UNIVERSIATTEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA RELATII INTERNATIONALE STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE Catedra Stiinte administrative REFERAT disciplina SISTEME ADMINISTRATIVE COMPARATE Tema : SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN OLANDA A masterandului Talpa Gheorghi, anul I, Program Politici si servicii publice Coordonator : Vladimir Bors, dr. conf. univ.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSIATTEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA RELATII INTERNATIONALE
STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE
Catedra Stiinte administrative
REFERAT
disciplina
SISTEME ADMINISTRATIVE COMPARATE
Tema : SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN OLANDA
A masterandului Talpa Gheorghi, anul I,
Program Politici si servicii publice
Coordonator : Vladimir Bors,
dr. conf. univ.
Chisinau, 2013
CUPRINS
1. Istorie
2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez
3. Structurile administrative
3.1 Prezentarea particularitatilor Parlamentului Olandez
3.2 Institutia sefului statului
3.3 Administratia publica centrala
4. Principiile de organiyare si functionare a administratiei publice locale
5. Functia publica
Bibliografie
2
1. Istorie
Țările de Jos (denumite informal Olanda după una din regiunile lor; în neerlandeză Nederland, în
frizonă Nederlân) este o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii
Europene, situat în nord-vestul Europei în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând
alături de Regatul Țărilor de Jos și câteva colonii.
Numele colocvial de Olanda, sub care mai sunt cunoscute Țările de Jos, acoperă însă doar o
parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos
sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca germană deutsch, adică
"germani". Limba neerlandeză este forma literară a germanei plate, limba vorbită ca dialect în nordul
Germaniei.
Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării cu altitudine medie, statul având
cea mai joasă altitudine din lume. De asemenea este una dintre țările cele mai dens populate din lume.
Este cunoscută pentru digurile, morile și lalelele sale, dar și pentru toleranța sa pe plan social. Este
membră NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale
Capitala Țărilor de Jos este Amsterdam. Amsterdam este capitala oficială conform Constituției.
La Haga (neerlandeză Den Haag, sau oficial ’s-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința
regală, precum și cea mai mare parte a ambasadelor.
Sub Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, regiunea face parte
din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos, care includeau și Belgia actuală. După ce și-a obținut
independența în 1648, Olanda a devenit o mare putere maritimă și economică în secolul XVII.
Această perioadă, în timpul căreia Olanda și-a creat colonii și dependențe în lume este cunoscută ca și secolul de aur.
După ce a fost integrată în Imperiul Francez de Napoleon, în 1815 prin Congresul de la Viena a
fost creat un Regat împreună cu Belgia și Luxemburg. Belgienii au devenit independenți începând cu
1830, ca și luxemburghezii.
Una dintre Țările de Jos, Olanda nu are o istorie unificată până în secolul al XV-lea. Regiunea
vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei de Jos, a fost locuită de către
Batavi. Aproape întreaga arie a fost cucerită în secolele XIV-XV de către franci, care, odată cu
destrămarea Imperiului Carolingian, au trecut, în majoritate, în regatul francez și, în acest fel, la
Marele Imperiu Roman. Conții Olandei au fost unii dintre cei mai puternici lorzi medievali ai regiunii,
3
lângă vecinii lor sudici din Brabant și conții Flandrei. În secolele XIV și XV, Flandra, Olanda,
Zeelandă, Gelderland și Brabant au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual
toate Țările de Jos. Cu toate acestea, orașele și porturile olandeze erau slabe din punct de vedere
economic față de prosperitatea comercială și centrele industriale ale Flandrei și Brabantului. Cu toate
acestea, toți erau parte a Ligii Hanseatice și se bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a
Burgundiei a restaurat toate libertățile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele
Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Țările de Jos în casa Imperiului Habsburgic.
Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de
nord au ajuns la prosperitate economică.
Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Țărilor de Jos de Spania catolică; aristocrații, suportați de către mulți oameni din motive religioase și economice, au cerut autonomie pentru
provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor spanioli. Încercarea lui Filip, prima oară prin
cardinalul Granvelle și după aceea prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziția spaniolă și de a
readuce Țările de Jos la statut de provincie a avut parte de opoziția mai multor clase sociale, mai ales
a catolicilor și a protestanților. Lupta de independență pentru Țările de Jos (1562-1566) a început în
Flandra și Brabant, provinciile nordice, sub conducerea lui William Taciturnul, prinț de Orania. Țările
de Jos au fost unite sub conducerea lui William în lupta împotriva Spaniei. Alessandro Farnesse i-a
luat locul lui John de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud și le-a readus la
catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecția împotriva rebeliunii și a religiei
protestante din nord. Cele șapte provincii nordice, Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel,
Friesland și Groningen au format Uniunea de la Utrecht (1579) și au declarat independența în 1581.
William Taciturnul a fost asasinat în 1584 și a fost înlocuit ca șef al statului de către fiul său, Maurice
de Nassau, care a fost susținut încă de la început de către Johan van Oldenbarneveldt. O expediție
engleză condusă de către Robert Dudley, conte de Leicester, numit căpitan-general al armatei
olandeze, pentru ajutarea Olandei împotriva ducelui de Parma, a eșuat, ducând la numirea lui Maurice
de Orania în locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai buni strategi ai timpurilor sale,
Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a
dus la semnarea în 1609 a unui armistițiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei.
Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a fost
recunoscută independența Provinciilor Unite în tratatul de pace de la Westfalia. În 1648, Spania a
4
cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda și o parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se
încă pentru independență și implicați în lupta dintre Calvinism și Protestantism, olandezii și-au pus
temelia imperiului lor comercial și colonial. Compania Indiei de Est olandeze a fost înființată în 1602 și Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile și drepturile spaniole
de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremație porturilor olandeze, în special Amsterdamului.
Comercianții olandezi au negociat pe fiecare continent și au acaparat piața schimbului. Provinciile
unite și-au deschis porțile pentru refugiații religioși, în special evrei portughezi și spanioli, dar și
hughenoților francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al XVII-lea.
Cu bogăția materială a venit și o epocă culturală de aur. Rembrandt, Vermeer, Jacob van
Ruisdael, Frans Hals și mulți alții au dus arta olandeză pe culmi. Universitatea Leiden a câștigat
renume european, filozofii Descartes și Spinoza, precum și juristul Hugo Grotius, au fost activi în
Provinciile Unite. Prințul Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în
1625, ca șef de stat(Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prințul William al II-lea,
în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea pentru oponenții Casei de Orania pentru
a-și relua drepturile asupra provinciilor și a statului, în general. Jan de Witt, liderul politic al statelor
olandeze, care a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani. Pentru a
preveni recâștigarea autorității de către prințul William al III-lea de Orania, de Witt, prin edictul din
1667, a încercat să abroge postul de șef al statului în Olanda și să îndepărteze casa de Orania de
putere. Însă, în ciuda prevederilor edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franța și
Anglia Wilhem al III-lea a fost ales șef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de Witt.
Administrarea lui de Witt a fost în mare măsurǎ îngreunată de către războaiele Olandei cu
Anglia (1652-54, 1664-67), apariția primelor acte de navigație engleze (1651) și rivalitatea
comercială olando-engleză. Tratatul de la Breda (1667) a fost avantajos pentru Olanda, care a câștigat
privilegii de negoț și i-a fost recunoscută posesia Surinamului. Olanda a ajuns în vârful puterii politice
formând în 1668 Tripla Alianță cu Suedia și Anglia, fapt care l-a forțat pe Louis XIV al Franței să
oprească războiul împotriva Spaniei.
Louis XIV s-a răzbunat, începând în 1672 al treilea război olandez în care Franța a luat Țările de
Jos. În apărare, olandezii și-au deschis digurile și au inundat țara, creând un baraj pentru apă care
virtual era impenetrabil. De Witt a căutat să negocieze pacea dar a fost ucis de către o mulțime a
5
urmașilor Portocalei. Șefia de stat a fost reinstaurată lui William III (de asemenea rege al Angliei
după 1689). Războiul a devastat provinciile dar prin tratatul de la Nijmegen (1678–79), olandezii au
obținut o importantă concesiune din partea Franței
Olanda a luptat din nou cu Louis XIV în Războiul Marii Alianțe (1688–97) și în Războiul
Succesiunii Spaniole. La moartea lui William III șefia de stat a fost încă o dată suspendată și statul
general a recuperat controlul asupra guvernului dar, în 1747 partidul republican a pierdut puterea și
William IV de Orania a devenit ereditar șef de stat. În secolul 18 legătura comercială, militară și
culturală a Provinciilor Unite în Europa au scăzut în timp ce cele ale Franței și ale Angliei au crescut.
Olanda s-a aliat cu Anglia în revoluția Americană și ca rezultat a pierdut mai multe colonii prin
Tratatul de Pace de la Paris 1783. În 1806 Napoleon I a înființat Regatul Olandei și l-a făcut pe fratele
sǎu, Louis Bonaparte, rege. Bonaparte a fost detronat în 1810 și regatul a fost anexat de către Franța.
Capitularea Germaniei din mai 1945 a fost urmată de imediata reîntoarcere a reginei și a
cabinetului. Olanda a devenit membrǎ a Națiunilor Unite în 1945 și în 1957 a intrat într-o alianță cu
Belgia și Luxemburg, care a devenit în 1958 Uniunea Economică Benelux. Țara a participat de
asemenea la crearea organizației ce a devenit mai târziu Uniunea Europeană și în 1949 a intrat în
brenda.1
2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez
În Olanda, atât sistemul de drept administrativ, cât și protecția legală împotriva administrației, au
fost expuse unui număr de influențe străine. Până în zilele noastre, sistemul olandez prezintă urme ale
dreptului englez - și în ultimul timp – al sistemelor din Franța și Germania.
1 Tarile de jos http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda
Astfel, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale,
cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiţi preşedinţi, regi, principi,
regenţi, emiri, împăraţi, etc.
În statele organizate pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sistemul statal este construit
pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului
fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de
locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.
Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile
publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu
puterea legiuitoare.
Treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii Statului din punctul de vedere al modului de
desemnare a conducătorului său şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.
Semnificaţia funcţiei de şef al Statului pentru administraţie, îndeosebi în cadrul monarhiilor
constituţionale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuţiile sale nu
sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relaţiile externe, rol integrat într-o manieră
sau alta în administraţia care l-a însărcinat cu această competenţă.
Posibila sa intervenţie în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esenţială, a unui sistem
în cadrul căruia buna funcţionare cade în sarcina unui secretariat alguvernului, indiferent de
denumirea exactă şi poziţia acestui din urmă organism.
În sfârşit, şeful statului, prin stabilitatea funcţiei sale şi autoritatea sa morală, reprezintă, uneori,
alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democraţiei
parlamentare sunt însărcinate să-l anime şi să-l facă să funcţioneze într-un sens liberal.
In monarhia constitutionala, ca in cazul Olandei, avantajul acestui mod de desemnare a şefului de
stat constă în asigurarea unei serioase stabilităţi la vârful Statului şi în faptul că este vorba despre o
persoană total depolitizată. Totuşi, acest lucru nu este valabil decât ţinând cont în acelaşi timp de
personalitatea monarhului şi de conjunctura politică, ca şi de voinţa sau lipsa de voinţă a partidelor
politice de a face din chestiunea monarhică o chestiune politică.
Referitor la succesiune, se consacră principiul primului născut legitim, art.25 din Constituţia OLANDEI.
Rolul politic al şefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei politice să
beneficieze de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) ce dispune de o experienţă politică fără egal, rol
13
care îi permite să influenţeze direct alegerea şefului guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă
care apare mai frecvent în OLANDA.
În ce priveşte intervenţia în activitatea legislativă a şefului de stat, sancţionarea, ratificarea sau
promulgarea unei legi nu conferă şefului de stat decât o putere nominală de refuz, cu variaţii
nesemnificative. Totodată, Constituţia OLANDEI precizează că proiectele de legi pot fi iniţiate de
către Regină în numele său sau de Camera inferioară a Parlamentului
În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net cu cea
specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă.
În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deosebirea că regina nu
este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul-ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt
numiţi şi revocaţi prin decret regal.
La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniştrii
formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a
Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele acestuia, trebuind să fie informat,
dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării
discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru şi al
Consiliului.
Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul-ministru sau de miniştri.
Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare
asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine precizări cu privire la acest drept.
3.3 Administratia publica centrala
Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a şti dacă
sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de Stat sau dacă acestea vor fi
distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi proprii, pentru diferite porţiuni
din teritoriu.
În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.
La nivelul Statului vom distinge: a). organisme administrative centrale reprezentate de
structuri guvernamentale şi structuri ministeriale; b). organisme administrative specializate şi c).
organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate). La nivel local vom
identifica autorităţi locale de bază şi autorităţi locale intermediare.
14
Dacă examinăm organizarea şi funcţionarea guvernelui olandez dupa criteriul reglementării
constituţionale, distingem ca Constituţia Olandei reglementează pe larg aceste aspect.
Puterea executivă aparţine reginei şi cabinetului. Premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi
prin decret regal. Structura administraţiei olandeze are în vedere caracterul unitar al statului şi
descentralizarea executivului local.
În Olanda, Primul-Ministru, precum şi ceilalţi membri sunt numiţi prin decret regal,
contrasemnat chiar de Primul-Ministru, fapt care constituie o inadvertenţă juridică.
Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor,
precum şi cea municipală.
Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştri. Faţă de
executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în
faţa parlamentului.
Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal
supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern.
Autorităţile locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite
responsabilităţi, experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului
administrativ.
Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi
prin decret regal. Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii. La nivel
local şi provincial anumite impozite revin acestor autorităţi.
În anumite state, serviciile şefului de Guvern se constituie într-un minister, având un ministru în
fruntea sa. In OLANDA, Ministerul afacerilor generale este coordonat direct de către Primul-ministru.
In OLANDA, competenţa pentru stabilirea reglementărilor generale referitoare la funcţia publică
aparţine Ministerului de Interne ocupindu-se şi de eventualele negocieri salariale cu organismele
reprezentative ale funcţionarilor.
În OLANDA, anumite servicii centrale ale statului nu se află la Haga, ci în alte oraşe. Putem
menţiona cu titlu de exemplu, Serviciul de înmatriculare al vehiculelor şi cel al taxelor asupra
vehiculelor automobile, care se situează la 100 km. de Haga.
Serviciile exterioare sau deconcentrate ale administraţiei sunt acele servicii (birouri, sub-direcţii,
direcţii) integrate în ierarhia administraţiei ministeriale, dar repartizate pe ansamblul teritoriului, în
funcţie, mai ales, de densitatea populaţiei etc.
15
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite.
Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, iar altele fiind
determinate de considerente politice.
Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul
autonomiei locale fiind chiar unul dintre acestea. De aici, legătura organică care trebuie să existe între
autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se
explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai
mare de extensie se află un reprezentant al Statului, mai exact al executivului, cu rolul de a veghea
asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor
autonome. In OLANDA, Comisarul Reginei este Reprezentantul Guvernului în teritoriu4
4. Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda
Structura administraţie în Olanda este trasată de principiul statului unitar descentralizat.
Autorităţile publice sunt organizate pe trei nivele – administraţia destat, administraţia provinciilor şi
administraţia municipalităţilor. Autorităţile provinciale sunt subiect al supravegherii statului, însă cu
toate acestea, ele se bucurăde o mare libertate. Noile responsabilităţi pentru administraţie sunt
introduse, înmajoritatea cazurilor, la nivel local. Pe lângă autorităţile locale, mai există şicorporaţiile
profesionale, care din punct de vedere organizatoric sunt la acelaşi nivelcu municipalităţile şi sunt
subiectul supravegherii de către autorităţile provinciale şi destat.În 1851 vor fi adoptate legile privind
provinciile şi comunele prin care va fireglementată autonomia acestora, ele având un statut asemănător
cu cel actual. Actuala Constituţie a Olandei, adoptată în 1983, stabileşte fundamentele autonomiei
locale şireglementează şi principiul subsidiarităţii.În Olanda se remarcă tendinţa de fuziune a
comunelor, pentru creştereaeficienţei şi eficacităţii administraţiei locale de bază, observându-se astfel
că de lanumărul de 1200 de comune câte existau în 1851, astăzi s-a ajuns la 636.5
Comuna (neerlandeză gemeente) este cea mai mică diviziune administrativă a Olandei. Mai
multe comune formează o provincie.
4 Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008, p. 16- 405 Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008, p. 25
16
Comunele au fost creeate de Napoleon, care căuta să unifice diviziunile administrative in
Imperiul său. În 1811, fiecare comună olandeză trebuia să aibă un minim de 500 locuitori. În ultimele
decenii administrația olandeză a realizat reducerea numărului comunelor printr-o serie de fuziuni,
numărul acestora fiind redus până la 441, la 1 ianuarie 2009.
Legea fundamentală (Grondwet) și Codul Comunelor (Gemeentewet) fixează cadrul de
funcționare, precum și drepturile și obligațiile administrației.
Fiecare comună este condusă de un consiliu municipal ales prin sufragiu direct odată la 4 ani.
Numărul consilierilor (raadsleden) depinde de numărul de locuitori, fiind de minim nouă și de maxim
patruzeci și cinci (Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht). Ședințele consiliului sunt publice.
Aleșii sunt în general membrii fie ai unei filiale locale a unui partid politic național, fie membrii
ai unui partid politic local.
Primarul (burgemeester) este propus de către ministrul de interne și numit de către coroana
olandeză prin decret regal, pe o perioadă de șase ani. Primarul prezidează consiliul, fără a face parte
însă din acesta. Este asistat de adjuncți (wethouders) numiți de către consiliu. Numărul adjuncților
depinde de numărul de locuitori ai comunei.
Există mai multe tipuri de comune în funcșie de numele acestora:
comune formate dintr-un ora ș sau sat mai important , ce a dat numele comunei, și o serie de
alte localități adiționale; de exemplu: comuna Utrecht, este formată din orașul propriu zis Utrecht și
satele De Meern, Haarzuilens, Vleuten.
comune cu nume dublu, ale căror cele mai importante localități sunt cele două care au dat
numele comunei;de exemplu: comuna Pijnacker-Nootdorp, este formată din satele Pijnacker și
Nootdorp.
comune formate din mai multe localități, dar numele comunei nu este dat de nici una dintre
acestea; de exemplu: comuna Smallingerland este formată din orașul Drachten și localitățile limitrofe
Boornbergum, De Tike, De Veenhoop, De Wilgen, Drachtstercompagnie, Goëngahuizen,
Houtigehage, Kortehemmen, Nijega, Opeinde, Oudega, Rottevalle și Smalle Ee.6
condiţiile de acces la funcţia publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii)
nivelul de educaţie impus prin recrutare (formarea iniţială generală, formarea iniţială specializată)
condiţionarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.
Strategiile formării
20
În sistemul carierei, formarea îmbracă în general o importanţă structurală mai mare decât în
sistemul caracteristicilor structurale diferite. Într-adevăr, condiţiile de acces la funcţia publică în
primul sistem (recrutarea prin concurs şi nivelul de educaţie) impun ca o formare pentru un post să fie
necesară să pregătească personal recrutat pentru munca în funcţia publică. În sistemul cu caracteristici
structurale diferite, formarea poate avea mai puţină importanţă, în măsura în care se trece la recrutarea
personalului care posedă o educaţie adecvată pentru un anumit post. Oricum, chiar aceşti „specialişti“
pot avea nevoie de o anumită formare de-a lungul vieţii active, pentru a fi la curent cu noile tehnologii
sau alte schimbări. Acesta este cazul Olandei în care, chiar dacă nu există o adevărată politică de
formare continuă, ministerele şi alte organisme publice integrează din ce în ce mai mult în sistemele
lor de perfecţionare cadre prin programele de formare la locul de muncă.
Formarea continuă vizează îmbogăţirea şi aprofundarea permanentă a cunoştinţelor generale şi
profesionale ale personalului administraţiei publice, calificarea competenţelor în anumite domenii de
activitate (ansamblu de cunoştinţe, experienţe şi aptitudini) pentru a-i permite asumarea în mod
eficient a funcţiilor ocupate. Formarea continuă poate fi obligatorie, facultativă sau poate condiţiona o
promovare. În Olanda, guvernul are datoria să ofere oportunităţi, iar funcţionarul are dreptul la un
concediu cu menţinerea salariului.
Structuri responsabile de politica de formare
Din punct de vedere teoretic, acestea aparţin de organismele publice responsabile de funcţia
publică şi de politica de personal pentru elaborarea politicilor de formare. In Olanda, Ministerele de
Interne se ocupă de acest fapt în administraţiile anglo-saxone, politica de personal şi de formare este
realizată de Comisia pentru Funcţia Publică. În practică, alţi actori din cadrul funcţiei publice
(sindicate, ministere tehnice, organisme consultative) pot, în egală măsură, să contribuie la definirea
politicii de formare.
Olanda a liberalizat complet sistemul de formare a cadrelor de conducere, precum şi metodele de
selectare a acestora. Fiecare instituţie îşi organizează formarea conform obiectivelor sale şi recurge la
orice centru de formare public sau privat oferind servicii de formare pertinente faţă de scopurile
urmărite.8
8 Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen d’administration publique Maastricht, the Neth,2001
21
Bibliografie
1. Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008