3. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice 1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie Asociaţia Britanică de Consiliere: dă următoarea accepţie termenului consiliere: “vorbim de o relaţie de consiliere atunci cind consilierul este de acord în mod explicit să ofere timp, atenţie şi respect altei persoane (clientului). Scopul consilierii este de a oferi clientului şansa de a explora, de a descoperi şi de a clarifica modalităţile optime de a-şi trăi propria viaţă, de a avea o existenţă fericită”. Iniţial, domeniul consilierii a fost identificat în mod eronat cu cel al psihoterapiei, pentru ca mai apoi sferele celor două activităţi să se delimiteze net din punct de vedere teoretic. Între cei doi termeni există diferenţe semnificative: consilierea este o acţiune proactivă, în timp ce psihoterapia este intervenţia postfactum (de remediere, de terapie). Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de specializare ce implică asistenţa psihologică: primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii; a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul clinic şi curativ. Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse adaptative. Consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare în lume; a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup. Sumarizând caracteristicile prezentate putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme. Consilierea psihologica reprezinta procesul de orientare, invatare ce se desfasoara in spatiul realitatii intre doua sau mai multe persoane, in care “sfatuitorul” cu componenta in problemele psihologice, ii ofera clientului sau metode adecvate nevoilor proprii in raport cu contextul evenimentelor vietii stabilindu-se astfel un program personal in care sint stabilite urmatoarele: ore la cunostinta despre sine; intelegerea situatiilor problema; evaluarea efectelor acestora; realism si simt practic in solutionarea situatiilor critice in vederea restabilirii echilibrului cu realitatea vietii si care sa permita evolutia pozitiva a subiectului in continuare. Se considera ca interventia consilierii este indicata la persoanele cu dificultati de ordin situational, dar aceste probleme nu ating intensitatea unor forme de manifestare nevrotica. Problemele lor, neavind caracter patologic, sint considerate ca fiind doar victemele unor presiuni din mediul exterior. Tema 1. Considerente generale asupra domeniului de consiliere psihologica: 1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie 2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
3. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice
1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie
Asociaţia Britanică de Consiliere: dă următoarea accepţie termenului consiliere: “vorbim
de o relaţie de consiliere atunci cind consilierul este de acord în mod explicit să ofere timp,
atenţie şi respect altei persoane (clientului).
Scopul consilierii este de a oferi clientului şansa de a explora, de a descoperi şi de a
clarifica modalităţile optime de a-şi trăi propria viaţă, de a avea o existenţă fericită”.
Iniţial, domeniul consilierii a fost identificat în mod eronat cu cel al psihoterapiei, pentru
ca mai apoi sferele celor două activităţi să se delimiteze net din punct de vedere teoretic. Între cei
doi termeni există diferenţe semnificative: consilierea este o acţiune proactivă, în timp ce
psihoterapia este intervenţia postfactum (de remediere, de terapie).
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de
specializare ce implică asistenţa psihologică:
primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea
vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite
intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le
presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi
astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii;
a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe care o
oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul clinic şi
curativ. Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi
comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse
adaptative. Consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare
în lume;
a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot
împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă
în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea
să aibă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.
Sumarizând caracteristicile prezentate putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe
dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării
personale şi a rezolvării de probleme.
Consilierea psihologica reprezinta procesul de orientare, invatare ce se desfasoara in spatiul
realitatii intre doua sau mai multe persoane, in care “sfatuitorul” cu componenta in problemele
psihologice, ii ofera clientului sau metode adecvate nevoilor proprii in raport cu contextul
evenimentelor vietii stabilindu-se astfel un program personal in care sint stabilite urmatoarele:
ore la cunostinta despre sine;
intelegerea situatiilor problema;
evaluarea efectelor acestora;
realism si simt practic in solutionarea situatiilor critice in vederea
restabilirii echilibrului cu realitatea vietii si care sa permita evolutia
pozitiva a subiectului in continuare.
Se considera ca interventia consilierii este indicata la persoanele cu dificultati de ordin
situational, dar aceste probleme nu ating intensitatea unor forme de manifestare nevrotica.
Problemele lor, neavind caracter patologic, sint considerate ca fiind doar victemele unor presiuni
din mediul exterior.
Tema 1. Considerente generale asupra domeniului de consiliere psihologica:
1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie
2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice
Obiectul consilierii psihologice eessttee omul cu problemele lui,
Scopul oricărui process de consiliere este acordarea ajutorului psihologic, rezolvarea
problemelor survenite în relaţiile interpersonale ale clientului. Efectivitatea consilierii se
apreciază în funcţie de satisfacţia clientului, problema rezolvată, asumarea de către client a
responsabilităţii pentru propriile acţiuni.
Sarcina de baza a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat care sa permita
gasirea solutiei optime la problema cu care se confrunta pacientul.; de a oferi cleintului
posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi, dispunând de mai
multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă (Fetham şi Dryden,
1993).; dezvoltarea percepţiei de sine a clientului, atingerea armoniei cu mediul şi încurajarea
societăţii să promoveze dezvoltarea deplină a tuturor indivizilor şi să recunoască diferenţele
interindividuale.
Functiile consilierii psihologice sunt:
functia educativa;
functia de sustinere;
functia de rezolvare a problemelor curente;
functia de constientizare a situatiilor problema;
functia de comunicare empatica;
functia de analiza si de observare a starilor psihice;
functia de rezolvare a conflictelor nevrotice (emotionale).
Consilierea este o sinteza a mai multor influiente, cum ar fi:
– orientarea si formarea individului;
– psihoprofilaxia (igiena mintala);
– protectia sociala;
– studiul dezvoltarii individului etc.
3. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice
În multe profesii există cerinţe şi principii generale, realizarea cărora este obligatory
pentru toţi specialiştii. Astfel, în multe ţări ale lumii există coduri etice ale psihologilor care
definesc activitatea psihologilor. Nerespectarea acestor reguli în aceste ţări poate fi pedepsită de
lege. La noi din moment ce nu există o reglementare strictă a activităţii de consiliere şi de
psihoterapie, încălcarea acestor norme nu este pedepsită, dar respectarea acestor norme este
necesară din moment ce ea asigură nu numai desfăşurarea activităţii psihologului în condiţii etice
dar şi succesul intervenţiei psihoterapeutice.
Atitudinea binevoitoare şi nonevaluativă faţă de client
Atitudinea binevoitoare nu se referă numai la respectarea normelor generale de comportament,
dar şi la abilităţile de ascultare a consilierului, de acordare a ajutorului solicitat de client. Clientul
nu trebuie judecat, consilierul trebuie să înţeleagă şi să ajute fiecare persoană care se adreseazăla
el
Orientarea spre normele şi valorile clientului
Consilierul în cadrul activităţii sale trebuie să se orienteze nu în funcţie de normele şi regulile
existente în societate, dar în funcţie de principiile şi idealurile de viaţă ale clientului. O
intervenţie efectivă din partea consilierului este posibilă numai atunci cînd aceasta se bazează pe
sistemul de valori ale clientului. O atitudinea critică faţă de valorile clientului, poate duce la
închidere în sine a clientului şi în rezultat posibilităţile de a intervene şi a modifica aceste
2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice
principii este practice imposibilă. Însă aceptîndu-le, consilierul le poate modifica în cazul în care
acestea îl împiedică pe om în activitatea sa.
Consilierul nu dă sfaturi Consilierul nu are voie să dea sfaturi din mai multe motive. În primul rind, oricît de vastă
nu ar fi experienţa de viaţă şi cea profesională a consilierului este imposibil să dai un sfat
garantat cuiva, din moment ce viaţa fiecăruia este unică şi imprevizibilă. Apoi, dînd sfaturi,
consilierul îşi asumă în totalitate responsabilitatea pentru acţiunile ulterioare ale clientului, ceea
ce nu-I oferă acestuia posibilitatea de a se dezvolta şi de a-şi forma o atitudine adecvată faţă de
realitate.
Astfel, în loc să preia o poziţie activă, de determinare, de efectuare a unor schimbări în viaţa sa,
clientul îşi formează o atitudine pasivă, superficială. În acelaşi timp orice eşec este pus în seama
consilierului care i-a oferit un sfat, fără să conştientizeze rolul său în desfăşurarea evenimentelor.
Asigurarea confidenţialităţii Nici o informaţie aflată de la client nu poate fi dezvăluită altor personae, decît în cazul în
care clientul reprezintă un pericol social. Aceste situaţii sunt strict reglementate şi clientul
trebuie anunţat despre aceasta încă de la prima şedinţă. Chiar în cazul în care consilierul trebuie
să divulge anumite informaţii, el trebuie să acţioneze în conformitate cu interesele clientului.
Delimitarea relaţiilor personale de cele profesionale
În psihoterapie există două concepte de bază: transferul – tendinţele clientului de a
proiecta asupra psihoterapeutului şi asupra relaţiei sale cu acesta, relaţiile sale cu persoanele
importante pentru el, problemele şi conflictele cu acestea şi contratransferul – tendinţa
psihoterapeutului de a proiecta asupra clientului relaţiile sale cu persoanele importante pentru
sine şi problemele şi conflictele sale interne. Astfel, orice relaţii, chiar şi cele “speciale” se află
sub influenţa trebuinţelor şi dorinţelor omului, pe care de cele mai multe ori nu le
conştientizează. Mai mult decît atît terapeutul de cele mai multe ori face contratransfer. Anume
pentru a putea înţelege, controla şi analiza contratransferul său, ca şi alte fenomene de natură
socială este necesară respectarea acestui principiu.
Mai mult decît atît, o relaţie apropiată, fie aceasta şi una între consilier şi client, presupune
satisfacerea reciprocă a unor trebuinţe şi consilierul nu mai poate fi obiectiv, ceea ce este
absolute necesar în rezolvarea problemei clientului.
Dacă apropierea dintre consilier şi client totuşi s-a produs, se recomandă întreruperea cît
mai urgentă a consilierii şi orientarea clientului spre un alt specialist în domeniu. Se recomandă
acţionarea în interesele clientului.
Implicarea clientului în procesul consilierii
Pentru ca consilierea să fie cît mai eficientă, clientul trebuie să fie implicat la maximum
în comunicarea dintre el şi consilier, să fie implicat emoţional în ceea ce se discută. Pentru a
asigura această implicare consilierul trebuie să facă în aşa fel ca ceea ce se discută să pară logic
pentru client, să fie pe înţelesul lui, să-I fie interesant, să nu contravină valorilor şi principiilor
sale.numai în asemenea condiţii se poate căuta active o soluţie pentru situaţia problemă, aceasta
se poate analiza şi depăşi.
Respectarea scopului şi obiectivelor consilierii
Asumarea de către client a responsabilităţii pentru propriile acţiuni
În procesul consiliere locusul problemei clientului trebuie transferat de pe alte personae asupra
sa.numai în cazul în care omul îşi asumă vina şi responsabilitatea pentru acţiunile sale, el va
încerca întradevăr să schimbe ceva, în caz contrar el va aştepta ajutor şi schimbări din partea
persoanelor din anturajul său. Asumîndu-şi responsabilitateaq pentru acţiunile sale, omul poate
singur decide cum să acţioneze ca în viaţa lui să aibă loc schimbări positive.
Mecanismele influenţei psihologice în consiliere
APORTUL ŞCOLILOR TERAPEUTICE ÎN DEZVOLTAREA DOMENIULUI
CONSILIERII
Acum, în secolul XXI principalele curente psihoterapeutice sunt:
- psihoterapiile dinamice: psihanaliza, psihoterapia analitică (sau jungiană)
Multe din abordarile moderne de consiliere si educatie se bazeaza pe teorii sale si pretind a fi
centrate pe persoana. Alte nume grele ale acestei abordari sunt Victor Frankl (logoterapia),
Abraham Maslow, Rollo May si Irvin Yalom (psihoterapia existentiala, versiunea americana).
Terapia centrată pe client a lui Rogers nu încearcă să schimbe clientul, ci îl acceptă aşa cum
este, dând mare atenţie relaţiei terapeutice. Afirmaţia lui Carl Rogers „Paradoxul cel mai curios
este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept aşa cum sunt.” pare a sta la baza
atitudinii faţă de client. Acesta este convins de faptul că clientul se poate vindeca (schimba) şi
singur, dacă va profita din plin de climatul de încredere realizat de terapeut şi în interiorul căruia
„forţele de vindecare personale” se vor putea manifesta conform tendinţei spontane de
autoactualizare sau de remisiune. Aceasta presupune ca în relaţia terapeutică clientul să aibă
maximum de libertate pentru a-şi putea manifesta personalitatea pe deplin, adică dirijarea trebuie
să fie cât se poate de puţin manifestă şi neapărat indirectă.
TERAPIA ERICSONIANĂ
Prin atitudinea pozitivă faţă de client, Erickson se aseamănă cu Rogers. Printre regulile
abordării terapeutice ericksoniene se numără faptul că terapeutul nu trebuie să îi impună
clientului propriul model despre lume, ci să ţină cont de modelul acestuia, să îl ajute pe client să
aleagă, având grijă să nu anuleze libertatea de alegere a acestuia. Oamenii percep lumea şi
problemele lor prin propria prismă de referinţă, de aceea terapeutul trebuie mai întâi să identifice
sistemul de referinţă al acestuia, să ţină cont de el şi să vorbească clientului în limba lui, altfel
este posibil ca terapia să fie respinsă de client. Pornind de la grila de lectură şi de la resursele
clientului, intervenţia terapeutică poate fi eficientă şi duce la extinderea sau schimbarea grilei de
lectură a clientului. Observăm că Erickson consideră că schimbarea eficientă porneşte din
interiorul clientului, nu din afara acestuia, evitând situaţia în care clientul ar rejecta ceva ce îi
este prea străin. Clientul trebuie învăţat să aleagă şi să găsească soluţia potrivită pentru el.
Resursele sunt în acesta, rolul terapeutului fiind acela de a-l ajuta pe client să îşi maximizeze
resursele în vederea obţinerii schimbării.
Simptomul este încercarea clientului de a se adapta în condiţiile interacţiunii sociale, este cea
mai bună formă de echilibru la care clientul a reuşit să ajungă. De aceea nu trebuie desconsiderat
clientul; empatia şi respectul faţă de acesta favorizează schimbarea.
Terapiile scurte au ca obiectiv clar definit schimbarea şi stabilesc şi un termen-limită.
Terapia strategică, spre deosebire de psihanaliză, care afirmă că pentru a schimba
comportamentul trebuie mai întâi să producem modificări în imaginea pacientului despre sine şi
despre situaţia în care se află, consideră că schimbarea terapeutică poate demara şi prin
prescrierea de schimbări mici la nivelul comportamentului. Acestea pot iniţia ciclul schimbării
care va include şi schimbări la nivelul modului în care individul percepe realitatea.
Demersul este unul strategic, terapeutul nu mai are o atitudine pasivă, îşi asumă
responsabilitatea de a influenţa oamenii. Schimbarea nu este aşteptată, ci este sistematic
provocată. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, Milton Erickson, credea că „schimbarea
este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.”, terapeutului rămânându-i, utilizând tehnici adecvate, să
valorifice şi să orienteze schimbarea, în vederea atingerii obiectivelor terapiei. Terapeutul care
utilizează un astfel de demers „identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează
obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta modalitatea de abordare
şi, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienţa ei.” (Haley, 1984)
Terapia strategică propune un model al schimbării terapeutice cu patru etape: definirea clară a
problemei în termeni curenţi, examinarea soluţiilor deja încercate, definirea clară a schimbării la
care dorim să ajungem şi formularea şi aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea
propusă.
Adoptând o perspectivă integrativă, Cancrini consideră că pentru obţinerea schimbării, spaţiul
psihologic creat de relaţia terapeutică permite, în general, utilizarea următoarelor manevre:
1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului şi cele ale terapeutului, care trebuie să
evite să cadă în capcana confirmării vechilor premise ale pacientului.
2. Conducerea pacientului în situaţia de a se comporta, atât în cabinetul terapeutului cât şi în
afara lui, în aşa fel încât să fie confruntat cu premisele care, fără ca el să îşi dea seama, îi
controlează comportamentul.
3. Demontarea contradicţiilor dintre realitate şi premisele care controlează în mod obişnuit
comportamentul pacientului.
4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale experienţelor fondate pe
vechile premise.
Psihoterapia vizează aceste „contradicţii”, conduce la schimbarea premiselor sau fundamentelor
pe care clientul şi-a organizat şi blocat experienţa proprie.
Şcoala de la Palo Alto
consideră că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna dispariţia simptomului-problemă, ci
poate interveni la nivelul semnificaţiilor care fac dintr-un anumit comportament o „problemă”.
În acest context, schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un proces terapeutic al iniţierii şi
promovării de comportamente observabile noi şi diferite şi/sau percepţii (cadre de referinţă) cu
privire la contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară) şi/sau a soluţiilor
acestei probleme.” (S. De Shazer)
Aşadar schimbarea terapeutică presupune promovarea de alternative comportamentale sau de
interpretare la problemele sau soluţiile pacientului.
O distincţie interesantă face Watzlawick între schimbarea de ordinul I şi schimbarea de
ordinul II: prima se produce în interiorul sistemului, sistemul însuşi rămâne neschimbat, a doua
modifică sistemul. Schimbarea de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului şi, prin
eliminarea perturbărilor, îl aduce la starea iniţială. Aceasta are ca regulă principală multiplicarea
(„mai mult din acelaşi lucru”) şi alimentează cercul vicios ce menţine problema.
Când mecanismele de reglare ale sistemului nu mai sunt suficiente pentru a restabili buna
funcţionare, sistemul se destructurează sau se reorganizează pentru a permite o funcţionare
diferită de până atunci, în acest caz vorbim de schimbare de ordinul II. Schimbarea terapeutică
este o schimbare de ordinul II, presupunând o schimbare la nivel logic. Dacă persoanele
implicate ar fi putut să prevadă soluţia care ar fi condus la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-
ar fi părut ilogică, absurdă, din punctul de vedere al logicii lor de atunci. Ea presupune o
restructurare a hărţii, schimbarea cadrelor de referinţă, resemnificarea şi centrarea pe prezent şi
viitor, pe efecte şi soluţii şi nu pe cauze. Centrarea pe găsirea cauzelor, consideră Watzlawick,
furnizează cel mai adesea „soluţii ce menţin problema”.
Paradigme ale psihoterapiei
(cf. I. Wilkinson, 1998)
Şcoala terapeutică Comportamentală
Teoria patologiei
Problemele se dezvoltă mediate de procese de învăţare neadaptative
Rolul terapeutului
Facilitează un proces de reînvăţare activă
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
În mod normal (dar nu necesar) în colaborare cu pacientul
Cum se produce schimbarea
Reînvăţarea (conform principiilor învăţării)
Metoda de evaluare
Evaluarea schimbărilor comportamentale raportate de pacient/ de ceilalţi
Şcoala terapeutică Cognitivă
Teoria patologiei
Simptomele sunt cauzate /menţinute de scheme şi automatisme cognitive neadaptative
Rolul terapeutului
Ajută pacientul să exploreze sensul evenimentelor şi să corecteze automatismele mentale
„greşite”
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Într-o manieră colaborativă explicită. Terapeutul este un „supervizor” al procesului de căutare
declanşat de pacient
Cum se produce schimbarea
Noile înţelesuri, sensuri, produc noi stări afective şi noi comportamente
Metoda de evaluare
Schimbări în schemele bazale (postulatele cognitive centrale)
Şcoala terapeutică Psihodinamică
Teoria patologiei
Problemele sunt în relaţie cu dezvoltarea timpurie (teoria fixării) deseori caracterizată prin
diverse traume emoţionale
Rolul terapeutului
Furnizează un mediu securizant pentru explorarea sentimentelor profunde şi a felului în care ele
afectează prezentul
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Nu într-o manieră directivă, dar terapeutul este considerat „expert”
Cum se produce schimbarea
Pacientul devine treptat mai puternic, prin dezvoltarea unor clarificări complexe în cadrul
relaţiilor interpersonale
Metoda de evaluare
În mod tradiţional, prin studii de caz şi supervizare indirectă, recente dezvoltări interesante
Şcoala terapeutică Sistemică
Teoria patologiei
„Nimeni nu este o insulă”: problemele sunt văzute ca parte a contextului social
Rolul terapeutului
Variază, dar implică deseori o muncă activă cu soţul /soţia, familia, persoane semnificative
pentru client
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
De obicei într-o manieră colaborativă, dar terapeutul utilizează diverse idei (deseori într-o
manieră subtilă care îşi are originea în teoria sistemelor)
Cum se produce schimbarea
Intervenţia sfârşeşte prin schimbarea aspectelor importante ale interacţiunilor din cadrul
sistemului
Metoda de evaluare
Supervizare în vivo. Definirea şi măsurarea sistemelor complexe necesită măsurări la „niveluri”
multiple
determinarea obiectivelor şi tacticilor consilierii
PSIHODIAGNOZĂ, psihodiagnoze, s.f. (Med.) Acţiune complexă de investigare a individului
prin intermediul tehnicilor psihologice pentru
cunoasterea particularităţilor sale psihice specifice.
Psihodiagnoza este o modalitate de cunoaştere şi evaluare a persoanei concrete, evaluare care se
referă la diferitele caracteristici psihice de natură cognitivă, conativă şi atitudinală, precum şi la
personalitatea în ansamblul ei.
Psihodiagnoza ca proces de evaluare se concretizează într-un examen psihologic în care metoda
testelor are un loc bine definit şi important dar ea nu se reduce la teste, implicând şi alte metode,
la fel de importante cum sunt observaţia, interviul, metoda biografică, analiza produselor
activităţii, etc.
Activitatea de psihodiagnoză, in domeniul orientarii si consilierii, prin rezultatele ei în
evaluarea psihologică a persoanei, urmăreşte fundamentarea deciziilor corecte de orientare, de
selecţie şi de repartiţie. Pe de altă parte, rezultatele examenului psihologic fundamentează
activitatea de consiliere a persoanelor în traversarea unor etape imporatante ale curriculum-ului
lor vital: shimbarea profesiei, relatiile in familie, accidente, înbolnăviri etc.
Psihodiagnoza în consilierea psihologică poate fi realizată în două moduri: direct şi indirect.
Psihodiagnoza directă este cea mediată de teste, chestionare, metode proiective interviu
structurat etc.
Tema 3. Psihodiagnoza în consilierea psihologică
Analiza plîngerii şi aprecierea problemelor clienţilor
formularea ipotezelor şi verificarea lor
Tema 4. Tipologiile de bază ale consilierii
consilierea individuală şi în grup
consilierea familială / conjugală
consilierea la distanţă
consilierea pe vîrste
Clasificarea activitatilor de consiliere
Consilierea fata în fata:
- individuala;
- de cuplu;
- de grup;
Consilierea asistata tehnologic:
- teleconsiliere (prin telefon);
- consilierea prin Internet:
- web;
- e-mail;
- chat;
- video-conferinta.
Aspecte teoretice privind consilierea de grup
Sursele teoretice indică mai multe variante de afirmare a grupului in calitate de mediu de
schimbare psihologica. Renumitul cercetator american Kjell Rudestam implica in preistoria
grupului psihoterapeutic experientele renumitului Mesmer, sau chiar cele pe care le realiza
marchizul de Sad, aflat in detentie. Pentru o perioada mai recenta se vorbeste despre utilizarea
formelor de grup in tratamentul imbolnavirilor organelor respiratorii de catre medicul din Boston
Dj. Pratt.
In primele decenii ale secolului XX capata popularitate psihoterapia unui pacient in cadrul
grupului prin utilizarea metodelor psihanalitice, utilizata de A. Adler, L. Wender, P. Schilder, T.
Barrow. Tot in aceasta perioada se afirma forma de consiliere in grup propusa de Moreno –
psihodrama. Intr-o alta opinie, anume psihodrama lui Moreno, care in 1921 creeaza Teatrul
Spontaneitatii in Viena, ajungind la concluzia ca tehnicile si metodele psihoterapeutice grupale
sunt un mod efficient de realizare a chatarsis-ului, constituie inceputul consilierii psihologice in
grup. Dupa cum s-a afirmat in una din analizele ulterioare, ‘’psihodrama a prezentat o cotitura
ferma de la tratamentul persoanei in izolare, la cel grupal’’. Tot lui Moreno I se atribuie si
utilizarea pentru prima data a notiunii ‘’psihoterapie de grup’’. De fapt, acest termen a fost
utilizat de Moreno intr-un alt context, definind metoda prin care persoanele schimba grupul in
functie de preferintele personale si aprecierile sociometrice. Moreno fondeaza prima revista
profesionala, in care sunt oglindite problemele consilierii psihologice in grup.
Training sau T-grupul este o notiune, pusa in uz de un grup de psihihologi sociali
(K. Lewin, R.Lippit), pentru a desemna tehnica de invatare, al carui obiectiv consta in a dezvolta
capacitatea participantilor lor asupra celorlalti, procesele de grup, de a forma capacitatile de
comunicare si colaborare.Trainingul contribuie la indentificarea structurilor (individuale si
colective, psihice si sociale) care blocheaza comunicarea si cooperarea la cristalizarea unui mod
nou de a intelege, de a actiona si de interactiona.
Rogers, autorul metodei nedirective in psihoterapie, desi a fondat renumita practica centrata pe
client, a utilizat-o mai apoi si in cadrul grupului psihologic, ilustrindu-I eficienta.
Ulterior consilierea psihologica in grup capata popularitate, orientindu-se spre:
-dezvoltarea generala a clientului;
- sporirea capacitatii de mentinere a unor relatii interumane favorabile;
- rezolvarea conflictelor interne cu repercusiuni nefavorabile in adaptarea sociala;
- ameliorarea atmosferei psihologice in grupul din cadrul organizatiei si interprinderii.
Pentru inceput, vom pune in discutie fenomenul afilierii – tendinta general umana rezultata din
trebuintele de interactiune sociala.
Trebuinta de afiliere, desi doar partial constientizata de individ si provocind motive ale asocierii
la alt individ sau la grup, poate fi satisfacuta adecvat doar in conditiile unei totalitati positive a
interactiunii interumane. Aceasta realitate insusita de consilier asigura eficienta activitatilor
psihoterapeutice in grup.
Scopurile consilierii in grup
Însuşirea capacităţii de încredere în sine
Comincare şi relaţii interpersonale
Rezolvare de probleme şi luare de decizii
Amelliorarea stării psihosomatice şi menţinerea unui mod sănătos de viaţă
Dezvoltarea identităţii personale şi stabilirea perspectivelor în conformitate cu
oportunutatea.
Mecanieme şi procese de realizare a scopurilor
Identificarea stărilor afective
Spontanietatea
Trăirea sentimentului de asemănare şi apropiere cu alţi membri ai grupului
Sinceritatea
Utilizarea posibilităţilor informative
Ajutorul reciproc
Posibilitatea experimentării
Comportamentul empatic al psihologului
Etapele în consilierea de grup
Prima etapa – afirmarea orientarii generale a grupului
Tehniciile si exercitiile, utilizate la primele sedinte ale grupului psihologic, au drept scop
instituirea unei atmosphere de incredere reciproca si colaborare. Scopul este determinat de
particularitatile primei etape, de functiile consultatului si ale membrilor grupului.
A doua etapa – de cunoastere reciproca, cu manifestarea unor confruntari si conflicte.
Deoarece pe parcursul primei etape participantii s-au cunoscut in linii generale, au stability
obiectivele trainingului, s-au patruns de atmosfera de securitate pe ca o ofera grupul psihologic,
fiecare incepe din ce in ce mai mult sa-si constientizeze scopurile personale. Astfel, se instituie
relatii critice, uneori chiar marcate de agresivitatea fata de moderator si ceilalti participanti.
A treia etapa – de accord si colaborare, dezvoltare personala In conditiile elaborarii unor orientatii commune, a dezvoltarii sentimentului de apartenenta la
grup si increderii in confidentialitatea participantilor in grup se instituie atmosfera de
sinceritate, ajutor reciproc si dezvoltare.Participantii impartasesc sentimental de apartenenta la
grup.Fiecare participant este increzut in atmosfera de confidentialitate, respect mutual.
Membrii grupului dau dovada de sinceritate.Sunt respectate interesele fiecarui participant
Se instituie norme si valori grupale.Trebuintele personale sunt integrate in structura doleantelor
grupului.
Faza a patra-terminală
Tehnici şi metode ale consilierii
Metode si proceduri de diagnostic. Pot fi utilizate in diverse scopuri: selectarea participantilor,
realizarea unei informari despre calitatea schimbarii, efectuarea
feed-back-ului, controlul eficientei procedurilor, evaluarea calitatii coeziunii grupale etc. In
acest scop sint utilizate diverse metode si tehnici recomandate de autorii diferitor terapii cum ar
fi analiza tranzactionala, sau grupajului de exercitii, recomandate in vederea cercetarii situatiei
grupale de Klaus W. Vopel.
Exercitii de psihogimnastica. Pot fi implicate in realizarea diferitor scopuri: de elaborare
a unor modele de comportament; de dezvoltare a abilitatilor cognitive, afective, volitive,
actionale etc; de constientizare a unor situatii, schimbari, dorinte; de diminuare a situatiei de
tensiune emotionala.
Jocul de rol. In linii mari, metoda data consta in jucarea unor roluri de catre participanti.
Prin intermediul acestei metode pot fi atinse mai multe scopuri: inlaturarea mecanismelor de
aparare si depasire rezistentelor; constientizarea unor experiente si cunostinte personale
ignorate; exprimarea afectiva libera, autentifica; exersarea unor modele de comportament;
transferul unor comportamente din cadrul grupului psihologic in situatia sociala reala .
Debriefing. Mod de constientizare prin analiza a noilor cunostinte si abilitati prin
intermediul discutiilor in grup, instituirea atitudinilor fata de acestea. Prin realizarea acestei
metode se urmaresc scopurile:‘’iesirii’’ din rol sau situatie; analizei rezultatelor; compararii
rezultatelor; dezvoltarii capacitatilor de autoanaliza si autoobservatie; inlaturarii starilor
affective puternice; pregatirii de activitatile ulterioare etc.
Brain-storming. Metoda data stimuleaza discutia in grup a unor situatii mai dificile.
Functia de baza – generarea unor idei noi. In conditiile rescpectarii stricte a regulilor sint
notate tate ideeile, care mai apoi sint discutate, grupate in conformitate cu particularitatile
contextului, selectate cele mai opportune. Regulile brain-storming-ului: Non-evaluare, non-
apreciere, non-critica, egalitate, autonomine in exprimarea ideilor, asociatii libere, inscrierea
tuturor ideilor.
Desenul. Prin desen participantii proiecteaza anumite stari, dorinte, cognitii, probleme etc.
Poate fi utilizat in mai multe forme: in cadrul unor exercitii ca proba suplimentara; tematic;
individual sau in grup etc. Discutarea desenelor urmareste un anumit scop formative,
diagnostic, psihoterapeutic sau de alta natura.
Tehnici de relaxare. Se folosesc in scopul rezolvarii unor probleme, legate de afectivitate,
atentie, traire a experientelor trecute sau elaborare a altor noi etc. Prezentam una dintre
metodele traditionale de relaxare.
Bibliografie:
1) Consiliere psihologică în grup. Forme şi metode. Autoare Svetlana Rusnac. Ulim 2005