Asist.univ.drd. Diana Laura Ciubotaru Facultatea de Psihologie, Asistenta Sociala, Sociologie, Universitatea Petre Andrei din Iasi Suport de curs pentru modulul Familia în criză. Abilităţi de intervenţie. Cap.1. Teorii ale familiei şi şcolile terapiei de familie 8.1. Terapiile familiale în contextul socio-cultural. Scurt istoric 8.2. Concepte de bază în terapia de familie 8.2.1.Teoria sistemelor 8.2.2. Funcţionalismul 8.2.3. Structuralismul 8.2.4. Bowen şi diferenţierea sinelui 8.2.5. Contribuţia Virginiei Satir 8.3. Şcolile clasice ale terapiei de familie 8.3.1. Teoria şi terapia boweniana 8.3.2. Terapia de familie experienţială. 8.3.3. Terapia de familie cognitiv-comportamentală 8.1. Terapiile familiale în contextul socio- cultural. Scurt istoric Vechile concepţii asupra cuplului sănătate-boală considerau individul ca fiind singurul purtător şi responsabil al afecţiunii psihice, segregîndu-l de mediul în care acesta s-a dezvoltat pînă în momentul în care a solicitat ajutor. Acum, însă, individul nu mai este abordat ca o singularitate (ca o maşină căreia îi trebuie reparate circuitele) ci devine parte a sistemului în care fiinţează (sistemul familial, sistemul comunităţii din care face parte, sistemul cultural), în funcţie de rolurile şi
Suport de curs pentru modulul Familia în criză. Abilităţi de intervenţie. \ Asist.univ.drd. Diana Laura Ciubotaru \ http://psihologiegenerala.blogspot.com/
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Asist.univ.drd. Diana Laura Ciubotaru
Facultatea de Psihologie, Asistenta Sociala, Sociologie,
Universitatea Petre Andrei din Iasi
Suport de curs pentru modulul Familia în criză. Abilităţi de intervenţie.
Cap.1. Teorii ale familiei şi şcolile terapiei de familie8.1. Terapiile familiale în contextul socio-cultural. Scurt istoric8.2. Concepte de bază în terapia de familie
8.3. Şcolile clasice ale terapiei de familie8.3.1. Teoria şi terapia boweniana8.3.2. Terapia de familie experienţială.8.3.3. Terapia de familie cognitiv-comportamentală
8.1. Terapiile familiale în contextul socio-cultural. Scurt istoric
Vechile concepţii asupra cuplului sănătate-boală considerau individul ca fiind
singurul purtător şi responsabil al afecţiunii psihice, segregîndu-l de mediul în care acesta
s-a dezvoltat pînă în momentul în care a solicitat ajutor. Acum, însă, individul nu mai este
abordat ca o singularitate (ca o maşină căreia îi trebuie reparate circuitele) ci devine parte
a sistemului în care fiinţează (sistemul familial, sistemul comunităţii din care face parte,
sistemul cultural), în funcţie de rolurile şi statusurile activate. Eficacitatea clinică a
acestei abordări a determinat constituirea unor noi curente în terapie, unul dintre ele fiind
terapia de familie. Familia nu mai este considerată o alăturare de indivizi, ci este un
sistem, un tot organic, a cărui funcţionare transcende particularităţile individuale. A lucra
cu familia sau contextul social al acesteia nu înseamnă, însă, renunţarea la dimensiunea
personală a experienţei membrilor.
A început o focalizare progresivă pe ceea ce oamenii făceau bine, cum reuşeau să
facă asta, şi în ce fel putea fi aplicată această "reţetă" în alte aspecte ale vieţii lor, aşa încît
aceasta să devină mai satisfăcătoare. Căutarea şi abordarea de tip patologic a fost
înlocuită de o atitudine activă de încurajare a familiilor să-şi recunoască propriile
competenţe, să le observe în construcţie.
S. Minuchin (2001) unul dintre pionierii terapiei de familie, în unul din
interviurile sale subliniază că, la începuturile sale, terapia de familie s-a dezvoltat într-o
manieră dihotomică, determinată de cei doi mari întemeietori ai curentului: Nathan
Ackerman şi Gregory Bateson. Primul era clinician (psihiatrie infantilă) de formaţie
psihanalitică, al doilea antropolog şi filosof.
Ackerman, clinician de mare ţinută, a scris primele cărţi de terapie de familie
definind sistemul conceptual iniţial. A continuat să rămînă fidel formaţiei sale
psihodinamice, însă analiza sa s-a focalizat pe construcţia felului în care operează
sistemele familiei prin întrepătrunderea structurilor psihice individuale ale membrilor.
Pe de altă parte Bateson, nefiind clinician, şi-a păstrat stilul filosofic de
raţionament. A adus în cîmpul terapiei idei care au fost de o importanţă capitală:
ecologie, sistem, cibernetică (S. Minuchin, 2001) şi o preocupare pe care psihologii nu au
îndrăznit să o manifeste: ideea că nu numai sistemul îl poate influenţa pe individ, ci şi
individul care pătrunde într-un sistem nou poate produce acolo modificări ireversibile (de
exemplu, terapeutul care pătrunde în sistemul familial poate produce modificări care nu
pot fi controlate în totalitate).
O arie exterm de fertilă de cercetare s-au dovedit familiile cu un membru sau mai
mulţi membri suferind de schizofrenie, datorită dramatismului patternurilor ciudate de
interacţiune dintre ei. Natura umană devine exacerbată în condiţii de stress (R. Schwartz,
M. Nichols, 2001). Deşi cercetările iniţiale au pornit de la premisa optimistă că terapia de
familie ar putea fi o cură pentru această teribilă afecţiune, speranţele nu au fost
îndeplinite în totalitate. Specialiştii au observat, însă, cu mare atenţie familiile în
interacţiune, au fost martori ai unor interacţiuni pe care predecesorii lor le-au bănuit doar.
Primele menţiuni asupra influenţei familiei asupra schizofrenicilor au fost făcute de
Freud (1911) în descrierea lui Dr. Shreber. În această primă formulare psihanalitică a
psihozei, Freud discută importanţa factorilor psihologici în paranoia şi schiozofrenie, şi
sugerează modul în care, relaţia bizară a pacientului cu tatăl său, joacă un rol important în
derularea bolii.
Harry Stack Sullivan (S. Minuchin, 1974) se focalizează pe relaţiile interpersonale
în activitatea sa intensă cu schizofrenicii. Începînd din 1927 el accentuează importanţa
"familiei de hospitalizare" (hospital family) - compusă din medic, infirmiere, asistente
medicale şi alte ajutoare - ca subsitute benevole ale familiei pacientului. Cu toate acestea,
nu a mers mai departe să implice familia pacientului în terapie, dar cercetarea facută
asupra legăturii dintre viaţa de familie şi această teribilă afecţiune a dus, între anii 1940 şi
1950, la lucrările de pionierat ale primilor terapeuţi de familie.
Alte domenii de cercetare care au contribuit la structurarea primelor metode şi
tehnici de intervenţie de mai tîrziu în terapia de familie au fost: în cîmpul asistenţei
sociale, în psihologia socială (dinamica grupurilor mici, teoria cîmpurilor, distincţia
proces/conţinut, teoria rolurilor, etc), consilierea maritală, antropologie etc.
În primii ani, consecutiv direcţiilor diferite imprimate de Ackerman şi Bateson
(D. Denborough, 2001), s-au instituit două tradiţii diferite în cîmpul terapiei de familie,
tradiţii care influenţează practica terapeutică şi în prezent. În unul din grupuri, sau
orientări, sunt incluşi cei pe care S. Minuchin (2001) îi numeşte terapeuţi de intervenţie
("intervening therapists"), el însuşi alăturîndu-se acestui grup. Toţi aceşti clinicieni au
fost formaţi în psihanaliză freudiană, sau alte terapii de orientare psiho-dinamică, au
trecut printr-un demers de auto-psihanaliză, şi credeau cu tărie în puterea inconştientului.
Odată cu emergerea noilor idei în urma cercetărilor în cîmpul familiei, au trebuit să lupte
cu imaginea statică a terapeutului psihanalist şi să o înlocuiască. În anii '50, mai mulţi
terapeuţi de orientare neo-freudiană culturală, inclusiv E. Fromm, E. Erickson, A.
Kardiner, K. Horney, şi H.S. Sullivan (S. Minuchin, 1974) au început să pună sub semnul
întrebării dacă psihanaliza se focalizează într-adevăr numai pe procesele intrapsihice.
H.S. Sullivan, creatorul Şcolii de Psihanaliză Interpersonală, a spus că psihanaliza este
procesul născut din interacţiunea a doi oameni, psihanalistul şi pacientul. Decît să se
considere reacţiile de contratransfer ca fiind ceva negativ, neo-freudienii le-au văzut ca
pe o sursă autentică de înţelegere. Susţinînd în continuare conştientizarea ideii că
terapeutul este o parte a sistemului, Ackerman şi alţi specialişti au făcut un pas înainte
spunînd că, de fapt, este sarcina terapeutului să inducă schimbarea. Cei care l-au susţinut,
şi au format acest gup al primei orientări tradiţionale în terapia de familie au fost:
Whitaker, Boszormenyi-Nagy, Bowen, Satir, Haley şi Minuchin (R. Schwartz, M.
Nichols, 2001).
Bateson a susţinut o idee contrară. În calitate de antropologist a fost interesat de
sursele schimbării culturale, şi ca atare, a fost îngrijorat de influenţa perturbatoare a
punctului de vedere al terapeutului asupra culturii familiei. În spiritul acestei idei, s-a
dezvoltat întreaga activitate a Institutului de Cercetare Mentala (MRI-Mental Research
Institute), încercînd sã răspundă la întrebările (D. Denborough, 2001): "Cum poate
interveni cît mai puţin terapeutul în interiorul sistemului familial cu care interacţionează?
Cum pot fi controlate si micşorate potenţialele influenţe negative realizate deja?" Această
întrebare la care a fost dificil de răspuns atunci, încă îi mai preocupă pe specialiştii care
au continuat linia de cercetare şi intervenţie batesoniană: Terapii de scurtă durată, Terapii
centrate pe soluţie, Şcoala de la Milano şi Constructivismul social.
După trecerea perioadei de tatonări specifică începutului, terapeuţii au fost
entuziasmaţi de rezultatele obţinute după primele intervenţii. Începea "Epoca de Aur a
Terapiei de familie", aşa cum a fost denumită în literatura de specialitate.
Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase şcoli de terapie, s-au înfiinţat centre de
formare şi s-au studiat implicaţiile sociale ale noilor modele. Cele trei linii terapeutice
principale individuale (comportamentală, psihanalitică şi experienţială) au dat naştere
unor abordări de familie similare: terapii de familie psihodinamice, cognitiv
comportamentale şi experienţiale, fiind completate de trei linii terapeutice ce nu au
derivat din nici o terapie individuală, ci din revoluţia sistemică: terapia de familie
structurală, strategică şi Bowniană (R. Schwartz, M. Nichols, 2001).
Modelul anilor '80 a fost terapia strategică şi literatura de specialitate specifică
perioadei descrie cele trei abordări principale ale acestei terapii în: Change de Paul
Watzlawick, J. Weakland şi R. Fisch (1980); Problem Solving Therapy de Jay Haley;
Paradox and Counterparadox de Mara Selvini Palazzoli şi Şcoala de la Milano.
Anii '70 au fost ai lui S. Minuchin (1974) cu Families and Family Therapy,
descrierea sa făcută modelului structurii familiale dominînd în perioada respectivă.
Teoria structurală părea că oferă terapeutului exact ceea ce căuta: un model simplu dar
plin de înţeles, prin care se descrie organizarea familiei şi un set de paşi ce trebuie urmaţi
pentru tratament. Modelul era atît de clar, încît părea că tot ce are de făcut terapeutul
pentru a induce transformarea în sînul familiei este să i se alăture, să-i surprindă structura,
şi apoi să respecte etapele de tratament pentru a produce dezechilibrul, urmat de
reechilibrare într-o manieră sănătoasă. Cel mai dificil lucru de făcut a fost intrarea în
sistemul familiei şi alterarea lui. În Philadelphia Child Guidance Clinic s-au făcut
numeroase studii de cercetare şi s-au desfăşurat training-uri în terapia de familie,
devenind una dintre cele mai mari şi mai prestigioase clinici de sănătate mentală din
lume. Către sfîrşitul decadei menţionate, modelul terapiei de familie promovat aici a
suferit numeroase atacuri şi provocări, mai ales din parte noilor curente feministe şi de
critică postmodernistă apărute datorită schimbărilor în credinţe şi valori la nivel
macrosocial.
Terapia strategică ce s-a dezvoltat în anii '80 a fost îmbrăţişată de trei grupuri în
trei modalităţi unice şi creative de intervenţie: Grupul de terapie scurtă a MRI (Mental
research Institute) în care au activat John Weakland, Paul Watzlawick şi R. Fisch; Jay
Haley şi Cloe Madanes, codirectori la Family Therapy Institute of Washington DC şi
Mara Selvini Palazzoli şi colegii de la Milano School. Influenţa capitală, însă, a venit din
partea lui M. Erickson, personalitate extrem de admirată şi imitată.
M. Erickson (1986) a accentuat puterea obişnuitului, a inconştientului şi a
abilităţilor naturale, acţiuni ilustrate de principiile sale de acţiune: utilizarea limbajului
clientului şi a felului său de a vedea realitatea, ca mijloc de reducere a rezistenţei. Locul
analizei şi interpretărilor a fost luat de ideea unui client activ, în mişcare. M. Erickson
credea că cele mai demne de reţinut transformări se produc în afara camerei de terapie şi,
în consecinţă, punea un accent deosebit pe temele pentru acasă între sesiunile de terapie.
Aceste directive vor constitui esenţa intervenţiei strategice la Jay Haley (S. Minuchin,
2001).
Ceea ce a făcut intervenţia strategică a lui Haley atît de atractivă a fost faptul că a
devenit un excelent mijloc de a obţine putere şi control asupra oamenilor - pentru binele
lor, fără îndoială - fără frustrarile generate altădată din efortul de a-i convinge să facă ce
este corect - o problemă derivată din faptul că majoritatea oamenilor ştiu ceea ce este
corect pentru ei, dar nu o fac (R. Schwartz, M. Nichols, 2001). De exemplu, într-un caz
de bulimie, o directivă strategică pentru familie ar fi să amestece conţinutul unei mese
obişnuite: carne de pui, cartofi prajiţi, prăjituri şi îngheţată. Apoi, în timp ce familia
priveşte, bulimicul va framînta cu mîinile conţinutul acesta, simbolizînd ceea ce se
petrece în stomacul său. După ce toată mîncarea a devenit o masă nedefinită, se va arunca
în toaletă pînă se înfundă. Ulterior, bulimicul va cere membrului familiei faţă de care
manifestă cele mai multe resentimente, să cureţe toaleta. Această sarcină va simboliza nu
numai ce-şi face sieşi bulimicul, ci şi eforturile la care îşi supune familia (C. Madanes,
1981). Din păcate, aceste idei creative au fost imitate pînă într-atît, încît s-a pierdut esenţa
principiilor lui Haley care le stătea la bază (cadrul de dezvoltare şi accentul pe structura
ierarhică de organizare în familie).
O contribuţie extrem de importantă adăugată abordării creative ericksoniene la
rezolvarea de probleme a fost un cadru simplu pentru înţelegerea felului în care familiile
se împotmolesc în problemele lor (C.Anderson şi S. Stewart, 1983). După modelul MRI,
problemele se dezvoltă şi persistă din managementul greşit al dificultăţilor zilnice şi nu
neaparat datorită unor sisteme sau persoane disfuncţionale. Dificultatea originală devine
o problemă atunci cînd oamenii rămîn blocaţi în ea, fără motivaţia de a continua. Sarcina
terapeutului a fost de a înţelege în ce fel reacţionează oamenii la dificultăţile prin care
trec, ce fac ei, apoi să traseze o strategie pentru a-i determina să acţioneze diferit.
Problemele au fost rezolvate întrerupînd ciclul de interacţiuni care menţineau problema,
şi readucînd oamenii înapoi la cursul normal al vieţii lor.
Intervenţiile care au atras atenţia din start au fost cele de tip "prescrierea
simptomului"( M. S. Palazzoli, 1980). Scopul nu era propriu zis de a realiza simptomul ci
de a răsturna soluţia aşteptată. Dacă o persoană supraponderală a încercat fără succes
urmarea unei diete, ideea ascunsă în mesajul: "Nu te mai supune unei diete, manîncă ce
vrei" va produce o schimbare la 180 de grade în comportament. În loc de a se opri din
mîncat, poate că persoana ar fi încurajată să înceapă exerciţii. Este mai greu să te opreşti
din ceva decît să începi să faci altceva. Substratul acestor intervenţii este behaviorist şi a
fost completat de o dimensiune cognitivă prin tehnica de "reframing" (recadrare) care
porneşte de la premisa shakespeariană că realitatea nu este buna sau rea dar gîndirea
noastră asupra ei o face să devină aşa. Reframing înseamnă reetichetarea unei descrieri
făcute de familie, pentru a face problema mai uşor abordabilă. De exemplu, este mult mai
uşor să lucrezi cu un copil care "refuză să meargă la şcoală" decît cu un copil cu "fobie
şcolară".
S. Palazzoli (1978) în Paradox and Counterparadox va expune utilitatea dublei
legături în terapie, sau ceea ce ei au numit counterparadox. Şcoala de la Milano a
dezvoltat ideile MRI şi lucra cu echipe de observaţie care interveneau în sesiunea de
terapie. Scopurile terapiei paradoxale erau profund pragmatice. Reproşurile exprimate de
oameni în şedinţa terapeutică erau tratate ca fiind problema, şi nu ceea ce se ascundea în
spatele lor. Metafora cibernetică a fost aplicată cu succes şi terapeuţii de orientare
strategică au putut evidenţia în ce fel sunt reglate sistemele familiale de feedback-ul
negativ. S-au obţinut rezultate remarcabile doar prin întreruperea interacţiunilor care
înconjurau şi menţineau problema.
Pe lîngă modelele structurale şi strategice s-au mai dezvoltat şi alte modele de
terapie de familie: experienţial, psihanalitic, comportamental şi Bowenian. Eforturile
tuturor specialiştilor, indiferent de orientare s-au concretizat în centre de formare,
workshop-uri, literatură de specialitate etc.
După anii '80, mişcările sociale au determinat schimbări la nivel teoretic în
majoritatea şcolilor de terapie de familie şi nu numai. Printre provocările apărute, care au
determinat chiar apariţia unor noi curente în terapie: mişcarea feministă şi criticile
postmoderne, reactualizarea modelelor analitice şi biologice, pilula magică Prozac (S.
Minuchin, 2001), succesul unor programe de recuperare cum ar fi " Alcoolicii anonimi",
violenţa domestică, diferenţele culturale rezultate în urma fenomenului de emigrare,
sărăcia şi cum să lucrezi cu oamenii săraci în terapie, mai noile (la noi) sisteme de
asigurare de sănatate etc.
Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite şi pregătiri diverse,
lucru care s-a reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur a terapiei de
familie. Întreaga complexitate a cîmpului terapiei de familie nu ar trebui să piardă din
vedere ideea de la care a plecat: familia este contextul problemelor umane, şi ca toate
grupurile umane, familia are o serie de proprietăţi emergente - întregul nu este dat de
suma părţilor. Indiferent de multitudinea şi varietatea proprietăţilor emergente, toate se
împart în două categorii: de structură şi proces. Structura familiei include triunghiuri,
subsisteme şi graniţe iar procesele care descriu interacţiunile în familie sunt: reactivitate
emoţională, comunicare disfuncţională, circularitate - decît să caute sursa (cine a început)
terapeuţii se concentrează pe înţelegerea şi tratarea problemelor ca pe o serie de reacţii şi
reacţii la reacţii, în cercuri repetitive.
În anii '90, în urma influenţelor sus menţionate, emerge o nouă concepţie în
terapia de familie. Tratarea sindroamelor psihice sau medicale (somatice) este înlocuită
cu acţiuni de maximizare a funcţionării şi a abilităţilor de coping ale pacienţilor bolnavi şi
a familiilor lor. Aceasta arată că s-a înlocuit ideea că familiile dau naştere problemelor,
cu ideea că problemele, la fel ca o catastrofă neaşteptată, se pot produce pur şi simplu în
familie. Această orientare are două surse principale (S. McDaniel, J. Hepworth, W.
Doherty, 1992):
Terapia psihoeducaţională de familie: a rezultat în urma lucrului cu pacienţi
schizofrenici şi familiile lor
Terapia medicală de familie: dezvoltată pentru a ajuta familiile care se luptă cu boli
cronice cum ar fi cancerul, diabetul şi bolile de inimă.
Cele două abordări nu subscriu ideii că familiile sunt cauzatoarele acestor sindroame,
(dar au o influenţă puternică asupra cursului bolii), aşa încît membrii nu se vor mai simţi
blamaţi.
Modelul psihoeducaţional s-a născut din dezamăgirea conjugată dată de insuccesul
abordării terapeutice de familie clasice şi abordării psihiatrice a schizofreniei. Carol
Anderson (1986, apud R. Schwartz, M. Nichols, 2001 pg.332) spunea: "Ne-am blamat
reciproc, am blamat pacienţii, părinţii şi bunicii lor, instituţiile publice şi societatea
pentru cauzele şi cursul teribil al acestor afecţiuni. Cînd s-au terminat banii şi speranţele,
luăm în mod frecvent pacienţii schizofrenici din familiile lor, supunîndu-i terorii
existenţiale din căminele de îngrijire, spitale, şi mai recent, de pe străzile oraşelor
americane".
Terapeuţii de familie au realizat sesiuni de terapie prea încărcate emoţional, în care
pacienţii şi familia au acumulat mari încărcături de anxietate, aşa încît se punea întrebarea
dacă acţiunea terapeutică este într-adevăr în beneficiul pacientului şi familiei. Psihiatria
pe de altă parte, a mizat totul pe medicaţie, şi aproape nimic pe familia pacientului,
crezînd că majoritatea recăderilor la pacienţii schizofrenici se datorează întreruperilor în
tratamentul medicamentos. După studii sistematice au reconsiderat această opţiune şi au
luat în calcul variabila mediu. S-a constatat că rata cea mai mică a recăderilor au avut-o
pacienţii care s-au reîntors în familii mai puţin stressante (Brown et al, 1972; Vaughn şi
Leff, 1976; Vaughn et al., 1984).
Aceste studii au indicat că schizofrenia este o afecţiune care implică o vulnerabilitate
biologică de origine neclară, care determină un nivel crescut de reactivitate şi o rezistenţă
scăzută la stres. Se pare că, atunci cînd membrii familiei sînt supercritici sau intruzivi,
pacientul schizofrenic nu poate procesa aceste căi de comunicare, devine supraîncărcat,
ceea ce duce la decompensare. Astfel, dacă se constată că familia nu contribuie pozitiv la
tratamentul pacientului, aceasta nu este din cauza unei nevoi secrete de simptom
manifestate în sistem, ci pentru că familia e secătuită de resurse ceea ce duce la patternuri
disfuncţionale de interacţiune.
Psihoeducatorii vor încerca să stabilească un parteneriat activ în care membrii
familiei se vor simţi sprijiniţi în interacţiunea cu bolnavul din familia lor, se vor simţi
utili şi nu blamaţi. Componenta educaţională a programului este satisfăcută prin
informarea pacientului şi familiei asupra bolii sale. Aceste informaţii despre cursul şi
natura schizofreniei îi ajută pe membrii familiei să dezvolte sentimentul controlului - o
modalitate de a înţelege şi anticipa procesul de obicei haotic şi aparent incontrolabil al
bolii.
Unele dintre elementele cheie ale intervenţiei psihoeducaţionale sunt: coborîrea
nivelului aşteptărilor şi reducerea presiunii asupra pacientului de a acţiona normal. De
exemplu, (R. Schwartz, M. Nichols, 2001) scopurile urmărite în primul an după episodul
acut sunt, în primul rînd, evitarea recăderilor şi apoi asumarea graduală a unor
responsabilităţi acasă. Pacientul este văzut ca o persoană care suferă de o afecţiune
extrem de importantă cu o recuperare lungă - poate avea nevoie mai mult de somn, şi de
limitarea activităţilor după un episod acut, sau poate avea dificultăţi de concentrare. Prin
anticiparea acestor efecte, psihoeducatorii încearcă prevenirea conflictelor între pacienţi
şi familia lor, datorită nerăbdării şi frustrarilor legate de aşteptări nerealiste din partea
familiei.
După cum se vede terapia de familie are o istorie scurtă dar un trecut mai lung.
Ideea de a vedea întreaga familie în şedinţa de terapie a cîştigat teren deşi mulţi terapeuţi
clinicieni au luptat pentru păstrarea tradiţionalismului în terapie. Descoperirile ştiinţifice
din anii '50 au dus la modificarea viziunii asupra familiei în sensul unui sistem viu,
deschis, un tot organic. Clinicienii din spitale au observat că, deseori, atunci cînd starea
unui pacient se îmbunătăţeşte, starea altui membru al familiei se înrăutăţeşte brusc. Asta a
demonstrat clar că schimbările apărute la o persoană schimbă întregul sistem, şi atunci,
provocînd schimbarea în familie poate fi o modalitate eficientă de a schimba individul.
8.2. Concepte de bază în terapia de familie
Pentru a înţelege modul de funcţionare al familiei, terapeutul apelează, de obicei,
la o teorie asupra funcţionării familiei. Acest tip de teorii s-au formulat analizînd atît
membrii familiei la nivel individual (nivelul de inteligenţă, tipul de personalitate, stările
emoţionale şi alte caracteristici) cât şi familia ca un tot, ca o entitate de sine stătătoare.
În cele ce urmează vom încerca să surprindem pe scurt elementele definitorii
împrumutate de către terapia de familie din alte sisteme teoretice pentru a-şi putea defini
sistemul conceptual specific: teoria sistemelor, funcţionalism, structuralism, primind o
tuşă finală din partea umanismului promovat de Virginia Satir şi prin teoria diferenţierii
sinelui la Bowen. Ele sunt tratate pe larg de către M.P. Nichols şi R. C. Schwartz în
Family Therapy. Concepts and methods (2001).
8.2.1.Teoria sistemelor
Teoria sistemelor este cel mai des folosită teorie în terapia de familie, atît explicit cît
şi implicit. Ea a avut un impact atît de puternic asupra pionierilor terapiei de familie încît
a dus la o identificare aproape totală a acestora cu modalitatea de gîndire sistemică.
Această teorie este menţionată cu deosebit respect în raport cu momentul constituirii
terapiei de familie ca orientare în psihoterapie, însă trebuie menţionat că, în timp, terapia
de familie a început să se raporteze la alte teorii care au surclasat locul central al teoriei
sistemelor, de exemplu metafora "istoriei personale" (personal narrative). Teoria
generală sistemelor a fost formulată de von Bertalanffy (1968) ca fiind teoria
organizării părţilor într-un întreg. Din modul de formulare a teoriei se poate observa că
ea este aplicabilă atît fenomenelor fizice cît şi sistemelor biologice.
Sistemul poate fi definit ca un grup de părţi interrelaţionate la care se adaugă felul în
care acestea funcţionează împreună. Astfel, prin analogie, familia poate fi înţeleasă ca un
grup al membrilor unei familii plus felul în care ei interacţionează. Familia ca sistem, este
la rîndul ei parte a unui sistem mai larg (societatea) care exercită influenţe asupra
membrilor componenţi la un alt nivel.
Von Bertalanffy a făcut distincţia între sisteme închise, în care nu există nici o
interacţiune cu exteriorul (de exemplu, o reacţie chimica într-un recipient închis) şi
sisteme deschise care au o permanentă interacţiune cu mediul, au graniţe permeabile şi
nu manifestă entropie.
Terapeuţii de familie au preluat teoria matematică a lui von Bertalanffy şi au
dezvoltat ceea ce se va numi în terapia de familie, stilul de gîndire sistemic, caracterizat
prin urmatoarele idei (Ph. Barker, 1981, pg 23):
Familiile si celelalte grupuri sunt sisteme ale căror proprietăţi reprezintă mai mult
decît suma părţilor
Există anumite reguli generale care guvernează operarea acestor sisteme
Fiecare sistem are o graniţă, ale cărei proprietăţi sunt importante în înţelegerea
funcţionării sistemului
Graniţele sunt semi-permeabile
Sistemele familiale tind spre o stare relativ stabilă. Creşterea şi evoluţia este
posibilă şi se produce deseori.
Sunt de o mare importanţă în funcţionarea familiei mecanismele de comunicare şi
feedback-ul între părţile sistemului.
Pentru a înţelege comportamentul indivizilor în familie se foloseşte mai des
conceptul de cauzalitate circulară decît cel de cauzalitate liniară.
Sistemul familial, asemănător altor sisteme deschise este caracterizat de
echifinalitate (acelaşi final poate fi atins pornind pe căi diferite).
Sistemele familiale au un scop.
Sistemele sunt formate din subsisteme, şi sunt incluse la rîndul lor în
macrosisteme.
Aceste idei au fost incluse în sistemul conceptual al şcolilor de terapie de familie care
au folosit gîndirea sistemică drept bază de lucru. Astfel au rezultat conceptele de graniţă:
feedback, echifinalitate, scop, cauzalitate liniară, cauzalitate circulară, stare de stabilitate,
capacitate de schimbare, reguli, ecologie, cibernetică etc, pe care le vom dezvolta în cele
ce urmează.
Ecologia. Termenul este preluat din biologie, acolo fiind impus de biologul
german Ernst Haeckel în 1866 (M.P. Nichols şi R. C. Schwartz, 2001). Ecologia
este ştiinţa care studiază relaţiile dintre organisme şi ambianţă, bazîndu-se pe
metodele si datele a numeroase alte ştiinţe şi avînd mai multe ramuri, printre care
şi ecologia socială. Această ramură studiază relaţiile dintre om şi mediul său
(natural şi social), dintre fenomenle sociale şi cele naturale (DEI, 1999, pg. 312).
După cum se vede, accentul este pus relaţie şi nu pe individualitate, ceea ce
reprezintă o lovitură grea dată reducţionismului filosofic promovat de Descartes,
care postula că înţelegerea unui fenomen se face prin fragmentarea lui în părţi cît
mai mici şi analizarea lor. Fără îndoială că acea metodă a dat şi dă rezultate în
ştiinţă, dar nu este adecvată înţelegerii sistemelor.
Cum funcţionează gîndirea ecologică? Ea spune că schimbarea într-o parte a
sistemului poate avea consecinţe, uneori nu foarte clar vizibile, în întregul sistem (de
exemplu, schimbarea programului de lucru la locul de munca al unuia dintre soţi poate
afecta programul comun de petrecerea timpului liber al acestora, cu consecinţe pe termen
lung asupra relaţiei dintre soţi şi dintre părinţi şi copii lor). Îmbrăţişînd acum gîndirea
ecologică, un terapeut va lua în calcul impactul relaţiei pe care el o dezvoltă cu un
membru al familiei, asupra întregii familii, sau se va interesa în ce măsură mediul
afectează familia sau manifestarea unei anume probleme clinice. De exemplu, terapeutul
va ajuta familia să conştientizeze cum este influenţată dezvoltarea ei generală de faptul
ca soţia are o funcţie înaltă şi o profesie bine cotată în timp ce soţul este temporar şomer
şi provine dintr-o familie cu valori patriarhale puternice.
Graniţele. Fiecare sistem le posedă, fiind ceea ce îl delimitează de mediul extern.
Cînd vorbim despre sisteme familiale, graniţele sunt o modalitate de delimita familia
de exterior (supra-sisteme tip vecini, cartier, oraş, comunitate religioasă etc) şi de a
delimita subsistemele din interiorul său. Rolul graniţelor este de a controla schimbul
emotional cu exteriorul sau în interior, gradul de închidere şi acţiunile comune. Ele
pot avea grade diferite de permeabilitate cu exteriorul (de exemplu, izolare faţă de
mediul social) precum şi între subsisteme. Terapeuţii se pot concentra asupra unui
aspect al graniţelor, de obicei între subsisteme. Astfel, investighează dacă există
schimb emoţional între subsistemul părinţilor şi cel al copiilor. Un subsistem familial
deschis va avea graniţe semi-permeabile, adică atît părinţii cît şi copiii îşi manifestă
reciproc emoţiile conform regulilor pe care le-au stabilit de comun acord.
Cibernetica este ştiinţa care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor
şi controlului în sistemele tehnice şi în organismele vii, din punctul de vedere al
analogiilor lor formale, cu numeroase şi variate aplicaţii (DEI, 1999, pg. 181).
Această ştiinţă a apărut din raţiuni pur practice, din dorinţa de a crea şi a studia
aparatele care se autoreglează, în timp ce realizează o sarcină dată. Antropologii au
îmbunătăţit perspectiva, privind animalele şi mintea umană sub forma unor maşini
autoreglabile. Elementul central al ciberneticii îl constituie conceptul de buclă de
feedback, procesul prin care un sistem obţine informaţiile necesare autoreglării, în
scopul menţinerii unei stări stabile sau pentru a de deplasa către un scop dinainte
programat. Aceste bucle pot fi pozitive sau negative, în funcţie de efectul avut asupra
starii homeostatice: efectul negativ duce la reducerea schimbării pînă la împiedicarea
sa, efectul pozitiv e corelat cu amplificarea schimbării (acele situaţii cunoscute drept
"cercuri vicioase", în care fiecare acţiune realizată înrăutăţeşte mai mult situaţia). În
viaţa de zi cu zi sunt mai des întîlnite mecanismele feedback-ului negativ. Astfel,
dacă un copil sau soţul manifestă anxietate, mama sau soţia îi oferă sprijin şi confort
pentru a-i reduce nivelul anxietăţii. Odată retras acest sprijin sau confort, copilul sau
soţul devin din nou anxioşi solicitînd mereu atenţia mamei sau soţiei stabilind, în
timp, o anumită configuraţie comportamentală şi nişte limite ale comportamentului
anxios.
Aplicată familiei, gîndirea în termenii specifici ciberneticii a dus la focalizarea pe
urmatoarele fenomene (M.P. Nichols, R. C. Schwartz, 2001, pg.107):
1. regulile familiale care guvernează extensia comportamentelor pe care sistemul
familial le poate tolera (extensia homeostaziei familiale).
2. mecanismele de feedback negativ pe care le foloseşte familia pentru a întări regulile
(de exemplu, vină, pedeapsă, simptome).
3. secvenţe de interacţiuni familiale legate de o problemă ce caracterizeaza reacţiile
sistemului la ea (bucla de feedback în jurul unei deviaţii).
4. ce se întîmplă atunci cînd lanţul de feedback negativ obişnuit al unei familii este
ineficient, atrăgînd, în consecinţă, lanturi de feedback pozitiv.
Comunicarea neclară determină un fedback incomplet, împiedicând sistemul să se
autocorecteze (să îşi schimbe regulile), în consecinţă, acesta avînd o reacţie
supradimensionată la schimbare.
Procesul de feedback poate fi mediat de un lanţ de evenimente (Ph. Barker, 1981).
Astfel, A afectează pe B, care îl influenţează pe C, apoi acesta pe D, pe E şi aşa mai
departe pînă în momentul în care un eveniment din lanţ îl va influenţa de fapt pe A.
Feedback-ul pozitiv se produce atunci cînd un proces chimic, o reacţie nucleară sau o
confruntare emoţională scapă de sub control şi el explică de ce în familiile în care se face
din ce în ce mai mult pentru a remedia o criză, situaţia, de fapt, se înrăutăţeşte.
Cauzalitatea liniară explică în ce fel un eveniment cauzează un altul. Evenimentul A
poate determina apariţia unui eveniment B, dar nu este obligatoriu ca cel din urmă să
aibă vreo influenţă asupra celui dintîi. În trecut, gîndirea terapeutică era dominată de
modelul cauzalităţii liniare - medical, psihodinamic şi comportamental, fiind de fapt
modelul newtonian preluat din ştiinţele exacte. Acest model explică extrem de clar
raportul forţelor şi cauzalitatea în natură, dar se dovedeşte insuficient în explicarea
comportamentului fiinţelor vii.
Cauzalitatea circulară. Acest concept este o piatră de căpătîi pentru gîndirea
sistemică, fiind introdus de G. Bateson (ed. A. S. Gurman, 1991). Pentru explicarea
acestui concept, Bateson dă un exemplu mai mult decît grăitor: dacă un om loveşte o
piatră, efectul poate fi măsurat exact şi cuantificat printr-un raport. Dacă acelaşi om
loveşte un cîine, efectul nu mai este atît de uşor previzibil (acesta poate fugi, lătra,
muşca, sau încerca să se joace) fiind dependent de temperamentul cîinelui şi contextul
în care primeşte lovitura. Reacţia lui, va determina, la rîndul ei, schimbări în conduita
omului, efectul devenind cauză pentru un nou comportament. Sau, dacă o persoană
adoptă un comportament de subordonare în raport cu altcineva, aceasta nu este doar
pentru că primul dă ordine, ci şi pentru că cel ce le primeşte le şi execută, permiţînd
ciclului să se repete.
Cauzalitatea circulară a ajutat familiile să depăşească modelele clasice prin care se
încerca rezolvarea problemelor, de exemplu, modelul "ţapului ispăşitor" - el este cauza,
problemele familiei sunt efectul. Noul model implică întreaga familie atât în crearea
problemei, cît şi în rezolvarea ei, responsabilizînd toţi membrii pentru schimbare.
Echifinalitatea – Von Bertalanffy a crezut că organismele vii, spre deosebire de
maşini posedă capacitatea de a atinge scopul final prin mai multe căi. Deci,
sistemele deschise, familiile au un set de metode de funcţionare în acţiune,
indiferent de informaţia şi energia primită din exterior.
Scopul poate fi observat şi inferat din activitatea oricărui sistem normal (Ph.
Barker, 1981) – creşterea şi educarea copiilor în familie, suportul reciproc,
angajament în realizarea sarcinilor. Se poate spune dacă o familie funcţionează
bine sau nu, în funcţie de felul cum îşi urmăreşte scopul.
Schimbarea şi reacţia la schimbare. Schimbarea poate fi explicată printr-o
varietate de moduri. Unele şcoli de terapie care accentuează importanţa
dimensiunii experienţiale a vieţii individului ( A. S. Gurman, 1991) consideră că
sursa schimbării este experienţa internă a acestuia, pe cînd altele atribuie
schimbarea întîmplării, sau mediului exterior. În orice caz, starea de stabilitate şi
capacitatea de schimbare sunt caracteristici ale familiilor, aceste două stări fiind
întreţinute prin două procese.
Procesele care menţin starea de echilibru acţionează asupra unor mecanisme ce
stabilesc aşa numitele puncte de referinţă. Procesele care determină schimbarea provoacă
variaţii în punctele de referinţă care la rîndul lor determină schimbări în echilibrul
homeostatic al familiei.
8.2.2. Funcţionalismul
Acest curent s-a constituit la începutul anilor 1900, ca reacţie la evoluţionism.
Evoluţioniştii încercau explicarea practicilor culturale, dar în afara contextului în care
erau create sau ignorînd cultura ca întreg. Funcţionalişii, în schimb, se situau în postura
de "participanţi observatori", încercînd să descopere funcţia pe care o avea respectivul
obicei cultural în comunitate.
Revoluţia s-a produs în psihoterapie în momentul în care terapeutul a început să fie
interesat de funcţia pe care o avea problema în sistemul familiei. Dacă ne amintim, pînă
în 1900 abordarea terapeutică era dominată de teoriile psihanalitice care se centrau pe
"săpături" adînci în trecutul persoanei, terapeutul fiind de fapt un arheolog care încerca
reconstituirea vieţii individului pe baza artefactelor psihologice extrase din amintirile şi
fanteziile pacientului. Terapeuţii de orientare sistemică au schimbat perspectiva fiind
preocupaţi de observarea familiei în prezent. Ei au preluat ideile promovate de sociologii
funcţionalişti ( vezi T. Parsons cu Teoria polarităţii rolurilor la bărbat şi femeie, femeia
promovînd roluri predominant expresive şi bărbatul roluri predominant instrumentale, şi
E. Durkheim - care a speculat că, multe tipuri de comportamente considerate de către
societate ca fiind deviante sau patologice pot avea de fapt un rol social în adaptare, în
păstrarea unităţii grupului) şi le-au integrat într-o nouă teorie: familia este un organism
viu care încearcă şi trebuie să se adapteze la mediu, toate comportamentele dezvoltate în
cadrul ei servindu-i de fapt nevoile.
8.2.3. Structuralismul
Acest concept este strîns legat de cel anterior şi subliniază influenţa structurii
organizaţionale a societăţii asupra componentelor sale.
Extrapolînd asupra familiei, noi o putem înţelege ca pe un organism compus din
subsisteme, fiecare dintre ele fiind mărginit de graniţe - un set de reguli care postulează
cine este inclus în subsistem şi cum se poate interacţiona cu cei din afara sistemului (dacă
eşti fratele meu sau sora mea eşti inclus în subsistemul copiilor, dacă esti adult nu poţi
trece această graniţă, chiar daca eşti rudă cu noi).
Structuralismul în terapia de familie postulează că o familie cu structură sănătoasă are
graniţe clare, mai ales intergeneraţionale. Problemele apar cînd aceste graniţe sunt prea
rigide, prea permeabile, sau prea slabe.
8.2.4. Bowen şi diferenţierea sinelui
După relatările lui Schwartz şi Nichols (2001), Bowen Murray, ultimul pionier al
terapiei de familie, şi-a dezvoltat versiunea sa asupra teoriei sistemelor sub influenţa
biologiei şi nu sub influenţa ciberneticii, diferenţiindu-se astfel de modelele antecedente.
Cum spune chiar el (1978, pg.354, apud Schwartz şi Nichols, 2001):
“Conceptul de diferenţiere a fost ales datorită sensului său specific în biologie. Când
vorbim despre diferenţierea sinelui ne referim la un proces similar diferenţierii celulelor
una de cealaltă. Acelaşi raţionament se aplică şi termenului de fuziune”.
El constată că fiecare membru al familiei în care există un pacient schizofren
prezintă o absenţă a diferenţierii sinelui de ceilalţi membri ai familiei, ei formând o masă
nediferenţiată de egouri, lucru susţinut de reactivitatea lor emoţională crescută, şi de
faptul că par un conglomerat emoţional haotic. În consecinţă, scopul terapiei sale este de
a produce diferenţierea sinelui la membrii cheie ai familiei, pentru ca aceştia, la rândul
lor, să ajute restul familiei să parcurgă acelaşi proces.
Credinţele lui Bowen legate de diferenţiere (cu origini psihanalitice) erau destul
de pesimiste, el pornind de la ipoteza că aproximativ 90% din populaţie nu este clar
diferenţiată (conform teoriei sale) şi că nivelul personal de diferenţiere este de fapt rigid,
inflexibil, relativ dificil de modificat prin forţe proprii. El, nivelul de diferenţiere, se
transmite printr-un proces multigeneraţional, conform unui pattern similar celui genetic
(Schwartz şi Nichols, 2001). Când Bowen lucra cu un singur membru al familiei, ajuta
persoana respectivă să-şi privească linia destinului său singular în configuraţii relaţionale
care ar fi existat chiar înainte de a se naşte. Cheia raţionamentului său era că,
achiziţionarea unei poziţii mai flexibile într-un triunghi familial, chiar şi o poziţie
distantă, poate avea consecinţe pozitive asupra celorlalţi membri apropiaţi, uneori anulînd
chiar efectele negative ale trecutului care se infiltrase în relaţia lor prezentă.
Apare astfel un alt concept central al teoriei lui Bowen, triangulaţia. Triunghiurile
psihologice sunt un fenomen normal care apare în orice familie, în toate grupurile sociale,
fiind un element de bază şi în teoria sistemelor patologice a lui Haley şi abordarea
structurala a lui Minuchin (Lynn Hoffman, 1981). Triunghiurile acestea se formează ca
reacţie de apărare la anxietate – de exemplu, dacă apare un moment de tensiune puternică
între două persoane, atunci aceea care are nivelul cel mai crescut de anxietate va apela la
un al treilea pentru scurt-circuitarea tensiunii, povestindu-i eventual ceva despre cel care
i-a provocat tensiunea. Dacă oamenii ar fi făcuţi conştienţi de acest proces emoţional de
triangulaţie în familia nucleară şi extinsă, şi ar fi învăţaţi să evite capcana lui, atunci ei ar
începe progresiv, procesul de diferenţiere.
Contribuţiile lui Bowen au fost valorificate în teoriile care i-au urmat, de exemplu în
cele care accentuează funcţia simptomului sau în cele care accentuează importanţa
istoriei personale. Important este mai ales procesul triangulaţiei care, vom vedea, în alte
teorii are caracteristici statice, spre deosebire de teoria lui Bowen unde are o structură
fluidă, care îşi schimbă configuraţia în timp.
8.2.5. Contribuţia Virginiei Satir
Virginia Satir (1916-1988) a fost un exemplu de utilizare a propriilor resurse în
demersul de vindecare terapeutic. De fapt, vindecarea la Satir capătă accente specifice
prin felul în care priveşte problema. Ea a fost cunoscută drept un Cristofor Columb al
terapiei de familie. A învăţat într-o manieră experienţială şi a apelat de multe ori la
experienţa sa directă cu clienţii pentru a-şi aprofunda viziunea asupra schimbării.
Sistemul Satir aşa cum este numit astăzi, are rădăcini puternice în comunicare. Pentru toţi
cei care i-au urmărit înregistările intervenţiilor sau au participat la work-shopuri
organizate de ea, a fost mai mult decît evident că abordarea Virginiei Satir este profund
umanistă, experienţială, de scurtă durată, strategică, structurală şi mai mult decît atît,
creativă, activă şi caldă.
Ţinta principală a sistemului Satir este o stimă de sine crescută, urmărindu-se
congruenţa, armonia minte-corp-spirit în condiţiile hic et nunc. O comunicare explicită
reflectă o stimă de sine ridicată. Congruenţa nu este atît un fel de a vorbi cît un fel de a fi.
Ea solicită respect de sine şi pentru celălalt şi presupune depăşirea nivelului cognitiv,
înţelegerea afectelor şi sentimentelor cu orientare concomitentă spre acţiune. Această
abordare activă pentru obţinerea congruenţei presupune obţinerea sinergiei minte-corp-
spirit aşa încît resursele personale să fie accesate uşor în funcţie de provocările vieţii.
În general, terapeuţii formaţi în sistemul Satir privesc comportamentul ca fiind
conectat cu imaginea de sine a persoanei. Comportamentul are un scop şi indiferent de cît
de disfuncţional apare celor din afară, el are o valoare pentru persoana care îl dezvoltă.
Nu problema este importantă, ci felul în care persoana se adaptează la ea. Acest proces de
adaptare este influenţat de nivelul stimei de sine. Toţi oamenii se nasc cu dreptul la o
stimă de sine ridicată şi cu resursele necesare pentru creştere şi schimbare. Fiecare
persoană are o esenţă, un spirit unic. Accesarea acestui loc magic, interior, promovează
creşterea personală şi o stimă de sine ridicată.
Virginia Satir a acţionat ca terapeut spre creşterea gradului de conştientizare şi
acceptare şi externalizarea conflictului asociat dorinţelor nestăpînite. Atunci cînd
experienţa interioară a clientului este externalizată apare o noua perspectivă, oferindu-i
clientului o temă de studiu, de meditaţie dar şi interacţiune. Satir a fost extrem de creativă
în demersul său de a transforma constructe emoţionale şi cognitive în oportunităţi pentru
schimbare, şi mai mult, şi-a implicat propriul eu în acest demers, depaşind atitudinea de
observator neutru specifică terapeuţilor contemporani ei. Ea s-a orientat, astfel, mai mult
spre modele de acţiune decît spre modele verbale. Instrumentele create de ea, folosind
simbolul şi metafora au fost: "self-esteem tool kit" (Satir, Baumen, Gerber & Gomori,
1991), "Comunication Stances" (Satir, 1988), jocul de rol, mai ales ca parte a sculpturilor
familiale (vor fi prezentate în a II-a partea a lucrării). Ele au revoluţionat activitatea
terapeutică şi folosirea lor solicita abilităţi specifice din partea terapeuţilor care doreau să
se formeze în sistemul Satir, legate de inventivitate, spontaneitate, congruenţă,
creativitate. Virginia Satir considera că elementul esenţial de care are nevoie un terapeut
nu este puterea de expertiză sau erudiţia ci umanismul, iar dezvoltarea lui este o
provocare de o viaţă (Satir & Baldwin, 1983).
Rezultatele obţinute prin implicarea selfului terapeutului în intervenţie sunt într-
adevăr uimitoare dar şi preţul este unul pe măsură: "Terapia este o experienţă intimă.
Pentru ca oamenii să crească şi să se dezvolte, ei au nevoie de capacitatea de a se
deschide, de a-şi permite această deschidere. Pe de altă parte, aceasta îi poate face
vulnerabili….Schimbarea este minimă, sau inexistentă în absenţa asumării acestei
vulnerabilităţi atît de către pacient cît şi de terapeut" (Baldwin & Satir, 1987, pg.21).
Terapeutul are nevoie de un nivel înalt de maturitate emoţională, auto-conştientizare şi
autoacceptare pentru a fi sincer emoţional şi pentru a oferi un răspuns competent
clienţilor lor.
8.3. Şcolile clasice ale terapiei de familie
Principalele şcoli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura de
specialitate în două mari grupe: şcolile clasice ale terapiei de familie şi şcolile recente ale
terapiei de familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima grupă, a celor clasice,
sunt incluse după aceeaşi autori: teoria lui Bowen, terapia de familie experienţială, terapia
de familie psihanalitică, terapia de familie structurală, terapia de familie cognitiv-
comportamentală. A doua grupă, cea a terapiilor care au suferit influenţa secolului XXI,
include: terapia de scurtă durată, terapia narativă, modelul integrativ de terapie de
familie, terapia de familie medicala şi psihoeducaţia, precum şi teme speciale cum ar fi
feminismul şi terapia de familie, săracia şi clasele sociale, homosexualitatea şi
lesbianismul, violenţa domestică etc.
Dintre şcolile clasice ale terapiei de familie vom aborda doar terapia lui Bowen,
terapia de familie experienţială şi terapia de familie comportamentală.
8.3.1. Teoria şi terapia boweniana
Bowen, terapeut intergenerationist, alături de alt lider al acestui curent Boszormonyi-
Nagy, s-a centrat pe familia de origine şi asupra problemelor derivate din experienţele de
dezvoltare şi evoluţie. Murray Bowen este unul dintre primii psihiatri care a internat
întreaga familie pentru tratament, ideile sale născându-se cam pe la începutul anilor 50,
prima dintre ele fiind că schizofrenia este rezultatul unei legături simbiotice cu mama,
nerezolvate. A lucrat cîţiva ani la testarea acestei ipoteze (Lynn Hoffman, 1981) la
Menninger Clinic, constatând ulterior că schizofrenia este semnul unei patologii familiale
mai largi. În consecinţă, a încercat să aducă în spital cît mai mulţi dintre membrii întregii
familii
Terapia de familie intergeneraţionala originează, după cum se poate ghici, în
orientarea psihodinamică – pionierii acestei teorii conceptualizînd familiile şi problemele
lor în termenii unei dinamici psihologice transmise de la o generaţie la alta. Trecutul se
prelungeşte şi operează în prezent dupa cum credeau întemeietorii acestui curent, Murray
Bowen şi Ivan Boszormenyi-Nagy.
În cartea “ The practice of Family Therapy. Key Elements Across Models” (2004)
autorii S.M. Hanna şi J.H. Brown structurează informaţiile despre fiecare curent al
terapiei de familie folosind următoarele repere, pe care le vom împrumuta şi în lucrarea
prezentă: prezentarea teoriei, scopurile terapiei, rolul terapeutului, evaluare şi intervenţie.
Teoria bowniană porneşte de la premisa că informaţiile despre relaţiile trecute pot fi un
punct de plecare în organizarea intervenţiei terapeutice. Astfel, patternurile maritale şi
felul în care te porţi ca părinte sunt rodul experienţelor din familia de origine.
Teoria. Lucrările de referinţă ale lui M. Bowen în care îşi expune reţeaua de
concepte specifice sunt “The Use of Family Theory in Clinical Practice” (1966) şi
“Theory in the Practice of Psychotherapy” (1976). Prima dintre ele expune 6 concepte
interelaţionate care pun bazele teoriei sale (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001):
diferenţirea sinelui, triunghiurile, proces emoţional al familiei nucleare, procesul de
proiecţie familială, proces de transmisie multigeneraţională şi fratriile, la care se adaugă,
în următorul volum încă două concepte: ruptură emoţională şi proces emoţional societal.
Ruptura emoţională se referă la felul în care oamenii reuşesc să controleze nediferenţierea
emoţională între generaţii: caută să se distanţeze fizic, sfîrşind prin a se muta departe de
părinţi, sau emoţional, prin evitarea unor anumite subiecte de discuţie sau implicînd o a
treia parte în proces.
Deşi teoria lui Bowen a evoluat în permanenţă, ea a fost întotdeauna centrată pe
dinamica a două concepte: comuniune şi individualitate, două forţe, în mod ideal
echilibrate, în realitate dezechilibrate datorită procesului fuziunii.
Acest model de terapie de familie presupune că fiecare membru al familiei
acţionează impulsiv, dominat de emoţii fără a fi conştient că o cale raţională ar putea
îmbunătăţi patternurile relaţionale. Supremaţia emoţiilor asupra raţionalităţii mai este
numită “lipsa diferenţierii” (S.M. Hanna şi J.H. Brown, 2004), iar faptul că repetă acelaşi
pattern de acţiune care produce insatisfacţii evidente reflectă o anxietate puternică ce le
motivează comportamentul.
Din prezentarea anterioară a contribuţiei lui Bowen la structurarea conceptelor
terapiei de familie, reiese că anxietatea duce la o reacţie de apărare concretizată în
formarea de triunghiuri. Dacă membrii familiei ar fi determinaţi să conştientizeze că au
alte alternative de acţiune la stress şi anxietate, alternative logice, atunci se pot crea
premisele unor relaţii sănătoase pe viitor.
Scopurile terapiei. Scopul principal este descreşterea anxietăţii şi creşterea
diferenţierii sinelui. Pentru aceasta, membrii familiei cu probleme trebuie învăţaţi (latura
didactică a terapiei) să iasă din triunghiurile vicioase (primul triunghi vizat, şi cel mai
important, este cel care include cuplul marital) şi să se diferenţieze unii de ceilalţi, creind
astfel spaţiu pentru dezvoltare personală şi autonomie. Alte scopuri vizează ajutarea
întregii familii să se recupereze cît mai repede după pierderile intergeneraţionale (S.M.
Hanna şi J.H. Brown, 2004), plasarea problemei prezente în contextul unui sistem
multigeneraţional prin realizarea unei genograme cît mai acurate, utilizarea punctelor tari
ale familiei pentru reinstaurarea încrederii între membri, reechilibrarea rolurilor şi puterii
în funcţie de vârstă.
Rolul terapeutului. Terapeutul se implică activ în schimbarea clienţilor
antrenându-i în învăţarea de noi comportamente, pentru câştigarea unei perspective mai
raţionale asupra familiei de origine. Terapeutul bownian crede că este mai importantă
înţelegerea felului cum operează sistemul familial decît aplicarea unei anumite tehnici.
Este clar că se evită un rol neutru sau un rol pasiv cum este în curentul psihodinamic, prin
folosirea unui tip de întrebari: “întrebări de proces”. Acestea au rolul de a diminua
anxietatea reactivă a clienţilor şi de a-i obliga să reflecteze, nu neaparat asupra felului în
care ceilalţi îi supără ci mai mult asupra felului în care ei sunt implicaţi ca participanţi
activi în patternurile interpersonale de acţiune.
Pe măsură ce pacienţii vorbesc, terapeutul se concentreză asupra procesului
interacţiunii lor, neglijînd oarecum conţinutul (daca ar da atenţie mai multă acestuia ar
putea fi atras într-un triunghi împreună cu cuplul), realizînd în acelaşi timp o
monitorizare atentă a propriului sine, pentru un bun management al anxietăţii.
Intervenţia. În terapia bowniană prima şedinţă îi va reuni pe toţi membrii familiei
care locuiesc împreună, terapeutul reconstituind istoricul simptomului cu o atenţie
specială acordată evenimentelor semnificative din istoria familiei. El se va folosi de
tehnici cum ar fi: genograma, concentrarea asupra proceselor intelectuale şi de gîndire
prin întrebări specifice, numite întrebări de proces, încurajarea unor vizite pentru a
reînoda relaţii abandonate sau încurajarea asumării unor roluri difereite decît cele avute
până atunci în familie (I. Mitrofan, D. Vasile, 2001). Alte tehnici, mentionate de M.P.
Nichols, R.C. Schwartz (2001) sunt: triunghiul terapeutic, experimente de relaţionare,
antrenament pentru un ataşament funcţional, afirmaţiile “eu” (a spune ceea ce simţi în loc
să spui ce fac ceilalţi), terapie de familie multiplă (mai multe cupluri în aceeaşi sedinţă).
Terapia intergeneraţionala se mai poate face cu cupluri şi chiar cu o singură persoana
(daca este extrem de motivată pentru a produce schimbarea în întreaga familie). Bowen a
patentat o muţime de tehnici şi metode, toate orientate spre acelaşi scop- indiferent dacă
în tratament sunt implicate familii nucleare, cupluri, indivizi singulari sau grupuri
familiale efortul este îndreptat spre modificarea întregului sistem familial.
8.3.2. Terapia de familie experienţială.
Liderii şi întemeietorii acestei orientări a terapiei de familie, promovată în anii 60,
sunt Virginia Satir şi Carl Whitaker. Curios este că ei au evoluat spre aceasta orientare
pornind de la tradiţii diferite (S.M. Hanna şi J.H. Brown, 2004): Satir vine din grupul
MRI-comunicare şi orientarea umanistă, iar Whitaker are o formare de psihiatru, lucrînd
mai mult cu familiile schizofrenicilor.
Entuziasmul, utilizarea creativă a resurselor clienţilor şi terapeutului, spontaneitatea şi
asumarea riscurilor au fost zestrea lăsată de cei doi giganţi celor care au continuat tradiţia
acestei şcoli: Walter Kempler, August Napier, Advid Keith, Fred şi Bunny Duhl, Leslie
Greenberg şi Susan Johnson, ultimele două ocupîndu-se în mod special de cercetare
clinică şi terapia de cuplu focalizată pe emoţii.
Teoria. Conceptele de bază ale aceste teorii sunt individualitate şi stimă de sine. C.
Withaker avea o viziune specifică a folosirii teoriei în psihoterapie: “Terapeutul nu are
nevoie de o teorie pentru a putea controla stresul şi anxietatea ci de un coterapeut
suportiv şi un supervizor pe care se paote baza”(Nichols, Schwartz 2001, pg. 176). Cu
alte cuvinte nu atât tehnica este importantă cât implicarea personala a terapeutului care îi
va permite acestuia să dea ce are mai bun. După aceeaşi autori, Whitaker credea că ceea
ce face el este să forţeze familia să-şi stabilească propriul mod teoretic de a trăi.
Revenind la cele două concepte principale ale acestei orientări, se consideră că toţi
oamenii au dreptul de a fi ei înşişi (individualitate) şi de a fi înţeleşi şi cunoscuţi de
membrii familiei lor (intimitate). Se poate întîmpla, însă, ca tocmai familia şi nevoile
sociale să oprime exprimarea completă a acestei individualităţi. Familia normală este una
care susţine dezvoltarea individuală şi riscul experimentării vieţii, menţinînd o separare
intergeneraţională, în sensul că există o graniţă clară între rolurile de părinţi şi copii. În
plus, în familiile normale se oferă şi se primeşte afecţiune în mod liber, membrii sunt
deschişi, flexibili şi apelează la soluţii creative pentru rezolvarea constructivă a
problemelor cu care se confruntă, se simt iubiţi şi valorizaţi. În genere, familia
“experienţială” este un loc de împărtăşire a experienţelor membrilor săi.
În familia în care părinţii au o stimă de sine scăzută apar sentimente de tipul: jenă,
criticism, neajutorare, ostilitate faţă de eforturile celorlalţi membri. Astfel de familii
funcţionează mecanic, datorită neexprimării emoţiilor find lipsite de flexibilitate şi
vitalitate, incapabile de autonomie şi de crearea unei intimităţi reale. Membrii săi nu se
cunosc nici pe sine, nici între ei, devenind aproape alienaţi. Adulţii nu se bucură de copiii
pe care îi au iar copiii lor nu se valorizează pe sine nici pe părinţii lor, atmosfera familială
fiind una în care fiecare este ocupat cu cariera, munca şcoala sau alţi distractori. Odată cu
acceptarea acestor sentimente de neadecvare, împreună cu terapeutul, familia ar trebui să
experimenteze intimitatea şi mai mult, o creştere a nivelului de autoconştientizare
concomitent cu îmbunătăţirea comunicării. Autoacceptarea este, de fapt, o punte de
lansare pentru a deveni ceea ce vrei să fii, iar pentru autoacceptare este necesară iertarea
de sine. La rîndul ei, această etapă este urmată de comportamente specifice, cum ar fi
asumarea riscurilor în relaţionarea cu membrii familiei şi exprimarea emoţiilor şi
sentimentelor în prezenţa lor. Totul se va cimenta într-un proces de invăţare a intimităţii,
negocierea conflictelor, asumarea riscurilor exprimarii emoţionale şi acceptare de sine,
proces ce se va transmite şi la copiii lor.
Scopurile terapiei. În literatura de specialitate apar mai multe clasificări ale
scopurilor terapeutice. Schwartz şi Nichols (2001) consideră creşterea personală ca fiind
scopul esenţial al terapiei experienţiale de familie, remiterea simptomului fiind un efect
secundar al creşterii congruenţei dintre experienţa interioară şi comportamentul exterior,
creşterii libertăţii de alegere, scăderii dependenţei.
S.M. Hanna şi J.H. Brown (2004) îl citează pe Withaker (1983) cu scopurile:
creşterea nivelului de competenţă şi al valorii personale, sau mai bine zis, membrul
familiei să obţină un sentiment crescut al apartenenţei la familie şi creşterea libertăţii de
diferenţiere. Aceste scopuri sunt atinse mai ales prin învăţarea familiei “cum să se joace”
pentru a debloca resursele creative şi o mai mare acceptare.
Virginia Satir (1972) consideră necesară parcurgerea a trei paşi pentru a declanşa
creşterea personală. Primul pas se referă la promovarea unei comunicări oneste, raportate
la sine şi la celălalt, al doilea este legat de modul în care se iau deciziile în familie, şi
anume prin comportamente de explorare şi negociere cu evitarea coerciţiei, şi al treilea
pas subliniază conştientizarea diferenţierii ca element necesar în procesul de creştere.
Alte scopuri formulate de continuatorii tradiţiei experienţiale în terapia de familie
(Schwartz şi Nichols, 2001): valoarea experienţei de dragul experienţei, creşterea
nivleului de competenţă personală, starea de bine şi stima de sine crescută etc.
Rolul terapeutului. Ajutîndu-i pe membrii familiei să-şi valorizeze potenţialul de
experimentare a vieţii, terapeutul îi învaţă, de fapt, să se iubească. El se implica activ, îşi
asumă riscuri alături de membri fără a se ascunde în spatele măştii terapeutice. De fapt, el
oferă modele de comunicare corectă şi congruentă prin exprimarea onestă a ceea ce
simte. Acţiunile sale oscilează între învăţare şi modelare cu obţinerea autodezvăluirii din
partea familiei.
Terapeuţilor li se recomandă să urmărească propriile lor răspunsuri la reacţiile
familiei: anxietate, plictiseală, furie şi să le împărtăşească familiei. Selful terapeutului
este implicat în totalitate în terapie, valorificînd astfel, toate resursele atât din partea
familiei cît şi din partea terapeutului. Fiind el însuşi deschis, onest şi spontan le poate
oferi membrilor familiei o imagine a ceea ce trebuie ei să facă. Îi poate învăţa să
discrimineze între intenţia cu care transmit mesajul şi impactul acestuia. Poate destabiliza
falsul lor echilibru facîndu-i să conştientizeze nu numai nevoile celorlalţi membri ci şi
nevoile şi sentimentele lor personale.
Intervenţia terapeutică. Relaţia terapeutică este un vehicul pentru găsirea de soluţii
creative la problemele cu care familia se prezintă în terapie. Comunicarea sănătoasă şi
onestă permite autodezvăluirea şi creează un cadru propice pentru punerea în acţiune a
unor tehnici specifice: răspunsul empatic, clarificare, directive de acţiune. După Kempler
(1968), în psihoterapia experienţială nu există tehnici ci doar oameni. Satir (1972) susţine
că o comunicare eficientă se obţine respectînd trei reguli:
Membrii familiei ar trebui să vorbească la persoana întâi şi să exprime ceea ce
gândesc şi simt.
Membrii familiei sunt rugaţi să îşi asume responsabilitatea pentru sentimentele lor.
Membrii familiei sunt rugaţi să formuleze într-o manieră clară ceea ce doresc unii de
la alţii.
În funcţie de tehnicile terapeutice folosite, se pot distinge două tipuri de
psihoterapeuţi experienţialişti (Schwartz şi Nichols, 2001):
1. Grupul celor care folosesc instrumente si tehnici foarte structurate cum ar fi sculptura
familială şi coreografia
2. Grupul celor care se bazează pe spontaneitate şi pe faptul de a fi ei înşişi.
Multe dintre tehnicile acestri orientări sunt împrumutate din alte surse, cum ar fi
teatrul şi psihodrama, teoria lui Bowen (lucrul cu familia extinsă), gestalt-terapia, art-
terapia. Terapia este văzută ca o întâlnire existenţială condusă de terapeuţi care participă
cu întreaga lor personaliatate, în mod spontan, intervenţia luînd forma auto-dezvăluirii,
sarcasmului, umorului, confruntării personale, intervenţiei paradoxale şi modelării.
8.3.3. Terapia de familie cognitiv-comportamentală
Terapeuţii de orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării pentru
a antrena părinţii să-şi modifice comportamentele, să înveţe cuplurile tehnici de
comunicare şi de rezolvare de probleme. Problemele de comportament sunt privite ca
fiind cauzate de patternuri disfuncţionale de întărire între părinţi şi copii, sau între soţi.
Simptomele familiei sunt considerate ca fiind nişte răspunsuri învăţate, achiziţionate
involuntar şi întărite pe parcurs. Conform teoriei învăţării sociale, un comportament este
învăţat şi menţinut de consecinţele sale, dar poate fi modificat în egală măsură prin
modificarea acestor consecinţe. Tratamentul este determinat în timp şi centrat pe
simptom.
Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi
comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre membrii
familiei şi constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din familie, emoţiile,
cogniţiile şi comportamentul, sunt văzute ca exercitând o influenţă mutuală asupra
membrilor, aşa încât o inferenţă cognitivă poate declanşa comportamente, emoţii şi
invers, menţinând în familiile disfuncţionale o buclă de feedback.
Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se desfăşoară, se pot crea spirale
negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane implicate în conflict,
dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor de escaladat. Epstein şi
Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care cogniţiile, comportamentele,
emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând un climat instabil: 1. cogniţiile,
emoţiile şi comportamentul individului privind propria familie (de ex., persoana care se
percepe ca retrasă faţă de membrii familiei); 2. acţiunile membrilor familiei faţă de
individ; 3. acţiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale membrilor faţă de
individ; 4. caracteristicile relaţiilor dintre ceilalti membri ai familiei.
Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe adânci.
Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor
comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în
interrelaţionarea evenimentelor, cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor (Epstein,
1988). În procesul terapeutic cognitiv-comportamental, restructurarea credinţelor
distorsionate are un impact esenţial asupra schimbării comportamentelor disfuncţionale.
Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se de
fapt, schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este formată din
credinţe despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacţiunilor
dintre membri. Există două seturi de scheme: cea a familiei de origine şi cea legată de
familie în general. Ambele influenţează felul în care individul gândeşte, simte sau se
comportă în familie (credinţe despre cum ar trebui să fie relaţiile în familie, cum ar
trebui să se poarte soţii între ei, ce probleme sunt suspecte de a apare în familie şi cum ar
trebui rezolvate, ce responsabilităţi ar trebui să aibă fiecare membru, distribuţia rolurilor,
ce costuri şi beneficii ar trebui să se obţina în urma mariajului, etc).
Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener în
modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al schimbării în
functie de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte, divorţ) sau în funcţie
de rutina zilnică.
Sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă a
modelului cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein, Schlessinger,
Dryden. Mai recent, Datillio (1998) preluând modelul pionierilor, încearcă integrarea
strategiilor cognitiv-comportamentale cu variate modele terapeutice de cuplu, de familie,
prin aceasta demonstrând compatibilitatea tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte
modele terapeutice.
Teoria. În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie s-a
dezvoltat în trei mari direcţii: educaţia părinţilor (parent training), terapia
comportamentală de cuplu şi terapia sexuală.
Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este menţinut
de consecinţele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecinţe mai plăcute,
vechiul comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuaţia comportamentală poate
cuprinde termenii: stimul, răspuns, întărire.
Întărirea presupune consecinţe care afectează rata comportamentului, prin accelerarea
(se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiţi inhibitori) lui. Consecinţele care
întăresc un comportament se pot grupa în două categorii: pozitive, sau de recompensare,
şi negative, sau aversive. Astfel, un părinte poate întări pozitiv un comportament al
copilului -a face curat în cameră- prin recompensarea lui după ce a efectuat sarcina, sau
negativ, prin a-l cicăli până face curat.
Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenţia este de
obicei cel mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.
Relaţia dintre un răspuns şi consecinţele sale defineşte cadrul ce guvernează acel
răspuns. Schema de întărire descrie relaţia dintre răspuns şi apariţia consecinţelor. Când
întărirea se realizează la intervale neregulate, răpunsul devine din ce în ce mai rezistent
la stingere.
Pentru mulţi, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră
sentimentele şi gîndurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi
terapeuţii au devenit din ce în ce mai conştienţi de necesitatea integrării behaviorismului
cu teoriile cognitive. Evenimente interne cum ar fi cogniţiile, verbalizări şi sentimente
sunt considerate astăzi ca mediatori care funcţionează ca stimuli în controlarea
comportamentului.
Terapeuţii au început să deplaseze interesul de la individul singur la relaţiile
familiale, apelînd la teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959). Conform acestei
teorii, oamenii au tendinţa de a maximiza recompensele şi de a minimaliza costurile.
Aplicarea acestei teorii la relaţia maritală, ajută la înţelegerea mecanismelor de
reciprocitate dezvoltate între soţi. Astfel, interacţiunile din cadrul cuplurilor care nu se
înteleg, se caracterizeaza frecvent prin comportamente negative reciproce: dacă un
partener reacţionează negativ, celălalt este înclinat să-i răspundă în acelaşi mod şi se
produce un lanţ de interacţiuni negative (Gottman, 1979). Într-un cuplu reuşit, ambii
parteneri se străduiesc să maximizeze recompensele reciproce şi să minimalizeze
costurile.
Pentru că behavioriştii s-au centrat pe comportamentele deschise, observabile, au avut
tendinţa de a se centra pe beneficiile vieţii de familie în termenii unor evenimente
tangibile şi manifeste. De aceea au omis faptul că beneficiile inconştiente sunt o sursă
puternică de satisfacţie şi stabilitate în viaţa familiei, şi faptul că autoevaluarea are un
rol important - în contextul vieţii de familie aceasta este influenţată de modelele
anterioare (mai ales părinţi), şi de imaginea partenerului ideal, care poate să intre în
contradicţie cu comportamentul real al partenerului de viaţă, generând puternice
insatisfacţii.
Abilităţile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei relaţii