Sveva Casati Modignani-Rosu Ccoral

VIA MASCAGNI

1

Deºteptãtorul sunã la ora ºase fix. Liliana îl opri re-pede. Nu voia sã-l trezeascã pe Sandro. Alunecã uºor dinpat ºi ieºi fãrã zgomot din dormitor. Tãlpile goale pe gre-sia rece îi dãdurã un fior de frig. Se duse direct în vestibulºi dezactivã alarma. Apoi, intrã în baie ºi se bãgã sub duº.Apa, doar puþin cãlduþã, o înviorã, dar nu izbuti sã-ialunge oboseala acumulatã în ultimele zile. Nici înnoaptea asta nu reuºise sã doarmã mai mult de douã–treiore, ºi numai dupã ce înghiþise un somnifer. κi puse unhalat moale, apoi, cu un prosop aspru, îºi frecã bine pãrulnegru, tuns foarte scurt. κi încãlþã papucii de chenille ºise îndreptã spre bucãtãrie. Ridicã jaluzelele ºi deschiselarg fereastra. Minnie, pisica persanã, fãcu un salt de peservanta pe care obiºnuia sã doarmã, aterizând drept lapicioarele ei. Arcuindu-ºi spinarea, Minnie începu sã sefrece leneº de picioarele femeii. Umezeala dimineþii to-ride de iulie invadã încãperea. Chiar dacã funcþionase

toatã noaptea, aparatul de aer condiþionat parcã nici n-arfi existat. Liliana îi dãdu un biscuit lui Minnie, apoi îºipreparã obiºnuita sa cafea americanã – nu foarte concen-tratã, dar abundentã. Ieºi s-o bea pe terasã.

Privi amuzatã pãsãrile gureºe ce zburau de colo-coloprintre ramurile copacilor din pãrculeþul blocului. Printrecoroanele bogate ale arborilor se întrezãrea via Mascagni.Dintr-acolo se auzeau râsete zgomotoase. Lângã camio-nul serviciului de salubritate urbanã, câþiva gunoieri spu-neau bancuri în gura mare ºi fãceau haz unul de celãlalt.Cerul opac anunþa o altã zi toridã.

În dimineaþa aceea, Liliana simþea pe umeri o povarã.Dar nu aerul torid ºi umed o îngrijora. Nu se putea gândila altceva decât la mesajul pe care îl gãsise cu câteva zile înurmã pe biroul ei, aºezat cu grijã la vedere. Erau doar câ-teva cuvinte, scrise cu majuscule, însã suficient ca sã simtãcum îi îngheaþã sângele în vine: VEI PLÃTI SCUMP.VEI PLÃTI PENTRU TOT, SLUGÃ A STATULUI!Sub cele douã rânduri descoperi o stea în cinci colþuri ºi osemnãturã: BRIGÃZILE ROªII.

Inima i-a stat în loc. Toatã þara trãia în tensiune. De câþiva ani, actele tero-

riste ºi atentatele cãrora le cãdeau victime ziariºti, oa-meni de afaceri, intelectuali, magistraþi, lideri de sindicatsau directorii unor mari firme deveniserã un fapt obiº-nuit în Italia.

Citind mesajul, chipul Lilianei s-a albit ca varul. Cândºi-a mai venit în fire, a alergat în biroul directorului gene-ral de la Collenit – firma la care lucra ca director de per-sonal. I-a arãtat biletul, iar bãrbatul a chemat imediatpoliþia. Comisarii au constatat autenticitatea mesajului ºi

10 SVEVA CASATI MODIGNANI

au hotãrât sã-i ofere Lilianei escortã înarmatã. De treizile, doi oameni îmbrãcaþi în uniformã o însoþeau pestetot, iar noaptea fãceau de pazã în faþa blocului, într-o ma-ºinã a Poliþiei.

Sorbi o ultimã gurã de cafea ºi se întoarse în bucãtãrie.Închise fereastra, iar aerul condiþionat, rece ºi uscat, sefãcu simþit de îndatã. Se îndreptã spre camera-garderob.Pe mãsuþa de toaletã, lângã telefon, era o fotografie mare,înrãmatã. În ea se vedeau Stefano, bãiatul ei de unspre-zece ani – plecat acum la mare cu nonna – zia Rosellinaºi cei doi veriºori ai lui – copiii lui Pucci, fratele Lilianei.Privi fotografia îndelung, apoi luã telefonul ºi formã numãrul vilei Forte dei Marmi, din Versilia. ªtia bine cãmaicã-sa se trezea întotdeauna cu noaptea-n cap. Nugreºi nici de data asta: femeia rãspunse dupã primul apel.

– Stefano încã mai doarme, îi spuse. La fel ºi ceilalþi,din fericire.

– ªi tu? Ce faci acolo? o întrebã. – Pregãtesc niºte sandviºuri, pentru cã astãzi luãm

micul dejun pe plajã, rãspunse femeia. Apoi, când se vortrezi ãia mici, eu voi începe sã bombãnesc, sã împartpalme dupã ceafã în stânga ºi-n dreapta ºi mã voi certa lacuþite cu leneºa de Rosellina, sorã-ta. În ceea ce vã pri-veºte, sper sã n-avem discuþii ºi sã veniþi aici la sfârºitulsãptãmânii, ca sã fim împreunã toatã familia.

Maicã-sa îi vorbise cu acelaºi ton morocãnos pe careLiliana îl cunoºtea de-o viaþã. Nici mãcar nu se sinchisises-o întrebe de ce sunase la o orã atât de neobiºnuitã. Ar fiputut s-o facã, totuºi, îi reproºã în gând tânãra femeie. Deobicei, vorbeau la telefon doar seara, când Liliana sunaca sã-i spunã „Noapte bunã!“ lui Stefano.

11Ro[u-coral

– Mi-e dor de bãieþelul meu! ºopti ea. – Ei, nu te mai preface atâta! o repezi cealaltã, de la

capãtul firului. Dacã þi-ar fi fost atât de dor de Stefano,acum ai fi fost aici, cu el. Sau l-ai fi þinut cu tine, la Mi-lano. Ai vrut sã fii femeie de carierã, acum trage ponoa-sele! Ai fi putut sã te mulþumeºti cu o slujbã bine plãtitã,dar care sã-þi permitã sã stai lângã copilul tãu...

Acuzaþia asta i-o repeta obsesiv Lilianei de ani de zile.Dar ea se încãpãþâna sã demonstreze cã o femeie poateface carierã fãrã sã-ºi neglijeze familia.

– Va bene, mamma, i-o tãie scurt, apoi schimbãvorba: Spune-i lui Stefano cã peste douã zile voi fi acolo,cu el. ªi mai spune-i cã-l iubesc mult de tot.

– Dragostea se aratã prin fapte, nu prin vorbe. Liliana tresãri. Vocea se auzise din spatele ei. Era

Sandro. Puse receptorul în furcã ºi privi imaginea soþu-lui ei, care se reflecta în oglindã. Purta un halat de casãdin mãtase cu arabescuri aurii. Pãrul grizonant îi era încãrãvãºit. Un bãrbat nu foarte înalt, slab, cu o privire caldã,gânditoare. Avea cincizeci ºi cinci de ani, cu ºaptespre-zece mai mulþi decât ea, ºi era singura persoanã cãreia îiaccepta observaþiile critice – spuse întotdeauna pe un tonîmpãciuitor – fãrã sã crâcneascã. Nici de data asta nu-idãdu vreo replicã.

Începu sã-ºi întindã o cremã pe faþã, iar Sandro seapropie de ea, îi cuprinse umerii ºi se aplecã spre ea, sãru-tând-o pe pãr.

– Eºti atât de frumoasã! îi ºopti el. Iar eu sunt doar unprostãnac bãtrân îndrãgostit pânã peste urechi de tine...

În ochii mari ai Lilianei, de culoarea ambrei, lucirã la-crimi de emoþie. κi luã o falsã minã serioasã ºi spuse:

12 SVEVA CASATI MODIGNANI

– Ai dreptate! – Cu ce am dreptate? întrebã Sandro nedumerit,

continuând sã-i mângâie umerii. – Sunt frumoasã, iar tu eºti bãtrânul meu soþ prostã-

nac, glumi femeia. Se întoarse spre el ºi-l privi drept înochi: Cu toate astea, ce rost ar avea viaþa mea fãrã tine?

Fãrã sã vrea, Liliana îºi dãdu seama cã vocea îi tre-murã. Gândurile negre o urmãreau încã.

– De multe ori îmi spun cã ai fi putut avea parte deun partener mai tânãr ºi mai în puteri decât mine, schiþãbãrbatul un zâmbet resemnat.

Liliana nu apucã sã-i rãspundã. Cineva tocmai sunala interfon.

– Ia te uitã! exclamã Sandro. Îngerii tãi pãzitori au sosit deja.

Într-adevãr, erau cei doi poliþiºti din escorta perso-nalã. Veniserã ca s-o conducã în via Paleocapa, la birou-rile companiei Collenit.

– Invitã-i în casã, te rog, îi ceru ea. Roagã-i sã aºteptedouã minute, pânã mã îmbrac.

Bãrbatul încuviinþã din cap. Dãdu sã iasã din camerã,apoi se întoarse ºi, din pragul uºii, îi aruncã un zâmbetîncurajator:

– Liniºteºte-te, puºtoaico! Ai s-o scoþi tu la capãt ºide data asta!

Sandro avea dreptate. Liliana avusese o viaþã plinã deîncercãri dintre cele mai grele. Le depãºise pe toate cu de-terminare ºi curaj. Dar niciodatã nu fusese ameninþatã cumoartea. În plus, cu numai câteva zile înainte de a gãsi pebirou mesajul semnat „Brigãzile Roºii“, ºeful de perso-nal al unei mari fabrici fusese lichidat cu sânge rece de

13Ro[u-coral

teroriºti: un glonþ în cap, la ieºirea din metrou. Era pen-tru prima datã în viaþã când Liliana se simþea prinsã încapcanã: nu ºtia cum sã reacþioneze.

Lãsã sã-i lunece halatul de baie ºi alese sã îmbrace untaior de in, albastru. ªtia bine cã îmbrãcatã astfel, supleþeatrupului sãu ieºea în evidenþã. Înainte de a ieºi din ca-mera-garderob, aruncã o ultimã privire în oglindã: Suntgata sã înfrunt pe oricine azi, îºi spuse.

Intrã în camera de lucru ºi strânse de pe birou docu-mentele la care lucrase pânã târziu, în noapte. Fusese ne-voitã sã punã la punct o serie de propuneri concrete ceurmau sã fie negociate cu reprezentanþii sindicatelor.

În timp ce îndesa actele în geanta de piele, sunã telefo-nul. Tresãri. Apoi îºi luã inima-n dinþi ºi rãspunse:

– Sì?Vocea îi tremura. – Ce faci? se auzi la celãlalt capãt vocea tatãlui sãu. Liliana rãsuflã uºuratã. – Mai bine ca niciodatã, minþi. Dar tu? – Te-am sunat sã-þi fac o propunere: hai sã mergem

astãzi la mare, la copii. Eu mi-am luat douã zile libere,aºa cã am putea pleca chiar acum, dacã vrei ºi tu. Nu-i aºacã-i o idee excelentã?

Renato Corti ºtia cã viaþa fiicei sale e în pericol ºi cãu-ta soluþii s-o þinã cât mai mult timp departe de Milano.

– Mi-e foarte greu sã refuz o propunere atât de ten-tantã, îi rãspunse Liliana.

– Foarte bine. Atunci, înseamnã cã putem plecaimediat.

– Papà, sunt la sfârºitul unor negocieri extenuante cusindicatele, îl informã ea cu tristeþe. Dacã totul merge

14 SVEVA CASATI MODIGNANI

bine, poate cã astãzi reuºesc sã pun capãt conflictului demuncã. Nu pot pleca în vacanþã tocmai acum.

Îl auzi pe taicã-sãu oftând. – Papà, ai auzit ce-am spus? – Ti voglio bene, veni rãspunsul, dupã câteva clipe de

tãcere. Îngerii tãi pãzitori sunt deja acolo? mai întrebãbãrbatul.

– Mã aºteaptã în antreu. – Liliana, sã nu laºi garda jos! Lupii cei rãi sunt în

stare sã treacã peste orice obstacol ca sã te sfâºie. – Fii liniºtit, papà, sunt pãzitã cum nu se poate mai

bine, rãspunse ea, pregãtindu-se sã încheie convorbirea.Îþi trimit un pupic.

– Sã ai o zi bunã! Câteva clipe mai târziu, Liliana era deja în ascensor,

alãturi de gãrzile sale de corp. Se gândea febril la strategiape care urma s-o adopte la tratativele cu sindicatele.

Unul din poliþiºti o preceda încordat, privind scrutã-tor în toate pãrþile, în timp ce al doilea mergea lângã ea,aproape atingându-i umãrul. Traversarã atriumul ºi seoprirã în faþa uºii de la intrare. Primul poliþist inspectãdin priviri strada. Maºina blindatã îi aºtepta lângã trotuar,iar ºoferul pornise deja motorul.

Nu se vedea þipenie. Doar un gunoier, pe partea cea-laltã a strãzii, care terminase de mãturat asfaltul. Acumse strãduia sã îndese gunoiul într-un tomberon.

Primul poliþist fãcu semn cã drumul e liber. Al doileapoliþist deschise uºa ºi toþi trei coborârã în grabã trepteledin faþa intrãrii.

Deodatã, Liliana auzi un urlet: – La pãmânt!

15Ro[u-coral

Apoi, trei focuri de pistol. Se prãbuºi pe trotuar, strivitã sub trupul greu al unuia

din poliþiºti. Bãrbatul îi strigã: – Nu miºca! Falsul gunoier sãri din mers pe ºaua unui scuter care

apãruse de nicãieri. Îl conducea un bãrbat cu o glugã trasãpeste frunte. Cei doi dispãrurã.

Liliana simþi o durere atroce în piciorul drept. Leºinã. Totul se petrecuse într-o clipitã.

16 SVEVA CASATI MODIGNANI

SITO DELLA GUASTALLA

1

– Aºadar, aþi fost lovitã de trei gloanþe, spuse profe-sorul Nelson De Vito, care o ascultase pânã atunci în li-niºte pe femeia din faþa sa.

– Numai douã, professore, îl corectã Liliana. Numaidouã: unul mi-a traversat gamba stângã, iar al doilea mi-afãrâmiþat peroneul. Cel de-al treilea proiectil l-a ucis pepoliþistul care mã preceda. Când m-am trezit din leºin,mã aflam deja într-o ambulanþã care mã ducea la Urgenþecu sirenele urlând. M-am apucat sã urlu ºi eu. De durere.Femeia îºi pipãi involuntar piciorul stâng, pe care profe-sorul observã o cicatrice discretã. Apoi continuã: Suntmai bine de douãzeci de ani de când mã urmãreºteamintirea acelei zile.

Bãrbatul o privi câteva clipe în tãcere. ProfesorulNelson De Vito, un bãrbat la vreo ºaizeci de ani, cu chiprotofei ºi ochi vioi, albaºtri, era un psihiatru foarte bun.Fiul unui ziarist napolitan ºi al unei englezoaice, medic

pediatru, se nãscuse la Londra, unde se stabiliserã ai sãi.Imediat dupã ce a absolvit Medicina, a plecat în StateleUnite, specializându-se în psihiatrie. Acolo a lucrat înmai multe spitale, iar la Boston a cunoscut-o pe Maria, otânãrã italiancã, cu care s-a cãsãtorit.

În urmã cu cinci ani, venise în Italia împreunã cu soþiasa pentru a-ºi îngriji tatãl, care trãgea sã moarã într-o cli-nicã milanezã. ªi nu a mai vrut sã plece. A cumpãrat ocasã în via San Barnaba ºi ºi-a deschis un cabinet în Sitodella Guastalla. Un bãrbat metodic, pedant, care îºi îm-pãrþea judicios timpul între numeroºii sãi pacienþi ºi viaþatihnitã de familie – acesta era professor Nelson De Vito.

Într-o searã geroasã de februarie, pe la ora ºapte,când tot oraºul se distra la carnaval, profesorul se pre-gãtea sã plece acasã. Tocmai încheiase ultima ºedinþã dinziua aceea – un tânãr cu o depresie gravã. κi curãþã cuscrupulozitate pipa, apoi îºi notã consultaþiile progra-mate pentru a doua zi. Aruncã o ultimã privire în jur,asigurându-se cã totul este în ordine. Era cât se poate demulþumit de cabinetul sãu: rafturi de cãrþi care îmbrã-cau toþi pereþii, lumini difuze, o canapea de piele, douãfotolii uriaºe învelite în catifea albastrã ºi un birou mare,antic, pe care erau aºezate câteva hârtii, într-o ordine de-sãvârºitã. Toate erau la locul lor. κi activã telefonul mo-bil, îl strecurã în buzunarul hainei ºi dãdu sã plece. Înclipa aceea auzi zgomot de paºi în anticamerã. Nu poatefi Rita, îºi zise. Secretara îi ceruse permisiunea sã plecepe la ora ºase, dupã ultimul pacient din ziua aceea. Des-chise uºa brusc. În faþa lui stãtea o necunoscutã. Femeianu mai era la prima tinereþe, dar pe De Vito îl surprinsefrumuseþea ei. Înaltã, mlãdioasã, înfãºuratã într-o blanã

18 SVEVA CASATI MODIGNANI

de castor auriu, necunoscuta se oprise ºi îl privea cu o expresie de nerãbdare. Pãrul tuns scurt, grizonant ºi cu ºuviþe de-a dreptul albe, lãsau vederii un chip cu trã-sãturi fine.

– Buona sera, spuse ea. Uºa ascensorului, care se deschidea direct în antica-

merã, era întredeschisã încã ºi profesorul fu convins cãfemeia greºise etajul.

– Dumneavoastrã sunteþi professor De Vito? conti-nuã necunoscuta.

Aºadar, nu greºise deloc etajul. Îl cãuta chiar pe el.Bãrbatul încuviinþã din cap, apoi o anunþã, pe un ton carese voia ferm:

– Cabinetul s-a închis, signora.– ªtiu, replicã femeia. Mi-a spus paznicul de la in-

trare. Numai cã eu trebuie sã vã vorbesc cu orice preþ. – Telefonaþi luni dimineaþa ºi cereþi-i secretarei mele

sã vã fixeze o consultaþie. – Am fãcut-o deja, i-o tãie necunoscuta. Secretara

dumneavoastrã mi-a propus o datã imposibilã: luna mai.Suntem abia în februarie, iar eu nu pot aºtepta atât demult. Am nevoie de ajutorul dumneavoastrã... Acum!

Nelson zâmbi. Capitulase. – Dumneavoastrã sunteþi signora?... întrebã el, fãcând

o pauzã sugestivã. – Mã iertaþi, fãcu femeia, nici mãcar nu m-am pre-

zentat. Numele meu este Liliana Corti. Îi întinse mâna, iar Nelson o strânse condescendent.

Apoi îºi scoase dezinvoltã haina de blanã ºi o aruncã peunul din fotolii. Pãrea cã nu-i pasã de faptul cã nu fusesepoftitã sã rãmânã la consultaþie.

19Ro[u-coral

Dacă v-a plăcut acest fragment de carte, mai multe detalii despre modalităţile de livrare şi plată puteţi găsi în paginile Nemira.ro.