Ecumenism practic. Live and let live. Relaţiile ecumenice dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană Să învăţăm să fim ecumenici În prima jumătate a secolului XX, Mişcarea Ecumenică, al cărei act de naştere a fost semnat, în anul 1910, la Edinbourgh, iniţiază un concept nou, ,,learning ecumenical”, referitor la intensificarea efortului Bisericilor creştine, de cunoaştere reciprocă, în drumul lor spre unitatea în Hristos. Astfel la cea de a 5-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (W.C.C.), de la Nairobi, a fost definită ideea de învăţare a ecumenismului, de educare pentru dialog, ca activitate separată a tuturor Bisericilor. În structura acestui program au fost incluse: acţiunea, participarea şi parteneriatul, ca materializări ale ecumenismului practic. Acesta se doreşte a fi, prin urmare un spaţiu al dialogului, reconcilierii şi păcii dintre oameni ca răspuns la Rugăciunea lui Iisus ,,pentru ca toţi să fie una.” (In 17, 21 ) Să vedem însă care sunt poziţiile ocupate în comunitatea ecumenică de două dintre cele mai importante Biserici creştine din Europa, cea Ortodoxă şi cea Anglicană. Pentru ca dezbaterea propusă de noi să fie cât mai 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Ecumenism practic. Live and let live. Relaţiile ecumenice
dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană
Să învăţăm să fim ecumenici
În prima jumătate a secolului XX, Mişcarea Ecumenică, al cărei act de naştere a
fost semnat, în anul 1910, la Edinbourgh, iniţiază un concept nou, ,,learning ecumenical”,
referitor la intensificarea efortului Bisericilor creştine, de cunoaştere reciprocă, în drumul
lor spre unitatea în Hristos. Astfel la cea de a 5-a Adunare Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (W.C.C.), de la Nairobi, a fost definită ideea de învăţare a
ecumenismului, de educare pentru dialog, ca activitate separată a tuturor Bisericilor. În
structura acestui program au fost incluse: acţiunea, participarea şi parteneriatul, ca
materializări ale ecumenismului practic. Acesta se doreşte a fi, prin urmare un spaţiu al
dialogului, reconcilierii şi păcii dintre oameni ca răspuns la Rugăciunea lui Iisus ,,pentru
ca toţi să fie una.” (In 17, 21 )
Să vedem însă care sunt poziţiile ocupate în comunitatea ecumenică de două
dintre cele mai importante Biserici creştine din Europa, cea Ortodoxă şi cea Anglicană.
Pentru ca dezbaterea propusă de noi să fie cât mai eficientă, vom face referire strictă doar
la ortodoxia românească şi, implicit la religia oficială a insulelor Marii Britanii. Care este
din punct de vedere ecleziologic statutul Bisericii Anglicane, în viziunea bisericii
majoritare din România, iată o întrebare cu răspuns nuanţat, care deseori împarte opinia
publică din această ţară:
1. Aripa dură, sau cei care resping cu tărie orice tip de experienţă în comun cu
creştinii aparţinând altor culte. Întâlnim în această tabără şi o anumită manifestare
extremă, de ordin dogmatic şi liturgic, referitoare la nerecunoaşterea botezului practicat
în afara bisericii, chiar dacă, referindu-ne la subiectul nostru, Biserica Anglicană botează
catehumenii în numele Sf. Treimi, lucrare ce ar putea fi considerată perfect validă. De
multe ori glasul celor care nu dau ecumenismului nici o şansă s-a făcut auzit prin
intermediul câtorva declaraţii regretabile, făcute în numele Bisericii Ortodoxe din
România (B.O.R), de voci importante, mai ales din zona monahismului (părintele Iustin
Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă sau regretatul duhovnic din Dobrogea, Arsenie
1
Papacioc, vieţuitor al Mănăstirii Techirghiol). Uneori, ca adevărate unelte
propagandistice, pe seamă acestora au fost puse anumite idei anti ecumenice dar căre nu
le aparţin.
2. Aripa moderată al cărei dicton principal ar putea fi: ,,Se ştie unde este Biserica,
însă nu se ştie unde nu este!”, reprezintă poziţia oficială a Sfântului Sinod al B.O.R., care
încearcă să răspundă la problematica religioasă internaţională, foarte complexă în
vremurile noastre. Din punct de vedere al ortodoxiei nu se poate evalua o altă biserică
creştină fără o cunoaştere îndelungată şi fără prezenţa unui dialog viu. Există ramuri ale
creştinismului, în cazul nostru anglicanii, care se apropie foarte mult de ortodoxie, prin
păstrarea formelor succesiunii apostolice sau prin apelul la Sinoadele Ecumenice, la
Părinţi şi la Tradiţia Bisericii de dinainte de despărţirea din 1054. Spre deosebire de
sceptici, cei care împărtăşesc ideea unei reconcilieri prin rugăciune reciprocă fac parte
din pătura teologilor cu o anumită pregătire, cu un anumit orizont cultural, dar care nu
exclud nici un moment apelul la tradiţie, canoane şi Sf. Părinţi.
3. A treia opinie, care dă naştere unui ,,fals ecumenism”, (având drept lozincă
următoarea exprimare-,,Reducând credinţa care ne uneşte, vom reuni pe toţi creştinii într-
o singurã Biserică”) este marcată de relativism şi deseori indiferentism religios. Aceasta a
dat naştere aşa numitei ,,teorii a ramurilor”, potrivit căreia, confesiunile sunt părţi ale
aceluiaşi trunchi-Biserica. Din nefericire, Biserica este una şi nedespărţită, dar diferite
confesiuni se abat de la acest principiu ecleziologic, printr-o serie de învăţături
neconforme cu Evanghelia lui Hristos: Primatul papal, Filioque, Imaculata Concepere
ş.a.. Această opinie nu poate fi acceptată, în principiu de nici una dintre bisericile aflate
în dialog ecumenic, deoarece introduce compromisul dogmatic şi relativismul credinţei.
Toate aceste opinii trebuie formulate însă pornind de la nişte adevăruri perfect
valabile pentru cele două părţi:
-Anglicanii şi ortodocşii reprezintă două mari tradiţii creştine, dezvoltate însă în
circumstanţe culturale şi politice diferite, vorbind limbi diferite, avînd moduri de gândire
variate.
2
-Pot fi găsite soluţii de ambele părţi în privinţa unor probleme de ordin teologic
şi nu numai, cum ar fi adaosul Filioque sau hirotonirea femeilor, numai printr-un dialog
fundamentat pe Sf. Scriptură şi Tradiţia Bisericii.
-În contextul actual când Mişcarea Ecumenică se află oarecum într-un anumit
impas, este mai necesară cooperarea practică decât discuţiile teologice. Este semnificativă
de exemplu vizita pe care patriarhul Rusiei a făcut-o Arhiepiscopului de Canterbury, în
1991, unde s-a exprimat ideea că ecumenismul trebuie să se dezvolte într-o lume aflată
într-o permanentă schimbare.
The Community of the Resurrection
O încercare de răspuns la problematica ecumenică postmodernă
Răspunsul telogic pe care Biserica Anglicană l-a formulat în nenumărate rânduri,
am vrea să-l ilustrăm cu un exemplu concret de ecumenism, care depăşeşte domeniul
teoretic. Vorbim aici de Comunitatea din Mirfield-West Yorkshire, fondată iniţial la
Oxford (1892) de către Charles Gore şi Walter Howard Frere, mutată ulterior în locul
unde o găsim până astăzi. Numele (The Commnity of the Resurrection) este unul
profetic, cu referire directă la ,,misterul Învierii lui Hristos”, trăit prin rugăciune şi
misiune în slujirea aproapelui. Cei doi episcopi-întemeietori1 ai comunităţii monastice din
Mirfield au avut ca priorităţi pe agenda lor de lucru nenumărate vizite făcute bisericilor
ortodoxe răsăritene, printre acestea numărându-se şi cea din România. Ulterior aceste
contacte s-au multiplicat. Vom expune în continuare câteva jaloane de bază ale acestui
dialog, care poate oricând fi privit ca paradigmă a ecumenismului.
1. Descoperirea unei frumuseţi nepieritoare a vieţii monastice ortodoxe,
fundamentată pe tradiţia Bisericii şi experienţa isihastă a părinţilor filocalici. Au fost
semnalate astfel nenumărate similitudini dintre celor două tradiţii, privitoare la rugăciune,
post, lecturarea textelor Sf. Scripturi, meditaţie. Ca o expresie a acestei împărtăşiri
reciproce, unul din membrii comunităţii, Fr. Nicholas Stenberg, şi-a elaborat lucrarea de
doctorat... după o muncă asiduă, îmbinată cu experienţa mistică a mănăstirilor din
1 De menţionat că Episcopul anglican Charles Gore a fost, printre altele şi Preşedintele Comitetului de