1 Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU) ________________________________________________________________________ Anul XIII, nr.4 (54) Septembrie 2015 SUMAR Atitudini Ciprian LITEANU: Omul sfinţeşte locul sau, dimpotrivă, îl pângăreşte (p.3) Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA: Citind de-a fir a păr autobiografia biologului Richard Dawkins (p. 7) Punct de ochire Magda URSACHE: Hai să râdem cu Alex. Ştefănescu (p.13) Lecturi fidele Leonard GAVRILIU: Ion Creangă în „harabaua hermeneutică” a lui Radu Părpăuţă (p.20) Petre AZADUCA, Sonetul la Mihai Merticaru, între teorie şi practică (p. 26) Vasile IANCU: Bucureşti, l’amour de Dan Ciachir (p.31)
52
Embed
Spiritul Critic...1 Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile
Atitudini Ciprian LITEANU: Omul sfinţeşte locul sau,
dimpotrivă, îl pângăreşte (p.3)
Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA: Citind de-a fir a păr autobiografia biologului
Richard Dawkins (p. 7)
Punct de ochire Magda URSACHE: Hai să râdem cu Alex. Ştefănescu (p.13)
Lecturi fidele
Leonard GAVRILIU: Ion Creangă în „harabaua hermeneutică”
a lui Radu Părpăuţă (p.20)
Petre AZADUCA, Sonetul la Mihai Merticaru, între teorie
şi practică (p. 26)
Vasile IANCU: Bucureşti, l’amour de Dan Ciachir (p.31)
2
Caruselul revistelor
Traian CĂULEA: O revistă la care Eminescu s-ar fi
abonat (p.36)
Zaharia CIOCÂNTĂ: Întâlnirea lui Vasile Andru cu
Raisa Gorbaciova (p. 39)
Scarlat CIUREZU: Liana Alecu, o traducătoare
neglijentă (p. 42)
Miana SCUTELNICU: Oare Magistrul din Cajvana
îşi va fi presimţit moartea? (p. 44)
Beyond the rubrics
Marcu CEBZA: Uimitorul cuplu Petru Ursache &
Magda Ursache, văzut de Radu Mareş (p. 47)
ISSN 1583-4719
3
Atitudini
Omul sfinţeşte locul sau,
dimpotrivă, îl pângăreşte
Când auzi pe câte un înalt demnitar că el speră să aibă
relaţii corecte cu cutare sau organ de stat, ca de la instituţie la
instituţie, indiferent de omul aflat acolo la cârmă, nu se poate
să nu te întrebi ce înţeles are în mintea acestuia termenul în
cauză: instituţie. Există, cumva, vreo entitate abstractă numită
bunăoară Preşedinţie, care să funcţioneze automat pe bază de
Constituţie? Poţi discuta/tranzacţiona cu un preşedinte de
republică fără ca în acest proces de negociere să nu intre în
scenă un om aievea, cu profilul său ideologic mai mult sau mai
puţin bine/rău conturat, cu provenienţa sa dintr-un anumit
partid politic şi, fireşte, cu simpatia mai mult sau mai puţin
mascată, ori – dimpotrivă – ostentativ şi sfidător declarată,
pentru organizaţia care i-a susţinut cu fanatism candidatura? Ar
fi de-a dreptul o naivitate să nu iei în calcul trăsăturile de
caracter ale respectivului, interesele private, afişate sau nu,
nivelul său intelectual, cultura, pasiunile care-l animă şi, deloc
în ultimul rând, temperamentul care îi marchează ca o forţă de
neînlăturat comportamentul. Într-un cuvânt, a ignora
dimensiunea psihologică a unei instituţii, oricare ar fi aceasta,
este a eşua lamentabil în iluzia periculoasă a echidistanţei şi
imparţialităţii acelei forme de putere statală, echidistanţă şi
imparţialitate care pur şi simplu nu există nicăieri în lume.
Că o instituţie ia întotdeauna chipul omului care o
cârmuieşte ne-o demonstrează riguros şi cu eleganţă Lucian
Boia, în frumosul său eseu istoriografic Suveranii României
4
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2014). Teza formulată de autor
este irefutabilă, bazându-se pe fapte de necontestat, de o
evidenţă greu (ca să nu spunem imposibil) de negat. „Regii
României – scrie pe drept cuvânt, solid documentat, autorul –
n-au semănat deloc unul cu altul, şi, nesemănând ei, n-a
semănat deloc nici stilul domniilor respective. În asemenea
măsură, încât s-ar putea spune că în România n-a existat doar
un regim monarhic, ci s-au succedat mai multe, întruchipate pe
rând de Carol I, de Ferdinand, de Regenţă, de Carol II şi de
Mihai. Sunt de luat, fireşte, în consideraţie şi împrejurările
schimbătoare. Rămâne totuşi faptul, verificat până azi, de la o
generaţie la alta, că în societatea românească persoana
învestită cu autoritate ajunge să reprezinte mai mult decât
instituţia în sine, iar normele, fie ele şi constituţionale, sunt cu
deosebire elastice” (pg. 25).
Ideea este reluată zece pagini mai încolo: „Principiul
monarhic a fost unul, dar fiecare rege l-a întruchipat altfel. De
aici, o dificultate suplimentară în aprecierea monarhiei ca
instituţie, tocmai fiindcă a funcţionat foarte diferit de la un
suveran la altul” (pg. 35). Iar exemplificările sunt ample şi
convingătoare. Carol I, care a adus cu dânsul ceea ce lipsea cu
desăvârşire la noi (ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea,
perseverenţa), a fost un rege constituţional, dar şi un „jucător”
activ „care şi-a folosit plusul de autoritate cu discernământ şi
cu prudenţă”, mai ales în politica internă, unde a consolidat
sistemul alternării la putere, după modelul britanic. Nu
dezvoltăm portretul, deşi numeroase aspecte convergente ne
stau la îndemână. Ferdinand I? „Inteligent şi cultivat, nici
măcar aceste calităţi nu erau evidente din pricina unei
timidităţi aproape maladive şi a unei stânjenitoare dificultăţi
de comunicare. Îi lipsea cu desăvârşire capacitatea de decizie”
(pp. 42-43). Mai rege decât soţul ei era Maria, de fapt opusul
5
lui Ferdinand în toate privinţele: hotărâtă, energică, voluntară,
combativă, comunicativă, charismatică, jucând „un rol pe care
Constituţia României nu i-l acorda în nici un fel” (pg. 47). Cel
de-al treilea rege a depăşit însă până şi poziţia dominantă pe
care o avusese la vremea sa distantul Carol I: „Lui Carol II nu
i-a ajuns să fie un arbitru, oricât de influent; a vrut neapărat
să fie un conducător. La drept vorbind, fără a ieşi din termenii
Constituţiei, potrivit căreia puterea executivă aparţinea
regelui. Cum nici atât nu s-a dovedit îndeajuns, a impus în
februarie 1938 elaborarea unei noi Constituţii, de data aceasta
cu adevărat «regală». Regele e acum definit în chip explicit
drept «cap al statului». Pe lângă funcţia executivă, îi revine şi
cea mai mare parte a puterii legislative” (pg. 56). Aspiraţiile
monarhului şi-au pus, puternic, amprenta pe destinul regatului.
Cât despre Mihai I, de spus de la bun început este că, date fiind
împrejurările istorice vitrege, el de fapt nu a reuşit să fie el
însuşi, aşa încât Lucian Boia are perfectă dreptate să-l
caracterizeze a fi fost „un rege sub vremuri”.
Desigur, aceste rânduri extrem de rezumative nu
constituie nicidecum o recenzie a cărţii lui Lucian Boia, ci ne-
au servit doar spre a atrage atenţia asupra faptului că orice
instituţie capătă fatalmente valenţele proprii celui care o
conduce şi că o colaborare inter-instituţională cu adevărat
eficientă nu este posibilă decât dacă nu pretinzi ca instituţiile să
funcţioneze ca nişte mecanisme abstracte situate în empireul
formelor pure. Numai dacă şi de o parte şi de alta se are în
vedere imperativul binelui tuturor cetăţenilor, în contextul unor
programe politice divergente, dar în acelaşi timp acomodabile,
se poate accede la rezultate benefice pentru întreaga naţiune.
Altminteri se intră în haosul demagogiei şi al unor aşteptări
fanteziste, de-a dreptul utopice. Numai şi numai unde vom găsi
o veritabilă disponibilitate pentru slujirea cu abnegaţie a Ţării
6
se vor putea obţine succese de anvergură, pe care Istoria le va
consemna negreşit.
O „tangentă” acum la cele spuse mai sus. Cel mai rău
este atunci când, în loc de un dialog raţional între demnitari,
oricât de contradictoriu însă purtat în termeni civilizaţi, se
recurge la injurii şi la insulte care coboară totul la nivelul
visceralului şi al subculturii. Îl poţi trata fără menajamente pe
un impostor instalat la timonă şi fără să recurgi, înjositor în
primul rând pentru tine, la un vocabular de cartier rău famat.
Ciprian Liteanu
7
Dialoguri nu neapărat
în contradictoriu
Citind de-a fir a păr autobiografia
biologului Richard Dawkins
Ca şi până acum, discuţia are loc la domiciliul lui Omega
Popescu, interlocutor fiindu-i Alfa Popescu, cu care s-a împrietenit
încă din anii de liceu. Se „înrudesc” doar prin împărtăşirea uneia şi
aceleiaşi Weltanschauung. Ambii cărturari sunt neînregimentaţi
politic, deşi sunt foarte atenţi la viaţa politică curentă, nefiindu-le
nicidecum indiferent cine şi cum guvernează ţara. În consecinţă,
chibzuiesc bine cui îi dau votul. Nu se feresc să ia atitudine faţă de
tot ceea ce contravine reglementărilor statului de drept. Dialogul
este electronic înregistrat de un reporter al unui ziar independent.
ALFA POPESCU: Aş începe prin a observa că prima
jumătate a titlului în limba română al recentei cărţi a biologului
englez Richard Dawkins, anume O curiozitate fără margini (1), se
îndepărtează nepermis de mult de original, care sună astfel: An
Appetite for Wonder, adică O sete de uimire.
OMEGA POPESCU: Ce zici însă de faptul că Editura
Curtea Veche a acceptat, în 2005, un titlu încă şi mai îndepărtat de
acela al cărţii lui Richard Dawkins intitulată The God Delusion, titlu
care în româneşte a suferit o adevărată metamorfoză, devenind
Himera credinţei în Dumnezeu?
A.P.: Se pare, scumpe amice, că nu prea ştii că abuzul a fost
„reparat”, întrucât ediţia din 2012 a aceleiaşi cărţi este Dumnezeu: o
amăgire. Oare din cauză că va fi protestat cineva?
O.P.: Se poate şi ca motivul schimbării să fi fost unul mai
degrabă comercial, dictat de marketing. Dar să lăsăm de-o parte
supoziţiile… Să-ţi spun mai curând ce m-a îndemnat să citesc de-a
fir a păr autobiografia lui Richard Dawkins. Ei bine, am căutat să
8
aflu ce întâmplări, ce trăiri excepţionale l-au determinat să devină nu
atât om de ştiinţă, cât un ateu înverşunat. Căci, fără nicio îndoială,
avem de-a face cu unul dintre cei mai autentici şi fervenţi atei de azi,
la întrecere cu americanul Michael Shermer, autorul celebrei cărţi
Why People Believe Weird Things (2).
A.P.: American supra-calificat în ceea ce spune, aş adăuga
eu, deoarece, înainte de a se fi dedicat psihologiei, Michael Shermer
a studiat teologia. Şi nu ca autodidact.
O.P.: Dacă parcurgi textul de pe coperta IV a autobiografiei
lui Dawkins, vei descoperi că pomenitul Michael Shermer afirmă
acolo că An Appetite for Wonder este o lucrare „menită să devină
o carte clasică în analele autobiografiei ştiinţifice”. Oare ce o fi avut
el în vedere? Căci cartea se remarcă mai ales prin factura ei literară.
Sunt citate o mulţime de versuri din poeţi mai mult sau mai puţin
cunoscuţi, iar metaforele sunt în mod evident în graţiile biologului de
la Oxford University. Chiar şi în studiile sale de genetică
evoluţionistă, Richard Dawkins poetizează aventuros noţiuni care ar
trebui să fie exprimate cu maximum de rigoare posibil.
A.P.: Aşa stau lucrurile şi în volumul Un râu pornit din
Eden (3), unde chiar de la titlu ni se propune metafora…
O.P.: Să ne limităm însă la autobiografie şi să începem cu
pretenţia autorului de a-l fi demascat pe Moş Crăciun sau, mă rog, pe
cel care juca rolul lui Moş Crăciun, el, micuţul Richy, care atunci
abia împlinea vârsta de un an şi nouă luni, dacă este să facem un
calcul, pornind de la data naşterii băieţelului: 26 martie 1941. Dar să
citim din carte. (Ia volumul, îl deschide unde trebuie, şi citeşte): „Se
pare că am fost un sceptic precoce. La Crăciunul din 1942, un
individ pe nume Sam s-a costumat în Moş Crăciun pentru noi, copiii
din casa doamnei Walter. Din câte înţeleg, a reuşit să-i păcălească
pe toţi copiii, după care a luat-o din loc, făcându-ne jovial cu mâna
şi lansându-şi cunoscutele ho-ho-ho-uri. Când a ieşit pe uşă, m-am
uitat la cei mari şi am spus-o pe şleau, spre stupoarea tuturor: «A
plecat Sam!»” (pg. 42). Din cele scrise ceva mai înainte, reiese că
povestea o ştia însă din spusele mamei sale, spuse pe care autorul le
preia ca atare, la o vârstă respectabilă, dar fără fărâmă de examen
9
critic. Era de ajuns însă să ţină seama că orice mamă iubitoare tinde
să exagereze însuşirile „odorului” ei, pentru a fi fost mai precaut în
relatare. Ca să nu mai vorbim de imposibilitatea ca un băieţel de nici
doi ani să ghicească sub deghizare fie şi un personaj absolut familiar,
cum nu era cazul „individului pe nume Sam”.
A.P.: Să corelăm cele ce spui cu faptul că, în repetate
rânduri, auto-biograful îşi deplânge în termeni drastici „totala lipsă
de simţ critic” (pg. 52), ori „trista mea lipsă de gândire critică” (pg.
100). Ba, într-un loc, povestind despre un „incident” petrecut la un
joc de-a v-aţi ascunselea, pe muntele Zomba din Africa natală, nu
ezită să recunoască din nou că îi lipsea „complet simţul critic” şi,
contrazicându-se de-a mai mare dragul, susţine că şi scepticismul îi
lipsea „în perioada copilăriei”. Nu-i aşa că e nostim?
O.P.: Cu voia ta, să escaladăm perioada copilăriei lui
Dawkins şi să vedem cum ia el taurul de coarne în adolescenţă.
Merită să ne reamintim măcar acele alineate în care ne asigură că va
clarifica modul în care liceanului i s-a volatilizat credinţa în
Dumnezeu.
A.P.: Nu-mi aduc aminte ca el să fi folosit verbul „a
volatiliza”…
O.P. (râzând): Nici eu nu-mi amintesc. Dar, în fond, ce
importanţă are? Hai mai degrabă să-i dăm drumul la cetanie.
(Răsfoieşte cartea până când dă de paginile respective, îşi drege
teatral vocea şi glăsuieşte, tot mai puţin teatral). „Doi prieteni ai mei
din căminul în care locuiam şi cu mine am devenit militanţi
antireligie în ultimul an de liceu, când aveam şaptesprezece ani.
Refuzam să mai îngenunchem în capelă şi stăteam acolo în picioare,
cu braţele încrucişate şi gura închisă, ca nişte insule vulcanice
mândre într-o mare de capete plecate, murmurătoare. După cum e
firesc pentru nişte anglicani, autorităţile şcolare s-au comportat
cuviincios şi n-au comentat nici când am început pur şi simplu să nu
mai dau pe la capelă. Însă trebuie să merg în urmă ca să desluşesc
felul în care mi-am pierdut credinţa./ Când am ajuns la Oundle eram
anglican confirmat, ba chiar m-am şi împărtăşit de câteva ori în
primul an. Îmi plăcea să mă trezesc în zori şi să străbat curtea
10
însorită a bisericii, în ciripit de mierle şi sturzi, cuprins mai apoi de
o virtuoasă foame la micul dejun. Poetul Alfred Noyes (1880-1958)
scria: «Dacă m-aş îndoi vreodată de realităţile fundamentale ale
religiei, toate îndoielile ar fi desfiinţate de o singură amintire –
lumina de pe chipul tatei dimineaţa, întors de la împărtăşanie». E o
mostră de raţionament spectaculos de ridicol pentru un adult, dar
mă reprezintă foarte bine la paisprezece ani./ Mă bucur să recunosc
că n-a durat mult până să revin la primele îndoieli, care încolţiseră
pe la vârsta de nouă ani, când mama mi-a spus că creştinismul e o
religie între multe altele şi că religiile se contrazic între ele. Nu
puteau să aibă toate dreptate, şi atunci cum să cred în aceea în care
ajunsesem doar pentru că acolo s-a întâmplat să mă nasc?La
Oundle, după scurta perioadă în care am frecventat slujbele şi
împărtăşania, am renunţat să mai cred în orice ţinea de creştinism,
începând treptat să dispreţuiesc mai toate religiile. Mă irita în mod
deosebit ipocrizia «spovedaniei colective» prin care, murmurând în
cor, recunoşteam că suntem nişte «bieţi păcătoşi». Numai faptul că
acele cuvinte erau notate pentru a fi spuse săptămână de săptămână,
până la sfârşitul vieţii (şi aşa se întâmplase din 1662 până în zilele
noastre), era o dovadă clară a faptului că nu aveam vreo intenţie să
fim în viitor altceva decât nişte bieţi păcătoşi. Căci obsesia
«păcatului» şi credinţa rămasă moştenire de la apostolul Pavel cum
că toţi ne naştem în păcat, moştenită la rândul ei de la Adam (de a
cărui jenantă nonexistenţă sfântul apostol Pavel n-a avut habar),
este unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale creştinismului./
Credeam însă cu putere într-un creator fără identitate precisă, şi
asta, aproape în întregime, pentru că mă impresiona frumuseţea şi
felul în care părea să fie proiectată lumea vie, aşa că – la fel ca
atâţia alţii – m-am încurcat în credinţa că acel aparent proiect
necesită şi un proiectant. Mi-e jenă să recunosc că nu mă prinsesem
de eroarea elementară din atare argument, şi anume că pe orice zeu
în stare să creeze universul trebuia să-l fi creat cineva. Atunci când
îţi permiţi să accepţi un creator răsărit aşa, din senin, de ce să nu fii
la fel de îngăduitor şi cu ceea ce se presupune că a creat el şi să
elimini, ca să zic aşa, intermediarul? Bineînţeles, Darwin ne-a pus
11
la dispoziţie alternativa magnific de puternică a creaţiei biologice,
despre care astăzi ştim că este adevărată. Explicaţia lui Darwin are
marele avantaj de a porni de la simplitatea primă şi de a avansa,
încet şi gradual, către uluitoarea complexitate caracteristică fiecărui
organism viu” (pp. 136-137). (Închide cartea cu sentimentul că şi-a
îndeplinit o îndatorire esenţială). Mulţumit?
A.P.: Dacă nu mă înşel, imediat el intercalează un pasaj în
care arată că, sub influenţa cântăreţului Elvis Presley, pe care îl
idolatriza, era cât pe ce să plătească din nou tribut credinţei
religioase.
O.P.: Într-adevăr, memoria nu te înşală. Şi cred că-ţi
aminteşti şi faptul că de îndată Richard Dawkins mărturiseşte că nu
este prea mândru de acea fază de religiozitate exaltată şi că se bucură
că n-a durat prea mult şi că, încredinţându-se de forţa invincibilă a
darwinismului, n-a zăbovit să devină – îl citez – „un ateu acerb şi
militant”. Aşa se şi petrec lucrurile în realitate, cu suişuri şi
coborâşuri, şi invers, cu coborâşuri şi suişuri, iar biologul oxfordian
respectă realitatea şi o descrie cu talentul literar de care dispune.
A.P.: Talent de care face uz, şi abuz – aş îndrăzni să spun –,
şi-n biologia sa experimentală, şi-n acelaşi timp speculativă, ca
atunci când vorbeşte, foarte persuasiv de altfel, despre gena egoistă,
afirmând că viaţa pe planetă se reduce la gene, organismele ca atare
nefiind decât nişte biete vehicule sortite inevitabil pieirii, pe când
genele sunt nemuritoare. În mod scandalos sunt neglijate miliardele
şi miliardele de gene care sucombă împreună cu „vehiculul”, minus
doar acelea, infime ca număr, care au avut şansa perpetuării printr-o
fecundare izbutită şi care totuşi nu supravieţuiesc decât într-un
genom modificat.
O.P.: Ar fi foarte multe de dezbătut în această privinţă, ca şi
în multe altele, problema fiind ultracomplexă. Ca să nu mai vorbim
de acea născocire a sa, aşa-numitele meme, structuri care s-ar
comporta ca nişte replicatori de factură nouă, socio-culturală, nivel la
care, în „supa culturii umane”, memele ar face tot felul de
„giumbuşlucuri”, ca şi moleculele de ADN.
12
A.P.: Este partea cea mai şubredă a volumului său de debut,
Gena egoistă (4).
O.P.: Sunt de aceeaşi părere.
A.P.: De altfel însuşi Richard Dawkins recunoaşte deschis
că volumul acesta este o ţesătură de metafore axată pe o „metaforă
centrală” şi cred că foarte nimerit ar fi să recitim primele fraze ale
prefeţei, pe care autorul le reia în cartea de care tocmai ne ocupăm.
(Cere cartea, o deschide la pagina corespunzătoare şi citeşte).
„Această carte ar trebui citită ca o povestire ştiinţifico-fantastică. E
concepută pentru a face apel la imaginaţie. Însă de fapt nu e
ştiinţifico-fantastică: este ştiinţă. Clişeu sau nu, expresia «adevărul
întrece imaginaţia» exprimă exact ceea ce simt. Suntem maşini de
supravieţuire – vehicule-robot programate orbeşte să păstreze în
viaţă moleculele egoiste cunoscute sub numele de «gene». Iată un
adevăr care nu conteneşte să mă umple de uimire. Deşi mi-e
cunoscut de ani de zile, se pare că n-am reuşit să mă obişnuiesc cu
el pe deplin. Una dintre speranţele mele este să izbutesc, într-o
oarecare măsură, să-i uimesc şi pe alţii”. (pg. 267). Să fie asta
menirea ştiinţei?! Mă îndoiesc. Zi-i însă poet, şi pace!
O.P.: Avem aici, cât se poate de limpede, explicaţia faptului
că autobiografia lui Richard Dawkins se intitulează An Appetite for
Wonder, şi nicidecum A Curiosity without Borders ori A
boundless Curiosity, cum i s-a năzărit traducătoarei din engleză a
cărţii.
Vintilă Zada
NOTE (1) Richard Dawkins, O curiozitate fără margini. Cum am devenit om de
ştiinţă, Traducere din engleză şi note de Andreea Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct în textul dialogului). (2) Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii, Traducere de Anca
Florescu-Mitchell, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. (3) Richard Dawkins, Un râu pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul şi
evoluţia speciilor, Traducere din engleză de Elena-Marcela Badea şi Dan Oprina, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
(4) Richard Dawkins, Gena egoistă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006.
13
Punct de ochire
Hai să râdem cu
Alex. Ştefănescu*
Mereu cuceritor (Daniel Cristea-Enache îi contestă
ironic succesul la femei; eu cred că poate orice, dacă a cucerit-
o pe Doamna Domniţa), mereu destins, mereu amuzant şi
indiscret cât cuprinde, Alex. Ştefănescu re-activează, ca să nu
spun repetă, scene din scena lumii literare, unde, de altfel, se
poate întâmpla orice. O face respectând neabătut regula
sincerităţii. Ba chiar, autor al unui Jurnal secret (secretul lui
Polichinelle, pesemne) promite noi indiscreţii într-o carte
viitoare, unde nu se va fofila să mărturisească tot ce s-a
întâmplat în buncărul acela nordic. Ba chiar va oferi regândirea
ironică a situaţiei.
Tolerantul umorist e nemilos doar cu arogantele
pretenţii ale autorilor comentaţi. În urma unei cronici la Iluziile
literaturii, Alex. Ştefănescu avându-le, Eugen Negrici îl
lipseşte de preţioasa ofrandă în fazani; numai vreme de un an,
pentru că vânătorul vânat, revenindu-şi, îi cadoriseşte nu doar
unul, ci doi fazani. Cezar Ivănescu încearcă să-l ia la bătaie
după o cronică negativă şi mi-am amintit ce ne povestea, mie şi
Bătrânului. Că aruncase, la nervi, o scrumieră grea în capul lui
Virgil Mazilescu. A fost cât pe ce.
Şansa ironiei de a aviza închipuirile scriitoriceşti e
maximă; distanţa între ce este fiecare şi ce vrea să fie este,
uneori, uluitoare. Pe Marin Sorescu îl contra-zice ironic; cu
Paler e de-a dreptul corosiv.
14
Alex. Ştefănescu decupează cu mână sigură secvenţa
ce-l poate reprezenta pe fiecare „cărţar” în parte: Emil
Brumaru, „în stilul lui mereu burzuluit”, l-ar închide, după o
tabletă, în dulapul lui îndrăgostit; eu îmi imaginez că acolo,
criticul ar da de „sutiene mici cu miros rar”, ca-n poezia
brumarică din tinereţe. Dar ferească Dumnezeu peste ce-ar
putea da acum (v. „Plai cu boi”). Mai bine nu. De altfel, între a
face sex şi a înghiţi o musaca, Alex. Ştefănescu (nostim în
ironie şi în auto-ironie), preferă musacaua, convertindu-l şi pe
Mircea Dinescu, meşter în a da cu telul în ciulama. Episodul
merită citat in extenso: de ce e de apreciat o musaca sănătoasă?
„În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o
conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea.
Apoi… cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere
întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai
sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA,
nu pretinde să o cer de nevastă…”.
Replica învinsului Dinescu: „Chelner, adu-mi şi mie o
musaca!”
Lui Alex. Ştefănescu îi stă bine să fie homo ludens, nu
scorţos şi închipuit; caută compania celor cu mult umor („G.
Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut
vreodată”), nejenându-l epigrama: „În viaţa lui terestră nu este
taciturn,/ Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,/ El tuturora
pare că-i tras ca prin inel./ O scurtă completare – inelul lui
Saturn”.
Intră cu plăcere în rolul de analog pe negativ (un
Sancho Panza pentru Quijoţi); nu deformează în favoarea sa;
rămâne fidel story-ului şi replicii; joacă rolul receptorului voit-
naiv, când vrea s-o facă. Dar mai cu seamă e perseverent (ca să
nu spun mai degrabă perverserent) în auto-ironie.
15
Să râdem cu Alex. Ştefănescu? Da, cu el poţi râde „ca
în studenţie”, poţi face „beţii de râs”, te poţi cocoşa sub hohote,
chiar şi într-o situaţie improprie, nepotrivită. Cine n-a trecut
prin aşa ceva? Cezar Ivănescu mi-a şoptit, la o conferinţă prea
sobră: „Nu mă face să râd”, ceea ce ne-a declanşat amândurora
un râs chinuitor, pe înfundate, irepresibil, prelung, de se
zguduia şirul de scaune unde eram aşezaţi.
Pe Georgică Pruteanu l-a plăcut, cu tot comportamentul
său atipic. De ce? Pentru că „avea un umor binevoitor, nu râdea
de cei din jur, ci râdea cu ei”. Pesemne i-a scăpat emisiunea cu
diriginta poporului, Alina Mungiu.
Invitat la o masă încărcată de bunătăţi, George întreabă
dacă nu-i ceva de mâncare în casa aceea. Replica lui Alex.
Ştefănescu e năucitoare: „Gulaş”. Adevărul e că, Georgică,
devenit Mitică de Dâmboviţa, săltăreţ prin partide opozante,
mânca şi zacuscă şi gulaş.
În Republica Socialistă România, „veselia era
suspectă”. Nu şi la SLAST, rememorează umoristul. În redacţia
„Cronicii”, ne apăram de directivele idioate ale Cabinetului de
Partid hăhăind, în vreme ce redactorul şef Liviu Leonte,
înveşmântat invariabil în gri sceptic şi nedezlipit de geanta
diplomat, mergea supus la sediul PCR după „comenzi sociale”.
Cum să fi gustat râsul batjocoritor? S-a răzbunat.
Farsa era, atunci, o tentaţie irezistibilă. Ce masă a plătit
Horia Zilieru la restaurantul Traian, aflând (vocea telefonistei
era a mea) că devenise membru PEN-Club. Râdeam ca
smintiţii, râs destul de imprudent, intrând sub ochiul vigilent al
forurilor. Ion Ţăranu era Jean Urbanu, Ion Puha – Puha Goală.
Dintre farsele curente? Bădia Leon primise de la Procuratură
(cu ştampilă falsă) chemare să dea pe faţă, cân’ cu decretu’ cu
pricina, veniturile ilicite despre care făcea vorbire într-un
reportăjel. Mă întreb dacă n-a făcut-o, deşi începuse să bată la
16
maşină un text de scuză: cum că reportajul pe care-l scrisese
ţinea de ficţie, nu de „cotidianitate”. Criticul de artă Radu
Negru, coureur recunoscut (n-ar fi preferat musacaua), fusese
convocat la Direcţia Sanitară, ca infestat de o boală ruşinoasă.
Şi câte şi mai câte.
Povestaşul Alex. Ştefănescu nu-şi ascunde (n-o poate
face sau n-o doreşte) simpatiile şi antipatiile. Pe cine
simpatizează e limpede: pe Dan C. Mihăilescu (cu şart şi cu
şarm, istoriseşte strategia lui învinsă, când, dând şah la
Domniţă, a pierdut meciul) şi pe Daniel Cristea-Enache („Eu îl
consider criticul literar nr.1 în literatura română de azi”; nu m-
am îndoit nici eu de asta, până n-am citit interviul cu Paul
Cornea, apărut la Polirom, ed. „Cartea Românească”, 2013;
după, l-am pus pe D.C.-E. sub semnul întrebării şi asta pentru
că profesorul intervievat omite predilect sau distorsionează ce
a fost – cum a fost, fără a fi corijat).
Cu fundul pantalonilor rupt de la cleiul pus pe un scaun
de amfitrionul Adrian Păunescu (o fi o glumă bună ideea de a
turna clei pe paharele şi scaunele invitaţilor?; o fi), zâmbitorul
Alex. Ştefănescu organizează răzbunarea: o notă de la
Electricitate, care îl ameninţă pe tov. Păunescu că va primi, din
cauza plăţii întârziate, curent de calitatea a doua; „Am observat
eu că în ultimele zile lumina nu mai e ca lumea… Nu ţi-am
spus chiar ieri că e cam slabă? Şi că pâlpâie?” Păcălitorul
păcălit, aflat, atunci, în dizgraţia Ceauşescului, este iertat, nu şi
Octavian Paler, în graţia aceluiaşi „Pericle”, înfulecând
castronul de căpşuni fără să le împartă cu musafirul. Pe Paler
nu-l ironizează, ci-l ridiculizează. Ţinta sarcasmului e şi Marin
Sorescu, crezându-se nu singur între poeţi, ci primul. N.
Breban e tachinat afectiv, „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui
statuie de bronz dintr-o piaţă publică”. În cazul Norman
Manea, Alex. Ştefănescu nu mai e nici tolerant, nici aluziv
17
polemic. E de-a dreptul „agresor”, depreciativ, negator, agasat
şi de folosirea verbului a vroi, „struţocămilă lexicală
confecţionată de semidocţi din cele două verbe; că una-i a vrea,
alta a voi şi cu totul altceva a vroi”. Îi dau dreptate.
Cu tandreţe, cu emoţie particulară o evocă pe Ana
Blandiana, zâna livezii de cireşi sau pe Carolina Ilica: de
frumoasă ce era, „la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa
ba”. Nu şi pe „o poetă inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei
nesaţ sexual devenise legendar”. Avansul „faimoasei
nimfomane”, care ar fi putut deschide pentru „Tomis” sacul cu
bani al CC/PCR, e respins şi revista rămâne fără subvenţia
promisă. Şi cum i-ar mai fi recitat Nina Cassian lui Alex. Şt.,
cum îi recitase lui Ion Barbu: „Hei rup, hei rup, haide peste,
haide sub”, aşa cum se laudă „fata cu zestre” în memoriile sale
roz-combinezon.
Ţintă a sarcasmului e şi Bogza, din perioada stalinistă;
pe elevul Ştefănescu Alex., „golan notoriu”, îl irită „un ton
umil-solemn” faţă de sovieticii-frăţâni; autograful pe care îl dă
liceanului/liceenilor e Trăiască lupta pentru pace! Însă
ghirlanda depusă la gâtul lui Eminescu-bronz îl emoţionează.
Bogza bătrân „semăna cu unul dintre plopii desenaţi de el”.
Seamănă, dar nu răsare. Eu, una, îl prefer pe Radu Tudoran.
În cazul Sorescu, rolurile de agresor şi de victimă le
schimbă nonşalant. Ce nu iartă e întârzierea replicii. Sorescu îi
refuză firul călăuzitor, întins de Alex. Ştefănescu în labirintul
Universităţii Bucureşti. Ce Ariadnă? „Eşti mai degrabă
Minotaur”. Poetul s-o fi temut să fie indus în eroare labirintică
şi a replicat. Târziu, dar a replicat.
Pe Nicolae Manolescu îl iubeşte cu iubirea dintâie
(poate pentru că „are un demon al farsei”?; lui îi dă primul
exemplar din fiece carte a sa. Răsplătit cu un stilou magnific
(N. M. ştie de la autorul Povestirilor despre Hegel că o carte
18
bună se poate scrie cu un pix ieftin) şi, topit de bucurie, se jură
că douăzeci de ani nu-şi mai contrazice mentorul. N-au trecut,
din 2008, decât şase. E ironic sau nu Alex. Şt.? Nu ştiu, e
destul de incert. Altele sunt „victimele” clare ale ironiei sale.
Excelentele stop-cadre ale graficianului Bogdan Petry
se potrivesc de minune povestirilor şi re-povestirilor. Cei doi
urâţi ai literaturii sunt Preda şi Piru, primul minunându-se (ca
ardeleanul de girafă) cât de rău arată cel de-al doilea. N-a spus-
o neted Alex. Şt., ci caricaturistul. Pe copertă, stă întins greul
Alex., în chip de Gulliver în ţara piticoţilor; Eugen Simion şi
N. Manolescu se căznesc să-l debaraseze, dar sforile-s prea
subţiri. Pe vârf de bombeu e cocoţat Norman Manea, „un autor
lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu
insistenţele lui”. Şi Alex. Şt. ştie mai bine ca mine cum de poţi
rata ca scriitor. 250 de cărţi proaste? N-am parcurs atâtea,
ştiind de la Th. Simenschy, marele erudit, că trebuie să nu
citeşti cărţi bune, ci… foarte bune.
Omul se dă pe faţă când râde, e fapt cunoscut. Evident,
lui Alex. Şt. îi plac glumele, farsele lui, dar şi ale
interlocutorilor, chiar când – rareori – îl dezavantajează.
George Arion se bucură de o odă – La mormântul lui Arion
Pumnul; L. M. Arcade e apelat, din greşeală, Mămăliguţă, nu
domnul Mămăligă. Cât despre administratorul de bloc, fost
colonel de Miliţie (nu pricep cum se întâmplă, nu pricep cum
se poate, dar şi la noi în bloc MAI-ul şi Secu îs la putere) e
păcălit cu pricepere. Adus cu maşina acasă ba de senatorul
Manolescu, ba de Paler, colonelul (dând mâna cu sergentul)
află că va fi preferat, ca şofer de serviciu, senatorul Pruteanu:
„Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feţei din acel
moment a administratorului”.
Şi pentru că umoristul adevărat nu te face numai să râzi,
dar te şi pune pe gânduri, trebuie spus că re-activul Alex.
19
Ştefănescu foloseşte abil hazul de necaz. În ’72, îl vizitează pe
Noica, să-i ceară un text nepublicat pentru „Tomis”. Noica îi
arată un raft întreg cu dosare vertical aşezate, pline de
manuscrise: „Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate”.
Locuia în Cartierul Berceni; raportorul-şef în procesul
comunismului, V. Tismăneanu, unde Noica era acuzat de
sprijinirea regimului roşu, copilărea în perimetrul Primăverii
făr’ de iarnă.
Alt moment care te pune pe gânduri? Comportamentul
unui câine agresiv, care-i latră fără pricină şi fără oprire şi dă
să-i muşte pe amândoi deodată: pe Gabriel Dimisianu şi pe
Alex. Ştefănescu. De javră n-au scăpat decât luând-o fiecare pe
altă cale. „Câinele – sau ce-o fi fost (sublinierea mea, Magda
U.) s-a oprit nedumerit, ca şi cum am fi dispărut (sublinierea
lui Alex. Ştefănescu). Apoi s-a întors brusc şi ne-a părăsit,
legănându-şi gânditor ciotul de coadă”.
Să mai întreb al cui era câinele?
Magda Ursache
*Un scriitor, doi scriitori, Editura Alfa, 2014.
20
Lecturi fidele
Ion Creangă în
„harabaua hermeneutică”
a lui Radu Părpăuţă
Cartea Creanga prin Creangă de Radu Părpăuţă (Editura
Muzeelor Literare, Iaşi, 2015) este, după cum ni se confesează
autorul, în „Cuvânt înainte”, rodul iubirii sale faţă de creaţia lui Ion
Creangă. O iubire de ordin estetic, fireşte. „Volumul – citim tot acolo
– porneşte spornic din iubire, dar nu este alcătuit dintr-un şir de
encomioane”. Ceea ce nu prea se adevereşte. Cum nu se adevereşte
nici intenţia („Am gândul”!) exprimată la sfârşitul textului explicativ
pomenit: „Am gândul să îmbrâncesc din drumul critic gloabele
răpciugoase cu samare pline de terfeloage prăfuite şi să tocmesc, ca
moş Nichifor, iepe tinere şi albe, numai bune de prăsilă, la harabaua
mea hermeneutică”. Atitudinile polemice sunt însă rare şi prizărite,
ca să nu zicem ca şi inexistente, cu excepţia capitolului în care
exegetul etalează cu temeritate o nouă viziune asupra Poveştii unui
om leneş, scoţându-şi astfel cu vârf şi îndesat pârleala. De altfel,
bibliografia (peste 70 de titluri, cu tot cu cele 51 din cea [s]electivă),
dovedeşte mereu nişte afinităţi elective, autorul aliindu-şi-o. Nici
gând s-o demoleze, dând cu cazmaua în stânga şi-n dreapta.
Creanga prin Creangă este însă un titlu ambiguu, care
stârneşte perplexitate. Căci numai creanga nu umblă Radu Părpăuţă
prin mirabila operă literară a lui Ion Creangă. Nici vorbă să umble el
„creanga”, adicătelea fără de ţintă, fără rost, lela, hoinar prin opera
prozatorului, pe care o frecventează ca un incontestabil de-Creangă-
iubitor. Dimpotrivă, totul este dinainte bine rânduit, dichisit, migălit,
inclusiv în aşa-numitele Burţi, acel fragmentarium unde eseistul sare
zglobiu de la una la alta, dar unde fiecare „ciuruc” sau „cioveu” se
21
dovedeşte „demn de interes”, cum însuşi exegetul ne spune (la pg.
153).
Din primul capitol (Deliciile materiei) este de reţinut
constatarea, făcută şi de alţii, că predominantă în scrierile lui Ion
Creangă este nu descrierea (plicticoasă!), ci enumerarea obiectelor,
acestea fiind „resimţite aproape tactil”, bruegelian. Posesor al
„instinctului materialităţii”, Humuleşteanul (obligatoriu cu H)
dezvoltă o adevărată erudiţie în această… materie, pe care cică
stăpân era şi omul primitiv. Şi ni se dau exemple din belşug, autorul
cărţii sprijinindu-se şi pe observaţii deja făcute de George Muntean,
Al. Piru sau de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, unele puţintel
scărmănate (ca în cazul lui Piru). „Pe de altă parte – ni se specifică
–, prin enumerări omul arhaic, ca şi cel crengian, are sentimentul
punerii stăpânirii pe lume. Ia lumea în posesie prin muncă” (pg. 16).
Concluzia? „Există la Humuleştean o putere hipnotică, de mag de la
obârşii, cu o atitudine voluntară şi dominatoare faţă de lume, cu
dorinţa nedomolită de a stăpâni lumea. Pentru Creangă,
contemplarea cu satisfacţie a materiei, percepţia netocită asupra
acesteia, munca asupra materiei stau sub semnul euforicului, al
bucuriei. Este vorba de acea bună voie a oamenilor începuturilor,
care prin muncă, deci şi prin hrana astfel obţinută, se văd scăpaţi de
acea înspăimântătoare injoncţiune asupra vitalului: frica de moarte,
de propria extincţie organică” (pg. 22). Nu în zadar, eseistul
lansează de la bun început expresia Ur-Creangă. (A se vedea
„Cuvânt înainte”).
Din capitolul al doilea, care ar releva „modul de gândire al
lui Creangă asupra hranei” (pg. 31), dominante fiind mâncărurile
simple, „fruste”, mai ales la un Flămânzilă sau la un Păsări-Lăţi-
Lungilă (dar şi la alţi mâncăi) necontând calitatea cât cantitatea,
desprindem, din motive net subiective, o laudă adusă laptelui:
„Laptele nu este numai un aliment pentru trup, la Creangă.
Semnificaţia spirituală la Humuleştean nu este dată numai de vin, ci
şi de lapte. Vitalul lapte, pe care nu ni-l putem închipui într-un potir
mistic (spune G. Călinescu), capătă în cazul nostru valenţe
nebănuite. Cel din ţâţa caprei este proslăvit în incantaţii ritmate. Ca
22
să nu îmbătrânească, măicuţa Evlampia îl bea de la o singură vacă.
Moş Nichifor pare să aibă îndoieli în această privinţă, dar să
între altele, atitudinea satirică a „personajului” (aici ghilimelele vor
să divulge faptul că avem de-a face nu cu o persoană inventată de
scriitor, ci cu una care a trăit în carne şi oase, numindu-se Isaia
Teodorescu, originar din Cogeasca-Veche) faţă de preoţii care
pângăreau zi de zi misia de slujitori ai Bisericii creştine. Nu ştim însă
de ce Radu Părpăuţă trece sub tăcere episodul întâlnirii „eroului” cu
părintele Arbore de la biserica Barnovschi, lucru cu atât mai
regretabil cu cât între cei doi s-a desfăşurat un dialog de pomină,
şocant, după cum urmează: „– De unde vii, părinte Isaie?/ – Nu
ştiu!/ – Încotro ai luat-o, părinte Isaie? / – Nu ştiu!/ – Cum aşa, de
nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!/ – Iaca cum: când eram
băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei
celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu./
– Şi acum tot aşa faci?/ – Tot, batăr să crape dracul!/ – Dar dacă
din întâmplare ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?/ – Dar
ştii că m-ai ars, haldeule? zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa,
Dunăre de mânios”. Iată, fără îndoială, o temă de necesară analiză
hermeneutică pentru oricine ştie că pe atunci mănăstirea Golia din
Iaşi adăpostea un bine cunoscut ospiciu de nebuni.
De mai multe ori, dl Radu Părpăuţă îi îmbie pe psihanalişti
să interpreteze în felul lor un aspect sau altul din opera lui Ion
Creangă. Invitaţia nu este deloc nejustificată. De presupus este că
dacă Sigmund Freud ar fi cunoscut scrierile Humuleşteanului, el le-
ar fi „exploatat” din plin. Şi nu mă refer doar la texte ca Povestea
poveştilor sau Povestea lui Ionică cel prost. Fapt este că mai peste
tot în epica lui Ion Creangă dai peste o sexualitate viguroasă, cumva
omniprezentă, cu manifestări pluriforme, lumea zugrăvită/povestită
de el mustind de libido. Fie şi hăt post-mortem, Ion Creangă ar
merita să fie întins pe canapea şi „auscultat” de un priceput
24
cotrobăitor prin hrubele Inconştientului, unde cu siguranţă s-ar
„găbui” şi o samă de tenebre.
Apropo de „tenebre”… Un capitol al cărţii domnului Radu
Părpăuţă poartă titlul (senzaţional!) Tenebrele lui Ion Creangă,
autorul recomandându-ni-l drept „cel mai plăcut capitol pentru
cititor!” (pg. 117). Iar când întorci foaia, peste ce dai? Peste nişte
pagini nescrise, însă de la sine grăitoare, care imediat, prin contrast,
te duc cu gândul la firea voioasă, la fabuloasa jovialitate a
povestitorului, la umorul său funciar, nesecat. Un umor salubru, de
leac. Oare aşa să fi fost el şi după tenebroasele accese de epilepsie?
Oricum, nefericita maladie a lui Creangă constituie în cartea d-lui
Radu Părpăuţă obiectul unui eseu separat, Morbus sacer, inclus la
Addenda (2). Pe când în Addenda (1) ni se propune une exégèse
inattendue (vorba lui Luca Piţu), o exegeză mai degrabă bizară, de-a
dreptul singulară a ceea ce Ion Creangă a intitulat Povestea unui om
leneş. I se atribuie Humuleşteanului, pe nepusă masă, un mesaj
abscons, la care el nici cu visul n-a visat. Este violent detestat
„cititorul comod, leneş (dar cu totul altfel de leneş decât personajul
nostru)”, cititor care „se scaldă mulţumit în uleiurile călduţe ale
unui discurs moralizator al muncii şi hărniciei în opoziţie cu lenevia,
care trebuie, nu-i aşa, eradicată ca şi chiaburimea, analfabetismul,
băsismul, troţkiştii, pesediştii, inegalitatea sat-oraş i tak dalee”, în
loc să se vadă în leneş un revoltat împotriva sistemului, un adept
(sans le savoir, bineînţeles) al filosofiei lui Lev Şestov, potrivit
căreia omeneşte este să-ţi manifeşti liberul arbitru care dispreţuieşte
utilul, lovind în ordinea socială socotită a fi eternă. Cât priveşte
boiereasa care s-a oferit să-l ia pe leneş la dânsa la moşie, unde avea
un hambar plin cu posmagi, dar care îşi retrage fără ezitare oferta
atunci când aude că leneşul nu se angajează să şi-i moaie singur, ei
bine, cocoana aceasta este de o făţărnicie demnă de blam, o cocoană
care în fine „îşi dă arama pe faţă”. Rămâne să ne imaginăm ce curs
ar mai fi luat acest surprinzător demers exegetic în cazul în care
„dezmărginitul” leneş, un disident sui generis, ar fi fost comparat cu
Oblomov, din cunoscutul roman al lui Ivan Aleksandrovici
Goncearov, prozator rus contemporan cu Ion Creangă.
25
Scrisă cu scriitura sa de migălos artist al cuvântului, unul
suprasaturat de cultură, cartea, până la urmă în mod fericit intitulată
Creanga prin Creangă, a d-lui Radu Părpăuţă, reconstituie o
personalitate nepieritoare a literaturii române. O personalitate care
dăinuieşte littéralement par elle-même, c’est à dire par son oeuvre.
Leonard Gavriliu
26
Sonetul la Mihai Merticaru,
între teorie şi practică
Cel de-al patrulea volum de sonete al poetului Mihai
Merticaru, Flacăra din piatră (Editura Inspirescu, Colecţia
Poeţii Secolului XXI, Satu Mare, 2015), se deschide cu un eseu
introductiv de…11 pagini (pp. 5-15) semnat de autorul cărţii
(Sonetul şi matematica astrală), unde ni se aminteşte tipicar-
didacticist că „sonetul este un poem alcătuit din 14 versuri
endecasilabice (sublinierea ne aparţine), organizate în două
catrene şi două terţine, închipuind o fantastică nuntă între
pătrat şi triunghi” (?!). Ni se mai spune că avem de-a face cu
„o specie literară ce şi-a impus nişte reguli draconice, care se
cer respectate cu sfinţenie”. Apoi ni se vorbeşte şi de
distribuirea rimelor, atrăgându-ni-se atenţia că într-un sonet
perfect numărul acestora nu poate fi nici mai mic nici mai mare
de patru. Şi se insistă asupra obligaţiei de a se folosi „cu
stricteţe” versul endecasilabic (de 11 silabe) şi ritmul iambic.
„Nu întâmplător – ne dădăceşte sonetistul nostru –,
Shakespeare a scris 154 de sonete, ci tocmai pentru a reaminti
că într-un asemenea poem există 14 versuri a câte 11 silabe
(14 x 11 = 154)”. Şi vom observa că, deloc întâmplător, la
pagina 10 a eseului introductiv (a 14-a a cărţii!), numărul 10
fiind „simbolul perfecţiunii”, pe când 14 este numărul de
versuri etalate de orice sonet, ni se atrage iarăşi atenţia asupra
importanţei (să-i zicem cruciale) a endecasilabului: „11
reprezintă una din cheile Divinei Comedii şi îşi trage
simbolismul din conjuncţia numerelor 5 şi 6 care întruchipează
microcosmosul şi macrocosmosul sau Cerul şi Pământul.
Numărul 11 mai reprezintă ideea de reînnoire şi de
comunicare a ciclurilor vitale. Cei doi de unu alăturaţi
27
reprezintă dublul puterii lui unu, mama tuturor numerelor.
Unu mai simbolizează principiul activ şi se asociază lui
Dumnezeu şi Soarelui. Pitagoreicii îl considerau drept
emblemă a înţelepciunii. În cabalism (sic!) reprezintă
inspiraţia”. Aproape că sunt afurisiţi cei care, cu voie sau fără
de voie, comit sacrilegiul violării regulii endecasilabului.
Din simplă curiozitate, am controlat în ce măsură
respectă Mihai Merticaru, în cele 77 de sonete din volumul
Flacăra din piatră (a se băga de seamă: 7 + 7 = 14) cerinţa
(definitorie, precum vedem) ca fiecare vers al sonetului să aibă
11 silabe. Şi iată ce am constatat, în urma unei operaţii destul
de ostenitoare şi deloc încântătoare. Că din cele 77 de sonete,
două şi numai două corespund „draconicei” reguli: sonetul
intitulat Sonetul sonetului (un fel de definiţie metaforică a
acestei poezii cu formă fixă) şi sonetul intitulat Truculenţe. În
rest, „sonetele” amestecă nonconformist endecasilabul cu
versuri să le zicem eretice, de câte 9, 10, 12, 13, ba chiar şi de
14 silabe, cum se întâmplă în cel intitulat Bade Ioane, unde
ultimul stih al ultimei terţine se lăbărţează astfel: „Şi-ai făcut,
din România, un mare Humuleşti”. Vers, pe deasupra, lipsit de
muzicalitate.
Salvează, cumva, conţinutul ideatic şi emoţional al
poemului Bade Ioane abaterea formală incriminată? Nici
pomeneală, de vreme ce celelalte 13 versuri (dintre care 4 sunt
non-endecasilabice) arată aşa: „De unde-ai răsărit, bade
Ioane,/ Din ce humă sfinţită te-au plămădit,/ În a cui coroană
fost-ai mărgărit,/ De ce stai acum între icoane// Şi ai un chip
atâta de smerit?/ Nu cumva tu te ţineai de hârjoane/ Sau Nică
cel prizărit şi cu toane?/ Nu cu aste năzdrăvănii ne-ai vrăjit?//
Ne-ai aurit copilăria cu poveşti,/ Ne-ai învăţat cum să râdem
de necaz,/ Ne-ai procopsit cu multe vorbe de haz// Şi-ai
aruncat pe focul veseliei gaz./ Ai trăit doar ca să ne-
28
nveseleşti”. Reuşit este în schimb moto-ul pus sub titlul
poemului, două fraze culese din aforistica abundentă a lui
Gheorghe Grigurcu: „Cînd se termină copilăria? Poate că
atunci când apar primele amintiri”.
Tot în eseul prefaţator, citim: „O altă cerinţă
obligatorie a sonetului, de fapt sarea şi piperul acestuia, este
ca ultimul vers al poemului să potenţeze expresiv materia
discursului, să sintetizeze conţinutul celorlalte 13 sau să-l
contrazică”. Ia să controlăm dacă nu cumva această cerinţă
este respectată, „cu sfinţenie”, de către sonetist, măcar în cele
două sonete care nu se abat de la versul endecasilabic. Să
începem cu începutul, adică cu primul poem din carte, Sonetul
sonetului, care sună după cum urmează: „Un imn de slavă e
fiece sonet/ Pentru clipa care trece grăbită,/ Pentru Sfântul
Duh şi pentru iubită,/ Invitaţie la un zeiesc banchet,// Metaforă
scumpă, blagoslovită,/ Declaraţie şi legământ secret,/ Flacără
sublimă a unui libret/ Care se-mbăiază-n apă sfinţită,// Vocală
într-un alfabet dispărut,/ Strună vrăjită din lira lui Orfeu,/
Culoarea ce lipseşte din curcubeu,// Minunile lumii topite-n
sărut./ Prin galaxiile poemului meu/ Se plimbă nestingherit
doar Dumnezeu”. Unde este, în ultimul vers, sinteza
conţinutului versurilor precedente, ori contrazicerea acestora?
Nicăieri! Contradicţii sau afirmaţii scandaloase sesizăm, în
schimb, în versurile anterioare. De unde şi până unde să fie
„fiece sonet” un „imn de slavă”?! Şi cum să fie sonetul ba
„vocală dintr-un alfabet dispărut”, ba univers cu mai multe
galaxii? Va fi mai riguros poetul în presărarea „sării şi
piperului” în celălalt sonet în care se respectă regula
endecasilabului? Să controlăm: „S-apropie ciuma cu aripi
terne,/ Tonul se schimbă în cumplită sfadă,/ Stă-n loc mulţimea
spectacol să vadă,/ Nebunia se scurge din cisterne.//
Nemernicia vine la paradă,/ Furia oarbă iese din taverne,/ Pe
29
drumuri curg invective eterne,/ Din pomul farsei stă fructul să
cadă.// Tărâm de cremene visează muguri,/ Noaptea furiei îşi
caută nume/ În sămânţa turbării cu ochi tulburi,// Liniştea
planetei nu poţi s-asiguri,/ Pacea cedează furorii nebune,/
Victimele, patima îşi supune” (Truculenţe). Nici urmă aici de
menţionata „cerinţă obligatorie a sonetului”.
Deci în van s-a rugat poetul nostru la ceruri, ca sonetele
că-i fie „fără cusur”: „Cu fruntea în pământ şi cerul în gând,/
Plutesc spre Tine pe valuri de azur/ Cu cugetul curat şi sufletu-
mi impur,/ Puterea-Ţi nemărginită admirând.// Fă ideea să-mi
fie de bun augur,/ Milostiveşte-mă, Doamne, acum când/ Vin
să mă închin, cu inima-mi plângând,/ Sonetele să-mi fie fără
cusur.// Dă-mi inspiraţie, Sfântă Treime,/ Şi anduranţă s-ajung
la cele sus-puse,/ Să pot să cânt faptele-Ţi sublime!// Fereşte-
mă de răul de înălţime,/ Ajută-mă să înţeleg cele abstruse,/
Pătrunde-mă cu harul tău, Iisuse!” Dacă, pe lângă inspiraţie,
picată din cer, poetul ar fi recurs şi la mai multă transpiraţie,
atât întru desăvârşirea prozodiei, cât şi întru aprofundarea
fondului de idei, atunci cu siguranţă el ar fi realizat şi sonete
ireproşabile în toate privinţele.
Încolo, ce să mai spunem decât că, în ciuda rateurilor în
privinţa structurii formale, găsim în volumul Flacăra din
piatră şi destule piese (inclusiv de inspiraţie erotică) demne de
talentul celui căruia i s-a acordat Premiul Concursului Naţional
de Poezie (Cluj-Napoca, 2005) şi, mai recent, Premiul pentru
poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău (2014). Să citim,
bunăoară, sonetul al 77-lea, un strigăt din rărunchii fiinţei
autorului, în faţa banditismelor abominabile de după
Decembrie 1989, a hoţiilor greu de suportat de orice român cu
adevărat iubitor de Ţară: „Unde-s pădurile de altădată?/
Unde-i umbra duiosului izvor?/ Unde-i patria cântecului de
dor?/ Vandalizate-s de-o bandă turbată!// Unde îşi mai fac
30
păsările sobor?/ Unde-i împărăţia adorată/ A cerbului cu
coroană-ncrengată?/ Toată a căzut sub tăiş de topor.// Unde-i
frunza verde care cântă?/ Cine-a lăsat munţii României goi?
Cine-a călcat în picioare legea sfântă?// Unde s-au aciuat
hapsânii ciocoi/ Ce-au lăsat în urmă doar răni şi moroi?/
Întreabă codrul din noi şi se-nspăimântă”. Aici, ca şi în alte
multe sonete ale lui Mihai Merticaru, miezul este mai valoros
decât coaja, fie aceasta şi una structurată după formulele
minunate ale „matematicii astrale”.
Petre Azaduca
P.S. Bunului prieten Mihai Merticaru, pe marginea volumului Flacăra din piatră, îi dedic patru „scântei” dintr-un sonet inspirat mie tocmai de cartea sa: „Din cremene amnarul flăcări iscă/ Pe Prometeu făcâdu-l de ruşine/ Ca hoţ de foc din vetrele divine…/ Şi-astfel amnarul faima i-o confiscă”.
31
Bucureşti,
l’amour de Dan Ciachir
Într-un captivant stil de memorialist, cu frecvente
trimiteri livreşti, îndeosebi din literatură şi celelalte arte, dar şi
din istoria ortodoxiei, din viaţa monahală autohtonă, trădând
scriitorul cultivat (reamintim că autorul a scris poezie, cărţi
despre creştinismul răsăritean, a tradus din limba italiană), Dan
Ciachir ne cucereşte şi acum cu un nou volum de evocări:
„Drumul cel mai scurt spre tine însuţi” (Editura Timpul,
Iaşi, 2015). Ceea ce vrem să subliniem acum este însă
puternicul sentiment de ataşament al scriitorului faţă de
Bucureşti, oraş pe care Dan Ciachir îl evocă precum ar face-o
pentru o iubită. Un Bucureşti frumos, fermecător, ospitalier, pe
ici-colo de un exotism cuminte, cu oaze de verdeaţă primitoare,
chiar şi cu mahalale decente, cu localuri îmbietoare şi chelneri
cuviincioşi, cu bucate delicioase şi vinuri curate („întotdeauna
mi-au plăcut localurile”), cu lume subţire, ţinând la eticheta de
altădată, urbea aşa cum o ţine minte din copilăria şi tinereţile
sale; fireşte, învăluită în haloul nostalgiilor primenitoare.
Oriunde s-ar afla, în afara Bucureştiului, revine cu săgeţile
amorului la dragostea sa dintâi. Reperul său cărturăresc în
materie e Mateiu Caragiale, cu a sa capodoperă „Craii de
Curtea-Veche”. O pildă: „Porniţi de la Veneţia spre casă, am
fost uimit şi bucuros să citesc pe un indicator rutier: Miramare.
Castelul este înconjurat de un parc, având o mică grădină
botanică. Pătrunzând în incinta sa, am înţeles că Mateiu I.
Caragiale privise palatul de jos, în vreme ce trenul în care se
găsea intra în Triest…”. Sau alta: „Când am coborât din maşină
în centrul Veronei, cu Gaudel în lesă, m-a izbit o căldură ca de
32
Bucureşti; ziua era la asfinţit. Prima impresie a fost de oraş
boieresc…”. Fragmente din primul din cele trei capitole, care
dă şi titlul micului volum de memorii (132 pag.), precizăm,
spre ştiinţa posibililor cititori, foarte plăcut la lectură. O
condiţie, cred, ca o carte să fie căutată. Popasul în Piaţa San
Marco, la cafeneaua Florian, veche de peste două secole, îi
aduce imediat în memorie vestitul local bucureştean Capşa.
„Berjerele şi scaunele de pluş stacojiu din interiorul cafenelei
Florian păreau identice cu acelea de la Capşa.(…) Un prieten
de-al tatălui meu, avocatul basarabean Feodor Mircea, m-a dus
la Capşa, în braseria-cofetărie, să mă trateze cu îngheţată
Marechal, un parfait dreptunghiular tras în glazură de
ciocolată…”. Dar, cu toate încântările produse de călătoriile
sale prin Europa, călătorii începute „la trei luni după
prăbuşirea regimului care mă împiedicase să ies în lume”,
prima fiind aceea în Malta, probabil, zice memorialistul, cea
mai frumoasă din viaţa sa, consideră că este un spectator
angajat, nu un turist, „care străbate lumea admirând creaţia lui
Dumnezeu şi înfăptuirile oamenilor” Aşadar, un om care
priveşte mai întâi spre el însuşi. A pornit la drumul poveştilor
sale de călător de la lectura unei cărţi admirabile: „La storia di
Venezia nella vita privata”, de Pompeo G. Molmenti, trasă
într-o ediţie de lux la o editură din Trieste. Lucrare căreia îi
găseşte, din punctul de vedere al scriiturii estetice, asemănare
la Iorga, contemporanul autorului italian.
Capitolul „Amintiri răzleţe” adună în paginile sale
creionări despre Valentin Teodorian, artistul liric şi –
surprinzător – autorul unei micromonografii dedicate unui
mentor al său, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu, artist
liric destul de prezent în viaţa cultural-artistică a vremurilor de
dinainte de 1989, cu toate acestea, omul, după prăbuşirea
regimului comunist, „părea că întinerise”; despre domnul
33
Cozma, „chelner ieşit la pensie şi stăpânul unei căsuţe cu curte,
mai mult de dragul meseriei decât al câştigului, obişnuia să
primească la domiciliu persoane demne de încredere dornice de
un prânz sau o cină de calitate, bine servite, stropite cu un vin
autentic”; despre tatăl său, lector la Facultatea de Istorie a
Universităţii Bucureşti, aflat la strâmtoare – ştim din proprie
experienţă cât de neplăcute erau chemările la Comisariatul
Militar –, atunci când a fost convocat să facă o concentrare ca
rezervist; despre Nicolae Herlea; despre cutremurul din 4
martie 1977… Şi despre alte personaje şi locuri. Evident,
bucureştene. Iarăşi, intersecţia cu Mateiu: „Identificasem şi eu
câteva locuri din Craii…, începând cu acela în care
povestitorul intra şi ieşea de la Arnoteni prin fundul fără uluci
al curţii ce răspundea pe cheiul drept al Dâmboviţei, ceva mai
sus de Mihai Vodă. Pe podul de la Mihai Vodă întorcea
tramvaiul 25, iar la vreo sută de metri mai jos, spre fosta
Operetă, în dreapta râului, exista o clădire în formă de
potcoavă, cu etaj…”. Astfel de detalii urbanistice, arhitecturale
aflăm în multe pagini. Mărturie că Dan Ciachir cunoaşte
Bucureştiul ca pe propriile buzunare. Recursul la „Craii…” îi
prilejuieşte să-şi dezvăluie admiraţia pentru acest roman, cât şi
pentru nuvela „Sub pecetea tainei”, pentru scriitorul (adevărul
e că este autorul unei singure cărţi remarcabile), care, se ştie, a
adunat preţuitori ai săi într-un club prezidat de Ion Barbu. Şi
unde se putea pune la cale un asemenea insolit grup decât la
Capşa! „În ultimele luni de normalitate (ale anului 1947 –
n.m.), înainte de dezlănţuirea terorii”. Deseori, în faţa unui
pahar cu vin, bine-nţeles, într-o locantă, în memorie îi răsar
secvenţe din trecut – apropiat sau îndepărtat. Aşa, bunăoară, la
o masă din restaurantul unui hotel din Arad, cu un pahar de
Cadarcă de Miniş în faţă, îşi aminteşte de fuga baronului
Neumann peste graniţă, în anul 1948, cu un avion de vânătoare,
34
o evadare din lagărul democraţiei populare ca într-un roman
poliţist. Deschiderea unui mic anticariat în „Pasajul Macca-
Villacrosse, care leagă Calea Victoriei de strada Eugen
Carada” e ocazia nimerită de a nara cum a cumpărat antologia
Lume veche, lume nouă, cu articole semnate de Arghezi şi face
o interesantă digresiune despre publicistul român de origine
poloneză Uhrynovski. În aceste 28 de amintiri… pe săritele,
Dan Ciachir ne ademeneşte şi cu alte povestiri captivante, în
care sunt aduşi din cenuşa timpului Constantin Tănase,
Alexandru Giugaru, „copilul din flori al lui Take Ionescu”,
istoricul M. Brâncoveanu, secretarul Regelui Mihai I, actorul şi
graficianul Nuni Anestin, fiul talentatului publicist interbelic
Ion Anestin, Barbu Brezianu, Argetoianu ş.a. Pentru noi
revelatoare sunt întâlnirile cu nişte gazetari din Occident care,
veniţi în România după anul 1990, să afle cum merg lucrurile
către democraţie, s-au dovedit, în articolele publicate, nişte
comunistoizi deghizaţi. Când Dan Ciachir, la solicitarea a două
ziariste italiene, a scris un articol pentru „Il Manifesto”, a
constatat – abia după trei luni a avut prilejul să citească ziarul –
că „toate formulările anticomuniste dispăruseră din text”.
Secţiunea „O formă de samizdat” este consacrată
relaţiei autorului cu lumea bisericească, cu universul monahal,
pe care, am constatat nu numai din acest sintetic op, le ştie prea
bine şi îi sunt apropiate. O săptămână petrecută la Mănăstirea
Dintr-un Lemn, în toamna anului 1982, întâlnirile cu P. S.
Gherasim, pe la alte lăcaşe monastice şi la Episcopia
Râmnicului, apoi cu părintele Paulin Lecca, autorul unei cărţi
în manuscris („Frumosul în opera lui Dostoievski”), o bucăţică
din iarna anului 1988, la Mănăstirea Căldăruşani, şi alte periple
pe la schituri şi mănăstiri, toate îi conferă scriptorului pretexte
de a face consideraţii privind „samizdatul bisericesc”. Ce au
cuprins lucrări copiate şi multiplicate, iniţial la maşina de scris,
35
pe urmă, la xerox, atât texte din Sfinţii Părinţi, cât şi cărţi
scrise de teologi contemporani.
Într-o pagină, Dan Ciachir scrie cu aceeaşi melancolie,
pe aceeaşi temă dragă, recurentă: „Bucureştiul de acum 50 de
ani era un oraş nepoluat – dacă existau pe atunci 15.000 de
automobile particulare –, curat, stropit dis-de-dimineaţă şi
seara de cisternele municipalităţii, înconjurat de multe locuri
frumoase de agrement. Scara ieşirilor duminicale începea cu
Cişmigiul plin de tineri…”. Dan Ciachir poate spune, cu mâna
pe inimă: Bucureşti, mon amour… (Cum am citit şi în
volumele de literatură memorialistică, semnate de acelaşi,
„Când moare o epocă” şi „Şi noaptea asta va trece”,
comentate de noi şi în alte reviste). Ca despre o iubire pierdută,
depozitată însă pentru totdeauna în memoria sa afectivă.
Vasile Iancu
36
Caruselul revistelor
O revistă la care
Eminescu s-ar fi abonat
Realizată de o echipă de profesionişti talentaţi
(Redactor-şef, Marc Ulieriu; Senior Editori, Alexandru
Mironov, Cristian Român, Andrei Dorobanţu; etc), revista
Ştiinţă & Tehnică se adresează nu numai specialiştilor, ci şi
tuturor celor care doresc să fie întrucâtva la curent cu cele ce se
întâmplă în cele două mari domenii specificate în titlul
publicaţiei, rotunjindu-şi astfel cultura cu cunoştinţe menite să
le lărgească orizontul de oameni conştienţi de locul ocupat nu
doar în societate, dar şi pe Terra şi în Univers.
Ce cuprinde numărul pe Iulie-August 2015 al revistei?
Pe lângă o mulţime de ştiri importante (din tehnologie,