1 TEOLOG SI TEOLOGIE CEI PATRU MARI TEOLOGI AI BISERICII SI CARE ESTE ADEVARATA TEOLOGIE Sfântul Evanghelist Ioan (6 - 101) - Teologul iubirii Sfântul Grigorie de Nazianz (329 - 389) - Teologul Sfintei Treimi Sfântul Simeon Noul Teolog (949 - 1022), sau mistica luminii Sfântul Grigorie Palama (1296 - 1359) – Teologul energiilor divine necreate Sfântul Evanghelist Ioan - Apostolul iubirii Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul era din Betsaida Galileii. Nu cunoștea carte, la fel ca ceilalți Apostoli, însă era dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Zevedeu, avea mreje de pescar, și avea mai mulți angajați, precum și cei doi copii, Iacov și Ioan. Cât despre mama Sfântului Ioan, Salomeea, care era verișoară cu Maica Domnului, aflăm din Evanghelii că slujea lui Hristos, mergând în urma Lui cu alte femei evlavioase. Atunci când, Sfântul Ioan Botezatorul si Înaintemergătorul Domnului a început să predice în pustia Iordanului venirea lui Hristos (spunand “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” Matei 3, 2), Ioan cu Andrei – fratele lui Petru – care erau și ei pescari, au mers aproape de el și au devenit ucenicii lui. La o zi după Botezul Domnului, Înaintemergătorul le-a arătat acestora pe Iisus, care trecea și le-a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” Atunci, ei s-au apropiat de Hristos, iar când Acesta i- a văzut, a întrebat: “Ce căutați?” Andrei și Ioan I-au zis: “Rábbi (adică Învățătorule), unde locuiești?” “Veniți și veți vedea!” le-a răspuns Hristos. Au venit la casa unde locuia și au rămas până seara, ascultând, pentru prima dată, cuvântări despre viață din gură dumnezeiască (Ioan 1, 35- 40). Mai apoi, Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe Andrei și pe Petru lângă El, precum și pe Iacov și pe Ioan. Acestea s-au întâmplat pe malul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii). Cele două perechi de frați au lăsat năvoadele și corăbiile și din acel moment s-au alăturat lui Hristos. Și-au schimbat ocupația după cuvântul pe care li l-a spus Domnul, devenind “pescari de oameni”. Dintre toți Apostolii, Ioan a fost cel mai tânăr. S-a dedicat lui Iisus cu însuflețire. La început avea o fire irascibilă. Râvna arzătoare și dragostea pătimașă pe care le arăta, aminteau, adesea, de primul lui Învățător pe care l-a avut, de Înaintemergătorul Domnului.
29
Embed
TEOLOG SI TEOLOGIE · pustia Iordanului venirea lui Hristos (spunand “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” Matei 3, 2), Ioan cu Andrei – fratele lui Petru – care
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
TEOLOG SI TEOLOGIE
CEI PATRU MARI TEOLOGI AI BISERICII SI CARE ESTE
ADEVARATA TEOLOGIE
Sfântul Evanghelist Ioan (6 - 101) - Teologul iubirii
Sfântul Grigorie de Nazianz (329 - 389) - Teologul Sfintei Treimi
Sfântul Simeon Noul Teolog (949 - 1022), sau mistica luminii
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul era din Betsaida Galileii. Nu cunoștea carte, la
fel ca ceilalți Apostoli, însă era dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Zevedeu, avea mreje de pescar,
și avea mai mulți angajați, precum și cei doi copii, Iacov și Ioan. Cât despre mama Sfântului Ioan,
Salomeea, care era verișoară cu Maica Domnului, aflăm din Evanghelii că slujea lui Hristos,
mergând în urma Lui cu alte femei evlavioase.
Atunci când, Sfântul Ioan Botezatorul si Înaintemergătorul Domnului a început să predice în
pustia Iordanului venirea lui Hristos (spunand “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” Matei
3, 2), Ioan cu Andrei – fratele lui Petru – care erau și ei pescari, au mers aproape de el și au devenit
ucenicii lui. La o zi după Botezul Domnului, Înaintemergătorul le-a arătat acestora pe Iisus, care
trecea și le-a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” Atunci, ei s-au apropiat de Hristos, iar când Acesta i-
a văzut, a întrebat: “Ce căutați?” Andrei și Ioan I-au zis: “Rábbi (adică Învățătorule), unde
locuiești?” “Veniți și veți vedea!” le-a răspuns Hristos. Au venit la casa unde locuia și au rămas
până seara, ascultând, pentru prima dată, cuvântări despre viață din gură dumnezeiască (Ioan 1, 35-
40). Mai apoi, Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe Andrei și pe Petru lângă El, precum și pe Iacov și
pe Ioan. Acestea s-au întâmplat pe malul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii). Cele două perechi de
frați au lăsat năvoadele și corăbiile și din acel moment s-au alăturat lui Hristos. Și-au schimbat
ocupația după cuvântul pe care li l-a spus Domnul, devenind “pescari de oameni”. Dintre toți
Apostolii, Ioan a fost cel mai tânăr. S-a dedicat lui Iisus cu însuflețire. La început avea o fire
irascibilă. Râvna arzătoare și dragostea pătimașă pe care le arăta, aminteau, adesea, de primul lui
Învățător pe care l-a avut, de Înaintemergătorul Domnului.
2
Odată, Hristos și Apostolii, se îndreptau spre Ierusalim și nu au fost primiți bine în satul
Samariei, pe unde treceau. Iacob și Ioan s-au mâniat și I-au zis să facă să coboare foc din cer și să îi
mistuie pe oamenii aceia neprimitori (Luca 9, 54). Hristos atunci i-a certat, spunând că nu știau
cărui duh slujeau, adică duhului dragostei și al răbdării.
Din nou, altădată, cu puțin înainte de patimile Domnului, Salomeea, mama lui Iacov si Ioan,
a cerut Mantuitorului, să șadă cei doi fii ai săi unul de-a dreapta și unul de-a stânga Sa, întru
Împarăția Sa. Aceasta este si o dovada ca toți din jurul lui Hristos considerau această Împărăție nu
numai cerească, dar și pământească, și credeau că Iisus ar fi urmat să urce pe tronul lui David,
alungându-i pe romani de pe pământurile sfinte ale Iudeii. Însă Hristos, după cum spune cântarea
bisericească, în loc de “tron”, i-a dăruit lui Ioan propriul Lui piept. Și în realitate acesta era “ucenicul
pe care îl iubea Iisus” cel mai mult. Niciunul dintre Apostoli nu avea o legătură atât de strânsă cu
Domnul. Ioan stătea întotdeauna lângă Învățător și adeseori punea capul pe pieptul Lui. Uneori
când Fiul lui Dumnezeu, se separa de ceilalți ucenici, pentru a se ruga în singurătate Tatălui, îl
însoțau numai trei dintre aceștia – Petru, Iacov și Ioan. La fel, atunci când s-a schimbat la Față pe
muntele Taborului sau când era îngrijorat și se ruga pe muntele Măslinilor. După cum am mai spus,
cel mai apropiat de Iisus era Ioan: cuvintele și suspinele lui Hristos întâlneau prima dată inima lui.
Atunci când L-au prins pe Hristos, ceilalți ucenici s-au împrăștiat precum oile cărora li s-a luat
păstorul, numai Ioan și Petru l-au urmat până în curtea Arhiereului Anna. Acolo Petru s-a temut și
s-a lepădat în fața slujnicei, însă Ioan a rămas credincios. Ioan era cunoscut în mediul arhieresc,
după cum citim în Evanghelie, și de aceea risca să se expună mai mult, dar nu numai aceasta statea
la baza “curajului” sau, ci mai ales dragostea ce o purta Invatatorului Preiubit! Când Hristos s-a suit
pe cruce, Ioan, împreună cu Maica Domnului, a stat alături de El până în ultimele clipe. Iisus înainte
de a-și da duhul, i-a încredințat lui Ioan pe mama Sa. La coborârea de pe cruce, Ioan i-a ajutat pe
Iosif și Nicodim și, plângând, a pus încă o dată capul pe pieptul lui Hristos, împuns de suliță. Chiar
și după Înviere, atunci când Mironosițele i-au înștiințat pe Apostoli, Ioan a ajuns primul la
mormântul gol, alergând mai repede decât Petru (Ioan 20, 3-8); si spune Scriptura ca “celalalt
ucenic a văzut (mormantul gol si toate celelalte) şi a crezut”.
De asemenea, el L-a recunoscut pe Domnul când s-a arătat la Marea Tiberiadei. După
Cincizecime, când Sfântul Duh a venit sub formă de limbi de foc peste Apostoli, Petru și Ioan devin
stâlpii pe care se sprijină tânăra Biserică a lui Hristos. Nimeni nu are autoritatea lor.
Sfântul Apostol Petru preînchipuie Biserica aceasta, din istorie, cea care-l iubeşte pe
Hristos, cea care urcă spre dragostea lui Hristos, vrea să-L iubească pe Hristos, cea care de multe
ori poate să cadă … nu Biserica în sine, dar mulţi dintre cei ai Bisericii pot să cadă, pot să se
3
lepede ca Petru, pot să o ia prea tare înainte sau să rămână în urmă, cum a făcut Petru de
atâtea ori. Deci ţine de istorie, ţine de timpul acesta, ţine de maturizarea Bisericii aici, pe pământ,
prin Biserică înţelegându-se aici toţi credincioşii din toate veacurile care-L vor urma pe
Hristos şi care, cumva, sunt preînchipuiţi de Petru, zice Sfântul Augustin.
Sfântul Ioan Evanghelistul, zice Sfântul Augustin, inchipuie Biserica cerească, cea care s-
a mântuit, care nu mai cade, care nu se mai îndoieşte. Toată viaţa Sfântului Ioan dovedeşte asta.
El nu s-a îndoit niciodată, nici de Învierea lui Hristos. Şi când a mers la mormânt, singur,
înaintea celorlalţi, zice: și a văzut giulgiurile singure zacand și după ce a intrat și a văzut, a
crezut. Adică el credea. El nu s-a lepădat de Hristos nici lângă cruce, nu s-a lepădat de Hristos
niciodată, n-a fost o clipă în care să se îndepărteze de Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul a
rămas lângă El tot timpul, totdeauna. Aşa cum Biserica cerească nu mai este supusă ispitelor,
încercărilor, nu mai cade sau decade, nu se mai înalţă, nu mai scade.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, Hristos le-a dat lui Iacov și Ioan (fiilor lui
Zevedeu) denumirea de “boanérges”, care înseamnă “fii tunetului” și, într-adevăr, Ioan a fost ca un
adevărat tunet al Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru se vede în scrierile sale: în Evanghelie, în
Epistole și în Apocalipsă.
Despre activitatea apostolească, Tradiția ne spune multe lucruri. În anul 69 după Hristos,
Ioan a plecat din Ierusalim și s-a dus în Efes. Era după adormirea Maicii Domnului, pe care a avut-o
mereu aproape de el, ca un copil grijuliu, făcând ascultare poruncii lui Hristos pe care i-a dat-o pe
când se afla sus pe cruce. După preacinstita mutare la cer a Maicii Domnului, Ioan nu mai avea nici
un motiv să rămână în Ierusalim. În Efesul încreștinat de Sfântul Apostol Pavel, Ioan a stat mult
timp, sprijinind oile lui Hristos prin cuvântul lui și povestind câte își amintea despre Mântuitor. Pe
atunci, Împărat la Roma era Domițian, care se temea de Iisus și, auzind că Acesta va împărăți
întreg pământul, și-a închipuit, la fel cum a făcut și Irod altădată, că va fi un împărat lumesc și
fiindu-i teamă să nu-și piardă tronul, a pus să fie găsite și aduse la Roma, legate în lanțuri, toate
rudele lui Hristos. Așa că au adus acolo pe nepoții lui Iuda, fratele Domnului, care au scăpat de
moarte, arătând mâinile bătătorite de muncă, pentru că, desigur, Domițian nu se aștepta să vadă
principi într-o asemenea “decădere” socială. Atunci l-au prins și pe Ioan, l-au dus la Roma și, după
o judecată scurtă, a fost condamnat la moarte. Mai întâi l-au biciuit, așa cum era obiceiul, iar apoi l-
au aruncat în ulei fierbinte, dar nu a pățit nimic. Judecătorul l-a ținut în închisoare pentru ceva
timp, neștiind cum să se comporte cu el. În acest răstimp, temerile împăratului s-au diminuat și
mânia lui s-a domolit. Astfel, condamnarea Apostolului a fost comutată în exil, fiind trimis în
Patmos să lucreze la mine. Acolo, Ioan s-a aflat printre răufăcători, noii săi tovarăși de viață. Dar
4
oare nu spusese Hristos adeseori, că nu a venit în lume pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși? În
acest mediu dur, nu doar că nu a suferit sufletește preaiubitul ucenic al Domnului, ci a găsit și
ocazia să se adâncească mai mult în meditații sfinte. Acolo, într-o Duminică, a avut viziunea
sfârșitului Lumii pe care a decris-o în Apocalipsă. Se spune că a avut această vedenie într-o peșteră
unde se retrăsese, peșteră care există și astăzi. Murind Împăratul Domițian, a fost succedat de
Nerva, care l-a eliberat pe Ioan. Atunci Apostolul s-a întors în Efes. Acolo a scris Evanghelia sa,
întrucât un anume Kírinthos susținea cu tărie că Iisus nu era Dumnezeu. Atunci Ioan a spulberat
necredința ereticului acela prin Evanghelia sa, în care evidențiază, într-un limbaj inspirat de
Dumnezeu, firea dumnezeiască a lui Hristos. Ioan a trăit mai mult de o sută de ani. Înaintat în vârstă,
nu avea altă predică, decât aceste cuvinte: “Copiilor, iubiți-vă unii pe alții!”. Ucenicii lui, auzind că
repetă numai această frază, l-au întrebat într-o zi de ce nu spune și altceva. El a răspuns că aceasta
este cea mai mare poruncă a Domnului. Este de ajuns.
Pe când a mers prima dată în Efes, printre ucenicii pe care îi avea era și un copil mic, pe care
Sfântul Apostol Ioan îl iubea mult și cu multă grijă cultiva sufletul lui. Acest micuț părea ca un
înger, iar Ioan vedea întru el o aleasă făptură a harului, o floare neprihănită a raiului pământesc, care
este Biserica. Întorcându-se din exil la Efes, Apostolul Ioan a aflat că fiul său duhovnicesc a luat un
drum greșit și a devenit un tâlhar și ucigaș. Ioan s-a întristat profund, dar nu a deznădăjduit. A
încălecat pe un măgar și a căutat peste tot, prin munți, oaia cea pierdută, ca și Păstorul cel Bun din
parabolă. În cele din urmă a reușit să-l întâlnească pe tânăr. Acela îndată ce l-a întâmpinat pe
Apostolul cu părul alb, a căzut la picioarele lui căindu-se și plângând cu amar, l-a urmat ca un miel.
Sfântul Ioan și-a cunoscut dinainte moartea, sosirea momentului să plece din acestă viață. A
pus să i se sape groapa, și-a așezat haina, s-a întins înăuntru și a închis ochii, încredințându-și
sufletul sfințit lui Hristos.
Teologia iubirii la Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan (citeva considerente
pe marginea temei)
Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, perceput de lumea crestina ca „teologul sau apostolul
iubirii dumnezeiesti” sau „ucenicul cel iubit”, ne ofera indicii fundamentale pentru parcursul nostru.
Astfel, „Dumnezeu este iubire (dragoste)” (I In. 4, 8) sau (I In. 4, 16) si aceasta se constituie in
principala realitate ce-L caracterizeaza pe Dumnezeu, caci incercand sa-L cuprindem pe Dumnezeu
intr-un concept, intr-un cuvant, cel mai potrivit s-a parut Sfantului Ioan Evanghelistul : „Dumnezeu
este iubire (Deus cartitas est)” si unde este iubire desavarsita acole este Dumnezeu. Daca vrem sa ne
5
asemanam lui Dumnezeu, caci periplul nostru in lumea aceasta are ca scop tocmai ajungerea la
asemanarea cu Creatorul nostru, atunci trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru, cum
El ne-a iubit si continua sa ne iubeasca (I In. 3,16).
Sa-L cunosti pe Dumnezeu inseamna sa cunosti iubirea. Iubirea nu e o simpla insusire a lui
Dumnezeu care isi afla locul printre celelalte “insusiri” ale Sale. “Tot ceea ce face Dumnezeu chiar
si ceea ce noi percepem ca pedeapsa sau ura impotriva pacatului, sunt expresii ale iubirii Sale”.1
Dumnezeu S-a intrupat, a venit cu inima Sa, ca sa arate, cat inima Sa in iubirea ei vesnica, nu este a
Sa, ci a celor care urmeaza Lui.2
O iubire care se inchide intre doi pune o margine a lor, ramane indiferenta fata de cel de al
treilea, producand chiar gelozie intre cei doi, cand unul dintre ei se intereseaza si de un al treilea.
Dimpotriva, cand un al treilea se bucura cu mine de cel de al doilea al meu, bucuria mea pentru cel
de al doilea este sporita. De aceea in suprema si unica existenta, suprema fara de inceput (Sfanta
Treime), dragostea desavarsita se realizeaza in trei, intarind totodata unitatea intre ei si evidentiind
nemarginirea lor.3
Jertfa L-a aratat pe Mantuitorul Hristos, asa cum S-a aratat El Apostolilor, “dincolo” in cele
de dincoace, caci pentru viata Sa, Invierea nu era o minune, ci “adevarul” ca ea nu poate fi tinuta de
moarte si ca el biruise de fapt moartea in radacinile ei de pe pamant, intoarcerea din mormant fiind
numai dovada acestui lucru: “Indrazniti, Eu am biruit lumea!” (In. 16,33).
Prin Inviere, El doar a deschis ochii oamenilor care L-au urmat pana la asemanare cu El, ca
sa-L cunoasca si, de fapt, in cele din urma, sa fie mutate pascal in El. Avand pe Hristos in inimi de la
Duhul Sfant odata cu Cincizecimea, ei nu mai doreau sa se intoarca la perioada cand Il aveau pe
Hristos doar in fata ochilor:”Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai
cunoastem asa” (II Cor. 5,16). Dupa Cincizecime ei erau, intr-adevar, manati de Duhul Sfant in
Hristos ca o putere de a-L urma si in mormant.
Astfel, in Hristos s-a vadit o antropologie, originara pentru El, dar noua, restaurata pentru cei
ce trec in Hristos prin credinta. Acest lucru urma sa fie prezentat intuitive prin “icoane”. Este vorba
de Hristos mutat in inimile ucenicilor si miscat de Duhul Sfant in imagini, spre deosebire de Hristos
in fata ochilor simbolizat prin “toiagul” care atinge stanca de piatra a inimii ca sa curga din ea apa,
fiind vorba practic de incheierea drumului facut cu ucenicii de la chemare, indreptare si pana la
desavarsire (Rom. 8,29), si ca implinire a profetiei: “Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si
1 pr. lect. univ. dr. Ioan Mircea Ielciu, „Trepte de virtuti spre cer. Urcusul omului spre Dumnezeu in viziunea
Sfantului Ioan Scararul ”, Editura Universitatii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 249 2 diacon conf. dr Ioan Caraza, Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in Teologia Patristica, Edit. Episcopiei
Sloboziei si Calarasilor, 2004, p.74 3 pr. prof. dr. Dumitru Staniloaie, Iisus Hristos Lumina lumii si indumnezeitorul umanului, editura Anastasia,
Bucuresti, 1993, p. 179
6
va voi da inimi de carne si duh de rugaciune” (Iez. 36,26-27). Ca “toiag” si ca “degetul lui
Dumnezeu” (Lc. 11,20), Hristos ar fi cel “istoric” in limbajul exegezei moderne, iar ca “aur lamurit
in foc” (Apoc. 3,18), si “comoara ascunsa in tarina” (Mt. 13,44), ar fi “Hristos cel proslavit”. Aici se
inscrie o intreaga teologie a Sfantului Vasile cel Mare a cunoasterii lui Dumnezeu, de fapt ca
neputinta de a cunoaste pe Dumnezeu cu ochii trupesti, si fara transfigurare prin Invierea lui Hristos
si mangaierea Duhului Sfant. Aceasta teologie va fi urmata in spiritualitatea bizantina de alte teme
din auzite sau din invatate se cunoaste Dumnezeu, ci din vedere. Cum poti vorbi cu cineva fara sa-l
vezi? Cum poti sa te rogi lui Hristos fara sa-L vezi?
Lucrarea lui Hristos e sa se descopere permanent si neintrerupt. Astfel cum ar fi El “lumina
lumii” (Ioan 8, 12), daca lumea n-ar vedea aceasta lumina? Lumina arătată de Dumnezeu sfinţilor
este altceva decât cunoştinţa din lucrurile create, e slava naturii dumnezeieşti. E singura lumină
adevărată, eternă, neschimbată, prin care devenim şi noi insine lumină. Această lumină au văzut-o
Apostolii pe Tabor, prefăcându-se, schimbându-se ei înşişi în lumină, aceasta lumina au văzut-o
sfintii isihasti, in aceasta lumina Sfantul Serafim de Sarov s-a aratat ucenicului sau Motovilov.
La provocarea diaconului sau a preotului de la sfarsitul utreniei: “Slavă Tie, Celui ce ne-ai
arătat nouă lumina!”, poporul raspunde: “… Doamne, la Tine am scăpat, invata-mă să fac voia Ta,
că Tu esti Dumnezeul meu. Că la Tine este izvorul vietii, întru lumina Ta vom vedea lumină...”.
Despre ce lumina va fi fiind vorba?
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină
inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Lumina divină şi vederea
ei înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina Sa cea mai neapropiată şi această împărtăşire de
lumină este pe măsura credinţei noastre şi a curăţirii de păcat. Astfel, lumina rămâne necunoscută
celor împătimiţi şi lumeşti.
În Cateheza 22, Sfântul Simeon descrie prima experienţă a vederii luminii, unde apare sub
numele tânărului Gheorghe, povestirea făcându-se la persoana a III-a: „Aşadar, stând el în picioare
într-o zi şi spunând mai mult cu mintea decât cu gura: «Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine
păcătosul!» (Luca 18, 13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască l-a încununat de sus şi a umplut tot
locul. Iar atunci când s-a petrecut aceasta, tânărul nu mai ştia şi a uitat dacă era în casă sau sub un
acoperiş. Fiindcă de pretutindeni vedea numai lumină şi nu ştia dacă mai umbla pe pământ. Nu mai
era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce
17
poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu totul împreună cu lumina nematerială şi părându-i-se că s-a
făcut el însuşi lumină, şi uitând toată lumea, a ajuns plin de lacrimi şi de bucurie şi de veselie
negrăită. Apoi mintea lui s-a înălţat la cer şi a văzut altă lumină mai limpede decât cea care era
aproape de el“. Cum aceasta lumina continua sa straluceasca din ce in ce mai viu si ajungea deasupra
lui ca soarele in amiaza, observa ca el insusi era in centrul luminii si, napadit de bucurie si lacrimi
prin desfatarea care, atat de aproape, ii invaluia corpul intreg, el vazu cum lumina insasi se uneste in
chip necrezut cu carnea lui si-i patrunde putin cate putin membrele.
Sfântul Simeon prezintă adeseori în Imnele dragostei dumnezeieşti lumina dumnezeiască pe
care o vede ca pe una care-i vorbeşte. În Imnul 22, Dumnezeu-Lumina îi prezintă Sfântului Simeon
calităţile suprafireşti ale ei: „Crede deci că Eu sunt o lumină fără formă, în întregime simplă,
necompusă, indivizibilă prin fire, cu neputinţă de iscodit, apropiată în chip neapropiat (accesibilă în
mod inaccesibil); căci Mă las privit cu adevărat, Mă arăt cu iubire de oameni schimbându-Mi forma
după puterile fiecărui om; nu sufăr Eu aceasta (schimbare), ci cei ce se învrednicesc să Mă vadă aşa,
căci altfel n-ar putea, nici n-ar ajunge la mai mult; de aceea aceiaşi Mă văd uneori soare - atunci
când au mintea curată -, iar uneori stea - atunci când se vor găsi sub întunericul şi noaptea acestui
trup. Căldura iubirii Mă face foc şi strălucire, căci atunci când se aprinde în tine cărbunele prieteniei,
văzând râvna iubirii tale, Mă găsesc şi Eu unit cu aceasta şi dau lumină şi Mă arăt ca foc, Eu Cel ce
am creat focul cu cuvântul „(…) prin fire sunt cu neputinţă de negrăit, cu totul de nespus, de nerostit
şi de nerecunoscut pentru oameni şi îngeri, şi de neînţeles pentru orice altă fiinţă creată. Cunoaşte
numai cele ale tale sau, încă şi mai bine, pe tine însuţi şi atunci vei cunoaşte că Eu sunt cu totul de
necuprins şi de neînţeles, că sunt împreună şi îi iubesc numai pe cei ce Mă iubesc şi-şi aduc aminte
cu căldură de poruncile Mele şi care nu preferă nicidecum în locul acestora ceva din cele ce curg: cu
ei voi vorbi şi voi fi acum şi în veci. Amin.“ (Erosurile imnelor dumnezeieşti, 22).
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc şi soare nematerial: „Dar
Acela e (Foc) duhovnicesc, cu neputinţă de împărţit, e cu desăvârşire inseparabil şi indivizibil; căci
atunci când e comunicat nu se divide în mai multe, ci rămâne indivizibil şi există în mine; răsare în
mine înăuntrul ticăloasei mele inimi ca un soare sau ca discul unui soare, arătându-se sferic, luminos,
ca o flacără“ (Imnele iubirii dumnezeieşti, 1).
Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) – Teologul energiilor divine necreate
Cel mai de seamă reprezentant al mişcării isihaste, cel care a dat o fundamentare teologică
18
experienţei isihaste a întâlnirii cu Hristos în lumină, prin rugăciunea inimii, este Sfântul Grigorie
Palama.
Sfântul Grigorie Palama s-a nascut in anul 1296, in Constantinopol. Potrivit patriarhului
Filotei, Sf. Grigorie a trait 63 de ani, dintre care 12 ani a fost arhiereu (mitropolit al Salonicului).
Parintii Sfantului Grigorie erau veniti in Constantinopol din Asia Mica si erau din neam ales.
Tatal sau, Constantin, era membru al Senatului si consilier intim al imparatului bizantin Andronic II
(1282-1328). Fiind un om cu o conduita morala exceptionala si fiind cu buna chibzuiala si judecata,
fu ales de imparat pedagog pentru nepotul sau de fiu, Andronic al III-lea.6
Murind (inainte de moarte se calugarise sub numele Constantinus), lasa in grija Maicii
Domnului si a sotiei sale, Kale, pe cei cinci copii ai sai, trei baieti si doua fete, dintre care, cel mai
mare - Grigorie - abia avea 7 ani..7 Si mama Sfantului Grigorie dorea sa devina monahie, dar
cerand sfatul unor duhovnici, a amanat tunderea ei in viata monahala. Astfel, Sf. Grigorie a crescut
intr-un mediu care respira permanent modul de viata monahal. Formareea sa ca monah a inceput inca
de timpuriu (din vremea copilariei), in casa parinteasca, unde parintii sai aveau o viata crestina
imbunatatita, pastrand regulile monahale. Ceea ce afirma Sf. Filotei este un lucru de mare importanta
si anume, ca atunci cand Grigorie si fratii sai au fost vazuti la palat, demnitarii de rang inalt sau cei
de un rang inferior au spus : « Acestia sunt copiii sfantului. »8
Sfantul era hranit permanent cu hrana duhovniceasca, pe care o cauta permanent atat la
duhovnicii din Constantinopol cat si la cei ce veneau din Muntele Athos. In anii adolescentei s-a
intarit in el dorinta catre viata monahala. El nu se incredea in sine insusi, asa incat a cerut sfatul
parintilor duhovnicesti cu darul discernamantului, mai ales de la cei ce veneau din Sfantul Munte.
Ei i-au propus sa devina monah, sa renunte la lume, cu toate placerile ei, sa ia Crucea lui
Hristos si „sa mearga drept catre muntele pustiu si sfant”, spune biograful sau, Filotei Kokkinos. Cat
a trait in lume Sf. Grigorie l-a avut indrumator al vietii duhovnicesti pe Teolipt, Episcop al
Filadelfiei, care a trait vreme indelungata in linistea Sfantului Munte. Si, mai apoi, a ajuns Episcop al
Bisericii lui Hristos. Pentru Grigorie, Teolept al Filadelfiei a devenit „mai mult tata si initiator
duhovnicesc decat, de fapt, cel mai buni dintre parinti si a fost in chip minunat initiat de acesta in
practica sfintei sobrietati si a rugaciunii mintii. Astfel, chiar inainte de a implini varsta de 20 de ani,
Sf. Grigorie capatase rugaciunea mintii. Practica stapanirea de sine si infranarea, ducea o viata
ascetica si in ceea ce priveste imbracamintea, somnul, postul si privegherea, lipsindu-se nu numai de
hrana gustoasa ci si de somn, mai ales de cel de dimineata. Hrana sfantului era doar putina paine si
putina apa, necesare pentru a-i intretine viata, deci, „manca pentru a trai si nu traia pentru a
6 ibidem, p. 297 7 pr. prof. dr. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura… , p. 9-10
8 Hierotheos Mitropolit de Nafpaktos, Sfantul Grigorie Palama Aghioritul, ed. cit, p. 29-30
19
manca”.
Astfel pregatit Sfantul a luat drumul Sfantului Munte, dar a fost nevoit, datorita iernii, sa se
opreasca la Muntele Papikion, intre Tracia si Macedonia, unde multi monahi duceau o viata ascetica.
Aici el a intrat in dialog cu mesalienii, sau cu cei ce se autointituleaza eutihiti, inlaturandu-le ideile
gresite. Multi dintre ei cunoscand faptul ca toate cuvintele Sfantului Grigorie erau inspirate de
Dumnezeu, au plecat la Constantinopol si, dupa ce si-au marturisit greseala in Biserica, au devenit
membrii ei vii. La muntele Papikion, Sfantul isi dovedeste calitatile sale de mare ascet, dar si de
mare invatator si aparator al Ortodoxiei. La toate insistentele monahilor din muntele Papikion, de a
ramane la ei, Sfantul si-a continuat drumul, ajungand la Muntele Athos, a mers la Marea Lavra si s-a
duse la un monah, pe nume Nicodim, sub ascultarea caruia s-a pus, fiind tuns chiar de acesta in
monahism. Sub conducerea lui Nicodim, Sfantul duse o viata de post, de infranare, de veghere si de
rugaciune neintrerupta.9 Permanent se ruga Sfintei Fecioare Maria, pe care o avea mereu in fata
ochilor spiritului, si striga: Lumineaza-mi intunericul!
Sub ascultarea parintelui sau spiritual, Nicodim, Sfantul a stat trei ani si, dupa ce acesta muri,
se muta la Lavra cea mai mare a Sf. Atanasie (aceasta prin 1321), unde de asemenea s-a distins atat
in practica virtutilor cat si in intelepciune si cuvant.
Luptand parca cu trupul sa ajunga in afara de trup, Sfantul a ajuns ca timp de trei luni sa nu
doarma nici o noapte, ci numai putin dupa pranz.
Dar nici in acest loc nu sta mult, ci numai dupa trei ani, pe la 1324, ravna pentru viata
contemplativa il aseaza intr-un loc retras in singuratate, numit Glosia, unde un grup de isihasti10 se
exercitau in asceza si contemplatie, sub conducerea unuia Grigorie, originar din Constantinopol,11
vestit in acea vreme, pentru care a dat marturie insusi Dumnezeu (dupa moarte i-au fost marite
osemintele si tarana). In pustia Glosiei a stat timp de trei ani, nevoit fiind sa plece la Tesalonic,
datorita deselor atacuri ale turcilor. Impreuna cu ucenicii si fratii sai monahi, Sfantul Grigorie nutrea
dorinta de a ajunge la Ierusalim, pentru a petrece intreaga viata, in isihie, dar au fost opriti printr-o
viziune a Sf. Grigorie. Raman in Tesalonic, unde Sf. Grigorie este hirotonit preot si neputand suporta
zgomotul unui oras atat de mare, s-a retras impreuna cu zece ucenici la un schit de pe un munte de
langa orasul Veria (prin 1326).
Traia intr-o isihie profunda, fiind departe de lume cinci zile pe saptamana, iar numai sambata
si duminica se aduna cu ceilalti la slujba Sf. Liturghii si la convorbiri, si pentru a da sfaturi
9 arhid. prof. dr. Constantin Voicu, Patrologie si literatura patristica, vol. III, Editura Basilica a Patriarhiei
Romane, Bucuresti, 2010, p. 298 10 Sub numele de “isihasti” erau cunoscuti inca din vremuri vechi monahii care petreceau ca pustnici in asceza
riguroasa si viata mistico-contemplativa, in tacere (έν χεσικία) 11 arhid. prof. dr. Constantin Voicu, Patrologie si literatura patristica, vol. III, Editura Basilica a Patriarhiei
Romane, Bucuresti, 2010, p. 299
20
duhovnicesti fratilor sai.
Acum era in al treizecilea an al vietii(sanatos la trup, neatins inca de nici o boala). Intensifica
postul si vegherea, «prin lacrimi multe isi ascutea si-si limpezea ochiul sufletului, iar prin rugaciune
neintrerupta a mintii se invrednicea de unire nemijlocita cu Dumnezeu».12
Ajungand la inaltime duhovniceasca deosebita, Sf. Grigorie era de multe ori vizitat, pentru a i
se cere sfatul, de credinciosi din Veria, faima sa crescand pe zi ce trecea tot mai mult. Uneori fata sa
stralucea mai presus de fire, transformata de focul Duhului, si aceasta mai ales in timpul Sf.
Liturghii.
Dar nici in Veria nu i fost dat sa vietuiasca prea mult timp in linistea ce o cauta, deoarece
desele incursiuni ale sarbilor precum si o mare invazie a a ilirilor sau albanezilor, l-au silit sa se
intoarca la Marea Lavra din Sfantul Munte Athos, dupa aproximativ 5 ani (1330-1331), asezandu-se
in Schitul Sfantul Sava de langa Marea Lavra, undeincepe sa tina o serie de predici si sa redacteze
primele sale scrieri (un cuvant despre cuviosul Petru, unul despre intrarea Nascatoarei de Dumnezeu
in Templu, etc),13 continuandu-si urcusul duhovnicesc prin post, rugaciune si retragere. Tot pentru a
nu fi deranjat in practicarea ascezei (pentru a ajunge la theoria, vederea lui Dumnezeu, iluminare si
indumnezeire), Sf. Grigorie nu se aseaza in Marea Lavra, ci in apropiere, la schitul „Sf. Sava”, de
unde numai, foarte rar venea la Marea Lavra, la Sf. Liturghie.
Prin rugaciune neancetata, prin isihia mintii, prin smerenie si pocainta, Sf. Grigorie primeste
de la Dumnezeu darul previziunii. Astfel, in Joia Mare, in timpul slujbei, sfantului i se paru ca
egumenul Lavrei, Macarie e imbracat in vesminte arhieresti. Aceasta intr-adevar a fost o previziune,
deoarece peste 11 ani egumenul Macarie a fost hirotonit arhiereu, pentru scaunul de la Tesalonic.
Ocrotit fiind de puterea Sfantului Duh si avand darul teologiei Sf. Grigorie a incercat, prin
diferite omilii sa-i faca si pe altii partasi ai invataturilor sale.
Prima omilie este dedicata Sfantului Parinte Petru, fondatorul Sfantului Munte.
A doua omilie este dedicata „Intrarii Maicii Domnului in Biserica”, unde sfantul releveaza
intreaga viata isihasta pe care o ducea la acea data.
Cunoscute fiind straduintele sale, Sfantul este ales staret al manastirii Esfigmenu din Sf.
Munte, dar nu dupa mult timp, ducand dorul vietii sihastresti, a renuntat la staretie si s-a intors la
schitul de la Marea Lavra, unde traia in mult indragita sa isihie.
In aceasta perioada isi face aparitia in Tesalonic Varlaam de Calabria, care sustinea ca omul
poate ajunge la Dumnezeu pe calea filosofiei si a ratiunii, ignorand sau chiar negand posibilitatea
vederii lui Dumnezeu prin intermediul rugaciunii isihaste. Nu este greu de presupus ca Sf. Grigorie
Palama, afland de invatatura ereticului Varlaam (din niste scrieri ale acestuia), s-a opus ideilor
12 ibidem, p. 300 13 ibidem, p. 300
21
umaniste ale acestuia, sustinand invatatura ortodoxa, ca doar prin curatirea inimii poate fi vazut
Dumnezeu.
Aceasta s-a intamplat incepand cu anul 1334, cand in Constantinopol au venit niste calugari
dominicani ca sa discute cu ortodocsii chestiunea unirii Bisericilor, iar Varlaam de Calabria s-a
angajat in discutie cu acestia si a scris mai multe tratate, avand ca tema Purcederea Sf. Duh, care
tratate relativizau diferenta intre ortodocsi si catolici. Monahul Varlaam afirma ca Duhul purcede de
la Tatal ca unic principiu, ca unic izvor in Treime, dar poate purcede si de la Tatal si de la Fiul, data
fiind comunicarea, unirea atat de stransa intre Tatal si Fiul. Varlaam dorea in felul acesta sa impace
ambele pozitii si sa nu se puna rau nici cu latinii, de la care venise si nici cu ortodocsii, care tocmai il
tunsesera in monahism. Dar cale de compromis nu putea exista. Astfel, prietenii Sf. Grigorie ii scriu
acestuia informandu-l despre invataturile monahului Varlaam, cerandu-i sa-i lamureasca. Sf.
Grigorie Palama se vede nevoit sa apere metoda „demonstrativa” a ortodocsilor in fata metodei
„dialectice”, a relativismului lui Varlaam, scriind doua tratate tot despre Purcederea Sf. Duh (1335).
Aceste tratate au fost urmate la scurt timp de doua scrisori catre Achindin si Varlaam (la 1336 si
1337). 14
De acum incolo incepe disputa in legatura cu posibilitatea vederii luminii taborice si despre
existenta lui Dumnezeu in Fiinta si energii. Aceasta disputa, care a angrenat nu numai Biserica ci si
lumea politica, in frunte cu imparatul de la Constantinopol a durat de la anul 1335 pana la 1359, anul
mortii Sf. Grigorie Palama. S-au tinut o serie de sinoade pro si contra palamistului. Sinodalii s-au
aruncat unii pe altii in temnita.
Varlaam de Calabria care, pentru a câştiga simpatia ortodocşilor ce-l bănuiau de catolicism, a
scris mai multe tratate despre purcederea Sfântul Duh, cuprinzând fraza ortodoxă despre un singur
principiu în Sfânta Treime, dar, relativizând diferenţa între catolici şi ortodocşi, susţinea că Tatăl şi
Fiul comunică atât de strâns încât nu se poate nega participarea Fiului la actul prin care Tatăl
purcede pe Sfântul Duh.
Dar cine este Varlaam de Calabria?
Un occidental, cum il numeste Vryonis, era un italo-grec nascut in Italia (Calabria). Desi
Hussey il descrie, intr-un limbaj imprecis care induce in eroare, drept „calugar de rit grec din sudul
Italiei”, el era fireste un calugar ortodox de origine greaca, ca multi din calabrezii si italienii din Sud
in general; „devotamentul sau fata de Biserica Rasariteana este incontestabil”, dupa cum remarca
Papadakis. Caracterul sau era, potrivit lui Ostrogorski, al unui „om de o educatie deosebita, dar
dogmatic si certaret”, care inbina orgoliul occidental cu o autentica aplecare greceasca spre disputa”
14
Filocalia, vol. VII, traducere, traducere, introducere si note de pr. prof. dr. Dumitru Staniloae, editia a II-a,
Editura Harisma, Bucuresti, 1992, p. 205-207.
22
. Iar Basileios Stefanides il descrie simplu: „un calugar invatat din Calabria”. Desi se poate sustine
cu argumente ca era loial Bisericii Ortodoxe, Varlaam era totusi in foarte mare masura un produs al
gandirii occidentale. Este adevarat ca se bucura de o excelenta reputatie academica printre teologii
din capitala Bizantina, unde tinea cursuri la Universitatea din Constantinopol, dar inclinatiile sale
aristotelice ii influentau perceptia asupra spiritualitatii ortodoxe. Dupa cum observa in mod corect
prof. Constantine Tsirpanlis viziunea lui Varlaam era dominata de «maniheismul» sau dualismul
rational occidental (aristotelic).
a) Prima fază a disputei isihaste. Sfântul Grigore Palama scrie două tratate despre
purcederea Sfântului Duh în 1335, în care respinge relativismul lui Varlaam, adică metoda lui
dialectică, care voia să împace cele două poziţii, şi apăra metoda demonstrativă, afirmând că în
Sfânta Scriptură şi în doctrina Sfinţilor Părinţi avem dovezi clare pentru învăţătura ortodoxă a
purcederii Sfântului Duh de la Tatăl.
În 1336-1337 scrie două scrisori către Akindinos şi către Varlaam în aceeaşi problemă.
În 1337 Varlaam scrie trei tratate împotriva isihaştilor şi anume:
a) Despre ştiinţă sau despre dobândirea înţelepciunii;
b) Despre rugăciune sau despre desăvârşirea omenească;
c) Despre lumină.
În anul următor, Palama răspunde cu trei tratate corespunzătoare cu următoarele titluri: 20
1. Primul tratat, dintre cele întâi, pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, în ce măsură şi
până la ce grad este folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele. Arată aici că ştiinţa nu-L poate descoperi
pe Dumnezeu ci ea este o treaptă către credinţă, de aceea filozofia elenă este inferioară Revelaţiei.
2. Al doilea tratat, pentru cei ce voiesc să concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să
încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului. Sfătuieşte ca în timpul rugăciunii, mintea să fie închisă în
organul conducător, în locaşul harului, în locul cel mai dinlăuntru trupului, adică în inimă, cea care
cârmuieşte tot organismul, pentru ca rugăciunea şi unirea cu Dumnezeu să fie totală.
3. Al treilea tratat, despre lumină şi luminarea dumnezeiască, despre sfânta fericire despre
desăvârşirea cea întru Hristos. Respinge afirmaţia că această lumină este fiinţă dumnezeiască în
sine. Ea este o energie necreată ce izvorăşte din Dumnezeu şi, deşi se află în unirea absolută cu El, se
împărtăşeşte omului numai după măsura lui de a percepe, fără de esenţă să se împărtăşească în
întregime. Ele nu trebuie amestecate nici despărţite.
Văzând răspunsurile lui Palama, Varlaam cuprins de teamă, a retuşat câte ceva din scrierile
Sub numele de “isihasti” erau cunoscuti inca din vremuri vechi monahii care petreceau ca pustnici in asceza
riguroasa si viata mistico-contemplativa, in tacere (έν χεσικία)
23
sale, a eliminat apelativul de „omfalopsihi” adresat isihaştilor şi a redactat cele trei tratate ale sale
într-o nouă formă. Palama răspunde cu alte trei tratate şi socotind că este ultima fază a atacurilor
varlaamitului, le intitulează pe ale sale Cele din urmă. Ele apar în anul 1339 pe când Varlaam era la
Avignon ca sol al împăratului la papă. La întoarcere, în timpul opririi în Italia, Varlaam alcătuieşte
alt rând de trei tratate contra isihaştilor, întitulate de astă dată Contra masalienilor (bogomililor),
dintre care unii se strecuraseră printre isihaşti, repetând continuu rugăciunea Tatăl nostru şi
pretinzând că văd esenţa dumnezeiască.
Întors din apus în oct. 1340, Varlaam merge la Constantinopol unde vine la sinod pentru
condamnarea isihaştilor. Palama merge la Athos cu Isidor şi alcătuieşte Tomul aghioritic, semnat de