Curs Gen şi politică Sinteză ID Suport de curs: 1. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de gen. Dezvoltarea conceptului de non-discriminare. 2. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen. 3. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I. 4. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II 5. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III 6. Analiza de gen în politică. Aspecte introductive. 7. Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor? 8. Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România. 9. Relaţiile de gen în România. 10. Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies). Materiale suplimentare: Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie, 2004, Polirom. Capitolele selecţionate reprezintă lectură suplimentară obligatorie pentru temele: 3, 4 şi 9. Phillips, Anne, Democracy and representation, în Phillips, Anne (ed.), 1998, Feminism and politics, Oxford University Press. 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Curs Gen şi politică
Sinteză ID
Suport de curs:
1. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de
gen. Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.
2. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen.
3. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I.
4. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II
5. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III
6. Analiza de gen în politică. Aspecte introductive.
7. Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor?
8. Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România.
9. Relaţiile de gen în România.
10. Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies).
Materiale suplimentare:
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie, 2004, Polirom. Capitolele selecţionate
reprezintă lectură suplimentară obligatorie pentru temele: 3, 4 şi 9.
Phillips, Anne, Democracy and representation, în Phillips, Anne (ed.), 1998, Feminism
and politics, Oxford University Press.
Forma de examinare:
Examen scris, 2h. Două subiecte: un subiect de sinteză din suportul de curs (60% din
notă), un subiect din cele două materiale bibliografice suplimentare (40% din notă).
1
Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de gen.
Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.
“Ideologiile sunt în genere apariţii moderne, progenituri intelectual-politice ale etapei
istorice în care oamenii au devenit suficient de liberi şi de încrezători în demnitatea şi
creativitatea lor încât să îşi închipuie că pot să schimbe societatea în feluri neînchipuite
de predecesorii lor care au trăit generaţie după generaţie în societăţi închise, în moduri
de viaţă repetitive.” (Mihaela Miroiu, 2012)
Principalul obiectiv al teoriilor politice emancipatoare şi de gen: extinderea
teoriei democratice prin includerea celor anterior excluşi din practica cetăţenie.
Principala provocare: acceptarea prezumţiei pluralismului (Popper, Dahl, Sartori).
Ideologiile clasice democratice (liberalism, socialism şi social-democraţie,
conservatorism, creştin-democraţie) s-au bazat pe asumarea unor valori comune
modernităţii: umanismul, raţionalismul, secularismul, progresismul, universalismul şi
pluralismul.
Ideologiile emancipatoare contestă faptul că principiile enunţate de către
ideologiile clasice au fost aplicate pentru toate persoanele, iar enunţurile lor normative
au definit restrictiv cetăţenia. Ex.: Declaraţia de Independenţă enunţă că toţi oamenii
sunt liberi şi egali, în fapt drepturile cetăţeneşti au fost acoradate limitat, doar
bărbaţilor albi (în alte state, drepturile cetăţeneşti erau şi mai limitative, accesul la
cetăţenie fiind condiţionat de educaţie, avere etc.)
După dispariţia ideologiilor extremiste din spaţiul public (cel puţin în spaţiul
occidental) t.a. atacă premisele a ceea ce se numeşte liberal hegemony (motivul principal:
maschează nedreptatea) sau monismul moral al ideologiilor mainstream.
O altă sursă a contestării ideologiilor clasice – incapacitatea de a formula un
cadru explicativ pentru evenimentele secolului XX (Revoluţia Bolşevică, apariţia
nazismului/ fascismului, victoria comuniştilor în China).
Proeminenţa instituţionalismului în rândul teoreticienilor după 1945 şi accentul
pus pe instituţiile politice formale au dus la ignorarea unor variabile explicative precum:
distribuţia de putere inegală între clasele sociale, rolul jucat de conducători (adesea
autoritari şi carismatici) sau capacitatea de persuasiune a unor ideologii marginale (vezi
pentru detalii, puteţi consulta A New Handbook of Political Science, Goodin şi
Klingemann, 2006).
2
Principalele ideologii emnacipatoare:
1. Feminism (analiza genului ca dimensiune ordonatoare a politicului).
“Patriarhatul nu intră în competiţie cu alte relaţii de dominare, ci este una care le
transcende şi le intersectează pe toate, chiar şi democraţia politică” (Miroiu, 2004, p.
234).
2. Ecologism (protejarea mediului ca dimensiune ordonatoare a politicului).
specifice ale femeilor). Cotele se pot afecta (iniţial) doar reprezentarea descriptivă, cu toate că
există argumente care asociază creşterea numărului de femei în politică cu creşterea calităţii
reprezentării intereselor de gen dar şi cu cea a actului politic în general (vezi cursul 7).
28
În acest moment, în special în contextul UE, miza politică a reprezentării intereselor de gen
implică mai mult decât „situaţia” femeilor:
- Sustenabilitatea sistemelor de asigurări sociale (în special a sistemelor de pensii).
- Criza economică şi efectele sale (transformări ale pieţei muncii).
- Problematica reconcilierii dintre viaţa privată şi cea profesională.
Relaţia incomodă a feminismului cu politica identităţii – feminismul ca politica recunoaşterii
diferenţei; egalitatea de gen/ şanse „pierde” locul central ocupat anterior în cadrul teoriei
politice feministe. Soluţia ieşirii din impas – prin politica reprezentării intereselor; permite
integrarea diverselor probleme ale femeilor, ţinând cont de contextul naţional, fără a sacrifica
imperativul egalităţii de gen (Nancy Fraser, 2005).
29
Relaţiile de gen în România
Din punctul de vedere al istoriei feminismului în România putem identifica trei etape:
1. Perioada valului I – debutul mişcării feministe în România;
2. Perioada comunistă – este posibil feminismul în comunism?;
3. Tranziţia post-comunistă – încadrare în valul II sau III?.
1. Originile mişcării feministe. Valul I de feminism.
„Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei Basarab prevăd că „....bărbatul avea voie să îşi
sechestreze şi să-şi bată soţia dacă greşea, dar nu prea din cale afară„ (Mihăilescu, 2002).
Redscoperirea feminismului românesc – Ştefania Mihăilescu – feminismul românesc de
după 1989 nu se naşte din neant.
I. Asemănări cu feminismului valului I occidental prin axarea pe dobândirea drepturilor
civile/ politice; Codul Civil din 1866 stipula: orice act încheiat de o femeie avea nevoie de
acceptul soţului sau justiţiei, femeia nu putea depinde de propriile venituri, îşi pierdea
naţionalitatea dacă se mărita cu un străin, nu putea urmări un bărbat pentru pensie alimentară,
nu putea să fie tutore, trebuia să rămână în domiciliul stabilit de soţ (Mihăilescu, 2002). În
1866 (cu un an înainte faţă de J.St. Mill), Cezar Bolliac, solidar cu mişcarea de femei a acelei
perioade, susţine în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere
sau sex, dar „Eliade Rădulescu, democratul de la 1848, combate cu toată energia concepţia lui
Bolliac, în care vede o exagarare primejdioasă, în orice caz o utopie, pe care o numeşte
boliaclâc” (M. Miroiu, 2004).
Constituţia din 1923: nu include dreptul de vot pentru femei, dar menţionează faptul că acest
drept va face obiectul unei legi speciale. „Acest drept urma să fie acordat „la momentul
oportun” aşa cum spuneau politicienii momentului, aceia care nu erau atât de conservatori
încât să nege accesul femeilor la drepturi egale, dar nici atât de progresişti încât să considere
că momentul oportun este imediat, ca în oricare dintre cazurile de reparare a nedreptăţii.” (M.
Miroiu)
1929 – recunoaşterea dreptului de vot în cadrul alegerilor locale, extinderea dreptului de vot
prin constituţia lui Carol II şi Legea electorală din 1939 la nivel naţional pentru femeile cu
vârsta peste 30 de ani (drept niciodată exercitat cu adevărat în condiţiile dictaturilor instaurate
în România).
30
Feminism al clasei de mijloc (de elită) – expresie a structurii sociale (populaţie majoritar
agrară, slaba industrializare).
Agenda feminismului românesc (Eleonora Stratilescu, în Miroiu 2004):
1. Economic: plată egală la muncă egală; protecţia muncii femeilor şi a rezultatelor ei; măsuri
de combatere a mortalităţii infantile în straturile sărace.
2. Cultural: acces la toate formele de pregătire şi la toate tipurile de cariere, la toate treptele
ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educaţie mixtă, creştere în
aceleaşi valori şi condiţii, indiferent de gen.
3.Căsătorie şi familie: egalitatea între soţi prin lege şi educaţie, controlul asupra propriei
averi, indiferent de sex; o parte din câştigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în
gospodărie; eliminarea dublului standard moral, a concubinajului, întărirea căsătoriei legale:
desfiinţarea autorităţii maritale, a prostituţiei, cercetarea paternităţii.
4. Social şi politic: drepturi civile şi politice egale; participarea femeilor la toate instituţiile,
demnităţile şi funcţiile publice, alături şi la fel ca bărbaţii; pregătirea politică a femeilor pentru
exercitarea drepturilor lor.
II. Adaptarea la contextul naţional - Relaţia cu alte familii ideologice din România (1866-
1947) - Cazul liberalismului românesc (pentru o analiză comprehensivă: Raluca Maria
Popa, 2002, Dimensiuni ale patriarhatului în gândirea liberală românească între 1848 şi
al Doilea Război Mondial): liberalii – preocupaţi mai ales de problematici economice – nu
au considerat diferenţele dintre bărbaţi şi femei ca fiind aspecte relevante pentru analiza
proceselor care fundamentează societăţile politice. Două dimensiuni fundamentale ale
patriarhatului în gândirea liberală:
a. Etic-culturală (paşoptiştii, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu) – poziţia şi rolul social al
femeilor sunt definite în raport cu presupusele lor calităţi morale naturale. Etica uitării de
sine.
Nicolae Bălcescu. Premisa=progres. Capacitatea de perfecţionare a individului prin educaţie,
în primul rând morală. Cine efectuează educaţia morală? Agenţii educaţiei morale nu pot fi
decât femeile (articolul „Filosofie soţială”). Dualismul înţelegre/ inimă (materie/ spirit)
transpus în bărbat/ femeie. Misiunea exclusivă a femeii: de a efectua educaţia morală a
copiilor.
Comentaţi: „cetăţenia, participarea la societatea politică, este rezervată bărbaţilor, însă
însuşirea calităţii de cetăţean se realizează numai în familie”.
31
C.A. Rosetti. Concepte: libertate şi egalitate. Presupoziţia că societatea politică este exclusiv
masculină. Sfera privată, ai cărei centri de constituire sunt femeile (şi doar atât), trebuie să
furnizeze societăţii politice, a bărbaţilor, suportul moral şi emoţional. Singurele resurse ale
femeii (ca şi la Bălcescu, necoruptă, pură moral, purtătoare a valorilor morale) sunt cele
afective şi singurul mod în care ea îşi defineşte rolul social est prin raportare la bărbat.
Femeile trebuie să compenseze „nedreptatea şi inegalitatea din lumea de afară”. Prima
epistolă către femeile claselor privilegiate – sclavia femeii şi înrobirea acesteia prin instituţia
căsătoriei. „Revoluţia familiei” = exercitarea liber consimţită de către femei a rolului lor
tradiţional de soţii şi mame. O femeie este mai întâi soţie şi mamă şi apoi cetăţeană.
Cezar Bolliac. Emanciparea femeii, dobândirea statutului de cetăţeancă şi a libertăţii sexuale.
Schimbarea pe care o are în vedere Bolliac este mai degrabă una de atitudine faţă de femei şi
în nici un moment una care să vizeze funcţia lor socială. Ca şi pentru Bălcescu şi Rosetti,
această funcţie rămâne ataşată exclusiv domeniului privat (rol moral, civilizator). Percepţia
excepţionalismului unor femei. Inegalitatea dintre sexe reprezintă prima formă de inegalitate
socială. Opera lui Bolliac reflectă tensiunea dintre normativ sau ideal şi descriptiv sau real.
b. Abordarea socio-economică (Ştefan Zeletin, P.S. Aurelian, Dionisie Pop Marţian) – poziţia
de dependenţă economică a femeilor faţă de bărbaţi.
Ştefan Zeletin (Burghezia romînă. Originea şi rolul ei istoric; Neoliberalismul).
Transformările economice stau la baza celor sociale şi politice (vezi V. Pasti, Noul capitalism
românesc). „Dezvoltarea statelor moderne este rezultatul dezvoltării burgheziei”. Liberalismul
clasic, cu implicaţiile sale politice şi economice, nu este adecvat societăţii româneşti
interbelice (şi nici în etapele anterioare) – neoliberalismul (intervenţia statului în accelerarea
procesului de industrializare) este mai adecvat. Neoliberalismul, ca şi socialismul, are o
teleologie5 socială – evoluţia spre capitalism. Generalizarea relaţiilor de tip capitalist =
generalizarea muncii salariate în industrie = femeile sunt excluse de la munca salariată = noua
societate capitalistă le neagă premisa autonomiei economice şi le face dependente de bărbaţi.
Împropietărirea ţăranilor = primul moment de subordonare al femeilor, pentru că ea se face
„pe capi de familie” – PATRIARHATUL ECONOMIC.
Reprezentante:
Calypso Botez: feministă liberală, militează pentru obţinerea dreptului de vot (1923), puterea
patriarhatului stă în puterea normativă deţinută exclusiv de bărbaţi - „Legislatorul bărbat i-a
5 Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală.
32
acordat femeii o solicitudine şi o protecţie pe care ea nu a cerut-o, dar i-a răpit în schimb o
sumă de drepturi” (în Miroiu, 2004).
Alexandrina Cantacuzino: activitate internaţională importantă în perioada postbelică –
fondează Mica Înţelegere Feminină din Centrul şi Estul Europei (1923), vice-preşedintă a
Consiliului Internaţional al Femeilor, participă la lucrările Societăţii Naţiunilor (drepturilor
femeilor - 1927); feministă liberală – femeile nu au nevoie de protecţie ci de drepturi -
„Amestecul politicianismului până şi în ocrotirea nevoilor şi durerilor îl găsim odios[…]
asistenţa prin milă să înceteze, singură asistenţa prin muncă să domnească, asigurând celor ce
pot munci, câştigarea pâinii cele de toate zilele pe căi cinstite.” (în Mihăilescu 2002).
Sofia Nădejde: dezbaterea privind „inteligenţa femei” cu Titu Maiorescu; feministă
socialistă, accent pe autonomia economică – adeptă a perspectivei marxiste: femeile vor fi
autonome doar prin îndepărtarea dominaţiei capitaliste, condiţia femeilor sărace (şi din
mediul urban), „Ni se impută că nu căutăm decât să plăcem, decât să ne facem frumoase,
fără a ne ocupa de lucruri serioase. Dar oare ce ne învaţă din copilărie: Cum să ne împodobim
şi să ne schimonosim spre a putea tatăl să găsească fetei un ginere mai bogat. Daţi-ne
educaţiune serioasă, faceţi să dispară dinaintea noastră ideea că femeia trebuie numai să placă,
sădiţi prin educaţie demnitatea personală în femeie, într-un cuvânt: sfârşiţi odată
tratamentul copilăresc ce ne daţi, (subl. mea, MM)- de a ne lăuda în prezenţă, de a ceda la
orice capriciu sub cuvânt că suntem femei, de a ne săruta mâna şi de a ne compara cu îngerii,
iar în absenţă a ne trata ca paria!….Într-un cuvânt, ne-am săturat să fim tratate ca femei, era să
zic, ca copii şi voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali…..” (Mihăilescu, 2002).
2. Genul în perioada comunistă.
Un recul pentru mişcarea feministă din România - trecerea de la patriarhatul tradiţional la cel
de stat. Avangarda mişcării feministe din România a fost înlocuită cu propaganda aşa-zis
emancipatoare a eliberării marxist-leniniste a femeilor (Neaga, 2011).
Oana Băluţă (Teză de doctorat, 2009, nepublicată): regimul comunist individualizează
România ca dezvoltare şi modernizare a relaţiilor de gen în raport cu ţările vestice.
Derek Sayer – formarea statului şi dezvoltarea mecanismelor lui implică o complicitate tacită
între state şi cetăţenii lor, indiferent dacă aceştia din urmă au reală încredere în legitimitatea
politică a statului respectiv.
România comunistă, trei procese relevante din puncte de vedere al analizei de gen:
1. omogenizarea ca scop politic declarat,
33
2. remodelarea societăţii şi a oamenilor (proiecte de inginerie socială),
3. necesitatea mobilizării unei forţe de muncă masivă pentru funcţionarea societăţii.
Politici de gen în comunism:
1. egalizarea prin muncă,
2. patriarhatul de stat,
3. controlul vieţii private – politicile reproducerii.
1. Egalizarea prin muncă: intrarea masivă pe piaţa muncii nu s-a suprapus cu o transformare
a rolurilor de gen (vezi intrarea situaţia socio-economică anterioară 1947, în special
caracterul rural al societăţii româneşti şi lipsa exerciţiului democratic al exercitării active a
drepturilor omului) şi/ sau cu echilibrarea rolurilor în gospodărie (menţinerea şi accentuarea
dublei zile de muncă). Mai mult, nu a fost eliminată (în ciuda ideologiei oficiale) problema
accesului la resurse (în special cele care generează surse de putere), femeile în comunism
rămânând defavorizate.
DAR, dincolo de retorica ideologică, din punctul de vedere al modernizării – acces la
educaţie, la spaţiul public (cu limitările nedemocratice), la statutul conferit de locul de muncă,
servicii sociale etc.
S-au creat reflexe ale cetăţeniei bazată pe drepturi şi obligaţii?
2. Patriarhatul de stat: statul ca şi părinte (exemple); contravine unui principiu fundamental
al teoriei feministe: AUTONOMIA indivizilor (în raport cu statul, alţi indivizi sau grupuri).
Contribuţia teoriei politice feministe la înţelegerea şi analizarea regimurilor comuniste6:
„comunismul poate să fie înţeles nu doar prin macropolitici referitoare la economie, relaţii de
clasă, cultură, ci şi prin categoriile de politici care au vizat viaţa privată, relaţiile de gen şi
femeile” (M. Miroiu).
Relevanţa conceptului de AUTONOMIE în relaţiile de gen din România (în special în post-
comunism).
„Cererea pentru un stat paternalist” (Miroiu, 2004): dacă reprezintă o constantă negativă în
istoria eforturilor de modernizare ale României, ce implicaţii poate avea din punctul de
vedere al relaţiilor de gen (vezi Relaţiile de gen în perioada tranziţiei).
3. Controlul vieţii private – politicile reproducerii: o altă contribuţie a TPF – analiza vieţii
cotidiene în comunism.
6 Diferenţă faţă de comunism ca şi ideologie – Heidi Hartmann: dubla opresiune a femeilor în capitalism. Originile marxismului (Marx, Engles, Babel) + feminismul maxist accentuează independenţa economică a femeilor faţă de bărbaţi ca reprezentând soluţia emancipării.
34
Politicile reproducerii în comunism. Dubla predestinare a femeilor în comunism: politică
(omul nou) şi biologică (mama-eroină). Maternitatea ca obligaţie faţă de stat (chiar faţă de
Conducător).
Gail Kligman (Politica duplicităţii, 2000, Humanitas) – „Interesele statelor (şi ale
naţiunilor) în domeniul reproducerii sociale intră adesea în conflict ce cele ale femeilor şi ale
familiilor în determinarea propriei reproduceri. Statele moderne şi cetăţenii lor deopotrivă îşi
revendică dreptul de a controla diferitele aspecte ale acesteia, precum contracepţia, avortul şi
adopţia. Iată de ce reproducerea serveşte drept locus ideal prin care poate fi lămurită
complexitatea relaţiilor formale şi informale dintre state şi cetăţenii lor – sau necetăţeni, după
caz”.
3. Relaţiile de gen în perioada tranziţiei.
3.1 Legătura dintre feminismul academic şi cel politic.
Tematica cercetărilor din domeniul relaţiilor de gen. În general, sunt abordări structuralist-
cantitativiste care au ca principal scop aducerea la lumină a tabloului de ansamblu al relaţiilor
de gen din România. Sunt slab particularizate, operează cu grupul femeilor ca şi categorie
relevantă de analiză (valul I şi II).
Teme abordate: „bărbaţii şi femeile din politică, din afaceri, din diverse domenii feminizate
sau masculinizate, care numără bărbaţii şi femeile săraci/e sau bogaţi/ bogate, capi de familie,
care formează familii monoparentale, care au suferit discriminări, care au fost victime ale
violenţei domestice, bărbaţii şi femeile care se ocupă de îngrijire, de treburile casnice, care
lucrează, care se confruntă cu dubla zi de muncă” (Neaga, 2011).
Cu puţine excepţii, cercetarea de gen din România numără femeile şi bărbaţii din România,
indică diferenţele de gen dar nu identifică şi cauzele acestor decalaje. Acest tip de demers este
desigur util, însă insuficient.
Feminismul academic este în continuare orientat către sine, insular chiar dacă bine reprezentat
la nivel european şi internaţional. În acelaşi timp, mediul politic a răspuns i propunerilor de
politici publice menite să reducă decalajele de gen venite din mediul academic/ non-
guvernamental (excepţie: legea pentru combaterea violenţei domestice).
3.2 Teme politice ale relaţiilor de gen în tranziţie.
Relaţiile de gen în tranziţie – dimensiuni de analiză:
1. Ideologia de gen (vezi Genul în perioada coministă), caracterstici: patriarhat pre-modern
(„reculul modernizării”); roluri tradiţionale de gen în interiorul familiei – necontestate
35
ideologic în tranziţie; relaţiile de gen din România s-au situat între anti-feminismul
preventiv şi politica indiferenţei (autoare relevante – M. Miroiu, Eniko Magyari-Vincze;
Laura Grunberg; Susan Gal şi Gail Kligman Politicile de gen în perioada postsocialistă). Au
lipsit, până la mijlocul anilor 2000, dezbateri reale cu privire la violenţa domestică, problema
avortului, problema hărţuirii sexuale.
2. Discrepanţă între incluziunea legală şi cea efectivă (realitatea statistică – vezi Pasti,
2003). Paralelă cu conceptul de cetăţenie substanţială (Ruth Lister) – coexistenţa în acelaşi
spaţiu politic a două modele de cetăţenie: cel formal-legal şi cel substanţial al cetăţeniei
concretizat în drepturi şi oportunităţi depline şi egale.
3. Dimensiunea politică a vizibilităţii – absenţa intereselor femeilor (explicit formulate) de pe
agenda publică; slaba reprezentare a femeilor în politică = lipsa forţei politice necesare să
pună pe agenda publică problema egalităţii de gen (datorită a două procese interconectate
–reprezentare numerică/ descriptivă extrem de scăzută a femeilor în Parlament şi nivel de
sindicalizare scăzut, în special ca forţă socială de presiune; nivelurile superioare de conducere
a sindicatelor sunt masculinizate, ca număr şi practici).
4. dimensiunea economică – feminizarea sărăciei (de la „a dominaţiei bărbatului socialist
asupra femeii socialiste” la „bărbaţii statului femeile pieţei”) (Vladimir Pasti); lipsa
politicilor de reconciliere a vieţii private cu cea profesională.
din aquis-ul comunitar fără a fi însoţite de procesul de europenizare7 (vezi C. Chiva, 2009).
Dincolo de obligaţiile formal-legislative UE nu s-a implicat în problematica egalităţii de gen
din statele candidate, nu a atins niciodată (sau foarte puţin) problemele structurale ale femeilor
(dubla zi de muncă, hărţuirea sexuală la locul de muncă, accesul slab la resurse publice etc).
Despre relaţiile de gen dintr-o altă perspectivă - invizibilii bărbaţi (Ovidiu Anemţoaicei) –
unde sunt bărbaţi situaţi în mişcarea feministă din România: două laturi ale problemei – 1. De
7 În definiţia lui Claudio Radaelli (2003) europenizarea desemnează procesul de construcţie, diseminare şi instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor de politici publice, normelor şi valorilor împărtăşite.
36
ce nu sunt prezenţi în interiorul mişcării; 2. De ce problemele şi interesele lor nu sunt
incluse în agenda de gen?
Cum ar putea fi structurată o agendă politică de gen care să poată trece testul electoral?
Pornind de la realitatea statistică (argumentul discriminării numerice)
1. În România, femeile sunt mai mult decât bărbaţii neasigurate social (sunt în procente mai
ridicate fără ocupaţie, 19% faţă de 6%8 – termenul oficial fiind cel de lucrător familial
neremunerat).
2. Lucrează în procente mai ridicate în domenii economice prost plătite (categoria oficială
servicii sociale – aici este inclusă şi educaţia).
3. Femeile par a fi mai puţin afectate de şomaj (excepţie – fetele tinere 18-24).
4. În medie, câştigă cam cu 100 de RON mai puţin decât bărbaţii, chiar şi atunci când ocupă
posturi similare ce necesită competenţe similare.
Criza financiară şi efectele sale asupra femeilor şi bărbaţilor din România:
Necesitatea unor răspunsuri politice genizate: analiza de gen a efectelor crizei financiare
nu este benefică doar pentru femei, ci şi pentru bărbaţi pentru că oferă o perspectivă mult
mai complexă asupra realităţii sociale. Această criză economică şi măsurile
guvernamentale aferente au avut şi au în continuare un impact diferit asupra femeilor şi
bărbaţilor.
Exemplu: piaţa muncii din Romania era segregată pe orizontală şi verticală, femeile fiind
prezente mai degrabă în anumite sectoare: sănătate, educaţie, administraţie publică şi în
cadrul nivelurilor inferioare şi intermediare de conducere. Măsurile anti-criză au vizat în
special aceste sectoare, fără ca un pachet de susţinere a costurilor sociale rezultate să fie
măcar discutat.
Exemplu: bărbaţii, începând din 2003 până în 2008, au tins să intre mai mult în şomaj,
fapt valabil pentru toate categoriile de vârstă. Nu au existat măsuri adecvate (sensibile la
gen) care să recunoască această realitate şi să o integreze în procesul de redactare al
politicilor publice.
Sursă: Bălută et. al., 2011.
8 Toate datele provind din Anuarul Statistic, INS, 2009
37
Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies)
Ce înseamnă conceptul de “diferenţă” în cadrul studiilor de gen? De ce feminismul nu include
în ariile de interese problematici specifice bărbaţilor?
Studii despre masculinitate (men’s studies) – specialitate academică ce a cunoscut în ultimii
20 de ani (debut oficial – începutul anilor 1970) o creştere spectaculoasă (titluri apărute,
cursuri, etc).
Bărbaţii ca şi grup social – studiile de gen s-au concentrate pe raporturile ierarhice/ de
dominaţie dintre acest grup şi cel al femeilor; depăşirea perspectivei – prin acceptarea şi
extinderea conceptului de diversitate pentru a recunoaşte existenţa multiplelor identităţilor
masculine; aşa cum nu există o natură feminină, reducerea masculinităţii la un model – de
obicei, cel al bărbatului dominant – distorsionează capacitatea teoriei de gen de conceptualiza
multiplele faţete ale patriahatului.
Ce presupune includerea bărbaţilor în teoriile genului (“alianţa” necesară). “Alinaţa” studii
despre masculinitate – studii de gen/ feministe nu s-a realizat fără tensiuni şi obstacole:
1. Un nou set de concepte analitice, specifice studiilor masculinității;
2. Redefinirea unor concepte specifice teoriei genului pentru a recunoaşte existenţa
experienţelor (distincte) masculine. În absenţa acestului demers, studiile de gen practică
tocmai tipul de dominaţie ideologică - prin crearea unor granițe imuabile și impenetrabile ale
teoriei feministe care duce la excluderea celuilalt - căruia i se opune. Nu putem să “add men
and stir”;
3. Acceptarea definitivă a faptului că feminismul nu înseamnă “dominația” femeilor (se leagă
de temerea cu privire la pierderea privilegiilor sociale asociate masculinității dominante).
Trăsături generale ale studiilor despre masculinitate:
1. centralitatea conceptului de patriarhat – reinterpretarea sa: rolurile de gen (dominante) sunt