Investeste in oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN POS DRU 2007-2013 - Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5 „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134650 Titlul proiectului: “Burse doctorale si postdoctorale pentru tineri cercetatori in domeniile Stiinte Politice, Stiinte Administrative, Stiintele Comunicarii si Sociologie” TEZĂ DE DOCTORAT Evaluarea resurselor umane din învăţământul superior: o interpretare neoinstituţională - rezumat- Autor: Puşcaş Monica – Ioana 1 Coordonator: Prof. univ. dr. Cezar Bîrzea Bucureşti, 2016 1 Beneficiară a proiectului “POSDRU/159/1.5/S/134650 “Burse doctorale şi postdoctorale pentru tineri cercetători în domeniile Ştiinţe Politice, Ştiinţe Administrative, Ştiinţele Comunicării şi Sociologie””
23
Embed
TEZĂ DE DOCTORAT Evaluarea resurselor umane din …doctorat.snspa.ro/wp-content/uploads/2016/09/rezumat-Puscas-ro.pdf · nedorite ale unei evaluări asupra resurselor umane și eliminarea
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Investeste in oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN
POS DRU 2007-2013 - Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5 „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134650 Titlul proiectului: “Burse doctorale si postdoctorale pentru tineri cercetatori in domeniile Stiinte Politice, Stiinte Administrative, Stiintele Comunicarii si Sociologie”
TEZĂ DE DOCTORAT
Evaluarea resurselor umane din învăţământul
superior: o interpretare neoinstituţională
- rezumat-
Autor: Puşcaş Monica – Ioana1
Coordonator: Prof. univ. dr. Cezar Bîrzea
Bucureşti, 2016
1 Beneficiară a proiectului “POSDRU/159/1.5/S/134650 “Burse doctorale şi postdoctorale pentru tineri
cercetători în domeniile Ştiinţe Politice, Ştiinţe Administrative, Ştiinţele Comunicării şi Sociologie””
Contextul cercetării
În această lucrare mi-am propus analiza unui subiect delicat pentru învățământul
superior, respectiv problematica evaluării cadrelor didactice. Subiectul este unul delicat din
cauza subiectivității cu care fiecare individ se raportează la procesele evaluative dar și
datorită faptului că educația este unul din sectoarele dependente de capitalul uman.
Personalul academic are un statut special oferit de autonomia universitară astfel încât este
discutabil în ce măsură poate cineva din exterior să judece comportamentul acestora la fel
cum este dificil să răspundem la întrebarea căror interese ar trebui să servească
universităţile, respectiv personalul academic ? Complexitatea subiectului este, însă, dată de
multitudinea de perspective pe care le putem avea în cadrul acestui studiu. Evaluarea
personalului constituie unul din cele șase aspecte care pot fi subiectul unei evaluări, alături de
programe, produse, procese, performanța și propuneri (Scriven, 1991, p. 3). Evaluarea de
resurse umane poate fi studiată din perspectivă psihocomportamentală (behaviorism) ca
aplicaţie a psihologiei prin metode de evaluare a competenţelor, a atitudinilor şi valorilor, dar
şi din perspectiva sociologică, respectiv ca aplicaţie a teoriilor de dezvoltare organizaţională.
Pe de altă parte, normele şi criteriile de evaluare sunt intens dezbătute de teorii din sfera
ştiinţelor educaţiei, în special perspectiva asigurării calităţii. Din sfera ştiinţelor politice,
putem analiza politicile de resurse umane fiind vorba de o „analiză orientată spre evaluare”
(Teichler, 1998) sau o analiză instituţionalistă fundamentată pe teorii politice.
De asemenea, resursele sistemului îşi dobândesc sensul în raport cu finalităţile
acestuia astfel încât, unul din cele mai recente și dezbătute aspecte referitoare la învățământul
superior îl reprezintă asigurarea calității. Acest fapt, pe lângă o serie de procese specifice
definite în cadrul unei politici de asigurare a calității, presupune și analizarea a ceea ce poate
fi considerat calitativ sau dezirabil în cadrul acestui sector educațional. Pe de altă parte,
normele de asigurare a calității nu sunt independente de alte reglementări fie ele la nivel
național sau instituțional. În acest sens, evaluarea resurselor umane din învâțământul superior,
poate fi subiectul unei analize de politici dat fiind faptul că normele de evaluare respectă
caracteristicile unor instrumente de politici publice (Poister, Streib, 1989; Caudle, 1987 în
Peters,1998, p. 13).
Așadar, în această lucrare voi analiza instrumentele de politici care reglementează
evaluarea cadrelor didactice din învățământul superior românesc. Concret, voi încerca să
determin în ce măsură metodologiile de evaluare ale universităţilor dar şi normele legislative
au un impact pozitiv asupra calităţii educaţiei şi voi încerca să anticipez impactul acestora pe
baza unor premise neoinstituţionaliste şi a perspectivei logicii instituţionale (institutional
logic perspective). De asemenea, “consecinţele pe care politicile şi acţiunile statului şi ale
agenţiilor asociate acestuia le au asupra funcţionării universităţilor pot fi intenţionate, fiind
consecvente unui set de obiective anterior stabilite, sau pot fi neintenţionate, caz în care ele se
pot dovedi fie disfuncţionale (efecte perverse), fie pot constitui funcţii latente şi neanticipate
de către decidenţii care le-au proiectat” (Barometrul Asigurării Calităţii, 2010). Astfel, voi
analiza tipurile de procese evaluative prin care trece un cadru didactic – autoevaluarea
iniţială/anuală, evaluarea în vederea ocupării unui post, evaluarea semestrială/anuală a
studenţilor, evaluarea colegială, evaluarea de către superiori şi alte evaluări ad-hoc – şi voi
încerca să stabilesc dacă ceea ce îşi propun este şi ceea ce se încurajează prin stimulentele
oferite. Această analiza va fi segmentată conform structurii de evaluare a unui program
propusă de Chen – evaluarea naturii măsurilor, identificarea mediului în care se desfăşoară
programul, analizarea rezultatelor propuse, anticiparea impactului, explicarea cauzelor şi
potenţialul de generalizare a concluziilor.
Contextul cercetării este dat de slaba calitate a învăţământului superior sesizată de
numeroase documente (Consiliului privind Programul Național de Reformă al României
pentru 2015, Consiliului pentru Programul de Convergență al României pentru 2015,
Raportului Competitivității Globale elaborat de Forumul Economic Mondi, Barometrul
Asigurării Calităţii). De asemenea, în clasamentele realizate de Center for World University
Rankings, topul Shanghai şi topul Quacquarelli Symonds World University Ranking pe
specializări universităţile româneşti ocupă poziţii modeste. Această poziţionare nu este
surprinzătoare având în vedere că acestea sunt în general bazate pe recunoaşterea activităţii
de cercetare, în special numărul de articole publicate în jurnale din baza de date ISI
Thompson sau jurnale cu factor de impact, precum şi numărul de citări sau premiile obţinute
la nivel internaţional (David, 2005) iar în România cercetarea primeşte sub 1% din PIB şi
rareori este privită ca o atribuţie specifică personalului academic.
Ipoteze,obiective şi metode de cercetare
Miza lucrării e şi aceea de a analiza modalitățile în care cadrele didactice sunt
evaluate, modul în care acestea se raportează la evaluări dar mai ales identificarea efectelor
nedorite ale unei evaluări asupra resurselor umane și eliminarea sau reducerea acestora.
Aşadar, plecând de la teoria neoinstituţionalistă, ne putem întreba dacă setul de norme
care constituie metodologia evaluării calităţii resurselor umane are impactul dorit, respectiv
acela de a creşte calitatea educaţiei. În acest context, prezumţia centrală a acestei cercetări
este reprezentată de posibilitatea ca modalităţile de evaluare a competenţelor
personalului academic din universităţile româneşti să nu fie adecvate obiectivelor
naţionale asumate în sensul că este posibil ca acestea să nu determine în mod implicit o
creştere a calităţii învăţământului superior în sensul dorit. Acest fapt implică alte două
ipoteze pe care voi încerca să le testez şi anume faptul că dacă acest sistem nu se
raportează la nevoile educaţionale ale principalilor beneficiari, respectiv studenţii, şi la
particularităţile socio-economice locale, profesorii nu vor produce o valuare adăugată
relevantă pentru context (1), şi dacă indicatorii de evaluare nu surprind toate aspectele
relevante care contribuie la calitatea educaţională, sistemele de evaluare pot determina
o serie de comportamente strategice care au în vedere îndeplinirea formală a unor
indicatori şi nu o creştere reală a calităţii educaţiei (2). Cu alte cuvinte, dacă modul în care
evaluăm resursele umane nu este unul adecvat obiectivelor educaţionale, calitatea sistemului
educaţional tinde să scadă.
În acest context, noutatea adusă de prezenta cercetare propusă este dată de încercarea
de a construi o punte de legătură coerentă între paradigma neoinstituţionalistă, paradigmă
specifică analizei fenomenelor politice şi evaluarea resurselor umane din învăţământul
superior românesc în contextul asigurării calităţii. Astfel, un prim obiectiv este reprezentat de
verificarea aplicabilităţii cadrului teoretic neoinstituţionalist de analiză a politicilor
publice în ştiinţele evaluării.
Considerând că există un potenţial explicativ al cercetărilor teoretice din domeniul
ştiinţelor politice, respectiv cel al abordărilor neoinstituţionaliste asupra sectorului public care
nu a fost explorat până în prezent în înţelegerea teoriilor şi practicilor evaluării de politici
publice, construirea unui cadru de analiză reprezintă primul obiectiv al acestei cercetări. Deşi
educaţia este domeniul în cadrul căruia s-au dezvoltat cu precadere teoriile evaluării, acestea
s-au intersectat rareori cu analizele de politici publice dezvoltate în cadrul paradigmelor
ştiinţelor politice. Pentru a răspunde criticilor aduse acestei abordări şi pentru a putea efectua
şi un studiu empiric, voi lua în considerare şi perspectivele logicii instituţionaliste drept cadru
metateoretic. În privinţa modelelor evaluării analizate, voi avea în vedere în special acele
teorii care fac referire şi la evaluarea resurselor umane.
Un alt obiectiv al acestei lucrări îl reprezintă realizarea unei analize a coerenţei
politicilor referitoare la evaluarea cadrelor didactice în contextul asigurării calităţii, în
cadrul diferitelor instituţii de învăţământ terţiar. Un aspect important al evaluării îl
constituie coerenţa contextului întrucât existenţa unor discrepanţe între ceea ce este dezirabil
şi ceea ce este evaluat este problematică atât din punct de vedere managerial cât şi pentru
modul în care indivizii trebuie să se raporteze la întregul sistem. Cadrele didactice au un
dublu statut: sunt agenţi de politici şi subiecţi de politici: ei sunt cei care implementeaza
politicile de asigurare a calităţii, legea educaţiei, idelul educaţional, misiunile instituţionale
dar tot ei sunt şi cei care trebuie să fie evaluaţi dacă produc rezultatele dorite. Evaluarea unor
aspecte irelevante pentru obiective poate fi o pierdere de resurse materiale şi temporale la fel
cum absenţa unor dimensiuni ale evaluării pot determina impresii false despre adevăratul
impact al unor procese. Pornind de la observaţia conform căreia perspectivele cu privire la ce
anume ar trebui evaluat pentru a afla calitatea programelor educaţionale diferă, consider că
identificarea şi analizarea viziunilor referitoare la evaluarea cadrelor didactice
reprezintă punctul de pornire pentru o analiză empirică a acestora. Acest fapt este în strânsă
legătură cu viziunea pe care autorii sau legislatorii o au despre ceea ce presupune un
învăţământ superior de calitate şi determină acordarea unor ponderi diferite în valorificarea
activităţilor academice. Priorităţile sistemului de învăţământ superior românesc vizează atât
centrarea pe student, respectiv raportarea la necesităţile educaţionale ale beneficiarilor dar şi
dezvoltarea cercetării în contextul trendului internaţionalizării învăţământului superior.
Important de observat este în ce măsură aceste aspecte fac obiectul evaluărilor şi dacă astfel
de obiective sunt legate de activitatea cadrelor didactice, respectiv de criteriile de
performanţă după care aceştia sunt evaluaţi. Astfel, un obiectiv derivat îl constituie analiza
comparativă a metodologiilor de evaluare.
În acord cu perspectiva neoinstituţionalistă, miza analizelor de politici o constituie
capacitarea de a formula predicţii. Astfel, un alt obiectiv al lucrării este acela de a identifica
şi analiza efecte ale sistemelor de evaluare actuale a resurselor umane asupra calităţii
învăţământului superior. Aceste efecte vor fi atât cele identificate în diverse rapoarte şi
studii publicate recent, explicate prin intermediul premiselor teoretice neoinstituţionaliste.
În final, în această lucrare îmi propun construirea unui model de evaluare conţinând
metode care să motiveze cadrele didactice să desfăşoare o activitate performantă din punct de
vedere calitativ. Practic, voi încerca să transpun într-un sistem de evaluare motivaţiile
cadrelor didactice şi voi încerca să elimin acele elemente care periciclitează activitatea
didactică sau stimulează comportamente strategice nedezirabile. Este vorba despre o abordare
contingentă asupra evaluării cadrelor didactice din IS, ca instrumente de politici publice.
În acest scop, voi cerceta ce anume valorizează preponderent evaluările în vederea
asigurării calităţii, evaluările interne şi evaluarea în vederea ierarhizării programelor de studii
realizată de UEFISCDI în 2011. Având în vedere resursele necesare unui studiu exhaustiv la
nivelul tuturor celor 1002 de universităţi din România, pentru a analiza metodologiile de
evaluare internă voi limita studiul la nivelul a 16 universităţi. Pentru a realiza acest lucru voi
avea în vedere metoda comparativă pentru a clasifica indicatorii de evaluare a cadrelor
didactice în funcţie de patru criterii/dimensiuni: cercetare, predare, management (implicare în
viaţa administrativă universitară) şi implicare în societate. Cele 4 dimensiuni (predare,
cercetare, management şi implicare socială) nu au fost alese întâmplător, acestea regăsindu-se
în majoritatea metodologiilor integrate de evaluare a cadrelor didactice. Predarea, cercetarea
şi dezvoltarea socială sunt principalele 3 funcţii ale universităţilor şi prin urmare, este firesc
să urmărim implicarea resurselor umane în aceste procese.
Relevanţa studiului pentru domeniul de cercetare
Domeniul educaţional este un domeniu de interes public şi, prin urmare, autorităţile
statului se preocupă de calitatea serviciilor educaţionale ale instituţiilor pe care le finanţează.
În contextul competiţiei internaţionale, învăţământul superior românesc are de-a face cu
numeroase provocări iar succesul acestora depinde de calitatea resurselor umane din sistem.
Astfel, atât calitatea educaţiei cât şi a resursei umane fac obiectul a numeroase evaluări care
au ca principal scop evaluarea stării de fapt sau îmbunătăţirea acesteia. Analizând capacitatea
2 Conform datelor oferite de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice în luna ianuarie 2016.
sistemelor de evaluare de a produce efecte benefice pentru calitatea educaţiei am sesizat
numeroase aspecte problematice, motiv pentru care voi încerca să propun o abordare diferită
asupra evaluării care să poată anticipa și soluționa o parte dintre acestea.
Dat fiind faptul că de-a lungul timpului, teoriile evaluării au fost lipsite de
fundamente epistemologice solide, voi avea în vedere contextul teoretic dat de concepția și de
viziunea neoinstituționalistă asupra asigurării calității conform căreia acest proces este unul
politic şi că normele de asigurare a calității, standardele și indicatorii servesc anumite
interese. Majoritatea problemelor sociale sunt analizate prin referire la educaţie, oferind
acesteia o importanţă sporită nu doar ca sistem/set de indicatori ci şi ca un construct ideologic
şi politic. Astfel, instituţiile educaţionale sunt ideologizate şi însăşi procesul de
instituţionalizare a lor este unul politic (Olssen, Codd, O’Neil, 2012, p.3, Torres, 1989).
Obiectivele de sistem sunt politice, prin urmare, întreg procesul de evaluare a măsurii în care
acestea sunt atinse răspunde unor interese politice.
De aici putem deduce relevanța studiului pentru științele politice. Practic, voi aplica
premisele teoretice ale unei teorii specifice științelor politice în analiza impactului măsurilor
de evaluare a resurselor umane, ca instrumente de politici publice. Astfel, evaluarea, fie că
este privită ca parte a procesului de analiză a politicilor publice fie ca o procedură
independentă cu obiective proprii, respectă caracteristicile a ceea ce din punct de vedere
teoretic numim instituţii. Totuși, normele evaluative sunt niște instituții speciale pentru că, în
funcție de scopurile evaluării pot urmări în mod explicit determinarea unor anumite
comportamente prin faptul că, de cele mai multe ori, implică stimulente explicite
(recompense sau sancțiuni). Ceea ce este rareori observat este că obținerea rezultatelor poate
deveni o activitate în sine, distinctă de activitățile planificate inițial pentru a atinge
obiectivele. Astfel, în evaluarea resurselor umane, consider necesară o atenție sporită asupra
modului în care indivizii se raportează la normele de evaluare astfel încât aceștia pot
manifesta comportamente strategice de maximizare a utilității ale căror efecte nu sunt cele
dorite inițial.
Rezultatele cercetării
Obiectiv: verificarea aplicabilităţii cadrului teoretic neoinstituţionalist de analiză a
politicilor publice în ştiinţele evaluării.
Fundamentarea teoriei programului pe premise neoinstituționale
Trochim consideră că una din mizele neexploatate de evaluările fundamentate pe
metode este aceea de a verifica premise teoretice sau explicații cauzale valabile în contexte
diferite (Trochim, 1986 în Chen, 1990, p. 28). Cu alte cuvinte, putem spune că avem nevoie
de o teorie despre program, în cazul nostru, un program de evaluare a resurselor umane din
învățământul superior, care să ofere premise sau explicații pentru un program de evaluare a
resurselor umane din orice alt domeniu, îndeosebi într-un domeniu în care mediul extern al
programului este similar cu cel analizat în cazul de faţă. În acest sens, premisele
neoinstituționaliste se pot aplica cu succes atât în analizarea politicilor publice, după cum am
detaliat în capitolul precedent, cât și în analiza unui program de evaluare a resurselor umane
sau a unor norme de evaluare care întruneşte caracteristicile unui program. Analiza
neoinstituţionalistă evidenţiază modalităţi prin care diferite instituţii sociale – norme legale,
regulamente, proceduri şi semnificaţii asociate acestora – propun şi activează stimulente de
natură materială sau simbolică (reputaţie, încredere, acreditare) şi, prin acestea, generează
configuraţii ale unor procese, strategii şi practici universitare (Barometrul asigurării calităţii,
2009). O evaluare nu poate surprinde întotdeauna intenţiile indivizilor dincolo de cele
declarate sau raportate la fel cum indivizii nu sunt conştienţi de adevăratele intenţii ale
decidenţilor ce se ascund în spatele normelor implementate (intentional fallacy). Utilizând
teoriile specifice neoinstituţionalismului putem analiza cum s-a ajuns la implementarea
anumitor sisteme de evaluare (teoria dependenţei de cale, teoria incrementalismului ş.a.) dar
şi care sunt comportamentele generate de anumite norme formale sau informale (tragedia
bunurilor comune, teoria jocurilor, teoria agentului ş.a.).
Utilizând cadrul conceptual al teoriei programului, putem construi un model de
evaluare care să analizeze normele generale ale programului (tratamentul – măsurile
prevăzute pentru îndeplinirea scopului programului), cadrul normativ în care acesta se
desfăşoară -mediul, coerenţa rezultatelor aşteptate în raport cu obiectivele programului şi
interesele individuale ale implementatorilor- rezultatele, precum şi să ofere explicaţii cauzale
pentru situaţiile generate. Un astfel de model poate avea capacitatea de a anticipa efectele
neintenționate ale programului dar și cum ar trebui desfășurată evaluarea astfel încât să nu
încurajeze comportamentele frauduloase.
În acest caz, evaluarea resurselor umane reprezintă un “tratament” ce are în vedere
îmbunătăţirea serviciilor educaţionale a căror calitate depinde în cea mai mare măsură de
prestaţia acestora. Datorită acestui fapt, principalele premise împrumutate din sfera
neoinstituţionalismului se referă la individualismul metodologic şi la principiul raţionalităţii
instrumentale în funcţie de care acţionează resursele umane, respectiv indivizii implicaţi în
program. Astfel, un prim pas în elaborarea unei teorii a programului fundamentate pe premise
neoinstituţionaliste are în vedere identificarea intereselor asumate ale celor evaluaţi raportată
la fiecare domeniu de evaluare (tratamentul, rezultatele dezirabile, mediul/contextul de
implementare, impactul, mecanismul de intervenție și potențialul de generalizare). Acest
demers este necesar şi pentru a delimita normele internalizate de cele care exercită o influenţă
scăzută asupra comportamentelor. În cadrul teoriei prescriptive, vom avea în vedere cum ar
trebui desfăşurată o evaluare neoinstituţionalistă iar în cadrul teoriei cauzative putem anticipa
diferite tipuri de comportamente în funcţie de scenariile identificate în prima teorie, în special
acelea care trebuie evitate. Ceea ce este specific acestui model este faptul că se aplica la un
program de evaluare, de aceea o putem numi mai degrabă teorie neoinstituţionalistă a
evaluării şi nu o teorie neoinstituţionalistă a programului.
Obiectiv : Analiza coerenţei politicilor referitoare la evaluarea cadrelor didactice în
contextul asigurării calităţii, în cadrul diferitelor instituţii de învăţământ terţiar
Analiza normativă referitoare la ce anume ar trebui evaluat în ceea ce priveşte
activitatea cadrelor didactice din învăţământul superior
Presupoziţia conform căreia calitatea educaţională a actului predării ar fi condiţionată
de performanţele în activitatea de cercetare este doar un mit (Hattie, Marsh, 1996; Marsh,
Hattie, 2002; Halliwell, 2008 în Skolnik, 2010). Chiar dacă în ceea ce priveşte motivaţia de a
fi un bun profesor şi aceea de a fi un bun cercetător există o corelaţie pozitivă, timpul alocat
celor două tipuri de activităţi este corelat negativ. De asemenea, autorii au semnalat alte două
aspecte negative: primul este legat de faptul că studenţii au un nivel scăzut de satisfacţie în
facultăţile orientate pe cercetare, acest aspect având un impact negativ şi asupra dezvoltării
lor cognitive şi afective (Austin, 1993, p. 363 in Hattie şi Marsh, 2004, p. 7); al doilea aspect
negativ semnalat este dat de faptul că evaluarea activităţii de învăţare şi predare este evaluată
rareori în mod adecvat şi pe baza unor indicatori care pot fi comparaţi de la o instituţie la alta
(Van der Linden şi Hambleton, 1997 în Hattie şi Marsh, p. 9).
Într-un alt studiu, Barnett (2003) susţine că adâncirea distanţei între cele două funcţii
– cercetare şi predare este problematică în dezvoltarea profesională şi că o concentrare asupra
procesului de predare are consecinţe negative asupra proiectului de dezvoltare profesională
individuală. De asemenea, există studii care arată că cercetarea se dezvoltă într-un mediu care
susține aceste activități, astfel încât normele care le reglementează activitatea pot infuenţa
negativ iniţiativele de cercetare (Becker, et al., 2003; Guskey,2000 în Shagrir, 2012). Un
exemplu în acest sens este acela sesizat de Becker şi anume faptul că profesorii tineri reclamă
că nu pot dedica suficient timp activităților de cercetare din cauza normelor încărcate și a
importanței pe care o acordă activităților conexe predării (Becker, et al., 2003; Huber, 2002;
Secret, et al., 2011, Shagrir, 2012) Knight semnalează şi el printre dificultăţile pe care le
întâmpină cadrele didactice tinere (aflate la începutul carierei) faptul că aceştia îşi încep
activitatea cu normă parţială, fiind nevoiţi să aibă şi alte locuri de muncă în detrimentul
activităţii de cercetare necesare pentru a îşi maximiza şansele în cazul unui concurs (Knight,
2006, p.21).
Din punct de vedere instituţional, există studii (în Marea Britanie) care arată că
finanţarea publică a cercetării pe baza evaluărilor a determinat o stare de anxietate în
universităţi şi asta a făcut ca universităţile să adopte standarde privind cercetarea în
momentul recrutării şi la nivelul sistemului de recompense, în defavoarea predării (Cave et.
all, 1997, p. 108). În 1986, Miller a aratat că în SUA, performanţa în cercetare a devenit mult
mai importantă în promovarea unui profesor decât calitatea predării. Aitken, (1991) spune că
asta e doar pentru că cercetarea e mai ușor de evaluat, cercetarea e comparabilă la nivel
internațional pe când predarea este și trebuie să fie adaptată la nivel local (Cave et. all, 1997,
p. 108).
Predare Cât de bine este stăpânit domeniul de predare
Capacitatea de explicare a conceptelor specifice
Capacitatea de raportare la nevoile şi stilurile de învăţare ale
studenţilor
Buna relaţionare cu studenţii
Disponibilitatea de a oferii feedback individual şi consiliere academică
Motivarea studenţilor
Cercetare Implicarea în proiecte de cercetare
Publicarea de cărţi (la edituri naţionale sau străine)
Publicarea de articole în reviste (neindexate/indexate)
Management
organizaţional
Asumarea voluntară a unor responsabilităţi în structura organizaţiei
Îndeplinirea satisfăcătoare a atribuţiilor
Buna relaţionare cu colegii
Implicare
civică/publică
Ocuparea unor poziţii în instituţii de interes public/ONG-uri
Deţinerea de titluri onorifice
Care sunt scopurile declarate ale metodologiilor de evaluare a cadrelor didactice din
universităţile româneşti
Din analiza documentelor legislative am putut sesiza absenţa unei corelaţii între
diversele tipuri de evaluări astfel încât în puţine cazuri putem vorbi despre sisteme de
evaluare – 6 universităţi au sisteme integrate de evaluare dintre care doar 2 fac referire la
toate tipurile de evaluare şi alte 5 au metodologii diferite corelate între ele.
În cazul metodologiilor de evaluare periodică, în cele mai multe cazuri, scopul îl
constituie însuşi evaluarea – culegerea de date, fapt care lasă loc interpretărilor referitoare la
modul în care este înţeleasă evaluarea şi sugerează absenţa unor finalităţi. În unele cazuri, era