1 Cuprins INTRODUCERE ............................................................................................................................................... 3 CAPITOLUL I................................................................................................................................................... 5 DINAMICI ALE CONCEPTULUI DE SECURITATE .............................................................................................. 5 I.1. Prezervarea identităţii, suveranităţii independenţei şi integrităţii teritoriale – preocupare prioritară a colectivităţilor umane ............................................................................................................................ 5 I.1.1. Politica şi strategia de securitate ..................................................................................................... 5 I.1.2. Obiectul politicii de securitate.......................................................................................................... 6 I.1.3. Formele politicilor de securitate....................................................................................................... 6 I.2. Conceptul de securitate. Scurt istoric şi repere teoretice ................................................................ 13 I.2.1. Şcoala Realistă ............................................................................................................................... 13 I.2.2. Şcoala Idealistă .............................................................................................................................. 13 I.2.3. Literatura politologică străină ....................................................................................................... 15 I.3. Alte definiţii ale conceptului de securitate naţională ....................................................................... 17 I.4. Conceptul de securitate naţională în România ................................................................................. 17 I.5. Modificări în arhitectura globală de securitate ................................................................................ 20 I.5.1. Nesiguranţe şi riscuri ...................................................................................................................... 21 I.5.2. Principalele ameninţări .................................................................................................................. 21 I.6. Modele alternative de securitate în perioada războiului rece ......................................................... 24 I.6.1. Securitatea comună ....................................................................................................................... 25 I.6.2. Securitatea cooperativă ................................................................................................................. 26 I.7. Conceptele de ameninţare, vulnerabilitate şi risc ............................................................................ 26 CAPITOLUL II................................................................................................................................................ 30 TERORISMUL. DEFINIRE ŞI PRECIZĂRI CONCEPTUALE ................................................................................ 30 II.1. Definiţii ale terorismului .................................................................................................................. 30 II.2. Forme şi tipuri de clasificări ale terorismului ................................................................................... 38 II.3. Tendinţe în evoluţia terorismului .................................................................................................... 45 CAPITOLUL III............................................................................................................................................... 57 STUDIU DE PRESĂ: 11 SEPTEMBRIE 2001 ................................................................................................... 57 III.1. Declașarea „iadului terrorist” ......................................................................................................... 57
110
Embed
STRATEGII DE SECURITATE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
III.2. Cauze care au generat dezastrul, plǎnuirea atacurilor ...................................................................60
III.3. Filmul unei zile de coșmar, cronica unui dezastru ..........................................................................62
III.4. Reacții interne și internaționale .....................................................................................................66
III.5. Declarații ale șefilor de stat care au hotǎrȃt sprijinirea Statelor Unite ȋn combaterea terorismului................................................................................................................................................................69
III.6. Efecte terifiante ale evenimentelor din 11 septembrie.................................................................70
III.7. Cum s-a schimbat lumea dupǎ 11 septembrie 2001?.....................................................................75
ΙII.8. Frontul mediatic – Studiu de caz: 11 septembrie 2001 ..................................................................78
III.9. Analiza de conținut .........................................................................................................................87
Articole reprezentative din presa naționalǎ despre atentatele din 11.................................................101
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii: ..................................................................................101
Articole reprezentative din presa internaționalǎ despre atentatele din 11 ........................................105
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii: ..................................................................................105
Fațete de ziar publicate ȋn ziua 11 septembrie 2001 ȋn lume ...............................................................109
3
INTRODUCERE
Terorismul nu a apărut recent. El este foarte vechi – a precedat strategia terorii (una din
primele forme ale terorismului de stat). exercitată de legiunile romane asupra populaţiilor din
zonele ocupate, supravieţuind acesteia – şi, de-a lungul timpurilor, s-a manifestat sub toate
formele posibile, de la terorismul peşterii la ciberterorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe
care a ajuns omenirea, deci de mijloacele la dispoziţie, şi aproape peste tot în lume. Mijloacele
au fost mereu altele, esenţa a rămas însă aceeaşi: înfricoşare, distrugere, ucidere. Din păcate, şi
terorismul, ca şi războiul, face parte, într-un fel, din arsenalul prin care lu- mea se neagă pe sine,
se urăşte şi se autodistruge, crezând că se purifică.
Terorismul este acelaşi de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra
Statelor Unite ale Americii, prin imaginea terifiantă transmisă în direct (ca şi cea a revoluţiei
române din decembrie 1989), n-a făcut altceva decât să schimbe percepţia omenirii şi a
fiecăruia în parte, să-i aducă aminte că, undeva, nu departe de el, de omul planetei, poate chiar
lângă el, poate chiar în el, se află un monstru ca- re-l poate ucide oricând şi oricum. Acesta a
fost, probabil, şi obiectivul central al ata- curilor din 11 septembrie: crearea unui coşmar
universal, lumea să afle şi să nu uite că poate fi lovită şi ucisă oricând, oriunde şi prin orice
mijloace.
Terorismul nu este doar răul care se abate asupra planetei, ci este chiar răul din
lume, adică răul nostru, partea fanatică dintre noi şi, adesea, din noi, fanatismul obsesiv al
puterii, al răzbunării, el egocentrismului, al pedepsirii cu orice preţ, al purificării prin ucidere şi
prin distrugere. De aceea, acest fenomen specific doar mediului uman (doar fiinţa umană are
plăcerea sadică de a teroriza) trebuie investigat şi anali- zat aşa cum este, de pe poziţii cât se
poate de obiective, pentru a-i decela sensurile şi mecanismele, pentru a-i afla izvoarele şi, în
consecinţă, pentru a-i anihila cauzele, a-i distruge structurile, a-i limita efectele şi a-i tăia
rădăcinile.
Terorismul este o ameninţare asimetrică, din umbră. Evoluţia lui, de la o seamă sau o
sumă de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la un
război terorist, şi el asimetric şi pervers, este de natură să genere- ze reacţia corespunzătoare a
4
omenirii, să declanşeze adică războiul antiterorist.
Interzicerea agresiunii armate în dreptul internaţional rămâne încă o speranţă distantă,
un ideal la care au lucrat însă mari minţi ale secolului trecut, printre care şi un român celebru,
Nicolae Titulescu, alături de Maxim Litivinov sau Wodrow Wilson. Ei au reuşit realizarea unor
documente valabile şi astăzi ca jaloane pe drumul spre pacea totală: Convenţia pentru Definirea
Agresiunii şi a Agresorului de la Londra, Carta ONU, Rezoluţia din 1974 a Organizaţiei
Naţiunilor Unite etc. Atâta timp cât pacea rămâne o posibilitate distantă, statele mici, precum
România, beneficiază de recunoaşterea dreptului la legitimă apărare individuală şi colectivă,
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, de a-şi făuri propriul destin. Din nefericire, în
ultima perioadă, pe scena internaţională încep să se înregistreze anumite limitări ale acestui drept
inerent persoanei şi colectivităţilor de a se apăra sub masca unui drept la ingerinţă care merge
până într-acolo încât se ambiţionează să interzică chiar şi această posibilitate de manifestare a
suveranităţii naţionale. Bineînţeles, în viitor, aceste tentative vor fi respinse drept caduce, dar
este bine să ţinem cont de existenţa lor.
5
CAPITOLUL I
DINAMICI ALE CONCEPTULUI DE SECURITATE
I.1. Prezervarea identităţii, suveranităţii independenţei şi integrităţii teritoriale –
preocupare prioritară a colectivităţilor umane
În evoluţia lor, colectivităţile umane au avut ca preocupare prioritară prezervarea
identităţii, suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale. Statele, ca structuri politice
organizaţionale ale comunităţilor umane, au dezvoltat conceptul (politica) de securitate naţională
pentru apărarea şi promovarea intereselor proprii.
Securitatea naţională nu poate fi obţinută numai prin propriile puteri şi necesită
cooperarea dintre state, acestea fiind întotdeauna preocupate pentru a avea propria politică de
securitate şi apărare în concordanţă cu politica externă, în scopul dezvoltării alianţelor militare şi
pentru construirea de structuri de securitate în alte domenii, inclusiv în cel economic şi social.
Dacă în secolul al XIX-lea, metoda folosită' era aceea a „echilibrului de putere", în secolul XX,
deja încep să se dezvolte organizaţii de securitate colectivă, precum Liga Naţiunilor şi
succesoarea ei, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), dar şi organizaţii de apărare colectivă,
precum NATO sau Tratatul de la Varşovia.
De asemenea, statele au fost întotdeauna preocupate de elaborarea reglementărilor
dreptului public intern, pentru a apăra interesele şi a menţine echilibrul social, pentru asigurarea
funcţionării colectivităţilor umane şi, în domeniul politicii externe, elaborarea reglementărilor
acordurilor la nivel global, regional, bilateral şi internaţional.
I.1.1. Politica şi strategia de securitate
Pentru asigurarea intereselor lor naţionale, conducerea politică a statelor stabileşte
jaloane politice pentru ghidarea formulării unei strategii naţionale, În domeniul securităţii, în
limbajul curent, se folosesc termenii de politică de securitate şi strategie de securitate.
Politica de securitate se regăseşte materializată în strategia de securitate şi reprezintă o
paletă largă de acţiuni sau aprecieri pentru ghidare, adoptate de guvern la nivel naţional, în
vederea realizării obiectivelor naţionale. Aceasta are drept scop îmbunătăţirea siguranţei
6
instituţiilor sociale, economice şi politice ale naţiunii, împotriva ameninţărilor provenind de la
alte state independente. Modul în care oficialii americani abordează problematica securităţii -
ceea ce este urgent primează în raport cu ceea ce este important constituie un exemplu relevant,
referitor la limitele în care decidenţii politici majori abordează problemele cu care ne vom con-
frunta în viitoarele decenii1.
I.1.2. Obiectul politicii de securitate
În general, politica de securitate trebuie să răspundă la întrebarea ce trebuie întreprins?
Cu alte cuvinte, politica de securitate reprezintă activităţile rezultate în urma deciziilor pe care
deţinătorii puterii politice le iau pentru realizarea unei „stări de neprimejdie" în mediul
internaţional, cum ar fi, printre altele, decizia de alăturare la o organizaţie de cooperare în
materie de securitate sau de apărare colectivă - desigur, o decizie cu impact puternic asupra
securităţii unei ţări - în principiu, o astfel de cooperare îmbunătăţind securitatea naţională şi
asigurând o reacţie colectivă împotriva ameninţărilor. Totuşi, nu trebuie să se omită faptul că,
asumându-şi „calitatea de membru" la o astfel de organizaţie, statul respectiv este „obligat să se
adapteze la obiectivele şi cerinţele alianţei respective, limitându-şi, astfel, opţiunile pentru
definirea unei politici naţionale de securitate"2.
I.1.3. Formele politicilor de securitate
De regulă, în studiile de specialitate, orice politică de securitate este concepută
(regăsită) în trei forme sau tipuri de politici de securitate:
a) Politica de securitate militară - politică prin care se stabileşte şi se coordonează
programul activităţilor destinate să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;
b) Politica de securitate internă - politică ce se ocupă de acţiunile subversive ale forţelor
interne la adresa statului;
1 F. Tobă, Decizia politică şi securitatea naţiunii, Ed. Licorna, Bucureşti, 2003, p. 23, 24.2 A se vedea şi ghidul UIP-DCAF pentru controlul parlamentar al sectorului de securitate, 2003, în
traducere certificată de Centrul de Studii Regionale, Capitolul l, Securitatea în schimbare într-o lume în schimbare,în Ghid practic pentru parlamentari nr. 5/2003 (Controlul parlamentar al sectorului de securitate. Principii,mecanisme şi practici), Ed. Ziua, Bucureşti, p. 15-17.
7
c) Politica de securitate situaţională - are ca obiectiv evitarea apariţiei riscului unei
eroziuni survenite prin schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice,
demografice şi politice, cu efecte asupra puterii statului.
O tipologie asemănătoare politicilor de securitate o distingem şi în viziunea lui Samuel
P. Huntington3. Mai mult, o analiză atentă a documentelor care se referă la această materie şi
care reglementează securitatea naţională relevă, aşa cum se subliniază şi într-un recent studiu al
Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate din cadrul Universităţii Naţionale de
Apărare4, faptul că autorităţile naţionale sunt „preocupate, în egală măsură, atât de configurarea
mediului de securitate, cât şi politicile de securitate al căror scop este prevenirea şi contracararea
vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor"5, în context, se menţionează în studiu,
Statele Unite reglementează realizarea securităţii sale prin patru documente, toate de importanţă
majoră: Strategia de Securitate Naţională, Strategia de Apărare Naţională, Strategia Militară
Naţională şi Strategia de Securitate Internă, care au în vedere provocări nu numai tradiţionale,
neregulate, ci şi provocări „catastrofale", care implică achiziţionarea, posesia şi folosirea în
scopuri teroriste a armelor de distrugere în masă sau unitar de principii, direcţii de acţiune şi
modalităţi de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de Securitate Naţională a României,
în vederea promovării intereselor naţionale6. Pentru promovarea şi apărarea intereselor sale
naţionale, se arată şi în Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, România va acţiona atât
prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de
informaţii, cât şi prin cooperarea cu alte state şi participarea la procese multinaţionale şi în
organizaţii internaţionale, politica sa de securitate având drept componentă de bază „promovarea
măsurilor necesare contracarării unor noi tipuri complexe de riscuri, inclusiv de natură
neconvenţională"7.
3 C. Moştoflei, N. Dolghin, Studii de securitate şi apărare, vol. I, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare,Bucureşti, 2005, p. 186.
4 C. Moştoflei, N. Dolghin, op. cit., p. 194-198.5 Idem, p. 194.6 A se vedea pct. l, Interesele Naţionale ale României, din Strategia de Securitate Naţională a României,
adoptata de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 36/2001 (M. Of. nr. 822 din 20 decembrie 2001) şi Strategia deSecuritate Naţională a României - România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţarădemocratică, mai sigură şi prosperă (proiect), aprobată în şedinţa CSAT din 17 aprilie 2006, în prezent în dezbaterepublică şi accesibilă pe site-ul Preşedinţiei României, p. 5, 6 şi p. 11, 12.
7 Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, elaborată de Guvernul României, Bucureşti, 2004, p. l şiurm.
8
Securitatea României şi a Aliaţilor săi poate fi afectată, pe termen mediu şi lung, de o
„gamă de riscuri şi vulnerabilităţi interdependente, difuze, multidirecţionale", care impun, aşa
cum se menţionează în Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale, „modalităţi de acţiune
adecvate şi flexibile"8.
Astfel, rolul României, ca actor individual şi în calitatea sa de stat membra NATO şi
viitor membru al Uniunii Europene, este definit pe două paliere:
a) Regional - printr-o politică coerentă, într-o viziune regională extinsă, înglobând
Europa de Sud-Est, Marea Neagră şi Caucaz, zona Orientului Mijlociu şi a Mediteranei şi spaţiul
Asiei Centrale;
b) Global - prin participare la procese globale cu relevanţă directă pentru securitatea sa
naţională, România fiind implicată substanţial în eforturile internaţionale şi statale de combatere
a noilor provocări globale la adresa păcii şi securităţii internaţionale.
Mai mult decât atât, proiectul pentru o nouă strategie de securitate naţională
menţionează angajarea activă a României în procesul de înfăptuire a securităţii prin „promovarea
democraţiei, lupta împotriva terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de
distrugere în masă ca «imperativ» pentru politica noastră de securitate şi, totodată, ca o ,,condiţie
fundamentală» a participării la beneficiile globalizării, exploatării oportunităţilor pe care le
prezintă mediul internaţional de securitate şi contracarării eficiente a riscurilor şi ameninţărilor
majore”. Toate aceste priorităţi ale participării active a României la construcţia securităţii
internaţionale sunt prezentate, într-un capitol distinct, capitolul III, intitulat „Priorităţile
participării active la construcţia securităţii internaţionale: promovarea democraţiei, lupta
împotriva terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă”.
Lor li se adaugă, potrivit proiectului de document menţionat mai sus, noi direcţii prioritare de
acţiune spre care vor trebui canalizate eforturile politice, organizatorice şi financiare ale
autorităţilor publice şi instituţiilor de securitate, Între acestea: construirea noii identităţi europene
şi euroatlantice prin construcţia statului european şi euroatlantic al României, soluţionarea
problemelor de securitate care afectează încă Balcanii de Vest şi vecinătatea estică a României
şi, nu în ultimul rând, construirea unui climat de securitate şi prosperitate în zona Mării Negre.
8 Ibidem, p. 2.
9
Putem deduce de aici că România, în deplin acord cu politica sa de securitate, se va
implica tot mai activ, nu numai în mecanismele diplomaţiei preventive şi în sprijinul măsurilor
de creştere a încrederii şi securităţii în Europa, promovate de OSCE, ci şi printr-o participare
activă la politica europeană de securitate şi apărare, la misiunile organizate sub egida UE şi
NATO, care au drept scop realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate din Europa de Sud-Est,
realizarea şi menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul caucazo-caspic, în zona Mării Negre şi a
Balcanilor9, În acest cadru, şi Armata României îşi va putea asuma responsabilităţi sporite10, în
acord cu evoluţiile din mediul de securitate, pentru apărarea intereselor naţionale şi colective,
pentru integrarea în UE, precum şi pentru participarea la lupta împotriva terorismului
internaţional11, consolidarea încrederii şi cooperării în plan regional şi în Europa, în acest sens,
Ministerul Apărării Naţionale elaborează12 Strategia militară care va evalua, din punct de vedere
strate-gico-militar, mediul internaţional de securitate şi va identifica potenţiale riscuri şi
ameninţări militare, va defini obiectivele militare naţionale şi va stabili conceptele strategice şi
operaţionale pentru îndeplinirea acestor obiective şi misiuni ale armatei.
Prin prezenţa sa în diferite structuri ONU, România a avut şi are posibilitatea de a
participa la procesul decizional cu impact atât asupra Organizaţiei mondiale, cât şi asupra
situaţiei internaţionale, la nivel global şi regional. Ca ţară membră a Organizaţiei Tratatului
Nord-Atlantic, a aderat la obiectivele şi politicile de securitate ale Alianţei şi va contribui la
configurarea profilului de forţă al acesteia, conform prevederilor Conceptului Strategic al
NATO. Mai mult, prin poziţia sa în cadrul iniţiativelor regionale din sud-estul Europei, a
conexiunilor cu regiunea Caspică, precum şi prin exploatarea potenţialului din bazinul Mării
Negre, în combaterea riscurilor neconvenţionale, România va consolida politica NATO de
proiecţie a stabilităţii în Balcani şi statutul său de stat membru NATO.
9 Strategia de securitate naţională a României - România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru oviaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă (proiect), aprobată în şedinţa CSAT din 17 aprilie2006, p. 18-22.
10 Programul de Guvernare 2005-2008, p. 126; Strategia de securitate naţională a României - RomâniaEuropeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă(proiect), aprobată în şedinţa CSAT din 17 aprilie 2006, p. 30 şi urm.
11 Strategia de securitate naţională a României - România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru oviaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă (proiect), aprobată în şedinţa CSAT din 17 aprilie2006, p. 14 şi urm.
12 Pe baza Strategiei naţionale de apărare, a Cartei Albe a apărării şi a Directivei ministeriale NATO.
10
Ca viitor membru UE, România îşi propune o participare activă la strategia UE de
edificare a unei politici de securitate comună, urmând să-şi fixeze, în mod concret, „contribuţia
la realizarea Proiectului Headline 2010 (HG 2010)" 13, document prin care, până în anul 2010,
UE trebuie să deţină capacitatea de a interveni, în situaţie de criză, în orice punct de pe glob14, În
acest scop, în documentul aprobat recent de CSAT şi supus dezbaterii, până la adoptarea în
Parlamentul României, se prevede ca România să îşi sporească participarea la promovarea
democraţiei, păcii, securităţii şi prosperităţii în cadrul politicii de vecinătate şi la operaţiunile de
gestionare a crizelor regionale şi de securizare a fluxurilor energetice şi comerciale.
Cea mai nouă iniţiativă internaţională a României, Conceptul Forumului Multinaţional
pentru Dialog şi Cooperare, a fost lansată la Kiev, la Forumul Comunităţii Opţiunii
Democratice15, în prezenţa liderilor politici din Ucraina, Georgia, FYROM, Republica Moldova,
Ţările Baltice, precum şi a Secretarului general al OSCE, Consiliului Europei şi OCEMN
(BSCO).
Din cele prezentate, se poate desprinde, credem, cu claritate, ideea potrivit căreia,
Strategia de securitate răspunde, la întrebarea cum îndeplinim politica de securitate? Ea oferă
politicii instrumentele teoretice, practice şi metodologice pentru realizarea scopurilor şi
obiectivelor politice. Caracterul său naţional rezultă din caracterul naţional al politicii pe care o
deserveşte, În concluzie:
a) Strategia de securitate reprezintă arta şi ştiinţa de a dezvolta şi folosi puterea politică
şi economică a unei naţiuni, împreună cu forţele sale armate, în timp de pace, în situaţii de criză
şi la război, pentru asigurarea obiectivelor naţionale, Într-o formulare foarte generală, aceste
obiective (obiectivele naţionale) sunt tendinţele, scopurile sau ţelurile unei naţiuni, supuse
acţiunii căilor şi mijloacelor de asigurare a lor, către care este direcţională o politică şi cărora li
13 Programul de Guvernare 2005-2008, p. 126; Strategia de securitate naţională a României - RomâniaEuropeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă(proiect), aprobată în şedinţa CSAT din 17 aprilie 2006, p. 17.
14 Documentul privind HG 2010 (Headline 2010) - adoptat în cadrul Reuniunii miniştrilor Apărării aistatelor membre ale UE, din 17 mai 2004 - reprezintă rezultatul adaptării vechiului document HG 2003, adoptat îndecembrie 1999, la Helsinki, ale cărui prevederi au fost îndeplinite satisfăcător din punct de vedere cantitativ (forţăde reacţie rapidă de 60.000 militari, dislocabilă în 60 de zile şi sustenabilă timp de un an în zona de acţiune). Potrivitdocumentului HG 2010, UE trebuie să fie în măsură să ia o decizie de lansare a unei operaţii pentru gestionarea uneicrize în termen de 5 zile de la aprobarea Conceptului de către Consiliu, cu desfăşurarea de trupe în 10 zile de laadoptarea deciziei de intervenţie la întregul spectru de operaţii de gestionare a crizelor (Headline 2010, p. l,http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/2010%20Headline%20Goal.pdf).
15 În sensul unei „axe" a statelor democratice care nu doresc să se mai afle sub sfera de influentă a Rusiei.
11
se afectează eforturile şi resursele naţiunii respective. Ele stabilesc scopurile finale sau ce
urmează a se realiza de către elementele puterii naţionale. De regulă, strategia are un orizont de
evaluare pe termen mediu de 5 ani şi cuprinde elemente predictibile pe termen lung, care
influenţează obiectivele naţionale şi colective de securitate şi apărare.
Strategia este, în cele din urnă, o metodă, iar metoda strategică se aplică, totdeauna, în
funcţie de cadrul naţional, în parametrii de alianţă sau de coaliţie, În literatura de specialitate16,
se subliniază tot mai des ideea potrivit căreia nu pot exista strategii viabile în afara unor politici
viabile, dar nici politici viabile în afara unor state puternice, mature şi stabile. De asemenea,
strategia de alianţă, definită pe intersecţia strategiilor naţionale, devine un întreg care, la rândul
lui, condiţionează comportamentul strategic naţional, între cele două tipuri de strategie existând
numeroase intercondiţionări şi interdeterminări.
În cazul României, Strategia Naţională de Securitate reprezintă „documentul de bază17care defineşte aceste interese, ca şi obiectivele pentru realizarea lor18 , fiind expresia politică şi
de reglementare cea mai înaltă a statului român şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi
orientare a acţiunilor din întreg sistemul securităţii naţionale. De altfel, în documentul adoptat de
CSAT, la 17 aprilie 2006, însuşi preşedintele României subliniază că noua strategie de securitate
este un concept integrator de sinteză, care se operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii,
planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi ameninţările ce
pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi unitate
construcţiei europene. Cu alte cuvinte, strategia de securitate este instrumentul naţional ce dă
forţă şi valoare practică acestor cerinţe. Cel de-al doilea document, Carta Albă a Securităţii şi
Apărării Naţionale, asigură coordonarea între politică şi politici, obiective şi planuri, strategii şi
resurse, creând o viziune de ansamblu asupra reformei interne, cu realizările şi nerealizările sale.
Această viziune, după cum se menţionează în document, este destinată „dezvoltării capacităţii
României de a-şi consolida regimul politic democratic şi mecanismele economiei de piaţă în plan
16 Gh. Văduva, Strategie naţională şi strategie de alianţă. Repere conceptuale, în Impact strategic nr. 2,2005, Universitatea Naţională de Apărare, CSSAS, p. 97-102.
17 Strategia de Securitate naţională a României - Garantarea democraţiei şi a libertăţilor fundamentale,dezvoltare economică şi socială susţinută şi durabilă, aderare la NATO şi integrare în Uniunea Europeană,Preşedinţie României, Bucureşti, 2001, p. 5 şi 8.
18 Potrivit Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării (M. Of. nr. 1052 din 12 noiembrie 2004),Strategia naţională de apărare a României cuprinde: definirea intereselor şi obiectivelor naţionale de securitate,identificarea potenţialelor riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi, direcţiile de acţiune şi principalele modalităţi pentruasigurarea securităţii naţionale a României în cadrul Alianţei.
12
intern, precum-şi de a acţiona pe plan regional şi global pentru promovarea intereselor proprii şi
a celor ale aliaţilor săi"19. Este o viziune şi o condiţie pe care, în noul Program de Guvernare
2005-2008, o găsim reformulată şi întărită: România trebuie să-şi dezvolte propriul său profil
strategic în condiţiile unei stabilităţi politice interne şi ale unei dezvoltări economice reale, să
participe la efortul de apărare colectivă în cadrul Alianţei şi la construcţia dimensiunii militare a
Uniunii Europene, precum şi la întreaga gamă de misiuni pentru îndeplinirea angajamentelor de
cooperare şi parteneriat asumate pe plan internaţional20;
b) Ca orice strategie, şi strategia de securitate operează cu concepte strategice care
stabilesc „cum" (unde şi când?) se îndeplinesc obiectivele, În esenţă, conceptele strategice sunt
acţiuni pe scară largă sau căi şi moduri în care se pot întrebuinţa elementele puterii naţionale. De
asemenea, strategia de securitate trebuie să aibă şi mijloace (resursele naţionale). Acestea se
exprimă ca putere naţională, adică capacitatea unui stat de a-şi îndeplini interesele naţionale. Ele
constau în mai multe elemente, dar interdependente, politice, economice şi militare. Ele stabilesc
mijloacele strategiei naţionale. Cum acţiunea devine, din ce în ce mai mult, o acţiune de tip
integrat, strategia trebuie să răspundă acestei exigenţe, indiferent de domeniul în care se aplică.
Dr. Gheorghe Văduva21 menţionează în lucrările sale că începem să trăim o epocă a „strategiei
integrate", mai exact, epoca „strategiei integrale". Şcoala strategică europeană, ca şi cea asiatică
sau americană, cultivă acelaşi „integralism strategic", acelaşi spirit unitar de reunire, în aceleaşi
concepte, a domeniului politic, a celui cultural, a celui informaţional, a celui economic şi a celui
militar;
c) Căile de acţiune propuse în cadrul strategiei de securitate conturează, la modul
principial, viitoarele acţiuni ale statului. Dar ele nu sunt exhaustive şi lasă loc multor altora, care
pot să apară în funcţie de evoluţia mediului de securitate intern, subregional, regional şi global,
deoarece, aşa cum a afirmat şi reputatul analist militar Moltke că „strategia este mai mult decât o
ştiinţă. Este arta de a lucra sub presiunea celor mai dificile circumstanţe"), nu există strategie
standard, soluţie unică, metodă infailibilă, ci doar, după cum a apreciat şi cunoscutul analist
Zbigniew Brezezinski, „experienţe şi învăţăminte orientative".
19 Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Perspective ale reformei sectorului de securitate, p. 123.20 Programul de Guvernare 2005-2008, p. 122.21 Gheorghe Văduva este cercetător ştiinţific gr. I la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate
(CSSAS) din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, Carol I, Bucureşti.
13
Deci aceste căi, forme şi mijloace se pot adapta, recombina şi reînnoi şi în funcţie de
modificarea priorităţilor şi a ierarhizării intereselor naţionale.
Dar, desigur, acest lucru va fi determinat tot de schimbarea mediului de securitate, care,
la rândul său, va impune modalităţi şi căi de gestionare şi de potenţare a resurselor22.
I.2. Conceptul de securitate. Scurt istoric şi repere teoretice
Conceptul de securitate şi elementele sale componente au suferit de-a lungul timpului
modificări esenţiale, ca şi atitudinea statelor faţă de modalităţile de transpunere a acestuia în
viaţă, în raport cu schimbările care au loc pe plan internaţional.
Până în anii '80, când conceptul de securitate avea un rol subsidiar, fiind dezvoltat cu
precădere în domeniul militar, se distingeau doar două abordări care au dominat gândirea
referitoare la problema securităţii naţionale.
I.2.1. Şcoala Realistă
O primă abordare a fost „securitatea ca un derivat al puterii", urmată de către Şcoala
Realistă de Relaţii Internaţionale (SRRI) şi dezvoltată de către E.R. Carr şi H. Morgenthau,
care aveau în centrul analizei „conceptul de putere", securitatea derivând din poziţia dominantă
pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena internaţională. Adepţii
şcolii realiste a teoriei relaţiilor internaţionale ofereau conceptului de securitate un înţeles
restrâns, aproape sinonim cu puterea militară23.
I.2.2. Şcoala Idealistă
Cea de-a doua abordare a fost „securitatea, o consecinţă a păcii", abordare pe care o
dezvolta, fără şansă de reuşită, Şcoala Idealistă, creată la începutul secolului al XX-lea, în jurul
Ligii Naţiunilor. „O pace durabilă, susţineau idealiştii, ar asigura securitatea tuturor". Un punct
22 C.G. Balaban, Strategia securităţii naţionale este elaborată definitiv?, Ed. Academiei de înalte StudiiMilitare, Bucureşti, 2002, p. 72 şi urm.
23 J. Warner, Plugging the GAP. Working with Buzan: the Ilisu Dam as security issue, Occasional PaperNo. 67, School of Oriental and African Studies, Kind's College London, University of Londond, January 2004, p. 4,
14
de vedere rămas fără ecou, şcoala nereuşind să-1 impună, deoarece era criticată pentru eşecul
primei instituţii cu caracter universal pe care o crease .24
Totuşi, sub presiunea conceptului şi fenomenului de interdependenţă, cele două şcoli îşi
găsesc noi conceptualizări asupra cărora vom reveni pe parcurs.
În teoria relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate naţională este foarte des folosit.
Literatura de specialitate chiar îi consacră o bogată gamă de definiţii, dar departe de a întruni
consensul teoreticienilor relaţiilor internaţionale. Mai mult, chiar şi în lipsa unei şcoli de gândire
coerente, în privinţa conceptului de securitate, literatura de specialitate evidenţiază şi conotaţiile
sale principale, precum şi măsurile şi acţiunile necesare pentru realizarea ei.
Totuşi, începutul anilor '90 coincide cu afirmarea mai multor şcoli de gândire cu privire
la conceptul de securitate, din rândul cărora, trei: realismul (neorealism, realism clasic),
liberalismul (neoliberalism) şi constructivismul sunt considerate cele mai importante25. Chiar
dacă menţin ideile de bază ale fiecăreia, aşa cum au fost construite de clasici, toate aceste noi
şcoli dezvoltă abordări diferite ale conceptului de securitate. Or, tocmai această diversitate de
abordări şi coagularea unor şcoli de gândire în domeniul relaţiilor internaţionale sugerează
direcţii principale de cercetare, care, combinate, permit o operaţionalizare mai complexă a
securităţii.
Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absenţa pericolului"
sau „absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite", iar cel de insecuritate cu sintagma
„prezenţa pericolului". Cu alte cuvinte, unei securităţi ridicate îi corespunde un pericol scăzut, iar
unei securităţi scăzute îi corespunde un pericol ridicat1, în fiecare „model de securitate" creat,
ameninţările constituind nu numai „criteriul de definiţie" a securităţii, ci şi punctul de inflexiune
în funcţie de care se diferenţiază fiecare dintre modelele de securitate create. Pe cale de
consecinţă, fiecare dintre aceste modele identifică diferit obiectul securităţii, respectiv: statele (în
paradigma westfalică) ori grupurile etno-culturale sau chiar indivizii (în modelele alternative, ca
de exemplu, securitatea comprehensivă, securitatea comună şi securitatea cooperatistă, concepte
dezvoltate în urma destrămării sistemului internaţional bipolar şi prăbuşirii sistemului comunist).
24 . Băloi, Metodologie şi indicatori de securitate. Conceptul de securitate. Şcoli de gândire, p. l, rubricăpermanentă pentru dialog ştiinţific, chiar şi virtual www.studiidesecuritate.ro.
25 C. Moştoflei, P. Duţu, A. Sarcinschi, Studii de securitate şi apărare, vol. 2, Ed. Universităţii Naţionale deApărare, Bucureşti, 2005, p. 10 şi urm.
15
O definiţie generală, cuprinzătoare, a ameninţărilor la adresa securităţii şi care a deschis
calea spre înţelegerea securităţii dincolo de aspectul său militar, este dată de Richard Ullman.
Conform acestei definiţii, o ameninţare la adresa securităţii este „o acţiune sau succesiune de
evenimente care: ameninţă în mod grav să producă degradarea calităţii vieţii cetăţenilor unui stat,
într-o perioadă relativ scurtă de timp, sau constituie o ameninţare de neignorat la adresa libertăţii
de alegere a politicii unui guvern sau a unei entităţi private, sau neguvernamentale din interiorul
unui stat"26.
Fără a face o trecere în revistă a multitudinii de definiţii care au fost sau sunt date
securităţii, prezentăm mai jos câteva dintre acestea, plasate, evident, într-un anume context
istoric, prin a căror diversitate şi dezacorduri vom evidenţia mai bine caracteristicile securităţii şi
vom evita, astfel, percepţii incomplete sau care lasă loc interpretărilor.
I.2.3. Literatura politologică străină
Astfel, în literatura politologică americană, dar şi în discursul politic, conceptul de
securitate are în centru provocările şi ameninţările de natură militară şi nemilitară care vizează
interesele naţionale americane, oriunde în lume, iar unii politologi concep provocările la adresa
securităţii ca având originea în trei surse generale: ameninţări militare directe; tendinţe din
domeniul economic care intră în contradicţie cu bunăstarea omului şi provocări la „onoarea
naţională".
De asemenea, în opiniile politologilor americani, dar şi a politologilor ruşi şi europeni,
securitatea naţională este definită prin perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care le ocupă în
raportul de forţe internaţional şi al mijloacelor folosite. Spre exemplu, politologul american
Walter Lippman consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este
în pericol să-şi sacrifice valorile esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi poate (este capabilă),
dacă este provocată, să şi le păstreze prin obţinerea victoriei într-un asemenea război"27. Cu alte
cuvinte, securitatea înseamnă capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest
lucru nu reuşeşte, de a câştiga un război, pentru a nu-şi pierde integritatea şi independenţa
naţională.
26 R. Ullman, Redefining Security, în International Security 8:1 (1983), p. 15.27 B. Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate în epoca de după Războiul
Rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000; C. Moştoflei, P. Duţu, A. Sarcinschi, op. cit., p. 8-14; A.
16
În opiniile altor politologi, securitatea naţională este definită ca fiind „planul naţiunilor
pentru coordonarea folosirii tuturor instrumentelor puterii de stat, non-militare şi militare, pentru
urmărirea obiectivelor care apără şi promovează interesele sale naţionale” (Terry L. Deibel) sau
„abilitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu succes interesele naţionale, aşa cum sunt promovate ele
în orice parte a lumii”28.
Alţi autori, precum Michael H.H. Louw, consideră că securitatea cuprinde „politica de
apărare tradiţională a unei naţiuni, precum şi acţiunile nelimitate ale unui stat pentru a asigura
supravieţuirea întregii sale capacităţi ca entitate politică, în vederea exercitării influenţei şi
îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale" sau „acea parte a politicii guvernamentale
care are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau măririi
valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali".
Relevantă pentru scopul propus ni se pare şi opinia exprimată de Charles Schultze într-
un articol publicat în anii '70 în revista Foreing Affair. Acesta avertiza că termenul de securitate
nu atrage după sine o formulare clară şi precisă. El se referea la o varietate de riscuri, despre a
căror existenţă avem prea puţine cunoştinţe şi a căror natură de-abia o putem percepe29.
Între teoreticienii din perioada post-război rece care au încercat să remodeleze conceptul
de securitate se remarcă Bary Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde, reprezentanţi ai Şcolii
(Institutului pentru Cercetarea Păcii) de la Copenhaga, toţi adepţi ai lărgirii sferei de definire a
securităţii. Ei oferă o metodă operaţională constructivistă care presupune, pe lângă încorporarea
principiilor tradiţionaliste, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi pro-
punerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale30, Înscriindu-se
pe linia de idei a neorealismului, cei trei reprezentanţi ai Şcolii de la Copenhaga dezvoltă
concepte precum: security as silence, subsuming securiry, securizare-desecu-rizare, iar din punct
de vedere al modelelor structuraliste, după cum consemnează Aurel Băloi, păstrează aceleaşi
categorii generale de securitate (militar, mediu economic, social şi politic) sau adaugă noi
modele, aşa cum este, spre exemplu, modelul de securitate al „clepsidrei" propus de Ole Waever.
28 A. Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Ed. UniversităţiiNaţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 7 şi urm.
29 C. Schultze, Conţinutul economic al securităţii naţionale, în Foreing Affairs nr. 5/1973, p. 529 şi urm.30 C. Moştoflei, P. Duţu, A. Sarcinschi, op. cit., p. 11 şi urm.
17
I.3. Alte definiţii ale conceptului de securitate naţională
Dictionary Of American Government defineşte securitatea naţiunii ca o condiţie a
avantajului militar sau de apărare, o poziţie favorabilă în relaţiile internaţionale şi o situaţie de
apărare care permite o rezistenţă încununată de succes împotriva unor acte ostile sau distructive,
interne sau externe31.
Dicţionarul de Relaţii Internaţionale consideră că securitatea înseamnă absenţa
ameninţărilor împotriva unor valori importante; „securitatea poate fi absolută, cu alte cuvinte
absenţa oricărei ameninţări este echivalentă cu securitatea completă şi invers; într-un sistem de
relaţii de ameninţare totală, într-un sistem de ostilitate implacabilă, se poate ajunge la o paranoia
sistematică"32.
Pentru Colegiul Naţional De Apărare (Canada), securitatea naţională reprezintă
„prezervarea nivelului de viaţă acceptabil al populaţiei", comparabil cu nevoile şi aspiraţiile
legitime ale altora. Aceasta include „lipsa agresiunilor militare sau a coerciţiei, a subversiilor
interne şi a eroziunii valorilor politice, economice şi sociale, care sunt esenţiale pentru calitatea
vieţii".33
Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale: „conceptul de securitate urmăreşte
asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a statului, a prosperităţii, siguranţei şi
dezvoltării durabile a societăţii în ansamblul său .
I.4. Conceptul de securitate naţională în România
Conceptul de securitate naţională în România, în literatura autohtonă de specialitate,
precum şi în Universitatea Naţională de Apărare34(România), instituţie de învăţământ militar
superior de cel mai înalt nivel care pregăteşte lideri şi experţi militari şi civili, din ţară şi din
31 În Dictionary of American Government and Politics, Ed. Dorsey, 1988.32 G. Evans, Jeffrey Newrham, Dicţionar de Relaţii internaţionale, Ed. Universal Delsi, Bucureşti, 2001, p.
501.33 Capitolul l (Politica de securitate a României), Carta Albă a Securităţii şi Apărării, Guvernul României,
Bucureşti, 2004.34 Universitatea Naţională de Apărare s-a constituit pe structura Academiei de înalte Studii Militare şi
funcţionează sub această denumire începând cu l noiembrie 2003 în baza H.G. nr. 1027/2003 (M. Of. nr. 646 diniiseptembrie2003).
18
străinătate, selecţionaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor unor funcţii de conducere şi expertiză în
domeniile apărării şi securităţii, securitatea naţională a mai fost definită ca reprezentând: „starea
în care trebuie să se găsească un stat pentru a putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit,
pentru promovarea intereselor fundamentale proprii"35, „o stare, o situaţie în care un stat, în
urma adoptării unor măsuri specifice, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele
sale fundamentale nu sunt primejduite", „un proces pe care îl parcurge şi îl gestionează un stat,
pentru a atinge acea stare definită anterior"36, „o stare caracterizată printr-un ansamblu de
condiţii sociale, economice, politice, de mediu, culturale etc., propice desfăşurării normale a
vieţii şi activităţii indivizilor şi comunităţilor umane dintr-un spaţiu delimitat geografic, într-o
perioadă de timp riguros determinată"37.
Securitatea este în primul rând o problemă de „percepţie", susţine şi profesorul
universitar Vasile Ozunu Mihai de la Colegiul naţional de Apărare. Abordarea conceptuală a
securităţii ar trebui făcută din „perspectivă sistemică, în care securitatea trebuie văzută ca o stare
de echilibru dinamic a unui sistem, în care au loc diverse procese organizate şi dezorganizate. Or,
acest element subiectiv inerent politicii de securitate determină o goană frenetică a tuturor
statelor după securitate, rezultatul fiind, de fapt, contrar"38. Fiind un concept relaţional, cu două
componente de bază, una internă şi alta externă, aflate în raporturi de complementaritate şi
interdependenţă, securitatea ar presupune o ajustare permanentă a unui set de parametrii interni
Sa condiţiile mediului internaţional de securitate, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre
prezervarea spaţiului şi valorilor naţionale.
Securitatea şi elementele sale corelative au pornit, în general, de la situaţia obiectivă
potrivit căreia, în lume „există o pluralitate de state care, în anumite condiţii, ar putea permite
asigurarea existenţei fiecărui stat, precum şi a ansamblului acestora"39.
Securitatea nu se limitează doar la cea „naţională" şi nu poate fi „decupată" din
contextul securităţii internaţionale. Aspectele internaţionale ale securităţii au câştigat şi câştigă
35 Onişor C.; Frunzăverde S., Arta strategică a securităţii şi integrării europene, Ed. A'92, Iaşi, 2002, p,122.
36 C.G. Balaban, Strategia Securităţii Naţionale este elaborată definitiv?, Ed Academiei de înalte StudiiMilitare, Bucureşti, 2002, p. 17.
37 P. Duţu, Impact strategic nr. 4/2004, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, p. 64.38 M. Vasile-Ozunu, Securitatea-Concept multinaţional, în Revista Fundaţiei , Colegiului Naţional de
Apărare nr. 2, Anul VIII 2002, Bucureşti, p. 39, 4039 Idem, p. 39.
19
din ce în ce mai multă importanţă. Sfârşitul războiului rece a determinat o largă acceptare a
acestui model extins al securităţii, iar statul nu mai este singurul obiect al securităţii. Şi NATO
recunoaşte importanţa factorilor politici, economici, sociali şi de mediu, pe lângă „dimensiunea
indispensabilă de apărare", abordare care constituie „baza" pentru ca Alianţa să-şi îndeplinească
atât „sarcinile sale fundamentale de securitate" în mod eficace, cât şi efortul său crescut de a
dezvolta o „cooperare eficientă" cu alte organizaţii europene şi euroatlantice, ca şi cu Naţiunile
Unite40, considerente împărtăşite si de UE, un important partener al NATO. Uniunea identifică,
printr-o strategie de securitate proprie41, vulnerabilităţi şi ameninţări ce pot afecta nu numai
securitatea proprie, ci chiar întregul sistem internaţional. Printre acestea mai sunt menţionate,
alături de încălzirea globală şi dependenţa sa energetică, sărăcia extremă, foametea, bolile ende-
mice, eşecul creşterii economice, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni etc. Concepţia
Uniunii asupra securităţii proprii a fost subliniată şi ulterior, printr-o declaraţie42, aspecte asupra
cărora vom mai reveni.
În ceea ce priveşte OSCE, organizaţie care şi-a propus să joace un rol din ce în ce mai
evident în noua arhitectură de securitate europeană, aceasta şi-a prezentat concepţia de securitate
în Carta pentru Securitate Europeană43.
Potrivit Cartei, OSCE îşi construieşte relaţiile în conformitate cu conceptele de
„securitate comună" şi „securitate comprehensivă", două modele alternative de securitate în
perioada războiului rece ghidat de „parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă". „Securitatea
fiecărui stat participant - se menţionează în Cartă - este inseparabil legată de securitatea celorlalte
state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii ca la un
întreg", Între obiectivele sale de securitate se remarcă:
a) Prevenirea conflictelor şi gestionarea conflictelor;
b) Controlul armamentelor, dezarmarea şi măsurile de încredere şi securitate - CSBM-
uri;
40 Pentru detalii, a se vedea Conceptul Strategic al Alianţei, Partea a III-a - Abordarea securităţii în secolulXXI, în Reuniunea la vârf de la Washington, aprilie 1999, Ghidul cititorului, p. 53-60.
41 Strategia Europeană de Securitate, „O Europă sigură într-o lume mai bună", cunoscută şi sub denumirea„Strategia Solana", elaborată în decembrie 2003.
42 Initative for a Renewed Transatlantic Partnership, Joint Declaration ori European Defense Integration,(Declaraţia Comună pentru Integragea Apărării Europene), august 2004.
43 Carta asupra Securităţii Europene a fost adoptată la Summit-ul de la Istanbul al OSCE, în noiembrie1999. Este accesibilă la adresa http://www.osce.org/docs/english/1990-1999summits/istachart99e.htm.
20
c) Cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic;
d) Găsirea unui model de securitate pentru secolul XXI.
I.5. Modificări în arhitectura globală de securitate
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în
politica mondială44.
Dezintegrarea Tratatului de la Varşovia (Tratatul a fost înfiinţat la 14 mai 1955 c%
răspuns la NATO), prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare şi, apoi, destrămarea Uniunii
Sovietice (în viziunea lui Z. Brzezinski fiind ultima treaptă în ascensiunea rapidă a SUA, ca
singura şi prima putere cu adevărat mondială) erau previzibile la începutul anilor '90, dar s-au
produs mai repede decât era de aşteptat. Pe acest fond al dezechilibrării balanţei de forţe, prin
dispariţia Blocului Militar al statelor semnatare ale Tratatului de la Varşovia - Albania, Bulgaria,
Cehoslovacia, Republica Democrată a Germaniei, Polonia, România, Ungaria şi URSS -
societatea s-a văzut în faţa unor „incertitudini şi nelămuriri", în special în domeniul stabilităţii şi
securităţii. Consecinţele lor pe diferite planuri, mai ales pe plan politico-strategic, al raportului de
forţe şi al securităţii statelor din zonă au fost mai puţin previzibile ,45 supremaţia mondială a
SUA fiind acum, după cum afirmă Z. Brzezincki, „unică prin întindere şi caracter", iar statutul
Americii ca „primă putere a lumii este puţin probabil să fie contestat de vreo putere
individuală"46.
În consecinţă, situaţia geopolitică a lumii este schimbată profund faţă de cea existentă
cu câteva decenii în urmă, iar în peisajul strategic euroatlantic schimbările substanţiale produse
de sfârşitul războiului rece se reflectă şi într-un Nou Concept Strategic al NATO.
Evoluţiile sociale, economice, ştiinţifice, demografice, de mediu ori de altă natură sunt
şi ele semnificativ deosebite, iar starea de securitate globală şi la nivel regional este şi ea total
schimbată faţă de ultimul deceniu al secolului trecut. Lumea devine tot mai „complexă şi
44 Z. Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geopolitica, Ed. UniversEnciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 11.
45 I. Coşcodaru, V. Neagoe, Un vis în devenire - Europa Unită, Ed. Axioma Editura SRL, Bucureşti, 2002,p. 51-54.
46 Z. Brzezinski, op. cit, p. 215-218.
21
interdependentă". Fenomenul globali-zării se afirmă tot mai mult ca fiind „ireversibil" şi va
include, treptat, toate ţările, indiferent de gradul lor de dezvoltare.
I.5.1. Nesiguranţe şi riscuri
Deşi evoluţiile au fost, în general, pozitive, rămân totuşi nesiguranţe şi riscuri care, după
cum se menţionează în literatura de specialitate, pot evolua în crize acute. Sunt avute în vedere:
a) Numărul conflictelor interne în creştere de la sfârşitul războiului rece;
b) Terorismul în prim-planul ştirilor mondiale, mass-media acordându-i, în mod
involuntar, publicitate gratuită, Europa devenind ea însăşi ţinta şi baza unei asemenea
ameninţări47;
c) Globalizarea care intensifică interdependenţa dintre state inclusiv în sectorul de
securitate, fenomen pe care, potrivit unor studii mai recente48, 22% dintre europeni şi 29% dintre
americani îl includ pe lista celor mai importante tipuri de ameninţări la adresa mediului de
securitate al secolului XXI;
d) Ameninţările la adresa securităţii care pot să influenţeze cu uşurinţă statele vecine şi
să destabilizeze o regiune întreagă sau pacea mondială.
I.5.2. Principalele ameninţări
Analiza strategiilor de securitate actuale relevă cu claritate faptul că, aproape în
totalitate, acestea identifică ca principale ameninţări la adresa securităţii lor:
a) Terorismul - evoluţiile din situaţia internaţională din ultima perioadă evidenţiind o
recrudescenţă a acestuia, atât prin extinderea ariei sale geografice de manifestare, cât şi prin
diversitatea obiectivelor urmărite, a metodelor şi mijloacelor folosite şi, nu în ultimul rând, a
gamei ţintelor vizate. Şi, dată fiind schimbarea majoră intervenită în mediul internaţional de
securitate după „septembrie 2001", potrivit studiilor la care ne-am referit, 65% dintre europeni şi
91% dintre americani văd terorismul internaţional ca fiind o ameninţare mult mai importantă
decât celelalte49;
47 A se vedea şi Strategia Europeană de Securitate „O Europă sigură într-o lume mai bună".48 A. Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Ed. Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005, p. 32.49 Ibidem, p. 33.
22
b) Proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM/WMD)50, considerat, în prezent,
riscul potenţial cel mai serios, inclusiv la adresa securităţii europene. Aşa se explică şi eforturile
diplomatice ale Marii Britanii, Franţei şi Germaniei prin care se încearcă să convingă prin
negocieri Iranul să-şi înceteze programul nuclear. Tot astfel şi continuarea colaborării dintre
Statele Unite şi autorităţile chineze de la Beijing în efortul de a readuce Coreea de Nord la masa
negocierilor, China fiind, în viziunea administraţiei de la Washington, un „pion important" în
acest demers absolut necesar pentru a menţine pacea, şi stabilitatea în regiune;
c) Conflictele din Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Caucaz, Transnistria şi din alte
zone ale lumii;
d) Instabilitatea statală, ameninţare care corodează autoritatea statală din interior şi
poate duce la colapsul statelor.
e) Crima organizată, prin dimensiunea externă a acesteia; traficul transfrontalier de
droguri, fiinţe umane, arme şi bani; migraţia ilegală etc.
Este o nouă realitate, care, alături de lărgirea agendei de securitate, a impulsionat şi
impulsionează cooperarea internaţională în domeniul securităţii şi dezvoltarea unei comunităţi
internaţionale puternice, cu instituţii funcţionale şi guvernate conform principiilor de drept
internaţional, impunând cu necesitate şi o reformă radicală a ONU, o reformulare a noţiunii de
terorism ori stabilirea unor noi reglementări pentru autorizarea acţiunilor militare împotriva
ţărilor care încalcă prevederile Cartei Naţiunilor Unite
Aceasta îndreptăţeşte şi legitimează pentru UE elaborarea propriei strategii de securitate
în decembrie 2003 - Strategia Europeană de Securitate „O Europă sigură într-o lume mai bună”.
În fapt, este primul document de acest fel elaborat la nivelul Uniunii. O strategie prin care şi UE,
ca viitor „actor global", trebuie să fie gata „să îşi asume responsabilităţi în domeniul securităţii
globale”, crearea şi dezvoltarea Uniunii constituind elemente centrale în dinamizarea noului
mediu de securitate.
50 Definiţia armelor de distrugere în masă a fost adoptată la 12 august 1948 în Comisia de armamentconvenţional din cadrul ONU şi confirmată prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 32/84B din 12 decembrie 1977.Aceasta lua în considerare „armele explozive atomice, arme cu material radioactiv, arme letale chimice şi biologiceşi alte arme ce vor fi dezvoltate în viitor, care vor avea caracteristici comparabile, ca efect de distrugere, cu cele alebombei atomice sau ale armelor menţionate anterior". Pentru detalii, a se vedea Revista Româna de Drept Umanitarnr. 2, Anul XI 2003, p. 28-31.
23
Cu alte cuvinte, începutul secolului al XXI-lea deschide o nouă eră în politica
internaţională, în care securitatea şi, implicit, competiţia pentru afirmarea şi consolidarea noilor
actori în jocul puterii mondiale ocupă locul central în determinarea evoluţiei lumii şi stabilirea
noii ordini mondiale internaţionale51, În Europa, principalii jucători vor continua să fie Franţa şi
Germania, suficient de puternice şi sigure pe sine pentru a exercita o influenţă în interiorul unei
regiuni mai largi. Mai mult, ele se consideră îndreptăţite să reprezinte interesele europene în
relaţiile cu Federaţia Rusă, Germania susţinând „marea opţiune a unei înţelegeri bilaterale
speciale cu Rusia”52.
Astăzi, pacea şi securitatea sunt indivizibile. Securitatea lumii, a continentelor, a unor
zone sau regiuni, a fiecărei ţări în parte constituie o problemă de viaţă internă şi internaţională,
un proces continuu în care se îmbină permanent, printr-un act integrator, toate evenimentele
trecute, prezente şi viitoare, fiecare participând mai mult sau mai puţin la întărirea securităţii sau,
dimpotrivă, la destabilizare53. Acesta este şi principalul argument pentru care România este,
astăzi, tot mai prezentă la masa unde se iau decizii în vederea limitării gradului de instabilitate şi
insecuritate la nivel mondial. „Soldaţii români - după cum afirma la 22 noiembrie 2005
însărcinatul cu afaceri al Misiunii Diplomatice a SUA, Mark Talpin - sunt alături de soldaţii
americani în Afganistan şi Irak. România este o voce activă şi pozitivă în cadrul NATO, iar
cooperarea în cadrul războiului împotriva terorismului este, de asemenea, excelentă”.
Contribuţia substanţială a României în lupta împotriva terorismului şi promovarea
agendei privind libertatea, care constituie o prioritate a Administraţiei americane, a fost reiterată
şi de noul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, ambasadorul Taubman. Mai mult, în mesajul
transmis din partea preşedintelui american, George W. Bush, se reafirmă interesul strategic al
SUA pentru România şi Marea Neagră.
Securitatea rămâne problema esenţială nu numai a României, ci a întregii societăţii
umane, iar definirea sa rămâne subiectul cel mai important şi în documentele oficiale ale
organizaţiilor internaţionale de securitate şi apărare aflate, în prezent, în plin proces de
51 V. Paul, I. Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, 2003, p. 13-30.52 În viziunea lui Z. Brzezinski, Franţa urmăreşte să aibă un rol politic central într-o Europă în curs de
unificare şi, în acelaşi timp, se vede ca un nucleu al unui grup de state mediteraniene - nord-africane ce împărtăşescvalori comune. Cât priveşte Germania, aceasta ar fi din ce în ce mai conştientă de statutul său special de „cel maiimportant stat al Europei, de rolul său de locomotivă economică a zonei sale şi lider în devenire al UE".
53 C.G. Balaban, op. cit., pp. 27-30
24
transformare şi adaptare pentru a face faţă noilor provocări, sfidări şi pericole din noul mediu de
securitate.
I.6. Modele alternative de securitate în perioada războiului rece
Spre deosebire de conceptul tradiţional de securitate, axat pe aspectul militar şi apărarea
integrităţii statului, modelele alternative de securitate - securitatea comprehensivă, securitatea
comună şi securitatea cooperativă - extind conceptul de securitate şi iau în considerare şi alţi
factori precum migraţia, drepturile omului şi, nu în ultimul rând, schimbările suferite de mediu.
Totuşi, din punct de vedere al obiectului securităţii, nici unul dintre cele trei concepte
(modele alternative) de securitate nu se diferenţiază de conceptul tradiţional, acesta rămânând şi
în aceste cazuri statul. Pentru o imagine mai clară, prezentăm mai jos principale elemente de
identificare a modelelor de securitate menţionate.
Securitatea comprehensivă, încă din anul 1988, comunitatea ştiinţifică era chemată la o
abordare „comprehensivă" şi „totală" a conceptului de securitate naţională, în conformitate cu
totalitatea şi multidimensionalitatea ameninţărilor.
Termenul comprehensive security îşi are originea în Japonia şi a fost formulat pe fondul
transformării acesteia într-o putere economică, Japonia considerând domeniul economic ca fiind
cel mai important aspect al securităţii.
Ideea securităţii comprehensive a fost preluată şi în cadrul unor organizaţii regionale de
securitate cum sunt OSCE şi Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN)54.
Securitatea comprehensivă (comprehensive security) este mult mai cuprinzătoare decât
conceptul de securitate tradiţional. Conceptul de securitate comprehensivă, ca model alternativ
de securitate în timpul războiului rece, trebuie abordat la diferite nivele (intern, bilateral, regional
şi global) şi se adresează mai multor domenii: politic, militar şi economic.
Securitatea comprehensivă trebuie înţeleasă în strânsă legătură cu ameninţările la care
modelul de securitate creat răspunde55, şi anume:
54 La ASEAN au aderat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Singapore în 1967, Brunei în 1984, Vietnam în1995, Laos şi Myanmar în 1997, Cambodgiaîn 1999.
55 A. Băloi, Analiza securităţii internaţionale: delimitare conceptuală, în Studii de securitate nr. l (2)72004,http://www.studiidesecuritate.ro/indicatorisecuritat.html.
25
a) Ameninţări de natură politică, între care: instabilitatea politică internă, eşecul statului
(state falimentare), terorismul şi violări ale drepturilor omului etc.;
b) Ameninţări de natură economică, ca de exemplu: sărăcia, creşterea discrepanţelor
dintre ţările sărace şi cele bogate, crizele financiare internaţionale, impactul unor state puternice
economic asupra ţărilor instabile vecine (consecinţele vecinătăţii cu un stat cu o economie
puternică sau instabilă), pirateria;
c) Ameninţări la adresa mediului sau datorate activităţii umane, în categoria cărora pot
fi incluse: dezastrele nucleare, schimbările ecologice globale, degradarea solului şi a apei, lipsa
hranei şi a altor resurse;
d) Ameninţări de natură socială, între care pot fi enumerate: conflictele dintre minorităţi
şi majorităţi, suprapopularea, crima organizată, traficul transnaţional de droguri, comerţul ilegal,
imigraţia masivă necontrolată şi epidemiile.
I.6.1. Securitatea comună
Ca şi în cazul modelului de securitate comprehensivă, conceptul de securitate comună
(common security) a coexistat în perioada războiului rece în paralel cu conceptul de securitate
naţională. El se adresează atât ameninţărilor de natură militară, cât şi celor de natură non-
militară.
Prima formulare elaborată a conceptului o găsim în Raportul Comisiei Palme 56intitulat
„Securitatea Comună: un program pentru supravieţuire”, prin care au fost fixate următoarele şase
principii:
a) Toate naţiunile au dreptul legitim la securitate;
b) Forţa militară nu este un instrument legitim pentru rezolvarea diferendelor între
naţiuni;
c) Abţinerea este necesară în exprimarea politicii internaţionale;
d) Securitatea nu poate fi obţinută prin superioritate militară;
e) Reducerea şi limitările calitative ale armamentului sunt necesare pentru securitatea
comună;
56 Palme, OLAF et al., Common Security: a Blueprint for Survival, New York, Simon and Schuster, 1982.
26
f) Legăturile între negocierile privind armamentul şi evenimentele politice ar trebui
evitate.
I.6.2. Securitatea cooperativă
Şi acest model alternativ de securitate a coexistat în perioada războiului rece, în paralel
cu conceptul de securitate naţională.
Conceptul (modelul) de securitate cooperativă a fost dezvoltat în cadrul Dialogului
Pacificului de Nord pentru Securitate Cooperativă, sub îndrumarea Departamentului pentru
afaceri externe al guvernului canadian, cu scopul de a oferi un cadra de securitate multilateral
prin care să se înlocuiască, ulterior, structura de securitate bipolară existentă în perioada
războiului rece.
Conceptul se bazează pe prezumţia domniei legii în interiorul statului, inclusiv în
relaţiile dintre state. El urmăreşte construcţia unor deprinderi cooperative (fie la nivel teoretic, fie
la nivel practic) care ar putea duce la crearea de „mecanisme interstatale şi instituţii comune", cu
relevanţă în promovarea unor valori comune şi, pe această bază, asigurarea şi promovarea
securităţii. Securitatea cooperativă presupune implicarea tuturor actorilor cu opinii similare, a
statelor prietene, dar şi a celor cu opinii diferite în procesul de creare a unor instituţii
multilaterale care să contribuie la menţinerea stabilităţii şi securităţii.
Securitatea cooperativă este un proces gradual: acceptă echilibrul puterilor şi
angajamentele bilaterale existente până la dezvoltarea unor condiţii favorabile
multilateralismului.
I.7. Conceptele de ameninţare, vulnerabilitate şi risc
În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră termeni precum: risc,
ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naţionale, vulnerabilitate,
obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc. Toate aceste noţiuni sunt
specifice domeniului securităţii, fie de amploare naţională, regională sau internaţională, iar pe
perioada coexistenţei lor, prognozele în domeniu nu întrevăd eliminarea vreuneia prea curând.
27
În asigurarea stării de securitate a oricărui stat şi nu numai, un rol fundamental revine
cunoaşterii disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, factorilor de risc, ameninţărilor şi stărilor de pericol la
adresa acestora, care se realizează prin căutarea şi obţinerea informaţiilor pentru securitate şi
transmiterea acestora factorilor legal abilitaţi, în vederea luării deciziilor de prevenire şi
contracarare a lor, pentru că securitatea are un caracter multidimensional datorită factorilor care
o influenţează. Ea comportă o cooperare efectivă şi eficientă la toate nivelurile (zonal, regional şi
global) şi în toate domeniile descrise (militar, politic, economic, cultural, demografic, ecologic
etc.). în acelaşi timp, schimbările profunde din actualul mediu de securitate impun o abordare
profundă şi nuanţată, responsabilă şi realistă atât a provocărilor şi sfidărilor noului secol, cât mai
ales a principalelor ameninţări, a riscurilor şi provocărilor care pot deveni ameninţări, pentru că
mediul de securitate actual se diversifică odată cu apariţia şi evoluţia unor fenomene noi, în
complementaritate cu terorismul, cu atât mai mult cu cât unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot
afecta nu numai nivelurile zonal şi regional, ci însuşi întregul sistem internaţional.
Acceptând că orice acţiune este supusă unor ameninţări de tot felul şi dacă acestea nu
sunt contracarate corespunzător prin măsuri şi acţiuni adecvate, atunci putem accepta şi ideea
potrivit căreia ameninţările se pot materializa în incidente sau evenimente nedorite, unele cu
consecinţe deloc neglijabile, chiar grave, asupra desfăşurării activităţii şi, cu aţâţ mai mult, în
planul securităţii.
În general, prin ameninţare se poate înţelege un pericol potenţial, care trebuie pus în
evidenţă ţinându-se seama de natura procesului protejat, de criminalitatea care îl poate afecta, de
marja erorilor şi greşelilor tehnologice, informaţionale sau umane, precum şi de interesele
competitorilor din mediu.
Pornind de la accepţiunea generală - definirea termenului ameninţare ca „intenţia de a
face rău cuiva, pentru a-1 intimida sau pentru a obţine ceva"57 ori „declararea unei intenţii de a
pedepsi sau răni o persoană, de a aduce prejudicii de natură politică, economică, socială, militară
şi ecologică unui grup, unui stat sau grup de state"58 - definiţia ameninţării de sorginte politico-
militară necesită unele precizări, deoarece manifestarea oricărei intenţii de lezare a drepturilor
sau de afectare a valorilor fundamentale ale statelor (sistemelor de securitate) este considerată o
57 Iorgu Iordan, Mic dicţionar academic, A-C, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 67; AcademiaRomână, Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 33.
58 C. Mostoflei, A. Sarcinschi, Militar-nonmilitar în securitatea naţională. Dilema armatei, în Studii desecuritate, vol. I, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 192.
28
ameninţarea la adresa securităţii. Ameninţarea, ca indicator de apreciere al unui pericol sau
prejudiciu iminent la adresa securităţii, se poate materializa prin atitudini, gesturi, fapte ori acte
care pot crea stări de dezechilibru şi instabilitate şi pot, de asemenea, genera stări de pericol la
adresa valorilor fundamentale, cu impact asupra securităţii naţionale.
Aceasta reprezintă fie o zonă sau un domeniu cu un nivel de ameninţare vizibil sau
ridicat, fie un mediu favorabil pentru neglijenţă, dezinteres sau criminalitate. Vulnerabilităţile
sunt definite şi ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa internă care diminuează
capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi
dezvoltarea acestora, cu consecinţe în planul realizării securităţii naţionale59. Ele pot fi şi
consecinţa unor elemente subiective, care desemnează incapacitatea adoptării unei conduite
rezistente la riscuri, presiuni sau tentaţii, impunând protecţia persoanelor în cauză, neacordarea
ori retragerea avizului de securitate .60
La rândul său, riscul, esenţial în analiza de securitate, este un concept care
caracterizează comportamentul decizional desfăşurat într-o situaţie incertă ce poate implica
primejdie şi nereuşită. Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prin
prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta mediul de securitate şi care evoluează
către ameninţare şi pericole61. La modul general, prin risc, se înţelege şi probabilitatea de a
înfrunta o situaţie neprevăzută62 sau de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz
sau de a suporta un pericol posibil63. Dar, fiecărui domeniu al cunoaşterii îi este specifică o
anumită terminologie (de exemplu, riscuri sau expunerea la pericole de natură militară, politică,
economică, socială, ecologică etc.).
În prezent, se vorbeşte însă tot mai mult despre noile riscuri la adresa securităţii. Aceste
riscuri sunt preponderent de natură nemi-litară şi, mai ales, internă, manifestându-se, în special,
în domeniile economic, financiar, social şi ecologic. Totuşi, o seamă de riscuri, ca de exemplu
migraţia ilegală de persoane, traficul clandestin cu armamente şi materiale strategice, traficul
59 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2001, p. 18; Doctrina naţională a informaţiilorpentru securitate, CSAT, Bucureşti, 2004, p. 15.
60 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 15 şi urm.61 I Irimia, Curs de doctrine politico-militare, Partea a IV-a, Politici şi strategii de securitate, Ed. Academiei
de înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 78.62 Gh. Iile, T. Urdăreanu, Securitatea deplină, Ed. UTI, Bucureşti, 2002, p. 69-84.63 Academia Română. Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionar explicativ al limbii române, Ed.
Univers Enciclopedic, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p. 929.
29
transfrontalier de droguri sau criminalitatea organizată internaţională, nu pot fi încadrate într-o
categorie unică şi distinctă. Or, perpetuarea şi conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste
domenii pot afecta securitatea şi stabilitatea la toate nivelurile şi pot genera, după cum se
menţionează şi în Strategia de Securitate Naţională a României, „efecte interdependente, difuze,
multi-direcţionale, care impun modalităţi de prevenire şi acţiune adecvate şi flexibile"64. Ca
factori de risc pentru securitatea naţională, în literatura de specialitate sunt tot mai des
menţionate situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi externe, unele
dublate şi de acţiune, care determină sau favorizează materializarea unei ameninţări la adresa
securităţii în funcţie de o vulnerabilitate determinată, generând efecte de insecuritate. Ca regulă,
factorii de risc sunt menţionaţi în strategiile de securitate naţională şi în estimările informative de
interes naţional65.
64 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2001, p. 12; Doctrina naţională a informaţiilorpentru securitate, CSAT, Bucureşti, 2004, p. 15.
65 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, adoptată în şedinţa CSAT din 23 iunie 2004.
30
CAPITOLUL II
TERORISMUL. DEFINIRE ŞI PRECIZĂRI CONCEPTUALE
Terorismul nu are o definiţie general acceptată. Dificultatea definirii provine atât din
complexitatea sa cât şi dintr-o largă divergenţa de poziţii ale persoanelor, organizaţiilor sau
statelor implicate în lupta antiteroristă.
Cea mai simplă definiț ie este cea de "scop şi metodă":
Terorismul este o tactică de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea unor scopuri
strict politice care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau ameninţare, executate împotriva
unui stat , organizaţii, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, avînd ca scop
precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică si intimidare. Obiectivul final este
aplicarea de presiune asupra entităţii respective pentru a o determina să acţioneze în conformitate
cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi îndeplinit prin mijloace
convenţionale.
II.1. Definiţii ale terorismului
II.1.1. Definirea fenomenului
Definirea fenomenului terorismului a devenit mai actuală ca oricând, fiind, totodată, nu
uşor de realizat, uneori din motive subiective. Dificultăţile sunt de naturi diverse, de la ce le
politice, filozofice, ideologice şi până la cele juridice. De asemenea, e dificil de făcut diferenţa
între actele teroriste şi alte crime. Astfel, problema rămâne deschisă, devenind o prioritate pentru
a facilita identificarea actelor teroriste şi a putea lupta împotriva lor. Până la clarificarea
semantică, comunitatea internaţională, confruntată cu numeroase alte probleme şi obstacole,
apelează la soluţii pragmatice, combătând şi sancţionând pe măsură ce au loc, de la caz la caz,
actele teroriste, chiar dacă nu are posibilitatea să utilizeze o definiţie universal acceptată.
Ca urmare a unor acte criminale, respectiv asasinarea unor personalităţi politice, s-a
convenit, chiar înainte de al doilea război mondial, adoptarea “Convenţiei pentru prevenirea şi
pedepsirea terorismului” care apreciază drept act terorist “actele criminale îndreptate împotriva
Statelor cu intenţia de a crea o stare de teroare persoanelor particulare sau unor grupuri de
31
persoane şi interesului public”. La aceasta s-a adăugat şi Convenţia pentru crearea Curţii
Criminale Internaţionale, pentru judecarea persoanelor acuzate de acte teroriste.
Consiliul Europei a adoptat in iunie 2002 “Decizia de combatere a terorismului”, care deşi
nu conţine o definiţie specială a terorismului, ci doar prezentarea “ principiilor şi drepturilor în
materie de acte teroriste, are avantajul că stabileşte mai multe criterii de bază, între care:
a) Atacul asupra unor persoane cauzator de moarte;
b) Atacul vizând integritatea fizică a persoanelor;
c) Răpirea şi luarea de ostatici;
d) Distrugerea facilităţilor fizice guvernamentale, a transporturilor, a proprietăţilor publice
sau de stat, de natură să pună în pericol vieţi umane sau să producă pierderi economice majore;
e) Sechestrarea avioanelor, vapoarelor sau altor mijloace publice de transport;
f) Producerea, posesia, achiziţia, transportul, vânzarea sau utilizarea armelor, explozivilor
convenţionali sau nucleari, biologici, precum şi desfăşurarea de cercetări pentru realizarea de
asemenea arme;
g) Răspândirea de substanţe periculoase care pot cauza incendii, inundaţii sau explozii ce
pun în pericol vieţile umane;
h) Întreruperea aprovizionării cu apă, energie sau altor resurse naturale care ameninţă viaţa;
i) Ameninţarea cu realizarea actelor teroriste menţionate.
Dificultatea definirii terorismului este o problema de perceptie culturala, politica si sociala
a actului de violenta şi a scopului politic urmarit prin teroare.
Într-un studiu al terorismului, Alex Schmid, analizează continutul pentru 109 definiţii ale
terorismului gasind urmatoarea frecvenţa a conceptelor folosite:
Violenţa si forţă (apar în 83.5% dintre definiţii)
Motivaţii politice (65%)
Frică, accent pe teroare (51%)
Amenintare (47%)
Efecte psihologice si reacţii anticipate (41.5%)
Discrepanţa intre obiective si victime (37.5%)
Acţiuni intenţionate, planificate, organizate şi sistematice (32%)
32
Metodă de luptă, strategie şi tactică (30.5%)
a) Definiţia Codului Federal al Statelor Unite
Folosirea ilegala a forţei si violenţei împotriva unor persoane sau proprietaţi, pentru
intimidarea sau pedepsirea unui guvern, a populaţiei civile, sau a unui segment de populaţie,
facută în scopul atingerii unor obiective politice sau sociale.
Aceasta definiţie este criticată pentru introducerea conceptului de "act terorist pentru
pedepsire", in urma atentatului terorist din Oklahoma, atentat al cărui principal motiv se pare ca a
fost pedepsirea FBI-ului pentru intervenţia impotriva sectei Davidienilor din Waco, Texas.
b) Definiţia Legii Terorismului din Marea Britanie,din 2000
In legea adoptată in 2000 in Marea Britanie, definţia actului de terorism este atit de largă
încât include nu numai orice folosire a violenţei si a ameninţarii pentru atingerea unor obiective
politice, ideologice sau religioase, dar şi "perturbarea sau interferenţa serioasă in funcţionarea
unui sistem electronic."
De asemenea sunt considerate ca acte teroriste acţiuni de ameninţare cu folosirea armelor
de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influenţarea guvernului sau crearea unei stări de
teroare.
Aceasta lege este foarte criticata, pe motiv că permite o definire mult prea largă a
termenului de terorism şi crează un potenţial pentru abuzuri din partea guvernului. Criticii acestei
legi argumentează punctul lor de vedere cu multe exemple ipotetice (unele chiar comice si
absurde) cum ar fi cel al unui activist ecologist, care in semn de protest ar ameninţa numai ca va
folosi o armă de vânatoare pentru a-şi distruge propriul calculator, şi conform textului legii ar fi
considerat un terorist.
c) Definiţia Departamentului Apărării al Statelor Unite
Folosirea calculata a violenţei ilegale pentru a instaura frica, in vederea intimidării sau
pedepsirii guvernelor sau societatilor, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase
sau ideologice.
33
Şi aceasta definiţie este puternic criticată pentru că permite aplicarea conceptului de
terorism la nivel statal (stat terorist) şi introduce arbitrariul legalităţii conferit de tribunalele
americane.
De exemplu uciderea unor cetaţeni civili iranieni ar putea sa fie considerată legală de către
guvernul american si deci nu ar constitui un act de terorism . Acest argument a fost folosit pentru
sprijinul american acordat grupării teroriste anti iraniene Mujahedin-e Khalq (MEK). Membrii
acestui grup au primit in mod oficial statutul de "persoane protejate" din partea guvernului
american, chiar daca MEK se află pe lista oficală de grupări teroriste, elaborata Departamentul
de Stat American.
d) Definiţia Legii PATRIOT - Statele Unite
"...acte periculoase pentru viaţa umană care se produc cu incălcarea codului penal al
Statelor Unite ale Americii sau al oricarui Stat (din componenţa SUA)."
Este considerată ca una dintre cele mai vagi, interpretabile si arbitrarii definiţii ale
terorismului atât de critcii liberali cât şi cei conservatori.
e) Definiţia Ligii Naţiunilor (1937)
Toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea
o stare de teroare in mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg.
Aceasta definiţie largă şi voit ambiguă, reflectă preocuparile guvernelor interbelice de a
face faţa pericolului pus de mişcarile anarhiste, comuniste cât şi a celor de eliberare de sub
ocupaţia coloniala. Această definiţie a fost folosită inclusiv de către guvernul britanic a justifica
reprimarea mişcarii paşnice pentru obţinerea independenţei Indiei.
II.1.2. Sfera de cuprindere a conceptului
Marea dificultate în definirea terorismului66 nu constă în tendinţa de generalizare a unei
tehnici de aplicare a violenţei – care, în principiu, ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile
66 Noţiunea este, din punct de vedere etimologic, un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă din
mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica (Deimos) erau numele date celor doi cai care trăgeau carul de luptă al
lui Ares, zeul războiului. Simbolistica acestor două cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun
34
de relaţii şi situaţii conflictuale - ci, mai degrabă, la limitarea denumirii la anumiţi factori, numai
la anumite tipuri de conflicte.
Unii teoreticieni consideră că aproape orice act de violenţă poate fi inclus în categoria
terorismului, cu toate că pot apărea o serie de confuzii din cauza comportamentului aparent
similar al unui individ care, din considerente politice, comite un act violent, în raport cu
comportamentul unui criminal de drept comun sau al unui dezechilibrat mintal. De asemenea,
din cauza implicaţiilor morale, tentativele de definire a conceptului pornesc de la supoziţia că
unele tipuri de violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu.
Prin noţiunea de “teroare” - luată de sine stătător - se înţelege o stare de teamă extremă
care înspăimântă, tulbură şi paralizează. Această teamă colectivă poate fi indusă şi prin
“terorizare”, adică prin practicarea ameninţării cu violenţa sau folosirea acesteia.
La rândul ei, violenţa este definită drept recurgerea la forţă de către un individ sau grup, în
vederea prejudicierii integrităţii unor persoane sau bunuri.
Cu toate că acest gen de manifestări au apărut încă din antichitate, verbul “a teroriza” a
intrat în vocabularul limbii franceze abia în secolul al XVIII-lea. Legătura dintre actul
“terorizării” şi “terorism”, în sensul actual al termenului, a apărut mult mai târziu, dar chiar şi aşa
nu există un consens privind relaţia dintre aceşti termeni. Opiniile cele mai polarizate sunt cele
conform cărora teroarea poate surveni fără terorism şi respectiv, că teroarea este cheia care
declanşează terorismul.
Sufixul “–ism" care se adaugă la rădăcina cuvântului “terorism” este deseori interpretat ca
denotând un caracter sistematic, fie la nivel teoretic, unde sufixul se referă la un concept politic,
recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt frica
şi teroarea. Grecii subliniau interdependenţa dintre aceste două concepte. Frica era cunoscută de ei şi ca o reacţie la
lucruri noi şi ciudate, neaşteptate şi periculoase. Frica era o reacţie a cetăţenilor eleni la schimbările politice majore
din cetate, dacă aceste schimbări erau atât de semnificative încât să ameninţe securitatea lor individuală şi a
comunitătii sociale din care făceau parte. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosire sistematică a fricii
pentru a obţine ceva. Tucidide menţionează că teroarea era abil folosită de hopliţii spartani pentru a-i controla pe
hiloţii majoritari.
35
fie la nivel practic, unde se are în vedere un mod de acţiune sau o atitudine. Terorismul este
asimilat cu o calitate doctrinară, dar şi cu un mod deliberat de acţiune.
Una din definiţiile uzitate de Guvernul S.U.A. (în fapt, o definiţie uşor modificată a lui
James Adams din 1980) considera că: “Terorismul reprezintă ameninţarea cu violenţa sau
folosirea violenţei în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acţionează pro
sau contra autorităţilor guvernamentale existente, când aceste acţiuni au intenţia de a şoca,
intimida sau consterna un grup ţintă mai larg decât victimele imediate.Terorismul este relaţionat
cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficienţe
sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaţionale”.
Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G. Bush, considera
că “terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor
scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate şi descris
ca război purtat la limita minimă a spectrului violenţei, război în care conotaţiile politice,
economice şi sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea
militară convenţională”67.
Aceste formulări nu sunt greşite, incluzând elemente asociate cu terorismul. Analizate cu
atenţie, ele relevă însă o pronunţată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-
zisă, precum şi o tendinţă de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de
violenţă politică.
În locul formulării unei definiţii universal şi general acceptabile, un mod rezonabil de
definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului.
O primă caracteristică ar fi scopul final urmărit de terorism, care este de natură
politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care
recurg la actele de terorism. Prezenţa unor ţeluri politice este esenţială, acestea
separând terorismul de alte acte criminale. Motivat politic, terorismul presupune
întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăţi sau injustiţii sociale
sau economice, dar terorismul blamează întotdeauna o instanţă sau o autoritate
politică. Terorismul consideră că esenţa injustiţiei nu poate fi înlăturată prin nici o
67 Terrorism Group Profiles, U. S. Government Printing Office, Washington D. C. 20402, 1989, p. 2.
36
altă metodă decât prin violenţă. De aceea, terorismul a fost adesea numit tactica
ultimei soluţii. Există şi posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative
morale folosite pentru a justifica mijloacele şi procedeele necesare atingerii
scopurilor politice iniţiale. Multe organizaţii teroriste îşi justifică asfel acţiunea,
neapelând la ţeluri politice, ci la “instanţe superioare”, la “adevăruri supreme”,
“jihad”, “revoluţiile cataclismice” sau “mondiale” etc.
Este important de notat că amprenta ideologică şi comportamentală a teroriştilor relevă
mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenenţa. Doctrinele de
bază, de consum politic arareori mandatează violenţa teroristă, chiar dacă sunt privite din prismă
extremistă.68 Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea
terorii, nu distrigerea, scopul srategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării mulţimii publice
generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor
propuse. Văzut din această perspectivă, terorismul poate fi înţeles ca o tactică psihologică ale
cărei elemente determinante sunt frica şi publicitatea.
Cea mai importantă caracteristică operaţională a terorismului este folosirea
premeditată a ameninţării cu violenţa. Acolo unde acest element lipseşte, oricât de
oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism. Traficul ilicit de droguri,
armament sau documente false nu constituie - în sine - acte de terorism, dacă nu
conţin acte de violenţă premeditată (sau de ameninţare cu violenţa). A lua însă un
ostatic pentru o recompensă, în scopul finanţării unei acţiuni teroriste, reprezintă un
act terorist, întrucât acest fapt implică folosirea violenţei sau a ameninţării cu
violenţa.
Prezenţa violenţei ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincţia
între actele teroriste şi actele săvârşite de organizaţiile teroriste. Nu toate acţiunile unei
organizaţii teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt
obligatoriu savârşite de o organizaţie teroristă.Toate actele criminale, indiferent de miza politică,
68 De exemplu, atentatele sinucigaşe practicate de grupările şiite din Liban, grupările Sicki sau tamile, de
integriştii palestinieni intră în contradicţie cu prevederile Islamului care proscriu suicidul. Deşi nici o religie nu
justifică practica terorismului, terorismul religios este o realitate.
37
justificările morale şi formele de activitate teroristă, implică crime, atacuri, deturnări, răpiri,
incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală
diferenţiază terorismul de gherila urbană sau rurală, de operaţiunile de insurgenţă care, chiar
dacă nu sunt considerate pe deplin forme ale războiului convenţional, sunt acceptate ca atare de
către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.
O altă caracteristică importantă a terorismului este clandestinitatea. Din cauza
naturii violente şi criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acţioneze
acoperit pentru a evita identificarea lor de către forţele de ordine.
Analiştii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, în rândul caracteristicilor
organizaţionale semnificative faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup.
Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari,
neafiliaţi la nici un grup, organizaţie sau confreerie. Grupurile teroriste impun
constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulţi dintre aceştia apartenenţa la
grup poate deveni un element motivaţional mai important decât doctrina sau
scopurile politice ale grupului. Grupul oferă membrilor o contracultură centrată în
jurul propriilor norme şi menite să contribuie la îndoctrinare. Acesta tinde să-i
izoleze pe membri de societate (informaţiile sunt filtrate sau contracarate), să
controleze cu stricteţe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară,
uniformizarea şi deplina obedienţă faţă de centru. Grupul se întemeiază pe o
anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice şi religioase împărtăşite, a
valorilor şi obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membri să-şi perceapă
propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a nu fi abandonaţi, din diferite
motive, fiind una din spaimele majore.
Grupurile teroriste sunt îndeobşte restrânse ca număr, ele putând deveni mici unităţi
operative în cadrul unor organizaţii mai mari. Termenul de “grup” este înţeles în sensul său
social-psihologic şi, mai puţin, în cel strict organizaţional. În această idee, se poate considera un
grup terorist ca o entitate suborganizaţională, întrucât cu cât un grup operaţional se
măreşte, cu atât va fi mai greu de menţinut disciplina şi mistica grupală, de evitat
posibilităţile de infiltrare şi demascare din interior.
38
Între caracteristicile organizaţionale ale grupurilor teroriste se înscrie şi faptul că
acestea sunt, în general, constituite pe criterii subnaţionale, în vederea realizării
unor scopuri subnaţionale, motiv pentru care loialitatea faţă de stat sau naţiune este
practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriştii provin din
rândul minorităţilor naţionale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc
atingerea ţelurilor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) şi criminale,
acţionând independent de orice naţiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor
important din această categorie.
II.2. Forme şi tipuri de clasificări ale terorismului
Tipologia grupărilor teroriste scoate în evidenţă descrierea detaliată a profilurilor şi
aplicaţiilor teroriste pe glob, formele sinucigaşe şi psihologia actelor criminale din rândul
grupărilor teroriste. Fiecare grupare teroristă este unică în felul ei, de legitimare prin violenţă şi
teroare, iar în spatele actelor criminale, grupările teroriste deţin o doctrină sincretistă politico-
religioasă fundamentată la rang divin, bine întiparită în minţile lor, luptând până la atingerea
acestora. Toate grupările teroriste au ceva în comun şi anume strategiile lor de luptă individuală
sau de grup restrânse iar categoriile terorismului sunt de tip violent, sinucigaş, agresiv,
distrugător neţinând seama de civilii nevinovaţi şi organizaţiile cu caracter religios sau politic.
În clasificarea tipurilor terorismului sunt luate în considerare scopurile grupărilor teroriste
ce justifică manifestările lor sinucigaşe şi violente pe glob. Toate tipurile au ceva în comun, şi
anume fenomenul şocant, violent, agresiv şi brutal faţă de civili pentru sensibilizarea unor
răspunsuri favorabile şi expansiunea lor semiautonomă în fiecare stat. Ce nu au ele în comun
sunt cerinţele lor şi expectanţele pe care le vizează.69
69 Dulea, Gabriel, Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză, Editura Universităţii
Naţionale de Apărarare “Carol I”, Bucureşti, 2006
39
II.2.1. Clasificarea lui George Levasseur
George Levasseur, luând în discuţie actorii şi scopul actului terorist, consideră că avem de-
a face cu următoarele manifestări70:
Terorismul ordinar sau banditismul - nu are scopuri politice, fiind canalizat pe obţinerea
de avantaje şi foloase materiale, acte comise individual sau în bandă. Ca mod de manifestare, în
funcţie de scopul urmărit de individ sau de grup, nu trebuie ignorate manifestările de vandalism,
profanare şi satanism.
Terorismul politic - are la origine intoleranţa ideologică în plan politic şi a apărut pe fondul
luptei dintre grupuri, reprezentând diferite ideologii pentru adjudecarea conducerii politice a unor
entităţi teritoriale. Grupurile ce au pierdut lupta pentru obţinerea puterii politice ori care au
devenit conştiente că nu au şanse să câştige pe căi democratice urmează, de regulă, o evoluţie
spre radicalizare, în plan ideologic, ajungându-se inclusiv la situaţia de a apela la extremism-
terorism ca o ultimă formă de atingere a obiectivelor politice pe care şi le-au propus. În
adoptarea unui astfel de comportament, grupurile în cauză au în permanenţă în vedere
exploatarea nemulţumirii maselor faţă de modul în care forţele politice aflate la putere abordează
unele probleme sensibile, inclusiv în ceea ce priveşte unele aspecte de factură naţionalistă,
erijându-se în promotori şi susţinători ai opţiunilor contrare atitudinilor manifesate de aceştia din
urmă.
Terorismul de stat - se manifestă prin acte subversive, acte de coerciţie bazate pe utilizarea
pe scară largă a forţei şi mijloacelor violente, menţinerea în condiţii de inferioritate sau
suprimarea şi reprimarea unor grupuri (sociale, etnice sau religioase) şi politica de segregare
rasială şi apartheid.
Terorismul internaţional - ocupă două nivele diferite: forma individuală şi forma statală.
Vorbim de terorism individual în cazul actelor de terorism intern, la care se adaugă un element
de extranietate referitor la autori, victimă sau locul de executare a actului şi locul de producere a
efectelor sale, iar de terorism statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui
stat. Această clasificare, apărută cu câteva decenii în urmă, este din ce în ce mai puţin
acceptabilă astăzi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit a fi mult mai
complexă, necesitând un efort de cuantificare mult mai amănunţită.
70 Maxim, Dr. Ioan V., Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 80.
40
II.2.2. Clasificarea lui Brian Crozier
Brian Crozier clasifică terorismul ca fiind diversionist şi coercitiv.
Terorismul diversionist - are ca scopuri publicitatea, dobândirea unui prestigiu,
discreditarea, demoralizarea autorităţilor, provocarea măsurilor de represiune sau crearea de
nemulţumire în rândul opiniei publice.
Terorismul coercitiv - vizează demoralizarea populaţiei civile, slăbirea încrederii în
autorităţi şi guvernanţi şi instaurarea unui sentiment de teamă. În accepţiunea sa, grupările
teroriste pot fi cele care aparţin unor minorităţi (etnice, naţionaliste sau religioase), grupări
autointitulate revoluţionare, grupări anarhiste (caracterizate prin lipsa unor scopuri clare şi
precise, ideologie eclectică şi confuză), grupări patologice sau individuale (nu au revendicări
bine definite în plan politic sau ideologic, au ca motivaţie lipsa de acomodare în mediul social şi
familial, nu recunosc organizarea socială), grupări neofasciste de extremă dreaptă şi de
mercenari.71
II.2.3. Clasificarea Departamentului de Stat al S. U. A.
Conform acestei tipologii, terorismul se poate materializa sub următoarele forme:
Terorism organizaţional - este realizat de mici grupări teroriste care, deşi sunt omogene
politic şi foarte unite, sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea poziţiilor lor
radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câştiga influenţă. În această categorie se
înscriu grupul 17 Noiembrie (Grecia), GRAPO, IRAULTZA şi ETA (Spania), Action Direct
(Franţa), RAF (Germania), ASALA (Armenia), Celulele Comuniste Combatante (Belgia), etc.
Unele dintre aceste grupări au devenit transnaţionale, dispunând de potenţialul necesar
pentru a lovi oriunde în lume. Cele mai cunoscute reţele transnaţionale sunt Al-Qaida, gruparea
palestiniană înfiinţată de Abu Nidal, structuri organizatorice asemănătoare având Armata Roşie
Japoneză sau Armata Secretă de Eliberare a Armeniei.
Terorismul practicat în contextul insurgenţelor - rebeliunile se caracterizează prin
desfăşurarea de acţiuni contra guvernului existent într-un anumit stat. Acţiunile insurgenţilor,
71 Terrorism Group Profiles, U.S. Government Printing Office, Washington D. C., 1993-1994.
41
care pot fi separatişti etnici sau rebeli politici, sunt de natură paramilitară sau de gherilă ce
operează în limitele graniţelor naţionale.
La fel de periculoase sunt actele teroriste desfăşurate de grupurile insurgente care au suferit
pierderi în lupta deschisă contra forţelor guvernamentale. Situaţia a fost întâlnită în Salvador,
Columbia şi este încă întâlnită în spaţiul ex-iugoslav şi ex-sovietic, în condiţiile războaielor
izbucnite aici după căderea regimurilor comuniste.
Terorismul sponsorizat - implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a acţiunilor lor de
către unele state suverane. Iran, Afganistan, Libia, Coreea de Nord şi Irak sunt cele mai
cunoscute state sponsorizante ale terorismului. Siria a fost şi ea inclusă în rândul acestor state
până la izbucnirea crizei din Golf în 1991,când preşedintele H. Assad a optat pentru o politică de
apropiere faţă de Vest.
Sponsorizarea de către un stat a terorismului poate atinge mai multe grade de implicare:
- implicarea directă în acţiuni teroriste (exemplele cele mai relevante fiind Coreea de Nord,
în cazul doborârii unui avion sud-coreean în 1987; Afganistanul, prin trimiterea de agenţi în
Pakistan în vederea susţinerii unei campanii de atentate şi Libia, în cazul doborârii în 1989 a
avionului PAN-AM deasupra Scoţiei);
- încurajarea, asistenţa logistică şi materială acordată grupurilor teroriste în producerea de
atentate în interesul statelor care asigură sponsorizarea;
- procurarea de armament, explozibil, asistenţă în domeniul instrucţiei, asigurarea de liberă
trecere şi a locurilor de retragere, precum şi justificarea ideologică din partea statului sponsor.
Analiştii militari consideră că aceste ţări apelează la terorismul sponsorizat ca la un mijloc
complementar al politicii de stat, în vederea atingerii unor obiective de politică externă, ce nu pot
fi finalizate prin mijloace politice convenţionale. De asemenea, unele state sponsorizează
terorismul pentru a-şi crea sau mări puterea şi influenţa în cadrul unor mişcări religioase sau
revoluţionare.
Terorismul patopolitic72 - grupările teroriste erau formate, de regulă, din naţionalişti negri
care militau pentru transformarea oraşelor americane în “jungle” ostile albilor şi ordinii de stat.
Asemenea rebeli fac ca distincţia dintre teroriştii tradiţionali şi cei violenţi excentrici să devină
72 Joint tactics, techniques and procedures for antiterrorism, Joint Pub 3 iulie 1998, cap. 2.
42
dificilă. Membrii unor astfel de grupuri nu dau dovadă de raţionalitate, violenţa fiind singura lor
formă de exprimare şi unicul mod de funcţionare.
Terorismul psihotic - specialiştii în domeniu consideră că termenul de “comportament
anormal” pus în legătură cu teroarea şi violenţa nu şi-au găsit încă o definiţie satisfăcătoare.
Persoanele care acţionează bizar, fără motiv sau cu motivaţie vădit iraţională, o fac din motive de
ordin personal, societatea americană, în special, fiind martora mai multor exemple de
comportament deviant al unor asasini psihopaţi. În acest cadru pot fi scoase în evidenţă acţiunile
desfăşurate în S.U.A. de către Armata Neagră de Eliberare (1973), când un grup violent ce
descindea din Panterele Negre, organizaţie ce lupta contra ordinii înfăptuite de rasa albă, în
special poliţişti. Membrii acestui grup nu au fost incluşi în categoria revoluţionarilor cu un
program raţional de luptă, aceştia fiind persoane marginalizate care urau societatea şi sistemul.
O altă organizaţie de acest tip a fost Armata Symbioneză de Eliberare, formată din rebeli
evadaţi din închisori şi alienaţi mintal.
Terorismul şi violenţa criminală - atracţia către terorismul criminal îşi are explicaţia în
simplitatea sa. Sechestrările de nave, confiscările de bunuri, răpirea sau asasinarea unor persoane
primesc de multe ori motivaţii politice, dar determinante sunt interesele pecuniare ale
criminalilor care organizează astfel de acţiuni. Persoanele în cauză provin, de regulă, din familii
dezorganizate, au probleme de adaptabilitate socială, neîmpliniri afective şi sexuale. A ucide un
preşedinte, a deturna un avion, vanitatea şi orgoliul de a comanda, dorinţa de a schimba destinul
unor oameni reprezintă atracţii pentru mulţi psihopaţi. Măsurile internaţionale în combaterea
pirateriei aeriene au limitat, parţial, posibilităţile de operare a acestui tip de terorişti.
Terorismul şi violenţa endemică - există locuri în lume în care singura lege valabilă este
cea a violenţei. Anarhia, masacrele şi ura interrasială, existenţa feudelor de putere, adesea
deghizate în retorica ideologică sau purtate în numele unei autorităţi sau regim politic, fac ca
unele state, în anumite împrejurări, să devină adevărate oaze ale terorismului, manifestat sub
diverse forme.
Terorismul autorizat - acesta se referă la două aspecte: lupta armată desfăşurată între două
state şi asasinatul comandat de guvernul unui stat. Deşi există convenţii care fac referire la
situaţiile de luptă dintre două state, aceste reglementări nu au putut însă şi nu pot să prevină
eventualele încălcări ale drepturilor omului. Exemple relevante în acest sens sunt: Uganda în
43
timpul lui Idi Amin, unde nu exista certitudinea zborurilor regulate ale liniilor internaţionale,
străinii nu puteau conta pe protecţie, convenţiile diplomatice nu erau respectate şi uneori nu erau
recunoscute, Liberia, Abisinia, unele republici din spaţiul ex-sovietic, Ruanda, Somalia - zone
care demonstrează că terorismul şi violenţa endemică nu sunt accidentale, ci sunt fenomene cu
putere de perpetuare în timp, cu efecte destabilizatoare pentru întregi zone geografice.
Terorismul autorizat mutual - există situaţii în care un regim politic ameninţat evită să se
implice în desfăşurarea de represalii, preferând ca “voluntarii” să acţioneze fără o aprobare
oficială.
Terorismul organizaţional - activităţi desfăşurate pe cont propriu de unii membrii ai
organizaţiilor revoluţionare sau a celor criminale de tip Mafia. Se pot da exemple poliţiştii din
Escadroanele negre (Brazilia), care ucideau în afara serviciului, organizaţiile Ojo por Ojo şi
Mano Bianco (Guatemela) care ucideau oponenţii regimului fără existenţa vreunei reacţii din
partea autorităţilor statului.
Terorismul pragmatic - constă în folosirea violenţei, în vederea creării unui sprijin de
masă. Acest tip de sprijin se poate materializa prin extorcarea de fonduri sau obţinerea de sprijin
în organizarea de greve, manifestaţii, boicoturi etc. Unele organizaţii sunt confruntate cu
problema menţinerii disciplinei interne şi a inhibării oricărei tentative de părăsire a grupului.
Asemenea activităţi sunt clasate ca terorist-organizaţionale. Pentru a fi efective, membrii
grupului sunt pedepsiţi rapid, crud şi vizibil.
Terorismul funcţional - această formă de terorism este folosită în cazul în care o
organizaţie poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste. Astfel operează
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sau Frontul de Eliberare Naţională din Algeria, uzând
teroarea şi violenţa, în vederea obţinerii sprijinului populaţiei. Teroriştii îşi justifică acţiunile prin
lansarea ideii că fără coerciţie, nimeni, inclusiv statul ameninţat, nu ar obţine nimic.
Terorismul manipulativ - forma cea mai răspândită a acestui gen de terorism o constituie
existenţa unei situaţii de negociere, în care teroriştii ameninţă cu distrugera unor bunuri sau cu
uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se îndeplinesc nişte cereri, opinia publică fiind
manipulată prin mass-media.
Terorismul simbolic - se deosebeşte de alte forme de terorism prin faptul că victima aleasă
trebuie să reprezinte simbolul “duşmanului”, atentatul reprezentând, în acest caz, mai mult decât
44
o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod. Ţintele terorismului de acest gen sunt
în general militarii, poliţiştii, jandarmii, dar şi unele categorii de civili.
II.2.4. Clasificarea lui Karl A. Seger
Unul din cei mai reputaţi specialişti în domeniu, K. A. Seger73, preciza că există numai trei
mari categorii de manifestare a fenomenului terorist contemporan. Acesta susţine că grupările
teroriste pot fi: cele nesprijinite de stat, cele patronate de către stat şi cele dirijate de stat.
Grupurile care nu sunt sprijinite de stat sunt formaţiuni mici, animate de un interes special,
cum ar fi cei ce se opun avortului şi care aruncă în aer clinicile cu acest profil sau ecologiştii
militanţi, care distrug instalaţiile amplasate pe terenuri sensibile din punct de vedere al mediului
înconjurător.
Potrivit Departamentului de Stat al S.U.A., grupurile din această categorie sunt
răspunzătoare pentru 70% din incidentele teroriste internaţionale. Ei dispun de resurse limitate şi
nu posedă infrastructura necesară pentru acţiuni îndelungate. Sunt adeseori prinşi, pentru că nu
au cunoştinţele şi deprinderile căpătate prin instruire de către teroriştii “profesionişti”. Cu toate
acestea, un mic grup terorist nesponsorizat, dar dedicat unei cauze speciale şi care a avut şansa
de a-şi face publicitate prin acţiuni cu caracter de atentat, poate intra în legătură cu alte grupuri
mai puternice, îmbunătăţindu-şi astfel statutul şi rezultatele.
Grupurile patronate de stat sunt instruite şi înzestrate cu armament, primind sprijin logistic
şi administrativ din partea acestuia. Instruirea poate avea loc într-o altă ţară, departe de statul
care o patronează. Sprijinul pe care aceste grupări îl primesc de la ţările care le patronează le
asigură posibilităţi de transport internaţional, arme şi explozibili de mare putere, precum şi
coordonarea activităţii lor cu cea a altor grupări teroriste. De exemplu, “euro-terorismul” apărut
sub forma unei alianţe a diferitelor grupări teroriste din Centrul şi Vestul Europei, încheiată la
jumătatea anilor ‘60 cu sprijinul unor ţări din blocul răsăritean.
Grupurile dirijate de către stat sunt cele pe care acesta le organizează, aprovizionează şi
controlează. Teroriştii dirijaţi de stat au asasinat, cu precădere, compatrioţii disidenţi aflaţi în
întreaga lume. De exemplu, Iranul a hotărât în 1984 să formeze o unitate specială, cu un efectiv
73 Karl A. Seger, The Antiterrorism Handbook, Presidio, New York, 1990, p.75.
45
de 2.500 de oameni care, pretându-se la acte teroriste, să răspândească în zona Golfului Persic şi
a Africii de Nord, propriul său gen de fundamentalism islamic.
K. Seger consideră că dezvoltarea terorismului patronat de stat duce la creşterea
semnificativă a pericolului terorist, deoarece majoritatea acestor grupuri dirijate sunt tot mai bine
înarmate, echipate şi instruite şi sunt capabile să găsească sprijin logistic şi tactic aproape peste
tot în lume.
II.3. Tendinţe în evoluţia terorismului
Ultimul deceniu a fost marcat de schimbări majore în problematica securităţii
internaţionale. Strategiile şi planurile folosite în deceniile Războiului Rece au fost abandonate,
locul acestora fiind luat de dezbateri cu privire la noi riscuri şi ameninţări. Totuşi, discuţiile
despre fenomenul terorist au ca punct de plecare evenimente petrecute în anii precedenţi.
II.3.1. Un fenomen terorist în schimbare într-o lume aflată în schimbareRecentele atentate de la Madrid, de la World Trade Center, cele asupra ambasadelor
americane din Kenya şi Tanzania, operaţiunea de luare de ostateci de la teatrul Dubrovska din
Moscova, atentatele săvârşite de F.A.R.G. în Germania sau de Tigrii Tamili în Sri Lanka precum
şi atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokio de către gruparea Aum, au concentrat atenţia
publicului şi a experţilor, şi au amintit lumii întregi că nimeni nu este în deplină siguranţă în faţa
ameninţării teroriste. Totodată aceste atentate sugerează noile dimensiuni pe care le-a căpătat
fenomenul terorist prin folosirea de aeronave drept bombe zburătoare, prin apelarea la arme de
distrugere în masă de tip biologic şi chimic şi prin ameninţarea din ce în ce mai evidentă de a
folosi arme nucleare.
Vechea imagine a teroristului profesionist, motivat ideologic de dorinţa libertăţii naţionale,
operând în conformitate cu un program politic, înarmat cu pistoale şi bombe şi având în spate un
stat sponsor nu a dispărut în totalitate. Mai exact, se poate spune că acestui vechi tip de terorism i
s-au mai adăugat şi alte forme. Noul tip de terorism este caracterizat prin prezenţa unei alte
motivaţii (religioase), a unor alte personaje şi a altor sponsori, a unei alte organizări şi a altor
forme de acţiune, acesta fiind un terorism mult mai destructiv.
46
Ameninţările de natură teroristă s-au schimbat în mare măsură în ultimii ani datorită
câtorva principali factori: destrămarea fostei U.R.S.S. , schimbarea motivaţiei terorismului
(apariţia motivaţiei de natură religioasă), dezvoltarea şi proliferarea tehnologiilor de producere a
armelor de distrugere în masă şi posibilitatea accesului majorităţii populaţiei la informaţii despre
diferite tipuri de tehnologii, ceea ce a sporit riscul unor atentate de natură teroristă. Astfel,
navigând pe Internet, populaţia poate accesa adrese unde este prezentat modul de fabricare a
unor dispozitive explozive artizanale sau poate comanda prin e-mail anumite tipuri de viruşi
periculoşi de la laboratoarele specializate în acest sens.
Terorismul este, şi va rămâne şi pe viitor, o arma folosită de unele guverne, grupuri de
interese sau alte organizaţii. În prezent, terorismul motivat religios este un fenomen care ia o
amploare din ce în ce mai mare. Fanaticii religioşi, făcând parte din culte sau grupări teroriste,
caută mijloace pentru a maximiza efectul atacurilor soldate cu victime omeneşti.
Proliferarea armelor de distrugere în masă şi cooptarea de către organizaţii teroriste a
acelor persoane instruite pentru a le construi şi dezvolta reprezintă o altă ameninţare majoră.
Destrămarea fostei U.R.S.S. a dus la formarea unei pieţe negre specializată în traficul şi
comercializarea materialelor de tip radioactiv precum şi a aşa ziselor “valize nucleare” tot de
provenienţă sovietică. La această ameninţare se adaugă şi faptul că există cercetători şi oameni
de ştiinţă specializaţi în domeniul nuclear, biologic şi chimic, care sunt dispuşi să-şi vândă
cunoştinţele pentru acele organizaţii care oferă un preţ suficient de atrăgător.
O altă ameninţare majoră imediată este reprezentată de amploarea pe care o iau armele
chimice şi biologice improvizate, permiţându-se astfel oricărei organizaţii de natură teroristă să-
şi procure şi să utilizeze estfel de dispozitive.
În trecut, terorismul era practicat de indivizi aparţinând unor organizaţii identificabile, cu
un aparat de comandă şi control bine definite. Adesea, liderul grupării era bine cunoscut.
Organizaţii radicale de stânga (Armata Roşie Japoneză, Facţiunea Armatei Roşii din Germania,
Brigăzile Roşii din Italia), ca şi mişcările etno-naţionaliste (O.E.P., Armata Republicană
Irlandeză sau gruparea separatistă bască E.T.A.) intrau în acest tip al terorismului tradiţional.
Organizaţiile aveau un set bine definit de obiective politice, sociale sau economice. Emiteau
comunicate prin care îşi revendicau şi justificau acţiunile. Chiar dacă erau controlate de guverne
străine, legătura era palpabilă sau chiar dovedită. De exemplu, după lovitura aviaţiei americane
47
în Libia, Moammar Ghadafi a cerut Armatei Roşii Japoneze să atace obiective americane. Pentru
a ascunde inţelegerea, grupul japonez a revendicat operaţiunile sponsorizate de Liban în numele
unei organizaţii fictive. Deşi legăturile cu Libanul erau cunoscute, stratagema a funcţionat şi a
impiedicat alte acţiuni ofensive ale americanilor.
Aceste grupuri teroriste se angajau în acte de violenţă selective. Ţintele lor – ambasade,
bănci, avioane de pasageri – erau ale duşmanilor. Răpeau şi asasinau persoanele pe care le
considerau responsabile de exploatarea economică sau de represiune politică, pentru a atrage
atenţia asupra cauzei lor, aventurându-se foarte rar în afara ariei lor operaţionale.
Atentatele asupra celor două ambasade americane, însă, se îndepărtează de acest şablon. În
primul rând, ele au avut loc într-o regiune a lumii rămasă până acum în afara razei de acţiune a
terorismului internaţional. Comanditarii atentatelor, probabil, au văzut în Kenya şi Tanzania ţinte
atrăgătoare tocmai din cauza “imunităţii” lor anterioare. Cele două ţări se aflau în afara zonei cu
măsuri de securitate întărite, pentru a preveni atentatele. În al doilea rând, operaţiunile nu au fost
efectuate de o organizaţie identificabilă. Bănuielile s-au concentrat asupra unui grup egiptean
obscur, asupra milionarului saudit Osama bin Laden, care finanţează Războiul sfânt, sau asupra
unor organizaţii iraniene sau irakiene. Totuşi, atât cei care au efectuat, cât şi cei care au plănuit
atentatele au rămas necunoscuţi.
Acest tip de atacuri ale unor organizaţii teroriste enigmatice, insoţite de revendicări vagi, se
înscriu într-un nou tip de terorism internaţional, care s-a dezvoltat în ultimii ani. Acesta implică
alăturarea unor indivizi care par să se fi grupat doar pentru o singură misiune. Din start, întreaga
operaţiune este plănuită astfel încât să ascundă atât identitatea autorilor, cât şi a sponsorilor, fie
că este vorba de un guvern străin sau de un singur individ. Această tendinţă reprezintă o
ameninţare diferită şi mult mai periculoasă decât cea a terorismului “tradiţional”. Anonimitatea
acestui tip de operaţiuni dă autorilor posibilitatea să fugă, iar autorităţilor le este mult mai greu
să-i prindă pe făptaşi. De asemenea, comanditarii, mai ales dacă este vorba despre guverne
străine, îşi pot nega implicarea, evitând represalii militare sau sancţiuni economice şi
diplomatice.
“Non-identitatea” acestui nou tip de adversar implică noi măsuri de securitate pe care
guvernele trebuie să le adopte, deoarece teroriştii nu vor lăsa “amprentele” unor organizaţii
cunoscute. Anchetatorilor şi analiştilor serviciilor de informaţii le va fi mai greu atât să identifice
48
autorii, cât şi să-şi facă o idee clară asupra intenţiilor acestora, lupta împotriva viitoarelor
ameninţări teroriste necesitând astfel o îmbunătăţire continuă a măsurilor de securitate.
Analiza asupra mecanismelor de geneză, afirmare şi modelare a fenomenului terorist pe
plan internaţional evidenţiază ca relevante îndeosebi următoarele aspecte:
a) Climatul geopolitic specific procesului de reconfigurare politico-militară şi economică,
marcat de modificarea radicală şi continuă a echilibrului de forţe, a asigurat condiţiile
transformării problematicii etnico-religioase într-un instrument predilect utilizat in cadrul
relaţiilor de putere, cu precădere al celor statuate pe baze asimetrice.
Acest proces a fost însoţit de reactivarea şi exacerbarea unor tensiuni, reflectate inclusiv în
dinamica fenomenului terorist;
b) O accentuare a interferenţei dintre terorism şi unele segmente ale crimei organizate.
Internaţionalizarea unor stări conflictuale a creat condiţii favorizante dezvoltării
terorismului, iar dispariţia unor sponsori tradiţionali ai acestuia a făcut ca organizaţiile teroriste
să se orienteze tot mai frecvent spre activităţi speifice crimei organizate, ca principală sursă de
finanţare.
Convergenţa dintre terorism şi crima organizată se realizează fie prin angrenarea
nemijlocită a reţelelor teroriste în acţiuni conexe crimei organizate (cum ar fi traficul de droguri,
contrabandă cu arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice sau radioactive, toate tipurile de
activităţi specifice economiei subterane, migraţia ilegală, etc.), în scopul susţinerii financiare a
activităţilor proprii, fie prin executarea de acţiuni complexe, comune, de către structuri ale
organizaţiilor teroriste şi ale celor din lumea interlopă, determinate de interese conjuncturale, de
moment sau de perspectivă, menite a facilita atingerea scopurilor propuse de fiecare dintre
acestea;
c) Ameninţarea teroristă asupra stabilităţii sistemului internaţional a crescut substanţial, ca
urmare a accesului mai facil la substanţele, dispozitivele şi tehnologiile nucleare, biologice sau
chimice, precum şi a expertizei în creştere în domenii ca electronica şi informatica;
d) În prezent, pe fondul fenomenului de globalizare, organizaţiile teroriste identifică o
multitudine de "oportunităţi" specifice, derivate in special din:
Procesele de tranziţie geopolitică spre configurarea unui alt tip de ordine mondială;
49
Globalizarea economiei, cu efectele sale pozitive şi negative, acestea din urmă
repercutate, îndeosebi, în creşterea decalajelor între nivelurile regionale de
dezvoltare economico-socială, ceea ce stimulează resentimentele şi migraţia celor
defavorizaţi, precum şi criminalitatea organizată transfrontalieră;
Accelerarea progreselor tehnologice;
Mondializarea comunicaţiilor şi reţelelor de transport etc. Luând în calcul aspectele
de mai sus, globalizarea angrenează, ca un efect secundar negativ, intensificarea
fenomenului terorist în anumite regiuni, precum şi dinamizarea "internaţionalizării"
acestuia, prin extinderea pe diverse spaţii, fapt care afectează, în diferite moduri, nu
doar ordinea de drept internă şi internaţională, ci chiar securitatea şi stabilitatea
sistemului global;
Tipurilor tradiţionale de grupuri etnice, religioase şi ideologice care utilizau
instrumentul terorist li s-au alăturat o serie de noi organizaţii cu motivaţii mai puţin
inteligibile, entităti care acţionează mai puţin "raţional" şi sunt structurate după
principii extrem de difuze;
Terorismul laic tinde să coboare pe un plan secundar faţă de terorismul religios,
mult mai predispus la "exportarea" campaniilor de violenţă şi mult mai destructiv şi
neselectiv în acţiune, din cauza sistemelor de valori radical diferite ce stau la baza
mecanismelor de legitimizare şi justificare a acţiunilor;
Chiar dacă terorismul ideologic a înregistrat un recul, el nu a dispărut în totalitate.
Terorismul de extremă stânga este încă activ în unele ţări şi, alături de cel derivat
din extremismul de dreapta, va continua să fie favorizat de crize economice şi, din
perspective diferite, de dinamica ascendentă a fluxurilor migraţioniste;
Indiferent de "motivaţii", există semnale certe de strângere a relaţiilor dintre diverse
grupări şi reţele teroriste, fiind evidentă tendinţa de intensificare a cooperării între
organizaţii, acestea putând planifica şi pune în practică acţiuni teroriste aparent
dispersate, desfăşurate, însă, simultan ori consecutiv, şi în care să se recurgă la
arme perfecţionate;
Atât noile tipuri de grupări, cât şi cele "clasice" tind să utilizeze, pentru punerea în
practică a actelor teroriste, structuri celulare, reduse din punct de vedere numeric,
50
uneori constituite ad-hoc, cvasi-independente şi care se autosusţin din punct de
vedere logistic, cu un foarte ridicat grad de coeziune internă şi extrem de versatile
(prin diversitatea regulilor de organizare şi relaţionare, modificarea obiectivelor de
la o etapă la alta, schimbarea "comanditarilor" etc.);
Este de remarcat, totodată, creşterea potenţialului şi agresivităţii acţiunilor ce
vizează infrastructurile informatice, în care, alături de alte tipuri de activităţi
subsumate criminalităţii informatice, ciber-terorismul pare a ocupa un rol din ce în
ce mai important, atat în ceea ce priveşte atacarea/ distrugerea reţelelor, cât şi
utilizarea vulnerabilităţilor acestora pentru lovirea unor sisteme dependente de
În urma micului studiu al mass-mediei și implicit opiniei internaționale cu privire la
terorism, se observă că unanim acceptată este părerea că terorismul islamic este dușmanul comun
al civilizației occidentale, cea mai mare amenințare la adresa lumii moderne și ca trebuie stârpit
prin orice mijloace și orice sacrificii materiale.
Texte ca: “Liderii politici ai lumii dau, bineînteles, raspunsuri chinuite și stereotipice
acestor provocări de coșmar. La Londra, domnii Bush și Blair, ne asigura ca vor lupta pâna la
capat împotriva terorismului, pâna la distrugerea finală a ultimei celule Al Qaeda.” (știre pe un
portal specializat în informare publică), sunt întâlnite peste tot în mass-media, această prelungire
a vocii politicului.
Terorismul islamic a capatat o foarte mare atentie în urma atacurilor asupra SUA din 11
septembrie 2001 (și a altor atacuri ulterioare, în special cel de la Londra din 7 iulie 2005). Deși
toata lumea condamnă (pe bună dreptate) terorismul, nu mulți îi înțeleg cauzele.
Terorism islamic? Asocierea acțiunilor unor grupari teroriste ca Al Quaeda cu islamul în
general echivalează cu asocierea IRA (binecunoscuta grupare teroristă din Irlanda de Nord care a
folosit atentate soldate cu moartea a sute de civili pentru a-și atinge scopurile politice) cu
catolicismul în general. Grupari teroriste ca Al Quaeda susțin că sunt islamice și folosesc islamul
pentru a recruta membri, însă prin acțiunile lor teroriștii încalcă principiile de baza ale islamului,
și deci nu se pot numi musulmani.
Coranul, cea mai importanta sursă de autoritate în Islam condamna în mod clar terorismul,
spunând că dacă cineva omoră un om nevinovat, este ca și cum a omorât toată umanitatea, și cine
53
salveaza o viață e ca și cum a salvat întreaga umanitate (Coran 5:32). Deasemenea, nici î n razboi
Coranul nu permite vătămarea civililor sau distrugerea bunurilor acestora.
Cu alte cuvinte, "terorismul islamic" nu e deloc "islamic"! Totuși aproape inexplcabil,
presa occidentală a transformat această asociere de cuvinte în principalul subiect al ultimilor 6-7
ani. Din 11.09.2001 “lupta împotriva terorismului” și “apărarea drepturilor omului” devin
slogane la modă nelipsite din arsenalul niciunui mare grup de presă.
Astfel, din ce în ce mai mulți musulmani devin suspecți fără a face ceva rău, copii acestora
învățând în școli mixte devin ținte ale atacurilor nefondate ale colegilor, iar imaginea unui om
imbrăcat în haine specifice Orientului Mijlociu este asociată automat cu cea a unui terorist.
II.3.3. Implicaţii ale mediatizării actelor teroristeAlex Schmid75 oferă trei ipoteze pe baza cărora poate fi explicat efectul media asupra
terorismului:
Ipoteza escaladării – conţinuturile mediatice neobişnuite, agresive sau fără
precedent pot încuraja comportamentele agresive. Rezultă că mediatizarea
violenţei poate crea modelele de acţiune violentă;
Ipoteza dezinhibării – violenţa portretizată în media diminuează inhibiţia audienţei
în situaţii şi pentru comportamente similare, crescând probabilitatea ca un individ
să dezvolte comportamente agresive;
Ipoteza învăţării sociale – bazată pe ideea că orice comportament este învăţat prin
observaţie; în cazurile în care televiziunea ilustrează succesul actelor teroriste,
indivizii vor fi informaţi şi astfel va creşte probabilitatea atentatelor. Desigur,
această ipoteză este extremă, deoarece este greu de imaginat că un individ îşi va
fundamenta decizia de a iniţia un atac terorist exclusiv pe baza unei ştiri care
relatează un asemenea eveniment. Cu toate acestea, ea a fost probată prin studii
care şi-au propus să evalueze măsura în care creşterea numărului de articole
consacrate terorismului a crescut şi numărul atacurilor teroriste. A rezultat că între
cele două există o relaţie interactivă, în sensul în care una dintre variabile o
75 Alex, P. Schmid, Violence as Communication, Beverly Hills, Sage, 1982
54
influenţează pe cealaltă, dar fără să fi fost luate în calcul şi alte variabile care ar fi
putut influenţa evoluţia terorismului.
Evidenţiem câteva din concluziile studiului realizat de A. Schmid, cu precizarea că nu pot
fi extrapolate. Conform listei publicate de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii,
în intervalul 1981-1989, au avut loc 119 incidente teroriste care au implicat cel puţin un cetăţean
american. Dată fiind implicarea a cel puţin un cetăţean american, s-a presupus că toate
incidentele vor fi mediatizate în presa americană. Cotidianele studiate au fost Washington Post şi
New York Times. A rezultat:
a. O relaţie strânsă între tipul de eveniment şi intensitatea mediatizării;
b. O creștere a numărului incidentelor teroriste din 1981 până (inclusiv) în
1989, în timp ce numărul articolelor publicate ca răspuns a scăzut. Aceasta cu câteva excepţii:
numărul atacurilor cu bombă, care s-au soldat cu morţi, a rămas relativ constant,
chiar scăzând spre finele perioadei, în ciuda numărului ridicat de articole;
numărul asasinatelor76 a atins cota maximă în 1984, cu patru incidente, care au
generat 14 articole. În ciuda acoperirii jurnalistice, anul următor numărul a scăzut la
cota anului 1981 (un incident). Următorul an s-au înregistrat trei incidente, în mod
clar neinfluenţate de acoperirea jurnalistică limitată din anul anterior. Cu alte
cuvinte, numărul mare de articole dintr-un an nu a determinat creşterea numărului
de atacuri în anul următor şi nici anul în care numărul de articole a scăzut la patru
nu a determinat o scădere a incidentelor ulterioare;
au avut loc trei deturnări de avion în intervalul studiat care au generat 16 articole.
Anul următor a înregistrat un singur incident;
răpirea unor cetăţeni americani a generat şi mai puţine articole: patru incidente în
aul 1985 a generat un singur articol, în timp ce trei incidente în 1986 s-au regăsit în
şapte articole; acelaşi număr (trei) de incidente a generat un singur articol în 1987.
Din aceste date rezultă existenţa unei relaţii între numărul de incidente teroriste dintr-un an
dat şi numărul de articole ulterioare, iar relaţia variază în funcţie de tipul de incident. Chiar şi cu
privire la acelaşi tip de eveniment, se înregistrează diferenţe în numărul articolelor. Ceea ce
76 Conform Departamentului de Stat American, asasinatul este definit ca orice situaţie în care un cetăţean
american este împuşcat şi ucis.
55
sugerează că alţi factori sunt implicaţi în proces, mai complecşi decât ipoteza comportamentelor
învăţate. Dacă alegerea unui tip de atac ar fi depins doar de acoperirea mediatică a
evenimentului, atunci ar fi trebuit ca actele mediatizate să fie repetate. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Deşi nu poate fi extrapolat, acest studiu demonstrează că între terorism şi mass media
există o relaţie strânsă, dar nu şi că acoperirea mediatică a atacurilor determină producerea de noi
atacuri. Mass media informează, oferă modele de comportament şi, nu în ultimul rând, impun noi
obiective terorismului. Din toate acestea nu rezultă că media sunt responsabile pentru producerea
actelor în sine. Însă mediatizarea se poate traduce în “imperativul escaladării intrinseci”77, care le
solicită teroriştilor să săvârşească acte din ce în ce mai violente şi mai neobişnuite astfel încât să
atragă atenţia media.
În completare, oferim perspectiva lui James Curran care realizează o scurtă trecere în
revistă a efectelor virtual dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:
Mass media sunt o platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă
violenţă şi subminează autoritatea statului;
Contagiune - prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase creşte probabilitatea ca
şi alte grupuri să adopte aceleaşi metode;
Subminarea operaţiunilor poliţieneşti aflate în desfăşurare prin prezentarea
metodelor de lucru, dispozitivelor etc. şi punerea în pericol a vieţii ostaticilor şi a
forţelor de ordine;
Mass media exercită presiuni asupra autorităţilor care limitează puterea de luare a
deciziilor;
Mass media întăresc și alimentează sentimentul puterii resimţit de terorişti, în
special în cazurile patologice, ducând la prelungirea artificială a incidentelor şi la
creşterea gravităţii consecinţelor;
Accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaţionale prin natura competitivă
a activităţii jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenţei publice în
divertisment în detrimentul informării;
Instantaneitatea şi anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu
teroriştii) transformă jurnaliştii în participanţi direcţi la eveniment, creatori ai
77 Alex, P. Schmid, Violence as Communication, Beverly Hills, Sage, 1982
56
acestuia şi îi pune în ipostaze pentru care nu au competenţa necesară (negociator,
justiţiar etc.).
Dincolo de rolul de a propaga ameninţarea teroristă (rol involuntar asumat, din punctul
nostru de vedere), mediatizarea evenimentelor teroriste contribuie decisiv la determinarea
reprezentărilor publicului despre ameninţare şi a răspunsului pe care societatea îl dă
fenomenului. Aşadar, mijloacelor de comunicare în masă le revine un rol esenţial în funcţionarea
unei democraţii afectate de terorism. De cele mai multe ori, în contextul atacurilor teroriste,
media: dezvăluie carenţele puterii politice, informează despre activitatea instituţiilor cu atribuţii
în domeniul securităţii şi pune sub semnul întrebării rolul justiţiei şi al serviciilor speciale.
Implicaţiile mediatizării actelor teroriste sunt cu atât mai importante cu cât, de reprezentările
despre ameninţare şi de răspunsul publicului, depinde eficienţa acţiunilor serviciilor de informaţii
atât pe palierul acţiunilor preventive cât şi pe palierul celor defensive.
Conform vocilor celor care pledează sau, mai mult, solicită vehement mediatizarea cu
responsabilitate a atacurilor teroriste şi vocilor oficiale ale strategiilor antiteroriste, care implică
mass media ca şi canal prioritar, terorismul pare să îşi fi schimbat faţa în acord cu rolul din ce în
ce mai proeminent al mass media.
57
CAPITOLUL III
STUDIU DE PRESĂ: 11 SEPTEMBRIE 2001
Primul an al noului secol și al noului mileniu a fost marcat de evenimente cu un
impact deosebit asupra ȋntregii omeniri.
În acea zi ȋnsoritǎ de septembrie, a doua zi dupǎ ce americanii sǎrbǎtoriser ǎ „Labour
Day”, terorismul a ȋntunecat America.78
Ziua de 11 septembrie 2001 a marcat ȋn inimile ȋntregii omeniri una dintre cele mai
negre și nefaste clipe. Oamenii au fost ȋngroziți, nesiguranța a pus stǎpȃnire pe ȋntreaga
populație.
III.1. Declașarea „iadului terrorist”
11 septembrie 2001 s-a transformat ȋn ziua care a schimbat percepția oamenilor despre
lumea ȋn care trǎiesc. Ziua ȋn care Turnurile Gemene ( simbolul unui New York prosper, trufaș și
lipsit de griji ) s-au prǎbușit ca un castel din cǎrț i de joc. A devenit momentul ȋn care America și-
a pierdut inocența, momentul ȋn care Dumnezeu a ȋntors spatele ȋntregii omeniri, clipa ȋn care a
pierit pacea lǎsȃnd loc unor sentimente contrarii, precum: stupoare, lacrimi și fricǎ.
O zi ȋn care avioanele de pasageri au devenit arme ȋn mȃna unor fanatici, ziua ȋn care
trei mii de oameni au pierit ȋntr-o clipǎ.
Atrocitatea care s-a petrecut ȋn urmǎ cu opt ani, a schimbat lumea ȋntr-un cerc vicios.
Lumea liberalǎ dovedește cǎ din pǎcate nu mai are sistem imunitar. Lumea civilizatǎ a fost
ȋngrozitǎ, revoltatǎ, oripilatǎ. Regimurile totalitare au jubilat.79
Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au adus ȋn atenția lumii unul din cele
mai cumplite fenomene: terorismul, cu fața sa vǎzutǎ și nevǎzutǎ, cu efectele sale terifiante ȋn
viața cotidianǎ a oamenilor, cu distrugerile fǎrǎ precedent pe care le provoacǎ . 80
78 Dumitru Mazilu ,, Dreptul internațional public’’ , Ed. Lumina Lex, Buc. 2008, p.579 http://www.adevarul.ro/articole/2002/11-septembrie.html80 Dumitru Mazilu, op. cit.
58
Terorismul nu este un fenomen recent. El este foarte vechi, și de-a lungul timpului s-a
manifestat sub toate formele posibil, de la terorismul peșterii la ciberteroris, ȋn funcție de treapta
de civilizație pe care a ajuns omenirea, deci de mijloacele puse la dispoziție și aproape peste tot
ȋn lume. Mijloacele au fost mereu altele, ȋnsǎ esența a rǎmas aceeași: ȋnfricoșare, distrugere,
ucidere.
Din pǎcate și terorismul, ca și rǎzboiul face parte, ȋntr-un fel, din arsenalul prin care
lumea se neagǎ pe sine, se urǎște și se autodistruge, crezȃnd cǎ se purificǎ.
Terorismul este același de veacuri . Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra
Statelor Unite ale Americii, prin imaginea terifiantǎ transmisǎ ȋn direct ( ca și cea a revoluției
romȃne din decembrie 1989), n-a fǎcut altceva decȃt sǎ schimbe ( așa cum am precizat mai sus)
percepția omenirii și a fiecǎruia ȋn parte, sǎ -i aducǎ aminte cǎ undeva, nu departe de el, de omul
planetei, poate chiar lȃngǎ el, se aflǎ un monstru , un dușman care a ȋnceput sǎ prindǎ contur, un
chip ȋnconjurat de umbre, care-l poate ucide oricȃnd și oricum.
Acesta a fost, probabil, și obiectivul central al atacurilor din 11 septembrie: crearea unui
coșmar universal, lumea sǎ afle și sǎ nu uite cǎ poate fi lovitǎ și ucisǎ oricȃnd, oriunde și prin
orice mijloace.
Terorismul nu este doar rǎul care se abate asupra planetei, ci este chiar rǎul din lume,
adicǎ rǎul nostru, partea fanaticǎ dintre noi și adesea din noi, fanatismul obsesiv al puterii, al
rǎzbunǎrii, al pedepsirii cu orice preț, al purificǎrii prin ucidere și distrugere.
De aceea, acest fenomen specific doar mediului uman( doar ființa umanǎ are plǎcerea
sadicǎ de a teroriza) trebuie investigat și analizat așa cum este, de pe poziții cȃt se poate de
obiective, pentru a-i decela sensurile și mecanismel, pentru a-i afla izvoarele și ȋn consecințǎ,
pentru a-i anihila cauzele, a-i distruge structurile, a-i limita efectele și a-i tǎia rǎdacinele.
Terorismul este o amenințare asimetricǎ, din umbrǎ. Evoluția lui, de la o seamǎ sau o
sumǎ de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii și violenței, adicǎ la un
rǎzboi terorist, și el asimetric și pervers, este de naturǎ sǎ genereze reacția corespunzǎtoare a
omenirii, sǎ declanșeze așa numitul rǎzboi terorist.81
81 Centrul de Studii Strategice și de Securitate ,, Terorismul .Dimensiune geopoliticǎ și geostrategicǎ. Rǎzboiulterorist ‘’, Buc.2002, p.4
59
Amenințǎrile și riscurile de naturǎ teroristǎ nu au limite. ,, Arma principalǎ a
teorismului este omul, ȋn spețǎ omul disperat sau omul manipulat, adicǎ ȋn stare de disperare
sau de rǎzbunare” , dar și omul ,, demiurg’’, omul pedepsitor, omul cǎlǎu care se considerǎ
predestinat pentru a ȋndeoplini o misiune supremǎ, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru
a duce la bun sfȃrșit o sarcinǎ ce vine dint-un spațiu sacru, dintr-o lume care-l dominǎ și care are
menirea de a o distruge cȃt mai repede și cȃt mai violent, evident de a o ȋnlocui.
Omul este o ființǎ creativǎ, imaginativǎ, indi ferent ȋn ce posturǎ s-ar afla.Terorismul ȋl
folosește ca armǎ, pentru cǎ el, omul, poate pǎtrunde oriunde, poate distruge orice.
Iatǎ de ce terorismul se considerǎ superior oricǎrei riposte, oricǎrei acțiuniși oricǎrei
reacții.82
Riscul terorist este la ordinea zilei, amplificat de mass media șȋ deja universalizat.
Terorismul n-are țarǎ și nu cunoaște granițe. El s -a modializat ȋnaintea informației și economiei,
sau concomitent cu acestea, și-a creat celule pretutindeni.
Dupǎ atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite, capetele de
acuzare pentru terorism s-au ȋnmulțit : uciderea copiilorla Beslan, decapitarea ostaticilor ȋn Irak,
atentate cu mașini capcanǎ ȋn Indonezia și ȋn Turcia, atentatele de la Madrid din martie 2004,
terorismul sinucigaș de peste tot.
Toate acestea au creat ȋngrijorare ȋn rȃndul intelectualilor musulmani, liderilor religioși
și altor oameni importanți ai lumii islamice.
Aceștia s-au hotǎrȃt sǎ denunțe terorismul, ȋn numele Islamului. Ziaristul Aziz Al Haj
este foarte ȋngrijorat de faptul cǎ majoritatea teroriștilor sunt musulmani. El scria ȋntr -un cotidian
care apare la Bagdad cǎ teroriștii, ȋn afara sȃngelui vǎrsat oamenilor decapitați și cadavrelor
calcinat, nu au altceva de oferit civilizației.
Condamnarea terorismului nu vine ȋnsǎ numai din partea media și a intelectualilor laici ,
cei mai cunoscuți gȃnditori ai Islamului se pronunțǎ categoric ȋmpotriva terorismului.83
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, au rǎmas impregnate ȋn memoria
oamenilor, ziua cȃnd a izbucnit așa numitul rǎzboi al ,, ciocnirii civilizațiilor’’.84
82 Centrul de Studii Strategice și de Securitate, op.cit. p.1483 http://www.walf.sn/contributions/suite.php?rub=8&id_art=1570384 http://www.antena3.ro/stiri/cultura/11-septembrie-2001-cel-mai-notoriu-moment-
60
Departe de a fi ȋnsǎ un ,, rǎzboi al civilizațiilor’’, actualul ,, rǎzboi ȋmpotriva
terorismului’’ este mai curȃnd ȋncǎ un nou ,, rǎzboi civil’’ al civilizației moderne, la fel ca și cel
ȋmpotriva fascismului sau a comunismului.
III.2. Cauze care au generat dezastrul, plǎnuirea atacurilor
Lovitura barbarǎ , dar calculatǎ de mințile diabolice, a urmǎrit atingerea mai multor
ținte:
Batjocorirea simbolului libertǎții universale; 85
Îngenuncherea economicǎ a lumii libere ;
Punerea sub semnul ȋntrebǎrii Statelor Unite ( prin demonstrarea
vulnerabilitǎții celui mai puternic sistem de apǎrare, precum și a democrației
ȋnsǎși, ȋmpreunǎ cu statul de drept);
Nu era nici pe departe, așa cum am afirmat mai sus, cȃnd terorismul islamic lovea.
Dimpotrivǎ , atentatele din 11 septembrie au urmat unor serii de acte sinistre, ȋndreptate mai ales
asupra Statelor Unit, ca simbol al lumii libere, printre care sechestrarea personalului ambasadei
Statelor Unite ȋn Iran ( 1789).
Acel act terorist a demonstrat cǎ totalitarismul Islamic este paralel cu lumea civilizatǎ
pentru cǎ , spre deosebire de celelalte regimuri totalitare, nu pǎstreazǎ nici mǎcar aparența cǎ
respectǎ normele diplomatice elementarede drep t internațional.
Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh Mohammed, care i-a
prezentat ideea lui Osama Bin Laden ȋn 1996. La acel moment, Bin Laden și Al- Qaeda erau ȋntr-
o perioadǎ de tranziție, mutȃndu-se ȋnapoi din Sudan ȋn Afganistan.
La sfȃrșitul lui 1998 sau ȋnceputul lui 1999, Bin Laden i-a dat lui Mohammed aprobarea
de a ȋncepe organizarea atacului.
În primǎvara lui 1999 au avut loc o serie de ȋntȃlniri ȋntre Khalid Sheikh Mohammed,
Osama Bin Laden și secundul sǎu Mohammed Atef.
Mohammed a furnizat suportul operațional al ataculu, inclusiv la selecția țintelor și cu
aranjamentele de cǎlǎtorie ale teroriștilor.
85 http://www.revista22.ro/dupa-un-an-190.html
61
Bin Laden a fost liderul operațiunii, aducȃnd și ajutor financiar, și a fost implicat ȋn
alegerea participanților la atacuri. Bin Laden ȋl alesese inițial pe Nawaf al- Hazmi și pe Khalid al
– Mihdhar, ambii jihadiști cu experiențǎ, care luptaserǎ ȋn Bosnia.
Spre sfȃrșitul lui 1999, un grup de oameni din Hamburg, Germania, printre care și dupǎ
capacitǎți speciale, ceeea ce a permis liderilor Al – Qaeda sǎ- l identifice și pe Mohamed Atta,
Marwan al Shehhi, Ziad Jarrah și Ramzi Binalshibh au sosit ȋn Afganistan. Bin Laden a ales
acești oameni pentru atacuri deoarece erau educați, vorbeau englezǎ și aveau eperiențǎ cu tr aiul
ȋn Occident. Noii recruți au fost cǎutați dupǎ capacitǎți speciale, ceea ce a permis liderilor Al-
Qaeda sǎ- l identifice și pe Hani Hanjour, care avea deja licențǎ de pilot comercial.
Hanjour a sosit la San Diego ȋn ziua de 8 decembrie 2000, și i s-a alǎturat lui Hazmi.
Curȃnd dupǎ aceea, ei au plecat ȋn Arizona, unde Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al –
Shehhi a sosit la sfȃrșitul lui mai 2000, Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000.
Binalshibh a rǎmas pe motiv ca ar fi putut depǎși perioada de ședere și ar fi rǎmas ca imigrant
ilegal.
Cei trei membri ai celulei de la Hamburg au ȋnvǎțat sǎ piloteze ȋn Florida de sud.În
primǎvara lui 2001, au ȋnceput sǎ soseascǎ ȋn Statele Unite și teroriștii de forțǎ. În iulie 2001,
Atta s-a ȋntȃlnit cu Binalshibh ȋn Spania, unde și-au coordonat detaliile atacurilor, inclusiv
alegerea finalǎ a țintelor. Binalshibh a transmis și dorința lui Bin Laden ca atacurile sǎ aibǎ loc
cȃt mai curȃnd cu putințǎ.86
Bin Laden a negat inițial, dar a recunoscut ulterior implicarea ȋn accident. La 16
septembrie 2001, Bin Laden a negat orice implicare ȋn atacuri, citind o declarație care a fost
difuzatǎ pe postul de televiziune Al Jazeera din Qatar:
‚, Repet cǎ nu am efectuat acest act, care pare sǎ fi fost comis d e indivizi cu propriile
motivații ”.87
La 27 decembrie 2001, a fost publicatǎ o a doua casetǎ cu Bin Laden. Acesta declara:
„Terorismul împotriva Americii merită laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul
de a forţa America să nu mai susţină Israelul, care ne omoară oamenii”.88
122 cele mai multe polițe de asigurare – fie pentru valori mobiliare sau imobiliare ,,nu acoperǎ și pierderile provocatede un eventual rǎzboi”;123 considerȃndu-le așa cum au fost ȋn realitate - ,,acte teoriste”;124 Dumitru Mazilu, op.cit., p. 377125 http://jir.janes.com/
73
Folosirea avioanelor pentru atingerea anumitor ținte a fost cunoscutǎ ȋn timpul celui de-
al doilea rǎzboi mondial, cȃnd piloții sinucigași japonezi , numiți kamikaze au atacat navele
americane de razboi.
Cǎderea dramaticǎ a industriei aeriene se datoreazǎ, mai ales, neȋncrederii pasagerilor ȋn
siguranța zborurilor. Zeci de mii, sute de mii de oameni au renunțat la cǎlǎtoria cu avionul, ȋn
urma actelor teroriste din Statele Unite.
Neȋncrederea ȋn siguranța zborurilor a provocat ȋn primele trei zile de dupǎ atentate
pierderi cifrate la 250- 300 milioane de dolari zilnic. Pentru Statele Unite aceste pierderi s-au
multiplicat, ajungȃnd sǎ depǎșeascǎ, dupǎ unele surse oficiale , un miliard de dolari.
III.6.3. Înlocuirea infrastucturilor informatice și telefonice distruseInfrastucturile informatice și telefonice ,, au fost pur și simplu distruse ”, odata cu
prǎbușirea celor doi ,, zgȃrie nori”din marea Metropolǎ financiarǎ a lumii, care este New York -
ul.
Computer Economics, o firma independentǎ, specializatǎ ȋn acest domeniu, a estimat
costurile totale ale ,, ȋnlocuirii infrastructurilor informatice și telefonice distruse ȋn urma
prǎbușirii Worl Trade Center ” , la 15, 8 miliarde de dolari.
Twin Towers, gazduiau societǎți financiare ,, mari consumatoare de echipamente
tehnologice”, a cǎror instalare a durat ani de zile. Evaluǎrile costurilor sunt destul de riguroase.
Astfel, ȋnlocuirea echipamantelor indispensabile pentru a asigura reluarea și continuarea
serviciilor ȋntrerupte la 11 septembrie 2001 va implica costuri de 1, 7 miliarde de dolari. 126
Cǎderea dramaticǎ a traficului comercial aerian a determinat adoptarea unor mǎsuri de
securitate excepționale. Scopul principal, sub aspect comercial, ȋl constituie ,, recȃștigarea
ȋncrederii pasagerilor”, dar din punct de vedere al traficului, obiectivul major ȋl constituie ,,
structurarea unui sistem de securitate care sǎ excludǎ fenomene de genul celor care au loc la 11
III.6.4. Impactul asupra piețelor financiare europene și asiaticeȊncǎ din prima zi a acestor evenimente dramatice o ,, unda de șoc ”s -a resimțit și pe
principalele piețe financiare din Europa și din Asia.
Deși partenerii europeni au rǎspuns partenerilor americani ,, sǎ nu tranzacționeze titluri
ale companiilor americane ”, pețele americane au ȋnregistrat caderi importante , accentuate dupǎ
deschiderea peței new- yorkeze. Scǎderile cele mai abrupte s-au ȋnregistrat ȋn sectorul auto și al
asigurǎrilor.
Companiile germane BMW și Daimler Chrysler au ȋnregistrat pierderi de cȃte 6
procente, acțiunile Renault au pierdut 9,5 %. Munich Re și Swiss Re, reputatele companii de
asigurǎri au ȋnregistrat o scǎdere a acțiunilor de circa 6%. Cǎderi dramatice au ȋnregistrat marile
companii europene de transport aerian: Swiss Air, cu 7 %, Lufthansa cu 11 %, iar British
Airways cu 12 %.
Este de remarcat cǎ, dupǎ scǎderea tuturor indicilor pieței bursiere americane ȋn zilele
de 17- 19 septembrie 2001, bursele asiatice au ȋnregistrat un curs ascendent pȃnǎ pe 20
septembrie, cȃnd au ȋnceput sǎ ȋnregistreze scǎderi semnificative.
Indicele Nikkei la Tokio, a pierdut 1,6 %. Bursa din Hong Kong, a doua ca importanțǎ
ȋn Asia a pierdut 2,5 %, ȋn Taiwan, pierderea a fost de 2,2 %, la Singapore pierderea a fost de
2,1 %.
Atȃt ȋn Statele Unite, cȃt și ȋn Europa și Asia ,, șocul cel mai puternic ” a fost produs de
companiile de aviație, care s-au vǎzut nevoite sǎ decidǎ reducerea a peste 100.000 de locuri de
muncǎ, și de companiile de asigurǎri , care se vǎd nevoite sap lǎteascǎ despǎgubiri, imposibil de
evaluat anterior atentatelor de la New York și Washington.127
III.6.5. Efecte asupra sǎnǎtǎțiiMiile de tone de resturi toxice rezultate ȋn urma prǎbușirii Turnurilor Gemene au constat
din peste 2.500 de contaminanți inclusiv substanțe cancerigene cunoscute.
Aceasta a condus la ȋmbolnǎviri ȋn rȃndul angajaților serviciilor de salvare și recuperare
, pe care mulți le leagǎ direct de expunerea la darȃmǎturi. 128
127 Dumitru Mazilu ,, Dreptul internațional public”, Ed. Lumina Lex, Buc. 2008, pp. 379- 380;128 http://www.nytimes.com/2006/05/13/nyregion/13symptoms.html
75
Efectele asupra sǎnǎtǎții s-au extins și asupra unor locuitori, studenți , persoane care
lucrau ȋn zona Lower Manhattan și ȋn zona Chinatown.
Existǎ speculații științifice cum cǎ expunerea la diverși produși toxici din aer, ar putea
avea efecte negative asupra dezvoltǎrii fetale. Din cauza acestui potențial pericol, un centru de
sǎnǎtate pentru copii , ale cǎror mame au fost gravide ȋn timpul prǎbușirii WTC, și locuiau sau
lucrau ȋn apropierea celor douǎ turnuri. 129
În tribunale încă se mai dispută chestiuni legale privind costurile bolilor. La 17
octombrie 2006, judecătorul federal Alvin Hellerstein a respins refuzul primăriei New York City
de a suporta costurile tratamentelor angajaţilor serviciilor de salvare, permiţând declanşarea a
numeroase alte procese împotriva municipalităţii.130
Oficialii guvernamentali au fost acuzaţi că au cerut publicului să se întoarcă în zona
Lower Manhattan în săptămânile imediat de după atentate. În perioada imediat următoare,
Christine Todd Whitman, administrator al Agenţiei Americane pentru Protecţia Mediului a fost
criticată pentru că a declarat incorect că zona este sigură din punct de vedere ecologic.131
Preşedintele Bush a fost criticat pentru că s-a amestecat în interpretările şi deciziile EPA
privind calitatea aerului.132
Primarul Giuliani a fost şi el criticat pentru că a cerut personalului din domeniul
financiar să se întoarcă rapid în zona Wall Street.133
III.7. Cum s-a schimbat lumea dupǎ 11 septembrie 2001?
Celulele aparent independente, inspirate de modelul Al- Qaeda, apar pretutindeni ȋn
lume . Valul de simpatie proamericanǎ de dupǎ 11 septembrie 2001 s-a domolit, iar multe dintre
statele care nu au ezitat sǎ urmeze Statele Unite ȋn Afganistan s -au distanțat de urmarea
rǎzboiului antiteroris, condyus de președintele american George W. Bush.
Iatǎ cȃteva schimbǎri care au apǎrut dupa 11 septembrie 2001
Centrul de Studii Strategice și internaționale ( CSIS) din Washington trece la
probleme nerezolvate” eșecul impunerii unei securitǎți durabile ȋn Afganistan și ȋn Irak. Alt
minus reprezentǎ imaginea Statelor Unite, erodatǎ de scandalurile Guatanamo și Abu Ghraib.
Nici problema gǎsirii unui echilibru just ȋn Statele Unite ȋntre libertǎțile civile și amplificarea
supravegherii nu a fost rezolvatǎ.
Ȋn ceea ce privește cooperarea internaționalǎ ȋn domeniul informațiilor antiteroriste,
acesta rǎmȃne bilateralǎ.
III.7.2. Rǎzboi nuclear,, An de an, numitul razboi ȋmpotriva terorismului a devenit din ce ȋn ce mai neclar ȋn
ceea ce privește direcția și scopul”, scrie jurnalismul de la ,, Newsweek ”Michael Hirsh.
,, Ceea ce a ȋnceput ca un rǎzboi nuclear clar ȋmpotriva unui grup mic de criminali a
devenit un rǎzboi tulbure, un al treilea rǎzboi mondial, ȋn care dușmanul e din ce mai incert, iar
pe aliații noștri se poate conta din ce ȋn ce mai puțin”, continua Hirsh.
III.7.3. Nu s-a schimbat nimic
,, Foreign Policy” ajunge la concluzia cea mai neașteptatǎ: 11 septembrie este ,, ziua
ȋn care nu s-a schimbat mare lucru”. William J.Dobson considera cǎ lumea s-a schimbat cu
adevǎrat la 31 decembrie 1991, cȃnd a cǎzut URSS și s-a terminat Rǎzboiul Rece. Dupa aceea,
trendul a fost ȋn mare , același: Statele Unite au ramas hegemonul noii lumi, iar globalizarea
continuǎ, chiar și dupǎ 2001.
III.7.4. Presa occidentalǎ ȋi numea pe ceceni ȋnainte de 11 septembrie 2001,, luptǎtori pentruliberatate ”, apoi au devenit teroriști
Nici guvernul american, nici Alianța Nord- Atlanticǎ nu au folosit aceastǎ sintagmǎ.
Ceea ce este ȋnsǎ ȋngrijorǎtor pentru noi este faptul cǎ cecenii au legǎturǎ cu organizația teroristǎ
77
Al- Qaeda. Foarte mulți ceceni au luptat alǎturi de talibani și de Al - Qaeda ȋn Afganistan, ȋn
2001, și continuǎ sǎ lupte.134,135
III.7.5. Relațiile Rusiei cu NATO n -au mai fost aceleașiLa doar cȃteva ore dupǎ atentate, preșdintele rus Vladimir Putin a dat o declarație
oficialǎ, ȋn care deplingea victimle din Statele Unite.
Putin a adoptat discursul american ȋn ceea ce privește terorismul, iar acțiunile sale ȋn
acest sens aveau sǎ surprindǎ ȋntreaga lume. ,, Ȋntreaga comunitate internaționalǎ ar trebui sǎ se
uneascǎ ȋn lupta ȋmpotriva terorismului, aceasta este o problemǎ extremǎ pentru umanitate” ,
spunea Putin.
III.7.6. Schimbǎri instituționalePrima schimbare instituționalǎ de amploare a fost stabilirea unui mecanism de
consultare, ,, prin consens” ȋntre NATO și Rusia, la 28 mai, la summitul dintre cele douǎ
pǎrți.136,137
Statele NATO și Rusia erau ,, parteneri egali ȋn sfere de interes comun, cum ar fi
securitatea”. NRC a ȋnlocuit astfel Consiliul Permanent, creat ȋn 1997.138
Cele doua pǎrți au ȋnceput sǎ realizeze exerciții militare comune, avȃnd ca obiect
combaterea terorismului, cea mai cunoscutǎ dintre acestea fiind operațiunea Endeavour, ce se
desfǎșoarǎ anual ȋn Marea Mediteranǎ.
NATO și Rusia au continuat sǎ colaboreze ȋn lupta antiteroristǎ, ȋnsǎ aceastǎ relație nu
s-a extins asupra altor domenii .Statele NATO( ȋn special Statele Unite ale Americii) se aflǎ ȋn
competiție cu Rusia pentru resursele naturale din Caucaz și pentru influența ȋn spațiul
postsovietic, care afectau influența Rusiei ca lider zoanal.
Pe de alta parte, Moscova urmǎrește sǎ scadǎ influența Statelor Unite ȋn NATO și
influența NATO ȋn Europa.
134 http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news135 http://www.cotidianul.ro/cum_s_a_schimbat_lumea_dupa_9_11-15394.html136 http://www.nato.int/issues/nrc/cooperation.html137 Summit-ul NATO – Rusia de la Roma, 28 mai 2002;138 http://www.nato.int/docu/comm/2008/0804-bucharest/080403-nrc-factsheet-e
78
Terorismul a unificat cele douǎ pǎrți la nivel de discurs, ȋnsǎ la nivel geopolitic rǎmȃn
pricipalii competitori.
III.7.7. Schimbarile majore produse in sistemul de securitate al Statelor Unite dupa 11septembrie 2001
Au un Departament al Securitǎții Interne, care nu existau ȋnainte, au pus ȋn aplicare ,,
The Patriot Act ” care face multmai dificilǎ efectuarea tranzacțiilor ba ncare ȋntre teroriști și au o
nouǎ arhitecturǎ a structurilor de informații, care permite agențiilor de informații ale Statelor
Unite sǎ facǎ schimb de date și sǎ contopeascǎ informații din diferite sectoare. Acestea sunt trei
semne pozitive.139
ΙII.8. Frontul mediatic – Studiu de caz: 11 septembrie 2001
Nimeni nu știe destul astǎzi. Toți vrem sǎ fim informați. Cu privire la ce ? Nu știm. Dar
am voi sǎ știm, sǎ aflǎm, ȋntr-o lume ȋn care fiecare clipa avem impresia cǎ se ȋntȃmplǎ ceva, fǎrǎ
ca noi sǎ fim la curent . Existǎ ȋn vremuri de mare destindere, cum sunt cele de azi, o supremǎ
valoare, din care omul ȋși face hrana zilnicǎ: informația.140
De cȃteva decenii, suntem, fie cǎ vrem sau nu, actori și martori a unei puteri
crescȃndem, a comunicǎrii. Ce au ȋn comun audierea unei emisiuni de divertisment la radio și
compunerea unui poem? Conversația ȋntre prieteni și discursul unui om politic la TV?
Nimic, ȋn afarǎ de faptul cǎ, de fiecare datǎ este vorba despre un act de comunicare ce
conține și o parte de informație.
III.8.1. Introducere ȋn mass – media
Comunicarea se poate exercita la mai multe niveluri, sau cel puțin, poate rǎspunde mai
multor situații. Se fac ȋn general trei distincții:
comunicarea verbalǎ / non- verbalǎ;
139 http://www.cotidianul.ro/cum_s_a_schimbat_lumea_dupa_9_11-15394.html140 Mircea Pospai , Gheorghe Verman ,, Radioul public regional”, Ed. Universitǎții ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2002, p.11;
79
comunicarea intrapersonalǎ / interpesonalǎ;
comunicarea de grup / comunicarea de masǎ sau mediatizatǎ.
Comunicarea așa zis ,, de masǎ”, este un proces prin care profesioniștii comunicǎrii
folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, ȋntr-o manierǎ amplǎ, rapidǎ și continuǎ, cu
scopul de a atinge o audiențǎ largǎ. Comunicarea de masǎ este o formǎ de comunicare
mediatizatǎ.
Dar ce reprezintǎ mass- media:
Mass- media141, reprezintǎ acele mijloace, care sunt ȋn general definite ca suporturi
tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor cǎtre un ansamblu de indivizi separați. Ȋntr-o
anumitǎ mǎsurǎ, este vorba de mașini introduse ȋn procesul de comunicare pentru a reproduce
scrisul( tipografia) sau pentru a prelungi simțul vǎzului și auzului ( televiziunea, radioul, filmul,
etc...).Grosso – modo, mass-media pot fi repartizate ȋn trei categorii:
Media este unul dintre actorii spațiului public care participǎ la contrucția simbolicǎ, și ȋn
același timp, concurențialǎ a problemelor publice.
Media concureazǎ astfel ( alǎturi de actorii politici, opinia publicǎ, liderii de opinie,
etc...)la producerea unei anumite ,,versiuni ”a interesului general, delimitȃnd totodatǎ un cadru
de dezbatere.
Faptul cǎ la un moment dat media cultivǎ o anumitǎ orientare tematicǎ genereazǎ un
efect de valorizare a unei informații și deci, a unei surse de cunoaștere pentru cetǎțean.
Acest efect indicǎ mai ȋntȃi existența unui proiect mediatic realizat prin diverse
mecanisme discursive, de la cele clasice, folosite ȋn mod curent ȋn practica jurnalisticǎ( de
exemplu, ierarhizarea informației sub forma unor rubrici, ti tluri, etc..) la cele importante din alte
141 Mass- media – lat. ,,Medium”, plural ,,media” , adicǎ ,,mijloace”.142 Claude- Jean Bertrand ,, O introducere ȋn presa scrisǎ și vorbitǎ”, Ed. Polirom, Buc. 2001. pp. 18 –
20;
80
sfere de acțiune ( de exemplu, transferarea unor elemente importante din discursul didactic,
științific, literar.143
Media ȋncearcǎ sǎ valorizeze un anumit tip de informație( ȋn primul rȃnd prin inițierea
unor subiecte) și sǎ defineascǎ anumite cadre de generalitate, de naturǎ de a semnala ,,
problemele care ne privesc ”.
Ȋn acest fel , media nu doar informeazǎ, ci și instituie cunoașterea publicǎ, nu doar
reconstituie evenimentu, ci legitimeazǎ o problemǎ publicǎ.144,145
III.8.2. Particularitǎți teoretice mass –media aplicabile pe conceptul de terorism
Terorismul , așa cum am mai precizat, ca fenomen constituie prin caracteristicile sale un
obiect de prezentare foarte interesant și productiv.
Vehiculȃnd amenințarea, teroarea, necunoscutul acest fenomen produce puternice
viduri cognitive care trezesc nevoia stringentǎ de obiectivare și ancorare, pentru reducerea
insecuritǎții resimțite.
Ȋn consecințǎ, o crizǎ de facturǎ teroristǎ ( precum cea din Statele Unite din septembrie
2001) va determina, prin aceste mecanisme, o absorție aproape necondiționatǎ și freneticǎ de
informație din toate sursele disponibile.
Ȋn spețǎ, singurele surse care oferǎ un volum satisfǎcǎtor de informații, inclusiv a unor
elemente de obiectivare suntr imaginile, mǎrturiile unor martori, victime, sunt mass – media.
Ȋm materie de terorism, presa este cea care creeazǎ realitatea . Din perspectiva media,
terorismul este o problemǎ foarte greu de tratat , costisitoare și de mai multe ori periculoasǎ, din
diferite motive.
Totuși este un subiect foarte profitabil. Ȋn consecințǎ, conform principiului ,, any news
is good news”, media au tendințe de a prelua orice informații le parvin, fie ele oficiale, zvonuri,
mǎrturii ale unor persoane implicate, afectate, rezultatul fiind departe de o reflectare completǎ a
143 Beciu Camelia ,, Europa ca format mediatic. Construcția problemelor publice ȋn discursul presei dinRomȃnia”, Ed.Academiei Romȃne, Buc. 2004, pp. 29 – 30;
144 o strategie comunicaționalǎ, un mod de a construi realitatea și eventual de a ȋmpǎți cu alții aceleașiprincipii referitoare la diviziunea lumii sociale
145 Beciu Camelia, op.cit. pp. 29 – 30;
81
fenomenului ȋn sensul oferirii de informații adecvate vizavi contextul ȋn care s-au produs faptele
și de caracteristicile, nivelul de cunoaștere și interesele propiului public.146
Experții mobilizați de coloșii de presǎ construiesc realitatea terorismului interpretȃndu-l
și cȃștigȃndu-și pȃinea din asta(...), ȋnsǎ aceastǎ remarcǎ despre construirea realitǎții teroriste ar
putea sǎ se aplice și statelor care denunțǎ ca teroriste, diverse mișcǎri și le t rateazǎ pe altele ca pe
niște mișcǎri de eliberare.147
Ca o primǎ concluzie, reprezentǎrile cu privire la fenomenul terorist decurg ȋn mod
fundamental direprezentǎrile mediatice . Ȋn consecințǎ, atȃt ancorarea cȃt și obiectivarea se fac
prin rapoarte la scheme cognitive și categorii preluate. Prototipurile rezultate din obiectivare nu
sunt elaborate intern de fiecare individ pe baza experienței proprii .
Din punct de vedere al funcțiilor reprezentǎrilor sociale, ȋn cazul terorismului ca obiect
de reprezentare, funcția identitarǎ este prioritarǎ prin crearea unui sentiment de solidaritate și
identitate de poziții vizavi de acțiunile teroriste și efectele lor. Ȋn strȃnsa legǎturǎ cu acestea,
funcția de susținere și justificare a pozițiilor și comportamentelor ul terioare de asemenea o mare
importanțǎ ȋn cazul reprezentǎrii fenomenului terorist și mai ales a teroriștilor care devin foarte
ușor forțe obscure ale rǎului, manifestǎri ale diabolicului, pe de-o parte și exponenți ai spiritului
liber, luptǎtori pentru libertate și democrație, arhangheli ai ȋnaltelor valori umane, pe de altǎ
parte .
Ca obiect de reprezentare, terorismul ete subiectul unui paradox din punct de vedere al
comunicǎrii ca mecanism fundamental prin care se elaboreazǎ și evolueazǎ sistemul
reprezentațional la nivel individual și social: ,, cei care nu vorbesc nu știu, iar cei care știu nu
vorbesc”.
Mijloacele de comunicare ȋn masǎ oferǎ terorismului ,, oxigenul publicitǎții”, fǎrǎ de
care acesta nu poate exista, din rațiuni comerciale dar și ȋn virtutea libertǎții de exprimare și a
dreptului de acces la informație.148
146 Wieviorka Michel, Wolton Dominique ,, Terrorisme á la une.Media, terrorisme et democratie”, Ed.
Gallimard, Paris, 1987 p.96;147 Marret Jean – Luc ,, Tehnicile terorismului”, Ed. Corint, Buc. 2002, p.94
148 Marret Jean – Luc, op.cit. p.30;
82
III.8.3. Atentatele din 11 septembrie 2001, subiect principal al frontului mediatic mondial
Atentatele din 11 septembrie 2001 au reprezentat o premiera absolutǎ chiar și pentru
lumea teroriștilor: acestea au putut fi urmǎrite, ȋn timp real, pe micile ecrane din toatǎ lumea.
Media a depǎșit toate barierele de timp, distanțǎ, granițe naționale, aducȃnd acele
imagini cutremurǎtoare ȋn casele publicului din ȋntreaga lume.
Posturile de televiziune CNN, BBC, etc.. au transmis evenimentele ȋn direct pe tot
parcursul desfǎșurǎrii acestora. Ziua de 11 septembrie și perioada urmǎtoare a fost denumitǎ era
transmisiunilor CNN.
Impactul lor a fost amplificat de trǎirile oamenilor obișnuiți, care au asistat ȋnmǎrmuriți
la cǎderea Turnurilor Gemene și la moartea atȃtor nevinovați cȃt și de valul imens de
solidaritate ce a urmat.
Presa scrisǎ, internǎ și internaționalǎ a arǎtat ȋntregii lumi momentele pline de teroare de
la fața locului, momentele acelui așa numit ,, cernobȃl” al Statelor Unite.149
Articolele de ziar despre atacurile din 11 septembrie 2001, relatau și ȋncǎ relateaza o
poveste șoc, durere, furie și determinare. Martorii evenimentului și nu numai, nu vor uita
niciodatǎ imaginile din paginile ziarelor, ceea ce demostreazǎ faptul cǎ istoria nu va uita
evenimentele tragice din acea cumplitǎ zi.
Cel mai mare ziar online NewspaperARCHIVE.com , oferǎ o arhivǎ liberǎ cu istoria
atentatelor din 11 septembrie 2001, prezentȃnd mii de articole de ziar orinale.150
Aceastǎ arhivǎ cupride povestiri despre construcția celor douǎ turnuri Worl Trade
Center, precum și distrugerea acestora.
III.8.4. Informații generale despre principalele ziare din occidentThe Times: este cel mai vechi ziar din Marea Britanie, ȋnființat ȋn anul 1785 sub numele
de The Daily Universal Register. Ziarul este tipǎrit zilnic( exclusiv duminica ) ȋncepȃnd cu anul
1788 și este completat de The Sundey Times, care este tipǎrit doar duminica.151
Analiza de conținut ca metodă științifică apare în momentul în care ne punem întrebă ri
despre sursa care a creat mesajul. Cea mai importantă dintre ele este în viziunea lui Danielson:
“Ce ne spune acest mesaj despre inteligența și aptitudinile sursei, despre personalitatea, motivele,
valorile și scopurile lui, despre atitudinile, situația socială, grupurile de care aparține sau de care
și-ar dori să aparțină și despre influențele acestora?” Având această întrebare în minte ne lovim
de un obstacol evident, mesajele sunt de cele mai multe ori mult mai ușor de studiat decât
oamenii care le-au produs și atunci trebuie să apelăm la analiza de conținut.
Am ales pentru analiză trei articole din ziarele din România publicate la un an, la cinci ani și laopt ani după atentatul din New York și două articole din presa străină, unul publicat a doua zidupă atentat și al doilea la doi ani și jumătate după atentat. De asemenea am introdus în studiulnostru și unul dintre mesajele trimise de Osama bin Laden americanilor și fațetele principalelorziare din lume a doua zi după atentat.
III.9.2. PresupozițiiModul în care un mesaj, fie el un articol din presa scrisă, fie un reportaj de televiziune
este înțeles de un receptor oarecare este înțeles de acesta doar ca efect a ceea ce există deja în
mintea lui. Cu alte cuvinte, în situația particulară a evenimentelor din 11 septembrie 2001,
fiecare receptor a văzut în alt fel ceea ce s-a întâmplat, dar foarte puțini dintre posibilii receptori
au fost participanți activi sau martori direcți ai evenimentelor.
Dacă mergem mai departe, interpretările asupra a ceea ce s-a întâmplat sunt primite de la mass-media străine, de la mass-media din România sau proprii, cu precizarea foarte importantă căacestea din urmă depind numai de cele străine și de informații străine. Dar aceasta nu este în modobligatoriu o problemă. În fond această situație se întâlnește aproape fără excepție în fiecare zi.De extrem de puține ori suntem implicați direct într-un eveniment.
III.9.3. Ipoteze
La o lectură atentă a celor patru cotidiane aflate în discuție în perioada 12-18 septembrie
se pot desprinde câteva tendințe. Cele care ni s-au părut cele mai importante, atât jurnalistic, cât
și ca pertinență cu metoda analizei de conținut sunt:
a) Terorismul tinde să fie perceput ca o problemă majoră a lumii contemporane.
89
b) Evenimentele din 11 septembrie 2001 au fost prezentate negativ. (Articolele tind
să ia partea Statelor Unite și, în general, partea victimelor unor atentate teroriste)
c) Evenimentele din 11 septembrie 2001 au fost o ciocnire între civilizații.
d) Există tendința perceperii slăbiciunii S.U.A. în fața terorismului internațional, în
special islamic. (Statele Unite au fost prinse pe picior greșit)
Motivele care au stat la baza alegerii lor se referă în primul rând la standardele activitățiijurnalistice. Astfel, ipoteza b este din punt de vedere strict jurnalistic legitimă. Chiar dacăterorismul este într-adevăr o problemă majoră a lumii contemporane, măcar prin numărulvictimelor nevinovate, una dintre cele mai importante cerințe ale unei prese corecte esteobiectivitatea. Aceasta înseamnă pe de o parte păstrarea distanței față de eveniment, iar pe de altăparte acordarea dreptului la cuvânt pentru toate părțile dintr-un conflict.
III.9.4. MetodăUnități de înregistrare: TEMELE (aserțiuni despre un anumit subiect)
Temele căutate:
a) Terorismul
b) Evenimentele din 11 septembrie - atitudine
c) Calificarea evenimentelor din S.U.A.
d) Capacitatea S.U.A. de a răspunde terorismului.
Unitatea de numărare: Fraza (lungimea textului în care sunt recunoscute temele)
Unitatea de context: Articolul (segmentul, partea textului care permite determinarea
orientării, observarea atitudinilor favorabile/defavorabile/neutre în legătură cu temele)
Grila de categorii aferentă ipotezei a:
- Prezența temei terorismului:
- acord cu tema (perceperea terorismului ca pe o problemă majoră a lumii
contemporane); favorabil confirmării ipotezei
- dezacord cu tema (perceperea terorismului ca pe o problemă lipsită de
personalităţii), circumstanţele (prin inedit, neobişnuit) şi consecinţele (prin gravitate, implicaţii
psiho-afective) faptelor să fie remarcabile, demne de luat în seamă, deosebite, publicabile. Cu cât
fiecare dintre elementele enumerate răspunde acestei cerinţe cu atât gradul de evenimenţialitate
al faptelor şi, implicit valoarea lor de piaţă creşte într-un mediu concurenţial dur.
De multe ori, teroriştii se comportă asemeni unor specialişti în comunicare, iar o
componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia mediatică – acea latură a activităţii
teroriste a cărei raţiuni este orientarea deliberată către mediatizare. Aceasta presupune modalităţi
specifice de acţiune, ţinte specifice , arme specifice care constituie tot atâtea “mărci de
recunoaştere”. “Acolo se află miezul unui mesaj, al unei ideologii. Există şi un soi de marketing
al grupărilor teroriste”. Elaborându-şi adevărate “planuri media” sau de “marketing” pentru o
ţintire a unui anumit segment de public, organizaţia teroristă mizează pe două tipuri de efecte.
Unul este efectul de saturaţie obţinut prin atentate multiple concentrate pe o perioadă scurtă de
timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul este o stare generalizată de panică şi
94
insecuritate rezultată din posibilitatea desfăşurării unui astfel de atac în orice loc la orice oră.
Exemplul cel mai elocvent este oferit de strategia organizaţiei Hamas în Teritoriile Autonome.
Cel dea-l doilea efect urmărit este cel de ţintire a unor simboluri ale entităţii vizate sau a unor
personalităţi cunoscute. Rezultatul în acest caz este scăderea moralului general dar mai ales a
încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ţine sub control ameninţarea teroristă. Cea mai
elocventă, sub acest aspect, este strategia Al-Qaida din ultimul deceniu.
Există o serie de riscuri privind manipularea presei de către terorişti prin concursul
condiţionărilor interne şi externe instituţiilor de comunicare în masă. Un prim risc ce derivă din
misiunea primordială a jurnalistului – informarea – este dat de posibilitatea ca media să
inventeze explicaţii pentru actele teroriste sau să le preia din surse implicate politic, fără a avea
răgazul şi informaţiile necesare pentru formarea unei idei adecvate despre ceea ce se întâmplă.
Mai mult decât atât, motivaţiile jurnaliştilor specializaţi în domeniu îi plasează din start pe
aceştia în sfera subiectivităţii. Pentru a se apropia de mediul terorist, un jurnalist trebuie să
manifeste o anumită fascinaţie şi empatie pentru modul de gândire şi de acţiune specific acestui
mediu. Teroriştii se pot folosi de această curiozitate ca de o armă de seducţie. Riscul basculării
de la o relatare neutră la o implicare în sensul interpretărilor şi justificărilor creşte proporţional
cu apropierea jurnalistului de mediul care-l fascinează. Teroriştii au în fapt interesul de a bloca
procesele de comunicare, deci nu vor da informaţii unui jurnalist decât dacă acesta oferă
publicului ceea ce ei doresc să spună. Orice altă poziţie adoptată de jurnalist atrage după sine
irosirea unei munci grele şi costisitoare cum este ancheta jurnalistică. Profesioniştii
evenimentului sunt puşi, prin urmare, în faţa unei alegeri: fie relatează fenomenul din afară
depinzând de versiunile oficiale, neclare şi incomplete, fie demarează o anchetă în miezul
problemei care, dincolo de riscurile evidente, îi pune într-o anume dependenţă de mesajul
manipulator al teroriştilor.
Într-o societate deschisă este imposibil de garantat că strategiile şi acţiunile antiteroriste
nu vor fi blocate sau întrerupte de unele practici jurnalistice mai mult sau mai puţin responsabile.
Întrucât teroarea este îndreptată spre media şi nu spre victime, succesul ei este definit în termenide acoperire mediatică. Şi nu există în Vest o alternativă în care să nu existe acoperire mediaticăpentru că se acţionează într-o societate liberă.
95
III.10. Concluzii
11 septembrie 2001 simbolizeazǎ apariția unui nou conflict ȋntre Vest și Est( Islam) și
face America bastion pentru apǎrarea lumii civilizate ȋmpotriva lumii haotice.
Momentul 11 septembrie 2001 a deschis o nouǎ erǎ ȋn ceea ce se numește rǎzboiul
modern, luptele desfǎșurȃndu-se pe cele mai neașteptate fronturi, America preferȃnd atacul ȋn
țǎri ȋndepǎrtate ȋmpreunǎ cu o sporire a vigilenței pe plan intern.
Din acest punt de vedere , Statele Unite se confruntǎ cu o situație delicatǎ, datoritǎ
echilibrului pe care trebuie sǎ-l pǎstreze ȋntre libertatea atȃt de prețuitǎ și mǎsurile de securitate
pe care forțele speciale sunt nevoite sa le adopte.
Cataclismul din acea zi fatidicǎ nu mai lasǎ loc comentariilor. Omenirea are nevoie de o
adevǎratǎ nouǎ ordine, ȋn numele libertǎții absolute ale individului ȋn raport cu societatea.169
Ȋn ceea ce privește teorismul, putem spune cǎ acesta se prezintǎ caun fenomen complex,
cu manifestǎri extrem de violentem desfǎșurate de cele mai multe ori prin surprindere, ȋmpotriva
unor ținte precise, care ȋn general nu se pot apǎra.
Se spune cǎ terirismul este arma saracului. Aceasta aserțiune este ȋnsǎ adevǎratǎ numai
ȋn parte, deoarece terorismul este arma estremistului, a celui care dorește sǎ ucidǎ, sǎ
ȋnspǎimȃnte, sǎ domine prin teroare.
Din vremea navalirilor barbare și pȃnǎ astǎzi, au exiatat, existǎ și vor exista oameni care
cred ȋn terorism, care practica terorismul și, ȋn numele unor principii pe care ei le slujesc, vor
cǎuta sǎ impunǎ și altora un astfel de comportament.
Terorismul nu va putea fi eradicat. Sub o formǎ sau alta, el va exista mereu. Omenirea
poate sǎ- l punǎ ȋnsǎ sub supraveghere, sǎ- i limiteze efectele, sa se protejeze ȋmpotriva lui.
Prima măsură de protecţie antiteroristă este cunoaşterea profundă a acestui fenomen,
depistarea cauzelor care-l generează şi acţiunea asupra lor.
Cunoaşterea este însă foarte dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, de fapt,
armonizarea lumii, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă. Astăzi, aceste probleme ţin
de accesul la resurse, de regimurile politice şi de drepturile omului. Mâine, poate, ele se vor muta
în efortul supravieţuirii, în lupta pentru spaţiu şi pentru informaţie.