TEMA MĂRFURI METALICE 1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE 2. CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR 3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINERE A MĂRFURILOR METALICE 3 CLASIFICAREA ŞICARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE MĂRFURI METALICE 4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE 5. AMBALAREA, MARCAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA MĂRFURILOR METALICE Grupele de mărfuri obţinute din metale, destinate uzului casnic-gospodăresc, satisfac cele mai diverse şi multiple trebuinţe. De aceea ele sunt şi foarte numeroase din punct de vedere constructiv. Pentru comercializarea lor cu competenţă în condiţiile trecerii la economia de piaţă, lucrătorii societăţilor comerciale din acest domeniu trebuie să posede temeinice cunoştinţe despre acestea, începând cu metalele şi aliajele folosite ca materii prime, continuând cu metodele de obţinere a mărfurilor metalice (factori determinanţi ai calităţii), modul de ambalare, marcare, depozitare, păstrare, sortiment, verificarea calităţii, utilizare etc. 1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
TEMA MĂRFURI METALICE
1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE2. CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINERE A MĂRFURILOR METALICE3 CLASIFICAREA ŞICARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE MĂRFURI METALICE 4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE5. AMBALAREA, MARCAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA MĂRFURILOR METALICE
Grupele de mărfuri obţinute din metale, destinate uzului casnic-gospodăresc,
satisfac cele mai diverse şi multiple trebuinţe. De aceea ele sunt şi foarte
numeroase din punct de vedere constructiv.
Pentru comercializarea lor cu competenţă în condiţiile trecerii la economia de
piaţă, lucrătorii societăţilor comerciale din acest domeniu trebuie să posede
temeinice cunoştinţe despre acestea, începând cu metalele şi aliajele folosite ca
materii prime, continuând cu metodele de obţinere a mărfurilor metalice (factori
determinanţi ai calităţii), modul de ambalare, marcare, depozitare, păstrare,
sortiment, verificarea calităţii, utilizare etc.
1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR
FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE
a. Proprietăţile metalelor, în timpul utilizării, mărfurile metalice sunt
solicitate la acţiunea diferiţilor factori fizico-chimici. Ele, deci, trebuie să reziste.
Cele folosite, de exemplu, la prepararea şi servitul mâncăturilor trebuie să nu
prezinte pericol de toxicitate pentru organism.
Cunoaşterea temeinică a proprietăţilor metalelor şi a aliajelor acestora oferă
posibilitatea alegerii lor optime ca materii prime, corespunzătoare destinaţiilor
1
date, explicării ştiinţifice a condiţiilor de calitate, precum si realizării efectelor
dorite în timpul utilizării şi păstrării lor.
Pentru mărfurile metalice utilizate în domeniul casnic-gospodăresc, prezintă
importanţă deosebită unele proprietăţi mecanice, tehnologice şi chimire.
1- Proprietăţile fizice ale metalelor
Starea de agregare. La temperatura mediului ambiant toate metalele, cu
excepţia mercurului, se găsesc în stare solidă.
• Culoarea metalelor depinde de reflectarea totală sau parţială a razelor luminoase ce cad pe ele. Majoritatea metalelor apar în culoare albă-cenuşie cu diferite nuanţe pentru că reflectă toate gamele de lungimi de undă luminoase. Alte metale pot fi intens colorate, de exemplu, aurul în galben sau cuprul în roşu arămiu.Având în vedere culoarea lor, clasificarea metalelor se face astfel:
metale negre (metalele feroase, adică fierul şi aliajele sale); • metale
colorate (metalele si aliajele neferoase).
Prelucrările la care se supun metalele si aliajele, starea lor, influenţează
culoarea. De exemplu: aurul prelucrat în foi subţiri are culoare verde, iar argintul
— albastră foarte deschisă. Această nouă culoare care diferă de cea iniţială este
culoarea complementară celei reflectate. Sub formă de pulbere coloidală, toate
metalele au culoarea neagră deoarece în această stare absorb în întregime razele
luminoase, în funcţie de culoarea specifică putem recunoaşte ce fel de metal s-a
folosit la obţinerea articolelor metalice.
Luciul metalic apare evident pe o suprafaţă proaspăt curăţată a metalului.
Oxizii, sulfurile ce se formează în mod natural pe suprafaţa unui metal, ca
urmare a fenomenului de coroziune îi înlătură luciul, în definirea, unui
metal luciul caracteristic prezintă importanţă, deosebin-du1 de metaloizi.
• Structura metalelor. Metalele au proprietatea de a cristaliza la
solidificarea prin răcire. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemul cubic Al,
Ag, Au, Cu, Pb, V, W etc.; metalele ca: Be, Cd, Mg, Zn cristalizează în sistemul
hexagonal, iar Sb, Bi cristalizează în sistemul romboedric.
Unele metale sunt polimorfe, adică se pot prezenta sub mai multe forme
cristaline. Cel mai evident exemplu de polimorfism îl reprezintă fierul pur. Acesta
2
se găseşte în mai multe stări alotropice.
Structura unui metal sau aliaj este caracterizată de forma, mărimea şi
compoziţia cristalelor si de înlănţuirea acestora în masa metalului. Există structuri
fine, date de microcristale si structuri grosiere date de macrocristale.
Metalele cu structură fină posedă proprietăţi mecanice mai bune comparativ
cu cele cu structura grosieră. Structura fină indică totodată si un grad de puritate
mai ridicat al metalului.
• Masa volumică sau densitatea reprezintă raportul dintre masa volumică a
metalului şi masa volumică a unui corp de referinţă, care este,de regulă, apa la
20°C. Se exprimă în g/cm3. Din acest punct de vedere, clasificarea metalelor este
următoarea:
• metale uşoare, cele cu masa volumică până la 5 g/cm3 ca, de exemplu,
Mg (1,74), Al (2,70);
• metale grele, cele cu masa volumică cuprinsă între 5 şi 10 g/cm3 ca, de
exemplu, Zn (7,13), Cu (8,95) etc.;
metale foarte grele ca, de exemplu, Pb (11,34), Au (19,2), W (19,35).
2. Proprietăţile termice
Temperatura de topire este temperatura la care metalul sau aliajul metalic
trece din starea solidă în starea lichidă la presiune normală. Metalele au puncte de
topire proprii. Cunoaşterea acestei temperaturi prezintă importanţă pentru alegerea
corectă a metalelor, în funcţie de regimul de lucru la care vor fi utilizate produsele
obţinute. Astfel, pentru metalele din care se confecţionează siguranţe fuzibile se
cer temperaturi de topire scăzute, în timp ce pentru metalele din care se obţin piese
pentru prelucrarea prin aşchiere sau a filamentelor pentru lămpile electrice sunt
necesare temperaturi de topire mai ridicate.
Dintre metalele uzuale cele mai scăzute temperaturi de topire le au staniul
(235°C) si plumbul (327°C) iar cea mai ridicată temperatură de topire o
înregistrează wolframul (3 380°).
Temperatura de fierbere are importanţă în cazul utilizării metalelor în stare
de vapori, la lămpile cu vapori de mercur sau în procesul purificării metalelor.
3
Temperatura de fierbere este, de asemenea, proprie fiecărui metal: mercurul
(300°C), aurul (2 800°C), wolframul (3 740°C).
Dilatabilitatea reprezintă mărirea volumului sau numai a lungimii unui
produs metalic prin încălzire si se exprimă prin intermediul coeficientului ele
dilataţie cubică, respectiv a celui de dilataţie lineară (numărul de mm cu care se
lungeşte o bară metalică de l m lungime la creşterea temperaturii de l grad).
Cunoaşterea coeficienţilor de dilataţie are importanţă în utilizarea metalelor
şi aliajelor în construcţia instrumentelor de precizie, a maşinilor, a şinelor de cale
ferată etc. Astfel la cronometre se utilizează aliaje cu un coeficient de dilataţie cât
mai mic posibil sau practic nul (de exemplu, aliajul invar • un oţel aliat cu 35—
37% Ni, 0,5o/0 Cr, 0,5o/p Mn).
Conductibilitatea termică (conductivitatea termică) este proprietatea
metalelor ele a lăsa să treacă căldura prin ele. Aceasta depinde de temperatură,
compoziţia aliajelor, structura lor. Transmiterea căldurii prin metale se poate face
prin conducţie (căldura trece de la o particulă la alta în toată masa corpului
metalic), prin convecţie (transmiterea căldurii dintr-un loc în altul împreună cu
particule de material, sub formă de căldură înmagazinată în aceste particule) sau
prin radiaţie (căldura se transformă în energie de iradiaţie si transmiterea ei are loc
pe această cale). Cele mai bune conductoare de căldură sunt argintul, cuprul, aurul,
aluminiul.
Proprietăţile electrice. Conductibilitatea electrică sau conductanţa este
proprietatea metalelor de a conduce curentul electric. Această proprietate, ca şi
rezistenţa electrică — rezistivitatea (proprietatea de a se opune trecerii curentului
electric) prezintă importanţă pentru metalele şi aliajele folosite în industria
toate influenţează pozitiv calitatea, deci conferă anumite proprietăţi diferitelor
mărci de oţeluri.
11
Dintre elementele care nu se vor dorite în compoziţia chimică a oţelului, ele
dăunând proprietăţilor acestuia, se numără sulful şi fosforul. Acestea provoacă
fragilitatea oţelurilor şi de aceea, în elaborarea oţelurilor, .sunt controlate cu
stricteţe neadmiţându-se decât în proporţii foarte mici.
Oţelurile se pot clasifica din mai multe puncte de vedere, şi anume:
compoziţie chimică, prelucrare şi domeniu de utilizare. Criteriul cel mai important
de clasificare a oţelurilor îl reprezintă compoziţia lor chimică, după care, oţelurile
se grupează în:
a) Oţeluri carbon • în compoziţia cărora intră fierul şi carbonul şi unele
elemente ca Mnt Si etc. care le fac să se prelucreze mai uşor prin turnare şi prin
aşchiere. In acest caz, prezenţa sulfului, a fosforului este justificată.
La rândul lor oţelurile carbon pot fi: oţeluri carbon de uz general (netratate
termic, utilizate în construcţii metalice, construcţii de maşini ca oţeluri-beton etc.);
oţeluri carbon de calitate (tratate termic sau termo-chimic şi utilizate în
construcţiile de maşini care au garantate de către producător atât caracteristicile
chimice cât şi cele mecanice); oţelurile carbon superioare (în plus, le sunt
garantate structura şi conţinutul maxim de impurităţi: S, P, incluziunile
nemetalice).
b) Oţeluri slab aliate - • acele oţeluri obţinute prin introducerea unor
elemente de aliere care îmbunătăţesc proprietăţile fizice sau mecanice.
c) Oţeluri aliate (mediu şi înalt aliate) • - grupa cea mai importantă-
alcătuită din: oţeluri aliate obişnuite (conţin elemente de aliere în procente mai
mari şi ca atare au proprietăţi superioare oţelurilor slab aliate); oţeluri aliate
superioare (cu limite de admisibilitate pentru 5 şi P extrem de reduse şi supuse în
prealabil tratamentelor termice şi termochimice pentru a fi folosite).
Din punctul de vedere al prelucrării, oţelul se prezintă turnat, forjat si
laminat.
în ceea ce priveşte utilizarea se deosebesc oţeluri pentru construcţii şi oţeluri
pentru scule.
Pentru identificarea fontelor şi oţelurilor, acestea se marchează prin diferite
12
procedee: poansonare, vopsire, turnare, etichetare (plăcuţe metalice) etc. cu tuş,
creion electric. Se folosesc diferite culori şi nuanţe, după coduri speciale în cazul
marcării prin vopsire — ca cel mai utilizat procedeu sau se aplică un punct negru
(•) şi metalul se scrie cu negru.
c. Metalele şi aliajele neferoase, în afară de fontă si oţel, la obţinerea
mărfurilor metalice sunt utilizate o serie de metale şi aliaje neferoase, -ca:
aluminiul, cuprul, zincul, staniul, nichelul etc.
1) Aluminiul este utilizat în cele mai diverse ramuri ale industriei: construcţii
de avioane, de maşini, electrotehnică, ambalaje, bunuri de larg consum etc.
datorită proprietăţilor sale deosebite.
Proprietăţile aluminiului
Metal uşor (masa volumică=2,70 g/cm3), de culoare alb-argintie, se
prelucrează bine prin turnare datorită punctului său de topire scăzut. (660°C),
posedă o foarte bună conductibilitate termică şi electrică.
Este foarte maleabil, permiţând laminarea sa în folii foarte subţiri care sunt
complet impermeabile la razele luminoase, la lichide sau gaze. Este utilizat,
datorită acestor caracteristici, ca ambalaj în industria alimentară.
în aer se acoperă cu un strat compact şi aderent de aluminiu anhidră, care îl
apără de coroziune, fapt pentru care este considerat un metal rezistent din acest
punct de vedere.
Aluminiul nu este toxic; apa, benzina, uleiurile, laptele, untul etc. nu
acţionează asupra lui. Aceste proprietăţi au determinat utilizarea lui nu numai ca
ambalaj dar şi pentru fabricarea veselei şi ustensilelor de bucătărie.
Aliajele aluminiului
Prin alierea aluminiului cu siliciul, cuprul, magneziul şi zincul se obţin
foarte multe tipuri de aliaje cu proprietăţi fizice, mecanice, tehnologice superioare
şi cu o mare rezistenţă la coroziune.
Aliajele aluminiului sunt:
• aliaje pentru turnătorie, care grupează aliajele de Al—Si; Al—Mg; Al—
Cu şi Al—Zn. Pentru a fi mai dure ele suferă tratamente termice, Siluminurile sunt
13
aliaje ale aluminiului cu 2—18% Si şi eventual Mg, Cu, Mn, Ni, Fe;
• aliajele deformabile grupează aliajele aluminiului care pot fi prelucrate la
cald sau la rece prin laminare, tragere, extrudere, trefilare, matriţare sau forjare.
Acestea se obţin prin alierea aluminiului cu Mg, Cu Si, Mn, Zn, Ni, nefiind
durificate prin tratamente termice. Duraluminiul face parte din această grupă şi
este alcătuit din Al, Cu, Mg iar ca impurităţi Si şi Fe. Acest aliaj prezintă rezistenţă
ridicată la tracţiune si coroziune. El este utilizat sub formă de semifabricate ca
table, bare, sârme etc.
2) Cuprul are largă utilizare sub forma unor produse ea: sârme, table, bare,
plăci, platbande, ţevi, precum si pentru acoperiri galvanice, metalizare si lipire.
Proprietăţile cuprului
Cuprul sau arama este un metal greu (masa volumică—8,94 g/cm3), are
culoarea roşiatică iar în ceea ce priveşte conductibilitatea termică si electrică
ocupă locul doi după argint. Este maleabil, ductil şi prezintă rezistenţă la
coroziune (în prezenţa umidităţii şi a bioxidului de carbon din aer formează un
carbonat bazic verde • cocleală, care-1 apără de oxidare în adâncime), în contact
cu acizii din alimente, cu oţelul şi cu grăsimile, cocleşte. Pentru prevenirea
formării acestei substanţe otrăvitoare, vasele din cupru destinate preparării
alimentelor se cositoresc.
Caracteristicile sale mecanice, în special rezistenţa la tracţiune, se pot
îmbunătăţi prin ecruisare sau prin aliere.
Aliajele cuprului, după compoziţia lor chimică, sunt de trei categorii si
anume: alamele, rezultate în urma alierii cu zincul; bronzurile — aliaje ale
cuprului cu staniul sau alte elemente; alpacaua — aliaje ale cuprului cu nichelul
şi zincul.
• Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul, al căror conţinut de cupru este
de minimum 55%. Aliajele care conţin peste 70o/0 cupru se numesc tombacuri.
Zincul are rolul de a mări rezistenţa, plasticitatea si capacitatea de turnare.
Culoarea alamelor este cu atât mai galbenă cu cât conţine mai mult zinc. Tombacul
are o culoare roşcată. Se fabrică alame laminabile şi alame de turnătorie.
14
—. Bronzurile se împart în următoarele categorii:
— bronzurile propriu-zise (aliaje de cupru şi staniu), care conţin maxim 14%
Sn, sunt foarte rezistente la coroziune, au caracteristici mecanice bune şi
excepţionale calităţi antifricţiune;
bronzurile speciale (aliaje de cupru plus aluminiu, cupru plus plumb
sau cupru plus beriliu etc.);
• bronzurile cu aluminiu conţin 5—10o/0 aluminiu, iar restul cupru şi se
folosesc pentru bare, profiluri, lagăre, roţi dinţate, armături, conductoare electrice,
monede etc.;
• bronzurile cu plumb sunt aliaje cu 10—40o/ff Pb şi se utilizează
numai pentru turnare de lagăre sau piese speciale;
• bronzurile cu beriliu sunt aliaje ale cuprului cu beriliu, în care conţinutul
de beriliu variază între 1,6 şi 2% iar uneori, pe lângă beriliu, se mai adaugă 0,18
—0,30o/a cobalt. Aceste bronzuri speciale posedă o înaltă rezistenţă de rupere la
tracţiune, similar oţelurilor speciale, o elasticitate ridicată şi o remarcabilă
rezistenţă la oboseală. Ele sunt folosite la fabricarea diferitelor tipuri de resorturi
(destinate maşinilor de calculat, instrumentelor barometrice, regulatoarelor de
presiune etc.), membranelor metalice sau pentru producerea sculelor antiscânteie
(ciocane,chei, cleşti, burghie etc.) utilizate în mine sau în medii explozive.
- Alpacaua este aliajul cupru—nichel—zinc, constituenţii putând intra în
diferite procente. Se întrebuinţează pentru tacâmuri, instrumente chirurgicale,
instrumente de măsură, obiecte de artă etc. având un aspect plăcut şi rezistenţă
foarte bună la coroziune.
3) Zincul metal de culoare albă-albăstruie, cu masa volumică de 7,14 g/cm3
şi punct de topire 419°C este mai puţin, conducător de căldură şi electricitate decât
cuprul si aluminiul.
Zincul este rezistent la coroziune deoarece se oxidează la suprafaţă formând
o peliculă protectoare.
Este fragil la temperatură ordinară, dar maleabil la temperaturi între 100—
150°C când se poate lamina şi forja.
15
în general, zincul are proprietăţi mecanice mijlocii.
Se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii (peste 40o/o
ca metal de aliere în foarte multe aliaje importante în tehnică: alamă, alpaca etc.);
în construcţii sub formă de. table, sârme, ţevi, bare, burlane, jgheaburi etc.; la
fabricarea elementelor galvanice (tuburile care constituie polii negativi sunt din
zinc); la obţinerea unor pigmenţi cu largi utilizări (oxidul alb de zinc, galben de
zinc etc.).
4) Staniul (cositorul) este un metal, cu un cost mai ridicat si are culoarea alb-
argintiu, masa volumică de 7,3 g/cm3, punctul de topire 232°C, fiind cel mai fuzibil
dintre metalele uzuale. Rezistent la coroziune, nu este atacat şi nu atacă
alimentele. Fiind un metal moale şi foarte plastic se poate prelucra prin laminare şi
forjare.
Staniul se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii
(peste 1/3 din producţia de staniu este destinată acestui scop) obţinând tabla albă
(cositorită) din care rezultă numeroase mărfuri de uz casnic; ca metal de aliere în
diferite aliaje industriale (bronz, aliaje de lipit, aliaje antifricţiune etc.); în
industria alimentară, sub formă de foiţă foarte subţire (staniol) pentru ambalarea
anumitor mărfuri (brânzeturi, ciocolată etc.).
5) Nichelul este un metal de culoare argintie cu masa volumică de 8,9 g/cm3
si punctul de topire l 452°C. Este maleabil, ductil, tenace, având o rezistenţă
mecanică mare; stabil la oxidare, acizii îl atacă greu.
Datorită proprietăţilor, are largi întrebuinţări ca: metal de aliere la obţinerea
oţelurilor aliate, altor aliaje rezistente la coroziune; metal de aliere la obţinerea
unor aliaje de mare rezistenţă electrică (nichelina 32o/0 Ni-\-Cu; constantanul 42
—45o/0 Ni + Cu etc.); metal de protecţie a pieselor împotriva coroziunii,
obţinându-se piese nichelate cu aspect foarte frumos (piese auto, maşini electrice
de călcat, mânere pentru uşi, ceainice, ibrice electrice, instrumente chirurgicale
etc.).
6) Cromul are culoarea alb-albastruie spre cenuşiu, cu masa volumică de 7,1
g/cm3, rezistenţă deosebită la uzură şi coroziune.
16
Cromul se foloseşte la obţinerea oţelurilor speciale şi inoxidabile, a aliajelor
pentru rezistenţe electrice (nicrom, fecral), precum şi la cromarea pieselor de oţel
care sunt rezistente la uzură şi coroziune (tacâmuri etc.).
Celelalte metale neferoase, ca: Pb, Mn, Co, Mg, Cd, W, V, Ag, Au etc.
prezintă importanţă deosebită în alte domenii.
3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINEREA MĂRFURILOR
METALICE
a. Principalele metode de prelucrare a metalelor pentru obţinerea
mărfurilor metalice. Tehnologia obţinerii mărfurilor metalice este un alt factor
determinant al calităţii acestora care trebuie luat în considerare ca atare de
lucrătorii comercianţi. Cele mai utilizate procedee de obţinere a mărfurilor din
metale şi 'aliaje sunt: prelucrarea metalelor prin turnare, deformare plastică,
aşchiere şi operaţii de asamblare a pieselor metalice.
1) Turnarea constă în introducerea metalului topit într-o formă al cărui
interior produce piesa. După solidificarea metalului prin răcire rezultă piesa
turnată. Variantele metodei de turnare sunt:
Turnarea în forme de argilă şi nisip
Turnarea în forme metalice „Metoda Kochil”
Turnarea sub presiune
Prin acest procedeu se obţin fie piese cu profil complicat care nu necesită
o altă prelucrare, fie piese care necesită a fi definitivate prin alte operaţii. Cel mai
bine se toarnă fonta, oţelul, alama şi aliajele aluminiului. Mărfurile obţinute astfel
trebuie să aibă o structură omogenă si să nu prezinte sufluri (goluri).
2) Prelucrarea metalelor prin deformare plastică se bazează pe capacitatea
de deformare plastică a metalelor. Principalele procedee sunt: laminarea, tragerea
(trefilarea), extruderea, forjarea, matriţarea, ambutisarea şi stanţarea.
17
Laminarea este cel mai economic si mai răspândit procedeu de deformare
plastică. Prin laminare, lingourile sau semifabricatele din metal îşi micşorează
secţiunea transversală, în timp ce lungimea creşte, în funcţie de forma dorită.
Cilindrii cu care se execută deformarea plastică prin laminare se află cuprinşi într-
o instalaţie complexă numită laminor. Suprafaţa cilindrilor de lucru este netedă sau
profilată, iar deschiderea dintre ei (calibrul) fixă sau reglabilă. Laminarea poate fi
longitudinală, transversală şi transversal-elicoidală. Prin acest procedeu se obţin
semifabricate laminate si produse finite, cum sunt: ţevi, bile, axuri, profiluri, table
etc.
Tragerea constă în introducerea semifabricatului metalic cu un capăt, care a
fost turtit si adus la un diametru mai mic, în orificiul piesei, numit filieră, până
iese liber în afara acestuia.
Prin tragerea puternică cu cleşte montat la instalaţie, materialul trecând prin
filieră îşi micşorează secţiunea corespunzător. Astfel se obţin: profiluri, ţevi şi mai
ales sârme, în cazul sârmelor, procedeul se numeşte trefilare.
Extruderea constă în introducerea semifabricatului metalic într-un spaţiu
liber, numit conteiner, presarea lui cu un piston (poanson) acţionat de o presă şi
trecerea printr-un orificiu al unei matriţe de forma piesei dorite. Sunt obţinute
astfel profiluri complexe si ţevi cu caracteristici mecanice superioare datorită
gradului ridicat de .deformare plastică.
Forjarea constă în deformarea la cald sau la rece a semifabricatului metalic,
prin lovire cu mijloace manuale sau mecanice (ciocan sau presă) obţinându-se
piese de cele mai diferite forme si mase, cu structură şi proprietăţi mecanice
îmbunătăţite. Forjarea se realizează prin două metode: forjare liberă şi forjare în
matriţă.
La forjarea liberă, deformarea (forma şi dimensiunile) piesei este.
nestânjenită (liberă), metalul se poate refula (întinde, lăţi, îndoi, gâtui, răsuci etc.).
La forjarea în matriţă (matriţare), deformarea fiind dirijată cu o sculă numită
matriţă, se realizează o precizie dimensională si o netezime a suprafeţei mai mare
ca la forjarea liberă.
18
Ambutisarea transformă semifabricatul plat într-o piesă cavă. Pentru aceasta,
materialul este strâns într-o matriţă şi placa de presiune, în timp ce poansonul
coboară deformând materialul şi dându-i forma dorită. Prin ambutisare se obţin
vase din tablă de oţel, de aluminiu etc.
Ştanţarea este procedeul de tăiere cu ajutorul unei stanţe a întregului contur
al unei piese din tablă sau bandă metalică.
3) Prelucrarea metalelor prin aşchiere urmăreşte înlăturarea treptată,
sub formă de aşchii a surplusului de material de pe piesele brute până la
dimensiunile exacte, stabilite pieselor finite. Aşchierea se realizează cu scule
aşchietoare, cum sunt: cuţite, freze, burghie, filiere, alezoare etc., montate pe
maşini speciale numite maşini-unelte. Principalele procedee sunt: strunjirea,
rabotarea, frezarea, rectificarea, găurirea, alezarea, filetarea (interioară, care se
face cu ajutorul tarozilor, si exterioară, care se face cu ajutorul filierelor) si
polarizarea cu discul unor roţi din material abraziv.
b. Tratamente termice si termochimice. In scopul îmbunătăţirii anumitor
proprietăţi ale metalelor şi aliajelor, în special în cazul pieselor din oţel, se aplică o
serie de operaţii denumite tratamente termice şi termochimice.
1) Tratamentele termice constau, în principal, în încălzirea pieselor până la o
anumită temperatură la care se menţin un anumit timp, după
care se revine la temperatura obişnuită printr-o răcire adecvată. Prin tratamente
termice nu se modifică compoziţia chimică, ci numai structura materialului
metalic, de care depind în mare măsură proprietăţile fizico-mecanice.
Tratamentele termice sunt: recoacerea, normalizarea, călirea şi revenirea,
deosebindu-se între ele prin temperatura de încălzire, durata de menţinere la
temperatura respectivă, modul si viteza de răcire.
Recoacerea constă în încălzirea piesei la o temperatură destul, de ridicată,
menţinerea ei un timp îndelungat la această temperatură si apoi răcirea lentă a
piesei în cuptor. Oţelul astfel tratat are o structură mai omogenă si se prelucrează
mai uşor prin aşchiere.
Normalizarea este identică cu recoacerea, numai că răcirea este făcută în aer
19
liber. Se aplică pieselor forjate, pentru a li se omogeniza structura.
Călirea este operaţia prin care se urmăreşte să se îmbunătăţească rezistenţa si
duritatea pieselor din oţel sau din alte aliaje. Călirea se face prin încălzirea pieselor
la temperaturi ridicate şi apoi răcirea bruscă în apă sau ulei. Prin acest procedeu
oţelurile devin fragile, aceasta constituind un dezavantaj.
Revenirea se aplică oţelurilor călite, cu scopul micşorării fragilităţii, respectiv
îmbunătăţirii tenacităţii. Ea constă dintr-o încălzire la o temperatură mai mică
decât cea folosită la călire şi o răcire în condiţii speciale (precipitările de carburi
metalice nu mai au loc si în consecinţă oţelul nu mai devine fragil).
2) Tratamentele termochimice au rolul de a introduce în straturile de
suprafaţă ale pieselor din oţel elemente speciale, cum sunt: carbon, azot, crom etc.
în scopul schimbării compoziţiei chimice, deci şi a proprietăţilor. Introducerea
elementelor la suprafaţă făcându-se la temperaturi ridicate, concomitent cu
modificarea compoziţiei se modifică şi structura. Aceste două modificări
determină schimbări favorabile asupra proprietăţilor.
Cele mai importante tratamente termochimice sunt: cementarea, care constă
în difuzarea carbonului, obţinându-se piese cu o suprafaţă dură; nitrurarea, care
constă în difuzarea azotului în scopul creşterii durităţii, rezistenţei la uzură, la.
compresiune si la coroziune; cianizarea, care constă în difuzarea carbonului şi
azotului obţinându-se astfel piese cu duritate ridicată si rezistenţă foarte mare la
uzură; alitarea şi cromizarea, respectiv difuzarea aluminiului şi. a cromului
obţinându-se piese rezistente la coroziune.
c. Metodele de asamblare
Sudarea este operaţia prin care două piese metalice (cu compoziţii identice
sau apropiate) se îmbină între ele cu un material de adaos (metal sau compoziţie
intermediară).
Lipirea este operaţia prin care două piese metalice se lipesc cu ajutorul unui
aliaj pentru lipit (uşor fuzibil). Există lipire moale, sub 450° şi tare, peste 450°.
Fălţuirea constă în îndoirea la margini a foilor din tablă subţire, una peste
alta şi presarea lor.
20
Prin filet- înşurubare.
Nituire.
Asamblarea cu ajutorul organelor de asamblare utilizează şuruburile si
niturile. Şuruburile asigură asamblări demontabile iar niturile asamblări
nedemontabile.
4) c. Operaţii de finisare decorativă.
Decorarea articolelor metalice pentru menaj se poate realiza: prin decor
litografiat, cu decalcomanii policrome, cu decor în relief şi cu decor pe zone, pe
întreaga suprafaţă şi pe capac. Motivele de decor pot fi florale, geometrice si
reproduceri de picturi.
Metodele de decorare:Ştemuirea, gravarea, Aurirea şi argintarea, acoperirea
prin înnegrire ( pe bază aliajului obţinut din argint, cupru şi sulf), filigranul şi
galvanoplastica
3 CLASIFICAREA ŞI CARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE
MĂRFURI METALICE
După destinaţie mărfurile metalice se clasifică:
1. Vesela metalică
2. Cuţitele şi tacâmurile
3. Dispozitive
4. Articole de încălzit şi iluminat
5. Articole binale
6. Articole de fixare
7. Instrumente
8. Galanteria metalică
1. Vesela metalică
Mărfuri de uz casnic din metal. Sortimentul acestora se deosebeşte după: materia primă: tablă din oţel neagră, emailată, cositorită, nichelată; tablă inox, fontă.
Această grupă cuprinde mărfurile din metale destinate pentru pregătirea,
transportul şi servitul mâncărurilor sau pentru alte îndeletniciri casnice.
21
După materia primă folosită, mărfurile de menaj din metale sunt clasificate
în mai multe subgrupe.
1) Mărfuri din fontă. Se comercializează, în mod obişnuit: ceaune, cratiţe,
oale, cazane, obţinute din fontă cenuşie prin turnare în diferite tipuri, variante si
capacităţi. Unele din acestea sunt emailate în interior sau pe ambele părţi.
2)Mărfuri din sârmă. Sunt obţinute din sârma de oţel neagră şi mai
frecvent, cea zincată, cositorită şi nichelată. Sortimentul cuprinde: coşuri pentru
pâine, suporturi pentru tacâmuri şi vase, grătare pentru prăjit pâine şi pentru fript
carne, bătătoare pentru spumă (teluri), suport pentru fiert ouă, bureţi pentru spălat
vase (din şpanul rezultat de la strung) etc.
2) Mărfuri din tablă de oţel. Sunt confecţionate din tablă de oţel neagră,
emailată, cositorită zincată, litografiată într-un larg sortiment comercial.
Din tablă de oţel neagră se comercializează: cuptoare pentru copt (cilindrice,
paralelipipedice), forme (tăvi) pentru copt, tigăi, funduri pentru copt ardei, făraşe
şi găleţi pentru gunoi.
Din tablă de oţel emailată: oale, cratiţe, tigăi, polonice, bidoane pentru
untură, găleţi, ligheane etc.
Din tablă de oţel cositorită (albă): bidoane pentru lapte, pentru untură, forme
(tăvi) pentru copt cozonac, forme pentru prăjituri, pişcoturi, fursecuri, măsuri
pentru lapte, ligheane etc.
Din tablă de oţel galvanizată (zincată): găleţi, măsuri pentru lichide (alcool,
produse petroliere), cuptoare pentru copt etc.
Din tablă de oţel inoxidabil: oale, capace, cratiţe, tigăi (cu coadă, cu toarte),
tăvi pentru copt, strecurători pentru ceai, suporturi pentru şerveţele, suporturi
pentru tacâmuri etc.
4) Mărfuri din fontă şi oţel (combinate). Sunt destinate pentru operaţii mai
complexe în cadrul gospodăriei: maşini de tocat carne, maşini de măcinat nuci,
maşini de măcinat mac, maşini de măcinat fructe si roşii, maşini (râşniţe) pentru
măcinat cafea, râşniţe pentru piper (toate cu acţionare manuală) etc.
5) Mărfuri din aluminiu: oale, „oale minune", cratiţe, cănite, castroane
22
în execuţie uşoară, farfurii, ceainice cu avertizor (fluier), ibrice, forme ondulate
pentru cozonac, polonice, spumătoare, strecurători, sufertaşe de diferite tipuri (cu
capac, etajat, cu închidere ermetică), ligheane, tăvi etc.
2. Cuţitele şi tacâmurile În această grupă gama de mărfuri cuprinde:
linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe etc. ca piese detaşate sau ca servicii, în funcţie de
materialul din care sunt. executate tacâmurile, pot fi: din argint masiv, alpaca
argintată; din oţel inoxidabil argintat, oţel inoxidabil; din oţel carbon, zincate,
nichelate sau cromate şi din aluminiu. Execuţia este realizată în variate modele
(forme şi dimensiuni diferite) care le indică destinaţia, ca de exemplu: furculiţe