Subiecte rezolvate Huidumac

1

1. Prezentati modelele schimbarii structurale (cu accent pe modelul lui Lewis)

Teoriile formelor si ale schimbarilor structurale au aparut odata cu elaborarea unor concepte specifice

teoriei economice a dezvoltarii. Teoria schimbarilor structurale este o teorie a dezvoltarii economice prin care se

incearca descrierea transformarilor care au loc in structurile macroeconomice ale tarilor in curs de dezvoltare.

Printre lucrarile cunoscute in acest domeniu se numara si cele ale lui William Arthur Lewis si Hollis Chenery.

Teoria lui Lewis asupra dezvoltarii – este una dintre cele mai cunoscute modele ale dezvoltarii bazate pe

schimbarea structurala a unei economii de subzistenta, fiind elaborata in 1950, ulterior modificata, extinsa si

reformulata. In acest model, economia slab dezvoltata cuprinde doua sectoare: unul traditional, suprapopulat, de

regula rural si cu economie de subzistenta si un sector cu productivitate mare, de obicei urban, industrializat, in

care surplusul de munca din primul sector este transferat in mod gradual. Surplusul de munca se refera la

excesul ofertei de munca, mai exact la proportia fortei de munca din mediul rural a carei productivitate

marginala este 0 sau negativa.

Printre criticile aduse acestei teorii se numara: ipoteza conform careia rata fortei de munca transferata si

nr de locuri de munca nou create in sectorul modern este direct proportionala cu rata acumularii de capital in

acest sector. Cu alte cuvinte, cu cat creste rata acumularii de capital, cu atat creste economia sectorului modern

si in aceasi masura cresc si locurile de munca nou create. Motivul pentru care aceasta ipoteza este contestata

este acela ca o economie industrializata are de obicei nevoie de mai putina forta de munca, tocmai datorita

motivului industrializarii cu scopul cresterii volumului de productie si scaderii costurilor de productie. De

asemenea, o alta ipoteza contestata este aceea a unei rate de ocupare maxime in mediul urban si a unui surplus

de oferta de munca in mediul rural. Conform studiilor contemporane exista un surplus de oferta de munca foarte

mic in zonele rurale, exceptie facand parti din China si subcontinentul asiatic si unele insule din Arhipeleagul

Caraibe.

Spre deosebire de modelul lui Lewis, analiştii formelor de dezvoltare vãd în creşterea economsirii şi a

investiţiilor condiţii necesare dar nu şi suficiente ale creşterii economice. Aceştia considerã cã este necesarã

acumularea de capital, atât fizic cât şi uman şi o mulţime de schimbãri intercorelate în structura economicã

pentru a se asigura tranziţia de la sectorul tradiţional al economiei la cel modern. Aceste schimbãri structurale

implicã, în mod virtual, aproape toate funcţiile economice, incluzând transformarea producţiei şi modificãri în

structura cererii de consum, a comerţului internaţional, a utilizãrii resurselor, dupã cum sunt necesare schimbãri

şi în factorii socio-economici cum ar fi urbanizarea, sau creşterea şi distribuţia teritorialã a populaţiei ţãrii.

Cel mai cunoscut model al schimbarilor structurale este infatisat in lucrãrile empirice de la Universitatea

Harvard, în special ale lui Hollis B. Chenery, care au examinat formele de dezvoltare pentru mai multe ţãri din

Lumea a III-a , din perioada de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Aceste studii bazate pe fenomele intalnite

in tari cu un PIB/locuitor diferit, in aceasi perioada, dar si pe mai multe perioade de timp au condus la

identificarea unor caracteristici ale procesului de dezvoltare precum: modificarea de la productia agricola la cea

industriala, acumularea de capital fizic si uman, schimbarile in cererea consumatorilor de la accentul pe

mancare si nevoile de baza la bunuri de larg consum, dezvoltarea oraselor si a industriilor urbane in timp ce

oamenii migreaza de la ferme si orase mici si micsorarea nr membriilor familiei , cresterea mortalitatii infantile

si scaderea educatiei.

Ipoteza principalã a modelului schimbãrilor structurale este aceea cã dezvoltarea este un proces

identificabil de creştere şi schimbare ale cãrei principale trãsãturi sunt similare pentru toate ţãrile. Studiile

empirice asupra proceselor de dezvoltare structuralã au condus la concluzia cã ritmul şi formele de dezvoltare

pot sã varieze în concordanţã cu factorii interni şi internaţionali, mulţi dintre aceşti factori putând fi controlaţi

2

de naţiunea care face eforturi pentru dezvoltare. In ciuda acestei variatii, schimbarile structurale ale economiilor

pot sa prezinte anumite modele care se regasesc in mai multe tari si care pot sa fie influentate de adoptarea

strategiilor si politicilor de dezvoltare durabila.

În România procesul de restructurare economică a început în 1990, cu un parcurs dificil al procesului de

tranziţie către economia de piaţă. Politica de privatizare şi politica de restructurare a întreprinderilor şi de

introducere a disciplinei financiare au fost mult discutate în deceniul trecut. Concluziile unui studiu sistematic al

modificărilor structurale în România arată că economia românească a suferit datorită restricţiilor bugetare slabe.

Aderarea la Uniunea Europeanã s-a dovedit a fi un proces care faciliteazã compatibilizarea economiilor în

tranzitie cu standardele si criteriile specifice Uniunii Europene. Aceasta a furnizat statelor candidate un model

de elaborare a politicilor sale economice (date fiind criteriile de aderare si dorinta de integrare în UE, aceasta a

însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor si politicilor comunitare respective în ansamblul

lor sau copierea politicilor anumitor state membre, în mãsura în care politica respectivã nu este comunitarã).

Finalitatea tranzitiei la economia de piatã o constituie realizarea convergentei reale cu modelul european de

economie, acest proces presupunând convergenta veniturilor, a productivitãtii, a structurii socioocupationale, a

preturilor relative si a standardelor educationale. multe strategii contemporane ale dezvoltării, inclusiv cele

promovate de Uniunea Europeană pentru Europa Centrală şi de Est, îşi au rădăcinile în acest model şi în

strategia de proiectare şi aplicare a politicilor economice derivate din el. Ideea de bază este a decalajului de

dezvoltare; odată ce există, se pune problema identificării strategiilor (politicilor) de recuperare, înlăturare sau

diminuare.

Modificarile structurale reprezinta o sursa importanta a cresterii economice si a imbunatatirii

productivitatii macroeconomice. Ipoteza lui Lewis presupune reducerea activitatii economice si implicit a

surplusului de forta de munca in sectoare mai putin productive (agricultura) si deplasarea acestora in sectoare

mai productive (servicii, industrie). Odatã cu modernizarea unei economii, importanta agriculturii (valoare

adugatã, ocupare) tinde sã se reducã, cea a industriei creste, iar cea a serviciilor se majoreazã gradual, devenind

dominantã. Din punct de vedere al structurii sectoriale a valorii adaugate, România a evoluat în mod similar cu

tãrile ECE – ponderea industriei si agriculturii în PIB s-a redus, în timp ce sectorul serviciilor a devenit cea mai

importantã sursã de venit. Însã evolutia sectorialã a ocupãrii a avut o tendintã divergentã, deoarece ponderea

populatiei ocupate în agriculturã a crescut (de exemplu, între ’90 si 2001 de la 29% la 41,4% din populatia

ocupatã).

In prezent, in Romania se observa o puternica crestere a sectorului tertiar. Tot mai multe companii isi

fac aparitia pe piata romaneasca oferind servicii de consultanta, turism etc. Agricultura, odata activitatea de

baza a populatiei din Romania (o tara mai mult rurala) a fost treptat uitata, ba chiar in unele zone abandonata.

Din dorinta unei convergente economice si sociale la nivel european, se urmareste recuperarea decalajelor de

productie. Desi prin Programele de Dezvoltare Regionala si a Fondului Social European se acceseaza fonduri in

vederea recalificarii populatiei si incurajarea agriculturii, in special a tinerilor agricultori, sunt foarte putini cei

care au curajul sau intentia de a-si dezvolta o afacere in mediul rural. Gradul de urbanizare este in continua

crestere.. Cu toate acestea, potentialul agricol pe care relieful Romaniei il ofera nu este exploatat, ba chiar

terenurile agricole din periferia oraselor se transforma treptat in zone de birouri sau centre industriale.

3

2. Teoria (revolutiei) dependentei internationale

Spre sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970 o nouă teorie a dezvoltării se impune: teoria dependenţei. Deşi

se vrea diferită de teoria modernizării, noua teorie debutează cu o perspectivă macrosocială de orientare

planetară, considerând că sursele subdezvoltării trebuie identificate în liberalizarea comerţului internaţional

bazat pe diviziunea dintre metropolă şi sateliţi, pe schimbul comercial inegal

dintre ţările dezvoltate,

exportatoare de echipamente şi tehnologii scumpe, şi ţările subdezvoltate, exportatoare de materii prime ieftine.

În timp ce teoria modernizării punea accentul pe sursele istorice interne ale subdezvoltării şi pe rolul ajutorului

extern în dezvoltare, echivalând modernizarea cu dezvoltarea (non)capitalistă pe baza imitării ţărilor dezvoltate,

teoria dependenţei consideră factorii externi ca surse ale subdezvoltării, induse mai întâi de sistemul colonial

şi apoi de expansiunea imperialistă a ţărilor dezvoltate care ar fi generat dominare şi stări de dependenţă.

Cauza principală a subdezvoltării rezidă în relaţia de dependenţă pe care, în numele interdependenţelor,

ţările Centrului o impun celor din Periferie. Ieşirea din subdezvoltare ar consta în activarea surselor interne ale

dezvoltării economice şi politice, în afirmarea politică a independenţei şi suveranităţii naţionale, concomitent cu

schimbarea raporturilor inegale de schimb internaţional. Sociocentrismul teoriei modernizării este complet

inversat: ţările dezvoltate nu mai deţin cheia dezvoltării prin ajutorul extern pe care l-ar oferi, ci sunt doar

responsabile politic şi moral de starea de subdezvoltare a periferiei, astfel că sistemul mondial în ansamblul său

trebuie schimbat, o nouă ordine economică şi politică mondială ar trebui instituită

Aceste teorii explicã diferenţele de dezvoltare dintre țãri (economice, sociale, politice şi culturale) prin

dependenţele de tip metropolã-periferiei şi au avut o largã audienţã în rândul intelectualitãţii din Lumea a III-a

prin anii ’70. Datoritã proliferãrii lor în cercurile de orientare marxistã, aceaste teorii mai sunt numite şi ale

revoluţie în privinţa raporturilor internaţionale. Cele mai cunoscute modele de acest tip sunt: modelul

dependenţei neocoloniale, modelul falsei paradigme şi teza dezvoltãrii dualiste.

Modelul dependenţei neocoloniale - Se considerã cã ţãrile bogate au neglijat intenţionat aspectele etice

ale relaţiilor cu ţãrile sãrace în scopuri de exploatare.

Modelul Falsei Paradigme - subdezvoltarea Lumii a III-a are drept cauzã greşelile şi sfaturile

inadecvate ale experţilor din ţãrile dezvoltate, respectiv ale reprezentanţilor unor organisme şi instituţii

internaţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltãrii. Erorile acestora sunt atribuite neinformãrii corespunzãtoare a

acestora şi unui anumit etnocentrism cultural care face ca respectivii experţi sã abordeze problemele specifice

ţãrilor în curs de dezvoltare într-un stil specific ţãrilor occidentale.

Teza dezvoltãrii duale - Teoriile schimbãrilor structurale şi ale dependenţei internaţionale utilizeazã implicit

sau explicit conceptul de lume a societãţilor duale, adicã o lume a ţãrilor bogate şi a celor sãrace, iar în cazul

ţãrilor în curs de dezvoltare a oazelor de bogãţie în arii mari de sãrãcie.

Dualismul – exprimã existenţa şi persistenţa divergenţelor dintre ţãrile bogate şi cele sãrace, dintre

oamenii bogaţi şi cei sãraci la diferite nivele.

Dualismul reprezintã un concept principal în teoria dezvoltãrii economice şi presupune patru elemete de

bazã:

a) Coexistenţa în acelaşi spaţiu a unor mulţimi diferite de condiţii, din care unele numite superioare, iar altele

inferioare. De exemplu sectoarele de producţie urban şi rural din modelul lui Lewis, ori coexistenţa elitelor

bine educate cu mase largi de oameni analfabeţi etc.

b) Coexistenţa este cronicã şi nu doar provizorie. Nu este vorba de ceva care va dispare în timp. Altfel spus,

coexistenţa pe plan internaţional a ţãrilor bogate şi a celor sãrace nu-i doar un simplu fenomen istoric care ar

putea fi rectificat în timp.

4

c) Departe de a se reduce, inegalitãţile de bogãţie şi superioritate cresc în timp. De exemplu, decalajul de

productivitate a muncii dintre ţãrile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate creşte cu fiecare an.

d) Relaţiile dintre elementele superioare şi cele inferioare pare sã menţinã starea de inferioritate, sau chiar sã o

adânceascã.

Nicicând în istoria noastră teoretică nu s-a elaborat o teorie propriu-zisă a dezvoltării României. În cea

mai mare parte, dezvoltarea noastră a fost analizată cultural, adică în spaţiul mai cuprinzător al culturii,

ceea ce prezintă incontestabile avantaje, dar şi destule dezavantaje.

În cazul României, ca şi al celorlalte ţări din zona postcomunistă, tranziţia şi dezvoltarea sunt adeseori

puse în relaţie. Explicaţia este simplă. Pe de o parte, modelul comunist de dezvoltare, datorită lipsei de

performanţe durabile, a intrat într-o fază de implozie asociată cu mişcări sociale contestatare ce au condus la

înlocuirea sa cu un nou model al dezvoltării bazat pe piaţă liberă şi democraţie. Pe de altă parte, aplicarea noului

model se asociază cu sau este dependent de dezintegrarea şi înlocuirea vechilor structuri, principii şi instituţii

ale ordinii sociale. Consensul de la Washington admite că proprietatea privată şi piaţa competitivă sunt esenţiale

pentru a crea o economie de piaţă eficientă. Pentru ţările în tranziţie nici una nici alta nu au existat, astfel că

accentul a trebuit să fie pus în reforma economică atât pe privatizare cât şi pe liberalizarea comerţului.

Prioritatea transformărilor instituţionale sau măcar simultaneitatea acestora cu declanşarea privatizării ar asigura

impactul economic dorit în termenii eficienţei economiei de piaţă şi ai reducerii costurilor politice. Mai ales că

atunci când cresc costurile politice apar şi riscurile de blocare legislativă a privatizării şi implicit a reformei

economice. Cazul României este din nou ilustrativ: în plină campanie electorală (noiembrie 2000), prin

moţiunea avansată de PDSR, s-a urmărit stoparea temporară a procesului de privatizare nu numai pentru a evita

costurile corupţiei invocate ci şi pentru a reduce, pentru unii, şi a creşte, pentru alţii, costurile politice ale

privatizării .

Ca atare, modelul Consensului de la Washington suferă de o profundă incompletitudine. Aplicarea

consecventă a principiilor sale are şanse limitate în generarea dezvoltării. Experienţa tranziţiei româneşti de-a

lungul a peste zece ani este o mărturie în acest sens, relevând atât căderi şi blocaje economice, cât şi inerţie sau

dualism instituţional. Statele bogate au construit fabrici in tarile mai sarace, folosind mana de lucru ieftina si

materiile prime pentru a maximize costurile de productie fara interventie guvernamentala. In schimb, aceasta

situatie impiedica tarile sarace sa acumuleze profitul necesar pentru a se industrializa si ele la randul lor, motiv

pentru care sunt obligate sa se imprumute de la ele si astfel sporeste dependent economica.

.

5

3.Inegalitate si saracie (definitie, masurare, relatia cu cresterea economica)

Fenomenul “saraciei” constituie un subiect important, dar suficient de controversat. Saracia se refera la un

element cantitativ (nivelul obtinut al veniturilor comparativ cu cel al subzistentei, dar si la un aspect calitativ,

fiind o marime interpretata in functie de un anumit nivel al veniturilor. Masurarea saraciei se face pe baza

pragului de saracie calculat, care functioneaza ca un etalon. Dintre indicatorii utilizati, cei mai importanti sunt:

1 .Indicele saraciei, care se evidentiaza cu ajutorul ratei saraciei RS, care determina proportia celor saraci in

totalul populatiei. Acest indicator masoara amploarea fenomenului:

RS=

, unde n= marimea populatiei, iar q= nr de persoane, gospodariiale caror venituri sau cheltuieli sunt

mai mici decat pragul de saracie. Pe langa proportia celor saraci in totalul populatiei, o problema esentiala este

masurarea deficitului de venit al populatiei sarace in raport cu pragul de saracie. Deficitul de venit al populatiei

se refera la suma necesara pentru ca fiecare individ sarac sa ajunga la nivelul pragului de saracie.

Pentru a compara inegalitatile in standardul de viata se utilizeaza in general curba Lorenz pentru a ilustra

distributia procentuala a veniturilor sau avutiei in randul unei populatii. In general se reprezinta venitul

cumulate procentual pe ordonata in functie de rocentajul cumulative al populatiei. Abaterea curbei fata de prima

bisectoare a axelor de coordinate pune in evident gradul de inegalitate a distributiei veniturilor: cu cat abaterea

este mai mare, cu atata inegalitatea este mai mare.Coefcientul de inegalitate Gini masoara gradul in care

distributia veniturilor intre indivizi sau gospodarii in cadrul unei economii se abate de la distributia perfect

egalitara. Coeficientul Gini masoara situatia intre curba Lorenz si dreapta distributiei de egalitate absoluta

(prima bisectoare), exprimata ca un procent din aria totala situata sub curba.

Indicele Gini ia valori intre 0 si 1:

G=0 reprezinta o egalitate perfecta.

G=1 reprezinta o inegalitate perfecta.

Combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale este una dintre priorităţile Uniunii Europene (UE). UE

sprijină cooperarea statelor membre în materie de politică socială, ocuparea forţei de muncă, protecţie socială şi

în favoarea dezvoltării unei economii mai incluzive. În acest context, platforma europeană creată de Comisie

oferă un cadru de acţiune tuturor părţilor implicate la nivel european, naţional şi regional. Platforma europeană

de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale este una dintre iniţiativele emblematice ale Strategiei Europa

2020. Instituirea acesteia de către Comisie trebuie să sprijine acţiunea Uniunii Europene (UE), al cărei obiectiv

este scoaterea a 20 de milioane de persoane din sărăcie şi din excluziune socială până în 2020.

Coordonarea politicilor statelor membre ale UE este esenţială pentru realizarea obiectivelor europene

de combatere a sărăciei. Cooperarea acestora se bazează în special pe metoda deschisă de coordonare în materie

de protecţie şi incluziune socială, precum şi pe statistici şi indicatori sociali comuni.

Progresele acestora sunt monitorizate şi evaluate de Comisie, în vederea realizării obiectivelor Strategiei Europa

2020. În UE, şomajul este principala cauză de sărăcie şi excluziune. Însă şi numărul de lucrători săraci este în

creştere din 2000. În plus, unele grupuri de populaţie sunt expuse unui risc mai important, în special:

copiii şi tinerii; *părinţi singuri şi gospodăriile cu persoane dependente; *femeile;*persoanele cu handicap şi

familiile de care depind; *persoanele cu context migraţional şi anumite minorităţi etnice; *vârstnicii.

Există forme de excluziune severă, precum excluziunea de la locuinţă, excluziunea financiară, lipsa

accesului la energie (în special la energie electrică şi încălzire) şi la alte necesităţi domestice esenţiale. Exista o

strânsa legatura între cresterea economica si reducerea saraciei. In perioada 1995-1999, economia a fost în

declin si saracia s-a accentuat. Intre 2000 si 2002 când situatia economica s-a îmbunatatit, si saracia a scazut.

Deci, capacitatea României de a atinge obiectivele de dezvoltare referitoare la saracie depind într-o masura

semnificativa de performanta ei în ceea ce priveste cresterea economica.

6

4. Optiuni politice privind combaterea inegalitatii si a saraciei

Politici de prevenire și de reducere a sărăciei

Europa 2020 este o strategie integrată a cărei reușită depinde de toate acţiunile sale care se susţin

reciproc. Acest lucru este important în special în domeniul ocupării forţei de muncă, al educaţiei și al sărăciei.

Creșterea economică și conceperea de politici de succes privind ocuparea forţei de muncă și educaţia joacă un

rol crucial în lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale. Reducerea sărăciei va îmbunătăţi oportunităţile de

angajare ale lucrătorilor și șansele copiilor de a se descurca bine la școală.

Promovarea creșterii economice care favorizează incluziunea

În ciuda prezenţei unor sisteme de protecţie socială, criza fi nanciară a lovit cel mai rău grupurile cele

mai vulnerabile, accentuând astfel inegalitatea socială. În pofi da nevoii de consolidare a fi nanţelor publice, în

special pe fundalul unei societăţi îmbătrânite, beneficiile redresării trebuie distribuite cât mai larg posibil.

Strategii de incluziune activă pentru a susţine măsurile de ocupare a forţei de muncă

Ţările cu rate ridicate de ocupare a forţei de muncă tind să aibă niveluri scăzute de sărăcie și de

excluziune. Cu toate acestea, un loc de muncă nu este întotdeauna o garanţie împotriva sărăciei, iar persoanele

angajate reprezintă 24 % din totalul celor expuse riscului sărăciei sau al excluziunii în UE. În 2009, 8,4 % dintre

persoanele angajate trăiau sub pragul sărăciei. Această cifră nu s-a îmbunătăţit din 2005. Prin urmare, este

important ca politicile privind ocuparea forţei de muncă să garanteze că persoanele angajate câștigă un salariu

decent prin abordarea problemei segmentării pieţei forţei de muncă, a remuneraţiei scăzute și a gradului extrem

de scăzut al ocupării forţei de muncă și prin susţinerea tinerilor, a părinţilor care își cresc singuri copiii și a celei

de a doua persoane care contribuie la venitul familiei pentru a avea acces pe piaţa forţei de muncă.

Programul naţional fi nlandez de reducere a numărului persoanelor fără adăpost pe termen lung

În februarie 2008, guvernul fi nlandez a adoptat un program care a vizat înjumătăţirea până în 2011 a

numărului persoanelor fără adăpost pe termen lung. Asigurarea de locuinţe adecvate este considerată o condiţie

preliminară pentru soluţionarea altor probleme sociale și de sănătate. Programul a ajutat persoanele fără adăpost

să își asigure o locuinţă permanentă pe baza unor contracte de închiriere de locuinţe și prin transformarea unor

adăposturi în unităţi de închiriat.

Acesta a oferit consultanţă cu privire la locuinţe și susţinere fi nanciară pentru a ajuta la prevenirea

evacuării, precum și orientare privind utilizarea serviciilor sociale. Au fost întocmite, de asemenea, planuri de

reabilitare a persoanelor fără adăpost și de furnizare de servicii pentru acestea. Prima evaluare a programului a

arătat că acesta a avut ca rezultat economisirea a 14 000 de euro de persoană, peste 50 % din costul total mediu

aferent persoanelor fără adăpost suportat de guvern.

7

Guvernul finlandez estimează că atingerea obiectivului programului de a crea 1 250 de locuinţe noi și de

locuinţe sociale sau de centre de îngrijire pentru persoane fără adăpost pe termen lung ar putea avea ca rezultat

economisirea a 17,5 milioane de euro pe an.

Educaţia și și calificarea, determinanţi ai incluziunii sociale

Îmbunătăţirea nivelurilor de educaţie și asigurarea accesului la învăţare pe tot parcursul vieţii vor ajuta

la reducerea sărăciei pe termen mediu și lung. Astfel cum se evidenţiază în fi gura următoare, nivelul de risc al

sărăciei și al excluziunii pentru persoanele cu calificare redusă este cu 10 puncte procentuale mai mare decât cel

al persoanelor cu un nivel mediu de educaţie și cu peste 20 de puncte procentuale mai mare decât cel al

persoanelor cu înaltă calificare.

Protecţie socială durabilă și adecvată

Protecţia socială le oferă persoanelor siguranţă în faţa riscului social și ajută la reducerea sărăciei. În

același timp, aceasta este vitală pentru adaptarea sistemelor de protecţie socială astfel încât acestea să încurajeze

activitatea și incluziunea. Aceasta trebuie să meargă mână în mână cu strategiile de creștere economică și cu

locuri de muncă mai bune și mai numeroase.

Conceperea de sisteme fi scale și de prestaţii sociale determină modul și măsura în care acestea

influenţează inegalitatea veniturilor și ajută persoanele sărace. Caracteristicile importante includ progresivitatea

impozitelor și a prestaţiilor sociale, precum și direcţionarea beneficiilor și condiţiile aferente benefi ciilor,

deoarece acestea pot descuraja munca, dacă sunt concepute în mod necorespunzător. Variaţii mari între statele

membre au fost observate în ceea ce privește sprijinul fi nanciar net pentru gospodăriile cu venituri scăzute.

Politici de incluziune socială

Întreruperea transmiterii sărăciei de la o generaţie la alta și asigurarea de șanse egale pentru toţi sunt de

o importanţă majoră. Acţiunile în acest domeniu ar trebui să înceapă cu familiile și cu copiii. Trebuie

consolidată intervenţia pe parcursul copilăriei timpurii în domenii precum asistenţa medicală și educaţia. Sunt

esenţiale asigurarea unui echilibru corespunzător între muncă și viaţa privată și promovarea participării

părinţilor pe piaţa forţei de muncă. Disponibilitatea și îngrijirea de înaltă calitate a copiilor și ajutorul pentru un

venit adecvat acordat familiilor printr-o combinaţie între înlesnirile fi scale și prestaţiile sociale universale bine

concepute și orientate sunt instrumente esenţiale în acest sens.

Incluziunea activă este un factor-cheie în atingerea obiectivului UE privind reducerea sărăciei și în

garantarea faptului că benefi ciile creșterii economice și ale ocupării forţei de muncă sunt distribuite în mod

echitabil. Aceasta include strategii care combină ajutorul pentru un venit adecvat, accesul pe piaţa forţei de

muncă, în special pentru acele persoane afl ate la marginea societăţii, precum și servicii de calitate. Acestea sunt

necesare pentru a preveni excluziunea pe termen lung și pentru a spori eficienţa cheltuielilor sociale. Trebuie

8

îmbunătăţită acoperirea reţelelor de securitate socială prin asigurarea de fi nanţare durabilă a serviciilor sociale

și trebuie, de asemenea, crescută calitatea intervenţiilor.

Instrumente financiare ale UE pentru combaterea sărăciei

Fondul social european (FSE) este principalul instrument financiar de la nivelul UE pentru promovarea

ocupării forţei de muncă, a incluziunii sociale și a egalităţii de șanse și pentru dezvoltarea abilităţilor și a

competenţelor persoanelor. Cu un buget total de 76 de milioane de euro pentru perioada 2007-2013, FSE susţine

în mod direct acţiuni care vizează atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 în domeniul educaţiei, al

ocupării forţei de muncă și al incluziunii sociale și contribuie, de asemenea, la atingerea obiectivelor în materie

de cercetare și dezvoltare.

Programul PROGRESS sprijină proiecte care ajută la atingerea obiectivelor UE și la dezvoltarea

cunoștinţelor în domeniul politicilor de ocupare a forţei de muncă, al incluziunii sociale, al reformelor privind

protecţia socială și al egalităţii de șanse, precum și implementarea politicii sociale a UE.

Obiectivul Instrumentului european de microfi nanţare este acela de a contribui la punerea la dispoziţie a

aproximativ 500 de milioane de euro destinaţi împrumuturilor pentru întreprinderile mici în următorii ani până

în 2020. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) are ca obiectiv reducerea discrepanţelor dintre

regiuni și combaterea nivelurilor constant ridicate de sărăcie.

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) finanţează dezvoltarea infrastructurii și a

serviciilor sociale și educaţionale și, în general, îmbunătăţirile aduse calităţii vieţii și gestionarea activităţilor

economice în zonele rurale.

Programul-cadru de cercetare susţine cercetarea socioeconomică europeană avansată, în special prin

dezvoltarea de noi metodologii, prin indicatori de progres și printr-o infrastructură de cercetare.

Priorităţile cheie în lupta împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale in cazul Romaniei:

- creşterea ocupării forţei de muncă, mai ales pentru grupurile cu risc ridicat: tinerii, persoanele cu vârsta

cuprinsă între 55-64 ani, şomerii de lungă durată, pers care locuiesc în zona rurală, romii şi pers cu handicap;

- promovarea accesului egal la serviciile de sănătate, reabilitarea serviciilor de sănătate primare, diminuarea

polarizării accesului în funcţie de venituri şi aşezarea geografică;

- creşterea participării la toate nivelele de învăţământ, şi anume prin eradicarea situaţiilor în care copiii nu sunt

înscrişi la şcoală, reducerea drastică a abandonului şcolar din sistemul obligatoriu, creşterea participării şcolare

în învăţământul mediu şi învăţarea pe tot parcursul vieţii;

- eradicarea pe cât posibil a fenomenului persoanelor fără adăpost, prevenirea evacuărilor din cauza resurselor

materiale insuficiente, îmbunătăţirea situaţiei persoanelor care trăiesc în case cu condiţii neadecvate;

9

5. Cresterea economica si populatia

In 2009, populatia lumii ajungea la 6.8 miliarde, iar prognozele realizate de Natiunile Unite estimeaza o

crestere de 9.2 miliarde anual pana in 2050. Modelul european de economie este un model societal care pune

accent pe coeziunea sociala. Multe dintre studiile empirice efectuate au demonstrat ca tarile care au adoptat

modele de economie care nu prevad dezvoltarea coeziunii sociale sunt condamnate la esec. Cu alte cuvinte,

populaţia este premisa generală a existenţei, a dinamicii şi a structurii factorului muncă. Dintotdeauna,

demografia şi activităţile social-economice s-au aflat într-o strânsă legătură existenţială. Prin rolul pe care îl are

munca în ansamblul resurselor şi factorilor de producţie, populaţia reprezintă componenta primară a oricărei

societăţi, deci şi a oricărei economii.

Populaţia este suport al factorului de producţie primordial şi activ-creator şi care reprezintă destinatarul

şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi economice. Pe de altă parte, satisfacerea nevoilor

umane, deci ale populaţiei, constituie scopul general, ultim al activităţilor social-economice, în timp ce

producerea şi distribuţia bunurilor reprezintă doar mijlocul concret prin care se asigură cele necesare atingerii

scopului arătat. Populaţia totală, pe de o parte, şi populaţia activă şi ocupată, pe de altă parte, se află la baza

relaţiei dintre scopul ultim al producţiei şi mijloacele folosite pentru atingerea lui.

De-alungul timpului, rata de crestere a populatiei a fost influentata de: foamete, boli, malnutritie, razboi,

epidemii rezultand in fluctuatii mari ale ratei mortalitatii. Progresul in materie de medicina a condus la scaderea

ratei mortalitatii in special a celei infantile, ducand la cresterea sperantei de viata de la 40 ani la 70 ani intr-un

secol. Ritmul de creștere al cererii din ce în ce mai alert, la care se adaugă creșterea consumului populației au

condus la eliminarea condițiilor primare de procurare a hranei și trecerea la industrializare.

Relaţiile de interdependenţă dintre dezvoltarea economică şi dinamica populaţiei – ca două procese

distincte ale dezvoltării sociale – au fost cercetate şi reflectate ca atare, încă din antichitate. Marele filozof grec

Platon a analizat şi apreciat aceste relaţii, în contextul şi din perspectiva cetăţilor greceşti din vremea sa.

Evident, explicaţiile pe care filozoful grec le-a lăsat posterităţii poartă pecetea epocii sclavagiste în care el a trăit

şi a creat. Preocupat de găsirea mărimii optime a numărului de locuitori ce trăiau într-o cetate, Platon face

distincţie între cetatea ideală (statul ideal), cetatea reala si cetatea posibila. In concepţia lui Aristotel cetatea

sănătoasă se definea printr-o anumită relaţie naturală între populaţie şi structurile ei, pe de o parte, şi economie

şi formele acesteia, pe de alta. Pentru a delimita ceea ce era considerat ca fiind sănătos de ceea ce nu era

sănătos, filozoful grec a folosit conceptele de justiţie distributivă şi de justiţie comutativă. Legăturile acestor

două genuri de justiţie cu egalitatea şi legalitatea erau de natură să evidenţieze relaţia dintre populaţie şi

economie atât la un moment dat, cât şi în devenirea lor.

Studiind realităţile din ţările dezvoltate economic de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui

de-al XIX-lea, Thomas Malthus a formulat o lege a populaţiei a cărei esenţă este următoarea: „sporirea

veniturilor pe baza dezvoltării economice determină creşterea natalităţii, iar când această creştere devansează

intensitatea dezvoltării economice are loc scăderea veniturilor”. În optica lui Th. Malthus, creşterea populaţiei

cu o rată relativ ridicată este un obstacol în calea creşterii economice. Un spor pozitiv al populaţiei înseamnă

solicitări suplimentare la adresa tuturor sistemelor din societate: sanitar, educaţional, economic, ecologic,

habitat. Economia, la rândul ei, trebuie să răspundă acestor noi solicitări, de regulă prin creşterea producţiei

(pentru a nu reduce nivelul de trai al populaţiei).

Mai mult de trei sferturi din populatia lumii traieste in tari dezvoltate. In acestea se inregistreaza rate

scazute ale imbatranirii populatiei, spre deosebire de cazul Romaniei. Copii sub 15 ani reprezinta 30% din

populatia totala a tarilor in curs de dezvoltare si doar 17% din cea a tarilor dezvoltate. In tari precum Etiopia,

10

Nigeria, Pakistan aceasta rata depaseste valoarea de 35%. Pentru aceastea rata dependentei economice a

tinerilor de un adult care lucreaza este semnificativa.

România se bucură de un potenţial de dezvoltare important, deși insuficient exploatat. Zonele rurale

dispun de un potenţial de creştere substanţial şi au un rol social vital. Zonele rurale din România acoperă 87,1%

din teritoriul ţării, cuprinzând 47,2% din populaţie. Din punct de vedere al distribuţiei în teritoriu, populaţia

României are un nivel de ruralitate mult mai pronunţat, ponderea populaţiei rurale din România reflectă

incidenţa mai mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările rurale sunt mai puţin populate şi la scară

mai redusă, ca alternativă faţă de concentrările urbane. Multe dintre aceste comunităţi rurale contribuie, într-o

mică măsură, la creşterea economică, însă îşi păstrează structura socială şi modul tradiţional de viaţă.

Romania contine inca elemente care trebuie imbunatatite pentru a asigura convergenta veniturilor cu

cele ale UE si pentru a reusi o accelerare a cresterii economice. Contributia agriculturii la PIB a fost intotdeauna

ridicata, in 2011, a reprezentat 6,5% din totalul VAB. Numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de

excluziune socială – persoane sever defavorizate din punct de vedere material, din România, în anul 2011, era

de 29,4% din populaţie, comparativ cu media UE 27 de 8,8% în 2011. În 2011, peste 71% din populaţia săracă

din România trăia în localităţi rurale. România a evoluat în condiţii puternic marcate de manifestarea virulentă a

crizei financiare şi economice globale. La debutul crizei, economia românească parcursese o perioadă de mai

mulţi ani de creştere economică, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ important, precum şi de

majorarea datoriei externe pe termen scurt Creşterea consistentă din anii anteriori a activităţii economice a fost

urmată de o contracţie puternică în anii 2009 şi 2010. Pe fondul crizei actuale, scăderea economică a condus la

reducerea investițiilor şi majorarea şomajului, ceea ce periclitează procesul de convergenţă reală şi starea

financiară a companiilor şi populaţiei.

11

6. Tranzitia demografica

Tranziţia demografică încearcă să explice evoluţia populaţiei în funcţie de o serie de factori sociali,

economici, legislativi, educaţionali, sanitari, psihologici şi culturali. Teoria tranziţiei demografice a fost

formulată de Warren Thompson (1929) şi Frank Notestein (1954) care au afirmat că, odată cu trecerea

societăţilor de la economii pre-industriale la economia modernă, ratele de natalitate şi mortalitate încep să

scadă. În societăţile agrare tradiţionale, nivelul ridicat al fertilităţii era compensat de o mortalitate ridicată. Pe

parcurs, prin găsirea unor soluţii împotriva bolilor şi constituirea unor metode de prevenţie împotriva

epidemiilor, nivelul mortalităţii s-a redus. Fertilitatea tradiţională (5-6 copii pentru o femeie) s-a schimbat,

înregistrându-se rate scăzute datorită industrializării, urbanizării, creşterii nivelului de instruire şi astfel femeile

îşi doresc mai puţini copii.

Teoreticianul cel mai cunoscut al tranziţiei demografice Jean-Claude Chesnais susţinea, în 1986, că

tranziţia demografică este trecerea, în decursul unui interval de timp, de la un regim tradiţional de echilibru

demografic, cu niveluri ridicate ale fertilităţii şi mortalităţii, la un regim de echilibru, dar cu nivel scăzut al

fertilităţii şi mortalităţii. Tranziţia debutează cu scăderea mortalităţii urmată şi de scăderea fertilităţii.

Tranziţia demografică, parte integrantă a revoluţiei generale moderne, a pornit din Europa occidentală în

timpul Renaşterii, răspândindu-se rând pe rând în restul Europei. Viteza schimbărilor diferă de la o ţara la alta,

provocând astfel mari discrepanţe, cu importante repercusiuni în distribuţia veniturilor. Astfel, dacă ţările

dezvoltate au înregistrat valori reduse ale natalităţii şi mortalităţii dar niveluri ridicate de dezvoltare economică,

în schimb ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o situaţie inversă sub raport demografic: nivel ridicat al

natalităţii, mortalitate relativ înaltă, rată înaltă a creşterii demografice, structură relativ tânără a populaţiei şi un

nivel scăzut de dezvoltare economică.

Urbanizarea este un proces deseori asociat cu industrializare, modernizare si dezvoltare. Deasemenea se

refera la procentul dintre numarul locuitorilor care locuiesc la oras si populatia unei tari. Tarile dezvoltate (Am

de N, Europa de Vest) sunt mai urbanizate decat tarile in curs de dezvoltare.

Rata de urbanizare se refera la procentul anual de crestere a populatiei in zonele urbane ale unei tari.

Surse de crestere demografica la orase:

a. Migratia: migratia rural-urbana este o sursa majora de crestere a populatiei oraselor mai ales in statele din

lumea a III-a. Aceasta migratie este influentata de 2 factori: factorul de impingere si cel de atragere.

Factorul de impingere se refera la acei factori care forteaza gospodariile sa se mute de la zone rurale la cele

urbane. Factorul de atragere se refera la atragerea oameniilor de la tara la oras cu mirajul bogatiei.

b. Sporul natural: orasele mai cresc in populatiei nu numai din pricina imigrarilor dar si din cauza sporului

natural. Rolul sporului natural este la fel de important ca si cel al migratiei.

c. Naveta: populatia urbana mai poate creste (pe timpul zilei) din cauza muncitorilor care fac naveta zilnic de

la periferia orasului si de la satelitii acestuia la oras pentru a merge la munca.

Implicatiile cresterii populatiei urbane

a. Presiune asupra sectoarelor urbane (locuinte, infrastructura, economie, mediul inconjurator, educatie,

sanatate). Exista aceasta presiune din cauza nevoii extinderii infrastructurii si serviciilor pentru a putea

servii intreaga populatie a orasului.

b. Crestere urbana nebalansata: daca cresterea urbana este concentrata intr-o singura zona a unei tari atunci

distributia spatiala a populatiei acelei tari poate fi debalansata. De exemplu pot aparea megaorasele. Acest

termen se refera la dominanta demografica, economica, sociala si politica a unui oras asupra unui sistem

12

urban (exemplu Bangkok este de 30 de ori mai mare decat al II-lea oras ca marime din Thailanda ).

Megaorasele sunt specifice tarilor din lumea a III-a dar se gasesc si in zonele dezvoltate ale lumii.

c. Cresterea economica: spre deosebire de primele 2 implicatii ale cresterii oraselor, unii vad orasele ca

motoare ale cresterii si sustin ca cresterea urbana e benefica pentru cresterea economica. Studiile au aratat

o relatie pozitiva intre rata de urbanizare si dezvoltarea economica (exceptie facand Africa).

Una din caracteristicile izbitoare ale urbanizarii moderne este cresterea rapida a numarului de megaorase

(peste 8 milioane de locuitori) si concentrarea populatiei lor

Evolutia si dominarea stilului de viata urban este departe de a fi un simplu accident. Orasele ofera posibilitati

exclusive pentru afaceri, activitati creative si bogatie. Un factor care a influentat dezvoltarea oraselor a fost

acela ca aici educatia, sanatatea si serviciile sociale se gasesc la un standard mai inalt decat in zonele rurale

Romania

Analizând aspectele statistice şi demografice ale urbanizării României, putem afirma, că modelul

acesteia se încadrează în modelul ţărilor Est-Europene.Urbanizarea in perioada socialista a avut două surse

majore: mobilitatea populaţiei rurale către zonele urbane precum şi sporirea numărului de localităţi declarate

oraşe. Între 1930 şi 1992 numărul oraşelor aproape s-a dublat, suprafaţa oraşelor de asemenea (prin acapararea

localităţilor apropiate), iar numărul populaţiei s-a triplat. Procesul urbanizării socialiste a avut apogeul în anul

1968, când 49 de localităţi (comune) au fost declarate oraşe respectiv 594 de comune au fost incluse ataşate

oraşelor, aceasta fiind urmată de un val însemnat de urbanizare prin aplicarea celebrului plan de sistematizare şi

reconstrucţie a satelor.

După 1989, datorită schimbării sistemului economic şi social, modelul urbanizării se schimbă şi ea,

urmând-o pe cea a societăţilor capitaliste. Un indicator important al acestui fapt este apariţia, deşi într-o măsură

mică (greu de măsurat statistic), procesului de suburbanizare, tipic modelului de urbanizare capitalistă. Alte

posibile indicatoare ale acestui fapt ar putea fi diversificarea urbană (atât la nivel social cât şi economic) şi

creşterea segregării locative.

13

7. Rolul capitalului uman in sustinerea dezvoltarii economice

Capitalul uman reprezinta “... resursele productive concentrate in resursele de munca, competente si

cunoastere” (OCDE) sau “... competentele si abilitatile umane generate de investitiile in educatie si sanatate”

(OMS). Practic, capitalul uman este format din capital educational (abilitati dobandite de indivizi in procesul de

instruire scoalra, dar si in afara acestuia) si capital biologic (abilitati fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai

adesea prin starea de sanatate). Capitalul uman s-a dezvoltat ca si concept in economie, unde este privit in

special ca si „estimare a abilitatii unei persoane de a produce venituri prin munca” (Di Bartolo,1999). Atat

cheltuielile pentru educatie, cat si cele cu sanatatea pot fi privite atat ca investitie, cat si drept consum (Schultz,

1993). In general s-a impus tratarea capitalului uman ca si investitie, mai mult aceasta investitie trebuie sa fie

una continua, tintind fie dezvoltarea, fie mentinerea stocului de capital.

Educatia joaca un rol-cheie in capacitatea unei tari in curs de dezvoltare de a absorbi tehnologia moderna

si de a dezvolta capacitatea de dezvoltare si de stabilitate a cresteri economice. Mai mult decat atat, sanatate este

o conditie esentiala pentru cresterea productivitatii, si educatie de succes .Astfel, atat sanatatea cat si educatia

pot fi, de asemenea, vazuta drept componente vitale de ale cresterii si dezvoltarii, ca inputuri pentru functia de

productie agregata. Rolul lor dublu de intrari si iesiri, ne arata importanta sanatatii si a educatiei in dezvoltarea

economica.

Distributia sanatatii si educatiei in tari este la fel de importanta ca si distributia veniturilor; speranta de

viata ar putea fi destul de mare pentru persoanele mai instarite din tarile in curs de dezvoltare, dar cu mult mai

mici pentru cei saraci. Ratele mortalitatii infantile din tarile in curs de dezvoltare rama cu mai mult de zece ori

mai mari decat cele din tarile bogate. Aceste decese rezulta, in general, din conditii care sunt usor tratabile

Capitalului uman trebuie sa i se acorde atentie directa in dreptul sau propriu, chiar si in economiile care

cunosc o crestere rapida. Sanatate si educatie poate fi distribuit foarte inegal, la fel ca si venitul si avere. Dar

imbunatatind sanatate si educatie, sunt ajutate familiile sa scape de o parte din cercurile vicioase ale saraciei in

care sunt prinse. Guvernele joaca fara indoiala rolul central in directionarea formarii si dezvoltarii capitalului

uman. Bugetele publice sunt in general principalii finantatori, dar trebuie luate in considerare si cheltuielile

private. Beneficiarii dezvoltarii capitalului uman sunt deopotriva indivizii, firmele si sociatatea

Investirea in capitalul uman, ca decizie politica cu importante efecte distributionale si de crestere,

presupune cinci tipuri de optiuni majore (OCDE, 1998):

- decizia pentru nivelul investirii, optim pentru societatea in cauza si pentru membrii sai;

- modul de repartizare a costurilor intre bugetul public, firme/organizatii si persoane, toate parti beneficiare ale

investitiei;

- alocarea optima a resurselor rare (precum accesul la invatamantul superior sau la cel prescolar, accesul la

ingrijire medicala etc.), data fiind inegalitatea distribuirii beneficiilor;

- asigurarea echitatii in ceea ce priveste distributia beneficiilor investirii in capital uman;

- stabilirea procedurilor de monitorizare, masurare, evaluare si asumare a responsabilitatii pentru rezultatele

investitiei pe termen scurt, mediu si lung.

Investitia in capitalul uman, respectiv in educatie, formare si sanatate, vizeaza pe de o parte pregatirea

profesional-stiintifica a resurselor umane disponibile, iar pe de alta parte, adaptarea resurselor umane la

schimbarile structurale ale economiei impuse de progresul tehnico-stiintific, pe criterii de eficienta.

Dovezile arata ca investitiile in capitalul uman trebuie sa fie atat echitabile cat si eficiente pentru a avea

potentiale efecte pozitive asupra veniturilor. Sanatate si educatie sunt strans legate in dezvoltarea economica. Pe

de o parte, un grad ridicat al sanatatii poate imbunatati randamentul investitiilor in educatie, pentru ca sanatatea

14

este un factor important in frecventarea scolii si in procesul de invatare formala a unui copil. O viata mai lunga

ridica randamentul investitiilor in educatie; o sanatate mai buna, in orice moment al vietii poate reduce rata de

depreciere a educatiei. Pe de alta parte, un nivel al educatiei ridicat poate imbunatati randamentul investitiilor in

sanatate, pentru ca multe programe de sanatate se bazeaza pe competentele de baza, de multe ori invatate la

scoala, inclusiv igiena personala si salubritate, nu mai vorbim de alfabetizare si aritmetica; educatie este, de

asemenea, necesara pentru formarea si instruirea personalului medical. In cele din urma, o imbunatatire a

eficientei productive a investitiilor in educatie ridica randamentul unei investitii in sanatate ce duce la cresterea

vietilor salvate.

Nivelurile de sanatate si educatie sunt mult mai ridicate in tarile cu venituri mari.Cauzalitatea provine

din ambele directii: Cu venituri mai mari, oamenii si guvernele isi pot permite sa cheltuiasca mai mult pe

educatie si sanatate, precum si cu un nivel ridicat al sanatatii si educatiei, cresterea productivitatii si a

veniturilor sunt posibile. Din cauza acestor relatii, politica de dezvoltare trebuie sa se concentreze pe venit,

sanatate si educatie si in acelasi timp.

Exista si alte avantaje importante ce rzulta din urma investitiei in sanatatea sau educatia cuiva. O

persoana educata ofera beneficii pentru oamenii din jurul lui sau ei, cum ar fi citirea pentru ei sau a veni cu

inovatii care aduc beneficii comunitatii. prin urmare, exista semnifcative esecuri de piata in domeniul educatiei.

Mai mult decat atat, o persoana sanatoasa nu este doar mai putin contagioasa, dar poate aduce beneficiii

comunitatatii in multe feluri ceea ce o persoana bolnava nu poate fce. Din cauza unor astfel de efecte de

contagiune, piata nu pot „numara” ceea ce distribuie ca si nivel al eficientei sociale al sanatate si educatie.

Astfel, dupa cum a concluzionat Organizatia Mondiala a Sanatatii, " responsabilitatea pentru

performanta sistemului de sanatate al unei tari se afla in mainile guvernului." Oficialii din tarile in curs de

dezvoltare au ca baza a orientarii politicilor studii care arata interdepententele dintre sanatate, educatie, si

venituri si sunt elaboratea pentru a definii strategii.

Daca ar fi sa aducem discutia in cazul particular al Romaniei, tara ce se doreste a se afla intr-un intens

proces de recuperare a decalajelor de dezvoltare fata de tarile vestice, la nivel normativ am putea spune ca este

nevoie de investitii masive in educatie si in formarea continua.

Este evident faptul ca rolul educatiei este unul extrem de important, tocmai de aceea si in Romania se

incearca o crestere a accesului la formele de educatie superioara. Potrivit Memorandumului cu tema: Aprobarea

valorilor finale ale obiectivelor Romaniei pentru Strategia Europa 2020, aprobat de guvern, in iulie 2010,

Romania isi propune cresterea pana la 20,25%, in anul 2013 si pana la 26,74%, in anul 2020, a procentului

absolventilor de invatamant superior, raportat la populatia totala.

Reconstruirea societatii se face cu oameni bine pregatiti. De aceea, fundamental pentru succesul oricarui

proiect social adresat generatiilor prezente si viitoare este investitia in capitalul uman. Economia puternica

inseamna oameni, forta de munca pregatita si bine platita, uman. Romania nu va fi o tara mai prospera, mai

solidara, mai demna daca nu investeste masiv, in urmatorii 10 ani, in pregatirea resurselor umane. Trebuie sa

inversam tendinta de fuga a creierelor spre Occident. Avem nevoie de un program de facilitati prin care statul si

companiile private sa trimita la pregatire, in afara tarii, cel putin 10.000 de tineri pe an; tineri care sa se intoarca

si sa profeseze acasa, in Romania. Migratia este o problema importata cu care se confrunta Romania si in ceea

ce priveste eduactia si in ceea ce priveste sanatatea deoarece o mare parte a tinerilor instruti in sitemul medical

parasesc tara.

15

8. Relatia dezvoltare-mediu (dezvoltare durabila, urbana, rurala si mediu si optiuni politice in sprijinul

dezvoltarii durabile)

Mijloacele de existență a mai mult de jumătate din populația activă din tarile în curs de dezvoltare

depinde direct în întregime sau parțial de mediul inconjurator fie prin agricultură, precum și creșterea

animalelor, vânătoare, pescuit, silvicultură, și căutare a hranei. Numai acest lucru subliniază importanța celui de

al șaptelea Obiectiv de Dezvoltare ale Mileniului: "a asigura durabilitatea mediului."Calitatea mediului

afectează, și este afectat de, dezvoltare economică.În ultimii ani, economiștii s-au concentrat tot mai mult pe

implicațiile problemelor de mediu pentru succesul eforturilor de dezvoltare. este clar că eșecurile clasice ale

piaței conduc la o degradarea prea ridicata a mediului. Creșterea presiunilor asupra resurselor de mediu în țările

în curs de dezvoltare poate avea consecințe grave pentru auto-suficiență, distribuția veniturilor, precum și

potențialul viitor de creștere.

Degradarea mediului poate afecta, de asemenea, ritmul de dezvoltare economică prin impunerea unor

costuri ridicate asupra țărilor prin intermediul cheltuielilor legate de sănătate și reducerea productivitatii

resurselor. Cei mai afectati de problemele de mediu vor fi cei ai saraci.

Dezvoltare rurală și protecția mediului

Pentru a satisface nevoile alimentare extinse ale populațiilor cu creștere rapidă, se estimează că

producția de alimente în țările în curs de dezvoltare va trebui să crească cu cel puțin 50% în următoarele trei

decenii. Deoarece terenul în multe zone ale lumii este supraexploatat de populațiile existente, pentru atingerea

acestui obiectiv va fi nevoie de schimbări radicale în distribuția, utilizarea si cantitatea de resurse disponibile

pentru sectorul agricol. Și pentru că femeile sunt adesea îngrijitorii ai resurselor din mediul rural, cum ar fi

pădurile și rezervele de apă și ofera o mare parte a muncii in agricultura , este de o importanță primordială ca

programele de mediu să fie proiectate în jurul rolului lor. În plus, eforturile de reducere a sărăciei trebuie să

vizeze statutul economic al femeilor, în special, pentru a reduce dependența lor de metode nesustenabile de

producție.

Accesibilitatea crescuta a inputurilor in agricoltura la micii fermieri și introducerea (sau reintroducerea)

de metode durabile de agricultura va contribui la crearea de alternative atractive la modelele distructive de

mediu actuale de utilizare a resurselor. Investiții sporite in pamant poate crește foarte mult randamentele

terenurilor cultivate și sa asigura hrana viitorului.

Dezvoltare urbană și protecția mediului

Creșterea rapidă a populației, însoțite de migrație puternica rural-urban este ceea ce duce la rate fara

precedent de creștere a populației urbane, uneori cu un procent de două ori mai mare decat rata de creștere

națională. Prin urmare, puține guverne sunt pregătite să facă față unei cresteri considerabile asupra rezervelor de

apă urbane existente și instalații sanitare. Rezultate problemelor de mediu prezintă riscuri extreme de sanatate

pentru numărul tot mai mare de persoane expuse la ele. In Astfel de condiții exista riscul sa se ajunga la

prăbușirea infrastructurii urbane existente și la creearea condițiilor pentru epidemii și crize naționale de

sănătate. Cercetarile releva faptul ca mediul urban pare să se agraveze într-un ritm mai rapid decât cresterea

populației urbane, astfel încât costul mediu marginal al unui rezident suplimentare crește în timp. Stadiile

incipiente ale urbanizare și industrializare în țările în curs de dezvoltare sunt, în general, însoțite de creșterea

veniturilor și înrăutățirea condițiilor de mediu.

Potrivit Băncii Mondiale, nivelurile de poluare pentru cea mai rea quartila de orașe cu venituri mari sunt

mai bune decât pentru cea mai bună quartila de orașe cu venituri mici. Într-adevăr, la venituri mai mari, este mai

sa iti permiti tehnologii de curatare scumpe . Cu toate acestea, nu este nimic inevitabil despre tendința. Calitatea

16

Aerului (și apei), este strâns legată de gradul de reglementare guvernamentală, în ambele țări (si cele cu venituri

mici si cele cu venituri mari). Mai mult decât atât, unele resurse de mediu pot fi pierdute definitiv dacă nu se iau

imediat măsuri.

Principalele surse de poluare a aerului, care reprezintă cea mai mare amenințare de sănătate asociate cu

modernizarea, sunt consumul de energie, emisiile vehiculelor, și a producției industriale.

Optiuni politice in sprijinul dezvoltarii durabile

O serie de opțiuni de politică este disponibilă pentru guvernele din țările în curs de dezvoltare. Șapte ies

în evidență:

(1) stabilirea unui preț corect al resurselor,

(2) implicarea în comunitate,

(3) drepturi de proprietate clare și de proprietate a resurselor,

(4) îmbunătățirea alternativelor economice pentru cei săraci,

(5) ridicarea statutului economic al femeilor,

(6) Politicile de reducere a emisiilor industriale,

(7) adoptarea unei atitudini proactivă față de adaptarea la schimbările climatice.

dezvoltare durabila prin mediu

"Creșterea verde", care implică existenta unui nivel scazut al gazelor cu efect de seră-este o inițiativă politică

majoră în multe națiuni. De exemplu, in Coreea de Sud cea mai mare parte din bugetul său de stimulare în urma

crizei financiare din 2008 a fost investit pentru realizarea unei economii ecologice.

O economie verde:

Îmbunătățește starea financiară a populației și contribuie la coeziunea socială, în același timp reducând

riscurile de mediu;

Oferă o creștere incluzivă în timp ce susține capitalul natural pentru a oferi hrană, apă, sol, climă și

securitatea resurselor;

Oferă posibilitatea dezvoltării priorităților autorităților locale și naționale în beneficiul societății, mai ales al

segmentelor defavorizate;

Asigură continuitatea resurselor naturale, îmbunătățește furnizarea de bunuri generatoare de venituri și evită

costurile asociate deteriorării ecosistemelor.

Obiectivele dezvoltării:

1. Eradicarea sărăciei

2. Educație primară universală

3. Promovarea egalității între genuri

4. Reducerea mortalității infantile

5. Îmbunătățirea sănătății maternale

6. Combaterea HIV, malariei și a altor boli

7. Asigurarea sustenabilității mediului

8. Stabilirea unui parteneriat global pentru dezvoltare Romania

Accentuarea problemelor globale precum epuizarea resurselor naturale, deteriorarea mediului natural,

crizele economice şi financiare repetate, creşterea consumului a condus la schimbarea paradigmei de

dezvoltare, de la consum la dezvoltarea durabilă şi recunoaşterea noii direcţii de acţiune, respectiv creşterea

economică verde. „O economie verde poate fi definită ca o economie care are ca rezultat pe termen lung

17

îmbunătăţirea bunăstării şi reducerea inegalităţilor umane, fără a expune generaţiile viitoare riscurilor de mediu

semnificative şi deficitelor ecologice” (UNEP, 2010).

Noua paradigmă necesită decuplarea creşterii economice de utilizarea excesivă a resurselor naturale prin

limitarea extragerii materiilor prime naturale. Tranziţia către un nou sistem economic având la bază dezvoltarea

durabilă este recunoscută ca fiind cel mai bun răspuns la crizele globale, în special în gestionarea

problematicilor de mediu şi sociale

În anul 2011, UNEP elaborează raportul „Economia Verde”, care demonstrează că „tranziţia către o

economie verde este posibilă prin realizarea de investiţii de 2% din PIB-ul global pe an (aproximativ 1.300

miliarde dolari SUA) până în anul 2050 pentru a realiza o transformare verde a sectoarelor cheie precum

agricultură, clădiri, energie, pescuit, păduri, turism, transport şi managementul deşeurilor. Raportul menţionează

că aceste investiţii trebuie să fie impulsionate la nivel naţional şi internaţional de reforme politice.

În cadrul Strategiei Europa 2020 este inclusă inițiativa privind utilizarea mai eficientă a resurselor

naturale, obiectiv important în contextul schimbărilor climatice și al diversificării surselor de energie. Strategia

urmărește, între altele, o serie de obiective legate de conceptul de dezvoltare durabilă, vizând trinomul

„20x20x20” :

ergie cu 20%;

nivelul anului 2020.

Una dintre inovaţiile majore aduse de Strategia Europa 2020 este o nouă ţintă comună în combaterea

sărăciei şi excluziunii sociale, respectiv reducerea cu 25% a numărului de cetăţeni europeni care trăiesc sub

pragul naţional de sărăcie şi scoaterea a 20 de milioane de persoane din sărăcie.

Principalele măsuri adoptate de România pentru a asigura tranziţia spre economia verde:

- creşterea gradului de valorificare a resurselor de energie regenerabile pentru producţia de energie

electrică şi termică prin perfecţionarea pieţei de certificate verzi; promovarea unor mecanisme de

susţinere a utilizării resurselor energetice regenerabile în producerea de energie. Conform

angajamentelor asumate de România, ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de

energie trebuie să fie de 24%, iar ţinta naţională pentru eficienţa energetică este reducerea consumului

de energie primară cu 19%. Din analiza potenţialului energetic al surselor regenerabile de energie

rezultă că, pentru atingerea ţintei stabilite pentru 2020, România va trebui să valorifice 63,5% din

potenţialul total al surselor regenerabile de energie de care dispune, ceea ce implică investiţii în

tehnologii moderne.

- Rezolvarea problematicii clădirilor mari consumatoare de energie, care sunt responsabile pentru 40%

din emisiile de bioxid de carbon prin activităţile de certificare a auditorilor energetici, programul de

reabilitare termică a clădirilor, elaborarea unei metodologii de calcul, subvenţionarea dobânzii la

creditele solicitate de proprietarii de clădiri. Conform estimărilor în România, dacă se vor pune în

aplicare politicile necesare, iar infrastructura, tehnologia şi piaţa vor avea evoluţii pozitive, modelele

arată că producţia de energie electrică, sectorul rezidenţial şi cel industrial ar trebui să poată reduce cu

peste 80% emisiile de gaze cu efect de seră, sectorul transporturilor cu aproximativ 60%, iar sectorul

agricol cu aproximativ 40%.

- Creşterea eficienţei energetice, iniţiativa „O Europă eficientă” din punctul de vedere al utilizării

resurselor estimează că primele nouă măsuri adoptate în cadrul directivei privind proiectarea ecologică

vor reduce consumul cu aproximativ 340 TWh până în 2020, adică echivalentul energiei produse de 77

18

de centrale electrice obişnuite. Înacest sens menţionăm investiţii pentru modernizarea centralelor ermice,

investiţii finanţate prin Programul Operaţional Sectorial de Mediu.

- Măsuri pentru îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural şi biodiversitatea printr-un management durabil al

terenurilor agricole, investiţii finanţate prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală.

Astfel, investiţiile de mediu contribuie la crearea de noi locuri de muncă specifice economiei verde;

menţionăm serviciile în domeniul mediului, care includ dezvoltarea şi întreţinerea infrastructurii necesare (de

exemplu, managementul deşeurilor, controlul poluării, întreţinerea ariilor protejate, producerea energiei din

resurse regenerabile, prevenirea riscurilor naturale, chiar activităţi din afara sectorului de mediu precum

protejarea patrimoniului natural) oferă o premisă importantă. Pe lângă crearea de noi locuri de muncă necesare

realizării şi menţinerii infrastructurii, o atenţie specială este acordată potenţialului oferit de activităţile de

producere a bunurilor şi serviciilor în domeniul prevenirii, monitorizării, controlului calităţii apei, aerului,

solului, reciclării deşeurilor şi reducerii poluării fonice.

19

9. Politici privind dezvoltarea si rolul statului si a pietei

Realizarea unui echilibru adecvat între piețele private și politicile publice este

o provocare. În primele decenii de după al doilea război mondial și decolonizarea, scopul dezvoltării economice

sa reflectat în acceptarea aproape universală a planificarii dezvoltării ca cea mai sigură și cea mai directă cale de

progres economic. Până în 1980, puțini oameni din lumea in curs de dezvoltare ar fi pus la îndoială utilitatea sau

oportunitatea de formulare și implementare a unui plan național de dezvoltare. Planificare a devenit un mod de

viață în cadurul guvernelor si ministerelor, și la fiecare cinci ani sau cam asa ceva, cel mai recent plan de

dezvoltare a fost defilat cu mare fast.

Planificarea economică poate fi descrisa ca o încercare deliberată a guvernului de a coordona procesul

de luare a deciziilor economice pe termen lung și de a influența, direct, și, în unele cazuri, chiar a controla

nivelul și creșterea principalelor variabile economice (venituri, consum, ocuparea forței de muncă, investiții,

economisire, exporturile, importurile, etc), pentru a realiza un set prestabilit de obiectivele de dezvoltare.

Un plan economic este un set specific de obiective economice cantitative cese urmaresc a fi atinse într-o

anumită perioadă de timp, cu o strategie stabilita pentru atingerea acestor obiective. Planurile economice pot fi

complete sau parțiale. Un plan cuprinzător contine obiectivele ce acopera toate aspectele majore ale economiei

naționale. Procesul de planificare în sine poate fi descris ca un exercițiu în care un guvern alege în primul rând

obiective sociale, apoi stabilește diferite tinte, și în cele din urmă organizează un cadru pentru implementarea,

coordonarea și monitorizarea unui plan de dezvoltare.

Rolul statului

Până de curând, două puncte extreme de vedere par să fi dominat discuțiile legate de rolul guvernului în

dezvoltarea economică. Primul punct de vedere a fost că un guvern eficient nu a fost doar necesar din cauza

eșecului pieței, dar si suficient pentru a realiza o dezvoltare economică. Dacă un anumit regim nu a efectuat în

mod competent acest proces, fie regimul a fost în cele din urmă forțat să facă acest lucru ca urmare a presiuni

politice sau si-a pierdeut puterea.

Din Al doilea punct de vedere, participanții la guvern, politicieni și birocrați, erau egoist și auto-

interesati datorita calitatii lor de proprietari de companii. Chiar și atunci când economia a fost închis într-o

capcană a sărăciei, guvernul însuși a jucat un rol-cheie în acest rau echilibru. Această abordare a ajuns la o

concluzie ca si regula ca cel puțin dincolo de un rol minim, guvernele ar putea face doar inratatii lucrurile

lucrurile.

Piata

Piata realizeaza multe lucruri pozitive, printre care si furnizarea de bunuri pe care consumatorii doresc,

în cazul în care și atunci când le doresc, și acordarea de stimulente pentru inovare. Amartya Sen a subliniat că

pentru a fi generic împotriva pieței este aproape la fel de ciudat cum ai fi generic împotriva conversații. După

cum spune el, unele conversatii fac rău, chiar si velor implicati, dar acest lucru nu este un motiv de a fi

împotriva conversației în general. Pentru a sprijini un sistem de piață funcțională aceasta necesită conditii

speciale in sectoarul social, instituțional, legal si cultural. Fraudă, corupție, monopolul, precum și alte eșecuri

ale pieței nu dispar cu sub un val de magice neoclasica. Nathan Keyfitz și Robert Dorfman au identificat 14

cerințele instituționale și culturale pentru funcționarea piețelor private de eficiente:

1. Increderea (în bănci, companii de asigurări, furnizori, etc)

2. Lege și ordine (punerea în aplicare a contractelor)

3. securitatea persoanelor și a proprietatii

4. echilibrare concurenței prin cooperare (pentru un loc de muncă sigur și un mediu mai curat)

20

5. Divizia de responsabilitate și difuzarea de putere (un sistem judiciar independent)

6. Altruism comunitar (o "plasă de siguranță" socială pentru persoanele cu deficiențe, cronice șomerii,

persoanele în vârstă, etc)

7. Mobilitatea socială, legitimata cu ambiție, toleranță si competitivitate

8. Valorile materialiste ca un stimulent pentru producție mai mare

9. Amânarea satisfacție pentru a genera economisirea privat

10. Raționalitatea neconstrânsa de tradiție

11. Onestitatea Conducerii

12. Forme eficiente de concurență, spre deosebire de controlul monopolist

13. Libertatea de informații (împreună cu protecția vieții private)

14. Fluxurile de informații, fără restricții sau favoritism

Statule este cel care trebuie sa asigure indeplinirea tuturor acetor cerinte pentru a obtine o buna

funtionare a pietei.

Este clar că reformele de piață implică mult mai mult decât pur și simplu eliminarea diferențelor de preț,

privatizarea întreprinderilor de stat, și declarând libertatea piețelor . Piedicile pentru reforma pietei în multe

economii în tranziție sunt constituite de absența unora (sau mai multor) dintre precondiții instituționale și

practicile de piață. Acele guverne au limite importante, si la fel și piețele, in cobaterea aparitiei esecurilor pietei.

Din nou, problema este una de echilibru.

România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a

statului român este republică semiprezidențială. Statul se organizează potrivit principiului separației și

echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații

constituționale.Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În urma

amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Președintele

numește primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul. Parlamentul este ce care are rol legislativ,

discutând și votând legile ordinare și organice, atât în comisiile de specialitate cât și în plen.

Rolul statului este important deoarece prin legile pe care conducatorii le promulga se obtin, mentin si

asigura toate libertatile. In Romnia piata este libera statul ne intervenind deat in cazul apartiei concurentei

neloiale.

.