TEMA II. Cultura comunicări – condiţie indispensabilă de integrare în mediul social (4 ore) Obiective: 1. A defini termenii: cultură şi cultură a comunicării; 2. A identifica şi a explica raportul: cultură şi comuncare; 3. A cunoaşte şi a identifica limbajele comunicării verbale: literar (standart), colocvial, ştiinţific, de specialitate; 4. A forma capacităţi de comunicare corectă prin înlăturarea greşelilor 5. de ordin ortoepic, morfologic, lexical; 6. A identifica rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea limbajelor de specialitate 7. A forma capacităţi de definire şi de utilizare adecvată a termenilor; 2.1. Noţiuni generale de cultură a comunicării Cultură. Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere, ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora", referindu-se, în general, la activitatea umană. Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, unde cuvântul cultură avea înţelesul atât de cultivare a pământului , cât şi pe cel de cultivare a spiritului, avându-se în vedere ideea de transformare a naturii exterioare omului şi a facultăţilor lui naturale prin eduacaţie şi învăţare. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţei personale. Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicare specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În acelaşi fel, se
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
TEMA II. Cultura comunicări – condiţie indispensabilă de
integrare în mediul social (4 ore)
Obiective:1. A defini termenii: cultură şi cultură a comunicării; 2. A identifica şi a explica raportul: cultură şi comuncare;3. A cunoaşte şi a identifica limbajele comunicării verbale: literar (standart),
colocvial, ştiinţific, de specialitate;4. A forma capacităţi de comunicare corectă prin înlăturarea greşelilor 5. de ordin ortoepic, morfologic, lexical;6. A identifica rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi
statornicirea limbajelor de specialitate7. A forma capacităţi de definire şi de utilizare adecvată a termenilor;
2.1. Noţiuni generale de cultură a comunicării
Cultură. Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere, ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora", referindu-se, în general, la activitatea umană.
Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, unde
cuvântul cultură avea înţelesul atât de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a
spiritului, avându-se în vedere ideea de transformare a naturii exterioare omului şi a facultăţilor
lui naturale prin eduacaţie şi învăţare. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care
urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza
cunoştinţelor şi a experienţei personale.
Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicare specifice
cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea),
media interactivă (telefonul). În același fel, se transmit ritualurile, cunoștințele teoretice,
normele abstracte, religia etc.
A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în
încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi
depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.
Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în toate disciplinele
educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce reprezintă de fapt cultura.
Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-
un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este
omul, interesat mereu de tot ceea ce-l înconjoară.
Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti, întrucât presupune un
proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi stări ale conştiinţei
sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici sociale.
În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă “totalitatea cunoştinţelor din diverse
domenii pe care la poseda cineva şi pe care le-a achizitionat prin studiu si experientă.” (DEXI,
p. 487). Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii
caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.
Cultura nu este ceva adiacent condiţiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă
a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete, un
patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.
Cultura comunicării. Comunicarea este principalul instrument de integrare a
individului în societate şi de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate însă ignora că “limbajul
este faptul cultural prin excelenţă”, ( Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura
Politică, Bucureşti, 1978, pag. 433.) dar omul nu poate fi înţeles decât relaţional – prin
intermediul comunicării.
• Comunicarea este baza existenţei în colectivitate, este piatra de temelie fără de care nu se
poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi sunt
dominate de instituţii.
• Comunicarea este condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, este emblema şi
manifestarea spiritului uman.
• Ea este liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri, comunităţi,
etnii, societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator,
cel al umanităţii, cu întreaga ei desfăşurare în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în
datele sale fundamentale.
• Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de
comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei.
Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi
structural, fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent
schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce dă consistenţă şi
bogăţie fenomenului cultural. Ea este esenţa vieţii sociale a omului, întrucât viaţa în comun,
stocarea informaţiilor şi transmiterea moştenirii sociale către noile generaţii nu ar fi posibile fără
existenţa multiplelor forme de semnificare şi de comunicare.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate, ambele au o funcţie majoră în
integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar
nici separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, viaţa socială, în datele sale elementare, nu este
posibilă fără comunicarea cotidiană.
În realitate, spune un specialist în domeniu, “cultura şi comunicarea formează un cuplu
ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se
conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.
(Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Editura Cartea românească, 2000, p. 17. )
Cultura şi comunicarea interferează, însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.
A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa fiinţă
şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-şi poate trăi
viaţa fără se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa, gândurile, interesele şi
aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că putem pune îndrăzni să punem
semnul echivalenţei între comunicare şi comportament.
Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o
semnificaţie. Chiar tăcerea sau refuzul de a schiţa vreun gest într-o situaţie anumită sunt
purtătoare ale unui sens şi ale unui comportament.
Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel spus,
că este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, fie că
nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Astfel,
comportamentele noastre îi influenţează pe alţii, iar aceştia, la rândul lor, nu pot să nu
reacţioneze la aceste comunicării şi, prin însuşi acest fapt, ei comunică.
Aşadar, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului
cu lumea naturală şi socială. De aceea ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în
consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea
percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de
comportament social.
Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că, faţă de modurile în care se desfăşura
comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole, schimbarea este gigantică.
Această prezenţă masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de cultură ce a
fost numit iniţial cultură de masă, datorită impactului social foarte larg, iar mai recent s-a impus
noţiunea de cultura media. (Georgiu, Grigore, Cultură şi comunicare, Bucureşti, pp. 13-14).,
Ibidem, p. 144.
Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea,
publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul,
telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt
uriaş în domeniul comunicării.
Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi “comunitatea”
lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi comunicaţionale, formele
de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii sociale.
E necesar să facem din viaţă un dialog continuu: dacă nu, ea este doar existenţa unei
lâncezeli. Limbajul constituie forţa creatoare şi liantul între persoane. De exemplu, în dialog, un
rol important îl are cultura comunicării, adică formele şi manifestările alese pentru realizarea
lui. Nu putem asculta numai de teorii şi de exemplele altora, ci trebuie să ne facem noi înşine o
paradigmă existenţială pentru susţinerea unei comunicări constructive.
Asigurarea unor calități elevate ale comunicării necesită posedarea de cunoștințe și
abilități. Comunicarea impune prin calitățile pe care trebuie să le dețină: claritate, precizie, conciziune,
expresivitate, corectitudine etc. Căci a comunica inseamnă a fi înțeles, înseamnă, nu numai a
comunica gânduri, ci și a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acțiune.
Societatea trebuie să capete priceperi și deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris, ci și
pentru activitatea creatoare, care presupune infinite conexiuni de comunicare orale.
Prin urmare, cultivarea limbii este o necesitate primordială, care echivalează cu deprinderea
de a comunica, deprindere care include posibilitatea de a asculta. Cine nu-i în stare să asculte nu
va avea niciodată ceva de comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă ascultat, agreat;
exprimarea constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei presupune învăţarea limbii,
condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj.
Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate și nuanțate a societății, presupune un control
permanent al comunicării scrise precum și al comunicării orale. Astfel, se poate întemeia o
discuție coerentă, conștientă, cultă, plină de sens, bogată în cuvinte (corect rostite/exprimate),
unde, atât emițătorul, cât și receptorul vor asimila mesajul, știrea sau informația la cel mai înalt
nivel. Precum spunea Mihai Eminescu ”limba și legile ei dezvoltă cugetarea”.
Limba este nucleul comunicării, ”singura avere comună a unui popor”, iar comunicarea este
pilonul pe care se sprijina întreg Universul. Depinde de noi cum ştim să le folosim si să le
păstrăm pentru posteritate.
1. ( Tylor, Cultura primitivă apud Frigioiu, Prof. univ. dr. Nicolae Politologie şi doctrine
politice, Bucureşti, 2001, p. 104.)
2. Bondrea, Aurelian, Sociologia culturii, Editura Fundaţiei “România de mâine, Bucureşti”,
1993, p. 95.
3. Tănase, Al., Cultură şi civilizaţie, Editura Politică, Bucureşti, , 1977, p. 13.
4. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Vestala şi Saeculum I.O.,
Bucureşti 2001, p. 6.
5. Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, în Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p.510.
6. Krishna, Daya, Cultura, în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura
Politică, 1986, p. 317.
7. Sapir, Edward, Anthropologie, Paris, Editions de Minuit, 1967, p.329.
8.. Tănase, Alexandru, Cultură şi religie, Editura Politică, 1973, pp. 150-151.
9. Morin, Edgar, Le paradigme perdu: la nature humanine, Paris, Seuil, 1973, p. 100
2.2. Norme de limbă în comunicarea verbală
2.2.1. Limbaje ale comunicării verbale:
Limbajul literar
La o primă aproximare limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite
pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi a
comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Limbajul uman se ocupă numai de
semnele care au valoare simbolică. Semnul lingvistic (cuvântul) este simptom pentru a-l
reprezenta pe cel care îl produce; este semnal în relaţie cu receptorul său şi este simbol în raport
cu semnificatul său „real”.
Limbajul uman fiinţează prin procesul comunicării a cărui finalitate are loc prin
intercomunicare şi intercomprehensiune. Limbile naturale sunt un vehicul pentru cunoaştere; ele
folosesc un limbaj colocvial, familiar şi informal; ele reprezintă stările aşa cum sunt în mod
nemijlocit.
Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar sau ştiinţific, are ca elemente constitutive
dimensiunea psihoafectivă şi dimensiunea logică.
Dar care este locul şi rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a celorlalte
limbaje? Limbajul literar diferă de limbajul comun, care este o creaţie colectivă spontană la fel
ca şi moralitatea. Limbajul comun este rezultatul sedimentării unei experienţe milenare sub
forma limbilor naturale, de la experienţa pre-teoretică (magie, mitologie, folclor etc.) la
experienţa teoretică (ştiinţe exacte, logico-matematice, ştiinţe ale naturii, ştiinţe tehnice şi
economice, ştiinţe socioumane sau umanitare) din cuprinsul cărora face parte şi literatura.
Limbajul literar nu reflectă realul sub forma unor propoziţii enunţiative ce se rezumă la
simple observaţii sau constatări. Limbajul literar este legat de viaţa socială, de civilizaţie, de
dezvoltarea gândirii, de artă etc..
Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar, se impune să facem
următoarele precizări: limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea
psihoafectivă, inteligibilă şi social-culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre
fiinţarea nemijlocită (senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii).
Limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe valorizare
şi asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona extralingvistică sau lumea
civilizaţiei şi culturii umane.
Şi totuşi care ar fi esenţa limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genurile
beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia? Pecetea
inconfundabilă a limbajului literar este specificul naţional. Cultura se desfăşoară pe terenul lume
– text – memorie şi lume – text – lume. Fără unul din aceşti termeni creaţia culturală devine o
imposibilitate. Ea solicită elementele imaginare ce aparţin fondului general uman şi se realizează
valorizări diferite de la cultură la cultură. Nu contează de unde vin imaginile, din ce domeniu al
experienţei, ci modul lor de structurare şi valorizare.
Bibliografie:1 E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.2 S. Bănulescu, Dropie, Cântece de câmpie, Un regat imaginar, Editura Alfa, 1997, p. 371.3 Ibidem, p. 371.
Limbajul familiar/colocvial. Limbajul cplpcvial este o realitate lingvistică invocată
mult în ultimii zece – cinsprezece ani. Este remarcat cel mai adesea la impactul funcţional al
mijloacelor de comunicare în masă asupra limbii scrise şi vorbite.
Termenul romanesc familiar circulă in literatura lingvistică în relaţie cu termenii: popular,
(cultă, supradialectală) – orală şi scrisă – este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale. Are
caracter normat, elaborat, relativ unitar şi stabil.
A vorbi corect româneste constituie un avantaj care poate aduce un alt avantaj în carieră.
Scopul acestei teme este acela de a pune la dispoziţia cititorului o colecţie de greşeli care trebuie
evitate cu orice preţ la instituţiile de învăţământ, în cazul elevilor, studenţilor si profesorilor, la
birou, în cazul tuturor celor a caror munca presupune interacţiune lingvistică, în cazul celor care
se exprima în mediile de informare, inclusiv în mediul atât de avid de cuvânt scris al Internetului.
Un punct de vedere mecanic, оbişnuit adesea la persoanele mai în vârstă este următorul: “e
bine aşa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a limbii.”
Este o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă. Chiar dacă nu s-ar găsi mijloace
de a perfecţiona modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligaţi să introducă necontenit
modificări de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, cu sau fără
voie, se elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în
viaţa de azi” [Graur, p11].
Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii, de la sistemul ei de
funcţionare. Prin urmare, atunci când cineva transformă adjectivul complet în complect (luându-
se după adjective neînrudite, dar în parte asemnătoare, ca direct, perfect etc.), comite o greşeală.
Dar dacă pe încetul forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci
devine „corectă“, căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut
decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.
După cum cunoaştem, cuvântul lucrativ are semnficaţia „care aduce mari câştiguri băneşti“.
În Chşinău însă, din păcate, ici şi colo mai apar şi astăzi firme cu „atelier lucrativ”, iar unele
şedinţe sunt şi ele „lucrative”, cu sensul greşit „unde se lucrează”.
Aşadar, rolul limbii este să servească de mijloc de comunicare (ceea ce presupune înţelegerea
reciprocă).
• Pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt. O exprimare îngrijită nu înseamna
doar respectarea regulilor gramaticale şi folosirea corespunzatoare a construcţilor lingvistice, ci
şi o pronunţie corectă a cuvintelor pe care le utilizăm. De multe ori însă acest aspect este
neglijat. O pronunţie corectă conferă demnitate mesajului pe care-l transmitem. Ea îi permite
ascultătorului să se concentreze asupra mesajului, nu asupra greşelilor de pronunţie.
Dacă urmărim cu atenţie limba vorbită de marea masă a vorbitorilor de limbă română,
indiferent de vârstă sau categorie socială, vom observa o mulţime de greşeli de pronunţare a unor
cuvinte, care la unii s-au înrădăcinat, fie din necunoaştere, fie din uzul vorbirii familiare însuşite
şi practicate în comunicarea de zi cu zi.
Cum era de aşteptat, cuvintele în cauză sunt în marea lor majoritate neologisme, dar există
printre ele şi termeni din fondul principal lexical românesc, care au tendinţa de a deveni o
variantă a formei corecte.
Din această din urmă categorie, menţionăm pronumele demonstrativ, cu toate formele
lui: celălant, ceilanţi, cealantă, celelante, în loc de celălalt, ceilalţi, cealaltă, celelalte; asta, ăsta,
ăla, aia, în loc de acesta, aceasta, aceea, aceia, acelea, substantivul jumate în loc de jumătate,
prepoziţiile pă în loc de pe, pântru în loc de pentru etc.
Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Pentru a avea o pronunţie corectă, în limbile alfabetice trebuie folosit sunetul potrivit pentru fiecare literă sau combinaţie de litere. Când o limbă se bazează pe nişte reguli precise, cum este cazul limbii greceşti, spaniole, şi cuvintele sunt mai uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi schimbă uneori pronunţia unor cuvinte, reflectând limba de origine. Când cuvintele unei limbi sunt alcătuite din mai multe silabe, este important ca accentul principal să cadă pe silaba potrivită. Multe dintre limbile cu o asemenea structură au reguli de accentuare orală destul de precise. În cazul excepţiilor, accentul este marcat în scris, indicând pronunţia corectă. În situaţiile în care nu există un sistem de reguli
bine precizat, dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari, vorbitorul limbii respective trebuind să înveţe multe cuvinte pe de rost.
În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç. Semnele diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, mai cu seamă dacă este vorba despre o citire în public.
În ce priveşte pronunţia în limba română, semnalăm câteva capcane ce trebuie evitate.
O pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Acelaşi efect îl are şi pronunţia desuetă. Cel ce rosteşte astfel cuvintele nu face decât să atragă atenţia asupra propriei persoane. Pe de altă parte, este bine să evităm şi cealaltă extremă, aceea de a vorbi şi de a pronunţa cuvintele neîngrijit.
Modul de pronunţare a cuvintelor în limba română ar putea să difere de la o regiune la alta.
● Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În general, pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citim însă cu voce tare, s-ar putea să întâlnim termeni pe care nu-i folosim în mod obişnuit.
● Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi cuvântul pe care-l căutăm în dicţionar, el trebuie rostit de mai multe ori cu voce tare înainte de a închide dicţionarul.
● O altă modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să ne corecteze când comitem greşeli.
Multe dintre greşelile de pronunţie care se comit au legatură cu litera ”x”, ea putând fi pronunţată atât ”gz”, cât şi ”cs”, în funcţie de celelalte sunete cu care se învecinează.
Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cărţii „101 greşeli gramaticale”, singura regulă care poate
fi formulată este că ”x” se pronunţă ”cs” în urmatoarele situaţii:
2.2.6. Norme şi greşeli de ordin sintactic şi stilistic
● Una dintre abaterile de la corectitudine o constituie solecismul. Termenul provine din
limba greacă: σολοικισμος (<a vorbi incorect) < denumirea oraşului Soloi, colonie ateniană,
unde se vorbea o greacă incorectă.
În limba română, termenul a ajuns prin filieră franceză: solécisme (<lat. soloecismus. În sens
larg, solecismul este definit drept orice tip de greşeală, abatere de la normă în orice domeniu,
inclusiv încălcare a etichetei, a bunului-simţ. Această din urmă accepţie este conservată de limba
engleză: incongruenţă, absurditate, greşeală, eroare gramaticală, încălcare a uzului, în timp ce
limba franceză specializează sensul: greşeală de sintaxă, viciu de construcţie a enunţului. De
aceea, indicat ar fi să folosim sintagma solecism lingvistic.
Limba română păstrează sensul specializat, de eroare gramaticală (sintactică) sau/şi de uzaj
într-o anumită perioadă: „greşeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere neintenţionată de la
forma normală, folosită mai ales de scriitorii latini. Rezultă din nerespectarea regulilor
sintactice de către vorbitori, ca o consecinţă a lipsei de cultură sau a necunoaşterii limbii de
către aceştia”
Deci solecismul este abaterea care se defineşte drept greşeală de sintaxă, cauzată îndeosebi
de incultura vorbitorilor sau de cunoaşterea defectuoasă a limbii. De aceea, sensul acestui termen
este de eroare în utilizarea limbii. Categoriile de vorbitori cele mai expuse solecismului sunt
persoanele ignorante în ceea ce priveşte domeniul limbii şi cei care învaţă o limbă străină.
Exemple de solecism:
• Fiecare (dintre noi) avem rostul nostru.
• Fiecare dintre noi facem ceea ce trebuie.
(Vorbitorul mai puţin instruit din punct de vedere lingvistic tinde să acorde atât verbul-
predicat, cât şi forma de posesiv cu un pronume (implicit sau explicit), cu funcţie de atribut:
dintre noi. Ceea ce nu conştientizează vorbitorul este faptul că pronumele nehotărâte, de genul:
fiecare, oricare solicită acordul la persoana a III-a, singular: Fiecare (dintre noi) are rostul său.;
Fiecare dintre noi face ceea ce trebuie..
- Care eşti acolo?
Acelaşi gen de greşeală există şi în enunţul de mai sus, în care acordul se face greşit la
persoana a II-a, singular, în locul persoanei a III-a, singular: Care este acolo? Sau: Cine este
acolo?
- Suntem o echipă care avem finalul…
În enunţul de mai sus, acordul se face greşit la persoana I, plural, în locul persoanei a III-a,
singular: Suntem o echipă care are finalul…
- Cel mai mare program voluntar de curăţenie al ţării (…).
● Acordul greşit al articolului posesiv cu termenul la distanţă este o greşeală frecventă de
exprimare. Indiferent de statutul gramatical al articolului posesiv (substitut, dublant, morfem
cazual), situaţia complicată apare când substantivele (regentul şi determinantul) nu au acelaşi gen
şi număr. Vorbitorul tinde să acorde articolul cu elementul-centru al enunţului, nu cu regentul
său, aşa cum este corect: 5000 de studenţi au participat la cel mai mare program voluntar de
curăţenie a oraşului..
Similare sunt situaţiile în care articolul posesiv este precedat de structura: substantiv + de +
substantiv: „Finalizarea lucrărilor de construcţie ale Centrului ASTRA pentru Patrimoniu”
□ Aceeaşi greşeală apare în cazul unei structuri coordonate: cu sprijinul familiei şi a şcolii,
când se uită sau se neglijează reperul prepoziţiei: (…) să acţioneze în instanţă societatea a cărei
bun (…). Corect: „ (…) să acţioneze în instanţă societatea al cărei bun (…).”
□ Situaţia similară o constituie acordul greşit, prin atracţie, al pronumelui care, în genitiv,
cu substantivul pe care îl precedă: Expoziţia al cărui vernisaj… Corect: expoziţia al cărei
vernisaj (…).
□ Acordul adjectivului de întărire la genitiv-dativ, în special, la feminin, singular, ridică
mari probleme de exprimare: I-am oferit profesoarei însăşi buchetul. Corect: I-am oferit
profesoarei înseşi buchetul.
□ Acordul articolului demonstrativ cu regentul nominal, la genitiv-dativ, este, de asemenea,
neglijat: I-am răspuns prompt băiatului cel mare. Corect: I-am răspuns prompt băiatului celui
mare.
● O formă specială de risipă a cuvintelor este redunanţa. Printre cei mai importanţi
factori de evoluţie a limbilor sunt risipa şi economia cuvintelor. De pildă, ar trebui să zicem
complet „Doresc ca dimineaţa aceasta să fie bună pentru tine”, dar în loc de aceasta, zicem:
„Bună dimineaţa.”
În limba franceză se practică foarte mult scurtarea cuvintelor lungi, în special a celor
compuse, din care în general rămâne doar unul din termenii compunerii, de obicei primul: métro
pentru métropolitan; adesea chiar şi primul termen e trunchiat, de exemplu se zice vélo pentru
vélosiped, şi chiar bac pentru baccaulaureat. Multe dintre prescurtările franţuzeşti sunt folosite şi
la noi: metrou, auto (pentru automobil), cinema pentru cinematograf (francezii zic ciné). Suntem
deprinşi cu expresiile: femeea a născut, fără a fi nevoie să adăugăm un „copil” sau un „om a
băut”, şi se înţelege că e vorba de alcool.
Din dorinţa de a se exprima pompos, unii adaugă cuvinte care nu aduc numic nou la
conţinutul frazei, de exemplu înlocuiesc verbele de valoare precisă prin substantive însoţite de
verbul a face. Auzim deseori zicându-se: recoltarea porumbului se face toamna, în loc de
porumbul se recoltează toamna. Se obţin astfel expresii mai lungi, deci mai incomode, dar cu
nimic mai clare.
Numerele sunt elemente foarte precise şi, urmate de cuvinte care exprimă obiecte numărate,
nu mai au nevoie de nimic în plus pentru a ne lămuri despre ce e vorba. Cu toate acestea, azi se
utilizează foarte des în rapoarte, în interviuri, chiar şi în texte ştiinţifice, numeralul însoţit de un
cuvânt care exprimă o cantitate, o valoare etc. Se spune astfel: „am depozitat o sumă de 20 000
de lei”, „am produs o valoare de două milioane”, „am transportat o cantitate de cinci tone”, „au
fost avariate un număr de 10 maşini”, „a fost arată o suprafaţă de 1000 de hectare” etc.
Academ Alexandru Graur relevă faptul că „în reportaje nu se spune aproape niciodată că
cineva a spus ceva, fără să se spună luând cuvântul, deşi este evident că nu putea să spună nimic
fără să ia cuvântul. În loc de ieri, se scrie în cursul zilei de ieri.”
Adesea citim sau auzim că diverse persoane „au fost alese în componenţa unui consiliu sau
comisii”, când componenţa nu este nimic altceva decât elemente care compun, deci, în fapt,
consiliul sau comisia. O formă de risipă mai caracteristică este pleonasmul şi tautologia.
● Pleonasmul şi tautologia. Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată
a aceluiaşi sens într-un enunţ, iar tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor
cuvinte sainonime. De exemplu: „Cererea a fost solicitată…”, „Vom da o mare importanţă
însemnătăţii dezvoltării relaţiilor noastre…”. Aceste expresii sunt de mult folosite şi au devenit
tradiţionale.
De multe ori sunt criticate unele formule care în realitate nu sunt pleonastice şi numai din
lipsa unei analize atente sunt clasificate ca atare. De multe ori suntem nevoiţi să adăugăm un
cuvânt care ca noţiune e inutil, dar e indispensabil din punct de vedere sintactic. Este vorba de
cazul când pe lângă un verb suntem obligaţi să adăugăm un substantiv din aceeaşi rădăcină, fără
să aducem o idee nouă faţă de cele rostite, căci fără el nu putem să construim fraza: am mâncat
o mâncare gustoasă, am visat un vis frumos, am cântat un cântec popular.
În unele cazuri se pune o problemă de ordine a cuvintelor. Se zice plouă afară, deşi, în mod
normal, nu plouă decât afară, decei avem un pleonasm. Dar dacă începem cu adverbul şi zicem
afară plouă sau afară ninge situaţia se schimbă, căci nu se subînţelege unde plouă, ci se are în
vedere ce se petrece afară.
Sunt situaţii unde nu încape nici o îndoială că se spune de două ori acelaşi lucru, dar este o
oarecare justificare în faptul că vorbitorul doreşete să insiste asupra unei idei, de aceea o exprimă
în două feluri diferite, de exemplu: babă bătrână (e clar că baba nu poate fi tânără, dar există mai
multe grade de bătrâneţe şi, repetând noţiunea (bătrână, bâtrână) apăsăm asupra ei; aceeaşi
situaţie e cu expresiile: ”am văzut cu ochii mei”, „am auzit cu urechile mele”.
Există însă un număr relativ însemnat de pleonasme supărătoare, întâlnite atât în limbajul
familiar, cât şi în cel oficial şi chiar publicistic, a căror existenţă activă se datorează unor oameni
care, din păcate, au – în marea lor majoritate – pregătire medie sau universitară. Graţie faptului
că au fost ridiculizate în mai multe rânduri de lingvişti, unele din ele se folosesc tot mai rar.
Astfel, perfect a însemnat întâi „dus până la capăt, terminat”, apoi a ajuns la înţelesul „fără
nici un cusur foarte bine”, deci perfect de bine este evident un pleonasm condamnabil.
Folosirea următoarelori enunţuri: „revenim din nou”, a continua mai departe, imposibilitatea
de a putea, muschi file, leac care vindecă, a refuza să aprobe, procent de zece la sută, aspecte
privind problema, începe să tindă a deveni, el şi alţi colegi ai săi, repulsie împotriva lui, a
întreprinde demersuri, a aduce contribuţia, generozitate mărinimoasă, venit financiar,
remuşcări în suflet, verdict final, a preciza clar, conjuncturi de moment, sumă de bani, bande de
persoane, notorietate publică, a se rezuma numai la, persistând încă/mereu, simţ civic al
cetăţenilor etc. dau dovadă de ignoranţă sau de lipsă de atenţie şi de abilitate în compunerea
textului, care devine anost şi denotă sărăcia lexicală a autorului.
Nu există nici o justificare atât pentru repetiţiile pleonastice din: „Lucrările trebuia să fie
începute începând cu 25 mai…”, cât şi pentru repetiţiile care constau în folosirea învecinată a
unor cuvinte din aceeaşi familie, exprimând noţiuni care se suprapun: „Vă rugăm să pregătiţi
devizul de evaluare care va evalua toate cheltuielile efectuate…”. E clar şi aşa că devizul este
un act ce evaluează cheltuielile şi, în contextul dat, utilizarea verbului „a evalua” este
nejustificată.
Concluzia referitoare la contextul dat se impune de la sine: e necesară mai multă atenţie în
exprimare. Greşelile prezentate sunt diferite, începând cu stângăcia unor repetiţii şi finalizând cu
multitudinea pleonasmelor. Dacă în exprimarea cotidiană sunt de condamnat doar unele, pentru
limbajul oficial, care nu trebuie să fie doar corect, ci şi concis, sunt nerecomandabile toate.
● Calcul lexical. Calchierea eronată a verbelor. Din cauza calchierii nechibzuite din limba
rusă, se pot observa, în prezent, schimbări care denotă tiparul rusesc al unor categorii gramaticale,
pe care o serie de verbe româneşti nu le au. Este vorba, în primul rând, de calchierea unor structuri
prefixale, care generează forme nefireşti pentru limba română. Posibilităţile verbului românesc
sunt mai mici în ceea ce priveşte prefixarea, dar modelul rusesc influenţează exprimarea unor
vorbitori atât de mult, încât prefixele sunt ataşate în mod arbitrar la verbele cu care sunt absolut
incompatibile. Spre exemplu, verbul „рассмотреть” din limba rusă este tradus în limba română
cu cuvântul artificial „a precăuta” sau cu varianta „a precăta”. Acest cuvânt, inexistent în
vocabularul limbii române, este frecvent în exprimarea cu caracter oficial-administrativ, în
contexte de felul: „Vom precăuta chestiunea Dvs.”, „Trebuie să precăutăm mai întâi această
întrebare” ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, în locul verbului „a precăuta”, trebuie utilizate „a
examina”, „a analiza”, „a studia” (problema).
Prefixul „pre”, utilizat frecvent la formarea verbelor, este considerat, în mod greşit, ca fiind
echivalent al rusescului „рас”, ceea ce face să apară şi să circule în exprimarea vorbitorilor
basarabeni astfel de forme/expresii greşite.
După acelaşi model, a fost calchiată şi o altă construcţie verbală rusească. Cuvântul
„necătând”, lexem care, de asemenea, nu există în limba română, este format după modelul
„несмотря” din limba rusă şi este utilizat cu sensurile respective în contexte, cum ar fi:
„necătând la prejudiciile pe care ni le-aţi adus…”, „necătând la clauza contractuală” etc.
Acest hibrid, impropriu limbii române, trebuie înlocuit prin mijloace de exprimare corecte şi
fireşti, cum ar fi: „deşi”, „cu toate că”, „în pofida (faptului)”, „chiar dacă”, „măcar că”.
La fel, am putea explica preferinţa ce se dă unei alte forme cu prefixul „pre” –
„predestinat”, care este folosit acolo unde, în mod normal, trebuie să apară „destinat”, de
exemplu: „mărfuri predestinate copiilor de la casele de copii...”, „ambalaje predestinate
medicamentelor”, exprimări în care se vede modelul rusesc „предназначенный”, adică este
utilizat un cuvânt ce are un prefix asemănător cu cel din limba rusă.
Reproducerea servilă a modelului rusesc a făcut ca şi verbele: „переживать”,
„заинтересовать”, „отказаться” să fie traduse greşit, corespunzător prin: „a retrăi”, „a
cointeresa”, „a se dezice” (de ceea ce nu-i aparţine).
Multe greşeli apar ca urmare a calchierii verbale reflexive din limba rusă. Prin redarea exactă
a formei, sunt tratate ca fiind reflexive o serie de verbe care în limba rusă nu fac parte din această
categorie. Printre cele mai frecvente verbe reflexive calchiate din limba rusă este verbul „a se
stărui” (reprodus după „стараться”) în contexte de felul: „Ne vom stărui să expediem
mărfurile până la data de…”, „Ne-am stăruit foarte mult ca oferta noastră să corespundă
întocmai caracteristicilo: „mărfuri predestinate copiilor de la casele de copii...”. În enunţurile de
mai sus, verbul greşit utilizat trebuie înlocuit corespunzător cu enunţurile: „Ne vom strădui” sau:
„facem tot ce ne stă în puteri, ca să…” şi „Am făcut tot posibilul ca…”.
Verbele „a se primi”, „a se isprăvi”, „a se atârna”, „a se ocupa”, „a se achita” şi multe altele
împânzesc limbajul comercial, de exemplu: „S-a primit un aspect frumos al încăperii”, „El s-a
isprăvit cu comanda”, „S-a atârnat bine faţă de oformarea ofertei”, „Bluzele se privesc
frumos”, „Ne achităm cu datoriile”.
Traduse greşit, după modelul verbelor din limba rusă: „получается”, „справляется”,
„относится”, „заниматься”, „смотрится”, „рассчитаться”, ele trebuie să aibă în limba
română echivalentele: am reuşit; a ieşit, nu-mi iese, nu reuşesc; a terminat, a făcut faţă, a reuşit;
a avut o atitudine; a învăţa, a studia; au aspect; ne achităm datoriile.
Multe calcuri sunt cauzate de analogia sonoră a unor verbe româneşti cu cele ruseşti. Cel
mai des apar greşit verbele care, în afară de faptul că se aseamănă la pronunţare, mai au şi unele
sensuri asemănătoare. Din acestea fac parte perechile de tipul: a primi – принять, a da –
давать, a sta – стать, a iubi – любить, a citi – читать. Vorbitorii, fiind influenţaţi de
analogia de suprafaţă a acestor verbe, folosesc aceeaşi formă pentru toate îmbinările pe care le
are verbul rusesc şi astfel comit greşeli grave, care apar în enunţuri de tipul: „Firma a primit
hotărârea de a...”, „Trebuie să vă dăm unele întrebări…”, „Daţi să discutăm la următoarea
întâlnire”, „Suntem siguri că iubiţi să vă relaxaţi”. Variantele corecte sunt: „A luat / a adoptat
hotărârea…”, „Să vă punem…”, „Hai (ar fi bine) să discutăm…”, „Vă place să vă relaxaţi”.
Structurile străine, calchiate, dau exprimării un caracter confuz, făcând enunţurile greoaie şi, de
multe ori, improprii. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, este necesar să fie consultat cât mai
des dicţionarul.
● Echivocul La nivelul limbii, al inventarului lexical, există, după cum se ştie, numeroase
cuvinte care pot dispune de două sau mai multe sensuri. Odată ce nimereşte în context, cuvântul
polisemantic dă la iveală numai unul din sensurile sale, deoarece ambianţa din frază îl lipseşte
pentru moment de toate celelalte semnificaţii pe care el le avea de fapt. În caz contrar, enunţul
devine neclar, ambiguu, dând naştere unei inadvertenţe stilistice, numită amfibologie sau
echivoc.
Asemenea greşeli nu vădesc doar agramatismul, ci pot produce şi prejudicii uneia dintre
părţi, căci interlocutorul, din cauza exprimării neclare, ambigue, poate să perceapă textul în două
feluri sau în mod greşit, adică nu mesajul pe care a vrut să-l transmită autorul.
Echivocul poate fi generat, mai ales, de recţiunea verbală şi de topica incorectă a părţilor de
propoziţie. De exemplu: „conduce cu firma”, „firma coordonează cu lucrările”, „ministerul
coordonează cu preţurile”, „sunteţi vinovaţi în ambalarea necorespunzătoare...”, „a se ocupa
cu comenzile” etc., (în primele trei exemple, prepoziţia „cu” apare greşit în locul prepoziţiei
„de”, iar în cel de-al patrulea exemplu – prepoziţia „în” în locul prepoziţiei „de”).
Comice şi, în acelaşi timp, durute, sunt textele publicitare inserate în ziare, care aduc la
cunoştinţa cititorilor că o firmă oarecare „execută mănuşi din pielea clienţilor” sau fabrică
„pălării pentru bărbaţi de paie” şi „haine pentru copii de lână”. Este cert că marca unei
întreprinderi care fabrică „brânză de vacă proaspătă”, făcându-şi reclamă pe etichete, pe
indicatoare de preţuri sau ambalaje, va avea de suferit într-un mod sau altul, chiar dacă produsul
va fi de calitate. „Găselniţele” de felul: „brânză de vacă grasă” şi „brânză de vacă degresată” îi
cam pune pe gânduri pe cumpărători: ce fel de vacă ar mai fi şi animalul acesta “degresat” şi cum
ar fi la gust brânza din laptele ei?
● Contradicţia de sens (« contradictio in adiecto») : teribil de mic, straşnic de gustos; O
greşeală de limbă şi de gândire, de tip opus pleonasmului, mai puţin discutată, este contradicţia
de sens sau, tradus ad litteram, „contradicţia în ceea ce se adaugă”. Ca şi la alte tipuri de greşeli
de exprimare, avem de a face, şi în acest caz, cu încălcarea proprietăţii termenilor. Astfel, unele
construcţii gramaticale pot constitui adevărate consensuri, de domeniul absurdului. Aceste
greşeli nu se comit numai la folosirea cuvintelor cu etimonul nedecodabil pentru nespecialişti, ci
şi a cuvintelor a căror semantică proprie este sprijinită de o formă internă clară pentru vorbitorii
români.
Nu e nevoie să fii lingvist sau să fi studiat etimologia, pentru a recunoaşte în structura
substantivului „aragaz” componentul de bază „gaz” (prima parte a compusului, format în limba
română, iniţial ca nume propriu – denumire comercială a gazului îmbuteliat – reprezintă
abrevierea unei foste firme petroliere (Asociaţia Româno-Americană); în ciuda legăturii
transparente cu gazul, se vede că există vorbitori care atribuie cuvântului „aragaz” numai
înţelesul „maşină de gătit” sau „plită”, fără precizarea referitoare la utilizarea combustibilului
„gaz”. A oferi „aragaze electrice” („Puteţi cumpăra aragaze electrice de cea mai bună calitate
la preţuri modice…”) e ca şi cum ai oferi clientului “zaharniţe pentru sare”!
Ilustrări ale acestor situaţii (de felul: „Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei”) se găsesc,
mai ales, în avizuri şi reclame, care oferă, fără intenţii umoristice, concerte „remarcabile cu
cântăreţi notorii puţin cunoscuţi” de către publicul moldovean. Atare exemple demonstrează că
autorul nu cunoaşte sensul propriu al cuvântului “notoriu”, care înseamnă „foarte cunoscut de toată
lumea”, şi că, probabil, prin confuzia cu „notabil”, îi atribuie sensul impropriu „remarcabil”,
derivat din sensul calitativ, „celebru, renumit”, fără a menţine legătura cu ideea de largă cunoaştere
implicată în aceasta din urmă.
Exemplele sus-analizate nu fac parte din categoria efectelor intenţionate, ci sunt greşeli
propriu-zise, izvorâte din necunoaşterea sensului cuvintelor folosite şi din lipsa de atenţie în
îmbinarea lor.
Autorii corespondenţei de afaceri sunt datori să evite şi asociaţiile care sunt numai aparent
contradictorii. De exemplu, chiar atunci când unele cuvinte capătă un sens figurat, pentru
claritatea comunicării e de preferat să se evite folosirea lor în îmbinări cu unele cuvinte
antonime. În stilul oficial şochează construcţiile de felul: „teribil de mic”, „straşnic de gustos”.
Deseori, greşeala contradicţiei de sens apare şi în conţinuturile unor enunţuri mai mari, care, prin
expunerea contradictorie a raţionamentelor, se exclud unul pe altul.
● Clişeile lingvistice sau construcţiile fixe sunt prezente în mod special în limbajul
administrativ, ceea ce se explică prin aria mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează
acesta şi prin necesităţile de comunicare cât mai clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte
stereotipe cunoscându-le şi stilul ştiinţific). Utilizarea abuzivă a clişeelor nu se datorează
necesităţilor semantice sau stilistice, ci obişnuinţei de a face apel mereu la aceleaşi formule,
adesea la modă, sau intenţiei de a impresiona prin forma savantă a vorbirii. Această utilizare
excesivă face însă ca expresia sau cuvântul respectiv să-şi piardă forţa expresivă. Fom
demonstra, cu ajutorul exemplelor de mai jos, afirmaţiile citate.
› Cuvântul practic, folosit adverbial, a devenit, uneori, mai mult decât un clişeu gratuit,
inutil în multe contexte:
- Au trecut, practic, câteva secunde de la ultimul sfert de finală…
- Acei cetăţeni care, practic, au fost evacuaţi…
› Un clişeu „în vogă”, de câtva timp, este nu în ultimul rând, expresie adoptată în enumerări
care vor să sugereze că ultimul element citat nu este chira ultimul: „Intrarea în Uniunnea
Europeană va duce la Progresul Moldovei în toate planurile, la, nu în ultimul rând, un trai mai
bun.”. „ Concertul de muzică sacră a avut un public special: politicieni, oameni de cultură,
diplomaţi şi, nu în ultimul rând, preşedintele ţării cu soţia”.
› Formulările de tipul: „pe fondul neatenţiei …”, „pe fondul oboselei la volan…”, „pe fondul
bolii…”, exprimarea pe fondul este utilizată, stereotip, ca element de relaţie, şi anume ca
locuţiune prepoziţională ce introduce un complement circumstanţial de cauză. În atare condiţii,
ea poate fi substituită cu alte prepoziţii sau locuţiuni de acelaşi fel: „din cauza neatenţiei…”, „din
pricina oboselii…”, „ca o consecinţă a bolii…”.
● Cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe ori cu tentă
vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este eficientă, aşadar nu este
recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân alăturate în continuare.
Evitarea cacofoniei se face prin intermediul câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept,
faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori, pur şi simplu
reformulând enunţul. Cele mai ]nte întâlnite cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci);
că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când..
De exemplu:
- Astăzi facem ora de chimie la laborator./ Astăzi facem ora de chimie în laborator.
- Aceasta este o politică care enervează electoratul. / această politică enervează electoratul.
- A întocmit o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A întocmit o analiză
economică fără să se bazeze pe realitate.
- Regret că colegii mei nu sunt de acord. / Regret că nu sunt de acord colegii mei.
- Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. / Sunt deprimat, întrucât caut de mult o soluţie.
- De data aceasta pleca către exterior. / De data aceasta pleca spre exterior.
- Ca consilier are noi responsabilităţi. In calitate de consilier are noi responsabilităţi. - Locuinţa lui este la fel ca casa mea. / Locuinţa lui este asemenea casei mele. - A fost desemnat ca candidat la Senat. / A fost desemnat drept candidat la Senat.
- Trebuie ca cineva să răspundă. / Trebuie să răspundă cineva.
- Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. / Vă rog să-mi motivaţi absenţele./ Am
rugămintea să-mi motivaţi absenţele.
2.3. Rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea
limbajelor de specialitate
2.3.1. Modalităţi de formare a termenilor
Vocabularul unei limbi este constituit dintr-un ansamblu de unităţi lexicale care pot fi
divizate in doua mari categorii:
a) limbajul comun;
b) limbaje specializate (profesionale.)
Limbajul economic, fiind o varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunatoare în
cadrul acestora, este conceput ca un ansamblu de mijloace de limba (cuvinte, termeni, imbinari si
expresii, mai mult sau mai putin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de persoane
care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management, marketing, contabilitate,
în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.
Terminologia ca atare "contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea
cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi
gandire" [2, p. 21]. Actualmente, numarul termenilor economici (ca şi, de altfel, al celor din alte
limbaje specializate) creşte impresionant. Limba romană dispune astăzi (iar, daca nu dispune, le
creează) de diferite modalităţi de a exprima cu claritate si precizie orice noţiune din cele mai
diverse domenii ale ştiintei.
Problemele lingvistice pe care le ridică terminologia ştiintifică, inclusiv cea economică, sunt
pe cat de multiple, pe atât de vaste. Una dintre cele mai complexe este cea referitoare la
formarea, evoluţia şi statornicirea termenilor (unităţilor terminologice) în aşa-zisele sisteme
terminologice, caracteristice diferitelor ştiinte. Referindu-se la apariţia şi dezvoltarea
terminologiei tehnico-ştiintifice, reputatul lingvist Silviu Berejan afirmă, pe bună dreptate, că, la
ora actuală, în terminologie există doua categorii de unităţi: termeni de provenienţă populară,
naţionali din punctul de vedere al formării şi utilizării lor, şi termeni de provenienţă cultă,
ştiintifică, dintre care mulţi au caracter internaţional [1, p. 21].
Fiind pe deplin conştienţi că terminologia economicaă la fel ca terminologiile altor limbaje
specializate, este unul dintre compartimentele cele mai flexibile ale lexicului, aflându-se într-o
continuă mişcare şi evoluţie, constatăm că modificările care au loc în cadrul acesteia sunt în
legatură, directă sau indirectă, cu transformările social-economice, dar şi cu tendinţa de
globalizare a economiei.
În constituirea, evoluţia si statornicirea sistemului terminologic economic se constată prezenţa
a doua tendinţe fundamentale. Este vorba, pe de o parte, despre arhaizarea, dar, uneori, şi despre
dispariţia unor unităţi terminologice sau, mai rar, a unor sensuri aparte ale acestora, iar, pe de
alta, de apariţia unor termeni (formaţii terminologice analitice) noi, avand menirea fie de a-i
inlocui pe cei vechi, fie de a desemna realităţi (noţiuni ştiintifice, organizaţii, instituţii etc.) nou-
aparute.
Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea
celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe doua cai fundamentale: pe cale externă,
constand din imprumuturi din alte limbi şi pe cale internă, cuprinzând un întreg arsenal de
procedee de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, conversiunea, îmbinarea de cuvinte
etc., specifice limbii.
În acest context, remarcăm că distinsul lingvist Theodor Hristea, care, fiind preocupat de
formarea cuvintelor, unul dintre cele mai vaste compartimente ale lingvisticii, s-a referit la un
procedeu de imbogăţire a vocabularului, considerat de către Domnia Sa mixt sau combinat
(adica extern si intern) şi care în ştiinta lingvistică se numeşte calchiere [10, p. 22].
2.3.2. Mecanismul de definire a termenilor
• Modalităţi de definire în terminologie. Cuvântul definiţie (lat. definitio – a mărgini, a
stabili, a pune hotar) semnifică operaţia logică prin care se determină/se precizează
conţinutul unei noţiuni, notele ei esenţiale, indicându-se genul ei proxim şi difirenţa
specifică, sau se precizează înţelesul unui cuvânt ori al unui simbol.
Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată,
o definiţie exprimă o relaţie între doi termeni.
Elementele structurale ale definiţiei:
1. DEFINITUL (lat. definiendum) este ceea ce urmărim să definim; noţiunea sau numele
care formează obiectul definiţiei;
2. DEFINITORUL (lat. Definiens) este definiţia ca atare; ceea ce se spune că este obiectul
definiţiei;
3. RELAŢIA DE DEFINIRE notată cu semnul „ =df ” care se citeşte “este identic prin
definiţie cu” sau “este prin definiţie”.
→ FORMULA SIMBOLICĂ A UNEI DEFINIŢII:
A =df. B
A → definitul B → definitorul
Formula de mai sus se citeşte: “A este prin definiţie B”/„prin A înţelegem, prin definiţie,
B”/„A înseamnă prin definiţie B”
Observaţie: Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi
înţeles ca acesta. Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul
definitului. Definitul reprezintă forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.
Reguli de corectitudine în definire:
Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentrua
defini în mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici
rezultă că nici o definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată o dată pentru totdeauna.
Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie
este corectă numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit)
şi B (definitor).
1. Regula adecvării. Definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie
alcătuit astfel, încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici
prea generală/largă, nici prea specială/îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni
identici;
De exemplu, definiţia: “Matematică =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere şi
proprietăţile lor” este prea îngustă, deoarece notele care formează definitorul nu aparţin
întregului definit, ca urmare, definitorul este o noţiune subordonată faţă de definit.
› Regula corelată a exprimării esenţei. Definiţia trebuie să exprime proprietăţile
esenţiale/fundamentale ale obiectului la care se referă termenul;
Din totalitatea notelor existente în conţinutul definitului, trebuie selectate numai acelea care
formează un temei suficient pentru a preciza clasa reflectată de definit. Trebuie alese
notele comune tuturor obiectelor din clasa definitului, care nu aparţin altor obiecte şi
care permit identificarea clasei respective - notele caracteristice. Dacă nu sunt alese aceste note,
între definit şi definitor ar exista un raport de ordonare în locul unuia de identitate, iar definiţia ar
fi falsă.
2. Regula evitării circularităţii. Definitorul nu trebuie să reia definitul (definitorul nu trebuie
să fie doar o simplă variaţie gramaticală a definitului);
De exemplu, definiţia “Psihologia =df ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi
particularităţilor psihice”, deşi nu este falsă, întrucât repetă în definitor conţinutul definitului,
totuşi ea este lipsită de valoare informativă.
› Regula corelată a eliminării. Termenul definit trebuie să poată fi eliminat din sistemul în
care este definit;
3. Regula definirii logic-afirmative. Definiţia nu trebuie să fie negativă, dacă poate fi
afirmativă; ea trebuie să arate ce este definitul şi nu să arate ce nu este acesta;
Dacă definiţia unui obiect ar preciza ceea ce nu este el, ar lăsa deschisă posibilitatea ca
acesta să fie orice altceva, ceea ce ar genera confuzii, neclarităţi.
De exemplu, “ Linie curbă =df acea linie care nu este nici dreaptă şi nici frântă”.
Corect (despre linii şi suprafeţe): Care este în formă de arc; încovoiată.
Desigur, dacă definitul este o noţiune negativă, definitorul este obligatoriu negativ, ca
de exemplu: “Operă anonimă =df lucrare al cărei autor nu este cunoscut”
4. Regula clarităţii şi preciziei. Definiţia trebuie să fie cât mai clară şi precisă şi nu trebuie
să conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau noţiuni vide;
Exemplu: Metal =df substanţă care posedă flogiston de masă negativă.
Definitorul conţine o noţiune vidă, lipsită de valoare – flogiston, susţinută de cei care, încă
din secolul al XVIII-lea, încercau să apere concepţia greşită după care arderea (inclusiv oxidarea
metalelor) ar fi un proces de eliberare a unei substanţe misterioase numite astfel.
Totodată, în definiţii trebuie evitate figurile de stil, limbajul metaforic care conţine termeni
vagi sau ambigui;
Exemplu: admiraţia =df . sentiment extraordinar de încântare, de apreciere nemărginită,
de respect faţă de o persoană sau de un lucru (cu calităţi deosebite).
› Regula corelată a obiectivităţii. Definiţia nu trebuie să recurgă la o terminologie
afectivă (regulă frecvent încălcată în cazul definiţiilor persuasive, unde se urmăreşte inducerea
unor stări/trăiri emoţionale).
4. Regula consistenţei. Definiţa nu trebuie să între în contradicţie cu alte definiţii sau
propoziţii acceptate în acel moment în domeniul din care face parte şi ea.
Exemplu: Este inadmisibil să admitem în acelaşi timp două definiţii precum:
Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător,
sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante.
Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor deformabile
şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă stabilă şi tind să
ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie.
Din moment ce există un gaz de culoare galben-verzuie (clorul), principiile non-contradicţiei
şi terţului exclus ne interzic să mai susţinem că gazele sunt corpuri incolore.
› Regula corelată a contextualizării. Definiţia trebuie să clarifice şi contextul în care
termenul definit poate fi utilizat.
DEFINIŢIA
REGULILE ŞI ERORILE DEFINIŢIEI
ENUNŢUL REGULII EXEMPLE DE DEFINIŢII GREŞITE
GREŞEALA CONŢINUTĂ
1. Definiţia trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui.
(Definitul şi definitorul să fie termeni identici).
a. Substantivul este partea de vorbire flexibilă.
b. Biologia este ştiinţa care studiază viaţa plantelor.
a. Definiţia este prea largă.
b. Definiţia este prea îngustă.
2. Definiţia nu trebuie să fie circulară.
(Definitul să nu-l conţină pe definitor).
Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice.
Cerc vicios (cerc în definiţie, definiţie circulară).
3. Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă.
Nuvela nu este roman. Definiţie negativă.
4. Definiţia trebuie să fie clară (să nu conţină:
a. figuri de stil, termeni echivoci;
b. însuşiri întâmplătoare;
c. însuşiri de prisos;
d.noţiuni necunoscute în definitor.)
a. Linia frântă este o forţă dezlănţuită (P. Klee).
b. Omul este bipedul fără pene şi cu unghii late (Platon).
c. Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile şi unghiurile de 90%.
d. Virusul vegetativ este un virion decapsidat.
Enunţ retoric.
Definiţie obscură.
5. Definiţia nu trebuie să conţină contradicţii logice şi să nu intre în contradicţie cu alte
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care arată însuşirile obiectelor şi nu se
Definiţie
definiţii. declină.
2.3.3.Utilizarea adecvată a termenilor economici
Majoritatea vorbitorilor care nu sunt economişti de profesie au probleme în ceea ce
priveşte utilizarea limbajelor de specialitate. Dacă în limbajul comun cuvintele de uz general au
un înţeles mai mult sau mai puţin cunoscut de toţi vorbitorii, în domenii de specialitate, ca
medicină, criminalistică, piaţă bursieră, contabilitate etc., cuvintele, în special termenii, au
înţelesuri speciale. Acelaşi lucru se întâmplă şi în teoria economică. Limbajul economic oferă
cuvinte şi expresii potrivite şi consacrate pentru desemnarea anumitor noţiuni şi teorii, de aceea
economiştii îl folosesc, uneori în mod necesar, obligatoriu, atunci când comunică între ei. Pentru
publicul larg însă limbajul economic este, uneori, tot atât de dificil de înţeles ca şi limbajul din
domeniul disciplinelor reale. De exemplu, pentru economişti, îmbinarea funcţia consumului are
accepţia de cheltuială mai mare ca urmare a unor venituri mai mari. Acest concept de consum
mai este definit şi prin „înclinaţia marginală spre consum” sau „înclinaţia spre consumul
programat”. Vorbitorul neiniţiat în economie însă ar putea interpreta sensul îmbinării
terminologice respective ca o „sumă” a sensului direct al elementelor constructive – funcţie şi
consum.
Vorbitorul de rând, neînţelegând termenii economici, nu înţeleg nici semnificaţia
conceptului economic respectiv. Or, într-o societate democratică, cu o economie de piaţă
dezvoltată, este esenţial şi necesar ca oamenii de rând să înţeleagă cum funcţionează economia,
să poată analiza efectele unor măsuri economice ca: reducerea sau creşterea impozitelor,
creşterea cheltuielilor guvernamentale etc. tocmai de aceea, când se adresează publicului larg,
economiştii ar trebui să evite, pe cât e posibil, limbajul „sofisticat” al teoriei economice.
Limbajul sofisticat îi defavorizează pe economiştii înşişi, deoarece poate limita sau distorsiona
gândirea celor ce-l folosesc. E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist, în orice
domeniu ar activa, nu-i de ajuns să posede un ansamblu de cunoştinţe, teorii, terminologii de
specialitate, ci şi să poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul căruia i se adresează.
Limbajul comun este o modalitate de exprimare simplă (pe înţelesul tuturor vorbitorilor unei
limbi) [2, p.1046]. Noţiunea de limbaj comun trebuie examinată şi interpretată în legătură cu
noţiunea de limbaj de specialitate sau profesional, care îşi propune redarea unui conţinut de idei
specific unei activităţi profesionale sau unei sfere de comunicare specifice (limbaj tehnic, limbaj
medical, limbaj informatic, limbaj economic etc.) În această interpretare, limbajele de
specialitate, inclusiv cel economic, se realizează în raport cu o ştiinţă oarecare.
Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile
constituirii şi delimitării celui dintâi, ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa
unei terminologii, destul de vaste şi impunătoare, precum şi a unui şir de formulări şi expresii
specifice: a trage o cambie, a stinge o datorie, a desface soldurile, a rezolva corespondenţa,
mişcare a contului etc.
Astfel, pe de o parte, pe parcursul evoluţiei sale, terminologia s-a complectat cu foarte mulţi
termeni proveniţi, prin transfer semantic, de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul
comun: îngheţare (de preţuri/de conturi); liberare (a debitorului) subscrise (la emisie);
( de bursă, bancară, de devize, triunghiulară etc.); orizont (economic) ; efect (comercial); titlu
(de credit); depresiune; exerciţiu (financiar) etc.
Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific ( în cazul
dat, în cel economic) trebuie analizat prin prisma relaţiei concept – termen, şi nu a termenului
izolat: efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui
termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către
publicul larg. Conceptului astfel elaborat prin analiză, i se adaugă sau se modifică elemente/
trăsături ale definiţiei, astfel, încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific încadrat
într-un sistem în care se relaţionează cu alte concepte dintr-un sistem ierarhic. Lexemul „preţ” a
pătruns din limbajul economic în limbajul comun, fiind accesibil oricui, cu o definiţie
„aproximativă”. În acelaşi timp, aparţine şi limbajului specializat al ştiinţei economice. Aflat în
relaţie cu alţi termeni, el desemnează concepte învecinate, unele necunoscute de către publicul
larg ( preţ: ajustat / conjunctural/conducător/de curs/ de deschidere/ de exersare/ PICE/ de
intervenţie/de monopol/de oligopol/de revocare/de prag/de subscripţie/de transfer etc.). Menirea
economişti-lor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/auditoriului căruia i se adresează/ i se
explică conceptele respective.
În ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite:
matematic, economic şi comun. De exemplu, conceptul de „funcţie a consumului” poate fi
exprimat în limbajul matematic prin formula C = f(y) în care „C” este consumul, „y” - venitul şi
„f” – simbolul pentru funcţie. În limbajul economic, acest concept poate fi exprimat în trei
moduri cu aceeaşi accepţie: „funcţia consumului”, „înclinaţia marginală spre consum” sau
„înclinaţia spre consumul programat”. În limbajul comun, conceptul respectiv poate fi explicat
în modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult, cheltuim mai mult, dar, întrucât veniturile noastre
cresc, noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce
mai mult”.
Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje. De
pildă, limbajul matematic, folosit în mod adecvat, este cel mai concis, având calitatea de a fi
utilizat şi ca un instrument pentru analiza problemelor economice. Pe de altă parte, formulele
matematice, relativ seci şi lipsite de culoarea limbajului comun, având un înalt grad de
abstractizare, au dezavantajul de a nu fi înţelese de publicul larg şi, uneori chiar, nici de unii
specialişti în domeniu, dacă sunt extrem de complicate. Comunicarea la nivelul limbii vorbite îl
impune pe specialistul în domeniu, de pildă, să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile astfel,
încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. În plus, explicarea conceptelor
economice publicului larg într-un limbaj economic simplu poate realiza un feedback eficient din
partea acestuia, cu privire la fenomene, situaţii, evenimente care fac subiectul analizelor
economice. Or, într-o societate democratică, cum este cea creată pe fundamentul economiei de
piaţă, economiştii nu se pot limita să discute doar între ei, într-un cerc restrâns, invocând nişte
dezbateri scolastice, dogmatice nesfârşite despre literatura economică. Ideile lor ar rămâne
„cantonate” în cercul restrâns al teoreticienilor, fără a fi înţeles de publicul larg. Astfel de
termeni sau îmbinări de cuvinte, greu de înţeles la prima vedere, cum sunt: „maximizarea
profitului pe termen scurt”, „impact rezidual”, „ipotezele separabilităţii”, „variabilele – carte
albă de referinţă” şi altele nu sunt înţelese chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire
economică.
Alţi economişti sau politicieni vorbesc şi scriu de parcă ar traduce în limba română din
economiştii clasici ai secolului XIX-lea, având tendinţa de a utiliza cuvinte şi fraze lungi, care
îngreuează extrem de mult înţelesul noţiunilor şi categoriilor. Vom examina un pasaj tradus în
limba română din lucrarea lui Fred M. Westfield „Inovaţia şi reglementarea monopolistă”:
„Întrucât constrângerile regulatorii sunt adesea inegalităţi, există serii de valori pentru
parametri regulatorii care fac ca acea reglementare să nu aibă nici un efect în comportamentul
firmei, în timpul previzibil. Acea funcţie de profit permisibil va coincide cu funcţia de profit
posibil fără o reglementare apropiată de maximizarea ultimei funcţii, deşi, undeva, cele două
funcţii pot fi divergente”. [4]
Absolut inadmisibilă este folosirea unor fraze lungi, defectuoase, al căror mesaj este greu
de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este de fapt un preţ a cărui creştere
diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi eventual, numărul cumpărătorilor) chiar dacă o
asemenea modificare devine interesantă şi ispititoare pentru o vânzători (producători): o
diminuare a sa atrage, de asemenea, scăderea cantităţii vândute pentru foarte puţini vânzători
pot accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat
este câştigul. [2, pag. 122]
Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului, studentului), să recepţioneze
informaţia adresată lui. Acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării
dubioase, văduvite de claritate, precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare.
Unii dintre economişti vor să arate că au „nivel” şi îşi împânzesc discursul sau relatarea
scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi care s-au transformat în termeni ce definesc sau
indică teorii economice, fără a le explica accepţia contextuală. Vom nota, de pildă, „optimul lui
Pareto”, fenomen economic care poartă numele savantului economist lui Vilfredo Pareto.
Situaţia aflată în „optimul lui Pareto” desemnează „o stare a economiei din care nu se poate
face nici o mişcare, pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia se
îmbunătăţeşte, iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte” – informaţie ce ar trebui adusă publicului larg.
Greu de înţeles sunt şi noţiunile economice abstracte, care, nefiind definite în mod adecvat,
imprimă limbajului o oarecare obscuritate aşa, ca „oligarhie financiară”(1), „oligopol”(2),
oligopson”(3), „transfer de plăţi”(4), „cerere”(5) etc. şi care ar trebui expuse în mass
media/publicului fiind însoţite de accepţiile, explicaţiile corespunzătoare: (1)„Grup restrâns de
proprietari ai capitalului financiar, care domină întreaga viaţă economică şi politică”, [3,
p.239]; (2)„Piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători” [3,
p.1311]; (3)„Situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs,
de exemplu, şine de cale ferată, în care un număr relativ mic de firme/consumători cumpără cea
mai mare parte a produselor respective”; „Plăţi făcute de guverne pentru securitatea socială,
compensaţii pentru şomaj, pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi”- plăţi pentru
care nu se aşteaptă să primească în schimb nici un fel de mărfuri sau servicii”.
Folosit în sintagma „cerere pentru petrol”, pentru persoana neiniţiată în economie, cuvântul
„cerere” înseamnă „cât de mult petrol doreşte publicul să cumpere”. Pentru economist, acest cu-
vânt semnifică „un model matematic, o cerere programată care arată cantităţile diferite de
petrol pe care publicul ar dori să le cumpere la diferite preţuri, sau o curbă a cereri de petrol ce
urcă sau coboară în funcţie de anumiţi factori”.
Cine are dreptate: persoana cu o pregătire generală obişnuită sau specialistul în domeniu?
Economistul conceptualizează şi defineşte cererea prezentând-o în evoluţie ca pe o curbă care
exprimă un concept mai aproape de realitate şi mai folositor analizei economice. Adresându-se
publicului larg, pentru a se face înţeles, el trebuie să explice folosirea contextuală a noţiunii de
cerere.
Practic, nu există nici un alt motiv pentru care un economist să nu-şi întrerupă expunerea
fluentă a gândului, fie ea scrisă sau verbală, şi să dea o definiţie completă a „ transferului de
plăţi”, spunând în locul îmbinării menţionate „plăţi pentru securitatea socială sau pentru alte
scopuri”, sau să dea accepţia cuvântului „cerere” în funcţie de context şi mediul receptorilor,
accepţii care, eventual, vor fi înţelese mai uşor de vorbitorul simplu.
Din cele relatate până aici, reiese cu claritate că procesul continuu de informare, de instruire
a publicului larg presupune, în mod necesar, sporirea accesibilităţii fondului terminologic pentru
majoritatea vorbitorilor. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la nivelul
maselor largi în ceea ce priveşte exprimarea, folosind în manuale indicaţii metodice etc. nişte
echivalente terminologice din limba vorbită, care, în realitate, nici nu mai pot fi considerate
termeni, ci mai curând, nişte erori de exprimare: „Ruperea (corect: rezilierea, desfacerea) unui
contract implică cheltuieli pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii.” [.7, p. 73]
Examinând astfel de situaţii, suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă”
deosebită faţă de vorbitorul de rând sau de competenţa insuficientă în ceea ce priveşte operarea
cu unităţi din fondul terminologic din domeniul economiei?”
Aşadar, comunicând cu nespecialiştii, sarcina economistului constă în a face teoria economi-
că să fie înţeleasă de toţi, să fie inteligibilă. De altfel, neeconomiştii, uneori chiar şi economiştii,
nu vor înţelege în întregime informaţiile economice sau le vor înţelege eronat, căci nu vor afla ce
se află în spatele conceptelor şi cuvintele inserate în contextele fabuloase construite de către
ultimii.
Bibliografia de bază: 1. Albulescu I., Albulescu M., Predare şi învăţarea disciplinelor socio-umane. - Bucureşti, 2000;1. Borcoman Raisa, Corespondenţă economică şi juridică. Chişinău: ASEM, 2011, p.30-51, ISBN: 978-9975-75-568-9; 2. Coşea M., Ghiţă P.T. ş.a. Economie. Manual pentru cl. A XI-ea/licee şi şcoli normale. – Bucureşti 19953. DOOM, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II revizuită
şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, ISBN:
4. Dorogan Maria, Curs de elocvenţă. Editura ARC, 1995, p.5-40, 171-193, ISBN:5-7790-
0185-5;
5. Graur Alexandru, “Capcanele” limbii române, Bucureşti: Humanitas, 2012, p.11-111,
ISBN: 978-973-50-3532-7;
5. Guţu Valentin, Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: ARC, 1998, ISBN:9975-61-046-3.
6. Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 47-53, ISBN: 9975-924-50-6;
7. Rădulescu Ilie-Ştefan, Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul cotidian.
8. Barsan, Svetlana, Dinamica terminologiei economice in limba romana. Editura A.S.E.M. - Chisinau, 2006.
9. Cepraga, Lucia, Studiu asupra terminologiei managementului economic in limba romana. Ed. A.S.E.M. - Chisinau, 2006.
Referinţe bibliografice: 3. Dicţionar Explicativ Ilustrat al limbii române. Editura ARC, Editura , GUNIVAS,
Chişinău, 2007; 4. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Ediţia Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994; 5. Druţă M.E. Didactica disciplinelor economice. Consideraţii teoretice şi aplicaţii. Bucureşti, 2002; 6. Roatis F. Economie. Sinteze şi comentarii de texte. Iaşi, 1999;7. Rusu C., Voicu M. ş.a. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. – Chişinău, 1993.
Surse internet:
1. Consideraţii cu privire la limbajul familiar românesc. iit.tuiasi.ro/ philippide/ persoane/