25.02 Purple Doc Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă - Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii - (Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița) „Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!” Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire. Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Romanesti (1434 - 1508)
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
25.02 Purple Doc
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă - Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii - (Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)
„Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne.
Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii.
Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi.
Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere
nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.
Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Romanesti (1434 - 1508)
"În toate zilele se cuvine să ai pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de
Dumnezeu în inima ta, căci toate bunatăţile vin de la Domnul şi de la Preacurata
Maica Sa pentru cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea şi ţi
se va lumina inima şi va vedea pe Dumnezeu."
Luni, 15 septembrie 2014
Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire
Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi
am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23).
Am spus deja cât de greu este să descrie cineva oameni duhovniceşti. Lucrul acesta îl
repet iarăşi şi adaug că este o cutezanţă prea mare să încerce cineva să intre în
adâncimile şi înălţimile cugetărilor celor luminaţi şi în sufletele purtătorilor de Duh.
Încercarea aceasta devine mai grea atunci când cel ce cutează să facă aceasta este
neiniţiat şi sărac în această lucrare. De aceea „am aruncat către Domnul grija” (1Pt.
supraraţionalului şi al suprafirescului. A nu păcătui şi a nu judeca sunt legi ale firii şi,
prin urmare, îndatoriri. Legea Harului începe de aici înainte. Desigur, aceasta este o
continuare a celor de mai înainte, care nu se impune tuturor oamenilor, pentru că
este un lucru greu de izbutit şi rar, mai ales în condiţiile vieţii sociale. Domnul nostru,
fiind întrebat ce trebuie făcut pentru mântuire, a pus la început împlinirea poruncilor,
aşa cum a făcut şi marele Înaintemergător, ca propovăduitor al pocăinţei. Numai
celor care căutau o stare mai înaltă de desăvârşire li se poruncea renunţarea la lume
şi urmarea Lui în toate (Mt. 19, 21).
În prima stare, cea a împlinirii poruncilor, au stat drepţii cei din veac, numiţi
neprihăniţi şi nepătaţi. Pavel adesea îi numeşte „sfinţi”. În a doua epistolă către
Corinteni aminteşte „de toţi sfinţii care sunt în Ahaia” (2 Cor. 1, 1). Iar în cea către
Romani în multe locuri se referă la slujirea „Sfinţilor” din Ierusalim. Sfântul Luca
spune că părinţii Înaintemergătorului „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu,
umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1, 6).
Iar arătarea lui Dumnezeu-Cuvântul şi însuşirea propriei noastre firi de către măreţia
Sa dumnezeiască l-a ridicat pe om la deplinătatea desăvârşirii Sale, la menirea dintru
început a omului. „Chipul şi asemănarea”, ca însuşire a persoanei, i s-au dat omului
de acum înainte ca moştenire. De atunci existenţele nobile, faptele dumnezeieşti,
cugetările plăcute lui Dumnezeu – toate avându-L ca prototip pe Domnul nostru Iisus
– au depăşit legea datoriei, „legea poruncilor” (Ef. 2, 15) şi au intrat în legea
dragostei, după ce au luat de la prototip Harul şi puterea „să facă lucruri mai mari
decât acestea” (Ioan 14, 12). Generoasa întrecere pentru intrarea înlăuntrul
catapetesmei, acolo unde a intrat Cel iubit de ei, dulcele Iisus, s-a făcut şi a rămas
preocuparea lor de căpetenie. Depărtaţi de locurile pricinilor şi ale prilejurilor unde
este atrasă la rău firea noastră căzută, ei continuă această nevoinţă fără seamăn
„rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”[12], după Sfântul Isaac. Având ca temei lepădarea de sine cea atotcuprinzătoare, aceşti
iubitori de Dumnezeu şi călători spre Cer, nu numai că s-au lepădat de lume şi de
cele din ea, ci şi de sufletele lor. Şi astfel, goliţi de orice voie proprie, se predau în
întregime Harului lui Dumnezeu şi nevoinţei legiuite, făcută sub povăţuirea dascălilor
celor după Dumnezeu. În acest surghiun pe viaţă, ei îşi ţin „mijloacele încinse şi
făcliile aprinse” (Luca 12, 35), după porunca dumnezeiască, aşteptând „putere de
sus” (Luca 24, 45) şi făgăduinţa Tatălui. „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău.
Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). „Eu întru ei şi Tu întru Mine…, ca iubirea
cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).
(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura
[1]Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap.
87, Filoc. rom., vol. 2, Editura Harisma, 1993,Bucureşti, p. 99.
[2]Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., Suta a doua, cap. 78, p. 96.
[3]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele din Scriptură, Întrebarea 55,Filoc. rom., vol. 3, Editura Harisma, 1994, p. 269-270.
[4]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a Rugăciunii «Τatăl nostru», Filoc. rom. 3, p. 268.
[5]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta întâi, cap. 36, p. 66.
[6]Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Suta a treia, cap. 42, Filoc. rom., vol. 4, p. 22.
[7]Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 98, Filoc. rom., vol. l, p. 387.
[8]Ibidem.
[9]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuv. 81, Filoc. rom., vol. 10, p. 399.
[10]Sfântul Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, Ed. Astir, 1957, vol.
1, p. 138.
[11]Calist şi Ignatie Xanthopolii, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, cap. 87, Filoc. rom., vol.
8, p. 192.
[12]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite, Cuv. 24, p. 105.
[nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea
ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să
ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa,
fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat
că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).
La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem
adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele
păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a
asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace.
Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu
atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi
puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod
deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă
rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el
ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva
recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi
şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de
vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?
Atunci Stareţul a răspuns astfel:
„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-
a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia
lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi:«Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii
dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi
împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică,
schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient
pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi
o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură
izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea
dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este
pregustarea plinătăţii dragostei Lui. De vreme ce«şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni
se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în
Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17,
28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt.
26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu
are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau,
mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori
să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5),
deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea
conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui
Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care
vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.
Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a
voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie
cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în
inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă
îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte
lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire
dumnezeiască.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general,
Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a
ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face
cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-
poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de
Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu
Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi
precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot
astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei
săvârşire.
Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască,
este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în
chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii
umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte
lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte,
însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o
îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui
duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi
ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai
rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde
precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de
aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii
dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire,
pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei
suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci
se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.
Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne
spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi
primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se
făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea
omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini
binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”,
dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul
cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia
dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de
deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută
întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de
timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută.
Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce
influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.
Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a
rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit
înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am
cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.
Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele
mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o
cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare,
încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se
scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se
legase toate cele în viaţa sa. Orice s-ar fi întâmplat, întotdeauna el judeca acel lucru
în baza legii duhovniceşti. Gândea astfel, mai ales despre problemele noastre
personale, care ne preocupau.
La începutul şederii noastre alături de el, îi făceam de obicei vizite mai dese, pentru
sfaturi şi îndrumare. Fireşte, fie că-i spuneam, fie că nu-i spuneam problemele care
ne preocupau, el ne tâlcuia în amănunt sensul întâmplărilor, începând de la rezultate
şi analizând cele ce le-au precedat, ba chiar şi atacul. Explica cu atâta precizie de
unde, de ce şi cât, încât rămâneam uimiţi de marea importanţă pe care dădea „legii duhului vieţii” (Rom. 8, 2).Odată, când am făcut o greşeală (câte nu pricinuieşte
lipsa de experienţă!), mi-a dat canon să fac o osteneală fără scop într-o călătorie
lungă. Deoarece ştiam că nimic nu face fără motiv, nu am întrebat nimic, ci el însuşi
mi-a spus:
„Dacă împreună cu pocăinţa nu săvârşim şi o osteneală corespunzătoare, nu
satisfacem judecata legii duhovniceşti şi se poate să ne vină ispita cu consecinţele ei
necunoscute”.
Pot să spun că legea duhovnicească era temeiul şi criteriul în toate acţiunile noastre,
atât în situaţiile generale cât şi cele particulare. Şi Avva Marcu spune: „Semnul cunoaşterii adevărate este răbdarea celor de întristare şi a nu învinovăţi pe oameni pentru propriile noastre nenorociri”[2].
Stareţul obişnuia, de asemenea, să se refere adeseori la însemnătatea ispitelor, atât
ca totalitate cuprinzătoare a tuturor nenorocirilor cu care este încercată întreaga
omenire, cât şi ca evenimente ce se petrec în viaţa fiecăruia. În temeiul legii
duhovniceşti, el admitea intervenţiile pedepsitoare ale Proniei celei atotcuprinzătoare
a lui Dumnezeu drept metode potrivite pentru îndreptarea oamenilor, numindu-le
ispite. Deşi cunoştea în profunzime importanţa folosului venit din ele şi repeta
sentinţa din Pateric: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”[3] şi „cu neputinţă este să nu vină” (Lc. 17, 12)ele, Stareţul vorbea amănunţit şi cu multă
precizie despre cauzele şi prilejurile care provoacă [ispitele] şi ne învăţa să le evităm
pe cât este cu putinţă. Centrul experienţei sale se afla în îndoita sa îndatorire,
precum o numea el: pe de o parte, abordarea cu înţelepciune a pricinilor şi a
prilejurilor, pentru a putea fi preîntâmpinate, iar pe de altă parte – ori de câte ori s-ar
întâmpla – bărbăteasca înfruntare a ispitelor cu credinţă şi cu nădejdea folosului ce
vine din ele.
„Ispitele care ne vin pe neaşteptate, spunea el, sunt din dumnezeiască iconomie; ne învaţă să fim iubitori de osteneală şi ne îndeamnă la pocăinţă fără să vrem”[4].
Şi iarăşi: „Necazurile care le vin oamenilor sunt născute din păcatele şi din relele lor”[5].
Cu aceste cuvinte, pururea-pomenitul ne aducea aminte de dascălul legii
duhovniceşti, aşa cum îl numea pe Avva Marcu Ascetul.
În stadiul practic al vieţii în Hristos se ascunde taina cea mai greu de pătruns a vieţii
omeneşti. Două atracţii uriaşe, unite în om, pricinuiesc crâncena şi necontenita luptă
dinlăuntrul lui, şi fiecare dintre ele îl atrage către ea cu furie, ca să îl cucerească.
Două iubiri, ce stau una împotriva celeilalte şi sunt întoarse fiecare în direcţie opusă,
constituie imboldul celor două atracţii: dragostea cea către Dumnezeu şi dragostea
lumii acesteia. Victima, omul, nu este totdeauna în măsură să deosebească întru
cunoştinţă ceea ce doreşte şi, din această pricină, rezultă anumite consecinţe. Aceste
mijloace, prilejuri şi pricini ce duc la trezirea celor care sunt încurcaţi în aceste
atracţii, se numesc ispite. Să le descriem? Dar, „Număra-voi pe dânşii, spune
Psalmistul, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Ps. 138, 18). Ceva însă,
fie şi puţin, trebuie să dezvăluim din experienţele Stareţului, care avea darul să
cerceteze ispitele cu un discernământ deosebit de fin.
În general, el considera că „orice ispită e folositoare” (Iac. 1, 2), dar mai multă
atenţie dădea explicării ispitelor trândăviei şi trufiei, pe care le numea zdrobitoare.
Dumnezeu, desigur, vrea şi cheamă pe toţi să-L urmeze, dar nu toţi primesc
chemarea Sa. Însă cei ce au primit această chemare sunt încercaţi aspru, în măsura
în care Acela rânduieşte şi potrivit cu cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o. Duşmanul
care unelteşte împotriva celor chemaţi de Dumnezeu este dragostea pentru lume,
care zace sub „puterea celui viclean” (1In. 5, 19).Această dragoste, cu viclenie şi
cu făţărnicie, reuşeşte să-i înşele pe unii, iar celor care nu sunt întăriţi în nepătimire,
cu o silă făţişă, încearcă să le înăbuşe buna intenţie. Sila de neîndurat a
„prefacerilor” pricinuite de acest vecin răutăcios al nostru nu lasă neschimbate nici
intenţia, nici începutul cel bun.
Multe sunt cauzele (şi ele sunt cunoscute în amănunt de Sfinţii noştri Părinţi) care
pricinuiesc prefacerile, fie fireşti, venite din nevoile noastre nevinovate, fie dobândite
din patimi şi de la diavoli. Dar, fie că provin dintr-un motiv, fie din altul, important
este de ştiut că ele uneltesc împotriva bunei noastre intenţii.
În această neîncetată luptă stăruie permanent ispitele. Nimeni din cei care înoată pe
marea mult învolburată a acestei vieţi nu rămâne în afara luptei cu ele. Lipsa de
experienţă, neştiinţa, slăbiciunea, greutatea trupului de lut, trecutul petrecut în
răutăţi, patimile şi, mai presus de toate acestea, diavolul, schimbă şi nimicesc
intenţia cea dreaptă şi fac nefolositor scopul cel bun. „Dar văd în mădularele mele o altă lege” (Rom. 7, 23), care este „cugetul inimii omului ce se pleacă
învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti 2001, pp. 118-121)
Luni, 22 septembrie 2014
Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 6: Legea prefacerilor şi viaţa practică
Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui om în toate clipele vieţii lui
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)
Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (αλλοιώσις = denaturare, deformare,
prefacere, schimbare în rău), schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-
pomenitul Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor, tainele acestor
lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra prefacerilor şi ne spunea:
„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt şi cele mai importante.
Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi,
în al doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.
Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele Maxim, sunt următoarele
patru, fără să lipsească feluritele complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice
care le produc:
a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care pricinuiesc prefacere în dispoziţia
omului;
b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia organismului, schimbă dispoziţia
lăuntrică;
c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau exagerarea datoriilor de
îndeplinit, în general, şi în special din pricina vieţii neprogramate, când legea
duhovnicească îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;
d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa dumnezeiască, cu pizmă, pe cei
ce sporesc[1].
Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt folositoare dacă omul se
foloseşte de ele în mod corect.
Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se deosebesc unele de altele,
astfel că una o pricinuieşte pe cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi
la folos şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că prefacerea [precede]
ispita, concluzia este că ele trebuie înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu
spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].
Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect. Atunci când cineva
împlineşte o poruncă sau altă lucrare bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să
aştepte pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării poruncii fără să
cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au rezistat la ispita pecetluirii bunei lor
osteneli, şi astfel, s-au păgubit.
Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista asupra acestor
amănunte, ne spunea adesea: „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi
reuşitelor, ispitele de încercare”.
Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată intenţia cea bună şi
conştientă a omului şi adevereşte faptul că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din
bună alegere şi numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect. Pe de
altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui Dumnezeu şi, într-un fel, acesta
primeşte adaosul cel bun în atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la
suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul credinţei neclintite pe care o
avea şi, din cauza nereuşitei, pricinuieşte minţii uitare.
Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea pururea-pomenitul,
pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi nedumerire se destramă.
Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte pe calea nevoinţei
duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult. Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se
aşteaptă la ele şi nu ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales
atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi prilejuri. Stareţul ne
Căderea primilor zidiţi ne-a lăsat ca moştenire înclinaţiile păcătoase, pervertirea
personalităţii, rămăşiţele stricăciunii, soarta de muritori şi însăşi moartea. În toate
aceste chipuri ale stricăciunii şi ale nestatorniciei se găsesc şi „prefacerile şi schimbările”, precum le numesc Părinţii. Urmările acestor prefaceri provoacă
tulburările citate mai sus. Aceste stări ale prefacerii noastre, deja înnăscute, au
devenit însoţitorii noştri cei mai vicleni şi nedespărţiţi. Dacă nu suntem cu luare-
aminte la manifestările acestea, ele ne păgubesc într-o măsură nespus de mare.
Ele, după părerea Sfinţilor Părinţi, sunt şi fireşti şi dobândite. Fireşti sunt acelea care
întotdeauna se află în caracterul omului, fie că vrea, fie că nu, chiar şi atunci când ia
aminte la sine cu toată puterea sa. Este vorba de chinul moştenit de la cădere,
precum am spus. Cele dobândite sunt de două feluri, una mai rea decât cealaltă.
Prefacerile dobândite depind de pricini şi de prilejuri. Primul fel, mai nevinovat,
provine din înrâuririle fireşti ale bolii, ale dietei, ale climei şi ale viclenilor demoni.
Celălalt fel sunt din vina noastră personală. Când omul este mustrat de conştiinţă din
mai multe cauze pe drept cuvânt, atunci se preface şi i se schimbă dispoziţia,
independent de voinţa sa.
În primul caz, în cel al deselor prefaceri naturale, nu există alt mod de înfruntare a
lor, afară de credinţă. Deoarece, aşa cum spune Sfântul Pavel, „prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere” (2Cor. 5, 7), nu cerem dovezi şi minuni, nici nu
luăm aminte la simţăminte, rămânând nepăsători la ceea ce se întâmplă. Nu luăm
aminte la ce simţim în arşiţa zilei sau în frigul nopţii, ci un singur lucru ne
interesează: să ridicăm cu bucurie şi fără murmur greutatea crucii noastre, să
împlinim legea poruncii şi tot ceea ce ne cere datoria, potrivit cuvântului: „mergând mergeau şi plângeau aruncând seminţele lor” (Ps. 125, 6). Cu dreptate este
să călătorească mângâierea împreună cu lucrătorii cei „osteniţi şi împovăraţi” ai
poruncilor (Mt. 11, 28). Dar în această vale ceţoasă a plângerii, unde ispăşim
pedeapsa surghiunului nostru, prefacerile întrerup desfăşurarea firească a nevoinţei,
la fel cum se întâmplă în atmosferă cu diferitele schimbări ale vremii. Aici însă, taina
este alta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea atotdreaptă a rânduit ca simptomele
naturale ale prefacerilor să devină mijloace de instruire mântuitoare spre formarea şi
desăvârşirea fiilor Lui. Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoaşterea Sa, îi dă în
dar Harul Său sub chipul râvnei, al credinţei şi al afierosirii, precum şi prin alte
manifestări aducătoare de bucurie ale dărniciei Sale. Dar apoi, atunci când sunt
semnate „acordurile”şi încep „înrolarea” oficială şi supunerea, Împărţitorul de daruri
Îşi retrage Harul Său treptat şi îl lasă pe ostaş singur, ca să-i încerce credinţa. Va
rămâne oştindu-se şi lucrând sau se va întoarce înapoi? Tocmai în timpul acestor
retrageri periodice ale Harului vin prefacerile; de aceea, prezenţa lor în viaţa noastră
a dobândit de acum un rol. Slavă iubirii de oameni a Bunului nostru Stăpân, Care a
rânduit anomaliile stricăciunii şi ale morţii spre instruirea şi formarea fiilor Săi!
Însă, în al doilea caz, în care prefacerile predominante nu sunt fiziologice, când Harul
nu se retrage singur spre încercarea noastră, ci noi suntem răspunzători pentru
retragerea lui, este nevoie de atenţie pentru a îndrepta greşeala mai înainte de a se
mări paguba. Atunci greşeala are aceste cauze principale: fie trândăvia, când s-au
neglijat îndatoririle, fie îngâmfarea, din care se naşte mândria. Atunci e nevoie de
smerenie şi osteneală, de post, priveghere şi de multă rugăciune cu adâncă
smerenie, precum zice Psalmistul: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). Şi iarăşi:„smeritu-m-am şi m-a mântuit” Domnul (Ps. 114, 6).
Prezenţa Harului în suflet, care este chintesenţa (πεμπτουσία în gr.) vieţii noastre,
cere de la om o purtare creştinească şi nobleţe în adevăratul sens al cuvântului,
deoarece, după Sfântul Pavel, suntem „ai lui Hristos” (Gal. 5, 24). Orice încălcare
a acestei vieţuiri se consideră trădare a „bunei mărturisiri” (1Tim. 6, 12) şi din
pricina aceasta Harul se retrage. De aceea, trebuie să luăm aminte să-l ţinem în noi
înşine şi, dacă va pleca, din oricare motiv, trebuie să-l chemăm din nou, cu pocăinţă
sinceră.
Îmi aduc aminte că am greşit odată din lipsă de experienţă, precum mi se pare. După
ce am mărturisit Stareţului greşeala mea, despre care el ştia înainte să-i zic eu, şi
după sincera mea căinţă, mi-a spus:
– Vreau să faci o osteneală în plus pentru „satisfacerea” Harului, pe care l-ai întristat
prin neluarea ta aminte.
M-a trimis să fac o călătorie lungă, de la chiliile noastre de la Sfânta Ana Mică până la
Karyés şi să mă întorc pe partea de nord, trecând pe la Marea Lavră şi pe la Schitul
Kavsokalivía. Aparent, a fost o ascultare pentru a împlini o slujire, însă în esenţă a
fost un canon, care este o condiţie practică a pocăinţei. Aşa ştiau aceşti Bătrâni
duhovniceşti să împace neputinţele omeneşti cu dreptatea dumnezeiască, deoarece
credeau în ceea ce s-a spus: „Mai înainte de ce m-am smerit eu am greşit, pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Ps. 118, 67) şi „bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 11, 71). După această
instruire mântuitoare a mea, prin care mi-am redobândit locul în purtarea de grijă
cea iubitoare de oameni a lui Hristos, am cântat cântarea de biruinţă: „Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale” (Ps. 118, 79), şi„drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit” (Ps. 118, 75).
Orice eveniment din viaţa noastră era pentru Stareţ un prilej de a tâlcui Pronia cea
atotmântuitoare a lui Dumnezeu, o pagină a felului cum sunt chivernisite fiinţele în
hotarele nesfârşite şi părinteşti ale lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea fericitului Stareţ,
precum am arătat şi altădată, era aceea de a ne ajuta să observăm rânduiala corectă
a mişcării şi a dependenţei tuturor de ochiul neadormit al dumnezeieştii înţelepciuni
şi a dreptăţii Aceluia„prin Care toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
Stareţul ne spunea:
„Dacă veţi face ca aceasta să devină conştiinţa voastră, veţi ajunge fără osteneală la
o nemişcare pricinuitoare de pace îndelungată în viaţa voastră. Şi în felul acesta,
pentru nimic nu veţi fi prihăniţi şi nu veţi judeca pe nimeni, nici chiar pe satana.
Învăţaţi să consideraţi prihănirea de sine ca mijlocul cel mai de temelie al sporirii şi
căutaţi cu atenţie direct la punctul de plecare al greşelii, căci „dacă orice lucru fără voie îşi are pricină în cele de voie, după cum spune Scriptura, nimeni nu este atât de mult vrăjmaş omului, precum îşi este el însuşi sieşi”[4].
(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura
Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 122-127)
[1]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap.
92,p. 100.
[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă prin fapte, cap.
9,p. 311.
[3]Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 1, cap. 21, p. 21-22.
[4]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuiesc că se îndreaptă din fapte, cap. 104,p. 324.