Securitatea contra Radio Europa Liberă

Traducere de Traian Bratu şi Lia Galic

Richard H. Cummings

Securitatea contra

Radio Europa Liberă

5

Cuvânt de mulţumire

Îmi este pur şi simplu imposibil să mulţumesc în parte fiecăruia dintre cei cu care am colaborat şi care mi-au acordat sprijinul lor de-a lungul anilor petrecuţi la

Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (REL/RL). Sunt prea mulţi, iar a-l omite pe unul sau pe altul ar fi nedrept. Aceşti oameni se ştiu, şi nu este nevoie să-şi vadă numele în această carte pentru a realiza cât de mult îi apreciez pentru ajutorul acordat atunci şi pentru înţelegerea arătată. Orice reuşită aş fi avut în a proteja instituţia, nu mi se datorează doar mie. Pentru orice nereuşită însă, cum spunea preşe-dintele Harry S. Truman, „răspunderea ultimă este a mea“ („The buck stops here“).

Vreau să-i mulţumesc lui Liviu Tofan şi Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR) pentru că au făcut posi-bilă apariţia acestei cărţi. De asemenea, îi mulţumesc dr. A. Ross Johnson pentru asistenţa valoroasă acordată la redactarea manuscrisului. Apoi, vreau să-i mulţumesc lui Nestor Rateş, fost director al Departamentului Românesc, pentru a-mi fi împărtăşit unele dintre rezultatele cercetă-rilor sale privind Securitatea vs „Europa Liberă“.

Comandaţi cărţile Adevărul:www.adevarulshop.roTelefon: 021.407.76.38 / 51; Fax: 021.407.76.42

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiCUMMINGS, RICHARD H.

Securitatea contra Radio Europa Liberă / Richard H. Cummings; trad.: Traian Bratu, Lia Galic. - Bucureşti: Adevărul Holding, 2011

ISBN 978-606-539-956-3

I. Bratu, Traian (trad.)II. Galic, Lia (trad.)

654.195.6(430 München) Europa Liberă329.15(498)

Ediţie publicată de Adevărul Holding în colaborare cu Institutul Român de Istorie Recentă

Richard H. Cummings: Cold War Battles

7

Prefaţă

Ca orice război, şi Războiul Rece a avut mai multe câmpuri de luptă. Dar München a fost acel câmp de luptă unde Războiul Rece a fost cel mai „fier-

binte“. Exilaţii din ţările comuniste erau ameninţaţi, răpiţi, asasinaţi. Agenţi ostili au penetrat postul de radio, unii angajaţi au fost recrutaţi de serviciile răsăritene de spionaj. Împotriva postului de radio Europa Liberă şi a Radio Libertatea au acţionat toate serviciile secrete ale Pactului de la Varşovia. Au acţionat timp de peste 40 de ani, coordonat sau individual. România s-a remarcat în mod special.

Despre München şi lumea spionajului, celebrul John Le Carré scria în romanul său The Secret Pilgrim:

Pentru cei familiarizaţi cu oraşul Hamburg, Münchenul nu mai este deloc Germania. Este altă ţară. Nu am sesi-zat niciodată nici cea mai vagă legătură între cele două oraşe, dar când era vorba despre spionaj, Münchenul, ca şi Hamburgul, era una dintre capitalele confidenţiale ale Europei. Chiar şi Berlinul se situa pe un distant loc doi în raport cu dimensiunile şi pregnanţa comunităţii invizibile a Münchenului… Din când în când izbucneau scandaluri teribile, de obicei atunci când unul sau altul din această trupă de clovni uita pur şi simplu de care

8 9

parte lucrează, sau îl apucau confesiunile la beţie, sau îşi împuşca amanta, sau prietenul, sau pe sine, sau băutura îl mâna de cealaltă parte a Cortinei, unde îşi clama loialitatea pentru cei cărora nu le fusese loial până acum. În viaţa mea n-am mai văzut un asemenea bordel al spionajului.

Nu doar specialitatea şi experienţa mea profesională stau la baza acestei cărţi, ci şi cercetările pe care le-am făcut asupra perioadei de 30 de ani de existenţă a REL/RL anterioară numirii mele, în 1980, ca şef al Serviciului de Protecţie (Chief of Security). Ceea ce voi relata despre Războiul Rece al radiourilor de la München – terorism, spi-onaj, ameninţări, asasinate politice – este purul adevăr.

Când am sosit la München, în noiembrie 1980, nu exis-tau practic niciun fel de măsuri fizice de protecţie. Opinia managementului şi a personalului era că serviciile răsă-ritene de spionaj nu vor îndrăzni să comită un atac direct asupra sediului din capitala Bavariei. Cât de mult se înşe-lau, s-a arătat la doar trei luni de la sosirea mea, după cum veţi putea citi în capitolul 2.

Nu cred că va exista vreodată o carte care să cuprindă ea singură întreaga complexitate a celor patru decenii de existenţă a REL/RL la München. Există numeroase lucrări care tratează diverse aspecte ale istoriei REL/RL. Această carte li se alătură şi se concentrează pe problemele legate de protecţie şi contrainformaţii, lăsând alte teme, cum ar fi emisiunile şi politica radiourilor, în seama unora mai calificaţi decât mine. Am încercat, pe cât posibil, să mă extrag din prim-planul relatărilor, astfel încât să-mi păs-trez distanţa şi obiectivitatea, iar atenţia cititorului să se poată concentra asupra celor care au fost cu adevărat obiectivul şi victimele agresiunii – crime ale comunismului în cel mai real sens al cuvântului.

Cartea se concentrează asupra războiului purtat de Securitatea din România împotriva postului de radio Europa Liberă. Dar nici celelalte servicii secrete comu-niste nu au stat cu mâna în sân. Am adăugat capitolelor cu subiect românesc două dintre cazurile mai speciale, generate de sovietici şi de bulgari.

În 2006, regizorul Alexandru Solomon, care îşi făcea documentarea pentru filmul său „Război pe calea undelor“, a stat de vorbă cu mine la München. I-am spus atunci că cele trăite la „Radio Europa Liberă“ au devenit „o parte din mine, de care nu mă voi putea despărţi niciodată“. Sper că, citind aceste poveşti adevărate, veţi înţelege ce am vrut să spun. Unii mi-ar putea reproşa că nu am făcut decât să scriu încă o carte „din culise“. Numai că, în acest caz, nimeni altcineva nu ar fi putut s-o facă: am fost singurul Chief of Security în traumaticii ani ’80 ai Războiului Rece de la München.

Această carte ne arată cum un sistem represiv se simte grav ameninţat de nimic altceva decât de cuvântul liber şi reacţionează cu maximă agresivitate prin diversiune, ameninţări, intimidări, şantaj, subminare şi chiar atacuri fizice împotriva unor oameni şi a instituţiei care îi repre-zintă. Supremaţia puterii cuvântului contra forţei brute este, cred, lecţia principală a acestei cărţi.

11

1 Radio Europa Liberă

şi Radio Libertatea – Geneza

T imp de peste 40 de ani, Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea au fost două posturi de radio cu sponsori-zare americană şi sediul la München, care emiteau

în ţările situate dincolo de Cortina de Fier. Mii de oameni au lucrat pentru aceste posturi de radio, iar bugetele lor au însumat sute de milioane de dolari. Aceste posturi de radio au constituit elemente fundamentale ale fazei iniţiale a operaţiunilor secrete îndreptate de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) împotriva regimurilor comuniste. Mult timp, existenţa celor două posturi de radio a rămas învălu-ită în atmosfera de mister şi suspiciuni specifică Războiului Rece.

Documentele originare legate de înfiinţarea posturilor nu mai există, iar majoritatea celor care au avut de-a face cu această fază au decedat de ceva vreme, lăsând în urmă, în cazul cel mai bun, o documentaţie fragmentară. Arhivele serviciilor secrete americane şi din ţările est-europene sunt, în multe cazuri, încă inaccesibile publicului larg sau cerce-tătorilor. Din aceste motive, evoluţia celor două posturi de radio poate fi reconstituită doar din surse publice, din unele

12 13

documente desecretizate de guvernul american în ultimii ani, precum şi din puţinele dosare făcute publice de servi-ciile secrete din fostele state ale Pactului de la Varşovia. Arhivele serviciilor secrete sovietice rămân în întregime închise.1

Geneza

„Preluarea puterii“ de către comunişti în ţările est-eu-ropene şi ofensiva propagandistică sovietică de la sfârşitul anilor patruzeci au constituit catalizatorul iniţierii unor operaţiuni clandestine de război psihologic şi luptă politică, incluzând emisiuni radio către Uniunea Sovietică şi sateliţii săi, operaţiuni menite să suplimenteze programele oficiale de informare pentru străinătate ale Statelor Unite.

1 O analiză amănunţită se găseşte în lucrarea mea, The Intelligence Underpinnings of American Covert Radio Broadcasting in Germany During the Cold War, The Journal of Intelligence History, Winter 2001, Vol. 1, No. 2. O sursă excelentă pentru documente declasificate ale Agenţiei Centrale de Informaţii şi ale Departamentului de Stat se găseşte în „Emergence of the Intelligence Establishment“, Foreign Relations of the United States, 1945–1950, US Department of State, 1996, http://www.state.gov/www/about-state(history/intel/index.html, sau în volum ISBN 0-16-045208-2, GPO Stock # 044-000-02413-6, US Government Printing Office. O altă sursă primară este cartea editată de Michael Warner la Center for the Study of Intelligence, CIA History Staff: Documente CIA din timpul Războiului Rece. CIA sub Harry Truman, Washington DC: CIA, 1994). O superbă privire de ansamblu a pos-turilor RFE/RL, cu ilustraţii, este Voci ale speranţei: istoria posturilor Europa Liberă şi Libertatea de Cissie Dore Hill, Hoover Digest, 2001, Nr.4, www.hooverdigest.org/014/dorehill.html. Articolul a fost scris cu ocazia expoziţiei cu acelaşi nume organizată între 24 aprilie şi 28 decembrie 2001 de Hoover Institution şi Stanford University. Multe documente legate de istoria postului Europa Liberă pot fi găsite în Arhivele Societăţii Deschise ale Universităţii Central Europene din Budapesta: HU OSA 300 Records of Radio Free Europe/Radio Liberty Research Institute (RFE/RL RI), 1949–1994. Arhivele constau în special din articole de presă, sinteze de presă, monitorizarea emisiunilor de radio şi televiziune din epocă. Documentele ocupă 2.322 de metri liniari de arhivă. http://www.osa.ceu.hu/db/fa/300.htm

Ideea unui post de radio american care să transmită în limba rusă către Uniunea Sovietică din Germania, şi nu de la sediul Vocii Americii, a fost lansată pentru prima dată de Departamentul de Stat american în august 1946. Generalul Lucius Clay, comandantul forţelor americane de la Berlin, a respins propunerea întrucât contravenea Acordului celor Patru Puteri în privinţa Germaniei. În schimb, Clay s-a concentrat pe susţinerea postului de radio în limba germană din sectorul american al Berlinului (RIAS) care emitea din februarie 1946 în tot Berlinul şi în Germania de Răsărit. Echipa de jurnalişti de la RIAS, tehnica folosită şi succesul programelor difuzate au fost un model pentru Europa Liberă şi Libertatea, posturi de radio concepute ca „substitut al radiourilor naţionale“ din ţările comuniste. Serviciul în limba rusă al postului de radio oficial al guvernului american, Vocea Americii, a început să emită în februarie 1947.

Durerile facerii şi naşterea

Geneza posturilor de radio internaţionale Europa Liberă şi Libertatea poate fi plasată în anii 1947–1948, perioadă în care se încheia procesul de instalare a dominaţiei sovietice în Europa de Răsărit, în care avea loc blocada Berlinului şi operaţiunea aliaţilor de aprovizionare a populaţiei din sectoarele occidentale ale fostei capitale germane. Era perioada Planului Marshall şi a instalării Cortinei de Fier între Europa Occidentală şi Europa Centrală şi de Est. Acestea erau despărţite de garduri de sârmă ghimpată, patrule înarmate, zone minate şi foişoare ale grănicerilor. Monopolul politic al Partidului Comunist şi cenzura insti-tuită în mass-media au izolat ţările comuniste şi au blocat răspândirea liberă a informaţiilor în Uniunea Sovietică şi

14 15

în rândul popoarelor est-europene. În aceste condiţii, mem-bri ai guvernului american, Congresul şi reprezentanţi ai lumii corporatiste americane au decis să coopereze în secret pentru a face posibilă difuzarea de ştiri şi informaţii „în rândul populaţiei din naţiunile captive“.

La 17 decembrie 1947, proaspăt înfiinţatul Consiliu al Securităţii Naţionale al Statelor Unite constata:

Uniunea Sovietică a lansat o campanie intensă de propagandă împotriva Statelor Unite şi aplică măsuri coordonate de natură psihologică, politică şi economică menite să submineze elementele necomuniste din toate ţările. Scopul ultim al acestei campanii este nu numai să submineze prestigiul Statelor Unite şi eficienţa poli-ticii naţionale americane, ci să slăbească şi să divizeze în aşa măsură opinia internaţională încât o rezistenţă eficientă faţă de obiectivele Moscovei prin mijloace poli-tice, economice sau militare să nu mai fie posibilă. În cadrul campaniei, Uniunea Sovietică recurge la toate mijloacele de care dispune graţie regimurilor-satelit, partidelor comuniste şi organizaţiilor susceptibile de influenţă comunistă.1

Consiliul de Securitate Naţională a adoptat apoi directiva NSC 4-A, prin care cerea directorului Agenţiei Centrale de Informaţii să „iniţieze şi să conducă sub aco-perire operaţiuni psihologice menite să contracareze acţi-unile sovietice sau de inspiraţie sovietică care periclitează

1 O fotocopie a acestui document poate fi găsită în cartea editată de Michael Warner, ed. CIA Cold War Records: The CIA under Harry Truman, Psychological Operations, NSC 4-A, (Washington, DC: CIA, 1994) p. 175–177. De menţionat, de asemenea, Documentul 253: „Memorandumul Secretarului Executiv (Souers) către Membrii Consiliului Securităţii Naţionale“, NSC 4-A Washington, December 9, 1947, in Foreign Relations of the United States, 1945–1959, „Emergence of the Intelligence Establishment,“ http://www.fas.org/irp/offdocs/nsc-hst/

pacea mondială.“1 Unul dintre obiectivele acestei campa-nii de război psihologic urma să fie înfiinţarea de posturi de radio-substitut care să emită în ţări aflate sub control sovietic, posturi de radio care să nu aibă însă legături ofi-ciale cu Guvernul Statelor Unite. Aceste posturi de radio urmau să emită programe şi să adopte o agendă politică faţă de care Statele Unite puteau oficial să-şi decline orice responsabilitate.

George F. Kennan a fost numit „Părintele politicii de îngrădire“. Poate că a fost, după cum vom vedea, promoto-rul ferm al „Eliberării“. În 1948, Kennan se afla în fruntea echipei Departamentului de Stat însărcinată cu elaborarea liniilor directoare ale politicii externe, şi în această cali-tate, forţa motrice a înfiinţării posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea. La 4 mai 1948, Kennan a prezentat în Consiliul de Securitate Naţională un document de evaluare a situaţiei politice intitulat „Debutul Războiului Politic Organizat“. El definea în document noţiunea de război politic drept „aplicarea logică a doctrinei lui Clausewitz în timp de pace.“2

Programul lui Kennan propunea măsuri de asistenţă pentru „comitete ale eliberării, activităţi clandestine în spatele Cortinei de Fier şi pentru elemente anticomuniste din ţări ale Lumii Libere periclitate de comunism.“3

Aceste măsuri urmau să încurajeze formarea unei orga-nizaţii publice americane care să sponsorizeze comitete de refugiaţi politici selectate prealabil, astfel încât să poată:

a) acţiona ca centre de speranţă naţională şi să-i reîn-sufleţească pe refugiaţii politici proveniţi din perimetrul sovietic;

b) reprezenta o sursă de inspiraţie pentru rezistenţa populară existentă în ţările lagărului sovietic;

1 Ibid.2 Emergence of the Intelligence Establishment, Document 269.3 Ibid.

16 17

c) constitui nucleul potenţial al mişcărilor de eliberare propriu-zise în eventualitatea unui război.1

Kennan descria în continuare „Comitetele de Eliberare“ drept operaţiuni publice care însă trebuiau să beneficieze de consiliere sub acoperire şi eventual de asistenţă neofi-cială din partea guvernului american:

Se propune ca cetăţeni americani de încredere şi fără funcţii oficiale să fie îndemnaţi să înfiinţeze un comitet public care să susţină şi să călăuzească în interesul Statelor Unite mişcările naţionale (multe existente deja) conduse în mod public de refugiaţi politici de marcă din lagărul sovietic.2

În iulie 1948, secretarul de stat George Marshall a trimis o telegramă ambasadorilor americani din Europa Răsăriteană şi din Uniunea Sovietică, în care îi informa despre planurile de a permite refugiaţilor politici proveniţi din ţările situate de partea cealaltă a Cortinei de Fier să ia cuvântul în emisiunile postului oficial Vocea Statelor Unite (VOUSA), predecesoarea Vocii Americii (VOA). Chemaţi să-şi spună opinia3, toţi ambasadorii s-au pronunţat împo-triva acestor planuri. Ambasadorul american la Moscova explica: „În circumstanţele actuale, apariţia oricăror refugiaţi sovietici în emisiunile VOUSA nu numai că ar fi ineficientă, dar va suscita cu siguranţă resentimente şi persiflări la adresa emisiunilor noastre.“4

Aceasta a fost probabil respingerea finală de către apa-ratul birocratic a ideii (sau ce mai rămăsese din ea) de

1 Ibid.2 Ibid.3 Memorandum From the Director of the Policy Planning Staff, Department

of State (Kennan) to the Assistant Director for Policy Coordination, Central Intelligence Agency (Wisner), Washington, January 6, 1949, Document 308, Emergence of the Intelligence Establishment.

4 Ibid, pp 215–216.

a folosi posturile de radio americane oficiale în războiul psihologic ce urma să vină. Administraţiei Truman nu-i rămânea ca alternativă decât lansarea unor operaţiuni radio sub acoperire.

Până în august 1948, CIA dispunea în Europa de un emiţător radio, o tipografie şi o flotă incipientă de baloane meteorologice menite să împrăştie manifeste de propa-gandă şi alte materiale dincolo de Cortina de Fier.

Originile postului de radio Europa Liberă

Comitetul pentru o Europă Liberă a fost înfiinţat la New York pe 17 mai 1949, când s-au semnat documentele de constituire a unei societăţi anonime înregistrată în statul New York. Cu această ocazie au fost aleşi directorii şi şefii de servicii ai societăţii, printre care viitorul director CIA Alan Dulles şi viitorul preşedinte al Statelor Unite Dwight D. Eisenhower. Joseph C. Grew, fostul ambasador ame-rican în Japonia, a anunţat, cu ocazia unei conferinţe de presă din 1 iunie 1949, că unul dintre ţelurile corporaţiei era de a permite „liderilor din exil să se adreseze pe calea undelor, în limba lor şi în maniera lor proprie, popoarelor din Europa.“

Potrivit unei analize ulterioare consacrate postului de radio Europa Liberă de guvernul american, Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă (NCFE) a fost înfiinţat cu scopul de:

1) a crea o instituţie în care emigranţii din ţările-satelit să-şi poată pune la încercare aptitudinile şi, în acelaşi timp, să dezvăluie lumii întregi acţiunile guvernelor-satelit şi ale Rusiei sovietice;

18 19

2) a utiliza, în Statele Unite şi în străinătate, personali-tăţile politice ale emigraţiilor din diferite ţări ca elemente de focalizare şi simboluri ale unei opoziţii unite împotriva comunismului;

3) a degreva Departamentul de stat de contactele cu lideri politici pe care nu-i putea include în categoria „guverne în exil“ în timp ce Statele Unite recunoşteau ofi-cial guvernele-satelit; şi

4) a susţine eforturile paşnice ale „liderilor nefascişti, necomunişti de a pregăti calea spre restaurarea în Europa Răsăriteană a libertăţilor sociale, politice şi religioase în care ei cred împreună cu noi.“1

Dacă George Kennan poate fi considerat „părintele“ celor două posturi de radio, atunci Frank Wisner le este cu siguranţă unul dintre „unchi“. Avocat şi veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, în care a fost activ în cadrul Oficiului pentru Servicii Strategice (OSS), Frank Wisner a jucat un rol primordial în dezvoltarea posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea. În septembrie 1944, el fusese trimis la Bucureşti pentru a conduce operaţiunea OSS de evacuare a piloţilor aliaţi doborâţi dincolo de liniile ina-mice. Wisner a rămas în Bucureşti până în martie 1945, fiind un martor al sosirii trupelor sovietice şi al perioadei tragice care a urmat ocupaţiei.2

După al Doilea Război Mondial, Wisner şi-a reluat activitatea de avocat şi a devenit preşedintele Consiliului pentru Afaceri Externe, în care activa şi Allen Dulles, fost şef al operaţiunilor Oficiului pentru Servicii Strategice din Elveţia. Dulles se va dovedi al treilea protagonist în istoria

1 Raportul Comisiei Prezidenţiale (Comisia Jackson) asupra activită-ţilor politicii de informare internaţională, 30 iunie 1953, tipărit în Foreign Relations, 1952-54, Volumul II.

2 Detalii ale celor trăite de Wisner în România pot fi găsite în cartea lui Evan Thomas The Very Best Men: Four Who Dared: The Early Years of the CIA, (New York: Simon & Schuster, 1995).

înfiinţării şi dezvoltării radiourilor.1 În 1947, Wisner a renunţat la avocatură şi s-a angajat la Departamentul de Stat în funcţia de asistent adjunct al secretarului de stat însărcinat cu ţările aflate sub ocupaţie. În această calitate, s-a ocupat de refugiaţii din Uniunea Sovietică şi din ţările est-europene din lagărul sovietic.

În iunie 1948, Kennan l-a pus pe Wisner în fruntea unei liste cu persoane eligibile pentru un nou post din cadrul CIA, cel de director al Oficiului pentru Proiecte Speciale. Kennan susţinea cu această ocazie că propunerea legată de Wisner se bazează „pe recomandările unor oameni care îl cunosc. În ceea ce mă priveşte, nu-i cunosc abilităţile, dar competenţele sale par destul de bune.“2 Frank Wisner, angajat încă al Departamentului de Stat, menţiona la 4 august 1948, într-o convorbire telefonică, că „proiectul pentru emiţătorul de radio clandestin“ a fost aprobat în principiu. Aprobarea definitivă urma să fie dată numai după lămurirea detaliilor legate de cine va opera emiţăto-rul, către cine vor fi îndreptate emisiunile şi cine va realiza materialul brut ce urma să fie transmis.“3

Astfel au fost create fundamentele conceptuale, politice şi operaţionale pentru posturile de radio Europa Liberă şi Libertatea şi utilizarea lor de către emigranţi.

1 „Radio Europa Liberă a fost unul dintre proiectele pentru care Dulles a manifestat un interes special …“ Wayne G. Jackson în CIA Historical Staff, Allen Welsh Dulles as Director of Central Intelligence, 26 February 1953 - 29 November 1961, Volume III Covert Activities, July 1973, p. 102. Pe lângă rolul său public la Europa Liberă, Dulles a deţinut şi funcţia de membru al Consiliului de Directori pentru Cruciada Libertăţii.

2 Memorandum From the Director of the Policy Planning Staff (Kennan) to the Under Secretary of State (Lovett), Washington, June 30, 1948, Document 294, Emergence of the Intelligence Establishment.

3 Hillenkoetter’s Memorandum for the Record, 4 August 1948, in Warner, op cit., p. 217.

20 21

Să înceapă emisiunile

La 4 iulie 1950, Radio Europa Liberă a transmis către Cehoslovacia primul său program cu o durată de 30 de minute. Comunicatul de presă din 3 iulie releva nu numai fundamentul ideologic al programelor, ci şi „paravanul“ adevăratei sponsorizări a radioului:

Iniţiat şi operat de Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, o grupare de cetăţeni americani care nu deţin funcţii oficiale, Radio Europa Liberă va emite pentru cele 80 de milioane de oameni care trăiesc în sclavie comunistă din Germania până în Rusia, prezentându-le povestea adevărată a libertăţii şi democraţiei. Libere de orice constrângeri diplomatice, emisiunile vor fi tran-şante.1

Un emiţător radio pe unde scurte, cu o putere de numai 7,5 kW şi poreclit „Barbara“, fusese obţinut din stocu-rile guvernamentale de aparatură excedentară şi plasat într-o remorcă de camion în apropiere de Lampertheim, în Germania. Incendiarul mesaj inaugural a fost semnat de emigrantul ceh Pavel Tigrid care, după Revoluţia de Catifea din 1989, a devenit ministru al Culturii în primul guvern postcomunist de la Praga:

Dragi ascultători,ne-am adunat în acest studio încăpător, toţi cei care lucrăm pentru acest post de radio a cărui demnă denu-mire este: Radio Europa Liberă, Vocea cehilor şi slova-cilor liberi.1 Citat din comunicatul de presă al Comitetului Naţional pentru o Europă

Liberă din 3 iulie 1950, RFE/Rl Collection, Hoover Institution, Stanford University.

Începând de astăzi, toţi informatorii comunişti, toţi denunţătorii, toţi agenţii provocatori, toţi gardienii bar-bari din închisori şi lagăre de muncă, toţi judecătorii şi magistraţii comunişti, toţi propagandiştii ideologiei comuniste se confruntă cu un inamic redutabil: Radio Europa Liberă, care le va da în vileag numele, unul câte unul; toţi vor fi puşi pe lista neagră a lumii democra-tice şi vor fi aruncaţi la groapa cu gunoi a dispreţului nemărginit al cehilor şi slovacilor.1

Zece zile mai târziu, Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă anunţa planuri editoriale cuprinzătoare cu pro-grame „tranşante“ destinate Cehoslovaciei şi României, programe la începutul cărora se citea următorul text:

Nu aţi fost daţi uitării.Aceasta este menirea postului de radio Europa Liberă: să vă spună că nu aţi fost daţi uitării, că nu sunteţi singuri. Dumneavoastră, celor încătuşaţi de tiranie, vă vom pune la dispoziţie o sursă permanentă şi sigură de informaţii. Vom difuza vocile prietenilor şi compatrio-ţilor dumneavoastră, voci pe care le cunoaşteţi, voci pe care veţi ajunge să le cunoaşteţi.

Vă vom vorbi liber şi fără constrângeri... vă vom vorbi ca oameni liberi care cred că singurul fundament al păcii este libertatea fiecărui om în parte, libertatea fiecărei naţiuni de a-şi făuri propriul destin.

Pledând astfel pentru libertate, americani şi lide-rii democraţi surghiuniţi din Europa de Răsărit şi-au unit forţele pentru a vă face beneficiarii vocii Europei Libere.2

Au urmat apoi emisiuni regulate către Ungaria, Bulgaria şi Polonia. Este interesant de notat că, între sfârşitul anului

1 Versiune tradusă în Colecţia RFE/RL.2 Comunicat de presă al CNFE din 13 iulie 1950, Colecţia RFE/RL.

22 23

1950 şi 30 septembrie 1953, Radio Europa Liberă a difuzat emisiuni şi către Albania. 1

Proiectul Troia: Lumea academică şi CIA

Proiectul Troia a constituit un parteneriat între guvern şi lumea academică la începutul Războiului Rece. Ca în mai toate parteneriatele, cele două părţi îşi percepeau rolul în mod diferit.

Punctul de vedere al guvernului: Conform proiectului, Institutul de Tehnologie din Massachussetts (MIT) a convocat 30 dintre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă din ţară şi alţi experţi cu scopul de a explora toate mijloacele – convenţionale şi neconvenţionale – prin care să se străpungă Cortine de Fier. Raportul lor susţine ideea extinderii pe scară mare a instalaţiilor radio deja existente şi cere amplificarea măsurilor în acest domeniu pentru a facilita străpunge-rea în continuare a cortinei cu mijloace care să nu inter-fereze cu alte canale de telecomunicaţii (militare).2

Punctul de vedere al lumii academice:În 1950, pe când în Coreea bântuia războiul şi Uniunea Sovietică făcea teste cu bomba atomică, Moscova bruia

1 Surse excelente de informaţii privind istoria postului de radio Europa Liberă sunt cărţile: Broadcasting Freedom: The Cold War Triumph of Radio Free Europe and Radio Liberty de Arch Puddington, (Lexington: University of Kentucky Press, 2000), and America’s Other Voice: The Story of Radio Free Europe and Radio Liberty de Sig Mickelson, (New York: Praeger, 1983).

2 Memorandum către Secretarul Executiv al Consiliului pentru Securitate Naţională (Lay), nedatat. Al treilea raport asupra evoluţiei CSN 59/1, „The Foreign Information Program and Psychological Warfare Planning Document“. Foreign Relations of the United States, 1950–1955, The Intelligence Community 1950–1955, Document No. 57, (Washington, DC: US Government Printing Office, 2007).

emisiunile de propagandă ale postului Vocea Americii. În aceste condiţii, subsecretarul de stat James Webb i-a cerut preşedintelui MIT James Killian să formeze o echipă de experţi care să rezolve problema bruiajului.

Killian şi decanul Facultăţii de studii umaniste şi sociale John Burchard au alcătuit un grup ce include profesori de la Harvard şi alte universităţi, care să se ocupe nu numai de problemele tehnice, ci şi de chesti-uni legate de războiul politic: ce ar trebui să transmită Vocea Americii, care ar trebui să fie audienţa ţintită şi cu ce efect, în momentul în care va fi depăşită problema bruiajului.1

O parte importantă a Raportului Troia se ocupa cu „răz-boiul politic“ şi „probleme de comunicare cu zone ecranate“: mijloace de comunicare care să străpungă Cortina de Fier, menţionând, pe lângă radio şi baloane, folosirea directă a poştei pentru a trimite publicaţii profesionale, comerciale şi din sfera industrială. Raportul sugerează, de asemenea, expedierea unor obiecte tipice vieţii americane: medica-mente, lanterne, stilouri, aparate mici de radio etc.2

Baloane deasupra Europei

O secţie importantă a Raportului Troia se referea la uti-lizarea baloanelor ca mijloc de transmitere a informaţiilor dincolo de Cortina de Fier:

O zonă cu o suprafaţă de un milion de mile pătrate ar putea fi saturată cu manifeste de propagandă în cadrul 1 Citat dintr-o lucrare MIT, Originile centrului (Origins of the Center),

referinţă la The MIT Center for International Studies.2 „Memorandum From Robert J. Hooker of the Policy Planning Staff

to the Director of the Policy Planning Staff (Nitze) Washington, March 26, 1951,“ Foreign Relations, 1950 – 1955, Document 59.

24 25

unei singure operaţiuni cu baloane care ar costa câteva milioane de dolari... Dacă zona de răspândire a materi-alului propagandistic ar fi restrânsă la 30.000 de mile pătrate, atunci operaţiunea s-ar solda, în medie, cu un manifest pentru fiecare suprafaţă de 100 de metri pătraţi... Împrăştierea baloanelor de către curenţii de aer şi răspândirea manifestelor în căderea lor din cer sunt fenomene care se pretează excelent la operaţiunile de saturare...

Testarea operaţională şi programul de producţie tre-buie întreprinse acum. Costurile s-ar putea ridica la circa un milion de dolari... Pentru a coordona utilizarea baloanelor cu alte operaţiuni de război politic, planifi-carea operaţiunilor finale ar trebui să înceapă acum... Un depozit cu materialele necesare trebuie constituit acum, iar pe măsură ce programul evoluează, trebuie analizat periodic dacă volumul şi tipul materialelor corespund necesităţilor operaţiunii.

CIA şi secţia Free European Press a Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă au reacţionat pozitiv la această sugestie: din octombrie 1951 până în noiembrie 1956, cerul de deasupra Europei Centrale a fost împân-zit cu peste 350.000 de baloane care au transportat peste 300 de milioane de manifeste, afişe, cărţi şi alte tipărituri. Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă a construit trei centre de lansare a baloanelor, operaţiune care pe vreme bună putea fi efectuată 24 de ore din 24. Operaţiunile de lansare a baloanelor erau coordonate cu programele de radio şi aveau nume de cod ca PROSPERO, VETO, FOCUS şi SPOTLIGHT.1

1 Detalii despre aceste operaţiuni, incluzând poze ale manifestelor, se găsesc în articolul meu: Balloons Over East Europe: The Cold War Leaflet Campaign of Radio Free Europe, Psywar Society, http://www.btinternet.com/~rrnotes/psywarsoc/fleaf/rfe.htm.

Tehnologia baloanelor

La vremea respectivă existau mai multe tipuri de baloane, dar unul dintre ele dispunea de un mecanism remarcabil de declanşare a împrăştierii manifestelor: gheaţa carbonică. Cutii de carton cu manifeste erau ataşate la baloanele cu hidrogen şi, pe măsură ce gheaţa carbonică se evapora, cutiile se răsturnau şi împrăştiau manifestele. Pentru a ţinti o zonă anumită, se recurgea la calcule complexe care ţineau cont de cantitatea de gheaţă carbonică, volumul de hidrogen al balonului, greutatea tipăriturilor, direcţia şi viteza vântului.

Cartea Neagră: reacţia regimurilor comuniste

În iunie 1952, Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă a făcut o primă compilaţie pentru uz intern din reacţiile diferitelor guverne est-europene la emisiunile Europei Libere. Intitulată „Cartea Neagră“, publicaţia precizează în introducere:

Este întotdeauna interesant să asculţi ce au de zis inamicii despre tine. Din acest motiv, membri ai Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă şi ai departamentelor sale au întocmit această Carte Neagră conţinând acuzaţiile comuniştilor la adresa organizaţiei noastre.

Un exemplu grăitor al reacţiilor comuniste îl constituie atacul la adresa lui Pavel Tigrid, apărut la 16 noiembrie 1952 în publicaţia cehoslovacă Dikobras:

26 27

Te-ai străduit cât ai putut, Pavel TigridSă cânţi în struna Europei Libere!Ca să le faci pe plac, ascuţeşte-ţiLimba ca o lamă de cuţit.

Stransky a fost izgonit ca şi Tigrid.Ce voci ne va mai aduce acum eterul?Nu vă neliniştiţi degeaba, cehi,Nu-i pricină de grijă!1

Citatul următor din cea de-a doua Carte Neagră nu se deosebeşte cu nimic de atacurile verbale lansate de regi-murile comuniste în toiul Războiului Rece din anii ’80:

Volumul acestei compilaţii de atacuri comuniste nu reflectă întru totul eficienţa operaţiunilor Comitetului. Dar cantitatea şi vehemenţa calomniilor oficiale adu-nate aici nu lasă nicio umbră de îndoială că inamicul este rănit şi reacţionează violent. Starea lui de spirit nu s-a ameliorat, deşi bagajul său de insulte a crescut simţitor de la publicarea precedentei Cărţi Negre în iunie 1952. În timp ce înainte se mulţumea cu epitete simpliste ca „emigranţi reacţionari“, inamicul şi-a însu-şit între timp expresii mai picante ca: „excrementele exilului“, „mocirla prostituţiei“, „ucigaşi bacteriologici americani“, „stăpâni de sclavi“, „incendiatori“, „trădă-tori de ţară“, „mincinoşii de la Europa Liberă“, „dela-pidatori“, „foşti asasini SS“, „câinii turbaţi ai exilului“, „lachei dezgustători“, şi aşa mai departe.2

1 Exemplare ale Cărţii Negre se găsec în Colecţia RFE/RL.2 Ibid.

Cruciada pentru Libertate lansată de America

Istoricii Războiului Rece care au scris despre Radio Europa Liberă consideră, de regulă, că originile Cruciadei pentru Libertate se află în politica Administraţiei Eisenhower din anii ’50. Şi totuşi, la 27 octombrie 1948, preşedintele Harry S. Truman afirma cu voce emoţionată într-o cuvântare electorală:

În calitate de cetăţean american şi de preşedinte al Statelor Unite, îmi repugnă calomniile josnice lansate de republicani că aş fi „concesiv“ cu tirania comunistă. În timpul administraţiei democrate, pe care voi aţi ales-o, poporul american s-a angajat cu tot sufletul în campania de susţinere a libertăţii şi democraţiei în faţa presiunilor rapace exercitate de comunism. Lupta noas-tră susţinută, fără precedent şi dusă în întreaga lume împotriva proliferării comunismului a dat speranţă oamenilor de pe tot mapamondul... Suntem angajaţi într-o cruciadă, o cruciadă pentru libertate, toleranţă, pentru drepturile omului, pentru bunăstarea sa.1

În 1950, Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă a înfiinţat, ca o entitate separată, instituţia Cruciada pen-tru Libertate, al cărei preşedinte a devenit fostul gene-ral Lucius Clay. Allen Dulles făcea, de asemenea, parte dintre membrii conducerii. La 26 aprilie 1950, Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă îl înştiinţa pe preşedin-tele Truman despre existenţa organizaţiei şi planurile ei de viitor:

1 Cuvântare ţinută la Mechanics Hall din Boston, la 27 octombrie 1948, Harry S. Truman Library and Museum, http://www.trumanlibrary.org/pub-licpapers/viewpapers.php?pid=2011.

28 29

În cuvântarea Dumneavoastră din 20 aprilie, îndem-naţi la iniţiative particulare prin care oamenii să-şi ridice glasul în sprijinul libertăţii. Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă a fost înfiinţat în acest scop, propunându-şi în special să-i susţină pe cei care, sur-ghiuniţi din cauza dragostei lor pentru libertate, vor să continue lupta pentru restaurarea libertăţii în ţările lor de baştină. Credem că poporul american este gata să pornească o cruciadă pentru libertate care, pe lângă susţinerea pribegilor lipsiţi de libertate, provenind din spatele Cortinei de Fier, să le întărească credinţa într-o lume liberă prin manifestări copleşitoare de solidari-tate. Ne dăm seama de responsabilitatea sporită pe care ne-o acordă cuvântarea Dumneavoastră şi vă asigurăm că vom începe imediat, folosind toate resursele de care dispunem, să organizăm o cruciadă pentru libertate care să exprime pe deplin voinţa poporului american şi care, graţie postului de radio Europa Liberă şi altor instituţii, va cuprinde întreaga lume. Suntem convinşi că cetăţenii Americii se vor alătura cu entuziasm acestei cruciade menite să le salvgardeze valorile spirituale, răspunzând astfel prompt apelului Dumneavoastră.1

Generalului Clay şi lui Joseph C. Grew, preşedintele Truman le-a răspuns într-o scrisoare:

Telegrama Dumneavoastră din 26 aprilie, prin care mă anunţaţi că Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă lansează o cruciadă mondială pentru libertate, se bucură de sprijinul meu cel mai fierbinte. Sper că toţi americanii vi se vor alătura, implicându-se în această luptă crucială pentru a câştiga de partea noastră sufle-tele şi minţile oamenilor. Vă sunt recunoscător pentru

1 John Woolley şi Gerhard Peters, The American Presidency Project. Santa Barbara, CA: University of California (hosted), Gerhard Peters (database). http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=13768.

răspunsul prompt la apelul meu din 20 aprilie, în care subliniam rolul important pe care grupările civice şi organizaţiile particulare trebuie să-l joace într-o acţi-une de această anvergură.1

Acest schimb de mesaje nu a trecut neobservat de presa americană. La 2 mai 1950, New York Times publica un arti-col intitulat „Truman aprobă campania Europei Libere“.

Eisenhower şi Cruciada pentru Libertate

Într-o cuvântare înflăcărată radiodifuzată cu ocazia Zilei Muncii din 1950, generalul Dwight D. Eisenhower a pledat pentru lansarea unei Cruciade americane pentru Libertate. El a apelat la americani să susţină financiar o astfel de operaţiune şi să semneze „Manifestul Libertăţii“ conţinând o „Declaraţie a Libertăţii“. Cu aceeaşi ocazie, generalul Eisenhower a anunţat alegerea generalului Clay în fruntea Cruciadei. În timpul unei acţiuni publi-citare cu „Clopotul Libertăţii“, desfăşurată în 26 de oraşe mari, 16 milioane de americani au donat 1.317.000 de dolari cu scopul extinderii programului postului de radio Europa Liberă şi au semnat „Manifestul Libertăţii“ cu următorul text:

Cred în inviolabilitatea şi demnitatea individului.Crec că toţi oamenii, fără discriminare, au căpătat

de la Dumnezeu dreptul la libertate.Jur să mă opun agresiunii şi tiraniei oriunde apar

pe pământ.1 Ibid.

30 31

Sunt mândru să mă înscriu în rândurile celor care participă la Cruciada pentru Libertate.

Sunt mândru să contribui la crearea Clopotului Libertăţii, să fiu semnatar al acestei Declaraţii a Libertăţii, să ştiu că numele meu va figura pe Altarul Libertăţii de la Berlin şi să mă alătur milioanelor de bărbaţi şi de femei din lume pentru care libertatea este o cauză sacră.

Clopotul Libertăţii este inscripţionat cu următoa-rele cuvinte: „Fie ca lumea aceasta să cunoască cu voia lui Dumnezeu o renaştere a liberăţii“.Clopotul Libertăţii, o copie a celui istoric de la Phila-

delphia, a fost apoi transportat la Primăria Schoeneberg din sectorul american al Berlinului, unde, cu ocazia unei ceremonii oficiale la 24 octombrie 1950, generalului Clay i-a revenit rolul de a ţine o cuvântare fundamentală în faţa a sute de mii de oameni.

Patru acorduri ale clopotului au fost folosite de Radio Europa Liberă în pauzele de emisie ca fundal muzical pen-tru mesajul „Acesta a fost Clopotul Libertăţii pentru a vă reaminti că ascultaţi Radio Europa Liberă“.

Exemplarele „Manifestului Libertăţii“ sunt păstrate cu sfinţenie într-o criptă clădită la baza turnului Clopotului Libertăţii. Vizitatorii turnului pot vedea prin uşa de sticlă a criptei teancurile de plicuri cu adeziuni.

Reacţie negativă la Washington

Succesul covârşitor al Cruciadei pentru Libertate nu a fost pe placul funcţionarilor de la Washington, care soco-teau că acţiunea periclita finanţarea Vocii Americii, postul de radio „oficial“ al guvernului, care emitea în diferite limbi pentru străinătate.

Domnul Barrett a amintit că Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă şi-a început activitatea cu scopul de a acorda asistenţă grupărilor de refugiaţi din diferite ţări est-europene, iar ideea de a le pune acestora la dispozi-ţie un post de radio pentru a-şi face cunoscute opiniile a fost o evoluţie ulterioară. Barrett a amintit, de ase-menea, că, în primul rând, Cruciada pentru Libertate a avut menirea să disimuleze sprijinul guvernului pentru această operaţiune. Barrett şi-a pus întrebarea dacă nu cumva Cruciada a atins proporţii prin care un fenomen periferic răstoarnă deciziile centrului. El s-a întrebat, de asemenea, dacă cele două, trei milioane de dolari care ar putea fi colectate în cursul Cruciadei nu vor periclita cele 85 de milioane de dolari prevăzute pen-tru operaţiunile oficiului american pentru schimburi în domeniul informaţiei şi educaţiei USIE. După părerea sa, Cruciada trebuia să revină la scopul iniţial, acela de a oferi un minim necesar de acoperire Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă.1

Rezultatul întâlnirii de la Washington a fost decizia unanimă ca

Organizaţia Cruciada pentru Libertate să nu fie desfiin-ţată, ci să aibă în 1952 o anvergură considerabil mai mică, iar caracterul Cruciadei din 1952 să fie elaborat în cadrul unor consultări strânse între Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, CIA şi Departamentul de Stat.2

Cruciada pentru Libertate a continuat până în 1965, când funcţiile sale au fost preluate de Fondul pentru Radio Europa Liberă.

1 „Memorandum of Conversation. Washington, January 17, 1952“, Foreign Relations, 1950 – 1955, Document 100.

2 Ibid.

32 33

Fondul Est-European / Fondul pentru Radio Europa Liberă

Viziunea din 1948 a lui George Kennan privind „comi-tetele de eliberare“, despre care a fost vorba mai sus, a devenit realitate când, în martie 1951, a luat fiinţă Fondul Est-European. Înfiinţat de Fundaţia Ford, Fondul Est-European l-a avut ca prim preşedinte pe George Kennan. Frank Altschul, directorul Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă, a fost ales în Consiliul Director al Fondului. Scopul organizaţiei era

să sporească utilitatea exilaţilor din sfera de influenţă sovietică, întărindu-le moralul, bunăstarea, creându-le posibilităţi de muncă pe măsura educaţiei primite, faci-litându-le modalităţi de asociere şi ajutor reciproc şi sus-ţinându-i să contribuie la fondul general de cunoştinţe din Statele Unite despre Rusia şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.1

Una dintre realizările majore ale Fondului Est-European a fost înfiinţarea în 1951 a Editurii Cehov, care a publicat în primul an de fiinţare 60 de cărţi în limba rusă, între care romane, nuvele, piese de teatru şi poezie, memorii, studii de istorie şi critică literară. Până în 1956, când şi-a încetat activitatea, Editura Cehov a publicat peste 150 de cărţi.

Numele fondului a fost ulterior schimbat în Fondul pentru Radio Europa Liberă, care, în 1965, a preluat şi funcţiile Cruciadei pentru Libertate. Fondul accepta dona-ţii particulare şi s-a angajat, de asemenea, în acţiuni de colectare de fonduri în Statele Unite. Până în 1975, Fondul

1 Second Annual Report, March 1952 – 1953, The East European Fund, Inc., 10 Est 44th Street, New York, 17, NY. Exemplar în colecţia RFE/RL.

pentru Radio Europa Liberă a strâns o sumă totală de 50 de milioane de dolari, ceea ce reprezenta o fracţiune infimă din costurile reale de operare ale radioului, costuri supor-tate de CIA în decursul celor peste 20 de ani de finanţare secretă.

Revoluţia Ungară din 1956

Despre Revoluţia Ungară din 1956 s-au scris isto-rii întregi şi se vor mai scrie pe măsură ce istoriografia Războiului Rece va dispune de noi documente. Cu ocazia celei de a 50-a aniversări a revoluţiei, în Europa şi Statele Unite au avut loc numeroase conferinţe internaţionale con-sacrate acelui eveniment incendiar. Dar în ciuda volumi-nosului material informativ publicat cu această ocazie, a continuat să persiste mitul vechi de jumătate de secol al rolului jucat de Radio Europa Liberă şi de emisiunile sale de dinaintea şi din timpul insurecţiei.1

1 În anii ’50, Cord Meyer conducea Divizia Organizaţii Internaţionale din cadrul CIA, divizie care, pe lângă alte organizaţii, superviza administrativ pos-turile de radio Europa Liberă şi Libertatea. În memoriile sale Facing Reality: From World Federation to the CIA (New York, Harper and Row, 1980) se găseşte un capitol întreg dedicat Europei Libere şi conţinând informaţii detaliate despre rolul său şi al CIA în evenimentele din Ungaria. Pentru un punct de vedere ştiinţific, vezi A. Ross Johnson To the Barricades: Did Radio Free Europe inflame the Hungarian revolutionaries of 1956? Exploring one of the Cold War’s most stubborn myths, Hoover Digest, 2007, No. 4. Pentru un alt punct de vedere ştiinţific privind eşecul CIA de a interpreta informaţiile, vezi excelenta carte a lui Charles Gati, Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest and the 1956 Hungarian Revolt. (Stanford, California, Stanford University Press, 2006). El a putut să obţină de la CIA următoarele documente relevante, prevalându-se de prevederile Legii privind Libertatea de Informare: (1) CIA Clandestine Services History, The Hungarian Revolution and Planning for the Future, 23 October - 4 November 1956, Volume I of II, January 1958; (2) CIA Historical Staff, The Clandestine Service Historical Series, Hungary, Volume I, [Deleted], May 1972; and (3) CIA Historical Staff, The Clandestine Service Historical Series, Hungary, Volume II, External Operations, 1946–1965, May 1972. Aceste documente se găsesc publicate pe internet la adresa: http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB206/index.htm#docs

34 35

Guvernul maghiar postrevoluţionar a publicat o „Carte Albă“ a revoluţiei în care susţine pe faţă că Radio Europa Liberă a fost unul dintre protagoniştii evenimentelor, acu-zându-l nu numai de incitare la insurecţie armată, ci şi de pasivitate criminală, lăsând evenimentele să continue mai mult decât ar fi fost necesar. Acuzaţia continuă să aibă susţinători şi în zilele noastre. Explicaţia este că noul guvern de la Budapesta avea nevoie de un ţap ispăşitor pentru revoltă şi nu era în niciun caz dispus să admită public neajunsurile sistemului politic, iar Radio Europa Liberă, un simbol recunoscut în toată Ungaria, se potrivea de minune acuzaţiilor.

Cartea Albă cuprindea următoarele învinuiri:

Emisiunile subversive ale postului de radio Europa Liberă – post finanţat cu dolari, condus de americani, funcţionând pe teritoriul Germaniei Occidentale – au jucat un rol esenţial în:– pregătirea ideologică şi conducerea practică a con-trarevoluţiei;– provocarea luptelor armate;– nerespectarea acordului de încetare a focului;– generarea isteriei în masă soldată cu linşarea unor bărbaţi şi femei loiali poporului şi ţării lor.1

Sunt foarte puţini cei care au ascultat şi analizat toate emisiunile Vocii Ungariei difuzate atunci de Europa Liberă. George Urban, fost director al Europei Libere, este probabil singura persoană care a ascultat toate emisiunile care mai există şi astăzi înregistrate pe bandă de magnetofon. În memoriile sale, Urban scrie:

1 U. N. Review. United Nations. Report of the Special Committee on the Problem of Hungary, June 20, 1957.

Radio Europa Liberă era încă la începuturi şi lipsit de experienţă. După doar cinci ani de existenţă, con-ducerea radioului testa încă instrumentele şi limitele Războiului Rece, şi nu era nici pe departe în măsură să riposteze cu claritate şi nuanţare la prima mare încer-care la care a fost supusă. Acest botez al focului avea să îi coste scump.1

Un ungur care s-a refugiat în Occident după evenimen-tele din 1956, descria astfel reacţia celor care ascultau emisiunile Europei Libere:

Niciun ungur nu este supărat pe Radio Europa Liberă. Noi eram cei care doream să ni se ţină treze speran-ţele. Probabil că ne-am încrezut prea mult tocmai în acele elemente ale emisiunilor pe care autorii lor nu ţineau să fie luate în serios. Greşeala nu a fost a Europei Libere. Greşeala a fost în parte a noastră că am dat crezare cuvintelor. Greşeala a fost în parte şi a ame-ricanilor care şi-au închipuit că pot folosi cuvinte în mod necumpănit. Cuvinte ca „libertate, lupta pentru onoare naţională, respingerea inamicului, eliberare“ au înţelesuri bine definite. Credeţi-mă, nu poţi să le predici ungurilor sau bulgarilor sau polonezilor, timp de şase ani, să iubească libertatea, ca apoi să spui că „ungurii şi bulgarii şi polonezii nu trebuie să lupte pentru libertate şi să aibă mereu în vedere că noi ducem lupta numai prin cuvinte“. Pentru un om în lanţuri, astfel de cuvinte

1 George R. Urban, Radio Free Europe and the Pursuit of Democracy: My War within the Cold War. (New Haven and London, Yale University Press 1997), p. 228. Cartea conţine o trecere în revistă detaliată a evenimentelor Revoluţiei ungare bazată pe stu dierea întregului set de înregistrări ale emisi-unilor difuzate în acel timp. Pentru o analiză pătrunzătoare a situaţiei politice din Ungaria anului 1956 vezi cartea sa: The Nineteen Days: A Broadcasters Account of the Hungarian Revolution (London, Heinemann, 1957).

36 37

nu sunt numai cuvinte, ci şi arme cu care să-şi sfarme lanţurile şi să-şi dobândească libertatea.1

Originile postului de radio Libertatea

Începuturile postului de radio Libertatea s-au deosebit total de cele ale Europei Libere. Comitetul American pen-tru Libertatea Popoarelor din Uniunea Sovietică a fost înfi-inţat în ianuarie 1951 cu sponsorizare CIA, care a stabilit şi politica editorială a postului. Spre deosebire de Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, Comitetul American nu a recurs la colectarea de fonduri publice care ar fi putut da o acoperire plauzibilă adevăratului finanţator.

La 7 iulie 1951, la München, a fost fondat Institutul pentru Studierea Istoriei şi Culturii Uniunii Sovietice. Întâmplător am făcut parte din ultima generaţie de absol-venţi ai acestui institut, care şi-a închis porţile în 1972.

La începutul anilor ’50, CIA întâmpina greutăţi în a uni diversele grupări de emigranţi sovietici din Germania. Comitetul American considera că propaganda cea mai efi-cientă împotriva regimului sovietic nu putea fi dusă decât de foşti cetăţeni sovietici care să vorbească în numele unei diaspore unite. Două dificultăţi majore stăteau în calea acestei solidarizări a emigranţilor: ostilitatea extremă din-tre grupările ruşilor şi cele ale celorlalte etnii din Uniunea Sovietică; şi falia politică dintre elementele marxiste şi cele nemarxiste ale emigraţiei, indiferent de naţionalitate.

Radio Eliberarea de Bolşevism şi-a început emisiunile din Lampertheim la 1 martie 1953, cu patru zile înain-tea morţii lui Stalin, cu următorul anunţ: „Aici e Radio Eliberarea. Ne puteţi asculta pe lungimea de unde scurte

1 James A. Michener, The Bridge at Andau (New York, Random House, 1957), pp. 252-253.

de 31 de metri.“ Dat fiind că cele două emiţătoare aveau o putere de doar 10kW, emisiunile vizau doar forţele armate sovietice staţionate în Germania şi în Austria. Nu există nicio mărturie că prima emisiune ar fi fost recepţionată în zona-ţintă. În schimb, la nici zece minute de la începerea emisiei, Uniunea Sovietică a declanşat o acţiune de bruiaj care va dura fără întrerupere până în 1988.

În mai 1955 a început difuzarea emisiunilor postului Radio Libertatea de la Taipei (Taiwan), aria vizată fiind Siberia de Est şi provinciile maritime ale Uniunii Sovietice.

Ca urmare a unor schimbări survenite în politica externă americană, postul de radio a fost rebotezat Eliberarea în 1956, pentru ca în 1959 să fie redenumit Radio Libertatea. Comitetul American pentru Eliberare şi-a schimbat denu-mirea la 10 ianuarie 1964 „datorită impactului pe care l-au avut în Uniunea Sovietică emisiunile de 24 de ore din 24 ale postului său Radio Libertatea.“1

Foştii preşedinţi americani Hoover, Truman şi Eisenhower erau la acea vreme „preşedinţi de onoare“ ai postului de radio Libertatea. Un comunicat de presă al Comitetului American explica motivele ideologice ale exis-tenţei postului de radio Libertatea:

Emisiunile postului de radio Libertatea analizează eve-nimente şi evoluţii din Uniunea Sovietică, acţiunile şi politica guvernului de la Moscova din perspectiva inte-reselor primordiale ale popoarelor Uniunii Sovietice... Redactorii postului de radio Libertatea se străduiesc să exprime în emisiunile lor sentimentele, gândurile şi aspiraţiile reprimate ale compatrioţilor lor.2

Howland Sargent, preşedintele Comitetului pentru Radio Libertatea, a dat publicităţii o declaraţie în care se enunţă sarcina principală a Comitetului:

1 Radio Liberty Press Release, 10 January 1964, RFE/RL Archives.2 Ibid.

38 39

Să susţină eforturile de a comunica cu popoarele Uniunii Sovietice cu scopul de a determina în cele din urmă o schimbare fundamentală în politica şi practica Moscovei, care să reflecte voinţa popoarelor sovietice de a trăi în pace şi libertate.1

În martie 1964, Radio Libertatea transmitea pentru prima dată programele sale de la Playa de Pals, în Spania, unde fusese instalat în grabă un emiţător de 100 kW. Transmisiile pe unde scurte din Spania vor dura până la 1 iunie 2001.

Comasarea Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea

O cotitură însemnată în istoria celor două posturi de radio s-a produs în 1967, când revista Ramparts dezvăluia legătura dintre Radio Europa Liberă şi CIA. Aceasta va duce la decizia Congresului ca REL şi RL să nu mai fie finan-ţate de Agenţia Centrală de Informaţii. Pe de altă parte, în Congres s-a declanşat o dezbatere asupra viitorului celor două posturi de radio. În 1973, o Comisie Prezidenţială sub conducerea lui Milton Eisenhower a publicat un raport intitulat „Dreptul de a şti“, raport care a stat la baza legis-laţiei privind consolidarea celor două staţii de radio într-o organizaţie hibridă: o corporaţie privată nonprofit, dar finanţată de Congres. Consolidarea administrativă finală a avut loc în perioada 1975–1976, când a luat naştere noua corporaţie REL/RL.

În anii ’80, REL/RL s-a dovedit o organizaţie matură şi eficientă, jucând un rol major în „Proiectul Democraţia“,

1 „Statement in Connection with Change of Name of the American Committee for Liberation“, 10 January 1964. RFE/RL Archives.

lansat de preşedintele Ronald Reagan. Preşedintele Reagan a explicat astfel rolul postului de radio Europa Liberă/Libertatea:

„Este imposibil să te opui opresiunii fără acces la adevăr şi fără posibilitatea de a comunica cu semenii tăi. Radio Europa Liberă/Radio Libertatea pot ajuta oamenii din Europa Răsăriteană şi Uniunea Sovietică să-şi rezolve problemele. Cele două posturi de radio sunt indispen-sabile, constituind singurul substitut extern posibil pentru o presă liberă.“

Prăbuşirea comunismului în Europa de Răsărit în 1989 a deschis noi perspective celor două posturi de radio. În 1989 a fost inaugurată la Budapesta prima redacţie REL/RL din ţările-ţintă. Apoi au urmat redacţiile de la Praga, Varşovia şi Bucureşti.

Eficienţa emisiunilor REL/RL

Eficienţa celor două posturi de radio poate fi descrisă cel mai bine recurgând la evaluările ascultătorilor. De exemplu, la 29 ianuarie 1991, Lennart Meri, ministru de Externe al Estoniei la acea dată, nominaliza Radio Europa Liberă/Radio Libertatea pentru Premiul Nobel pentru Pace, spunând între altele:

Eu şi compatrioţii mei estonieni dorim să aducem un omagiu posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea, precum şi poporului Statelor Unite pentru cei patruzeci de ani de activitate în care ne-au ajutat să pregătim restaurarea democraţiei. Dorim, de asemenea, să-i încurajăm să-şi continue munca plină de responsabi-litate în anii ce vin.

40 41

După prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, primul pre-şedinte al Rusiei, Boris Elţîn, a semnat un decret preziden-ţial prin care acredita REL/RL ca agenţie de ştiri. Pentru prima dată în istoria sa, REL/RL şi-a putut deschide un birou de ştiri la Moscova.

În timpul celor trei, patru zile ale puciului, Radio Libertatea a fost unul dintre foarte puţinele canale prin care se puteau transmite informaţii lumii întregi şi, ceea ce e mai important, Rusiei întregi, întrucât în zilele noastre aproape fiecare familie din Rusia ascultă emisiunile postului Libertatea. Cred că, datorită acti-vităţii şi obiectivităţii sale, Radio Libertatea merită să fie contactat direct de guvernul rus. Se impune invita-rea conducerii radioului de a face o vizită la Moscova. Desigur, nu vorbesc în numele Uniunii Sovietice, ci al Rusiei. Opinia mea este că Radio Libertatea trebuie să fie acreditat în Rusia.

În martie 1993, la Moscova, a avut loc comemorarea celei de-a patruzecea aniversări a primei emisiuni a pos-tului Libertatea. Cu acea ocazie, fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov spunea:

În anii negri ai regimului comunist, înaintea lansării programului de reforme Perestroika, Radio Libertatea transmitea adevărul. Sperăm că postul de radio îşi va continua activitatea. Sper să fiu prezent la cea de-a cincizecea aniversare a postului de radio Libertatea.

La 4 iulie 1994, preşedintele american Bill Clinton a acceptat în mod oficial oferta omologului său Vaclav Havel şi a guvernului ceh de a muta sediul Europei Libere/Libertatea la Praga. „Cu această mutare“, a declarat preşedintele Clinton, „posturile de radio Europa Liberă/

Libertatea încep un nou capitol în lupta pentru demo-craţie care continuă în ţările fostului lagăr comunist.“ Preşedintele Vaclav Havel a salutat în mod oficial muta-rea la Praga a celor două posturi de radio la 8 septembrie 1995, declarând: „Probabil că aş fi petrecut mai mulţi ani în închisoare dacă nu m-aş fi bucurat de publicitatea pe care mi-au făcut-o aceste posturi de radio“.

În 1997, preşedintele ales în mod democratic al Bulgariei, Petar Stoianov, a vizitat sediul de la Praga al posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea. Referindu-se la rolul jucat de Europa Liberă în viaţa concetăţenilor săi din tim-pul comunismului, Stoianov a declarat:

Ne amintim şi acum cum căutam cu febrilitate pe scala de unde scurte postul de radio de care aveam nevoie, o instanţă care să ne încurajeze să înfruntăm greutăţile vieţii de zi cu zi din timpul regimului comunist: Radio Europa Liberă.

Tot în 1997, sediul Europei Libere a fost vizitat de pre-şedintele României Emil Constantinescu. Cu acea ocazie, el s-a referit cu elocvenţă la rolul important pe care pos-turile Europa Liberă şi Libertatea l-au jucat în demolarea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit:

Sistemul comunist nu putea exista decât bazându-se pe un eşafodaj de minciuni şi prin excluderea populaţiei de la circuitul de informaţii. Comunismul a putut fi răsturnat de la putere nu prin forţa armelor, ci prin forţa cuvintelor şi, mai ales, a convingerilor. Iată de ce Radio Europa Liberă a jucat în timpul Războiului Rece un rol mai important decât orice armată, arsenal de rachete sau armament ultrasofisticat. Rachetele care au distrus comunismul au fost lansate de Europa

42 43

Liberă, cea mai importantă investiţie a Americii, arma cea mai redutabilă a Americii în Războiul Rece.

Întrebat despre importanţa pe care o are Europa Liberă, Lech Walesa, primul preşedinte ales în mod democratic al Poloniei, a răspuns: „Ar exista pământul fără căldura soarelui?“ 2

Ultimul tangou la München: Carlos Şacalul şi atentatul

de la Europa Liberă

„Problema unui mit nu este dacă e ade-vărat sau fals, şi nici dacă ne-am dori să fie adevărat, ci faptul că este cumva mai adevărat decât adevărul însuşi.“

THOMAS KENEALLY, „Lista lui Schindler“

La 30 noiembrie 2001, cu ocazia unei ceremonii în onoarea postului de radio Europa Liberă, Ion Iliescu, preşedintele României, a afirmat că eve-

nimentul reprezintă „o recunoaştere, poate întârziată, dar sinceră… Oricine va scrie istoria românilor din anii totalitarismului, nu va putea face abstracţie de rolul şi de impactul Europei Libere. El a adăugat că Europa Liberă a fost pentru România „o fereastră către lumea de «afară», normală, a informaţiei adevărate, multicolore şi pluraliste“.

Preşedintele Iliescu a amintit şi „partea întunecată“ a istoriei relaţiilor României cu Europa Liberă:

44 45

– atentatul terorist cu bombă de la sediul din München al Europei Libere, comis la 21 februarie 1981;– atacurile asupra unor redactori ai Departamentului Românesc;– circumstanţele „încă neelucidate“ în care au murit trei directori ai Departamentului Românesc al Europei Libere.

În acest context, preşedintele Iliescu a afirmat că auto-rităţile române colaborează cu „forurile internaţionale competente pentru clarificarea acestor cazuri“.

În calitate de director al Serviciului de Securitate al pos-turilor Europa Liberă/Libertatea, am participat la investi-gaţiile legate de una dintre cele mai brizante – din punct de vedere politic – operaţiuni ale grupării teroriste paneuro-pene dirijate de Carlos „Şacalul“: atentatul cu bombă de la sediul Europei Libere. Acesta a fost singurul atentat comis de Carlos împotriva unei ţinte americane, şi pentru care nu şi-a asumat niciodată răspunderea. Din analiza docu-mentelor poliţiei şi justiţiei germane, a rapoartelor întoc-mite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană şi Ungaria, precum şi a altor documente, am ajuns la concluzia că „Şacalul“ a condus operaţiunea de la Budapesta. În cele ce urmează vă voi expune detaliile modului în care acest act criminal a fost pus la cale şi executat.

Cine era Carlos „Şacalul“?

Înainte de a fi cunoscut drept Carlos „Şacalul“, Ilich Ramirez Sanchez s-a distins prin câteva acţiuni teroriste la începutul anilor ’70.1 Un exemplu al modului criminal

1 Pentru o selecţie a cărţilor privind începuturile carierei de terorist a lui Carlos, vezi Bibliografia anexată.

în care acţiona în acea perioadă este atacul cu o gre-nadă de mână de la cafeneaua Le Drugstore din Paris, la 15 septembrie 1974. Atacul s-a soldat cu doi morţi şi peste treizeci de răniţi.

Ramirez Sanchez trăia la Paris sub o identitate falsă. La 27 iunie 1975, trei ofiţeri ai serviciului francez de con-trainformaţii DST s-au prezentat la apartamentul din rue Toullier, în cadrul unei anchete legate de nişte atentate asupra companiei aeriene israeliene El Al de la Aeroportul Orly. Investigaţia era una de rutină, Sanchez nefiind con-siderat un suspect, motiv pentru care poliţiştii nu erau înarmaţi. În cursul discuţiilor, sub un pretext oarecare, Sanchez s-a dus la baie, unde avea ascuns un pistol. Înarmat, el s-a întors în cameră şi a deschis focul asupra celor trei agenţi care, luaţi prin surprindere, au fost o pradă uşoară (unul singur a supravieţuit). Carlos l-a împuşcat şi pe Michel Moukharbal, un colaborator apropiat, pe care îl bănuia că, informator fiind, ar fi pus poliţia pe urmele sale. Şaptesprezece ani mai târziu, un tribunal francez îl condamna pe Carlos în contumacie la închisoare pe viaţă pentru crimă.

Ramirez Sanchez locuise anterior la Londra sub numele de Carlos Andreas Martinez Torres, cetăţean peruan. După crimele de la Paris şi vâltoarea mediatică produsă de acestea, ziaristul britanic Peter Niesewand de la ziarul Guardian a fost informat de o sursă că autorul crimelor de la Paris ar putea fi acel Carlos Martinez Torres. Plecând pe urmele acestuia, Niesewand a vizitat-o pe una dintre prietenele lui Carlos. Cotrobăind printre lucrurile pe care Carlos le lăsase acesteia în grijă, Niesewand a găsit într-o geantă arme şi explozibili. O altă descoperire a fost un exemplar al cărţii lui Frederick Forsyth Ziua Şacalului. Întâmplător, Niesewand tocmai citise acest roman poliţist despre un asasin profesionist, plătit să îl ucidă pe preşedin-tele Charles De Gaulle. Considerând că romanul i-a servit

46 47

lui Carlos ca sursă de inspiraţie, Niesewand şi-a trimis articolul la redacţia ziarului Guardian cu titlul Carlos Şacalul, după care s-a dus la poliţia londoneză pentru a-şi prezenta rezultatele investigaţiei. Mitul Carlos se născuse. Scriitorul Frederick Forsyth nu s-a arătat impresionat de legendarul „Carlos Şacalul“ şi, după arestarea acestuia în 1994, a scris următoarele:

„Cu o singură excepţie, cariera lui Carlos este un lung şir de atacuri laşe asupra unor ţinte extrem de vulnera-bile. Ce poate fascina Occidentul la acest venezuelean scund, extrem de brutal şi, în fond, lipsit de succes? Părerea mea este că faima lui se bazează pe trei factori contestabili:

Carlos s-a dat mereu în vânt după publicitateCarlos a avut o reputaţie de crai, pe care a alimen-

tat-o asiduuCarlos – şi asta trebuie recunoscut – a fost un came-

leon uman care a reuşit să bântuie prin Europa multă vreme fără să i se poată lua urma.1

Carlos a savurat atenţia pe care i-o acorda presa inter-naţională, şi a ştiut să o exploateze. În 1975, în ajun de Crăciun, a condus cu succes o operaţiune de luare de osta-tici la sediul OPEC (organizaţia ţărilor exportatoare de petrol) de la Viena. Influenţilor ostatici arabi, el s-a pre-zentat cu aroganţă cu următoarele cuvinte: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit de mine“. Cu fiecare acţiune teroristă care a urmat, faima lui Carlos ca terorist temut şi invincibil a crescut constant. Dar, în timp ce mass-media occidentale se arătau fascinate de mitul său, Carlos s-a dat la fund şi următorii cinci ani a rămas pasiv.

1 Washington Post, 17 august 1994.

În cele ce urmează mă voi referi la Ilich Ramirez Sanchez folosind numele de Carlos pentru a păstra uni-tatea naraţiunii.

Carlos alege Europa de Est

În 1978, autorităţile de la Bagdad îi cer lui Carlos să părăsească Irakul, unde îşi stabilise temporar baza de ope-raţiuni. La plecare, ofiţeri irakieni din serviciul de infor-maţii i-au înmânat un plic cu 200.000 de dolari.1 După ce a testat mai multe ţări est-europene, în special Bulgaria, Carlos a decis în 1979 să se instaleze în Ungaria, dat fiind că aici putea dispune de „căi de circulaţie favorabile, controale reduse la graniţe şi relaţii bune cu Ministerul de Externe, instituţiile guvernamentale şi organele de securitate“.2 Serviciul de informaţii maghiar a monitorizat permanent toate mişcările şi convorbirile telefonice ale grupării lui Carlos, căreia i-a dat numele de cod C-79.

Carlos îşi denumise gruparea Organizaţia Luptei Armate Arabe – Braţul Revoluţiei Arabe (OAAS) şi, alter-nativ, Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali. Ea era compusă din terorişti provenind din mişcarea separa-tistă bască ETA/PM (Politico-Militar), gruparea teroristă elveţiană Prima Linea, Brigăzile Roşii din Italia, organi-zaţia Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, din foşti membri ai Celulelor Revoluţionare din Germania şi din alţi indivizi rămaşi neidentificaţi. Gruparea folosea engleza ca limbă de comunicare, dar nu avea o agendă, nu concepuse un plan politic strategic, nu elaborase un

1 Magdalena Kopp, Die Terrorjahre. Mein Leben an der Seite von Carlos (München, DVA, 2007), pag. 127.

2 Anexa A, Raport Stasi din 10 februarie 1981.

48 49

manifest şi nu dispunea de un logo.1 Carlos crease mitul şi ştia să-l exploateze în relaţiile sale cu Ungaria, RDG şi celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia. De pildă, într-o scrisoare adresată liderului Partidului Comunist Ungar Janoş Kadar la 2 aprilie 1980, Carlos explica astfel decizia sa de a se stabili în Ungaria:

Stimate Tovarăşe Janoş Kadar,

Ţările socialiste permit combatanţilor noştri să treacă nestânjeniţi pe teritoriul lor şi în ultimul timp se con-stată o tendinţă reală de a stabili relaţii cu organizaţia noastră. De un an, în lupta pentru atingerea ţelurilor noastre revoluţionare am beneficiat de avantajele unei depline securităţi oferite de Ungaria socialistă. De pe teritoriul ungar am reuşit, fără ca autorităţile de la Budapesta să ne stingherească, să dezvoltăm o reţea de relaţii internaţionale, stabilind contacte cu revoluţio-narii celorlalte state.

Cu salutări revoluţionare,Carlos,

în numele Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali2

Serviciul Securităţii Statului din Germania Răsări-teană, cunoscut sub numele de „STASI“, folosea pentru gruparea lui Carlos numele de cod „Separat“. Un document relevant din arhiva STASI, datat 10 februarie 1981, pre-zintă o listă cu planurile şi intenţiile grupării lui Carlos în Europa Răsăriteană:

1 Kopp, pag. 132.2 Scrisoarea a fost citată la conferinţa de presă din 27 iunie 1990 a minis-

trului de Interne maghiar Balacs Horvath, conferinţă de presă retransmisă de postul de radio public din Ungaria.

Raport asupra activităţii organizaţiilor teroriste, în special a Organizaţiei Revoluţionarilor

Internaţionali, condusă de bine-cunoscutul terorist „CARLOS“

(…)Gruparea se consideră în continuare o organizaţie

revoluţionară de luptă împotriva imperialismului în toate formele sale de manifestare. Acordă o atenţie spe-cială mişcărilor de eliberare naţională, considerând că acestea poartă acum cea mai evidentă formă de luptă revoluţionară. Statele socialiste sunt considerate ali-aţi strategici cu care gruparea vrea să întreţină relaţii prieteneşti, dar aşteaptă în schimb sprijin material şi logistic.

Organizarea de acţiuni teroriste proprii nu se află în prezent în centrul atenţiei grupării. Activităţile con-statate în ultimul timp, precum şi informaţii verificate permit concluzia că gruparea tinde să devină mai curând un coordonator, respectiv mijlocitor în raport cu diver-sele forţe teroriste naţionale. Membrii grupării „Carlos“ urmăresc să-şi întărească influenţa asupra altor organi-zaţii prin furnizarea de ajutoare în arme, bani şi paşa-poarte pe care le obţin din alte ţări sau le produc chiar ei, precum şi prin alte forme de sprijin logistic.

Opinia grupării „Carlos“ este că, pe termen scurt, nu este posibil să înfiinţeze baze proprii stabile în zona de operare. De aceea se preconizează pe termen lung (o perioadă de 10 până la 15 ani) crearea de baze în statele socialiste pentru întâlniri, dotarea tehnico-materială şi pentru recreere. Cartierul general va fi la Budapesta.

În cazul în care s-ar ivi probleme în raporturile cu statele socialiste, gruparea intenţionează să accepte oferta României şi să-şi mute cartierul general la Bucureşti. Oferta a fost făcută de ceva vreme de către

50 51

Serviciul de Securitate al României, care a pus o casă din Bucureşti la dispoziţia grupării.1

Cei doi terorişti germani din gruparea „Carlos“, Magdalena Kopp şi Johannes Weinrich, erau cunoscuţi sub numele de cod „Lilly“ şi, respectiv, „Steve“. Kopp, la acea dată iubita lui Carlos, era experta grupării în falsificarea de paşapoarte. În februarie 1980, Kopp şi Carlos au călă-torit împreună la Damasc, unde s-au întâlnit cu oficiali din primul eşalon al serviciului de informaţii. Cu acea ocazie, cei doi au primit paşapoarte diplomatice siriene, arme şi dreptul de a folosi două case. De asemenea, li s-au pus la dispoziţie automobile. Pe de altă parte, guvernul de la Damasc a dispus ca ambasadele Siriei din Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria să-i acorde asis-tenţă lui Carlos la solicitarea acestuia.

Începutul unei relaţii problematice

La 16 iulie 1979, Ambasada Yemenului de Sud din Berlin a solicitat printr-o notă Ambasadei Ungariei din Germania de Est să emită o viză de o lună pentru Adil Favez Ahmed (Carlos) care urma să sosească a doua zi şi deţinea un paşaport diplomatic. Nu a trecut mult şi viaţa lui Carlos în Ungaria a devenit agitată. La 20 august 1979 (la ora 6.30), Carlos s-a prezentat la sediul central al miliţiei din Budapesta, unde a depus o plângere că este urmărit de trei bărbaţi într-un automobil Opel cu plăci de înmatriculare vest-germane (WES-YE 359). Poliţia maghiară l-a calmat promiţând că va investiga cazul.

Cu puţin timp înainte de vizita la Budapesta a cancelaru-lui vest-german Helmut Schmidt, un diplomat vest-german

1Anexa A.

s-a prezentat la Ministerul de Interne şi a informat auto-rităţile maghiare că, într-o scrisoare anonimă primită în ziua precedentă de Ambasada RFG de la Viena, se afirma că teroristul Carlos trăieşte la Budapesta sub numele Adil Favaz Ahmed. Ministerul de Interne a dat asigurări că va investiga. La 29 august, Carlos a întâmpinat-o la aeroportul budapestan pe Magdalena Kopp, care venea de la Berlin. În drum spre locuinţa lor, Carlos a observat o altă maşină suspectă, a oprit, a sărit din propriul automobil şi a des-chis focul asupra acesteia. Cele patru focuri de armă n-au rănit pe nimeni. Ajuns acasă, Carlos l-a sunat pe Johannes Weinrich la Berlin, spunându-i să nu vină la Budapesta pentru că agenţi secreţi germani sau italieni îi luaseră urma. Carlos s-a dus apoi din nou la sediul miliţiei şi a insistat să vorbească cu oficiali ai serviciului secret. Potrivit unei surse oficiale, partea maghiară a acceptat să se întâlnească cu Carlos la 30 august pentru a-i spulbera temerile. Cu acea ocazie, Carlos a cerut să i se acorde protecţie de corp şi s-a oferit să coopereze cu serviciul secret maghiar.

A doua zi, agenţi secreţi ungari i-au spus lui Carlos că era probabil urmărit de serviciul secret vest-german din cauza apropiatei vizite a cancelarului Schmidt. Ei i-au sugerat ca el şi ceilalţi membri ai grupării să părăsească Ungaria înaintea vizitei cancelarului Schmidt. La 2 sep-tembrie, Carlos şi Magdalena Kopp au plecat cu avionul la Sofia. Vizita şefului guvernului vest-german s-a desfăşurat fără incidente între 4 şi 6 septembrie 1979. Carlos nu a revenit în Ungaria decât la sfârşitul lunii septembrie.

Generalul Pacepa

În iulie 1978, generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa s-a refugiat în Occident cerând azil la Ambasada americană

52 53

din Bonn. Consilier apropiat al preşedintelui Ceauşescu şi director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), Pacepa era un cunoscător din interior al sistemului şi al aspectelor secrete ale biografiilor membrilor conducerii Partidului Comunist. O lună după fuga sa, el a fost condam-nat la moarte în contumacie pentru „trădare, dezertare şi refuz de a se întoarce în patrie“. Pentru executarea sen-tinţei, Securitatea a apelat la un personaj dubios: Carlos „Şacalul“. Pacepa nu avea cum să ştie ori să-şi imagineze că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă, în cele din urmă, la atentatul comis de Carlos asupra postului de radio Europa Liberă la 21 februarie 1981.

Serviciul de spionaj român a stabilit un prim contact cu Carlos, prin intermediul palestinienilor, în august 1979. Doi ofiţeri români de Securitate, Sergiu Nica şi Ion Deaconescu, au făcut deplasarea la Praga pentru discuţi-ile cu Carlos. Scopul lor era să-l determine pe Carlos să-l lichideze pe Pacepa contra sumei de 10.000 de dolari. Nica şi Carlos s-au întreţinut în limba engleză. N-au ajuns la o înţelegere.

Din motive încă neclare, la exact nouă ani de la atentat (21 februarie 1990), Nica a scris cu mâna lui un raport privind o serie de acţiuni ale Securităţii despre care deţinea informaţii:

În anul 1978, când a trădat Pacepa, funcţionam în UM 0620 Bucureşti, şef serviciu informativ şi, printre altele, lucram personal la acţiunea informativă asupra teroristului internaţional „Carlos“. Acţiunea informa-tivă era deosebit de dificilă deoarece nu exista niciun fel de reţea informativă, ameninţări cu privire la ţara noastră erau destule (atac asupra Aeroportului Otopeni, vizarea unor ambasade străine din Bucureşti şi altele), iar practic teroristul nu putea fi localizat.

În anul 1979, printr-o sursă străină am reuşit să stabilesc că teroristul „Carlos“ trăia în ţările socialiste, cu asentimentul şi sprijinul acestor state (RDG, RPP, RSC, RPU şi Iugoslavia) şi în plus faptul că era interesat să realizeze un contact şi cu autorităţile din România.

Am raportat informaţia şi după participarea la întâl-niri cu sursa a col. Blaga Ştefan şi gral. lt. Vlad Iulian, conducerea Departamentului Securităţii Statului, per-sonal Postelnicu Tudor a hotărât să fac o deplasare în străinătate pentru a verifica informaţia cu privire la identitatea lui „Carlos“, a atitudinii acestuia faţă de România şi eventuale posibilităţi de a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa….

În perioada 1981–1982 (iunie), gral. lt. Pleşiţă N. a efectuat mai multe întâlniri cu „Carlos“ şi alţi membrii (sic) ai organizaţiei acestuia urmărind următoarele:

– determinarea lui „Carlos“ să nu întreprindă acţi-uni teroriste împotriva României;

– acordarea unor facilităţi acestuia (întâlnire la Bucureşti cu mama sa, cu alţi membrii (sic) din ţări ale Americii de Sud etc.);

– determinarea lui „Carlos“ să ne sprijine în neutra-lizarea trădătorului Pacepa.

Din câte cunosc, cu trădătorul nu s-a făcut nimic, pe motiv că nu aveau oameni în SUA…1

În ianuarie 1980, pe când locuia la Budapesta, Carlos a trimis-o pe Magdalena Kopp la Bucureşti, unde aceasta a rămas trei zile. Nemulţumit de rezultatele convorbirilor purtate de Kopp, Carlos, însoţit de Weinrich, a plecat la Bucureşti pentru noi negocieri.

Înaintea atentatului, Carlos a avut contacte telefonice frecvente cu locotenent-colonelul Sergiu Nica, care folosea numele de cod „Andrei Niţescu“. Încă din 4 februarie 1980,

1 Anexa C. Guvernul român a pus raportul lui Sergiu Nica la dispoziţia procu-rorilor germani care au investigat atentatul de la München. Nica a murit în 1995.

54 55

ungurii ştiau de planurile de asasinare a unui emigrant român care lucra la Europa Liberă. La acea dată, numele viitoarei victime nu fusese încă pronunţat. După multe convorbiri telefonice cu Sergiu Nica, Carlos şi Johannes Weinrich s-au dus la Bucureşti să se întâlnească cu partea română.

La 18 august 1980, Ministerul de Interne român aproba Planul de Acţiune Nr. 225/f.9/0025323 împotriva directo-rului secţiei române a Europei Libere, Noel Bernard. Acest Plan de Acţiune conţine singura referinţă directă cunos-cută până acum la atentatul cu bombă de la Europa Liberă, comis şase luni mai târziu:

Întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării activităţii obiectivului „EUROPA LIBERĂ“ şi al neu-tralizării unor angajaţi, prin avarierea şi distrugerea unor clădiri şi instalaţii ale postului, a locuinţelor şi mijloacelor de transport personale, precum şi prin pro-ducerea de vătămări corporale asupra celor mai activi angajaţi şi colaboratori ai „EUROPEI LIBERE“.

Prin sursele: RIVA, PROTOPOPESCU, KRAUS, BARTA GEZA şi altele, vom studia clădirile şi insta-laţiile postului de radio EUROPA LIBERĂ, sistemul de pază şi securitate, punctele vulnerabile etc., în sco-pul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţiilor postului de radio EUROPA LIBERĂ, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc.1

La 6 septembrie, ofiţeri ai serviciilor secrete ungare au pătruns într-unul dintre apartamentele folosite de mem-brii grupării „Carlos“ şi au descoperit documente însem-

1 Anexa D – Planul de Măsuri împotriva lui Noel Bernard.

nate „România“ care confirmau legăturile lui Carlos cu Securitatea.

Teroristul elveţian Bruno Breguet, nume de cod „Luca“, a intrat în rândurile grupării în septembrie 1980.1 El a par-ticipat în noaptea din 24 spre 25 septembrie la o întâlnire la Budapesta împreună cu Carlos şi Weinrich.

Un raport ultrasecret din 3 octombrie 1980 al Secţiei III/II-8 a Ministerului de Interne maghiar, raport bazat pe monitorizarea convorbirilor telefonice dintre Carlos şi Sergiu Nica, identifica drept posibile ţinte de atentat pe redactorul Europei Libere Emil Georgescu, regele Mihai, scriitorul Paul Goma şi alţi emigranţi.2 Atentatul asupra lui Emil Georgescu era conceput ca parte a unui atac asu-pra secţiei române a Europei Libere, ocazie cu care tero-riştii ar fi trebuit să pună mâna şi pe o serie de documente „secrete“.3

În plus, Carlos primise misiunea de a pune o bombă la sediul Europei Libere de la München, de a distruge sta-ţia de ascultare radio de la Schleissheim şi de a obţine documente „secrete“ care erau depozitate acolo. În schimb, autorităţile române i-au pus la dispoziţia lui Carlos 34 de paşapoarte germane, franceze şi austriece. Carlos, Weinrich şi Magdalena Kopp au căpătat paşapoarte diplo-matice româneşti.

La 14 octombrie 1980, Carlos a condus o „şedinţă de pregătire“ la o reşedinţă secretă din Budapesta, pusă la dis-poziţie de serviciul de informaţii maghiar. Carlos şi acoliţii

1 Kopp, pag. 136.2 Raportul a fost remis procurorilor germani de autorităţile maghiare.

Autorul dispune de o copie a raportului.3 În iulie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 22 de ori în gara-

jul locuinţei sale de un interlop francez care a fost arestat împreună cu un conaţional, pe când încercau să se refugieze cu o maşină în Austria. Cei doi au fost condamnaţi. Ei nu au invocat niciun motiv politic pentru atentat, după cum n-au putut fi găsite dovezi ale unor legături cu Carlos. Vezi Capitolul 3 pentru detalii. În februarie 1981, scriitorului Paul Goma i-a fost trimisă o carte cu memoriile lui Hrusciov în care fusese disimulată o bombă. Vezi Capitolul 5 pentru detalii.

56 57

săi au analizat atunci nişte rapoarte de supraveghere care detaliau situaţia la postul de radio Europa Liberă în zilele de sâmbătă, şi anume seara târziu. Evident, cineva ţinuse sub supraveghere clădirea postului de radio, urmărind mai ales situaţia la ora 21.00 şi la unu noaptea. Potrivit rapoar-telor, în aproximativ 40 la sută din birouri, lumina era aprinsă, estimându-se că circa 20 la sută din angajaţi s-ar afla la lucru la ora 9.00 seara. Dar, în momentul exploziei, sâmbătă seara, la ora 21 şi 50 de minute, în clădire se aflau de fapt numai 40 de angajaţi din totalul de aproape o mie. Estimarea teroriştilor s-a dovedit, deci, falsă cu privire la numărul persoanelor din clădire.

Carlos a decis cu acea ocazie că un grup de terorişti se va duce în noiembrie la München unde va aştepta transpor-tul de material explozibil, arme şi alte obiecte de logistică necesare pentru comiterea atentatului. S-a stabilit că sunt necesare noi acţiuni de supraveghere a postului de radio.

La 19 decembrie 1980, Carlos şi Johannes Weinrich, care fusese însărcinat cu conducerea atentatului, au avut la Budapesta o dispută asupra modului de înfăptuire a atacului. Din convorbirea celor doi, înregistrată de servi-ciul secret maghiar, reiese că în opinia lui Carlos atentatul trebuia comis în ajunul sau în prima zi de Crăciun, întrucât nimeni nu se aşteaptă la un atentat într-o astfel de zi. Weinrich era în principiu de acord cu planul lui Carlos, dar i-a atras atenţia că nu erau încă pregătiţi, întrucât nu dispuneau de automobilele necesare. Carlos i-a dat drep-tate şi a propus ca dată ajunul Anului Nou.

Cu aceeaşi ocazie, Weinrich i-a povestit lui Carlos cum, în cursul acţiunii de recunoaştere pe care a întreprins-o la München la începutul lunii împreună cu Bruno Breguet, a urinat la tulpina unui pom de pe terenul Europei Libere şi a trezit atenţia a doi paznici. Aceştia mergeau în direcţia sa, dar nu l-au interpelat. Cu această ocazie, Weinrich a observat că unul dintre paznici avea un mănunchi de chei

într-o mână şi o lanternă în alta. Întrucât fusese văzut de paznici, Weinrich a susţinut că are nevoie de o nouă haină de iarnă pentru a nu fi recunoscut. Weinrich a adăugat că ar prefera să nu trebuiască să tragă asupra paznicu-lui de la intrarea principală. Întrebat de Carlos de ce nu, Weinrich a afirmat că asta ar atrage atenţia asupra lor, şi că pomul de Crăciun luminat din faţa clădirii radioului oricum limita câmpul vizual al paznicului. La rândul său, Carlos a susţinut că şi în eventualitatea că va fi descoperită înainte de explozie, bomba va sări oricum în aer la cea mai mică tentativă de a fi mutată din loc. Iar în acest caz, era de părere Carlos, CIA va putea constata cât de buni profesionişti sunt ei.

Ora la care urma să fie comis atentatul a fost stabilită iniţial la 22.15. Weinrich îi spusese lui Carlos că, potrivit cercetărilor sale, după atentat va avea nevoie împreună cu Bruno Breguet de 12 minute pentru a ajunge la gară şi a pleca cu trenul din München în direcţii diferite. În eventualitatea că erau prinşi în tren, fiecare dintre ei dis-punea de un alibi. În ceea ce-l privea pe Breguet, acesta urma să plece la Nürnberg, unde urma să se urce în trenul care venea din Elveţia cu destinaţia Berlin. În tren avea să facă un schimb de bilete cu un complice care urcase în Elveţia şi călătorea la Berlin. Carlos s-a arătat încântat de acest aranjament.1

În perioada 30 ianuarie–3 februarie 1981, Carlos s-a aflat la Bucureşti. Profitând de absenţa sa din Budapesta, membri ai serviciului maghiar de contrainformaţii au per-cheziţionat apartamentul lui Carlos şi au descoperit docu-mentaţie recent achiziţionată despre modul de fabricare a bombelor artizanale. Printre hârtiile documentaţiei aduse la Budapesta de teroristul ETA Luc Edgar Groven („Erik“)

1 Raport de monitorizare al serviciilor secrete maghiare inclus în docu-mentele predate procuraturii germane; autorul deţine o copie a raportului tradus în germană.

58 59

se aflau şi câteva planuri exacte ale sediului Europei Libere de la München şi ale celorlalte clădiri de care dispunea radioul în Germania. Documentaţia nu făcea nicio referire la data la care urma să aibă loc atentatul.

Carlos s-a decis pentru 14 februarie, ziua Sfântului Valentin. Atacul a fost amânat cu o săptămână întrucât ETA nu a putut să facă rost în timp util de vehiculele nece-sare acţiunii. La 13 februarie, Carlos l-a sunat la telefon pe „Andrei“ la Bucureşti şi, în termeni voalaţi, l-a informat că activităţile lui „Steve“ trebuiau amânate: „Steve nu poate veni la Bucureşti la sfârşitul săptămânii, dar va ajunge câteva zile mai târziu“.

La 19 februarie, Weinrich l-a sunat la telefon pe Carlos şi i-a spus pe ocolite că atentatul va avea loc înainte de duminica următoare: „Întâmpinase greutăţi la bancă în legătură cu transferul unor bani, dar chestiunea va fi rezol-vată până duminică dimineaţă“. În dimineaţa următoare, Carlos i-a spus lui Nica la telefon că „Steve va veni la Bucureşti duminică dimineaţă. La 10.00 îi va spune ora exactă a sosirii lui Steve.“1

Atentatul

Din cauza restricţiilor impuse de municipalitate, doar trei becuri de 50 de waţi luminau partea exterioară a clă-dirii: nu era permis ca o iluminaţie prea puternică să-i deranjeze pe vecini. Astfel, locul în care a fost plasată bomba nu era luminat decât de slaba lumină ce răzbătea din birourile mai apropiate. Cum, în acea noapte de sâm-bătă, lumina nu era aprinsă decât în puţine birouri, calea aleasă de terorişti pentru a se apropia de clădire era bine protejată de întuneric.

1 Ibid.

Din personalul de pază, doar doi membri patrulau în exterior: unul se ocupa de fapt de parcare, celălalt făcea din când în când rondul clădirii. Un rond dura circa 18 minute, şi nu se făcea decât unul pe oră. Paznicul respectiv s-a aflat în colţul în care a fost plasată bomba la ora 21 şi 18 minute. Nu a observat nimic suspect. Atentatul din acea noapte era primul atac fizic asupra clădirii radioului de când exista ea. Nu au fost nici avertismente, nici ameninţări de vreun fel. În consecinţă, nimeni nu era cât de cât alertat.

Temperatura era sub zero grade şi zăpada apucase să se depună pe terenul din jurul clădirii cu un etaj, lungă şi cu numeroase aripi, a postului de radio Europa Liberă/Libertatea, în acea noapte a lui 21 februarie 1981.

Toate probele obţinute ulterior indică că în atentat au fost implicaţi fizic patru membri ai bandei lui Carlos:

Johannes Weinrich (nume de cod Steve) provenind din gruparea teroristă Celulele Revoluţionare;

Bruno Breguet (nume de cod Luca) din gruparea teroristă elveţiană Prima Linea;

Jose Maria Larretxea (nume de cod Schep) din gru-parea teroristă bască ETA;

o femeie încă neidentificată (nume de cod Secretara) din ETA.

Nu există martori ai momentului în care teroriştii s-au dat jos din maşina lor parcată într-o zonă întunecată vizavi de clădirea radioului. Cu paşi repezi şi furişaţi, doi membri ai bandei lui Carlos – probabil Weinrich şi Breguet – s-au apropiat de clădire, purtând o bombă cu detonare de la distanţă, constând din circa 15 kg de Nitropenta, explozibil de tip „plastic“, de producţie românească. Bomba a fost depusă lângă un zid al clădirii aproape goale la acea oră. Teroriştii au părăsit apoi în grabă zona radioului. Modul în care a fost detonată bomba, respectiv cu ajutorul unui

60 61

ceas sau printr-un semnal radio, continuă să fie o enigmă. Din cauza distrugerii totale a bombei, experţii poliţiei nu au putut determina mecanismul de declanşare.

Teroriştii au plasat bomba în dreptul biroului de ştiri al secţiei cehe a postului Europa Liberă. La acea oră, trei membri ai redacţiei pregăteau buletinul de ştiri de la ora 22.00. La ora 21.50, în birou a sunat telefonul, un redactor a ridicat receptorul, dar nimeni n-a răspuns. În clipa urmă-toare, o explozie a transformat redacţia într-o grămadă de moloz. Timpul exact al detonaţiei a fost ulterior con-firmat de o agenţie germană de monitorizare a seismelor. Deflagraţia a fost atât de puternică încât a fost înregistrată de seismografe.

Teroriştii nu au mai apucat să vadă pagubele produse ori să audă ţipetele răniţilor, întrucât, imediat după declanşa-rea bombei, au pornit cu o maşină în mare viteză, părăsind zona peste podul de pe Isar din apropiere. Cei doi terorişti basci au lăsat însă în urmă, parcată regulamentar, la circa 500 de metri de clădirea radioului, o maşină Ford albă cu numere de înmatriculare franceze furate cu o noapte înainte la Strasbourg. Abia şase luni mai târziu, poliţia germană a ridicat automobilul pe care îl credeau pur şi simplu o maşină oarecare abandonată. Mare a fost uimirea poliţiştilor când, deschizând maşina, au descoperit în con-sola dintre cele două scaune din faţă cinci grenade de mână sovietice de tip Koveşnikov F-1. Acelaşi tip de grenadă pe care îl folosise Carlos la Paris în anii ’70.

După atentat, Breguet a fugit, conform planului, la Berlin cu un tren ce venea din Elveţia şi în care îl aştepta un complice cu un bilet elveţian care să-i servească drept alibi. La rândul său, Johannes Weinrich a luat un tren spre Elveţia. Teroriştii ETA au părăsit Germania cu una dintre maşinile furate. Lunile de pregătiri asidue de la Budapesta le-au permis celor patru făptaşi să-şi ducă la îndeplinire planul şi să scape neprinşi de autorităţile germane.

Deflagraţia a provocat pagube considerabile şi a semă-nat teroare în întreg cartierul. Ferestrele s-au făcut zob pe o rază de o sută de metri în jurul clădirii. Explozia a putut fi auzită în tot Münchenul. Distrugerile suferite de clădire au fost evaluate la peste două milioane de dolari. Doi locatari din zonă şi patru angajaţi ai radioului au fost grav răniţi. Dintre aceştia, secretara cehă Maria Pulda a avut ghinionul să fie rănită mai ales la faţă. Pentru a i se reface chipul, această femeie a fost supusă de-a lungul anilor la peste 20 de operaţii. Avea să moară în anul 2003, mutilată şi la suflet, nu doar la faţă.

Duminică, 22 februarie 1981, Nica îl sună la telefon pe Carlos la ora 9.21 dimineaţa şi îl întreabă ce s-a mai întâmplat şi când are de gând să vină la Bucureşti. Carlos răspunde că totul „e în ordine, dar că n-a dormit toată noaptea şi de aceea îl va suna înapoi de îndată ce va avea confirmarea de la Steve, dar un lucru e sigur – că eveni-mentele s-au desfăşurat conform planului.“

În aceeaşi seară, la ora 6.00, militantul ETA Luc Groven (Erik) i-a telefonat lui Carlos şi l-a felicitat călduros, spu-nând că „Schep“ şi „Secretara“ erau bine şi nevătămaţi. Carlos l-a rugat să transmită celor doi felicitările sale. Erik i-a spus că va putea să-i felicite personal când îi va întâlni. Cu aceeaşi ocazie, Carlos i-a spus lui Erik că „în ultimul timp s-a ocupat numai cu atentatul şi a fost nevoit să amâne alte chestiuni. Slavă Domnului, afacerea s-a termi-nat cu bine şi încă într-un moment foarte oportun, dat fiind că peste câteva zile va începe conferinţa [cel de-al 26-lea Congres al Partidului Comunist de la Moscova], iar aten-tatul va fi un subiect de reflecţie pentru participanţi“.

Ulterior, Weinrich l-a chemat la telefon pe Carlos din Elveţia şi i-a transmis că „ieri şi-a întâlnit familia şi totul e în ordine. Toate rudele s-au întors dintr-o scurtă vacanţă şi sunt acum acasă.“1

1 Raport de monitorizare al serviciilor secrete maghiare.

62 63

La 6 martie 1981, Carlos a zburat la Bucureşti, unde colonelul Sergiu Nica şi alţi ofiţeri de Securitate i-au făcut o primire nu prea călduroasă, chiar dacă a fost „udată“ cu şampanie. Nica era vizibil contrariat, dar Carlos nu părea să-şi dea seama că rezultatele acţiunii nu erau pe potriva dorinţelor Securităţii. Nica a ridicat o cupă de şampanie şi a făcut următorul toast ironic la adresa lui Carlos: „De obicei, omor pentru bani, dar de data asta omor pe gratis. Noroc!“1,Carlos a râs, neînţelegând ironia. Nica aflase de o întâmplare din viaţa lui Carlos, când, prin anii ’70, venind în vizită la un amic, i-a pus acestuia pe neaşteptate pistolul la tâmplă şi i-a spus: „Îţi aminteşti de filmul în care un cowboy spune «Eu omor pentru bani, omor pentru o femeie, dar pe tine te omor pe gratis pentru că îmi eşti prieten»“. După care Carlos şi-a îmbrăţişat prietenul. Nu fusese decât o glumă.2

Carlos nu avea niciun motiv ideologic să comită atenta-tul asupra Europei Libere. Singura sa motivaţie era câşti-garea unei sume de bani. Şi în acest scop s-a lăsat năimit de regimul Ceauşescu. Într-o scrisoare din august 1983, adresată lui Johannes Weinrich, Carlos nu face niciun secret din importanţa pe care o acorda banilor:

Fă rost la Bucureşti de toate hârtiile şi fotografiile legate de brătrâna evreică de la Roma cu care ai vorbit odată la telefon. Cred că e cazul să ne ocupăm de această afacere luna viitoare, când baba se întoarce din vacanţă ...Nu uita că e vorba de un milion de dolari!3

1 Kopp, pag.137.2 John Follain, Şacalul - întreaga poveste a legendarului terorist Carlos

(Arcade Publishing, New York, 1998), pag.126, unde se citează din articolul lui Robert Fisk, apărut în ziarul The Independent din 20 august 1994.

3 Raport de monitorizare al serviciilor secrete maghiare.

Contactele lui Carlos cu România şi alte state comuniste

După atentatul de la Europa Liberă, Carlos a devenit un factor de risc pentru ţările comuniste. Giorgio Bellini (Roberto), născut în Elveţia şi figurând în arhivele STASI ca membru al grupului „Carlos“, fusese arestat în Germania Federală cu puţin timp înaintea atentatului. Din actele STASI reiese că Bellini „era la curent cu pregătirea şi exe-cutarea atentatului împotriva Europei Libere“. Un ofiţer STASI scrie într-un raport că, „dacă Bellini va da în vileag ceea ce ştie, statele socialiste vor fi confruntate cu mari pericole“. Giorgio Bellini nu a făcut însă nicio dezvăluire în cursul anchetei poliţiei vest-germane. Cum nu aveau nicio dovadă privind implicarea sa în atentat, autorităţile germane l-au eliberat. Mulţi ani mai târziu, Bellini avea să declare sub jurământ procuraturii elveţiene şi germane că n-avusese habar de atentat. Magdalena Kopp avea să susţină versiunea lui Bellini în declaraţiile ei făcute sub jurământ în cadrul anchetelor din Elveţia şi Germania.

După câteva săptămâni de odihnă şi recreere la Bucureşti, Carlos s-a întors la Budapesta, unde îl aştep-tau însă vremuri grele cu gazdele maghiare. Ungurii au solicitat „consultări multilaterale“ pe tema Carlos cu cele-lalte ţări din Pactul de la Varşovia. În mai 1981 s-a luat o decizie comună la nivel de servicii secrete de a se „analiza împreună cu colegii cubanezi“ posibilitatea ca aceştia să convingă grupul lui Carlos să-şi mute baza în Cuba. Potrivit documentelor din arhivele STASI, serviciile secrete din mai multe ţări au decis să adopte o atitudine precaută, de teamă că grupul „Carlos“ ar putea să se răzbune ori să treacă în „tabăra inamică“.

64 65

Serviciul secret cehoslovac StB şi KGB-ul sovietic au acceptat punctul de vedere al ungurilor. Acceptul serviciu-lui secret bulgar a venit ulterior. Reprezentanţii serviciului secret cubanez de la Budapesta au fost înştiinţaţi despre măsurile comune ce urmau să fie puse în aplicare.

În martie 1991, în timpul anchetei germane privind aten-tatul de la Europa Liberă, am avut ocazia să examinez rapor-tul fotocopiat al unui fost ofiţer STASI. Raportul de 52 de pagini era datat 29 aprilie 1981 şi era clasificat ultrasecret. Tot ultrasecret era şi memorandumul care însoţea raportul, memorandum semnat de adjunctul ministrului Securităţii Statului, generalul-maior Neiber, şi adresat ministrului de Interne est-german Mielke. Iată ce scria Neiber:

Alăturat vă prezint raportul Secţiei XXII privind con-sultările desfăşurate la Berlin între 24 şi 25 aprilie 1981 cu tovarăşul locotenent-colonel Varga, şeful Secţiei 8 a administraţiei centrale Nr. 2 a serviciului de securi-tate fratern din Republica Populară Ungară, consultări dedicate operaţiunii „Separat“.

Tovarăşul Varga ne-a înmânat cu această ocazie „o documentaţie privind pregătirea atentatului comis de «Separat» asupra postului de radio Europa Liberă din München“. Conţinutul documentaţiei a fost obţinut de tovarăşii maghiari prin metode operative specifice.

În ceea ce ne priveşte, vom avea noi consultări în acest caz cu tovarăşii din Cuba şi cu KGB-ul sovietic. Intenţionăm să examinăm cu tovarăşii cubanezi dacă poate fi oferită perspectiva unei şederi în America Latină, care să fie acceptabilă şi pentru membrii gru-pului „Separat“.1

Ministrul de Interne a returnat raportul după ce a notat pe prima pagină „De acord. Mielke“. La 4 mai 1981, un

1 Anexa B: Raport Stasi din 29 aprilie 1981.

exemplar al raportului Varga de şase pagini a fost trimis şefului Departamentului X însoţit de următoarea notă:

Tovarăşul general maior Neiber a dispus să vi se pună la dispoziţie un exemplar al raportului Secţiei XXII privind consultările avute în zilele de 24 şi 25 aprilie 1981 cu tovarăşul locotenent-colonel Varga de la organele de securitate frăţeşti din Ungaria.

Tovarăşul ministru a primit originalul; el a aprobat propunerea tovarăşilor maghiari de a nu se organiza acum consultări multilaterale în chestiunea „Separat“ sau noi discuţii cu tovarăşi cubanezi sau de la KGB-ul sovietic.

Documentaţia predată de tovarăşii maghiari privind pregătirea unui atentat la postul de radio Europa Liberă din München a fost evaluată de Secţia XXII şi a fost anexată dosarului privind operaţiunea „Separat“.1

Joszef Varga era ofiţerul de informaţii maghiar însăr-cinat să ţină legătura cu Carlos. În interviuri televizate şi în depoziţii făcute sub jurământ în cadrul investigaţiilor din Ungaria şi Germania legate de procesul intentat lui Johannes Weinrich, Varga recunoştea că l-a întâlnit pe Carlos la Budapesta de 20-25 de ori. El susţinea, pe de altă parte, că n-a vorbit niciodată cu Carlos sau cu Weinrich despre atentatul de la Europa Liberă. Într-un interviu televizat, Varga a afirmat că ofiţeri maghiari au trimis omologului sovietic informaţiile pe care le deţineau dinain-tea atentatului. Rezidenţa KGB de la Budapesta le-a spus ungurilor că va pune informaţiile la dispoziţia francezilor ca un gest de bunăvoinţă şi în speranţa ameliorării rela-ţiilor sovieto-franceze. Varga a precizat că transferul de informaţii la Paris nu a fost confirmat niciodată.

1 Autorul deţine o traducere a raportului.

66 67

Ministerul de Interne maghiar l-a convocat apoi pe Carlos cu scopul de a-l confrunta cu dovezi de încălcare a legislaţiei ungare de către grupul său. Carlos urma, de asemenea, să fie avertizat că „serviciile secrete“ occidentale şi Interpolul îi căutau febril pe el şi pe membrii grupului său.

Întâlnirea cu Carlos şi Weinrich, care a durat două ore, a fost înregistrată cu o cameră de luat vederi ascunsă. Din nefericire, nu s-au păstrat decât câteva minute de înregis-trare, de calitate proastă. Discuţiile, aprinse uneori, s-au dus în rusă şi engleză. La un moment dat, lui Carlos i s-a prezentat un raport Interpol contrafăcut în care se susţi-nea că grupul lui Carlos fusese identificat la Budapesta. Carlos a reacţionat cerând serviciului de contrainformaţii maghiar să obţină „informaţii privind motivele pentru care era căutat împreună cu oamenii său de serviciile secrete occidentale.“1

Lui Carlos i s-a pus în vedere să părăsească Europa Răsăriteană împreună cu grupul său în decurs de două până la patru luni. Li se permitea să-şi ia cu ei armele, sub-stanţele explozive şi alte materiale. Lui Carlos i s-a retras viza de şedere în Ungaria. Membrilor grupului său li se va permite să tranziteze Ungaria şi să stea la Budapesta doar pentru perioade scurte de timp. Andras Petresevitis, direc-torul adjunct al Serviciului de contrainformaţii maghiar, i-a spus lui Carlos textual:

Nu pot să spun mai mult în prezent. Potrivit informa-ţiilor de care dispun, prezenţa dumitale în Ungaria a devenit un risc. E simplu de înţeles de ce am ajuns la concluzia că trebuie lichidată baza de la Budapesta. Pentru că nu trebuie să organizezi de aici activitatea grupului. Nu eşti în siguranţă aici. Dacă eşti descoperit, sunt periclitate şi acţiunile. Cred că te simţi răspunzător pentru toţi oamenii tăi. Sper că m-am exprimat limpede. 1 Televiziunea de stat maghiară, Programul Panorama, 6 iulie 1990.

Dacă ţi-ai continua activitatea de aici, grupul tău ar fi în pericol. În acelaşi timp, interesele Republicii Populare Ungare ar fi periclitate. De aceea, te informăm despre decizia noastră. Trebuie să lichidezi baza. Subliniez, cererea noastră este să lichidezi baza. Subliniez că vei avea dreptul să călătoreşti prin Ungaria. Vei putea sta aici pentru scurte perioade de timp. Nu îţi limităm liber-tatea de mişcare şi activitatea. Nu ne amestecăm.1

Petresevitis îl descria pe Carlos drept o persoană „schi-zofrenă, angoasată, paranoică. Trebuie, totodată, spus că nu este prost sau neinstruit. Totuşi, Carlos este o perso-nalitate de un fanatism primejdios, care nu se va da în lături de la nimc dacă vrea să se răzbune.“2 Cu ocazia întâlnirii de la Ministerul de Interne, partea maghiară şi-a exprimat nemulţumirea că grupul lui Carlos strân-sese un întreg arsenal de arme. Replica lui Carlos a fost: „Dar nu-i vorba decât de o tonă şi jumătate. În România am zece tone“.

Într-un interviu televizat din 1990, fostul director al Serviciului de Contrainformaţii maghiar, Miklos Redei, a fost întrebat de ce nu l-a arestat sau lichidat pe Carlos. Redei a răspuns:

Să vă spun cinstit, ar fi fost foare uşor să-l arestăm, chiar dacă acţiunea s-ar fi soldat cu victime. Dar eram convinşi că o astfel de operaţiune ar fi provocat acţiuni de răzbunare împotriva Ungariei din partea întregului grup care nu era alcătuit doar din câţiva oameni. Ar fi putut pune bomba la oricare dintre ambasadele noastre, ar fi putut lua ostatici, ar fi putut deturna şi arunca în aer avione ungureşti etc.3

1 Ibid.2 Ibid.3 Ibid.

68 69

În urma discuţiilor, Carlos şi-a mutat baza de operaţii de la Budapesta la Damasc. Judecând după scrisorile lui fotocopiate aflate în arhiva STASI, mitul lui Carlos începe să pălească, după cum se infirmă şi ideea că grupul lui s-ar fi bucurat de susţinere financiară totală din partea Siriei. În iunie 1982, Carlos îi scria lui Weinrich:

Ali ia 15.000 de dolari, mai rămân doar 15.000... iar eu nu mai dispun decât de 9.000 de dolari. Din acest motiv: 1) cheltuieşte cât poţi de puţin; 2) evită călătoriile inutile; 3) fii cât poţi de strâns la mână în relaţiile cu camarazii.

Weinrich, la rândul său, i-a scris lui Carlos că situaţia lui financiară era atât de critică încât se gândea să ceară părinţilor din Germania Federală un împrumut de 50 până la 100.000 de mărci. Carlos continua să aibă probleme financiare şi în august 1983, când îi scria lui Weinrich:

Voi profita de intervenţia franceză în Ciad pentru a relua cooperarea (cu Libia). Nu mai aştept pentru că, odată cu călătoria lui Feisal, mi-am terminat banii. (El îţi aduce 2.000 de dolari şi 500 ca rezervă). Rezervele grupului se ridică la numai 15.000 de dolari.... Redu la minimum deplasările.

În aceeaşi scrisoare, Carlos dă noi detalii despre filiera sa românească:

În privinţa lui Andrei: la două zile după plecarea ta de la Bucureşti, Andrei mi-a telefonat aici să mă averti-zeze de saudiţi; vorbea într-un mod codificat: „Saudiţii sunt foarte supăraţi (pe noi), cercetează minuţios toate camioanele şi bagajele care intră în ţară, în special cele care provin din Liban, trebuie să fim foarte antenţi...“

Când l-am întrebat de ce nu te-a pus la curent, Andrei a răspuns că tocmai primise informaţia.

Operaţiunea Turistul

La 10 iunie 1986, Carlos a zburat cu avionul la Praga sub numele de Wattar Walid. Era însoţit de Magdalena Kopp, care era însărcinată şi folosea un paşaport emis pe numele de Maria Aziz, şi de Johannes Weinrich, care călătorea sub numele fals de Radwand Farid. Toţi trei aveau paşapoarte diplomatice siriene şi obţinuseră vize de şedere valabile trei zile. Autorităţile de la Praga voiau să se descotorosească de Carlos şi au lansat o acţiune de supraveghere cu numele de cod „Operaţiunea Turistul“. În cursul operaţiunii, ofiţeri ai serviciului de informaţii ceh l-au acostat la un moment dat pe Carlos într-un hotel. Unul dintre aceştia a declarat ulterior într-un interviu acordat unei reviste cehe:

Carlos s-a întors cu o servietă pe care o ridicase din safe. A deschis-o şi, fără să se sinchisească, a început să numere banii din geantă. Pentru prima dată în viaţa mea mi-a fost dat să văd un milion de dolari în bancnote de o sută... Ulterior s-a aflat că banii erau plata lui Ceauşescu pentru serviciile făcute de Carlos.

Între conducerea partidului nostru şi oameni de teapa lui Carlos exista un fel de acord care permitea acestora să rămână în ţară o perioadă de vreme, dacă cheltuiau valută forte şi nu provocau neplăceri. Cred că, în acel moment, Carlos era în căutarea unui loc unde amanta sa putea să nască în linişte.1

Pentru a scăpa de Carlos, securitatea cehă a recurs la o stratagemă, spunându-i că agenţi secreţi francezi

1 Operaţiunea Turistul, revista cehă Svet v Obrazech, 22 august 1990.

70 71

care îl urmăreau pentru crimele comise la Paris sosiseră la Praga. Carlos, Kopp şi garda lor de corp palestiniană au fost escortaţi în grabă la aeroport, unde aştepta cursa pentru Moscova. Erau înarmaţi până în dinţi şi, graţie intervenţiei unui ofiţer ceh, au putut să-şi ia armele cu ei la bordul avionului. Incidentul a fost descris ulterior de agentul ceh:

O ultimă întâmplare neplăcută s-a produs la bordul avionului. Aplecându-se să-şi ridice valiza, palestinia-nului i-a căzut pistolul din toc. Stewardesa era să leşine de frică. E uşor acum să povesteşti, dar atunci nu am avut decât o fracţiune de secundă pentru a lua o decizie. Mi-am dat seama că, dacă m-aş fi aplecat să ridic pistolul, palestinianul ar fi interpretat gestul drept o ameninţare şi m-ar fi împuşcat cu cea de-a doua armă pe care o avea asupra sa. Oamenii ăştia pot fi extrem de necugetaţi în astfel de situaţii. Aşa că m-am mulţumit doar să spun: „Vezi că ţi-a căzut ceva“. El s-a scuzat îndată, a ridicat pistolul de jos şi l-a ascuns în haină. Stewardesei i-am spus că ceea ce văzuse nu era decât un simulacru de armă, că totul fusese convenit dinainte, şi că nu trebuie să vorbească cu nimeni despre cele întâmplate.1

Cei trei au făcut o escală la Moscova, unde nu li s-au luat armele, şi au plecat mai departe la Damasc. Capitala siriană a devenit locul de naştere al copilului Magdalenei Kopp cu Carlos. Au urmat cinci ani în care cei doi, din câte se ştie, nu şi-au mai făcut apariţia pe scena terorismului internaţional. Magdalena a plecat la un moment dat cu copilul în Venezuela şi a tras la rudele lui Carlos. În această perioadă de acalmie, unii jurnalişti ajunseseră să creadă că probabil Carlos murise în Libia. Serviciul de informaţii ger-man, BND, intercepta cu regularitate poşta şi convorbirile

1 Ibid.

telefonice ale Magdalenei Kopp cu rudele ei din Germania. Locul în care trăia nu era deci un secret pentru autorităţile germane. Pe de altă parte, la Damasc, Weinrich conducea mândru un automobil Mercedes şi inspecţiile maşinii erau făcute cu regularitate la filiala Mercedes din oraş. Weinrich era, de asemenea, o prezenţă constantă la petrecerile ofe-rite de personalităţi germane de la Damasc.

Arestarea lui Carlos

Sub presiunea criticilor internaţionale care acuzau statul sirian de susţinerea terorismului internaţional, regimul de la Damasc l-a convins în 1990 pe Carlos să părăsească Siria. Devenise persona non grata pentru susţinătorii săi care îi fuseseră fideli o lungă perioadă de timp. Carlos, în schimb, era confruntat cu dificultatea de a găsi o ţară prietenă care să-l găzduiască. Ţinte ale cri-ticilor internaţionale, atât Irakul, cât şi Libia au refuzat să-i acorde azil. În cele din urmă, Carlos s-a stabilit cu soţia şi copilul în Yemenul de Sud. În 1993, când în Yemen a izbucnit un război civil, Carlos a aflat că formaţiunile palestiniene, din partea cărora avea protecţie şi susţi-nere, urmau să fie transferate în Gaza şi Ierihon pentru a pregăti terenul înaintea declarării autonomiei teritori-ilor palestiniene. În această situaţie, Carlos a decis să se refugieze în Sudan.

De mulţi ani, Sudanul se afla în atenţia Departamentului de Stat american care îl considera un loc de refugiu pentru teroriştii internaţionali. Dar în 1994, autorităţile sudaneze au ajuns la concluzia că nu mai au nevoie de Carlos. El a fost depistat de agenţi CIA şi, în august 1994, ofiţeri francezi l-au arestat la Kartum şi l-au transportat la Paris.1

1 Billy Waugh, Hunting the Jackal (Harper Collins), NY, 2004, pag.198.

72 73

Ancheta din Ungaria

La 7 iulie 1991, Procuratura Generală din Ungaria a suspendat investigaţiile, care durau de mai bine de un an în legătură cu sprijinul acordat de guvernul comunist maghiar teroristului internaţional Carlos, care folosise Ungaria ca o bază de operaţiuni între 1979 şi 1985. Ancheta urma să fie reluată în momentul în care va fi posibilă interogarea membrilor grupului „Carlos“, pentru a se putea clarifica gradul de implicare a regimului de la Budapesta.

Deşi guvernul maghiar sistase investigaţiile, cu permi-siunea preşedintelui posturilor REL/RL, la 24 septembrie 1991, am scris următoarea scrisoare procurorului general al Ungariei, dr. Györgyi Kalman, trimiţând o copie minis-trului de Interne dr. Peter Boross:

În iulie 1990, instituţia pe care o conduceţi a anunţat declanşarea unor investigaţii privind activităţile gru-pului terorist „Carlos“ în Ungaria. Inter alia, scopul anchetei era să evalueze probele conform cărora, pe când se aflau la Budapesta, membrii grupului „Carlos“ au pregătit atentatul asupra postului de radio Europa Liberă din 1981. Există, se pare, dovezi că grupului „Carlos“ i s-au pus la dispoziţie bani, arme şi material explozibil înainte de a se deplasa la München. După atentat, membrii grupului s-au reunit la Budapesta.În mai 1991 s-a anunţat că investigaţiile au fost încheiate. Întrucât postul de radio Europa Liberă a suferit daune substanţiale în urma atentatului şi mai mulţi angajaţi au fost răniţi grav, vă rog respectuos să ne puneţi la dis-poziţie rezultatele anchetei şi detalii ale investigaţiei.

Datat 15 noiembrie 1991, răspunsul procurorului gene-ral Kalman a fost succint:

La 28 iunie 1991 am suspendat investigaţia în dosarul lui Ramirez Ilich Sanchez (Carlos) şi a complicilor săi, suspectaţi de mai multe tentative de asasinat şi alte crime, întrucât suspecţii nu se află pe teritoriul ţării şi încercările de a-i localiza nu au avut succes.

Suspiciunea că atentatul de la Europa Liberă a fost comis de grupul terorist „Carlos“ nu a putut fi probată sau infirmată în cursul investigaţiei. Am informat auto-rităţile germane despre rezultatele anchetei noastre.

Parţial din acest motiv, şi parţial pentru că nu este de datoria noastră să informăm persoane particulare, mă tem că nu vă pot pune la dispoziţie datele neconfir-mate de care dispunem.

Scrisoarea procurorului general Kalman către autori-tăţile din Bavaria conţinea mai multe detalii:

Rezultatele investigării datelor operative din perioada şederii în Ungaria a turiştilor „Carlos“ şi Magdalena Kopp („Lily“), al cărei nume se regăseşte şi în actele dumneavoastră, indică faptul că grupul „Carlos“ a comis atentatul împotriva „SZER“ (Radio Europa Liberă), respectiv că membri ai altor organizaţii tero-riste întreţinând legături cu grupul „Carlos“ au între-prins atacul.

„Carlos“ şi „Lily“ s-au aflat la Budapesta în zilele care au precedat şi care au urmat atacului. Tovarăşii lor, implicaţi direct în atentat, l-au sunat la telefon pe „Carlos“ pentru a-l informa despre succesul acţiunii şi despre ruta folosită pentru a scăpa de urmărire. Din datele de care dispunem reise că atentatul, plănuit de „Carlos“, a fost condus la locul crimei de Johannes Weinrich („Steve“), cetăţean al Germaniei Federale. Bruno Breguet, cetăţean elveţian şi membru al orga-nizaţiei teroriste elveţiene Prima Linea, a fost cel care a detonat materialul explozibil. Procurarea materialelor

74 75

necesare exploziei a căzut în sarcina lui Luc Edgar Groven („Erik“), cetăţean belgian, şi a lui Lopez de Monteverde („Santiago“), cetăţean spaniol. Ambii sunt membri ai aripii militante a organizaţiei teroriste basce ETA. În acţiunea de procurare a explozibilului au fost implicaţi şi alţi terorişti.

Benzile de magnetofon pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice interceptate şi menţionate mai sus au fost şterse şi refolosite.

Nu există probe adiţionale care să confirme ori să infirme datele operative descoperite în cursul investi-gaţiei noastre. Din acest motiv, datele menţionate nu pot fi folosite ca probe într-un proces penal.1

Europa Liberă şi Serviciul Român de Informaţii

După cererea oficială din septembrie 1991 adresată procurorului general al Ungariei, am trimis o cerere simi-lară procurorului general al României, cu copii la directo-rul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, precum şi la ministrul de Interne din acea vreme, Doru Viorel Ursu:

În februarie 1981 s-a comis un atac cu bombă împotriva postului de radio Europa Liberă şi Libertatea. Angajaţi ai postului au fost răniţi, iar daunele provocate clădirii au fost considerabile. S-a relatat că acesta a fost un act terorist sprijinit de preşedintele de atunci al României, Nicolae Ceauşescu. În mediile de informare se afirmă că N. Ceauşescu i-a plătit un milion de dolari teroristului cunoscut sub numele de „Carlos“ ca să pună o bombă la postul de radio Europa Liberă – Libertatea şi să comită 1 Autorul dispune de o copie tradusă a scrisorii.

alte acte de terorism atât împotriva corporaţiei, cât şi a angajaţilor de origine română.

Nu ne-am eliberat încă de grija repetării actelor de terorism.

De aceea, vă rugăm să binevoiţi a dispune cercetarea cazului menţionat mai sus pentru a se stabili:

1. dacă acest atac a fost îndeplinit în colaborare cu Serviciile Secrete Române, şi

2. dacă a existat vreun angajat al postului de radio Europa Liberă – Libertatea care să fi furnizat informaţii fostelor Servicii Secrete Româneşti.

Un răspuns parţial a venit din partea lui Virgil Măgu-reanu, care i-a telefonat directorului Departa mentului Românesc al Europei Libere, Nicolae Stroescu, şi i-a spus că, după părerea sa, Ceauşescu s-a aflat în spatele aten-tatului cu bombă din 1981. Măgureanu a adăugat că, dat fiind că Europa Liberă şi el sunt „parteneri“, este necesar să fie făcute investigaţiile de rigoare cu privire la aten-tat. Măgureanu i-a mai spus lui Stroescu că „el însuşi va conduce investigaţiile şi va trimite cât mai curând posibil informaţii cu privire la rezultatele acestora“.

Europa Liberă a aşteptat rezultatele timp de nouă luni. Dată fiind întârzierea, în iunie 1992 i-am trimis lui Măgureanu încă o scrisoare. În ea îi aduceam la cunoştinţă că, potrivit informaţiilor obţinute de noi din surse guverna-mentale din Ungaria, Cehoslovacia şi fosta RDG, în august 1979 – după toate probabilităţile –, Nicolae Ceauşescu i-a plătit sau i-a promis că-i va plăti teroristului „Carlos“ un milion de dolari pentru a reduce la tăcere „opoziţia“ româ-nească din Occident.

Două luni mai târziu, Virgil Măgureanu mi-a trimis un răspuns scurt, dar foarte interesant:

76 77

După condamnarea la moarte, în contumacie, a ex-ge-neralului Mihai Pacepa, fost adjunct al şefului Direcţiei Generale de Informaţii Externe cu rang de secretar de stat la Ministerul de Interne, a fost contactat la Praga, în 1979, teroristul Ilici Ramirez Sanchez, alias Carlos, solicitân-du-i-se sprijinul pentru executarea sentinţei respective.

Carlos nu a dat asigurări în privinţa unui angaja-ment ferm, rezumându-se a afirma doar că „va studia problema“.

Emisarii care l-au contactat pe Carlos la Praga au avut asupra lor 10.000 de dolari, dar fiind impresionaţi de opulenţa ostentativ afişată de interlocutorul lor, au considerat că suma de care dispun este mult prea mică pentru a-l putea tenta pe terorist, iar mai mult nu au putut promite.

Apare, de asemenea, ca cert interesul lui Carlos, manifestat în anul 1982, de a fi sprijinit de autorită-ţile româneşti pentru transferul bazei sale logistice de la Budapesta la Bucureşti, cerere căreia nu i s-a dat curs, iar ulterior, când acesta a încercat, în mai multe rânduri, rediscutarea problemei, a fost respins, ultima oară în 1987.

Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sar-cină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul Departament al Securităţii Statului să fi fost implicat în atacarea REL la 21 februarie 1981. Faptul că anumite documente ale STASI, aflate deja în posesia dumneavoastră, atestă că regimul lui Ceauşescu ar fi fost implicat în atentatul amintit poate rezulta şi din tendinţa de a da pe seama unuia dintre cele mai reacţionare regimuri din Europa de Est toate crimele care s-au produs în perioada respectivă.1

În octombrie 1992 am plecat la Bucureşti, unde m-am întâlnit cu Virgil Măgureanu, directorul SRI. Printre

1 Anexa E.

subiectele convorbirii noastre s-au numărat Carlos şi atentatul cu bombă de la Europa Liberă. La discuţia cu Măgureanu au mai participat trei colaboratori importanţi ai săi. Unul dintre ei mi-a dat trei volume din dosarul „Carlos“ al Securităţii, cu numărul 110.486, pe anii 1977, 1978 şi 1988 (acesta din urmă se încheia la 10 iunie 1988). Volumele anilor 1977 şi 1978 aveau împreună o grosime de aproape 4 cm, în timp ce al treilea volum măsura sin-gur peste 6 cm. Dosarele conţineau numeroase articole de presă şi câteva rapoarte. Colonelul SRI care mi-a înmânat dosarele a insistat cu fermitate că nu există nicio dovadă cu privire la prezenţa în România a lui Carlos. Nu am găsit nicio informaţie referitoare la Europa Liberă. Exista un raport sumar cu privire la activităţile lui Carlos până în 1988, dar informaţiile erau vagi, fără nicio referire la atentatul cu bombă din 1981 sau la Europa Liberă.

Colonelul SRI a insistat că dosarele „Carlos“ pe care mi le arătase erau singurele dosare cunoscute, însă nu a exclus posibilitatea ca în arhivele DIE, ale Comitetului Central sau chiar în cele personale ale lui Ceauşescu să se afle şi alte dosare „Carlos“, care nu au fost găsite încă. Potrivit colonelului, ar fi fost posibil ca „Şacalul“ să fi vizi-tat România, însă deghizat şi sub alt nume. În orice caz – a adăugat el –, noi credem că „banda lui Carlos“ era impene-trabilă şi, din acest motiv, nimeni nu putea să-i cunoască activitatea. I-am amintit atunci de copia unei scrisori din dosarele „Carlos“ ale STASI – copie trimisă de mine SRI-ului – în care era menţionat „un contract de un milion de dolari cu România“. Colonelul a răspuns că experţii SRI au examinat acea scrisoare, concluzia lor fiind că este un fals. I-am replicat că nu pot crede că STASI ar fi deţinut un dosar „Carlos“ complet, în care ar fi introdus scrisori contrafăcute ca dezinformare împotriva României.

78 79

După această întâlnire, revenit la München, i-am trimis lui Măgureanu un fax, mulţumindu-i pentru ospitalitate, dar exprimându-mi nemulţumirea faţă de unele aspecte:

Cei trei ofiţeri pe care i-am întâlnit miercuri nu păreau dispuşi să ne ofere informaţii depline ori să se angajeze într-un dialog pozitiv, să coopereze deplin… Păreau să fie oarecum reticenţi în privinţa unei discuţii one-ste asupra acţiunilor din trecut ale Securităţii şi ale Serviciului Extern. Nu vreau să spun că n-ar fi dovedit profesionalism, dimpotrivă, merită felicitaţi în acest sens. Dar o bună parte a informaţiilor lor au contrazis unele informaţii pe care mi le-aţi dat Dumneavoastră anterior, de pildă cu privire la „Carlos“ la Praga în 1979. Totuşi, s-a căzut de acord ca cercetarea activităţii fostei Securităţi şi a Serviciului Extern îndreptate împotriva Europei Libere să fie continuată; poate ca aceste con-tradicţii să se rezolve în viitorul apropiat.

Două săptămâni mai târziu i-am trimis încă un mesaj, în care spuneam, între altele:

Sunt în măsură să mai sacrific un pion în jocul nostru de şah: câteva detalii din dosarul STASI despre „Carlos“ şi relaţia sa cu fosta Securitate. Sunt sigur că cineva de la SRI vă va putea face o traducere foarte exactă. Pentru moment, câteva elemente esenţiale:

1. „Carlos“ şi prietena sa Magdalena KOPP („Lilly“) au avut contacte permanente cu un ofiţer de Securitate numit Andrei VICESCU, având la Bucureşti telefonul 111 969.

2. Securitatea a oferit adăpost grupului „Carlos“ (nume de cod „Separat“) şi i-a furnizat arme şi paşa-poarte false.

3. „Carlos“ personal s-a aflat la Bucureşti în februarie 1981 şi în noiembrie 1981, folosind telefonul 136 469.

Este evident, pentru mine şi pentru alţii interesaţi de această problemă, că regimul Ceauşescu, la cel mai înalt nivel, nu doar l-a încurajat pe „Carlos“ în activita-tea sa teroristă, dar a acţionat astfel, împreună cu alte ţări membre ale Pactului de la Varşovia, încât reuşita lui „Carlos“ să fie deplină.

În cazul în care ar fi fost distruse acte, ştiu că, la începutul anilor ’80, conform celor relatate de un fost ofiţer CIE, majoritatea dosarelor Securităţii au fost copiate pe microfilm sau digitalizate şi introduse într-o bază de date. Poate acesta este motivul pentru care dosarul „Carlos“ arătat mie nu conţinea aproape nicio informaţie despre anii 1980–1986.

Am convingerea că ancheta dumneavoastră va avea succes şi că veţi fi în curând în măsură să furnizaţi informaţii exacte despre Securitate (DSS şi CIE) şi despre grupul „Carlos“, referitor la diversele acţiuni criminale împotriva postului de radio Europa Liberă şi angajaţii săi.

Cu tot respectul, şi realizând care sunt priorităţile dumneavoastră, următoarea mutare vă aparţine.

Măgureanu a promis să continue căutarea în arhivă a unor noi date despre Carlos. Până în iulie 1995, când Radio Europa Liberă şi-a mutat sediul de la München la Praga, Măgureanu nu a mai trimis nicio altă informaţie cu privire la Carlos sau la atentatul din februarie 1981. În aprilie 1997, el demisiona din funcţia de director al SRI.

Unde se găsesc acum?

În decembrie 1997, Ramirez Sanchez a jucat până la capăt rolul lui „Carlos-Revoluţionarul-de-Profesie“, atrăgând pentru scurt timp atenţia asupra sa în cursul

80 81

procesului care i s-a intentat la Paris. Juraţii nu s-au lăsat însă impresionaţi de retorica revoluţionară sau de caboti-nismul său: l-au găsit vinovat de uciderea în 1975 a agen-ţilor secreţi francezi şi a informatorului lor libanez, şi l-au condamnat la închisoare pe viaţă. La proces, personajul Carlos a cunoscut o ultimă zvâcnire autumnală pentru a se înscrie apoi pentru totdeauna în seria epifenomenelor comunismului.

După capturarea lui Carlos, Magdalena Kopp, care trăia împreună cu fata sa la rudele lui Carlos din Venezuela, a zburat la Kartum, unde, după ce a achitat datoriile soţului ei, a strâns lucrurile care-i aparţinuseră şi s-a reîntors la Caracas. În decembrie 1995, ea s-a întors de bunăvoie în Germania, unde a cooperat deplin cu autorităţile.

Johannes Weinrich a fost arestat într-o suburbie a Adenului şi a fost extrădat în Germania în 1995. Detaliile arestării lui Weinrich sunt neclare. Un oficial yemenit a afirmat că Weinrich fusese arestat în iulie 1994, la câteva luni după încheierea războiului civil. Era în posesia unui paşaport somalez pe numele de John Saleh. Deţinea şi un al doilea paşaport care îl identifica drept Peter Smith. Pe de altă parte, autorităţile germane susţin că Weinrich a fost arestat la 1 iunie 1995, după o lungă investigaţie a serviciilor secrete germane.

Aura de mister din jurul teroristului Bruno Breguet a fost întărită prin publicarea, la sfârşitului anului 1996, într-o revistă considerată serioasă, a unei relatări potri-vit căreia el s-ar afla în custodie franceză în Budapesta postcomunistă. Sursa susţinea că Breguet a cooperat cu serviciile secrete şi cu justiţia franceze în elucidarea unui caz de trafic ilegal de arme către Algeria, caz în care erau implicate oficialităţi centrale la nivel ministerial şi înalţi demnitari din Nisa. Potrivit aceleiaşi surse, Breguet a fost arestat în Croaţia de agenţi ai forţelor speciale ale serviciului francez de informaţii externe, după ce fusese

reperat de serviciul de contraspionaj francez DST. După ce a fost transferat de francezi la Budapesta, Breguet nu a mai apărut în public niciodată.1

Teroristul basc Larretxea a murit în 1996. Terorista bască care a participat la atentatul de la München nu a putut fi identificată.

În noiembrie 1998, procurorul militar Dan Voinea anunţa că la Banca de Comerţ Exterior a fost descope-rit contul cu numărul 47 11 210 350 2 al lui Carlos şi al Magdalenei Kopp, care foloseau numele conspirative Michael Mallios şi, respectiv, Anna Louise Toto-Kramer. În memoriile sale, Magdalena Kopp scrie că Sergiu Nica a adus în discuţie ideea deschiderii unui cont pentru ea şi Carlos. Kopp susţine că a deschis contul depunând o mie de dolari. Potrivit ei, în contul amintit nu s-a aflat niciodată o sumă mai mare de bani decât cea iniţială.2

În ianuarie 1998, o serie de relatări de presă făceau cunoscut că generalul Nicolae Pleşiţă, care condusese ser-viciul de informaţii externe între 1980 şi 1984, a recunos-cut, în cadrul unei depoziţii la procuratură, că, între 1980 şi 1982, Carlos s-a aflat în România. Pleşiţă a refuzat însă să vorbească ziariştilor pe această temă, susţinând că „subiec-tul Carlos este o chestiune prea mare pentru voi“. În anii 1996 şi 1997, generalul Pleşiţă a fost interogat de procurori germani care s-au deplasat la Bucureşti. A susţinut că nu a avut cunoştinţă de atentat şi că singurul care putea şti ceva era Sergiu Nica, cel care avusese misiunea să întreţină legătura cu Carlos în exclusivitate. În alte depoziţii făcute sub jurământ, în cadrul unor anchete conduse de procurori români şi germani, Pleşiţă a susţinut că nu-şi aminteşte să-l fi întâlnit pe Carlos. Pe de altă parte, într-un interviu dintr-un film documentar, Carlos aminteşte de întâlnirile lui cu Pleşiţă:

1 INTELLIGENCE, N. 63 New Series, 30 iunie 1997.2 Kopp, pag. 199.

82 83

Era un om de treabă. Ţineam la el. Era mare băutor, să ştii. Ne hotărâserăm să vorbim deschis unul cu celălalt. Ne plimbam în parc ca să nu fie microfoane în preajmă. Ne înţelegeam greu pentru că nu vorbea bine ruseşte. Dar l-am considerat un tip de toată isprava. De ziua mea mi-a făcut cadou două puşti de vânătoare sovietice. Lucrul acesta m-a impresionat. Era ca pe vremea lui Che Guevara. Ne făceam cadouri reciproc. În spiritul latinităţii. Mă simţeam ca acasă. A fost bine.1

1 Război pe calea undelor, de Alexandru Solomon.

3 Nume de cod „Iago“:

tentativele de asasinare a lui Emil Georgescu

De la mijlocul anilor ’70 şi până când a fost răsturnat de la putere şi executat în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a purtat un război încrâncenat împotriva

postului de radio Europa Liberă. Armele pe care le folosea erau intimidarea, ameninţările şi atacurile fizice. Europa Liberă contracara difuzând în emisiunile sale doar adevă-rul. Naraţiunea ce urmează ilustrează în mod exemplar pericolele la care erau expuşi angajaţii Europei Libere.

Numele lui Emil Georgescu este practic necunoscut în Occident, cu excepţia puţinilor români emigraţi care îşi amintesc de emisiunile lui de la Europa Liberă. Îmbrăcat mereu impecabil (costum închis, cămaşă albă, cravată în culori decente, pantofi negri bine lustruiţi), Emil Georgescu era un om scund şi îndesat, şi un fumător înrăit, din care cauză tuşea

întruna. Cu un ten care părea cenuşiu Emil Georgescu

84 85

şi în timpul verii, Georgescu făcea impresia unui om bol-nav. Dincolo de toate astea, el era, pentru ascultători, unul dintre cei mai apreciaţi redactori al serviciului românesc al Europei Libere.

Emisiunea sa „Actualitatea Românească“, mult apreci-ată de ascultătorii din România, se remarca prin comentarii acide la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, aflaţi în faza cea mai deşănţată de cult al personalităţii. Cum aveam să aflu în scurt timp, nici unul dintre criticii lui Ceauşescu nu scăpa fără a plăti pentru această îndrăzneală.

Născut la 7 decembrie 1929, Emil Georgescu a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti în 1952. A fost procuror, după care, potrivit datelor de care dispu-neam, a profesat avocatura. În 1965 a devenit membru PCR. Împreună cu soţia sa a plecat în Germania în 1973, unde, datorită naţionalităţii germane a consoartei sale, a căpătat dreptul de şedere şi s-a stabilit la München. A început să lucreze pentru Europa Liberă în calitate de colaborator extern, iar în octombrie 1976 a fost anga-jat ca redactor. O personalitate plină de contraste, Emil Georgescu nu s-a bucurat de simpatia unanimă a celor de la Europa Liberă.

Ameninţări cu moartea

L-am întâlnit pe Emil Georgescu pentru prima dată la 18 decembrie 1980. Primise două scrisori de ameninţare cu trei zile înainte şi îi scrisese lui Noel Bernard, directorul secţiei române a radioului, un memorandum despre asta. Memorandumul este deosebit de interesant întrucât s-a dovedit profetic în lunile ce aveau să vină.

În atenţia domnului Noel Bernard, cu rugămintea de a transmite acest memorandum conducerii postului de radio Europa Liberă

Ieri, 15 decembrie am primit la domiciliu două scri-sori, una din Franţa şi cealaltă din Spania. Textele celor două scrisori conţin ameninţări cu moartea (alăturat cele două scrisori). Autorii scrisorilor pretind că fac parte din Garda de Fier.

În ciuda acestei afirmaţii, sunt profund convins că este vorba de o manevră a Securităţii. Vreau să vă amin-tesc că, la 19 octombrie 1976, doi bărbaţi rămaşi neiden-tificaţi au regizat un accident rutier cu scopul de a mă omorî sau intimida. În urma anchetei poliţiei germane şi a Interpolului a reieşit că cei doi se foloseau de paşa-poarte franceze false, ceea ce a împiedicat identifica-rea lor ulterioară. (Staatsanwaltschaft – Landsgericht München I Nr.114 Js 5190/77).

În aceeaşi perioadă am primit o scrisoare de ame-ninţare din Belgia. Scrisoarea fusese concepută ca şi când ar fi provenit din partea unor emigranţi români. Nu îmi pot închipui că nişte emigranţi români de rând ar fi putut pune la cale un atentat fără să fie depistaţi de Interpol.

Vreau să atrag atenţia asupra următoarelor lucruri:1) În 1976 am fost dezamăgit de ineficienţa poliţiei

germane în cazul amintit mai sus.2) Sunt implicat în lupta de susţinere a idealurilor

americane şi mă aştept să mi se acorde protecţia la care poziţia mea expusă îmi dă dreptul.

3) Deşi radioul nostru se află pe teritoriu german, mă aştept la o protecţie din partea serviciilor secrete americane.

4) Nu m-ar mira ca CIA să deţină informaţii deta-liate despre incidentul din 1976.

5) Cer ca în emisiunile noastre să relatăm atât despre incidentul din 1976, cât şi despre scrisorile de ameninţare. Sunt convins că procedând astfel vom descuraja noi acte de agresiune la adresa mea.

86 87

6) Am însărcinat un avocat să publice în presă tot acest material împreună cu comentariile mele privind posibilitatea punerii în practică a ameninţărilor.

Două zile mai târziu, Emil Georgescu mi-a prezentat cele două scrisori de ameninţare: una fusese expediată de la Madrid, cealaltă de la Paris. Iată textul scrisorii madri-lene expediate la 10 decembrie 1980:

Stârpitură,

Am aflat că ai început să latri la noi jigodie Iuda. Cât ai stat dincolo de Cortina de Fier ai muşcat cât ai putut, ai băgat la puşcărie mulţi fii ai Gărzii de Fier şi alţi români adevăraţi. Acum latri contra noastră, te-ai vân-dut masoneriei şi mafiei jidoveşti de la Europa Liberă, lingi curul împuţit al jidanului de Bercovici.

Dacă nu-ţi tace pliscul, evreiule, o să te facem să-ţi ţii numărul sub pământ, pe lumea cealaltă, lighioană spurcată.

Fii atent, năpârcă, o să-ţi tăiem limba veninoasă.Spune-le jidanilor tăi să-ţi pregătească coroane, iar

tu fă-ţi testamentul, jidane.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul

„Bercovici“ era o referire la Noel Bernard.Scrisoarea expediată de la Paris, la 11 decembrie 1980,

nu era cu nimic mai prietenoasă:

Emil GEORGESCU,

Am aflat că ai început să-i ataci pe legionari. Noi te credeam român, deşi auzisem că soţia ta e prietenă cu jidanca de Ioana Măgură. Acum te-ai demascat singur ca trădător al neamului românesc.

Nu ne mai îndoim că te-ai vândut duşmanilor noştri, evreilor şi comuniştilor.

N-am uitat nici faptul că în ţară, ca procuror, ai condamnat mulţi oameni nevinovaţi. Canalie, tu n-ai fugit din ţară de rău sau din convingeri politice.

A sosit vremea Judecăţii! Răzbunarea noastră te va găsi şi în gaură de şarpe şi nu te vor scăpa nici evreii, nici comuniştii şi cei de la Europa Liberă.

Nu vom avea odihnă până nu-ţi vom vedea cadavrul ciuruit de gloanţe.

GRUPUL „V“1

Emil Georgescu considera că scrisoarea din Spania con-ţinea trei referinţe explicite, dar inutile la Garda de Fier, ai cărei membri erau grupaţi la Paris, Madrid şi München: simbolul organizaţiei, culoarea verde a cernelii şi formula de încheiere „Trăiască Legiunea şi Căpitanul“. Faptul că autorii scrisorii folosiseră ostentativ aceste „semne“ legi-onare i-a întărit lui Georgescu convingerea că în spatele misivei se afla Securitatea. El mi-a atras atenţia că în cercurile emigranţilor români se ştia că grupurile Gărzii de Fier din Spania, din Franţa şi de la München fuseseră infiltrate de agenţii Securităţii. În privinţa scrisorii din Franţa, Georgescu nu ştia cum să interpreteze GRUPUL „V“, bănuind că era o găselniţă a Securităţii.

La începutul lunii noiembrie 1980, Stindardul, ziarul emigranţilor de dreapta de la München, a publicat un atac la adresa lui Emil Georgescu. Era primul articol critic al Stindardului la adresa departamentului românesc al Europei Libere după o perioadă lungă de tăcere. În articol era pomenit de mai multe ori Noel Bernard, însă criticile cele mai vehemente îl priveau pe Emil Georgescu, căruia i se imputau vederile antilegionare.

1 Anexa F – Instrucţiunile Securităţii de la Bucureşti privind expedierea acestei scrisori de ameninţare către Emil Georgescu ca din partea legionarilor din Franţa.

88 89

La 27 noiembrie 1980 s-au împlinit 40 de ani de la asasinarea istoricului Nicolae Iorga de către legionari. În comperajul său la un program consacrat evenimentului, Emil Georgescu s-a referit la un articol publicat de Tribuna României, ziarul propagandistic tipărit la Bucureşti pen-tru românii din străinătate. Cum articolul nu pomenea faptul că Nicolae Iorga fusese asasinat de membri ai Gărzii de Fier, Emil Georgescu se întreba dacă nu cumva regimul de la Bucureşti încearcă să-i menajeze pe foştii legionari din România sau din străinătate. O a doua emisiune conţi-nând opinii critice la adresa legionarilor a fost difuzată la 1 decembrie 1980 cu ocazia aniversării unirii Transilvaniei cu România. În cadrul emisiunii, cazul asasinării lui Iorga a fost amintit de un alt redactor în legătură cu un program al postului de radio Bucureşti în care se recunoştea rolul Gărzii de Fier.

Insistând că scrisorile nu puteau fi scrise decât de Securitate cu scopul de a-l intimida şi teroriza, Emil Georgescu mi-a povestit apoi incidentul din 1976.

Accidentul de maşină din 1976

Într-o seară din octombrie 1976, Emil Georgescu şi soţia sa mergeau spre casă cu maşina, când automobilul lor a fost tamponat de două ori de o altă maşină şi scos de pe caro-sabil. Celălalt şofer s-a dat jos din maşină şi s-a îndreptat spre automobilul familiei Georgescu. Văzând însă că alte automobile opriseră deja la locul accidentului, necunoscu-tul s-a suit într-o maşină însoţitoare cu care a părăsit în viteză locul faptei. Maşina sa a rămas abandonată. Emil Georgescu nu a fost rănit. S-a dus acasă, apoi a anunţat „accidentul“ la poliţie.

Potrivit anchetei, maşina abandonată la locul accidentu-lui fusese închiriată de cetăţeanul francez Rene Scheibling care, la München, trăsese la hotelul Deutscher Kaiser. Cum cercetările Interpolului în Franţa nu au dat de urma lui Scheibling, poliţia germană a închis dosarul.

O lună mai târziu, Viktor Pfeiller, originar din România, un prieten al lui Georgescu, care locuia în aceeaşi subur-bie müncheneză numită Haar, a primit un telefon de la un bărbat necunoscut care vorbea româneşte şi a ţinut să rămână anonim. Susţinând că telefonează de la Frankfurt şi că ştie de prietenia lui Pfeiller cu Georgescu, bărbatul a declarat că accidentul rutier fusese pus la cale de regimul de la Bucureşti. El a adăugat că tot Bucureştiul se afla în spatele accidentului petrecut cu câteva săptămâni înainte în care muriseră preotul român Zăpârţan şi colaboratorul său Leontie. Înainte de a închide telefonul, necunoscutul i-a spus lui Pfeiller că „Georgescu va trebui să nu mai conducă noaptea, să nu se urce niciodată în maşina vreunui necunos-cut şi să nu mănânce decât lucruri preparate de soţia sa“.

În ziua următoare, Emil Georgescu a primit un telefon de la un bărbat care s-a prezentat drept Alexandru Pană. El l-a avertizat pe Georgescu că regimul Ceauşescu trimisese un asasin în Germania pentru a-l elimina, iar incidentul cu maşina nu era decât o primă tentativă. Potrivit lui Pană, asasinul se numea Vasile Coman şi se afla în acel moment la centrul de refugiaţi de la Zirndorf pentru a primi azil politic. Pe lista lui Coman se mai aflau, în afară de Emil Georgescu, părintele Zăpârţan, Leontie şi o a treia persoană al cărei nume Emil Georgescu nu l-a reţinut. Pană a încheiat spunând că „autorităţile germane cunosc toate detaliile“.

Poliţiştii de la München i-au confirmat ulterior lui Georgescu că erau la curent cu întreaga afacere: ştiau de Pană şi de Coman, care fusese reţinut. Acesta recu-noscuse că lucra pentru Securitate şi că fusese trimis în Occident pentru a provoca neplăceri unui număr de trei

90 91

exilaţi români: unul din Madrid, unul de la Paris şi lui Emil Georgescu din München. Poliţia bavareză a consi-derat însă că accidentul din 19 octombrie 1976 nu avea legătură nici cu Coman şi nici cu celelalte activităţi ale Securităţii. Georgescu a fost sfătuit să fie cât mai precaut, dar i s-a respins cererea de a dispune de un dispozitiv de protecţie şi de a căpăta dreptul de portarmă.

Ziua de naştere a lui Ceauşescu din 1981

Următorul incident important în povestea lui Emil Georgescu a avut loc la 26 ianuarie 1981, de ziua lui Nicolae Ceauşescu, care împlinea atunci 63 de ani. Pe când îşi plimba câinele în zona în care locuia, Georgescu a fost atacat de un străin care l-a lovit cu pumnul de patru sau cinci ori în cap. Înainte de a-l lovi, străinul i-ar fi spus lui Georgescu „vă rog să mă scuzaţi“ în limba germană. La poliţie, Emil Georgescu a spus doar că fusese pălmuit. Autorităţile nu au întocmit un proces-verbal al incidentului.

În 2004, fostul director al secţiei române a Europei Libere, Nestor Rateş, mi-a pus la dispoziţie copia unei note marcată „strict secret“ pe care o descoperise în dosarele Securităţii pe care le cerceta la acea dată. Nota conţine detalii surprinzătoare despre cele întâmplate în seara lui 26 ianuarie 1981 la München:

U.M. 0225 – /133/f4/00 27919 STRICT SECRETPrimit: Lt. Col. MacăuExemplar Nr. 1Sursa: „Helmut“Data: 30 ian. 1981

Începând cu ziua de 21 ianuarie 1981 până în seara de 26 ianuarie 1981 (luni), sursa a urmărit pe EMIL

GEORGESCU în jurul locuinţei acestuia. Împreună cu sursa s-au deplasat timp de 3-4 ore şi italienii GIOVANI (Gioni) şi VINCENZO. EMIL GEORGESCU a ieşit de două ori la plimbare cu câinele, dar odată a fost înso-ţit de soţie, iar altă dată de MIRCEA POMPY (sic!) COJOCARU.

În seara de 26 ianuarie 1981 (luni), în jurul orei 21.00 (20.30 ?), EMIL GEORGESCU a ieşit din bloc singur să-şi plimbe câinele. Atunci, sursa a tras maşina la un loc dinainte stabilit, iar VINCENZO şi GIONI au ieşit după EMIL GEORGESCU. VINCENZO urma să-l bată, iar GIONI să împiedice eventuale intervenţii exterioare.

EMIL GEORGESCU a fost abordat în faţa boschetu-lui de la blocul vecin. După o serie de pumni primiţi în plină figură, acesta a căzut, strigând „HILFE“ (ajutor). Jos fiind, a mai primit câteva picioare. La strigătele lui s-au adunat nişte persoane din bloc, care au ieşit pe balcon. Italienii au luat-o la fugă în sensuri diferite, întâlnindu-se toţi trei la maşină. După relatările lui VINCENZO, EMIL GEORGESCU este bine atins, cu leziuni faciale evidente şi cu mâna stângă ruptă1. (…)

În colţul din dreapta sus al notei se găseşte însemnarea de rău augur a colonelului I. Tiseanu:

Situaţia creată ne obligă să folosim altă concepţie, tac-tică, împrejurări şi mijloace pentru realizarea acţiunii de anihilare a lui „Iago“.2

Ziua următoare, la 27 ianuarie 1981, s-a dovedit o zi foarte interesantă, deşi nu este obligatoriu ca toate cele petrecute să fi avut o legătură. La acea dată au fost

1 Realitatea este însă că Emil Georgescu nu a avut atunci niciun fel de leziuni faciale şi nici mâna stângă ruptă.

2 Ibid.

92 93

expediate trei scrisori de ameninţare pe adresa unor redac-tori ai Europei Libere. Una din două scrisori expediate de la Linz, în Austria, era adresată lui Noel Bernard. Sosită la 3 februarie şi semnată „GRUPA V“, scrisoarea făcea referiri la starea de sănătate a lui Bernard, care suferea de cancer, şi conţinea ameninţări atât la adresa lui, cât şi a soţiei sale, Ioana Măgură. Autorul celei de-a doua scrisori din Linz, adresată unui alt angajat al Europei Libere, men-ţiona starea gravă a lui Noel Bernard şi profera ameninţări la adresa acestuia. A treia scrisoare de ameninţare era expediată din Neuburg, Germania, şi era adresată lui Vlad Georgescu, stabilit la acea dată la Washington.

Vlad Georgescu, care lucra ca redactor în secţia din Washington a Europei Libere, îi criticase, într-o emisiune transmisă la 3 ianuarie 1981, pe legionarii din emigraţie. Scrisoarea primită de el era semnată de data asta cu sin-tagma „GRUPUL V“ şi spunea, printre altele:

Acum că ai fost racolat de Noel Bernard şi lucrezi pentru jidanii din haznaua aceea… ai devenit un Juda… Eşti o bestie măcinată de cancer şi venin care încearcă să câştige încrederea americanilor prin evreii de la Europa Liberă.1

Despre soarta tragică a lui Vlad Georgescu va fi vorba într-un capitol separat.

La 18 februarie 1981, Emil Georgescu a avut impresia că este urmărit de un tânăr suspect care aducea cu cel care îl atacase pe 26 ianuarie. Mi-a relatat că, împreună cu soţia, plimba căţelul în jurul orei opt seara. La un moment dat au observat un tânăr care pândea dintr-un tufiş şi care i-a urmat de la distanţă, apoi s-a apropiat. Doamna Georgescu

1 Ibid.

a scos din geantă o sirenă cu gaz şi a declanşat-o. Atunci, tânărul a rupt-o la fugă în direcţia opusă. Întors acasă, Emil Georgescu a semnalat incidentul serviciului de pro-tecţie de la radio.

Trei zile mai târziu, la 21 februarie 1981, un grup de terorişti conduşi de faimosul Carlos a comis atentatul cu bombă de la sediul Europei Libere. Însă abia după căderea zidului de la Berlin, în 1989, aveam să aflăm cine a fost în spatele atentatului.

În lunile care au urmat exploziei am fost foarte ocupat cu investigaţiile şi cu consultările cu oficiali americani şi ger-mani asupra modalităţilor de a crea un sistem de securitate la sediul radioului. Din acest motiv, problemele lui Emil Georgescu au trecut pe planul doi atât pentru mine, cât şi pentru conducerea radioului. În plus, Georgescu mă înşti-inţase că, în legătură cu ameninţările cu moartea, intrase în contact cu poliţia müncheneză. Când ne întâlneam ocazional pe culoarele radioului, Georgescu nu mi-a făcut impresia unui om înspăimântat. Ca toţi ceilalţi angajaţi ai postului, Emil Georgescu era preocupat de dedesubturile atentatului din februarie şi de revenirea la un climat de muncă normal.

Emil Georgescu face cunoştinţă cu potenţialul său asasin

La 27 aprilie 1981, Emil Georgescu mi-a telefonat la ora 23 şi 20 de minute şi mi-a relatat următoarele: în seara aceea primise un telefon de la un necunoscut, care vorbea româneşte şi susţinea că fusese năimit contra 10.000 de mărci să-i asasineze pe Emil Georgescu şi pe Victor Frunză, emigrantul român din Danemarca. Bărbatul afirma că, întrucât nu e un asasin, l-a sunat pe Georgescu pentru

94 95

a-l avertiza. În continuare, l-a sfătuit pe Georgescu să nu răspundă la telefon în noaptea aceea. A adăugat că avea să-i spună persoanei care îl trimisese că Georgescu nu era acasă şi din acest motiv nu şi-a putut îndeplini misiunea. A mai spus că se va preda autorităţilor americane în dimi-neaţa următoare, când avea de gând să se prezinte la sediul Europei Libere. Înainte de a închide, străinul a adăugat că va preda celor de la Europa Liberă şi pistolul cu amortizor pe care îl avea asupra sa.

I-am spus lui Georgescu să sune imediat la poliţie şi să-i informeze de cele întâmplate. L-am sunat puţin mai târziu şi am aflat că poliţia va patrula din oră în oră în zona locuinţei ca măsură de securitate. Cum nu se avea în vedere nimic altceva, l-am întrebat pe Georgescu dacă nu vrea să vin la el. Mi-a răspuns că atât el, cât şi soţia lui s-ar simţi mai în siguranţă dacă aş veni.

Am ajuns la locuinţa sa la ora 1 noaptea. Era o noapte blândă şi am făcut o tură în zonă, dar n-am văzut ţipenie de om. La intrarea blocului în care locuia Georgescu se afla o plăcuţă cu inscripţia „Emil Georgescu, avocat“. Familia Georgescu ocupa locuinţa de la parter cu ferestre pe trei laturi şi boschete în faţa ferestrelor, ideale ca loc de pândă pentru un asasin. Obloanele ferestrelor erau trase. Am bătut la uşă, mi-am spus numele şi Georgescu mi-a deschis. Blackie, canişul familiei, era foarte nervos şi lătra la cea mai mică mişcare a mea. La un moment dat, un vecin a telefonat să se intereseze dacă nu cumva se întâmplase ceva, dat fiind că Blackie nu mai contenea să latre. Timp de circa o oră am vorbit despre lucrurile întâmplate până atunci, şi la plecare m-am înţeles cu Emil ca dimineaţă să vină la biroul meu de la radio.

Întrevederea lui Emil Georgescu cu „asasinul“ său la sediul Europei Libere s-a dovedit iniţial o păcăleală. Dar, în absenţa lui Emil Georgescu de acasă, imediat după orele prânzului, doamna Georgescu a fost ţinta unei agresiuni.

O vecină de la etajul doi remarcase un tânăr cu barbă care fotografia ferestrele familiei Georgescu. Vecina a informat-o pe doamna Georgescu, care a ieşit din aparta-ment să vadă ce se întâmpla. La început nu l-a găsit pe individ, dar, îndreptându-se spre garaj, a dat de el pe când aştepta să se developeze o fotografie făcută cu un aparat Polaroid. Tânărul a vrut să plece, dar doamna Georgescu s-a dus direct la el şi l-a întrebat pe nemţeşte ce căuta acolo. Într-o germană stâlcită, tânărul i-a răspuns că făcea fotografii pentru un prieten român. Ea i-a cerut atunci pozele, vorbind pe româneşte, dar el, în germană, a întrebat „Warum?“ (de ce). Doamna Georgescu l-a apucat de mânecă şi a ridicat tonul, ameninţând că va chema poliţia. S-a produs o scurtă încăierare, după care tânărul s-a smuls din încleştare şi a rupt-o la fugă. Doamna Georgescu a ţipat după ajutor şi trei bărbaţi au încercat să-l ajungă din urmă pe tânăr, dar acesta s-a făcut nevăzut. Doamna Georgescu a informat poliţia despre incident.

Ulterior, ea a dat un telefon la Ambasada română din Köln, întrebând până când au de gând autorităţile române să se dedea la asemenea acte de intimidare. Cum femeia care a răspuns la telefon a afirmat că habar n-are despre ce vorbeşte, doamna Georgescu i-a spus că va ţine împreună cu bărbatul ei o conferinţă de presă şi că va vorbi despre maşina galbenă cu număr de Köln care fusese observată părăsind zona imediat după incidentul din acea zi.

Automobilul galben cu număr de Köln este un detaliu interesant despre care va mai fi vorba. Alt detaliu este următorul: în noaptea în care m-am dus la Emil Georgescu acasă, el mi-a relatat că fusese vizitat de două persoane reprezentând „autorităţile federale de la Köln“. L-au între-bat multe lucruri privind ameninţările recente, explozia coletului-capcană trimis unui emigrant român din Köln (Şerban Orescu), şi departamentul românesc al Europei Libere, despre care ştiau foarte multe lucruri. Potrivit lui

96 97

Emil Georgescu, cei doi cunoşteau bine situaţia din redac-ţia românească. Unul dintre ei a lăsat să se înţeleagă că făcea parte din comisia de anchetă a afacerii de spionaj din jurul fostului cancelar Willy Brandt.

După ce a sunat la poliţie, doamna Georgescu s-a dus din nou în zona garajului blocului să vadă dacă, în timpul încăierării, tânărului nu-i scăpase cumva ceva pe jos. Şi chiar a găsit un pachet de ţigări pe care era scris cu pixul „15 Archus“. Aarchus era oraşul danez în care locuia scriito-rul Victor Frunză, colaborator extern al Europei Libere.

Povestea lui Radu Rusch

După-amiaza târziu, Emil Georgescu mi-a relatat că fusese din nou sunat de bărbatul care îi spusese că fusese trimis să-l asasineze. Acesta a recunoscut că el era tânărul bărbos din incidentul cu doamna Georgescu, şi a spus că va explica totul când se va preda „autorităţilor americane de resort“. Din nou, Georgescu şi necunoscutul s-au înţeles să se întâlnească la Europa Liberă chiar în acea seară, la ora opt.

Când am ajuns la sediul radioului, cu puţin înainte de ora 20, am dat peste doamna Georgescu stând în stradă împreună cu trei poliţişti. Mi-a spus că Emil Georgescu se afla la recepţie cu „asasinul“. Georgescu nu le permi-sese poliţiştilor să fie de faţă la întrevedere, susţinând că bărbatul îi salvase viaţa şi că el, Georgescu, avea de gând să-l ajute.

Dincolo de recepţie, în camera de gardă, l-am găsit pe Emil Georgescu conversând cu un bărbat înalt şi solid. La vederea mea, Georgescu s-a ridicat în picioare şi mi-a spus fericit: „Acest om mi-a salvat viaţa. Poate să dovedească totul. Tot el e cel care m-a băgat în sperieţi în toamna lui

1980“. Mi l-a prezentat drept Radu Rusch. Un bărbat cu părul lung, cârlionţat, barbă plină şi o privire bezmetică. Când s-a ridicat în picioare am constatat că era cu un cap mai mare ca Georgescu şi ar fi putut cu uşurinţă să-i facă felul chiar şi fără armă. Ne-am dat mâna şi, pe când îi mai strângeam mâna, i-am cerut pistolul despre care spusese că îl poartă cu el. Mi-a răspuns că predase arma „şefului“ lui şi că este neînarmat. L-am percheziţionat şi într-adevăr n-am găsit nicio armă. Era îmbrăcat cu o haină de piele maro şi jeanşi. Mi-a dat spre identificare paşaportul şi portofelul. Pe când cercetam vizele şi ştampilele de intrare/ieşire, Rusch mi-a declarat că refuză să discute cu poliţia germană. Georgescu, la rândul său, insista ca poliţia să nu fie implicată. În general, Georgescu era foarte surescitat şi nu contenea să-i mulţumească lui Rusch pentru că i-a salvat viaţa. I-a propus să-i dea o sumă de bani, să se îngrijească de el.

Am ieşit din cameră pentru a face copii după paşaport. Poliţiştii de afară erau tot mai nervoşi, şi după un alt sfert de oră au anunţat că trebuie să-l aresteze pe Rusch. Acesta implora să nu fie dat pe mâna poliţiei deoarece Securitatea ar avea o cârtiţă acolo. La sosirea unui poliţist de rang înalt, Georgescu l-a implorat în genunchi să asculte ce avea de spus Rusch şi să-i permită apoi să rămână la sediul Europei Libere pentru a vorbi cu „americanii“. Cum nu avea dovezi care să justifice arestarea lui Rusch, poliţistul a acceptat ca acesta să rămână la sediul Europei Libere.

Pentru a asculta versiunea lui Rusch, ne-am dus în biroul meu împreună cu un traducător trimis de Consulatul american, pe care îl voi numi Trout. Şi el, şi eu am făcut însemnări amănunţite în cursul celor şase ore în care l-am chestionat pe Rusch. Acesta a început prin a spune că se născuse în 1952, că se numea Radu Doichioiu şi că îşi schimbase numele în Rusch la un moment dat. Pe Emil Georgescu l-a văzut în carne şi oase la sfârşitul lunii

98 99

octombrie 1980. Anterior, i se prezentaseră la Nürnberg sute de fotografii cu Georgescu, între acestea găsindu-se şi unele care îl arătau intrând sau ieşind din clădirea Europei Libere. Despre clădire i se spusese că e o hală de mărfuri a lui Georgescu, care era prezentat drept un escroc care îşi însuşise prin fraudă 300.000 de mărci. În acest scenariu, Victor Frunză era complicele lui Emil Georgescu.

Rusch a declarat, de asemenea, că ştia planul apar-tamentului lui Georgescu, ora de seară la care acesta îşi plimba căţelul şi direcţia în care o lua când ieşea din casă. În prima noapte, a stat la pândă pe traseul obişnuit al lui Georgescu. Era acompaniat de doi români, Mihai Corneliu Vulcu şi Aurelian (Titel) Totoescu, care se găseau în maşina parcată la circa 200 de metri de locul de pândă. Misiunea sa era să-i tragă o mamă de bătaie lui Georgescu, nu să-l omoare. Când Emil Georgescu a apărut în fine, iar el s-a apropiat la câţiva paşi de victimă aşa încât i-a putut vedea faţa, Rusch s-a răzgândit şi a renunţat să-l atace. În schimb, i-a cerut un foc să-şi aprindă ţigareta. Georgescu şi-a văzut apoi de drum, iar Rusch s-a întors la complicii săi cărora le-a spus că Georgescu scăpase ca prin urechile acului.

Cei trei au plecat apoi la München, iar Rusch a tras la hotelul Münchner Hof. Seara următoare au revenit la Haar şi s-au postat din nou în apropierea locuinţei lui Georgescu. Când acesta a ieşit din casă şi a pornit cu căţelul pe ruta obişnuită, Rusch s-a apropiat din nou de el, fără să încerce să-l lovească şi cerându-i din nou foc. De data aceasta, câinele a reacţionat nervos, nervozitate care l-a cuprins şi pe Georgescu, aşa că Rusch a decis să părăsească locul în grabă.

Complicilor le-a spus aceeaşi poveste din seara pre-cedentă: Georgescu nu şi-a urmat traseul obişnuit şi s-a întors intempestiv în casă. Întorşi la München, Vulcu i-a plătit lui Rusch 3.000 de mărci, bani cu care acesta şi-a

achitat datoria la o maşină achiziţionată recent şi a cum-părat câteva cadouri pentru familia din România. Înainte să se despartă, Vulcu i-a spus că, peste două-trei luni, îl vor contacta din nou pentru a relua operaţiunea.

Întrebat cum fusese racolat pentru atentatul asupra lui Emil Georgescu, Rusch a declarat că în cercurile emigran-ţilor români de la Frankfurt se ştia că el caută de lucru. Într-o bună zi, un anume Totoescu l-a rugat să îl ajute la repararea uneia dintre maşinile sale. A lucrat timp de zece zile şi a câştigat 1.600 de mărci. Totoescu i-a oferit apoi maşina, un Renault Alpine, pentru aceeaşi sumă. Rusch a plătit un acont de 600 de mărci. Cu aceeaşi ocazie, Totoescu i-a spus că „poate să-i ofere o afacere în care să câştige uşor 3.000 de mărci, fără ca treaba să fie periculoasă“. Aşa s-a făcut că a fost prezentat lui Vulcu, care i-a înşirat povestea cu „escrocheria“ comisă de Georgescu şi cum acestuia tre-buie să i se dea o lecţie pentru cele 300.000 de mărci furate. Despre eventuale motive politice nu a fost niciun moment vorba. Rusch afirma că la vremea respectivă nu avea habar că Emil Georgescu lucra pentru Europa Liberă.

Ulterior, Rusch s-a întors în România, unde a stat câteva luni. Revenit în Germania în martie 1981, Rusch şi-a găsit de lucru într-o pizzerie din Schweinfurt. Aici a fost contac-tat de Vulcu în persoană, care i-a propus o afacere despre care a zis că este bănoasă şi nu presupune prea mare bătaie de cap. Fără să-i dea alte amănunte, Vulcu i-a cerut să-şi facă bagajele şi să-l însoţească la Nürnberg. Abia în tren, Rusch a aflat că urmau să plece în Danemarca pentru a-l molesta pe Victor Frunză. Ajunşi în Nürnberg, lui Rusch i s-a spus că, de fapt, misiunea consta în asasinarea lui Frunză şi că, în caz că nu o va duce la îndeplinire, familia sa din România va fi omorâtă.

De la Nürnberg, Rusch şi Vulcu au plecat în Danemarca, trecând graniţa în dimineaţa zilei de 24 aprilie 1981. Au ajuns la Copenhaga înainte de prânz şi au tras la hotelul

100 101

Memo. Seara, Vulcu a întâlnit o prostituată daneză într-un restaurant, după care s-au dus într-o cafenea. Aici, Vulcu i-a zis lui Rusch să ia pistolul cu amortizor care se afla în fundul dublu al unui rucsac, să se ducă la adresa din Copenhaga a lui Frunză şi să-l asasineze. Rusch a ajuns la adresa care îi fusese dată în jurul orei 10 seara. A con-statat că locul indicat era o clădire cu birouri. A reţinut o placă cu numele unui post de radio, montată la intrarea în clădire.

Întors la cafenea a povestit ce descoperise, iar Vulcu s-a enervat că li se dăduse o adresă greşită. Împreună cu prostituata, Rusch şi Vulcu s-au dus la clădirea cu birouri şi au făcut mai multe poze Polaroid postând prostituata în faţa edificiului. Explicaţia lui Vulcu a fost că vor arăta pozele „celorlalţi“ ca să dovedească că au fost în Danemarca. Despre cine erau „ceilalţi“, Vulcu nu a scăpat un cuvânt.

Noaptea au petrecut-o la hotel, Vulcu şi prostituata în cameră, Rusch în antreu. A doua zi dimineaţă au luat un taxi până la un pod, de unde au început să-l caute pe Frunză după adresa pe care o aveau. Vulcu i-a dat lui Rusch pisto-lul şi gloanţele. Rusch a povestit că, pe lângă acestea, mai aveau la ei „muniţie cu gaze toxice“ pentru cazul în care, după atentatul asupra lui Frunză, poliţia îi va urmări şi va încerca să-i aresteze.

Au părăsit apoi Copenhaga în direcţia oraşului Aarchus. Căutarea s-a dovedit la fel de infructuoasă, aşa că s-au întors la Copenhaga, unde au făcut noi fotografii ca să dove-dească că au făcut tot posibilul să-l găsească pe Frunză. În cele din urmă au părăsit Danemarca.

Trout, interpretul, care cunoştea bine Copenhaga şi Danemarca în general, mi-a spus că unele dintre descrie-rile lui Rusch erau exacte, altele nu.

Reluându-şi povestirea, Rusch a spus că în dimineaţa de duminică, 26 aprilie, s-a întors la Nürnberg cu Vulcu. În aceeaşi seară au plecat cu trenul la München, unde, la

un loc prestabilit de lângă gară, au găsit o maşină verde cu numere de München (marca Lada sau Fiat), ale cărei chei erau în posesia lui Vulcu. Cu această maşină au plecat la Haar. Pe drum, Vulcu l-a instruit pe Rusch să se furişeze pe terasa lui Georgescu şi să tragă asupra acestuia prin geam.

Au ajuns în jurul orei 22 şi au remarcat că obloanele fuseseră trase. Vulcu a rămas în maşină într-un loc de parcare din apropierea blocului. Rusch, care a dat ocol blo-cului, s-a întors la maşină şi i-a raportat lui Vulcu că în apartament luminile erau stinse. Vulcu nu i-a dat crezare şi amândoi au mai făcut o rundă în jurul blocului. Cum în apartamentul lui Georgescu era întuneric, au decis să se întoarcă la München, unde Rusch a înnoptat împreună cu un prieten la hotelul Münchner Hof. Înainte să se despartă, Vulcu l-a ameninţat pe Rusch să nu scape o vorbă despre cele petrecute în ultimele zile, în caz contrar periclitând viaţa familiei sale din România.

Luni, Rusch şi Vulcu s-au întâlnit vizavi de gara cen-trală în jurul orei 10 şi au plecat din nou la Haar. Odată ajunşi pe strada lui Emil Georgescu, Vulcu i-a dat din nou pistolul lui Rusch şi i-a cerut ca, după căderea nopţii, să-l omoare pe Georgescu.

Rămas singur la Haar, Rusch a petrecut mai tot timpul într-o cafenea din apropierea apartamentului lui Geor-gescu. Pe la ora 8 seara, Rusch s-a dus la gara locală din Haar, de unde, în jurul orei 9 şi jumătate, l-a sunat la telefon pe Georgescu. Aceasta a fost convorbirea telefonică prin care îl înştiinţa că a fost trimis să-l ucidă şi că nu este dispus să ducă la îndeplinire misiunea. Înţelegerea era ca, în cazul în care l-ar fi asasinat pe Georgescu, să telefoneze soţiei lui Vulcu la Nürnberg şi să spună „am cumpărat cămăşile“. În caz de eşec, trebuia să spună „nu am găsit cămăşile“. După telefonul dat lui Georgescu, Rusch a sunat-o pe nevasta lui Vulcu şi i-a spus „că nu le-a găsit“.

102 103

Marţi dimineaţă, Rusch s-a întâlnit cu Vulcu, care i-a luat pistolul şi, enervat că Rusch nu a îndeplinit nici una dintre misiuni, a zis că va comite el atentatul. Au cumpărat un nou film Polaroid şi au plecat la Haar.

Vulcu a rămas în maşina parcată lângă apartamentul lui Georgescu, în timp ce Rusch fotografia blocul din toate unghiurile. Este momentul în care doamna Georgescu îl surprinde şi se iscă busculada soldată cu fuga lui Rusch. Vulcu, care a văzut scena, s-a dat jos din maşină şi a intrat în cafeneaua apropiată. După o aşteptare de câteva minute, s-a dus la maşină şi a pornit-o în direcţia în care fugise Rusch. Când în fine l-a găsit şi l-a lăsat să urce în maşină, amândoi au observat că erau urmăriţi de un automobil galben marca Opel, în care persoana de lângă şofer vorbea într-un microfon sau la un telefon de maşină. Rusch şi Vulcu au oprit maşina şi s-au prefăcut că foto-grafiază. Opelul galben a oprit la rândul său. Persoana de lângă şofer continua să vorbească în microfon. Scurt timp după aceea, şoferul a virat 180 de grade şi a accelerat în direcţia opusă.

Rusch şi Vulcu s-au întors la München în jurul orei 14.30. Rusch s-a dat jos la gara centrală, iar Vulcu a plecat, după toate aparenţele, spre Nürnberg. Înainte de a se des-părţi, Vulcu a spus că se va întoarce sâmbătă sau duminică, că va lua legătura cu el şi că vor face o nouă încercare.

În relatarea sa, Rusch n-a spus niciodată că tentativa de asasinare a lui Emil Georgescu ar fi fost legată de acti-vitatea acestuia la Europa Liberă. Mai mult chiar, Rusch a afirmat că n-a ştiut de ocupaţia lui Georgescu până când nu l-a sunat la telefon. Potrivit lui Rusch, Vulcu nu a men-ţionat niciodată că Securitatea ar fi pus la cale acţiunea împotriva lui Georgescu. Rusch a afirmat, de asemenea, că n-avea habar de atentatul cu bombă de la sediul Europei Libere din 21 februarie 1981. Rusch credea că Vulcu avea o listă cu persoane care urmau să fie ucise, dar nu era întru

totul sigur şi nu văzuse numele nimănui care ar fi lucrat la Europa Liberă. La un moment dat, Vulcu spusese că, după asasinarea lui Georgescu şi a lui Frunză, vor putea câştiga mulţi bani asasinând alte persoane (neidentificate) în Franţa, Spania şi în Statele Unite.

La sfârşitul conversaţiei am examinat vizele de intrare şi ieşire din paşaportul lui Rusch, şi ele confirmau versiu-nea sa privind deplasările în Germania şi în Danemarca. Mi-am luat rămas-bun de la Rusch, iar Trout l-a condus cu maşina la hotel să-şi ridice bagajele. Au plecat apoi la sediul central al poliţiei din München, unde Rush a făcut o depoziţie. La ora 8.00 dimineaţa a apărut la poliţie şi Emil Georgescu. După ce a făcut depoziţia, Rusch a părăsit sediul poliţiei müncheneze şi, după câte se pare, s-a întors în România.

Emil Georgescu a susţinut mereu că Rusch îi spusese că „serviciile secrete române“ îl plătiseră. Eu nu l-am auzit pe Rusch spunând aşa ceva, deşi nu resping ipoteza. Rusch a zis însă că, dacă nu l-a omorât pe Georgescu, o altă echipă de ucigaşi va fi trimisă să comită asasinatul.

Autorităţile germane l-au arestat apoi pe Vulcu la Nürnberg. În locuinţa sa au fost găsite fotografii ale lui Emil Georgescu şi planuri ale apartamentului din Haar. Eliberat, dar pasibil de urmărire penală, Vulcu s-a întors în mare grabă în România.

Emil Georgescu, care ţinea permanent legătura cu poli-ţia müncheneză, a evitat ulterior să informeze conducerea Europei Libere despre o serie de incidente cum ar fi scrisori şi apeluri telefonice pe care le-a primit. Către sfârşitul lunii iulie, doi francezi au sunat la ora 23.00 la uşa lui Georgescu şi au cerut să discute cu el în calitate de avocat. Georgescu a refuzat să-i primească la ora aceea, iar cei doi au plecat. Dar a doua zi, dimineaţa, cei doi francezi şi-au făcut din nou apariţia la Haar.

104 105

Tentativa de asasinare a lui Emil Georgescu

În dimineaţa de 28 iulie 1982, Emil Georgescu a ieşit din apartament puţin înainte de ora 8.00 pentru a se duce la lucru. A coborât pe scările care duceau la uşa garajului. La capătul scărilor a fost acostat de un bărbat care l-a întrebat în franceză dacă este Emil Georgescu. Abia apu-când să strige după ajutor, Georgescu s-a trezit înjunghiat cu un cuţit. A încercat să se apere cu geanta-diplomat pe care o purta, dar nici vorbă să facă faţă bărbatului care îl depăşea în înălţime cu un cap. În total, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 22 de ori de către atacator care, potrivit lui Georgescu, a exclamat la un moment dat: „Acum n-o să mai scrii niciodată!“

Soţia lui Georgescu a auzit ţipetele şi, strigând la rân-dul ei după ajutor, a coborât în fugă scările către garaj. Neputând să deschidă uşa încuiată a garajului, agresorul a luat-o la fugă pe scări în sus, împingând-o din calea sa pe doamna Georgescu. Ajuns la nivelul străzii, agresorul s-a îndreptat spre o maşină care îl aştepta. Pornind în urma lui, doamna Georgescu a apucat să vadă maşina şi o parte a numărului de înmatriculare. Alertate de vecini, poliţia şi Salvarea au sosit imediat la faţa locului.

Constatând gravitatea rănilor suferite de Georgescu, medicul de pe Salvare a chemat un elicopter al serviciului de urgenţe, care l-a transportat la un spital din München. Concluzia medicilor a fost că Emil Georgescu a supravieţuit atentatului datorită faptului că arma albă cu care fusese înjunghiat avea o lamă relativ scurtă.

Informat la telefon de cele întâmplate de către doamna Georgescu, m-am deplasat la Haar, unde am găsit blocul în care locuiau înconjurat de poliţie, aşa că, pentru a ajunge

la uşa apartamentului, a trebuit să mă legitimez în două rânduri. La scurt timp după aceea, la familia Georgescu a sosit comisarul Hartmann de la poliţia müncheneză, care ne-a anunţat că cei doi francezi fuseseră arestaţi pe auto-strada care duce de la München la Salzburg.

Întors la sediul radioului, l-am informat pe preşedintele Europei Libere, Glenn Ferguson, despre cele întâmplate. Într-o circulară către personalul Europei Libere, Ferguson a prezentat evenimentul în felul următor:

În jurul orei 8, azi-dimineaţă, domnul Emil Valer Georgescu, senior editor al redacţiei româneşti, a fost înjunghiat în abdomen şi în piept pe când se afla în gara-jul subteran al blocului în care locuieşte. Emil Georgescu a fost operat de urgenţă la Spitalul Neuperlach şi se află în prezent la secţia de reanimare. Nu dispunem de informaţii suplimentare privind starea sa actuală.

Poliţia germană a arestat doi suspecţi, şi unul dintre aceştia a fost identificat drept agresorul din garaj. Nu am fost informaţi de poliţie despre motivele invocate de agresor. Vă vom ţine la curent de îndată ce vom primi informaţii suplimentare.

Georgescu a rămas în spital în stare gravă mai multe luni. El a revenit la lucru şapte luni mai târziu, la 1 februa-rie 1982, când a fost radiodifuzat primul său program după atentat. Cu acea ocazie, preşedintele Europei Libere, Glenn Ferguson, a emis o nouă circulară cu următorul conţinut:

Ne bucurăm să vă anunţăm că domnul Emil Georgescu, senior editor al redacţiei româneşti, s-a însănătoşit după rănile suferite în atentatul din 28 iulie 1981. Suntem fericiţi să aflăm că starea sănătăţii sale îi per-mite domnului Georgescu să reia lucrul, cu atât mai mult cu cât programul său joacă un rol important în

106 107

cadrul emisiunilor serviciului românesc al Europei Libere. Rămânând profund îngrijoraţi de atentatul al cărei victimă a fost Emil Georgescu, ţinem să elogiem loialitatea şi angajamentul lui pentru cauza Europei Libere.

În prima sa emisiune după atentat, Emil Georgescu a relatat în amănunt ce i s-a întâmplat în luna iulie, dar a vorbit şi despre incidentele precedente. A menţionat epi-sodul Radu Rusch şi declaraţiile făcute de acesta poliţiei în legătură cu implicarea sa în planul de asasinare a lui Emil Georgescu.

În martie 1982, ofiţerul politic al Consulatului american de la München m-a informat că Rusch se prezentase la Ambasada SUA de la Bucureşti şi se plânsese de emisiu-nea lui Georgescu, susţinând că autorul ei îl pusese într-o lumină mult prea nefavorabilă.

Georgescu a difuzat o a doua emisiune despre atentat şi, în aprilie 1982, Consulatul american de la München a infor-mat Europa Liberă că Rusch a fost din nou la Ambasada SUA din Bucureşti, unde s-a plâns din nou de programele lui Georgescu, dar în acelaşi timp a cerut o viză de imigrare în Statele Unite. Mi-am amintit că Rusch îmi spusese că are o soră în Carolina de Nord sau de Sud.

La 15 martie 1982, procuratura germană a întocmit un raport pe care mi l-a pus şi mie la dispoziţie. Cei doi francezi – Jean Claude Cottenceau şi Freddy Layani – au făcut declaraţii sub jurământ pline de contradicţii, dar susţineau sus şi tare că sunt nevinovaţi şi nu au nimic de-a face cu atentatul. Probele din dosarul de peste 600 de pagini instrumentat de procuratură se constituiau din declaraţiile soţilor Georgescu, ale poliţiştilor şi ale perso-nalului hotelurilor din München unde înnoptaseră france-zii. Ambii suspecţi, ţinuţi separat în detenţie, făcuseră sub

jurământ câte şase declaraţii care, când nu erau confuze, erau contradictorii.

Unul dintre martorii acuzaţilor era un anume Boris Rubin, care avea un cazier lung în Germania, fiind între altele condamnat pentru vânzare ilegală de arme. Rubin a făcut o declaraţie în care susţinea că atât el, cât şi fran-cezii erau implicaţi în vânzarea de bijuterii furate. Rubin a amintit de o afacere de peste 100.000 de mărci germane, în care el şi unul dintre francezi au fost nevoiţi să se întâl-nească la Paris şi München. În declaraţie, Rubin a vorbit şi despre întâlnirea sa din decembrie 1980 cu un anume Pierre Utreh într-o închisoare pariziană. Utreh este cel care i-a făcut cunoştinţă lui Rubin cu Jean Claude Cottenceau, cel care a condus maşina făptaşilor după atacul asupra lui Georgescu. Cottenceau, care avea de vânzare bijuterii furate, a zburat cu avionul la Berlin în ianuarie 1981 şi s-a întâlnit cu Rubin, care a cumpărat bijuterii în valoare de 50.000 de mărci.

Din declaraţia lui Rubin reiese că, în februarie 1981, s-a întâlnit din nou la Paris cu Cottenceau şi Utreh. La scurt timp după întoarcerea sa de la Paris, a primit vizita lui Utreh, care i-a predat un inel cu diamant. În preajma sărbătorii de Paşte, Rubin a zburat la Paris unde i-a plătit lui Cottenceau suma de 35.000 de mărci. Tot atunci, Rubin l-a întâlnit pe Freddy Layani, cel care urma să fie agre-sorul în cazul Georgescu. Au urmat întâlniri la Berlin cu Cottenceau şi Layani în luna mai. Ulterior, Cottenceau l-a sunat pe Rubin la Berlin şi i-a oferit din nou bijuterii furate. În iunie, Rubin s-a întâlnit iarăşi, la Paris, cu Cottenceau şi Layani.

În declaraţia lui Rubin nu se face nicio menţiune despre Georgescu ca angajat al Europei Libere. Cum Rubin sus-ţine că activităţile interlope s-au petrecut numai la Berlin şi Paris, declaraţia sa trebuie luată cu un dram de sare. Căci aşa cum se va vedea mai jos, complicii francezi ai lui

108 109

Rubin au fost de mai multe ori la München şi s-au interesat de drumul către Haar, unde locuia Emil Georgescu. După atentatul asupra lui Georgescu, o angajată a hotelului Paris din München i-a recunoscut pe cei doi francezi în fotografiile publicate de presă şi s-a adresat poliţiei. Din declaraţia ei reiese că francezii, care la 14 iulie se înre-gistraseră la hotel sub nume false, îi ceruseră să le spună cum se ajunge la Haar. Femeia nu-şi mai amintea dacă le dăduse o hartă sau dacă însemnase ruta pe o hartă a celor doi. O săptămână mai târziu, francezii s-au prezentat din nou la hotel pentru a rezerva o cameră pentru 28 iulie, ziua atentatului. Recepţionera nu-şi mai amintea dacă cei doi îi spuseseră că înainte de acea dată se vor afla la Berlin, sau dacă, dimpotrivă, abia după 28 iulie urmau să plece la Berlin.

Dosarul procuraturii germane conţinea şi raportul des-pre Radu Rusch întocmit de poliţie, inclusiv declaraţiile lui Totoescu. Acesta din urmă a afirmat că Rusch fusese prins pe când încerca să treacă ilegal refugiaţi din Ungaria în Austria şi fusese silit să se întoarcă în România. Nu se ştia dacă Rusch fusese predat autorităţilor române, dacă fusese racolat de serviciile secrete maghiare sau dacă optase să lucreze pentru Securitate. Din motive necunoscute, rapor-tul poliţiei müncheneze nu conţinea declaraţia semnată de Radu Rusch.

În mai 1982, Emil Georgescu a organizat o conferinţă de presă la care au luat parte circa 100 de persoane, printre care invitaţi care să-i susţină poziţia, ziarişti, o echipă de televiziune, poliţiştii care îi asigurau securitatea. Deşi invitat, am refuzat să iau parte la conferinţa de presă. Jumătate din audienţă era alcătuită din români, printre care mai mulţi membri ai redacţiei române a Europei Libere. În sprijinul lui Georgescu veniseră scriitorul Paul Goma, exilat la Paris, Victor Frunză din Danemarca, preotul Leonida Pop şi redactorul Europei Libere Şerban

Orescu. Goma şi Orescu fuseseră în februarie 1981 ţinta unor atentate cu colete-capcană.

Înainte de începerea conferinţei de presă, Emil Georgescu a distribuit audienţei o declaraţie de patruzeci de pagini. În luarea sa de cuvânt, Georgescu a citit pasaje întregi din declaraţie, abătându-se în două rânduri de la text pentru a lansa un protest virulent, însoţit de gesturi teatrale, faţă de serviciul secret american şi a conducerii Europei Libere. Pe aceştia, Emil Georgescu îi acuza că l-au împiedicat să recurgă la martori importanţi, transportând în secret în Statele Unite pe cei doi români (nenumiţi) care recunoscuseră că fuseseră racolaţi de Securitate pentru a-l asasina.

În continuarea conferinţei de presă, Georgescu a res-pins acuzaţiile că a avut câştiguri excesive şi ilegale prin activitatea sa de avocat în cazuri de reunificare a familii-lor, susţinând că la fiecare dosar îi reveneau doar 100 de mărci.

Conferinţa de presă s-a desfăşurat apoi într-o atmosferă de haos şi confuzie crescânde. Pe de o parte, Georgescu vor-bea când în germană, când în română. Interpretul angajat pentru această ocazie s-a dovedit neprofesionist, aşa că traducerea sa era mereu corectată fie de Georgescu, fie de oameni din sală.

Pe de altă parte, declaraţiile şi comentariile făcute de Victor Frunză şi de părintele Pop (în special acesta din urmă) erau de cele mai multe ori atacuri la persoană sau irelevante faţă de obiectul conferinţei de presă. Cei doi se comportau ca şi când doreau să atragă atenţia asupra importanţei persoanei lor, fiind puţin interesaţi de cazul Georgescu. Ambii s-au postat în faţa audienţei pentru a fi, cum s-ar zice, numai ei în lumina rampei. În timp ce Frunză a vorbit româneşte „beneficiind“ de traducerea stâlcită a aceluiaşi interpret, părintele Leonida Pop s-a exprimat în germană.

110 111

Contribuţia lui Şerban Orescu s-a rezumat la o scurtă relatare a atentatului din februarie 1981. Cu remarci sobre şi la obiect, Orescu s-a abţinut de la discutarea aspectelor controversate ale cazului. Tonul său academic şi reţinut contrasta vădit cu stilul emoţional şi speculaţiile celorlalţi participanţi. Paul Goma a tăcut mai tot timpul conferin-ţei de presă, după ce, la începutul ei, părintele Pop i-a întrerupt pur şi simplu declaraţia. Presa locală a relatat a doua zi sumar despre conferinţa de presă, dar era clar că rezultatele ei nu au fost cele scontate de Emil Georgescu.

Procesul intentat celor doi francezi a fost, la rândul său, controversat. Cu câteva zile înainte de începerea lui, la 19 aprilie 1982, misteriosul „Grup V“ a proferat ameninţări la adresa avocatului lui Emil Georgescu şi a judecătoriei:

Am citit în ziarul Die Welt am Sonntag că procesul împotriva prietenilor şi tovarăşilor noştri Layani şi Cottenceau se va deschide în curând, iar Dumnea-voastră, domnule, îl veţi apăra pe trădătorul Emil Georgescu.

Ne vedem obligaţi să vă avertizăm că vom arunca în aer atât judecătoria, cât şi casa Dumnevoastră dacă prietenii noştri sunt condamnaţi. Într-un asemenea caz, nu veţi mai avea mult de trăit.

Emil Georgescu este un escroc. Şi-a înşelat ţara şi con-tinuă să ducă de nas milioane de oameni care îi ascultă comentariile din cadrul emisiunilor împuţitului post de radio Europa Liberă. Noi nu ne-am încheiat încă răfuiala cu el. Va trebui să moară ca un trădător pentru că s-a vândut pentru valută forte imperialiştilor americani.

Grup V

În urma acestei ameninţări, avocatul lui Georgescu a depus mandatul, iar poliţia a luat măsuri sporite de secu-ritate la clădirea tribunalului.

La procesul ale cărui lucrări au început cum fusese sta-bilit la 19 aprilie, Emil Georgescu nu era numai principalul martor al procuraturii, ci şi „coacuzator“ cu dreptul de a audia martori.

Acuzatul Layani a recunoscut că l-a înjunghiat pe Georgescu, dar a adăugat că a făcut-o în autoapărare. El a admins că fusese recrutat la Paris să îl molesteze pe Georgescu, şi nimic mai mult. La întoarcere urma să facă un transport de bani şi bijuterii. În cazul Georgescu, Layani a afirmat că acesta sărise la el şi că, în cursul încăierării, a trebuit să se apere, cu atât mai mult cu cât fusese avertizat că era înarmat. În depoziţia sa, Layani a mai dat amănunte despre lumea interlopă de la Paris în care se mişca. Pentru Layani au depus mărturie mama sa şi fosta sa soţie. În ceea ce-l priveşte pe Cottenceau, acesta a refuzat să facă orice declaraţie.

În depoziţia sa, Georgescu a trecut în revistă cele ce i se întâmplaseră de la angajarea sa la Europa Liberă şi şi-a exprimat convingerea că atentatul fusese pus la cale de Securitate. El a declarat că, în timpul luptei sale cu Layani, acesta i-a spus că de acum înainte nu o să mai aibă cum să scrie. Layani a respins afirmaţia, susţinând că nu i-a adresat niciun cuvânt lui Georgescu şi că, de altfel, nu îl înjunghiase în mână. La rândul său, Georgescu a negat că s-ar fi repezit la Layani şi a atras atenţia că francezul era cu mult mai solid decât el.

Apoi, avocaţii lui Layani l-au supus pe Georgescu unui riguros interogatoriu încrucişat legat de clienţii săi în cazu-rile de reunificare a familiei şi de onorariile pe care le încasase. Doamna Georgescu a depus mărturie despre tot ce văzuse şi auzise. Ceilalţi martori ai acuzării au inclus poliţişti, angajaţi ai hotelului la care stătuseră francezii şi un şofer de taxi care o observase pe doamna Georgescu pe când, în urma atentatului, fugea după francezi. În timpul audierilor, doamna Georgescu, într-o stare de spirit foarte

112 113

emotivă, întrerupea orice martor despre care avea impre-sia că, prin afirmaţiile sale, ar putea ştirbi credibilitatea soţului ei.

Presa a relatat pe larg despre lucrările procesului din primele zile, notând toate aspectele contradictorii şi con-fuze ale cazului. Verdictul procesului a fost pronunţat la 21 iulie 1982: ambii acuzaţi au fost găsiţi vinovaţi şi con-damnaţi la închisoare. Deşi procurorul ceruse condamnări la închisoare pe viaţă pentru tentativă de asasinat, Layani, care avea 25 de ani la acea dată, a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru tentativă de omucidere fără premedi-tare. Cottenceau, în vârstă de 35 de ani, a primit o pedeapsă de patru ani şi jumătate de închisoare, pentru cauzarea de grave vătămări corporale. Judecătorul a spus că este posibil ca în spatele atentatului să se afle o terţă parte, probabil Securitatea română, adăugând însă că „nu există nicio probă care să arate care este acea terţă parte“.

Raportul anual al Ministerului de Interne german pe 1982 conţinea următoarea informaţie interesantă:

Victima grav rănită a putut fi salvată doar datorită unei intervenţii prompte. Făptaşii au fost arestaţi şi condamnaţi la câţiva ani de închisoare. Ei au refuzat cu încăpăţânare să furnizeze informaţii despre cei care îi racolaseră. După eşecul acestui atentat, alte persoane din serviciile secrete române au primit misiunea de a-l lichida pe emigrantul român o dată pentru totdeauna.

În august 1982, măsurile de protecţie ale poliţiei pen-tru Emil Georgescu au fost reduse şi treptat abandonate. În aceeaşi lună, un „defector“ român s-a prezentat la Ambasada Statelor Unite de la Bonn. Românul, identificat drept Adrian C., a declarat că fusese racolat de Securitate împotriva voinţei sale, fiind ameninţat cu închisoarea dacă

refuza. Adrian C. a explicat că fusese recrutat pentru a se infiltra în mediile legionare din România. Înaintea întâl-nirilor cu legionarii, era preparat cu microfoane pentru a înregistra conversaţiile. Pe de altă parte, el plantase microfoane în diverse locuri pentru interceptarea şi înre-gistrarea convorbirilor.

În martie 1982, un colonel de Securitate, pe nume Tudor, l-a abordat şi i-a propus să lucreze în slujba patriei. I-a cerut lui Adrian C. să-i dea o listă cu prieteni şi rude care trăiau în străinătate şi l-a informat că în curând va avea o întâlnire cu un specialist al Securităţii în probleme de relaţii externe. Întâlnirea a avut loc în aprilie sau mai în prezenţa colonelului Tudor. Cu acea ocazie i s-a spus să se pregătească să emigreze în Germania Occidentală şi a fost informat că va trebui să asasineze un „bandit“ care lucra pentru secţia română a Europei Libere. Numele victimei urma să îl primească ulterior, probabil după ce va fi ajuns în Germania. Contractul prevedea ca după înde-plinirea misiunii să se întoarcă în ţară şi, sub oblăduirea Securităţii, să facă studii juridice.

C. a făcut demersurile pentru a călători la mătuşa lui care trăia în Germania de Vest. Odată ajuns în Germania, C. s-a dus la ambasada americană şi s-a „predat“, dat fiind că nu avea intenţia să omoare pe nimeni şi dorinţa sa era să emigreze în Statele Unite sau în Canada.

Povestea lui C. legată de recrutarea sa de către colonelul Tudor era plauzibilă: existau informaţii despre existenţa unui colonel Tudor în Securitate. Dubios era faptul că Adrian C. nu fusese instruit cum se comit atentate şi nu avusese niciun loc de lucru stabil în România înainte de a fi recrutat.

La ambasada americană, lui Adrian C. i s-au prezentat modalităţile de emigrare în Statele Unite, după care a fost predat autorităţilor germane.

114 115

Ulterior, Adrian C. a luat contact cu Emil Georgescu şi s-a declarat dispus să dea un interviu în legătură cu misiunea sa. În acest interviu, Adrian C. şi-a modificat declaraţiile anterioare, susţinând că fusese racolat pentru a-l asasina pe Emil Georgescu. Adrian C. i-a spus lui Emil Georgescu că dăduse aceleaşi informaţii oficialilor de la ambasada americană şi ulterior autorităţilor germane. În versiunea din interviu, C. găsise adresa lui Georgescu în cartea de telefon şi aşa a fost posibil să-i scrie. Când l-a întâlnit, l-a recunoscut întrucât îl văzuse într-o fotografie care îi fusese arătată la Securitate. Auzind acestea, Emil Georgescu a făcut demersurile necesare ca Adrian C. să facă o depoziţie la poliţia şi procuratura din München.

A doua versiune a lui Adrian C. nu a fost confirmată de partea americană. Când a fost audiat la ambasada ameri-cană, Adrian C. a fost întrebat în mod special despre Emil Georgescu, iar el a răspuns că, din câte a auzit, acesta este un angajat al Europei Libere şi a fost victima unei tentative de asasinat. C. a reiterat că nu i se dăduse numele celui pe care trebuia să-l asasineze.

Discrepanţele dintre cele două versiuni ale lui Adrian C. nu au fost lămurite niciodată. C. a dispărut, iar interviul nu a fost difuzat niciodată.

Emil Georgescu demisionează de la Europa Liberă

Emil Georgescu nu a mai avut niciodată în emisiunile sale aplombul de dinante de atentat. Emisiunile nu mai aveau vlagă, popularitatea sa scăzuse. Odată a fost chiar mustrat oficial pentru includerea în programul său a unui text dintr-o emisiune mai veche care nu îi aparţinea. În iunie 1984, Georgescu a depus o cerere de eliberare din

funcţie de 25 de pagini redactate într-un stil patetic. Unul dintre motivele invocate era de natură profesională:

Trebuie să mărturisesc că sunt profund dezamăgit de faptul că prin emisiunile mele nu am reuşit să-mi conving concetăţenii să urmeze exemplul ungurilor din 1956 sau al polonezilor din ultimii ani. Această stare de lucruri mă face să cred fie că nu-mi fac treaba eficient, fie că poporul din care provin este o naţiune de oameni laşi pentru care nu merită să-mi risc viaţa.

Emil Georgescu a adăugat şi un motiv personal:

Mărturisesc că mă găsesc într-o stare de spirit în care mă tem până şi de umbra mea. Mă tem că aş putea fi ucis, că va trebui să suport din nou durerile atroce prin care am mai trecut. Uneori regret că nu i-am dat ocazia ucigaşului să mă omoare în acea zi fatală de 28 iulie 1981. N-aş mai fi avut parte de coşmarul pe care îl trăiesc acum.

Starea sănătăţii lui Emil Georgescu s-a deteriorat rapid, iar doctorii au diagnosticat un cancer pulmonar. Europa Liberă şi Emil Georgescu au ajuns la un acord prin care el a părăsit redacţia în decembrie 1984, primind în schimb o despăgubire de 200.000 de dolari. Emil Georgescu a murit la 1 februarie 1985. Povestea sa nu s-a încheiat însă odată cu decesul său prematur.

Orizonturi Roşii

Cel care, la procesul de la München, ar fi putut să-l pună în temă pe judecătorul Krämer în ceea ce priveşte „fundalul politic“ al dosarului lui Emil Georgescu era generalul Ion

116 117

Mihai Pacepa, fostul şef adjunct al spionajului românesc. El a făcut o serie de dezvăluiri în cazul „Balthasar“, dar în cazul Georgescu a păstrat tăcerea până în 1987.

În cartea sa Orizonturi Roşii, publicată în Statele Unite în 1987, Pacepa a relatat despre următorul incident petre-cut în 1976:

– Tocmai am avut o altă convorbire telefonică cu Emil Georgescu din München, a început Luchian1 după ce mi-a strâns mâna cu laba sa enormă de urs. În curând am să-l îngenunchez…

În seara de 22 august 1976, în ajunul sărbătorii naţi-onale a României, ministrul de Interne, şeful DIE şi eu am fost chemaţi la o plimbare în grădina cu trandafiri a lui Ceauşescu.

– Emil Georgescu trebuie redus la tăcere, a ordonat Ceauşescu. Pentru totdeauna. Trebuie să aibă fălcile, dinţii şi braţele zdrobite, ca să nu mai poată scrie şi vorbi la radio.

Misiunea trebuia să fie întreprinsă de mercenari străini, fără legături cunoscute cu autorităţile române. Nimic nu trebuia pus pe hârtie, inclusiv despre discuţia cu el din acea seară…

Prin surse ale DIE din Franţa, Germania Federală şi Statele Unite, precum şi cu ajutorul unor scrisori semnate sau anonime trimise la postul de radio Europa Liberă, DIE a insinuat că Emil Georgescu primise sume ilegale de bani de la emigranţii români şi fusese impli-cat în afaceri ilicite cu blănuri şi bijuterii. Alte scrisori trimise la Europa Liberă ameninţau că, dacă Georgescu va continua să-şi slujească „stăpânii lui evrei“, va fi omorât şi casa îi va fi arsă din temelii. Aceste ultime scrisori, fabricate de DIE, erau atribuite legionarilor din exil şi erau semnate „Grupul V“. Grupul V era o invenţie a DIE.2

1 Generalul de Securitate Eugen Luchian.2 Ibid.

Afirmaţiile lui Pacepa ridică o serie de probleme. El părăsise România în 1978 şi deci nu a fost implicat în operaţiunile DIE din 1980 şi 1981, când a început cam-pania de scrisori. Un alt semn de întrebare rămâne lunga sa tăcere în cazul Georgescu. Ca şi în cazul „Balthasar“, el ar fi trebuit să fie un martor important. Ceauşescu îl condamnase la moarte pe Pacepa. El se afla sub protecţie CIA în Statele Unite, dar se pare că nu i se putea garanta securitatea şi în Germania.

La 24 noiembrie 1987 am fost chemat la telefon de poli-ţia judiciară din Bavaria (LKA) şi am fost întrebat dacă un anume Viktor Pfeiller lucrează sau a lucrat la Europa Liberă. După cercetarea actelor noastre, am constatat că Viktor Pfeiller a fost doar în vizită la Europa Liberă, o singură dată, în 1975. Am transmis informaţia, după care poliţiştii s-au interesat de Emil Georgescu, dacă mai tră-ieşte şi locuieşte în suburbia Haar.

A doua zi, ziarele müncheneze relatau despre arestarea lui Viktor Pfeiller, prins la graniţa cu Franţa cu o servietă în care avea două milioane de mărci. Se pare că lua bani de la români stabiliţi în Germania Federală cu promisiunea că va obţine scoaterea din România a rudelor acestora. În momentul arestării, Pfeiller se afla în drum spre Paris cu purcoiul de bani. Unul dintre articolele de presă relata:

Poliţia bavareză a anunţat arestarea unui bărbat de 74 de ani din München, suspectat de a fi luat ilegal mari sume de bani de la români în baza promisiunii de a-i scoate clandestin din ţară şi a-i ajuta să ajungă în Germania Occidentală.

Potrivit relatărilor, Pfeiller ar fi recunoscut că pretin-dea sume variind între 2.000 şi 16.000 de mărci pentru ca transfugii să fie ascunşi în tiruri cu marfă. Nu se ştie câţi

118 119

români au reuşit să fugă din România pe această filieră. Poliţia a depistat cazul Pfeiller în cadrul investigaţiilor legate de o serie de români care ceruseră azil politic atât în Germania, cât şi în Austria, cu scopul de a încasa ajutoare sociale din ambele ţări.

Viktor Pfeiller şi Emil Georgescu erau amândoi avocaţi provenind din România, şi despre amândoi s-a spus că ar fi fost implicaţi în asemenea scheme. Dacă nu au fost par-teneri de afaceri, s-ar putea să fi fost rivali. Cum Pfeiller se afla în drum spre Paris când a fost arestat, şi cum cei care îl atacaseră pe Emil Georgescu proveneau din mediile interlope ale capitalei franceze, m-am interesat la poliţia bavareză dacă nu exista cumva o legătură între cele două cazuri. Am fost informat că de cazul Pfeiller se ocupa doar poliţia judiciară, deoarece nu existau implicaţii politice. Nu se excludea însă posibilitatea unei legături între Pfeiller şi atentatul asupra lui Emil Georgescu, după cum nu se excludeau orice alte posibile combinaţii între Pfeiller şi Georgescu.

După căderea regimului Ceauşescu, l-am întrebat despre cazul Emil Georgescu şi pe noul şef al SRI Virgil Măgureanu. Răspunsul, în cunoscutul stil birocratic, a fost următorul:

Referitor la atacul asupra lui Emil Georgescu nu s-au obţinut elemente care să infirme cele îndeobşte cunoscute sau acreditate, respectiv că actul nu ar fi fost săvârşit de cetăţenii francezi Layani şi Cottenceau drept răzbunare pentru o escrocherie în care ar fi fost implicată victima. (…)

Sunt cunoscute unele cazuri în care persoane care au devenit angajaţi ai REL au fost, anterior stabilirii în străinătate, informatori ai Securităţii. Astfel, Emil

Georgescu şi-a continuat activitatea de informator, transmiţând date printr-un canal necunoscut.(…)1

În cursul vizitei mele la Bucureşti, în octombrie 1992, domnul Măgureanu a reiterat acest punct de vedere, refu-zând să admită vreo complicitate a Securităţii în tentativa de asasinare a lui Emil Georgescu.

Realitatea este că Emil Georgescu a fost victima Securităţii nu doar fizic, ci şi ca obiect al unei campanii de dezinformare şi discreditare. Dovezile următoare sunt, fără excepţie, preluate cuvânt cu cuvânt din documente ale Securităţii.

Dintr-o NOTĂ a UM 02252 din 29.12.1981:

După o perioadă de spitalizare destul de îndelungată, Emil Georgescu a revenit recent la domiciliul său din München, aflându-se în prezent sub supraveghere medicală. (…) El încearcă să creeze impresia că este refăcut şi hotărât să-şi reia activitatea la începutul anu-lui 1982, anunţând că intenţionează să facă comentarii deosebit de ostile la adresa Serviciului de Informaţii român, pe care-l consideră autorul atentatului a cărui victimă a căzut. (…)

Raportăm că organele noastre întreprind, în conti-nuare, acţiuni specifice, folosind toate posibilităţile de care dispun, în ţară şi în exterior, pentru discreditarea şi compromiterea lui Emil Georgescu.

Dintr-o NOTĂ a UM 0225 din 10.06.1983:

Raportăm că, acţionând în conformitate cu orientă-rile primite, organele noastre au iniţiat noi măsuri

1 Anexa E.2 Subunitate a CIE (UM 0544), răspunzînd de emigraţia română, emigraţia

minorităţilor, iredentism, Radio Europa Liberă, culte/secte, propagandă externă, legionari, partide burgheze prin exponenţii aflaţi în străinătate etc.

120 121

combinative vizând compromiterea unor angajaţi ai secţiei pentru România a postului de radio Europa Liberă şi neutralizarea activităţii lor ostile. Astfel:

Prin exploatarea operativă a datelor şi informaţiilor deţinute despre Emil Georgescu şi lansarea unor ver-siuni privind „loialitatea îndoielnică“ a acestuia faţă de Europa Liberă, s-a reuşit amplificarea suspiciunilor manifestate faţă de el de unele cadre din conducerea americană a postului.

Totodată, au fost adâncite disputele şi rivalităţile dintre Emil Georgescu şi alţi angajaţi ai secţiei pentru România a Europei Libere, mulţi dintre aceştia fiind incitaţi să ia poziţie şi să acţioneze împotriva sa.

S-au continuat şi diversificat, în acelaşi timp, pe baza unor argumente şi fapte concrete, măsurile de dis-creditare şi demascare a lui Emil Georgescu în rândul emigraţiei române din R.F. Germania, Franţa şi SUA, ca escroc, element venal şi imoral.

Dintr-o NOTĂ a UM 0225 din 07.07.1982

În baza informaţiilor obţinute s-a acţionat pentru:a) Discreditarea şi compromiterea lui Emil Georgescu

faţă de autorităţile americane, determinarea acestora de a întreprinde cercetări asupra sa şi a-l îndepărta de la post.

– În acest scop a fost trimisă directorului F.B.I. o scri-soare ca din partea unui angajat al postului, în care se menţionează că Emil Georgescu vrea să se răzbune pe americani pentru că nu l-au protejat şi l-au ponegrit. (…)

– O scrisoare cu un conţinut similar a fost trimisă şi lui James Brown, directorul american al postului.

– Prin sursa „Konrad“1 s-a întărit faţă de conducerea americană a postului faptul că atentatul are ca mobil fapte de drept comun. (…)1 Ivan Deneş.

b) Discreditarea, compromiterea lui Emil Georgescu faţă de colegii săi români de la post, aţâţarea acestora împotriva sa, determinarea lor de a acţiona contra lui.

– În acest sens, prin surse ale noastre din exterior sau trimise temporar în misiune, au fost subliniate tră-săturile negative ale lui Emil Georgescu, activitatea sa afaceristă, sunt alimentate neînţelegerile, disensi-unile. (…)

c) Contracararea încercărilor lui Emil Georgescu de a acredita ideea că a fost victima unui atentat politic, compromiterea sa în opinia publică şi, îndeosebi, în rândul emigraţiei române.

– Pentru realizarea acestei sarcini, sursa „Konrad“1, care cunoaşte bine unele activităţi necinstite ale lui Emil Georgescu, după ce a obţinut şi asentimentul directorului postului, James Brown, a depus sub jură-mânt, în instanţă, o mărturie potrivit căreia Emil Georgescu s-a ocupat de afaceri care i-au atras ura unor clienţi. (…)

– Tot pentru discreditarea lui Emil Georgescu, mai ales în rândul emigraţiei române, a fost conceput un pamflet în care sunt cuprinse date inedite privind, mai ales, caracterul său murdar şi viaţa sa de familie, ce urmează să apară în publicaţia Stindardul din R.F. Germania. (…)

Având în vedere situaţia operativ-informativă din această acţiune, necesitatea stringentă de a anihila cât mai urgent activitatea ostilă a acestui element, în perioada următoare se vor întreprinde măsuri care vor avea drept scop:

– Cunoaşterea evoluţiei situaţiei operative, înde-osebi a atitudinii conducerii americane a postului, a poziţiei şi acţiunilor angajaţilor români faţă de Emil Georgescu, precum şi a măsurilor de „apărare“ luate de obiectiv.1 Ivan Deneş.

122 123

– Incitarea, în continuare, împotriva lui Emil Georgescu a unor responsabili americani ai postului, precum şi sesizarea în legătură cu activitatea sa a unor factori de decizie din administraţia şi Congresul SUA.

– Accentuarea urii angajaţilor postului contra lui Emil Georgescu, determinarea lor de a trece la acţiuni concrete, deschise, vizând înlăturarea sa de la post. Se va acţiona, de asemenea, pentru a-i determina pe Victor Frunză, Paul Goma ş.a. să nu-l mai susţină pe Emil Georgescu.

– Demascarea şi compromiterea, în continuare, a lui Emil Georgescu în rândul emigraţiei române, lansarea unor versiuni vizând contracararea susţinerilor sale că ar fi fost victima unui atentat politic.

– Actualizarea studiului operativ privind obiectivul în scopul realizării unor acţiuni ofensive de neutrali-zare a sa.

4 „Bastardul“:

Povestea lui Vlad Georgescu

„Spre disperarea regimului comunist, Radio Europa Liberă a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi – ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pen-tru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Îi elogiez pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisi-unile lor de neuitat de la Radio Europa Liberă, conştiinţa morală a românilor.“

(Din discursul rostit de Traian Băsescu, preşedintele României,

pe 18 decembrie 2006, în faţa Parlamentului României,

cu ocazia prezentării Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza

Dictaturii Comuniste din România.)

O altă întrebare din perioada Războiului Rece rămasă fără răspuns este: a dezvoltat sau

nu România o armă secretă cu care a Vlad Georgescu

124 125

asasinat prin iradiere patru membri importanţi ai secţiei române a postului de Radio Europa Liberă? Să examinăm pentru început cazul lui Vlad Georgescu.

Vlad Georgescu a fost un prestigios istoric şi disident, cu o bogată istorie de conflicte cu Securitatea. Începând cu anul 1974, Securitatea l-a hărţuit pentru criticile aduse regimului Ceauşescu. În 1977, a fost acuzat de trădare şi arestat pentru scrierile sale anticeauşiste pe care le-a trimis în străinătate prin intermediul Ambasadei SUA de la Bucureşti. Graţie interesului pe care guvernul ameri-can l-a manifestat în legătură cu acest caz, Vlad a primit permisiunea de a pleca în Statele Unite, unde a primit azil politic. A devenit colaborator al Radio Europa Liberă, director asociat al departamentului românesc, apoi direc-tor plin. Securitatea i-a dat numele de cod „Bastardul“.

Nestor Rateş, succesorul lui la conducerea departamen-tului românesc, scria:

Securitatea nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care avea să conducă postul de radio. De la bun început, au conceput planul neutralizării lui complete. Această frază apare pentru prima oară într-un plan de măsuri de patru pagini, purtând data de 25 iunie 1982. Însemna lichidarea. Un număr mare de informatori au fost tri-mişi la München pentru a culege informaţii despre situaţia lui Vlad, respectiv:

– sănătatea lui fizică şi psihică;– relaţiile din interiorul şi din afara postului de radio;– rutina zilnică;– unde şi cum îşi petrecea timpul liber şi alte amă-

nunte de acest gen;– o atenţie deosebită s-a dat locuinţei sale, un apar-

tament situat la parter şi considerat nesigur, adică penetrabil;

– de asemenea, s-a manifestat un mare interes faţă de poziţia exactă a fiecărei piese de mobilier din apar-tamentul lui Vlad, în special a biroului său în raport cu ferestrele şi uşile.

Fapt este că informatorii trimişi la München au furnizat descrieri detaliate şi chiar schiţe ale interiorului aparta-mentului. Apoi, să nu uităm numeroasele scrisori şi tele-foane de ameninţare primite de Vlad Georgescu, inclusiv cele vizându-l pe fiul său de doar 8 ani.1

În decembrie 1987, Vlad Georgescu mi-a împrumutat exemplarul său din recent publicatele memorii ale lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii. Fostul general de Securitate şi director adjunct al serviciului de spionaj DIE (rebotezat, ulterior, CIE) susţinea în cartea sa că Securitatea conduce diverse operaţiuni împotriva radiou-lui Europa Liberă, de la atentate şi ameninţări la adresa redactorilor departamentului românesc, la recrutarea unei secretare a directorului departamentului central de ştiri (Central News), cu numele de cod „Balthasar“.2

Vlad Georgescu a vorbit pentru prima oară la microfon despre cartea lui Pacepa într-o sâmbătă a lunii noiembrie 1987. Cumnata sa, care locuia în România, urma să vină în vizită la München. Ea a fost chemată la Securitate în lunea care a urmat difuzării materialului. Ofiţerul de securitate l-a criticat aspru pe Vlad şi i-a spus femeii că, în cazul în care Vlad ar permite difuzarea cărţii, va fi lichidat. Cu

1 Din colecţia autorului.2 Ion Pacepa, Orizonturi Roşii: Culisele Spionajului Românesc (Regnery

Gateway, Washington DC, 1987). Atât biroul, cât şi locuinţa secretarei au fost percheziţionate, dar nu s-a descoperit nicio dovadă. Ea a demisionat de la Radio Europa Liberă/Libertatea. Dezvăluirile lui Pacepa au dus la arestarea acesteia în mai 1981, chiar în sediul postului de radio, precum şi a soţului ei care lucra la o unitate a armatei americane din Augsburg, Germania Federală. Ambii au fost eliberaţi ulterior din lipsă de probe. Pacepa nu a primit permisiunea de a părăsi SUA pentru a depune mărturie în Germania, iar acuzaţiile la adresa secretarei au fost retrase.

126 127

toate acestea, Vlad a decis ca, din ianuarie 1988, Radio Europa Liberă să înceapă difuzarea cărţii Orizonturi Roşii. La rândul meu, am atras atenţia conducerii că trebuie să luăm foarte în serios ameninţările la adresa radioului şi a lui Vlad Georgescu.

Vlad îşi planificase o vacanţă de două săptămâni în Statele Unite şi urma să se întoarcă în jur de 2 ianuarie 1988. Emil Hurezeanu, redactorul care urma să facă lec-tura fragmentelor din Orizonturi Roşii, mi-a solicitat o întâlnire pentru a stabili procedura de securitate care îl viza direct. Părerea mea era că trebuia să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. La 18 decembrie 1987 am întoc-mit un memorandum adresat preşedintelui REL/RL, Gene Pell, în legătură cu măsurile de precauţie ce ar trebui luate referitor la difuzarea episoadelor din cartea lui Pacepa. Pell s-a arătat profund îngrijorat şi a hotărât să aibă o discuţie cu Vlad Georgescu. Se gândea chiar la contramandarea acestui proiect. Dacă Radio Europa Liberă ar fi renunţat la difuzarea cărţii, decizia ar fi fost mai degrabă de natură politică, decât o cedare în faţa ameninţărilor.

Pe 29 decembrie 1987, ziarul New York Tribune a publi-cat un articol amplu intitulat „Cartea care dezvăluie com-plicitatea dintre România şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei – posibilă ţintă a teroriştilor“. Ziaristul susţinea că FBI investighează existenţa unui presupus plan terorist menit să împiedice popularizarea memoriilor lui Pacepa. Mai mult decât atât, articolul menţiona că cel puţin trei persoane erau ameninţate cu moartea, inclusiv redactori ai Radio Europa Liberă: „Membrii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sunt principalii suspecţi.“1 A fost pentru prima dată când s-a pus problema implicării pales-tinienilor în ameninţările la adresa Europei Libere.

1 Peter Samuel, Book Exposing PLO-Romanian Intrigue and Scandal said targeted by Terrorists, New York Tribune, 29 decembrie 1987.

Pe 4 ianuarie 1988, Radio Europa Liberă a difuzat pri-mul episod din cartea lui Pacepa. O săptămână mai târziu, m-am întâlnit din nou cu Vlad Georgescu în biroul său. Am discutat despre problemele de securitate cu care s-ar putea confrunta el şi redactorii săi. În aceeaşi săptămână au mai fost transmise patru emisiuni; au urmat altele şi altele. Cartea era extrem de critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi membrilor familiei sale. La scurt timp mi s-a confirmat că secţia FBI din Washington începuse o anchetă referitoare la o posibilă ameninţare teroristă a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei contra editorului cărţii lui Ion Pacepa. Nu aveam însă nicio informaţie despre o acţiune similară vizând Radio Europa Liberă. Nimeni nu se îndoia că palestinienii dispuneau de mijloacele necesare şi, în anumite condiţii, şi-ar fi dus la îndeplinire ameninţările.

Pe data de 25 ianuarie 1988, am primit de la Vlad Georgescu următoarea notă:

„Îţi aminteşti de «GRUPUL V»? Acum, o nouă organi-zaţie, numită «În slujba Mareşalului» [Antonescu], din New York, s-a hotărât să-l condamne la moarte pe fostul rege Mihai. Textul şi fotografiile ataşate au fost trimise regelui şi domnului Ciorănescu. În text se spune că vor urma şi alte condamnări pentru că «lista cu trădători este lungă». După cum ştii, nu este prima dată când se formulează asemenea ameninţări ca din partea unei organizaţii de extrema dreaptă. Totuşi, înclin să cred că adevăratul expeditor se află la Bucureşti.“1

Scrisoarea fusese expediată din Paris. Cele două foto-grafii color cu regele Mihai şi regina Ana erau identice, cu excepţia faptului că una avea desenată pe fruntea regelui Mihai o gaură de glonţ din care curgea sânge. În cealaltă

2 Din colecţia autorului.

128 129

fotografie, mâna regelui era pătată de sânge. Am înaintat poliţiei din München copii ale scrisorii şi fotografiilor.

Marţi, 26 ianuarie 1988, Ceauşescu împlinea 70 de ani. Era la putere de douăzeci şi trei de ani şi cultul persona-lităţii era mai deşănţat ca oricând. În acea zi specială, cele două ore ale programului TV erau dedicate exclusiv adulaţiei „marelui conducător“. Presa controlată de partid a publicat felicitările transmise de liderii vremii, printre care regina Elisabeta a Marii Britanii, regele Baudouin al Belgiei, regele Juan Carlos al Spaniei şi regele Carl Gustaf al Suediei. Numai că „felicitările“ erau nişte falsuri. Ele au fost urmate de note de protest cât se poate de autentice.

În ziua următoare a sosit un plic banal tip air-mail, expediat din Frankfurt pe adresa „Mr. PELL, FREE EUROP (sic!) RADIO, MUNCHEN“, cu o scrisoare în gra-fie arabă. Un plic par-avion nu era necesar pentru cores-pondenţa internă. Textul, tradus de directorul Radio Free Afghanistan, spunea:

„Suntem Luminile Revoluţiei Islamice. Vă informăm că tocmai am început să eliminăm slujitori ai impe-rialismului american şi ai sionismului. Primul a fost Siegfried Wielspuetz. Acum a venit rândul vostru şi al slujitorilor vinovaţi că conduc departamentele naţio-nale ale postului vostru de radio.“1

Siegfried Wielspuetz era secretar trei al Ambasadei Republicii Federale Germania la Paris. El fusese găsit împuşcat pe malul Senei pe 4 ianuarie 1988. În buzuna-rul său s-a descoperit un text al Frontului 9 de Eliberare Naţională din Kurdistan, facţiune a organizaţiei teroriste PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan). Textul detalia critici ale kurzilor faţă de tratamentul la care erau supuşi în

1 Ibid.

Germania Federală. Cu două zile înainte de asasinarea lui Wielspuetz, un avion charter german s-a prăbuşit în apro-piere de coastele Turciei. Printr-un apel telefonic anonim dat unei agenţii de presă din Londra, ambele acte au fost revendicate în numele PKK. Cu toate acestea, un reprezen-tant autorizat al PKK a negat orice implicare a organizaţiei sale şi a catalogat asasinatul drept un „act mişelesc“.

Ancheta poliţiei avea să releve, după un timp, că Wielspuetz acumulase datorii foarte mari, şi era posibil să se fi sinucis. La momentul respectiv nu aveam însă această informaţie, iar menţionarea lui Gene Pell în raport cu Wielspuetz părea de neînţeles. Am informat Consulatul american din München şi poliţia în legătură cu scrisoarea.

Pe 30 ianuarie 1988, Emil Hurezeanu a primit o ameninţare telefonică: „Dacă nu îţi bagi minţile în cap până la jumătatea lui februarie, ne vom ocupa de tine“. Ameninţarea fusese înregistrată şi a fost repetată de mai multe ori.

În chestiunea scrisorii de ameninţare au intervenit elemente noi atunci când am primit de la Londra o altă versiune a traducerii. Diferenţa majoră faţă de traduce-rea noastră iniţială consta în numele organizaţiei care se dădea drept autoarea scrisorii:

„Noi, VULTURII REVOLUŢIEI ISLAMICE, vă anun-ţăm că am început eliminarea agenţilor imperialis-mului american şi sionist. Siegfried Wielspuetz a fost primul de care ne-am debarasat. Acum a venit rândul vostru şi al agenţilor care conduc departamentele naţi-onale ale postului vostru de radio.“1

Termenul de „Vulturii Revoluţiei Islamice“ era foarte asemănător cu denumirea grupării teroriste „Vulturii

1 Ibid.

130 131

Revoluţiei Palestiniene“, o organizaţie teroristă palesti-niană sprijinită de Siria, care revendicase atentatul cu bombă asupra unei sinagogi din Viena în aprilie 1979. Am dat noua traducere serviciului german de contrainforma-ţii şi am început să iau măsuri de precauţie. Am instalat sisteme de alarmă pe automobilul preşedintelui Gene Pell şi al lui Vlad Georgescu; am verificat amănunţit sistemele de alarmă de la locuinţa lui Pell şi a lui Vlad Georgescu. Apoi am transmis informaţia biroului FBI din Washington şi m-am consultat cu persoana de legătură de la Consulatul american din München cu privire la ameninţările la adresa lui Pell şi a postului de radio. Gruparea „Vulturii Revolu ţiei Islamice“ nu era cunoscută la Washington.

La începutul lui februarie l-am sunat pe Dennis Pluchinsky, principalul expert în terorism al Departamen-tului de Stat al SUA (avusesem anterior câteva discuţii cu el pe marginea acestui subiect). Dennis fusese deja infor-mat despre existenţa scrisorii, dar conţinutul l-a auzit pentru prima oară citit de mine. Reacţiile sale au fost: „Nu avem date despre existenţa acestei grupări“; „Moartea diplomatului german de la Paris a fost declarată sinuci-dere“; „Din informaţiile noastre, nicio grupare „islamică“ nu are vreun motiv să ameninţe Radio Europa Liberă/Libertatea sau personalul postului“. I-am relatat despre ameninţările Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei la adresa editorului cărţii lui Pacepa şi la adresa postului nostru de radio în legătură cu difuzarea materialului. A fost de acord că totul ar putea fi o diversiune a Securităţii pentru ca, în eventualitatea unui atentat asupra lui Pell sau a postului, atenţia să fie abătută de la serviciile secrete din România. Cu alte cuvinte, pericolul plana încă asupra noastră. Dennis mi-a promis că vom păstra legătura prin intermediul Consulatului sau direct, în momentul în care ar fi aflat ceva nou.

Preşedintele Pell, care se afla la Washington, a solicitat opinia poliţiei din München în legătură cu oportunitatea desfăşurării conferinţei posturilor de radio Vocea Americii şi Europa Liberă/Libertatea, care urma să aibă loc în zilele de 12 şi 13 februarie la hotelul Hilton din München. Pentru orice eventualitate, am dat instrucţiuni dispeceratului nostru să cerceteze atent orice scrisoare adresată lui Pell sau biroului preşedintelui, iar orice scrisoare fără expe-ditor să-mi fie adusă mie. Cât priveşte conferinţa, poliţia germană insista ca locul de desfăşurare să fie mutat de la hotelul Hilton într-un loc mai sigur, cum ar fi clădirea radi-oului. Preşedintele Pell urma să primească protecţie din partea unei escorte a poliţiei. Am alertat staţiile noastre din Spania şi Portugalia prin următorul mesaj:

Deţinem informaţii care necesită ca personalul vostru de pază să fie în stare de alertă maximă pe parcursul acestui sfârşit de săptămână, iar poliţia şi alte autori-tăţi să fie informate în legătură cu această situaţie. Vă voi contacta luni dimineaţa, 8 februarie, pentru a vă da mai multe detalii despre starea de alertă sau, eventual, despre contramandarea acesteia. Recomandarea mea este să menţineţi alerta de vineri, ora 18.00, până luni dimineaţa, la ora 6.00. Vă mulţumesc penru sprijin şi cooperare.

Luni, 8 februarie, m-am dus la Consulatul SUA pentru a citi informarea legată de „Vulturii Revoluţiei Palestiniene“, nu ai „Revoluţiei Islamice“. Cu excepţia titulaturii schim-bate, raportul Departamentului de Stat nu conţinea nimic nou. Pe cale de consecinţă, am transmis următorul mesaj staţiilor noastre din Spania şi Portugalia:

Nu deţinem suficiente informaţii care să justifice men-ţinerea stării de alarmă. Veţi fi anunţaţi în cel mai

132 133

scurt timp posibil în cazul în care intervin modificări. Deocamdată, vă rog să vă reluaţi activitatea normală. Vă rog să raportaţi orice scrisoare sau apel telefonic neobişnuit, în general orice activitate care vi se pare suspectă. Vă mulţumesc încă o dată pentru cooperare.

Gene Parta, şeful secţiei din Paris a serviciului nostru de sondaje şi analiză a audienţei, a înmânat autorităţi-lor franceze o copie a scrisorii de ameninţare primite la München, cu rugămintea de a face o verificare în baza lor de date şi de a ne semnala eventuale legături cu moar-tea diplomatului german. După câteva zile l-am sunat pe Herr Hartmann de la poliţia din München. Nu avea nimic nou să-mi spună, dar considera în continuare că amenin-ţarea este reală şi că trebuie luată în serios. În faţa casei preşedintelui Pell au fost postaţi doi poliţişti înarmaţi. Tot acolo staţiona o maşină a unei firme private de pază. Conferinţa comună Vocea Americii – Europa Liberă s-a desfăşurat fără incidente, deşi măsurile de protecţie din partea poliţiei germane s-au rezumat la o maşină de poliţie care făcea rondul prin zonă. Dar procuratura germană a deschis două anchete: una privind ameninţările la adresa lui Pell, cealaltă privind ameninţările la adresa persona-lului în general. La începutul lui martie am fost informat că şi FBI iniţiase o anchetă în Statele Unite.

De la Paris, Gene Parta mi-a transmis următoarele:

l M-am întâlnit cu persoana de contact din poliţia pari-ziană. În esenţă: nu are cunoştinţă despre vreo organi-zaţie numită „Vulturii Revoluţiei Islamice“. „Vulturii Revoluţiei Palestiniene“ sunt cu totul altceva. Liderul acestora din urmă a fost asasinat la Paris în 1978 în circumstanţe rămase neelucidate. Se pare că în ultima vreme activitatea acestui grup este foarte redusă, în parte datorită reuşitei serviciilor franceze de penetrare

a mai multor organizaţii palestiniene şi iraniene (cel puţin aşa susţine);l La Paris nu am găsit indicii privind colaborarea dintre români şi palestinieni. Nici românii, nici palestinienii nu au manifestat vreun interes în ultima vreme faţă de studioul de aici al Europei Libere. Românii nu s-au mai manifestat în Franţa în ultimul timp.1

Procuratura din Bavaria a clasat, la sfârşitul lui aprilie, dosarul referitor la ameninţările la adresa lui Gene Pell şi a postului de radio Europa Liberă/Libertatea. Iar de la Paris am primit, la începutul lui mai, următorul mesaj:

Scrisoarea de ameninţare a fost digitalizată şi compa-rată cu toate celelalte scrisori în arabă pe care le deţin francezii. Nu s-a găsit niciun indiciu. Totodată, au fost verificate toate informaţiile referitoare la cercurile de studenţi iranieni de pe teritoriul Franţei, dar fără rezul-tat. Chestiunea a ajuns până la ministrul de Interne, deci verificarea a fost avizată de la cel mai înalt nivel şi s-a făcut temeinic. Concluzia este că avem de-a face probabil cu o grupare obscură din Germania, care a luat Europa Liberă în vizor. Nu am găsit nicio legătură cu Franţa.2

O lună mai târziu, am avut o întâlnire în biroul lui Gene Pell cu un ataşat al ambasadei, şi am trecut în revistă toate informaţiile pe care le aveam la acea dată. I-am dat o copie a scrisorii de ameninţare împreună cu câteva pasaje rele-vante din cartea lui Pacepa. Între timp, starea sănătăţii lui Vlad Georgescu se deteriorase. După ce s-a plâns o vreme de ameţeli ciudate, de pierderi bruşte de echilibru, Vlad s-a dus la doctor. A trecut prin mâna mai multor specialişti, dar

1 Din colecţia autorului.2 Ibid.

134 135

diagnosticul era clar: tumoare malignă la creier. Urma să plece în Statele Unite pentru operaţie. Înainte de aceasta, la sfârşitul lui iulie, el s-a întâlnit la München cu doi agenţi americani, unul din partea Departamentului de Stat de la Washington şi unul din partea Consulatului american din München.

Pe 3 septembrie, importantul cotidian londonez Times a publicat un articol despre cazurile de cancer semnalate printre redactorii serviciului românesc al Europei Libere. Autorul articolului, Anatole Lieven, amintea decesele pro-duse în urma cancerului şi se întreba dacă nu cumva era vorba de victime iradiate ale aşa-numitului „Plan Radu“.

La începutul lunii noiembrie, Emil Hurezeanu a primit prin telefon următoarea ameninţare:

Salut, sunt un prieten de-al lui Harry. Dacă nu te poto-leşti, vei fi ucis. Domnule Emil, nu vom ezita să aplicăm soluţia finală. Eşti următorul pe „lista neagră“, după Vlad. Dacă nu mă crezi, uită-te pe geam... de ce taci?

Hurezeanu a închis telefonul fără să se uite pe geam. Simpla menţionare a numelui „Harry“ demonstra, spunea el, că în spatele ameninţării se afla Securitatea. Înainte de a părăsi România, un ofiţer de Securitate i-a spus: „Mă numesc Harry, să ţii minte asta“. Numele lui „Harry“ fusese pomenit şi la precedenta ameninţare telefonică primită de Hurezeanu.

Fiii lui Avram Iancu

La 15 noiembrie se împlinea un an de la demonstraţia muncitorilor de la Braşov, şi liderii organizaţiilor româneşti din diaspora plănuiau o manifestaţie şi un marş aniversar

în diverse capitale europene. Mai mulţi dintre ei au primit scrisori de ameninţare cu antetul „Fiii lui Avram Iancu – Organizaţie Patriotică Radicală a Exilului Românesc“. Mottoul lor era: „Numai sabia mai poate hotărî“. Informat despre scrisorile de ameninţare, pe data de 11 noiembrie 1988, Emil Hurezeanu a realizat o emisiune având ca subiect gruparea „Avram Iancu“. I-a acuzat că nu sunt altceva decât o diversiune a Securităţii. La o săptămână după difuzarea materialului, Hurezeanu primea aceste rânduri expediate din Austria (conform cu originalul):

Domnule Hurezeanu,Ai greşit. Ţi-am fi fost foarte recunoscători dacă ne-ai fi făcut

publicitate în mod onest, reproducând complet numele organizaţiei noastre. Speculaţiile pe care le faci în legă-tură cu adevărata noastră identitate sunt fireşti şi nu ne supără. În fond, important este că existăm. Dar ne mâhneşte tare trunchierea numelui nostru, comisă cu intenţia transparentă de a denatura caracterul acţiu-nii noastre. „FIII LUI AVRAM?“ S-ar zice că suntem vreun ordin pornit să organizeze o cruciadă înpotriva (sic) necreştinilor.

Nu, domnule Hurezeanu, noi ne numim FIII LUI AVRAM IANCU şi, probabil, te-ai temut să rosteşti numele întreg pentru ca nu cumva în sufletul vreunui Român să se aprindă flacăra mândriei naţionale. Da, am pornit o cruciadă, dar aceasta se îndreaptă înpotriva (sic) urmaşilor hoardelor lui Attila, care ne-au pustiit şi care vor şi acum să ne înrobească, a acelora cărora te-ai vândut.

Vrei ca flamura pe care prietenul dumitale, Szocs Geza, o poartă în mâini (fotografiat), să fluture deasupra Clujului?

Nu vă convine, ţie şi prietenilor tăi Unguri, evi-denţierea caracterului patriotic, românesc, al poziţiei

136 137

noastre, întruchipat în personalitatea Crăişorului mun-ţilor? Numele lui Avram Iancu este un nume sfânt, iar dumneata, ascunzându-l ca pe ceva ruşinos, ai jignit întreaga seminţie românească.

Va veni şi timpul dumitale. Te-am pus şi noi pe listă.

FIII LUI AVRAM IANCU1

În aceeaşi săptămână, alţi patru disidenţi români aflaţi în exil au primit scrisori de ameninţare de la FIII LUI AVRAM IANCU. Hurezeanu nu s-a lăsat intimidat şi, câteva zile mai târziu, a comentat pe post astfel:

„Acum, câteva cuvinte despre Fiii lui Avram Iancu, orga-nizaţie radicală a exilului românesc, care mi-au repro-şat, în scris şi personal, că le-aş fi modificat numele în Fiii lui Avram. Mai scriau că «Speculaţiile pe care le faci în legătură cu adevărata noastră identitate sunt fireşti şi nu ne supără. În fond, important este că existăm». Afirmasem, ca de altfel întreaga presă vest-germană, că Fiii lui Avram Iancu par să fie nu urmaşii marelui patriot, cât cozile de topor ale Securităţii. Ca urmare, Fiii mă ameninţă că m-au pus pe lista socotelilor finale. Mi-au mai trimis două fotografii luate în timpul unei demonstraţii la Budapesta şi în care poetul Geza Szöcs poartă un drapel unguresc. Probabil că fotografiile au fost făcute de la ferestrele Ambasadei României. Fiii ne confirmă astfel că au legături nu cu Avram Iancu, ci mai curând cu Tudor Postelnicu, actualul ministru de Interne şi fostul şef al Securităţii mulţi ani la rând. Faptul că acum trimit ameninţări pe adresa postului de radio Europa Liberă adaugă un element agravant cam-paniei de intimidare din ultimul timp. Dar nu trebuie 1 Din colecţia autorului.

să-şi facă iluzii: ameninţării cu sabia i se va răspunde mereu cu puterea cuvântului“.1

Vlad Georgescu murea la München pe 13 noiembrie 1988. A doua zi, Gene Pell, preşedintele Radio Europa Liberă/Libertatea, adresa colectivului următorul comunicat:

Cu profund regret trebuie să vă aduc la cunoştinţă dece-sul directorului Serviciului românesc al Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu. El a încetat din viaţă aseară, la vârsta de 51 de ani, în spitalul Bogenhausen din München, după o luptă grea împotriva cancerului. Vlad Georgescu a fost un intelectual de excepţie, un admi-nistrator preţuit, un om bun şi îndrăgit. A avut mult de suferit în urma persecuţiilor, abuzurilor şi detenţiei din cauza credinţei sale nestrămutate în libertate şi drep-turile omului. I s-a permis să părăsească România în 1979, urmare a protestelor insistente şi a intervenţiilor făcute de Guvernul Statelor Unite şi de comunitatea academică din Occident. Vlad Georgescu nu a încetat nicio clipă să lupte pentru principiile sale, pentru ţara şi poporul său care pierde acum un patriot adevărat. La rândul său, Radio Europa Liberă a pierdut un slujitor devotat al cauzei libertăţii. Cea mai mare suferinţă o resimt soţia sa, Mary Luiza, şi fiul său, Tudor Vlad, care au pierdut un soţ şi un tată iubitor. Ştiu că, alături de mine, împărtăşiţi cu toţii durerea familiei şi tristeţea pierderii unui bun prieten şi coleg.

Câteva zile mai târziu am avut o discuţie cu ataşatul Ambasadei americane de la Bonn pe tema morţii lui Vlad, a ameninţărilor la adresa românilor şi alte subiecte ase-mănătoare. Apoi, un agent special al FBI s-a prezentat la

1 Ibid.

138 139

biroul din Washington al Radio Europa Liberă/Libertatea, interesându-se de împrejurările îmbolnăvirii şi morţii lui Vlad Georgescu. Înainte de a veni la München, Vlad ţinuse nişte cursuri la academia FBI. Agentul s-a interesat în special de ameninţările pe care Vlad le primise înaintea difuzării cărţii lui Pacepa. A cerut detalii despre stilul de viaţă al lui Vlad, despre amplasamentul biroului său, des-pre maşina sa. În legătură cu diagnosticul lui Vlad, agentul a afirmat că îl va discuta cu patologii FBI.

În decembrie, revista US News and World Report a publicat un articol despre moartea lui Vlad Georgescu. Oficial mi s-a comunicat că Departamentul de Justiţie nu a autorizat încă niciun fel de anchetă în sensul specula-ţiilor de „asasinare prin iradiere“. Ca atare, orice afirma-ţii privind o asemenea investigaţie ar fi premature. La München, poliţia judiciară (LKA) a considerat că nu există motive pentru o anchetă asupra împrejurărilor morţii lui Vlad Georgescu.

5 „Şacalul“ (Noel Bernard),

„Cobra“ şi „Eterul“

1989

În ziua de 26 ianuarie 1989, Nicolae Ceauşescu împlinea 71 de ani. În cadrul festivităţilor, el a ţinut un discurs virulent de 70 de minute, în care a criticat reformele

care se înfiripau în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Mihail Gorbaciov.

Cinci zile mai târziu, Mircea Răceanu, fost secretar unu în anii ’70 la Ambasada României din Washington, a fost reţinut la Bucureşti de către Securitate în timp ce se îndrepta spre locuinţa ambasadorului SUA pentru a

viziona un film. În prima jumătate a lunii martie,

Europa Liberă difuza o scrisoare des-chisă semnată de şase foşti fruntaşi ai Partidului Comunist, care criti-cau politica lui Nicolae Ceauşescu. Printre semnatari se număra şi tatăl lui Mircea Răceanu. După cum vom vedea, difuzarea scrisorii celor şase a avut o semnificaţie aparte.

La foarte scurt timp după difuza-rea scrisorii, autorităţile din România Noel Bernard

140 141

anunţau că Mircea Răceanu a fost inculpat pentru înaltă trădare ca urmare a racolării sale, în 1974, de către un serviciu străin de spionaj (a se citi CIA) şi a divulgării de „date şi informaţii secrete“. În presa românească nu s-a făcut nicio referire la scrisoarea celor şase. Pe 17 martie, ataşatul politic al Consulatului american din München mi-a dat următoarea informaţie furnizată de un fost agent al Securităţii:

În cursul anului 1988 a fost pus la punct un program activ, probabil chiar foarte activ, pentru eliminarea unor persoane din Occident, în special a celor care se expri-mau deschis împotriva lui Ceauşescu, a regimului şi a familiei sale. Bucureştiul devenise deosebit de sensibil la criticile adresate familiei Ceauşescu. Dintre criticii lui Ceauşescu se remarcau, în primul rând, redactorii de la Europa Liberă. Ceauşescu era foarte nemulţumit de măsurile luate de Centrul de Informaţii Externe în ultimii şapte-opt ani. Vara trecută (1988), şeful ser-viciului care se ocupa de Radio Europa Liberă a fost îndepărtat, iar noul şef a lansat o operaţiune cu totul nouă de infiltrare a secţiei române a Europei Libere. Ordinul său explicit era să fie eliminaţi toţi cei care îl atacau zilnic pe Ceauşescu. Acesta devenise foarte sensibil la criticile formulate de Europa Liberă, se consi-dera ironizat, şi asta îl enerva cumplit. Emisiunile sunt foarte bine primite de populaţie, şi audienţa Europei Libere este foarte mare.

Fostul agent al Securităţii nu a putut să se pronunţe în chestiunea folosirii radioactivităţii pentru elimina-rea anumitor persoane, dar, după părerea lui, ar fi fost mai probabil ca Securitatea să apeleze la mijloace chi-mice. Pentru a induce cancer prin materiale radioactive e nevoie de o expunere îndelungată, şi contaminarea radioactivă este detectabilă. Din această cauză, ar fi mult mai lesne să se folosească substanţe cancerigene

chimice. Prima condiţie pentru o asemenea substanţă era să nu ucidă pe loc, astfel ca autorităţile să nu intre în alertă, iar făptaşul să-şi poată pierde urma. Este posibil ca CIE să fi avut în vedere radiul, pentru că este uşor de procurat şi are un efect lent. Totuşi, este uşor detectabil şi cu o persistenţă îndelungată. De aseme-nea, persoana care ar fi trebuit să plaseze substanţa era în pericol prin simpla ei manipulare. Fostul agent şi-a amintit de discuţii în cadrul CIE privind o sub-stanţă otrăvitoare naturală originară din America de Sud. Nu era vorba despre curara, deoarece are un efect prea rapid. CIE avea nevoie de ceva care să ucidă sub aparenţe naturale1.

Alte noutăţi aveam să aflăm în iulie 1989, când BND (Serviciul de Informaţii al Germaniei Federale) ne-a infor-mat că un agent al Securităţii ceruse azil în Germania Federală. Cu două zile înainte de a fugi, un coleg, de ase-menea, ofiţer de Securitate, îi spusese următoarele:

În urma difuzării, în luna martie, a unei serii de emi-siuni având ca temă o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu de şase foşti lideri ai PCR, a fost trimisă în Germania Federală o echipă de asasini având ordin să-i lichideze pe redactorii Europei Libere Hurezeanu şi Munteanu2.

M-am întâlnit cu cei doi, Neculai Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu, şi le-am sugerat să fie extrem de preca-uţi în cursul acelei săptămâni. Le-am dat numărul meu de telefon de acasă şi le-am spus să mă sune dacă survine ceva neobişnuit, inclusiv scrisori sau pachete suspecte. Ambii primiseră în trecut scrisori şi telefoane de ameninţare.

1 Colecţia autorului.2 Ibid.

142 143

Hurezeanu mi-a spus atunci că primise marţi un telefon bizar de la un bărbat care nu s-a prezentat şi care i-a spus că sună din Belgia. L-a anunţat că un grup de asasini primise misiunea de a-l lichida pe Ion Raţiu, un cunoscut militant român stabilit în Anglia. N.C. Munteanu îi luase un inter-viu lui Raţiu după ce, în 1988, acesta fusese intervievat şi de către E. Hurezeanu. Raţiu era preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi şi se preocupa în acel moment de situaţia refugiaţilor români de la Budapesta.

Echipa de asasini ar fi fost formată din două femei desemnate de însăşi Elena Ceauşescu. Necunoscutul i-a spus lui Hurezeanu că îi va trimite o fotografie cu un grup de femei din România şi că va încercui chipurile celor două aflate în drum spre Anglia. Hurezeanu aştepta scrisoarea de la o zi la alta. L-am sfătuit pe Emil ca, în cazul în care primeşte o scrisoare expediată din Belgia, să nu o des-chidă înainte de a mi-o arăta mie pentru a fi verificată. În cele din urmă, scrisoarea a sosit, conţinând fotografia unui grup de nouă femei. Două dintre ele erau însemnate. Plicul, scrisoarea şi fotografia au fost înmânate poliţiei germane. În luna august, Procuratura din Bavaria a închis dosarul referitor la cele mai recente ameninţări la adresa Europei Libere şi a lui Emil Hurezeanu. În aceeaşi lună, poliţia din Geneva, Elveţia, informa că regele Mihai pri-mise şi el o serie de ameninţări cu moartea prin mesaje telefonice şi scrisori expediate din ţări vest-europene şi SUA. Unele erau semnate „Fiii lui Avram Iancu“. Un ofiţer german de contrainformaţii mi-a comunicat în octombrie 1989 că Nicolae Ceauşescu însuşi ar fi ordonat „folosirea unui comando de asasini“. Sarcina de a duce la îndepli-nire această misiune a revenit unui ofiţer de Securitate cu experienţă. Ofiţerul a primit ordinul de a se deplasa în Germania Federală pentru a „activa“ o persoană de contact din München în vederea găsirii unui executant occiden-tal. Ofiţerul de Securitate avea să urmărească din umbră

desfăşurarea evenimentelor. În cazul în care acest plan ar fi eşuat, avea sarcina să angajeze el însuşi un asasin plătit pentru îndeplinirea misiunii. La aceste discuţii ar fi participat Elena Ceauşescu, doi ofiţeri de Securitate din anturajul Ceauşeştilor şi un locotenent-colonel din garda personală a preşedintelui.

Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, Elena, au mai trăit doar două luni după aceste evenimente, fiind judecaţi şi executaţi în timpul revoluţiei din decembrie 1989. Ameninţările la adresa Europei Libere au încetat. Cercul s-a închis în 29 decembrie 1989, când cotidianul România liberă a început publicarea în foileton a cărţii lui Pacepa Orizonturi Roşii.

Nume de cod „Şacalul“: Planul de Măsuri împotriva lui Noel Bernard

Timp de 16 ani, Noel Bernard a fost unul dintre cei mai respectaţi şi apreciaţi directori ai Radio Europa Liberă. A murit de cancer în decembrie 1981, iar moartea lui a fost întotdeauna considerată suspectă. În vara lui 1982 am cerut verificarea birourilor de la Europa Liberă, a apar-tamentului şi automobilului lui Noel Bernard. Nu a fost depistată nicio urmă de substanţe radioactive.

În vara lui 2007, Serviciul de Informaţii Externe al României (SIE) a desecretizat un raport de zece pagini care poate fi un indiciu în sensul că Noel Bernard a fost asasinat de agenţi români1.

Documente mult mai incriminante sunt telegramele care au circulat între Germania şi Bucureşti şi îl vizau pe Noel Bernard. De exemplu, pe 22 octombrie 1980,

1 Anexa D. Fotocopii ale planului au fost publicate pe internet.

144 145

Ambasada României în RFG trimite un raport telegrafic centralei CIE având următorul conţinut:

În legătură cu compromiterea şi lichidarea lui N. Bernard, anexăm:

Hans Bergel (cunoscut studioului) este interesat să cunoască detalii referitoare la modul în care N. Bernard intenţionează să obţină cetăţenia corăbiană lui Aurora Măgură (soacra) deoarece aceasta este telegană şi nu are nimic cu originea corăbiană. Suntem în posesia xerocopiei hotărârii Asociaţiei Bavariei Superioare de respingere a contestaţiei lui A. Măgură.

Prin posibilităţile de care dispunem s-au întreprins note pentru a pune în aplicare acţiunea documentată de arhitectul-şef.

Urmează fişierul.

Celălalt document este datat 1 martie 1981 şi cuprinde o relatare din publicaţia B.I.R.E.1 despre convalescenţa lui Noel Bernard. În josul paginii se poate citi, scris de mână:

Tov. Col. Bogdan, Datele publicate de B.I.R.E. confirmă că măsurile între-prinse de noi încep să aibă efect.

Să intensificăm măsurile pentru compromiterea lui Emil Georgescu şi Ioana Măgură, în scopul de a fi timoraţi şi îndepărtaţi de la Europa Liberă.

15.03.81 Col. I Tiseanu

Pe data de 11 iunie 1981, Departamentul de Stat al SUA a informat comitetul de coordonare al REL/RL despre relatările unui agent român refugiat recent în Occident, în

1 B.I.R.E. era Buletinul Informativ al Românilor din Exil, o publicaţie în limba română apărută la Paris.

sensul că autorităţile din România ar vădi un interes sporit faţă de persoana lui Noel Bernard. Nu existau indicii pri-vind folosirea violenţei, dar am fost avertizaţi că directorul Europei Libere va fi hărţuit într-un fel sau altul.

Noel Bernard a murit de cancer pe 23 decembrie 1981.

Cărţile-bombă ale lui Hruşciov

Pe 3 februarie 1981, Paul Goma şi Nicolae Penescu au primit prin poştă colete-capcană la locuinţele lor din Paris. Cei doi erau colaboratori ocazionali ai Europei Libere. Penescu, fost ministru de Interne sub al doilea guvern Sănătescu, a fost grav rănit în urma exploziei. Goma a scăpat nevătămat, în schimb un poliţist francez a fost rănit în timpul dezamorsării. În ziua următoare, Şerban Orăscu, domiciliat la vremea aceea la Köln, de unde colabora cu Europa Liberă, a fost şi el rănit în urma deschiderii unui colet-capcană. Toţi cei trei erau personalităţi ale exilului românesc şi activi în campania pentru respectarea dreptu-rilor omului în România. La Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) de la Madrid, din noiembrie 1980, toţi trei au denunţat vehement încălcarea drepturilor omului în România. Toate cele trei colete-capcană fuseseră expediate de la Madrid şi conţineau un volum al operelor fostului lider sovietic Nikita Hruşciov, în interiorul căruia era amplasat un dispozitiv exploziv.

L-am contactat pe Emil Georgescu şi l-am avertizat să nu deschidă niciun colet expediat din Spania sau Paris, iar în cazul în care primeşte un astfel de colet să ne anunţe imediat. Am luat această măsură deoarece Georgescu pri-mise deja două scrisori de ameninţare, una având ştampila poştei din Madrid, cealaltă din Paris.

146 147

Ca să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat, e nevoie să ne întoarcem la luna noiembrie 1980. Pe 27 noiembrie, Radio Europa Liberă difuza o emisiune pe tema asasinării marelui istoric român Nicolae Iorga, ucis în 1940 de mem-bri ai mişcării legionare Garda de Fier. Revista TRIBUNA ROMÂNIEI a publicat un articol comemorativ dedicat lui IORGA, fără însă a menţiona felul în care a murit. Emil Georgescu, redactor la Europa Liberă, s-a întrebat în cadrul emisiunii „Actualitatea Românească“ de ce nu exista nicio referire la Garda de Fier în acel articol.

O a doua emisiune cu accente critice la adresa Gărzii de Fier a fost difuzată pe data de 1 decembrie 1980. Două săptămâni mai târziu, Emil Georgescu primea două scrisori de ameninţare: una de la Madrid, cealaltă de la Paris. Cea care purta ştampila poştei pariziene era semnată GRUPUL V şi era datată 9 decembrie 1980. Ambele conţineau referiri la recentele emisiuni despre Garda de Fier. Tot în decembrie 1980, Noel Bernard a primit două scrisori: una era expediată din Paris pe 16 decembrie 1980 şi semnată GRUPA V, iar cealaltă purta data de 30 decembrie şi era semnată „V“. Şi aceste două scrisori făceau referire la recentele emisiuni cri-tice ale Europei Libere despre Garda de Fier. Pe 2 ianuarie 1981, Noel Bernard mi-a trimis următorul memorandum:

După scrisorile primite recent de Emil Georgescu, şi eu, la rândul meu, am primit două scrisori asemănătoare, una din Paris, cealaltă din Madrid. Am inclus aici atât scriso-rile originale, cât şi traducerile lor. Încerc să nu dau prea mare importanţă acestor misive. Ţinând cont de faptul că legionarii au părăsit România în timpul războiului sau imediat după terminarea lui şi având în vedere că scriso-rile pe care le-am primit folosesc o ortografie introdusă în România mult după plecarea lor, înclin să cred că autorul lor ar trebui căutat mai degrabă în Bucureşti.

Scrisoarea de la Paris, din 16 decembrie 1980:

Stimate D-le Noel Bernard,

Până nu demult aveam impresia că d-ta reuşeşti să impui Secţiei pe care o conduci o linie independentă faţă de exilul românesc. În prezent, cu părere de rău, constatăm că situaţia s-a schimbat fundamental şi că postul de radio a început să fie preocupat din ce în ce mai mult de ponegrirea şi jignirea mişcării legionare.

Acum nu mai avem nici un dubiu că te-ai coalizat cu comuniştii, al căror joc îl faci în prezent, cu scopul de a le da pretexte să lovească în camarazii noştri din ţară.

Când ai afirmat că legionarii noştri deţin încă pos-turi de conducere în diverse domenii din ţară ai uitat probabil că Jidanii tăi ocupă mult mai multe asemenea posturi în România.

Credem că prin aceasta ai comis o gravă imprudenţă!Pentru toate acestea, Garda de Fier nu te va ierta.

Grupa „V“Scrioarea de la Madrid, nedatată:

Domnule Bernard,

Constatăm că postul de radio pe care-l conduci şi, recent, dumneata personal, atacaţi din ce în ce mai vehement MIŞCAREA LEGIONARĂ.

De ce faceţi acest lucru?În slujba cui vă aflaţi voi şi al cui joc îl faceţi?Vă închipuiţi poate, cu mintea voastră degenerată,

că forţa MIŞCĂRII s-a redus?Vă înşelaţi amarnic.Dacă până acum n-aţi reuşit să ne cunoaşteţi forţa şi

puterea, fiţi siguri că nu veţi scăpa nici în gaură de şarpe.Să ştii că nu glumim.

Trăiască LEGIUNEA şi COMANDANTUL„V“1

1 Colecţia autorului.

148 149

Nume de cod: Cobra

În 1984, un funcţionar al Ambasadei României la Bonn, ulterior identificat de presa germană ca fiind ofiţer de cifru, a cerut azil politic în Occident. Ca să îşi dovedească buna-credinţă, a prezentat un document de 13 pagini care conţinea un raport de supraveghere întocmit de un ofiţer al serviciilor secrete româneşti cândva între octombrie şi decembrie 1983. Defectorul a menţionat că a reuşit să „sal-veze“ acest document, care i s-a părut foarte important, datorită unei breşe în procesul obişnuit de distrugere a documentelor secrete. Un rezumat al informaţiilor furni-zate de defector în legătură cu ceea ce ştia despre raportul de filaj mi-a fost trimis mie, iar eu am înaintat următoarea analiză managementului:

Mi s-a părut deosebit de interesantă descrierea amănun ţită a zidului clădirii Europei Libere de pe Oettingenstrasse şi studiul asupra sistemului de func-ţionare a porţilor de la sediul Europei Libere. Raportul nu este neapărat exact din acest punct de vedere. Nu prezintă acurateţe nici în ceea ce priveşte locul came-relor de supraveghere amplasate pe clădire, ceea ce mă duce la concluzia că filajul nu s-a apropiat de clădire din teama de a nu fi detectat.

Rezumatul menţionează că raportul de suprave-ghere se referă la „anumite birouri aflate la etajul l“. Aceste detalii nu erau cuprinse în traducerea germană, şi am cerut clarificări.

Se presupune că aceste „birouri aflate la etajul l“ sunt ale redacţiei româneşti a Europei Libere. Defectorul şi-a exprimat părerea că Bucureştiul „adună informaţii despre sediul postului de radio Europa Liberă pentru a conduce activităţi de intimidare a personalului de la

secţia română“. Nu credea că s-ar pregăti acţiuni de distrugere a sediului Europei Libere.

Extrem de interesantă a fost menţiunea că centrala de la Bucureşti este răspunzătoare pentru „atacurile fizice împotriva personalului antiromânesc din străină-tate“, şi că „de obicei recurge la cetăţeni străini pentru îndeplinirea misiunilor“. Fostul ofiţer nu avea cunoş-tinţă despre alte acţiuni îndreptate împotriva postului de radio Europa Liberă/Libertatea cu excepţia celor din raportul de supraveghere şi a discuţiilor purtate cu ofiţerul care l-a întocmit. Cu alte cuvinte, nu a văzut niciun alt document referitor la Radio Europa Liberă sau la salariaţii de la secţia română a postului.

În decembrie 1983, cu o zi sau două înainte de o deplasare la Bucureşti, un anume Constantin i-a înmâ-nat defectorului materiale spre a fi distruse. În mod normal, ar fi trebuit ca amândoi să fie de faţă la această operaţiune, dar, din grabă, Constantin a lăsat sarcina distrugerii materialelor pe seama defectorului. Văzând însă că era vorba despre Radio Europa Liberă, el s-a hotărât să păstreze materialul. Nu a mai văzut niciun alt material legat de subiect şi nici nu a auzit pe nimeni altcineva, cu excepţia lui Constantin, vorbind pe această temă la misiunile României din Köln sau Bonn.

Din discuţiile purtate cu Constantin a aflat că la sediul CIE există un grup numit C-428 pentru acţiuni speciale cum ar fi atacurile fizice asupra adversarilor regimului de la Bucureşti. C-428 foloseşte rezidenţi CIE din Occident pentru a culege informaţii, dar de obicei recurge la mercenari străini pentru executarea misiunilor. Constantin primise instrucţiuni, după toate probabilităţile de la C-428, de a culege informaţii amă-nunţite despre sediul Europei Libere din München, cu numele de cod „Cobra“. Defectorul şi-a amintit o remarcă a lui Constantin: „Vor să pună o bombă la sediul radioului“.

150 151

Tot de la Constantin a aflat că la C-428 există şi alte rapoarte de supraveghere a sediului Europei Libere, primite atât de la Constantin (Ciobanu), cât şi de la Dan (Mihoc), ofiţer CIE pe lângă Ambasada României la Bonn. În decembrie 1983, Constantin a fost instruit timp de două zile şi i s-au arătat rapoarte întocmite de Ciobanu şi Mihoc. Cu toate că raportul său a fost considerat „bun“, i s-a cerut să obţină şi alte informaţii de interes (despre care Constantin nu i-a dat detalii defectorului). În 1984, Constantin a mai făcut două călătorii la München, unde l-a contactat pe unul dintre colaboratorii săi (nu avem detalii) pentru a-l sprijini în acest proiect.

Documentul întocmit de Constantin pe care ni l-a prezentat defectorul are 13 pagini, conţine şi o schiţă şi este un raport de filaj asupra sediului Europei Libere. El descrie:

Traficul din zonăSemnele de circulaţie şi parcărileSediul şi zidul împrejmuitorDiferitele intrări/porţiAnumite birouri de la etajul lPrezenţa personalului care asigură securitatea şi

alte instalaţii din imediata vecinătate.

Constantin îşi încheia raportul cu menţiunea că a strâns o serie de hărţi ale oraşului, ghiduri turistice şi cărţi poş-tale din zona unde se află ţinta şi că va întocmi o anexă care va conţine şi 24 de fotografii ale ţintei şi a obiectivelor din imediata vecinătate (Hotelul Hilton, Banca Bavariei, râul Isar etc.). Constantin a adăugat că el însuşi a bătut cu piciorul întreaga zonă descrisă.

Părerea personală a defectorului era că CIE strângea informaţii despre clădirea Europei Libere în vederea comi-terii unor acte de intimidare a personalului din sediul

redacţiei româneşti. În continuare, nu credea că CIE ar urmări avarierea sediului1.

În noiembrie 1984, guvernul vest-german a dispus expulzarea aşa-zişilor „diplomaţi“ pomeniţi mai sus. Media a acordat un spaţiu amplu acestei chestiuni. De exemplu, ziarul german Die Welt a publicat un articol detailat despre acţiunea de expulzare, în care se face referire directă la Dan Mihoc:

Superiorii de la Bucureşti i-au ordonat lui Mihoc în ianuarie anul acesta să achiziţioneze lucrări de speci-alitate despre otrăvuri ce nu pot fi detectate la autopsie şi să expedieze volumele în capitala României2.

Nicolae Pleşiţă şi cei cinci români acuzaţi de acte de terorism

La aproape 23 de ani după extrădarea diplomaţilor, pe 7 noiembrie 2007, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România a depus la Parchetul General o sesizare penală „cu privire la faptele în legătură cu care există indicii că au fost săvârşite de către gene-ralul de Securitate Nicolae Pleşiţă, respectiv de către cinci foşti diplomaţi ai Ambasadei RSR la Bonn (Dan Mihoc, Constantin Ciobanu, Ion Constantin, Ioan Lupu şi Ion Grecu)“. În comunicatul de presă se spunea, între altele:

1 Colecţia autorului.2 Die Welt, 9 noiembrie 1984. Anexa F conţine fragmente dintr-un Raport

Anual al Serviciului vest-german de contrainformaţii cu detalii despre activităţile „diplomaţilor“ români.

152 153

Faptele incriminate de sesizarea penală depusă de IICCR, majoritatea fiind considerate acte de terorism, sunt extrem de grave şi au avut ca scop eliminarea unor adversari ai regimului comunist de la Bucureşti şi, totodată, inducerea unei strări de teamă şi panică în rândul contestatarilor sau eventualilor contestatari ai regimului. Printre infracţiunile comise în acea perioadă pot fi enumerate crima cu premeditare, tentativa de crimă, răpire, atacuri fizice şi psihologice, violarea regi-mului de folosire a materialelor explozive, falsificare de documente, fals în acte publice, asociere în vederea comiterii de infracţiuni.

Probele care stau la baza acestei sesizări penale sunt: documente oficiale, mărturii de la diferite surse, articole din presă etc. Toate oferă informaţii despre folosirea de material exploziv în luna februarie 1981. Bombele au fost camuflate în colete şi expediate prin poştă unui număr de trei dintre cei mai cunoscuţi con-testatari ai regimului comunist (Paul Goma, Nicolae Penescu şi Şerban Orescu), cu intenţia de a le provoca moartea sau răni deosebit de grave. Probele atestă implicarea celor menţionaţi şi în alte acţiuni teroriste, cum ar fi atacuri cu gaze toxice sau răpirea şi asasinarea unor persoane.

Pe 28 septembrie 2009, Nicolae Pleşiţă îşi dădea duhul fără să fi plătit în niciun fel pentru crimele comise şi fără să-şi fi exprimat cumva regretul pentru toate câte le avea pe conştiinţă.

Eterul

În luna iunie 1980, Securitatea a înfiinţat un grup ope-rativ special cu numele de cod ETERUL:

„Eterul“ nu era o simplă măsură preventivă luată de Securitate într-un exces de zel, ci mai degrabă o măsură represivă; poliţia secretă nu a putut să rămână indi-ferentă la încrederea tot mai mare pe care românii o acordau buletinelor de ştiri din Occident şi a reacţionat într-un mod sistematic şi foarte bine organizat, conside-rând actul de ascultare a postului de radio Europa Liberă o infracţiune în sine care trebuie aspru sancţionată1.

Activitatea grupului „Eterul“ consta în filaj, amplasarea de microfoane în locuinţele subiecţilor şi în interceptarea corespondenţei persoanelor care aveau rude sau prieteni la Europa Liberă, pentru ca expeditorii să nu poată furniza informaţii pe care redactorii să le folosească în emisiunile lor. La un moment dat, membrii grupului „Eterul“ aveau ca termen 15 zile pentru identificarea expeditorului unei scrisori difuzate la Europa Liberă. Dacă era descoperit, Securitatea punea în aplicare planul „de prevenire şi neu-tralizare în termen de 60 de zile a oricăror acţiuni favora-bile postului de radio Europa Liberă“. Erau urmăriţi atât expeditorul, cât şi familia sa, iar corespondenţa şi convorbi-rile telefonice le erau strict monitorizate. Securitatea folo-sea mai multe trepte de „convingere“ a subiecţilor, prima fiind admonestarea. Dacă persoana nu reacţiona, urma

1 Germina Nagâţ, Radio şi pedeapsă: Războiul Comunist Împotriva urechilor noastre, lucrare prezentată la Institutul Hoover, Universitatea Stanford, 13-15 octombrie 2005, în cadrul Conferinţei pe tema Impactul Media în Perioada Războiului Rece. Germina Nagâţ lucrează în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

154 155

„influenţarea pozitivă“. În cazul în care şi aceasta eşua, urma un „avertisment oficial“ la sediul Securităţii:

Contravenientul era obligat să semneze un angajament scris prin care promitea să pună capăt activităţilor subversive, angajament care era îndosariat alături de rapoartele de supraveghere. Persoana care devenea subiectul unui astfel de „avertisment oficial“ era auto-mat stigmatizată pe plan social şi profesional: faptul că erai ascultător al postului de radio Europa Liberă te putea costa slujba, sau cel puţin promovarea, accesul pe lista de repartiţie a locuinţelor, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea de a primi paşaport sau de a deveni membru al Partidului Comunist Român. Din nefericire, consecinţele cele mai grave nu puteau fi consemnate din cauza caracterului lor ilegal chiar şi din perspectiva standardelor comuniste1.

În cazul în care o persoană continua totuşi să asculte Radio Europa Liberă, măsura extremă era arestarea. Documentul din 20.05.1985 intitulat „Informare privind stadiul îndeplinirii sarcinilor din Programul de măsuri ETERUL“ ne oferă o imagine a modului de operare a Securităţii:

1. Depistarea căilor şi mijloacelor de legătură cu pos-turile de radio străine şi prevenirea scurgerii de date către acestea.

În acest sens s-a acţionat pentru dezvoltarea poten-ţialului informativ în problemă, înregistrându-se o creştere de 21 la sută. S-a asigurat, totodată, o mai bună instruire a acestuia şi, ca urmare, s-a depistat şi prevenit transmiterea în străinătate a peste 3.000 1 Ibid.

de materiale, date şi informaţii destinate posturilor de radio reacţionare… Prin acţiuni combinative de influenţă şi dezinformare, unele elemente ostile din emigraţia română au fost determinate să renunţe la trimiterea de materiale denigratoare postului de radio Europa Liberă.

2. Asigurarea unui control informativ mai eficient asupra persoanelor care întreţin ori intenţionează să stabilească legături cu posturile de radio străine... Faţă de elementele semnalate cu intenţii de a intra în contact, sau care au stabilit legături cu posturile de radio străine, s-a manifestat mai multă fermitate, acţionându-se cu măsuri diversificate. Preponderent, cu sprijinul factorilor competenţi, s-au aplicat măsuri care au vizat influenţarea pozitivă a elementelor în cauză şi determinarea lor de a renunţa la preocupările de a intra în contact ori de a menţine legătura cu oficinele de propagandă reacţionare din exterior.

Într-un număr de 44 de cazuri s-au aplicat amenzi contravenţionale în baza Legii 23/1971, iar în unele cazuri mai deosebite au fost luate măsuri privative de libertate prin aplicarea de către organele de procura-tură şi miliţie a dispoziţiilor Decretului 153/1970.

De asemenea, s-a acordat atenţie sporită depistă-rii şi neutralizării activităţii ostile a persoanelor care audiază şi colportează ştirile cu conţinut ostil difuzate de posturile de radio străine.

În acest sens au fost destrămate în fază incipientă peste 30 de anturaje constituite din tineri, iar peste 1.200 de persoane au fost avertizate în cadru lărgit. În majoritatea cazurilor, măsurile întreprinse au fost eficiente, cei în cauză renunţând la intenţiile şi preocu-pările lor duşmănoase. 1

1 Vezi Anexa G cu textul integral.

156 157

Activitatea grupului „Eterul“ până la căderea regimu-lui comunist din România se regăseşte într-o arhivă de peste 55 de volume aflate la CNSAS, însumând 16.000 de pagini1.

1 Nagâţ, op. cit.

6 Nume de cod „Piccadilly“: Asasinarea lui Gheorghi

Markov„Gheorghi Markov, scriitor bulgar care a

avut îndrăzneala să critice regimul comunist din ţara sa de la microfonul Europei Libere, a fost asasinat într-un mod atât de neobişnuit, încât nici imaginaţia Agathei Christie nu ar fi reuşit să urzească o crimă mai bizară sau o armă mai neobişnuită.“

Ed Bradley în emisiunea de ştiri 60 Minutes a postului TV CBS, 20 octombrie 1991

În februarie 1991, fostul disident şi

primul preşe-dinte al Bulga-riei postcomu-niste, Jelio Jelev, a făcut o vizită de şase zile în Anglia. A

luat prânzul cu Gheorghi Markov Francesco Gullino

158 159

regina Elisabeta a II-a şi s-a întâlnit cu numeroşi oameni de afaceri şi politicieni englezi. Nu a părăsit Regatul Unit înainte de a-şi împlini o dorinţă de ordin personal în ultima zi a şederii sale: a părăsit Londra pentru a vizita un cimitir din Whitchurch, în sud-vestul Angliei. Acolo a participat la o slujbă de comemorare oficiată de un preot bulgar, s-a apropiat de un mormânt acoperit cu flori şi a stat nemişcat câteva clipe, citind epitaful de pe piatra funerară:

„În memoria lui Gheorghi Ivanov MarkovRomancier şi dramaturg

Mult îndrăgit de soţia lui, Annabel, şi de fiica Sasha,

De familie şi prieteni.Născut la Sofia, 1 martie 1929

Decedat la Londra, 11 septembrie 1978În numele Libertăţii.“

Preşedintele Jelev s-a aplecat asupra mormântului şi a depus un buchet de flori. După câteva secunde s-a ridicat, s-a întors spre grupul de oameni printre care se aflau soţia şi fiica celui dispărut şi a rostit cu emoţie: „Sper ca autorii acestei crime să fie demascaţi cât mai curând de către autorităţile bulgare. Acest asasinat este o ruşine care a marcat naţiunea noastră şi i-a pătat reputaţia peste hotare.“

Cine a fost Gheorghi Ivanov Markov? De ce este înmor-mântat în Anglia? De ce a participat însuşi preşedintele Bulgariei la această comemorare, de ce a depus buchetul de flori şi de ce a făcut afirmaţii atât de dure? De ce e scris pe piatra funerară că acest om a murit „în numele Libertăţii“? El a fost victima metodei supreme de cenzură: asasinatul politic. Moartea sa a arătat lumii la ce este capabil să recurgă un regim totalitar pentru a se apăra de adevăr.

Cine a fost Gheorghi Markov?

Gheorghi Markov a fost un scriitor bulgar de mare suc-ces. Prima sa carte, Noaptea lui Celsius a apărut în 1957. Romanul Bărbaţii, publicat în 1962, a avut parte de cele mai elogioase recenzii şi a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Bulgaria. Cartea a fost tradusă în toate ţările din estul Europei şi apoi ecranizată. A mai publicat şi alte romane, printre care se remarcă Portretul celuilalt Eu al meu (1966) şi Femeile din Varşovia (1968). A pătruns în cercurile privilegiate ale literaturii şi intelectualităţii bulgare şi a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

În anul 1963, Markov a început o nouă carieră de succes ca dramaturg cu piesa Femeia cea de treabă a vânzăto-rului de brânză. Chiar şi liderii comunişti ai vremii care s-au insinuat în cercurile elitei culturale l-au acceptat pe Markov ca pe unul de-al lor. Gheorghi Markov a participat la petrecerile lor şi a ajuns să cunoască detalii intime din viaţa lor personală, detalii ce erau ascunse cu mare grijă de ochii publicului. Aceste informaţii „din interior“ aveau să îl coste viaţa.

La un moment dat a avut loc un eveniment tragic soldat cu moartea şi rănirea mai multor muncitori: prăbuşirea acoperişului unei clădiri aflate încă în construcţie la un combinat siderurgic. Partidul Comunist nici măcar nu s-a sinchisit să mobilizeze oamenii pentru găsirea victimelor. Câţiva ani mai târziu, Markov avea să scrie un roman inti-tulat Marele acoperiş pe care l-a conceput ca pe „o alegorie a degradării morale“ a societăţii socialiste din Bulgaria: „În prăbuşirea acoperişului am văzut un simbol al inevi-tabilului colaps al acoperişului de minciună, demagogie, erori şi înşelăciune pe care regimul comunist l-a construit peste naţiunea noastră.“

160 161

Markov nu a primit aprobarea comitetului de cenzură pentru publicarea romanului. Cariera lui literară a fost grav afectată. Pe data de 15 iunie 1969 a avut loc o vizionare oficială a piesei sale Omul care a fost Eu. Membrii comisiei de partid nu au fost la fel de entuziasmaţi de spectacol ca restul publicului. Piesa a fost interzisă. Un prieten apropiat l-a sfătuit să părăsească Bulgaria. Ca măsură de precauţie, Markov şi-a distrus jurnalul pe care l-a ţinut timp de 15 ani. Cu un paşaport şi o viză eliberate cu trei luni în urmă, Gheorghi Markov a fugit în Occident prin Iugoslavia. Avea să fie ultima dată când îşi vedea ţara:

„Am privit înapoi spre Bulgaria şi mi s-a părut că până şi frumuseţea ei naturală accentua sentimentul că viaţa urâtă pe care noi toţi trebuia să o îndurăm devenise de nesuportat.

Simplul fapt că erai obligat să trăieşti în această ţară era un nesfârşit lanţ de compromisuri. Până şi lupta împotriva compromisului cerea să faci compro-misuri.1“

A locuit pentru o vreme în Italia, la Bologna, la fratele său Nikola. Apoi, în 1971, s-a stabilit în Anglia, unde şi-a continuat cariera literară. Ca urmare a fugii sale din ţară, a fost etichetat drept „trădător“ de presa din Bulgaria. Cinci ani mai târziu a fost judecat în contumacie şi condamnat la şase ani şi jumătate de închisoare şi i-au fost confiscate toate bunurile personale.

În 1974 a adaptat piesa Pe sub curcubeu şi a pus-o în scenă în Anglia. Arhanghelul Mihail, prima lui piesă scrisă în exil, a primit un premiu la Festivalul de la Edinburgh. Acţiunea se desfăşoară în Europa Centrală şi este un dialog

1 Georgi Markov, The Truth that Killed (Londra, Wiedenfeld and Nicholson, 1983), p. 267.

între un poliţist şi un medic în timp ce caută refugiaţi răniţi în urma unei insurecţii.

Markov se alătură Europei Libere

Gheorghi Markov a început să lucreze ca jurnalist la BBC şi colaborator extern la Radio Europa Liberă de la München. Prima sa apariţie radiofonică la secţia bulgară a postului a fost pe data de 8 iunie 1975 cu un material intitulat „Datoriile literaturii bulgare contemporane“. În cei trei ani care au urmat a realizat peste 130 de programe duminicale difuzate la ore de maximă audienţă, în cadrul emisiunii „În contumacie: raport despre Bulgaria“. Era un program informativ despre viaţa culturală din Bulgaria în cadrul căreia se făceau dezvăluiri legate de liderii comu-nişti, în special Todor Jivkov. După moartea lui Markov, emisiunile sale au fost traduse în engleză şi publicate sub titlul „Adevărul care ucide“.1

Cenzura constituia un subiect central în cadrul emisiu-nilor lui Markov. Piesa lui Pe sub curcubeu fusese „oprită“ la Sofia după doar 13 reprezentaţii. În Unde eşti, dragă domnule cenzor?, Markov explica despre „una dintre cele mai caracteristice“ expresii din limbajul realităţii socia-liste: „oprit“ ca sinonim cu „cenzurat“ sau „interzis“. El adăuga:

Cred că regimul comunist ar trebui să fie mândru de scamatoria sa dialectică – transferul cenzurii de la o instituţie ineficientă, desuetă şi compromisă din punct 1 Gheorghi Markov îşi redacta articolele la Londra şi le trimitea la

München la Europa Liberă, unde erau citite de crainici. Textele integrale ale emisiunilor sale pot fi găsite în colecţia Radio Europa Liberă/Libertatea, arhivele Institutului Hoover, Universitatea Stanford.

162 163

de vedere istoric la o multitudine de indivizi particulari care, în mod voluntar, îşi aplică cenzura singuri.1

Într-o altă emisiune, intitulată „Dialectica Cenzurii“, Markov intra în detaliile absurde ale cenzurii din Bulgaria:

În anii ’60, bulgarii au cunoscut chiar cenzurarea opere-lor sovietice, pe care dialecticienii bulgari însă nu le-au considerat suficient de „sovietice“. Filmele cu subiect mai mult sau mai puţin relevant din realitatea sovie-tică, sau care deviau de la clişeele „realismului socialist“ erau difuzate în URSS, dar nu şi în Bulgaria2.

Audienţa lui Markov era estimată la aproximativ 60 la sută din populaţia adultă, în ciuda agresivităţii cu care erau bruiate programele secţiei bulgare a Europei Libere. Dar una dintre frecvenţele pe care transmitea Radio Europa Liberă în limba bulgară era în mod deliberat omisă de la bruiere, pentru ca o direcţie a Securităţii să poată moni-toriza emisiunile şi produce rapoarte.

Todor Jivkov, secretarul Partidului Comunist, era tot timpul la curent cu emisiunile difuzate la Radio Europa Liberă. „Direcţia de luptă împotriva activităţii ideologice subversive“ din cadrul Securităţii de Stat îi punea la dispozi-ţie zilnic rapoarte strict secrete şi transcrieri ale articolelor transmise de Europa Liberă. Această unitate colabora strâns cu odioasa Direcţie a 6-a a Serviciului de Contrainformaţii, cu Direcţia de Informaţii Externe şi cu Direcţia Tehnică, cei care se ocupau cu bruiajul pe teritoriul Bulgariei şi colabo-rau în acest sens şi cu Uniunea Sovietică.

Jivkov mai primea un alt raport intitulat „Buletin de propagandă antibulgărească“. Acest raport conţinea

1 Markov, p. 199.2 Markov, p. 197.

transcrieri ale emisiunilor în limba bulgară ale mai mul-tor posturi de radio: Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle şi Radio Vatican. Agenţia de Presă bulgară distribuia acest raport Comitetului Central al Partidului Comunist şi redactorilor-şefi ai cotidienelor centrale, ai radioului şi televiziunii.

În 1977, tatăl lui Gheorghi Markov era pe moarte. Markov a cerut autorităţilor de la Sofia să îi permită să-şi viziteze părintele bolnav de cancer ori să îi dea tatălui său voie să vină în Occident. Regimul comunist din Bulgaria a respins ambele cereri. După moartea tatălui său, în iunie 1977, Gheorghi Markov scria:

Am primit vestea morţii tatălui meu. Durerea pierderii lui şi imposibilitatea de a-i fi alături în ultimele clipe mi-au confirmat motivele pentru care mi-am părăsit ţara. Am încercat să exprim acest lucru în atât de multe cuvinte, dar totul poate fi rezumat într-unul singur: insuportabil.1

În luna următoare, Todor Jivkov a emis un decret al Biroului Politic prin care hotăra că pentru neutralizarea emigranţilor ostili se poate folosi orice mijloc.2 Tonul emisi-unilor lui Markov de la Europa Liberă s-a schimbat. Seria de 11 emisiuni satirice transmise în perioada noiembrie 1977–ianuarie 1978 era intitulată „Întâlniri personale cu Todor Jivkov“.3 Aceste emisiuni erau deosebit de critice la adresa lui Jivkov şi a stilului său de viaţă aristocratic şi duplicitar, şi au înfăţişat ascultătorilor bulgari o latură până atunci necunoscută a personalităţii lui Jivkov şi a

1 Markov, p. 264.2 Leonid Katsamunski, care a condus ancheta bulgară privind moartea

lui G. Markov, a dat un interviu pentru Associated Press în decembrie 1991, afirmând că acest decret „a creat contextul necesar şi a dat mână liberă celor din ministere, serviciilor secrete şi altor organe“.

3 Markov, pp 215-261.

164 165

acoliţilor lui din intelectualitate. „Cultul personalită-ţii“ devenise o regulă în Bulgaria comunistă. Nimeni nu îndrăznea să-i spună împăratului că este gol. Dat fiind că audienţa emisiunilor lui Markov, în ciuda bruiajului, era foarte mare, dezvăluirile sale au determinat o schimbare radicală şi dramatică a stării de spirit a lui Jivkov. Markov a primit numeroase ameninţări anonime pentru a pune capăt emisiunilor care îl deranjau foarte tare pe dictator şi pe acoliţii săi din cercurile de intelectuali şi activişti.

Într-una dintre emisiunile difuzate atunci, Markov spunea:

Am subliniat în repetate rânduri că răul cel mai mare în viaţa şi opera scriitorilor, pictorilor, compozitorilor şi artiştilor bulgari îl constituie intervenţia Partidului... iar în spatele intervenţiei Partidului se află şeful său organizatoric şi executiv – Todor Jivkov... ca o conse-cinţă a modului arbitrar şi adeseori nejustificat de a interveni, nesiguranţa şi haosul au pus stăpânire pe viaţa culturală din Bulgaria.1

Se spune că Jivkov a fost iritat de intenţia lui Markov de a publica un volum cu „interviuri“ şi alte materiale difuzate la Radio Europa Liberă. Totodată, îl îngrijora amploarea mişcării disidente din Bulgaria „Declaraţia 78“, apărută în primăvara aceluiaşi an. „Declaraţia 78“ conţinea şase soli-citări, printre care „încetarea violării drepturilor omului“ şi „abolirea privilegiilor în toate sferele vieţii publice“.2

1 Markov, p. 236.2 Kyril Panoff, Murder on Waterloo Bridge, Encounter, noiembrie 1979.

Soarta lui Markov s-a decis la Moscova

La începutul anului 1978, soarta lui Gheorghi Markov a fost pecetluită la Moscova în cadrul unei întâlniri ce a avut loc într-un birou de la etajul trei al sediului KGB, supra-numit „Centrul“. Au participat Yuri Andropov, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, şeful Primului Directorat Principal (spionaj), primul său adjunct, viceamiralul Usatov şi gene-ralul Oleg Kalughin, şeful Contrainformaţiilor externe.1 Kriucikov era un vechi şi foarte apropiat colaborator al lui Andropov. El lucrase la Ambasada URSS de la Budapesta în timpul revoluţiei ungare din 1956, pe vremea când Andropov era ambasadorul URSS în Ungaria.

Kriucikov primise o telegramă „urgentă“ de la Sofia, pro-babil prin intermediul rezidentului KGB, şi l-a invitat şi pe Kalughin la întâlnire. Discuţiile din biroul lui Andropov au început cu un dialog de rutină despre operaţiunile curente ale KGB. Kriucikov i-a relatat lui Andropov despre mesa-jul strict secret transmis de generalul Dimitar Stoianov, ministrul bulgar de Interne. Stoianov solicita sprijinul KGB pentru asasinarea lui Gheorghi Markov. Kriucikov i-a pus pe cei prezenţi la curent cu cazul Markov – fuga lui din ţară, activitatea lui la Radio Europa Liberă şi BBC. A adăugat că Markov devenise un critic virulent al liderului bulgar, Todor Jivkov, şi că deţinea numeroase „secrete de alcov“ privindu-l pe acesta şi alte personaje importante ale elitei de partid.

1 Am avut o lungă întrevedere la sediul Europei Libere cu fostul general KGB Oleg Kalughin în august 1991. Discuţia noastră stă la baza reconstituirii care urmează şi care se referă la întâlnirea decisivă din biroul lui Andropov. În timp, Kalughin a modificat versiunea privind propriul său rol, dar esenţa rămâne aşa cum mi-a relatat-o el. Vezi Oleg Kalughin, The First Directorate (New York, St. Martin’s Press, 1994).

166 167

Potrivit lui Kriucikov, Jivkov însuşi cerea ajutorul Moscovei, iar ministrul de Interne Stoianov nu făcea decât să transmită mai departe acest mesaj. Dar, prin faptul că cel care transmitea mesajul era Stoianov, şi nu Jivkov, acesta din urmă putea oricând să nege orice implicare.

După ce l-a ascultat pe Kriucikov, Andropov s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi prin încăpere. S-a oprit şi a rostit hotărât: „Sunt categoric împotriva asasinatelor politice! Sunt împotriva crimelor politice!“ A adăugat cu fermitate: „S-au dus zilele când astfel de fapte puteau scăpa nepedep-site. Nu putem da timpul înapoi. Repet: mă opun. Suntem atraşi în tot felul de situaţii. E problema lor, să şi-o rezolve singuri.“

Kriucikov l-a întrerupt politicos pe Andropov, care con-tinua să stea în picioare în spatele scaunului său: „Iuri Vladimirovici, te rog să înţelegi, dacă îi refuzăm pe bulgari îl vom pune pe ministrul Stoianov într-o poziţie imposi-bilă. Jivkov ar putea crede că Stoianov nu se mai bucură de respectul KGB. Că atitudinea conducerii noastre faţă de tovarăşii bulgari s-a schimbat. Pe scurt, acest refuz ar putea avea consecinţe negative asupra dezvoltării relaţii-lor noastre şi, mai ales, asupra ministrului Stoianov, care ne este de mare ajutor.“

După câteva momente de tăcere tensionată, Andropov s-a aşezat şi, în final, a acceptat, cu condiţia ca sovieticii să nu participe direct la asasinat: „Bine, aveţi consimţămân-tul meu să vă implicaţi, dar numai în chestiunile de ordin tehnic – fără participarea personalului nostru la acţiune. Puteţi să le trimiteţi un instructor, să le daţi mijloacele tehnice necesare. Dar atât. Lăsaţi-i pe bulgari să-şi rezolve singuri problema“. Astfel, şi Andropov avea posibilitatea să nege orice implicare „directă“ a KGB-ului în moartea lui Markov.

După întrevedere, Kalughin şi Kriucikov s-au întors la sediul direcţiei de spionaj, situat în afara Moscovei.

Kalughin mi-a spus că s-a dus direct în biroul său şi şi-a chemat doi subalterni: pe generalul Serghei Golubev, şef al Serviciilor de Securitate şi specialist în lichidări, şi pe un alt ofiţer KGB. În primii ani de după prăbuşirea comunis-mului şi a Uniunii Sovietice, Kriucikov a repetat această versiune în mai multe interviuri televizate. După cum vom vedea, o va schimba mai târziu în memoriile sale publicate la Londra.

Generalul Serghei Golubev s-a distins printr-o carieră strălucită în străinătate: a lucrat ca diplomat la New York în 1961; la Washington între 1963 şi 1964; la Cairo între 1967 şi 1969, apoi s-a numărat printre sutele de ofiţeri KGB, pretinşi diplomaţi, pe care Marea Britanie i-a expul-zat în 1971. Kalughin susţine că i-a transmis lui Golubev: „Avem o misiune. Vei lua legătura cu Direcţia Ştiinţifică. Ei îţi vor pune la dispoziţie armele şi otrăvurile de care ai nevoie. Vei primi instrucţiuni, după care vei pleca la Sofia să îi ajuţi pe tovarăşii bulgari.“

Serghei Golubev s-a dus la Laboratorul 12, obiectiv secret, departament al Direcţiei tehnico-operaţionale din cadrul KGB. Laboratorul 12 era cunoscut în mediile servi-ciilor secrete sovietice sub numele de „Camera“. Directorul acestui departament era generalul KGB Viktor Cebrikov, unul dintre cei mai influenţi subalterni ai lui Andropov. Aici se produceau, pe lângă nenumărate dispozitive teh-nice, substanţele chimice destinate anihilării duşmanilor, precum şi antidoturile necesare în cazul în care respecti-vele substanţe ar fi fost folosite împotriva vreunui agent KGB. „Camera“ este laboratorul care a produs celebrul „spray gun“ (pistolul cu gaze otrăvitoare) cu care au fost lichidaţi cei doi militanţi naţionalişti ucraineni Ivan Rebet şi Ştefan Bandera la München, în anii ’50.1

1 Sterling Seagrave, Yellow Rain: a journey through the terror of chemical warfare (Londra, Sphere Books, Ltd, 1981).

168 169

În „Cameră“, Serghei Golubev a primit instrucţiunile necesare şi după puţin timp a plecat la Sofia împreună cu Ivan Surov. Sarcina acestuia din urmă era să îi înveţe pe bulgari modul de întrebuinţare a otrăvurilor speciale care nu puteau fi detectate în organism după moartea victimei. Golubev şi Surov au analizat împreună cu agenţii bulgari metodele prin care putea fi ucis Markov. Planul elaborat de ei era să strecoare o otravă în cafeaua, ceaiul sau orice lichid ar fi băut Markov.

Primele semnale despre o posibilă tentativă de asa-sinare a lui Markov au apărut la serviciul de securitate al Europei Libere în luna ianuarie 1978. Nikola Markov, negustor de timbre domiciliat în Italia, a telefonat anun-ţând că a fost avertizat printr-un mesaj telefonic că fratele său urmează să fie ucis. Telefonul a fost dat de o persoană din anturajul lui Jivkov care dezaproba ideea lichidării lui Markov. Nikola nu era dispus să îşi demaşte sursa, argumentând că asta l-ar pune şi pe el în pericol. Sursa i-a mai spus că va mai primi informaţii de la o altă persoană, un emigrant bulgar stabilit în Occident.

Ameninţări directe

Gheorghi Markov a luat legătura cu directorul servi-ciului bulgar al Europei Libere pentru a-l informa despre vizita pe care fratele său Nikola a primit-o de la un emigrant bulgar pe nume Popov (pseudonim). Acesta i-a comunicat planul serviciilor secrete bulgare de a-i asasina fratele la München, la mijlocul lunii ianuarie.1 Popov era la curent cu programul lui Markov, ştia că acesta urmează să vină

1 Informaţiile din acest capitol sunt extrase din discuţiile purtate de autor cu Popov, precum şi din notele foştilor directori ai Serviciului de Securitate, Russ Poole şi George LeVaye.

la München pe data de 16 ianuarie 1978, şi că doi agenţi bulgari se aflau deja acolo. Planul lor era să îl neutralizeze pe Markov „strecurându-i în băutură o bacterie ucigaşă care i-ar fi cauzat moartea în decurs de câteva zile“. Deşi a considerat această informaţie doar o încercare de intimi-dare, Markov şi-a amânat totuşi vizita la München.

Directorul adjunct al postului de radio Europa Liberă a fost pus, la rândul său, la curent cu toate acestea. Iar din informările primite de la Ambasada SUA la Sofia, ştia că emisiunile lui Markov sunt foarte ascultate şi că îi irită nespus pe oficialii bulgari.

Într-un interviu difuzat la Radio Europa Liberă în 1991, Nikola Markov avea să relateze cum, între ianuarie şi iulie 1978, a primit în câteva rânduri de la o sursă sus-pusă informaţia că „zilele lui Gheorghi Markov sunt numărate.“ Nikola i-a transmis fratelui său toate aceste ameninţări, iar reacţia lui a fost la început de neîncredere, ca mai apoi să se transforme într-o atitudine sfidătoare şi în final în resemnare. Un timp, Gheorghi Markov a refuzat să creadă că liderii comunişti de la Sofia i-ar face vreun rău de teama unui „scandal internaţional“. Părerea lui era că ameninţă-rile transmise de Popov prin intermediul fratelui său din Italia erau menite să împiedice apariţia cărţii sale despre Todor Jivkov.

Nikola Markov avea să afle de la Popov că doi agenţi bulgari fuseseră la München în luna ianuarie pentru a afla detalii legate de vizita lui Gheorghi Markov: unde va locui, unde va dormi, unde va mânca etc. Popov l-a sfătuit pe Nikola să nu pună la îndoială credibilitatea lui şi legătura sa cu Serviciile Secrete bulgare, ci să ia totul ca atare. I-a mai spus că Securitatea bulgară a „plantat“ o sursă la Europa Liberă şi era la curent cu tot ce se petrecea acolo.

În primăvara aceluiaşi an, Popov a adus un nou argu-ment care îl indica pe Gheorghi Markov ca pe o ţintă a Securităţii: regimul comunist din Bulgaria era convins că

170 171

Gheorghi Markov era implicat în defectarea jurnalistului bulgar Vladimir Kostov în iulie 1977. Kostov era corespon-dentul la Paris al agenţiei de ştiri din Bulgaria, de fapt ofiţer de informaţii sub acoperire. El a rămas în Franţa împreună cu familia sa şi a cerut azil politic. Mai multe despre Kostov în cele ce urmează.

După ce şi-a amânat încă o dată deplasarea la München, Gheorghi Markov s-a hotărât totuşi să vină la Europa Liberă în mai 1978. În prealabil a cerut ca vizita să rămână confidenţială. Urma să sosească vineri, 19 mai, dată pe care o cunoşteau doar câţiva prieteni de încredere. În ziua de sâmbătă, Markov a venit în redacţia de la Europa Liberă, după care şi-a vizitat un coleg internat la spital. Serviciul de securitate al Europei Libere a informat autorităţile germane despre vizita disidentului bulgar, dar poliţia a decis să nu-i asigure lui Markov protecţie, considerând că ameninţările la adresa lui erau prea vagi. După o şedere aparent lipsită de evenimente, Markov s-a întors la Londra. Dar evenimentele chiar au lipsit? După spusele generalu-lui KGB Kalughin, a existat o tentativă de asasinare a lui Markov în primăvara lui 1978, când acesta se afla la München. Un agent bulgar urma să strecoare o otravă în băutura scriitorului în timpul unei petreceri date în onoa-rea sa. Planul a eşuat din motive necunoscute. KGB-ul şi tovarăşii bulgari s-au hotărât să schimbe strategia.

Ricina

Golubev s-a întors la Sofia pentru a elabora un nou plan de asasinare a lui Markov. KGB-ul a decis să folosească o armă camuflată. Au adaptat la o umbrelă un dispozitiv de tragere cu amortizor pentru a propulsa o alică pe o dis-tanţă între 1,5 şi 2 metri. Golubev a cerut rezidenţei KGB din Washington să îi furnizeze câteva umbrele fabricate

în Statele Unite. „Camera“ a transformat vârful umbrelei într-o ţeavă de armă, victima urmând să fie străpunsă de o alică metalică minusculă preparată cu ricină, o substanţă deosebit de toxică extrasă din seminţele de ricin. Se consi-deră că ricina este de 70 de ori mai puternică decât cianura şi că o uncie (aproximativ 30g) de ricină poate să ucidă nu mai puţin de 90.000 de oameni.

KGB-ul nu era singura agenţie de spionaj interesată de ricină ca armă toxică. În anii ’70, CIA a dezvăluit că, la Fort Derrick, în statul Maryland, o unitate militară numită Divizia de Operaţiuni Speciale (Special Operations Division – SOD) a produs arme chimice şi biologice pentru CIA. Acest proiect ultrasecret, cu o durată de aproape 20 de ani, avea numele de cod MKNAOMI şi, datorită caracte-rului extrem de sensibil, era un secret chiar şi în rândurile CIA. Documentele privind activitatea sa au fost distruse în cea mai mare parte.

Cu toate acestea, un agent KGB de la Ambasada sovie-tică din Washington, cum au fost şi Kalughin, şi Golubev, ar fi putut afla cu relativă uşurinţă că, pe data de 23 octombrie 1962, Oficiul Naţional al SUA pentru Invenţii şi Mărci a acordat brevetul cu numărul 3.060.165 unui grup de patru persoane „reprezentate de Secretarul Forţelor Armate“. Este edificatoare terminologia dezarmant de sinceră în care este descrisă invenţia:

Ricina este o otravă protoplasmică preparată din uleiul extras din seminţele plantei de ricin. Eficienţa acestei sub-stanţe este maximă atunci când este injectată intravenos sau inhalată... Pentru folosirea ca armă toxică este sufici-entă o cantitate infimă.

SOD a inventat, pe lângă biotoxine letale, diverse arme speciale camuflate în stilouri, bastoane sau… umbrele. O astfel de armă putea să tragă o săgeată de grosimea unui fir de păr într-o ţintă aflată la peste două sute de metri.

Golubev a primit umbrela sa din „atelierele“ KGB-ului şi a plecat la Sofia pentru a face un scurt instructaj asasinului

172 173

care urma să o folosească. Alica trebuia să treacă prin îmbrăcămintea victimei şi să pătrundă sub piele. Agenţii bulgari au făcut primele teste pe un cal. O doză de doar un miligram a fost suficientă pentru a omorî un cal. După reuşita primului test, bulgarii au decis să procedeze la o simulare, încercând noua armă pe un deţinut condamnat la moarte care, fără să aibă habar, îl „interpreta“ pe Markov. Un ofiţer bulgar s-a apropiat de victimă şi a descărcat arma. Prizonierul s-a speriat şi a ţipat de durere. Spre surpriza tuturor, câteva zile mai târziu era încă viu şi nu dădea semne de boală. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă de ce nu a murit.

Agenţii au trecut la elaborarea unui plan nou: erau la curent cu intenţia lui Markov ca, la începutul verii, să-şi petreacă vacanţa împreună cu familia pe frumoasa insulă Sardinia. Au hotărât ca atentatul să aibă loc în cursul aces-tei vacanţe. Kalughin mi-a spus că intenţionau să ungă cu substanţă otrăvitoare fie mânerul de la portiera maşinii, fie pereţii camerei unde avea să fie cazat Markov. În final au renunţat şi la acest plan după ce şi-au dat seama că astfel ar putea fi otrăvite şi soţia, şi fiica scriitorului. Agenţii bulgari au amânat operaţiunea până când aveau să perfecţioneze arma-umbrelă. Agenţii de pe lângă Ambasada Bulgariei la Londra şi-au intensificat operaţiunile de urmărire a victimei.

În ciuda ameninţărilor repetate, Markov şi-a continuat emisiunile la Radio Europa Liberă. Pe data de 3 iulie 1978, a lansat cu entuziasm o nouă serie de emisiuni de 20 de minute cu titlul „Vorbeşte Markov“, transmisă duminica seara. Primul episod al seriei era intitulat „Gândirea sub arest la domiciliu“. Acest ciclu de emisiuni a continuat pe toată perioada verii. Un comentator a descris noile pam-flete ca „miniaturi ale genului... reflecţiile autorului pe marginea programelor oficiale ale Radio Sofia“.

Gheorghi Markov vizitează pentru ultima dată sediul Europei Libere din München în luna august 1978. Recunoaşte, de această dată, că primise cu patru luni în urmă un telefon

de ameninţare în care i se spunea fără ocolişuri că va muri dacă nu încetează colaborarea cu Europa Liberă. A mai pri-mit sporadic astfel de telefoane. La ameninţările anterioare, Markov obişnuia să răspundă că asasinarea sa nu va face decât să îl transforme în martir şi să confirme adevărul pe care l-a transmis de-a lungul anilor pe calea undelor: moar-tea sa va demonstra lumii întregi dimensiunea putreziciunii regimului comunist din Bulgaria.

Ultima ameninţare pe care a primit-o a fost chiar îna-intea plecării la München. Era complet diferită de toate celelalte. L-a răscolit mult acest telefon, din cauza tonu-lui ameninţător: „Nu“, a rostit vocea anonimă, „acum nu vei mai fi martirizat. Vei muri pur şi simplu din cauze naturale. Vei fi ucis cu o otravă pe care occidentalii nu o pot detecta şi nici trata.“ Ca să se asigure că a fost deplin înţeles, a repetat ameninţarea pe un ton apăsat.

Markov a avut un somn agitat după acest din urmă telefon. Dimineaţa, la serviciul său de la BBC, nu le-a spus decât colegilor foarte apropiaţi despre ameninţare. Când s-a întâlnit mai târziu cu fratele său pe Aeroportul Heathrow, i-a povestit şi lui incidentul. De data aceasta, spune Nikola, Gheorghi a mărturisit că s-a săturat să mai audă de complot şi nu îşi doreşte decât să fie lăsat în pace. „Dacă vor să mă omoare, n-au decât“. Avea să fie ultima întâlnire între cei doi fraţi.

Zilele treceau, iar Markov s-a luat cu alte treburi şi a început să uite de ameninţări.

Tentativă de asasinat la Paris

În august 1978 , când Gheorghi Markov se întâlnea pen-tru ultima oară cu fratele său la Londra şi discutau despre telefoanele de ameninţare, el nu ştia că un asasin era deja

174 175

pregătit să îndeplinească dorinţa lui Jivkov. Dar, înainte de asta, asasinul mai avea de rezolvat ceva la Paris.

Vladimir Kostov va descrie în volumul său de memo-rii Umbrela Bulgărească întâmplarea stranie de care a avut parte la Paris în ziua de 26 august 1978, în jurul orelor 14:

Era o mulţime de oameni în staţia de metrou. Cu câteva clipe înainte să cobor de pe scara rulantă, am simţit o durere pătrunzătoare în spate, în zona taliei. În acelaşi moment am auzit un zgomot uşor, ca de pietricică ce căzuse pe jos. Natalia (soţia lui) a auzit şi ea zgomotul, fără să se gândească că are legătură cu mine. Primul meu gând a fost că fusesem lovit de o piatră azvârlită cu putere, ca dintr-o praştie.1

Două ore mai târziu, Kostov şi soţia lui erau deja la Clinica de Chirurgie Nanterre, unde au fost examinaţi de medicul de gardă. Acesta a spus: „Nu apare nimic suspect în zona unde susţineţi că aţi fost lovit. Presupun că aţi fost înţepat pe sub cămaşă de o insectă – probabil o viespe“. Kostov a întrebat dacă era posibil ca cineva să-l fi atacat în mod deliberat. Răspunsul sceptic al medicului a fost: „Evident că nu aţi fost nici împuşcat, nici înjunghiat. Cât despre otravă, au trecut două ore, ar trebui să fiţi deja mort sau în stare foarte gravă. Mergeţi acasă şi, dacă observaţi că starea dumneavoastră se înrăutăţeşte, veniţi înapoi.“2

În următoarele 48 de ore, Kostov a început să se simtă din ce în ce mai rău, a făcut febră mare şi i-a apărut o umflătură în partea dreaptă a spatelui. Avea dureri şi s-a dus la un alt spital, unde un medic i-a spus că rana nu era provocată de înţepătura unei insecte, dar că nu poate identifica cauza. În timp, umflătura s-a retras, iar durerile

1 Vladimir Kostov, The Bulgarian Umbrella: The Soviet Direction and Operations of the Bulgarian Secret Service in Europe, (New York, Harvester Wheatshaef/St. Martin’s Press, 1988).

2 Ibid.

au încetat. Kostov a dat uitării incidentul şi şi-a continuat activitatea. Mă voi întoarce la povestea lui Kostov puţin mai târziu.

Atentat pe Podul Waterloo

Joi, 7 septembrie 1978, Todor Jivkov împlinea 67 de ani. Gheorghi Markov a lucrat o tură dublă la BBC. După programul matinal, a mers acasă să se odihnească şi să mănânce. Apoi a plecat cu maşina spre parcarea de la capă-tul sudic al Podului Waterloo. Avea obiceiul ca de acolo să ia autobuzul până la redacţia BBC din clădirea cunoscută sub numele de Bush House.

După ce şi-a parcat Citroënul verde, Markov a urcat spre staţia de autobuz. În timp ce se apropia de coada formată în aşteptarea autobuzului, a simţit o durere acută în coapsa dreaptă. S-a întors imediat şi a văzut un individ care se aplecase să îşi ridice umbrela căzută pe jos. Şi-a întors faţa de la Markov şi i-a spus simplu „Mă scuzaţi“, cu un accent străin, după cum îşi amintea Markov. Apoi, necunoscutul s-a urcat într-un taxi. Markov l-a descris ca pe un tip îndesat de aproximativ 40 de ani.

În ciuda durerii, Markov s-a dus la muncă. La un moment dat a observat o pată de sânge pe pantaloni. Le-a povestit câtorva colegi de la BBC ce i s-a întâmplat şi i-a arătat unui prieten umflătura mică şi roşie care îi apăruse pe coapsă. La sfârşitul programului a plecat spre casă, dar deja avea febră mare.

Soţia lui l-a rugat pe un coleg de la BBC să îl ducă pe Markov la spital. Acolo i s-a aplicat un tratament contra septicemiei. Treptat, starea lui s-a înrăutăţit şi organis-mul nu a mai răspuns tratamenului. În ziua următoare a intrat în stare de şoc şi, timp de trei zile, corpul său a

176 177

luptat împotriva otrăvii. Echipa de medici nu a reuşit să stabilească un diagnostic.

Duminică seara, în ziua de 10 septembrie 1978, în timp ce Markov îşi trăia ultimele ore de viaţă într-un spital din Londra, Radio Europa Liberă transmitea al unsprezecelea episod al seriei „Vorbeşte Markov“. Titlul emisiunii era „Ziua libertăţii şi ziua miliţiei“. Dar aceasta nu avea să fie ultima oară când vocea lui Gheorghi Markov se va face auzită pe undele radio.

Moartea lui Gheorghi Markov

Luni, 11 septembrie 1978, ora 9.45. După zile întregi de chin teribil, Gheorghi Markov se stinge din viaţă la vârsta de 49 de ani. Diagnosticul preliminar arăta că decesul a fost cauzat de „septicemie, o infecţie a sângelui provocată de o bacterie toxică, şi, posibil, insuficienţă renală“.

Când i-au făcut o vizită mamei lui Markov la Sofia, ofiţeri ai securităţii bulgare i-au spus că fiul ei a fost asa-sinat deoarece, prin activitatea sa la Radio Europa Liberă, devenise un duşman al statului.

Scotland Yard începe ancheta

Ştirea despre moartea lui Gheorghi Markov a apărut pe prima pagină a câtorva ziare din Londra cu titluri de sen-zaţie cum ar fi: „Misterul umbrelei ucigaşe“ sau „Misterul defectorului ucis de o săgeată“. Colegii de la BBC au alertat Scotland Yard asupra posibilităţii unui asasinat. Detectivii britanici au deschis o anchetă.

În dimineaţa de marţi a fost efectuată autopsia de către medicii de la Institutul de Medicină Legală Wandsworth.

Unul dintre medici a prelevat porţiuni mari de ţesut de pe ambele coapse ale cadavrului pentru a le compara, inclu-siv zona de pe piciorul drept unde se găsea inexplicabila înţepătură de doi milimetri. În timp ce doi medici exami-nau ţesutul aflat pe o masă de autopsie, au observat ceva metalic în locul înţepăturii. Când au încercat să extragă „vârful de ac“, o alică minusculă s-a rostogolit pe masă. La un examen microscopic au observat găuri pe suprafaţa alicei, şi au anunţat Scotland Yard.

Poliţia a reluat testele şi examinările la Porton Down, la Institutul de Chimie şi Microbiologie cunoscut sub numele de „centrul bacteriologic“. Acolo se afla o echipă formată din cei mai buni criminalişti, împreună cu, se pare, dr. Christopher Green de la CIA. S-a descoperit că alica avea două orificii de 0,34 mm realizate după toate aparen-ţele cu ajutorul unui echipament sofisticat, probabil laser. Orificiile erau dispuse în unghi drept unele faţă de celelalte, formând o cavitate în formă de X . Examinând mai atent alica, au constatat că orificiile erau goale. Astfel, echipa de specialişti nu a reuşit să determine ce tip de otravă s-a folosit. Un purtător de cuvânt al poliţiei a anunţat că „moartea lui Markov nu s-a produs din cauze naturale“. Inspectorii de la Brigada Antiteroristă Britanică (BATS) s-au alăturat echipei de la Scotland Yard pentru continu-area anchetei.

La 15 septembrie 1978, un inspector de poliţie britanic s-a prezentat la biroul postului de radio Europa Liberă din Londra şi a cerut traduceri după toate emisiunile lui Gheorghi Markov, în special după ultimele şase. A cerut şi textele emisiunilor care nu fuseseră încă transmise. Materialele solicitate se aflau la München. Departamentul de Securitate de la Europa Liberă a adunat materialele şi le-a trimis la Londra cu avionul în aceeaşi seară.

Din toată publicitatea care s-a făcut pe tema asasină-rii lui Markov, un singur articol a ieşit în evidenţă prin

178 179

exactitatea cu care a indicat cauza morţii scriitorului bul-gar: Newsweek, 25 septembrie 1978:

A realizat recent o serie de emisiuni pentru Radio Europa Liberă în care demasca practicile corupte şi imo-rale ale regimului de la Sofia... După ce, în 1977, tatălui său, grav bolnav de cancer, i-a fost refuzată cererea de a pleca în Occident, iar acesta a murit, Gheorghi a devenit mult mai virulent în emisiunile sale de la Europa Liberă... I-a batjocorit efectiv pe cei de la vârful puterii... E posibil ca un agent bulgar să fi folosit una dintre acele otrăvuri nedetectabile din laboratorul „Camerei“, un departament al Direcţiei V din cadrul KGB.

A doua alică

În ziua în care a murit Gheorghi Markov, redactorii de la secţia bulgară a Europei Libere l-au sunat pe Vladimir Kostov la Paris pentru a-i da tragica veste. A doua zi, acesta a aflat de la un prieten de la BBC că Scotland Yard se ocupă cu investigarea crimei, şi că, pe când se afla pe patul de moarte, Markov repeta întruna că a fost otrăvit de Securitatea bulgară. Fiind el însuşi fost ofiţer de infor-maţii, Kostov era în contact cu francezii de la direcţia de contrainformaţii DST. I-a alertat, şi aceştia au început să investigheze posibila legătură dintre asasinarea lui Markov şi atacul asupra lui Kostov. DST-ul l-a pus sub protecţie permanentă şi a contactat alte agenţii de profil, inclusiv autorităţile britanice.

În ziua de luni, 25 septembrie 1978, George LeVaye, la vremea aceea director adjunct al Serviciului de securitate al Europei Libere, a plecat la Paris pentru a se alătura lui Kostov şi anchetatorilor francezi şi britanici sosiţi, de asemenea, la Paris. Scotland Yard avea să conducă inves-tigaţia, dat fiind că ancheta lor începuse deja de câteva săptămâni.

Kostov a sosit la spital a doua zi dimineaţa, escortat de doi reprezentanţi ai Scotland Yard şi cel puţin patru ofiţeri DST. Lui Kostov i s-a prelevat ţesut din jurul inflamaţiei încă prezente pe spatele său, precum şi un minuscul corp străin ce fusese detectat la radiografie. Era o alică minus-culă. Unul dintre inspectorii Scotland Yard a dus-o ime-diat la laboratorul din Anglia, unde s-a constatat că alica extrasă din spatele lui Kostov era identică cu cea găsită în coapsa lui Markov. În ambele cazuri, alica era făcută dintr-un aliaj de 90 la sută platină şi 10 la sută iridiu. În alica adusă de la Paris mai exista o infimă cantitate de substanţă necunoscută.

La trei săptămâni după moartea lui Markov, Vladimir Simeonov, unul dintre colegii săi de la BBC, nu a apărut la serviciu. Un coleg s-a dus la el acasă şi i-a găsit cadavrul zăcând cu faţa în jos pe scări. Presa a început să speculeze că o echipă de asasini bulgari dotaţi cu arme bacteriologice a început o operaţiune de lichidare a emigranţilor bulgari incomozi. Potrivit anchetei poliţiei, moartea lui Simeonov s-a datorat unui accident: „a căzut pe scări, şi-a spart nasul şi s-a sufocat cu propriul sânge în timp ce zăcea inconştient“.

La 20 octombrie 1978, la Londra a fost oficiată o slujbă religioasă în memoria lui Gheorghi Markov. S-a cântat muzică bulgărească, s-a intonat psalmul 30, s-a citit din Noul Testament şi din Fraţii Karamazov a lui Dostoievski.

Markov a fost asasinat!

După multe săptămâni de investigaţii, în ianuarie 1979, un raport al legiştilor londonezi a concluzionat că dece-sul lui Gheorghi Markov a survenit în urma otrăvirii cu ricină. Potrivit specialiştilor, „ricina este de două ori mai puternică decât veninul de cobră, şi nu are antidot“. S-a făcut un experiment prin injectarea cu ricină a unui porc;

180 181

animalul a avut aceleaşi simptome ca şi Markov şi a murit în 24 de ore. Un inspector al Scotland Yard a declarat că, deşi ancheta s-a extins internaţional, cuprinzând ţări ca Franţa, Italia, Germania şi SUA, nu au reuşit să găsească niciun suspect.

Prăbuşirea comunismului în Bulgaria şi distrugerea dosarului lui Markov

În martie 1991, autorităţile bulgare au anunţat că dosa-rele legate de cazul Markov au fost distruse de generalul Vladimir Todorov, la vremea aceea şeful spionajului bul-gar. Era vorba de 17 volume a câte 200 de pagini fiecare. Todorov a declarat că „nu conţineau nimic important. Erau în special articole din presă“.

Ministrul adjunct de Interne, generalul Stoian Savov, a recunoscut că i-a dat dispoziţie şefului Arhivelor Statului să-i înmâneze dosarele lui Todorov. La scurt timp după această dezvăluire, Vasili Kotsev, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe şi cel care condusese operaţiunile împotriva lui Markov şi Kostov, a murit într-un suspect accident de maşină.

Todorov a plecat la Moscova în mai 1991, probabil ca să scape de arestare. Familia a anunţat că s-a dus la tra-tament pentru probleme cardiace şi diabet. La Moscova, Todorov a declarat într-un interviu că a distrus dosarele „în cadrul unei operaţiuni banale de casare“. Există însă un motiv mult mai plauzibil pentru plecarea sa la Moscova. Doi inspectori ai Scotland Yard s-au deplasat la Sofia la începutul lunii iunie 1991 pentru o întâlnire cu ancheta-torii bulgari. Este posibil ca Todorov să fi fost avertizat în legătură cu această vizită, şi a părăsit Sofia pentru a evita

o confruntare cu Scotland Yard. Surse bulgare consideră chiar că Todorov a luat dosarele în cauză cu el la Moscova. Todorov s-a întors la Sofia în toamna anului 1991, după ce guvernul bulgar a cerut insistent extrădarea sa. El a fost pus imediat sub arest la domiciliu.

Într-un interviu publicat în noiembrie 1991, Todorov a spus: „Afirmaţiile apărute în presă despre legătura mea directă sau indirectă cu asasinarea lui Gheorghi Markov sunt, ca să mă exprim elegant, absurde, iresponsabile şi nefondate. Cu atât mai mult cu cât nici măcar nu am fost interogat vreodată în legătură cu moartea scriitorului, nici în calitate de acuzat, nici de martor.“ Referitor la aten-tatul asupra lui Vladimir Kostov, Todorov a spus: „Nu a existat niciodată un atentat la viaţa lui Kostov. Totul este o înscenare şi se explică prin încercarea scriitorului de a crea impresia că este persecutat de către foştii lui superi-ori din Securitatea bulgară şi de către regimul comunist din Bulgaria în general. Până atunci, vocea lui Kostov nu s-a prea auzit la Radio Europa Liberă. Abia după aceea a devenit comentator permanent la secţia bulgară“.

Generalul Stoian Savov s-a sinucis la 6 ianuarie 1992, cu două zile înainte de începerea procesului intentat lui şi lui Todorov. Procesul lui Todorov a continuat. În iunie 1992, el a fost găsit vinovat de distrugerea dosarelor lui Markov şi condamnat la 14 luni de închisoare. Sentinţa a fost ulterior redusă şi a fost eliberat în februarie 1993.

Generalul KGB Kalughin face declaraţii publice în 1991

În anul 1991, fostul general KGB Kalughin devenise o autoritate omniprezentă în cazul Markov. De exem-plu, în martie 1991, el a dat un interviu la televiziunea

182 183

bulgară afirmând că fostul dictator comunist Todor Jivkov a apelat la agenţi sovietici pentru a-l lichida pe Gheorghi Markov în 1978. Fostul general Dimitar Stoianov a negat aceste acuzaţii într-un interviu acordat unui ziar bulgar în martie 1991: „Nu am apelat niciodată la ajutorul lui Iuri Andropov sau al lui Kriucikov pentru asasinarea lui Gheorghi Markov“.

A urmat un comunicat de presă al KGB ca răspuns la învinuirile privind moartea lui Markov. KGB-ul a acuzat presa de la Sofia că „prejudiciază bunele relaţii de prietenie prin această campanie incalificabilă“, iar „insinuările şi căutarea unui nou duşman extern nu fac decât să impieteze asupra legăturilor tradiţionale de prietenie dintre statele noastre şi să nască neîncredere şi suspiciune.“

La rândul său, Radio Libertatea a transmis în martie 1991 un „interviu“ cu Kalughin în care acesta repetă acu-zaţiile la adresa KGB. A fost foarte critic îndeosebi faţă de şeful KGB-ului Vladimir Kriucikov. Din nou, KGB-ul a negat vehement afirmaţiile lui Kalughin, iar agenţia de presă TASS a dat publicităţii următorul comunicat des-tinat comunităţii internaţionale, redactat însă în limba rusă: „Un corespondent al TASS a fost informat la cen-trul de relaţii publice al KGB că acuzaţiile de implicare a KGB în aşa-numita «afacere Markov» sunt pure invenţii. Nu a existat nicio cerere din partea Serviciilor Secrete bulgare către KGB referitor la această «afacere». KGB îşi rezervă dreptul de a solicita organelor sovietice competente să îi ceară lui Kalughin socoteală pentru calomnie“. Lui Kalughin i s-a luat mai târziu un interviu de către televi-ziunea maghiară în care şi-a reiterat acuzaţiile. Au urmat şi alte interviuri de-ale lui Kalughin atât în presa din fosta Uniune Sovietică, cât şi din alte ţări. Pentru a-şi încununa campania în Occident, Kalughin a vizitat sediul Europei Libere în august 1991 şi a stat de vorbă cu redactorii. A

fost momentul când, la rândul meu, am avut acea lungă conversaţie cu el la mine în birou.

Nume de cod „Piccadilly“

În martie 1993, ziarele sofiote anunţau că asasinul lui Markov este în viaţă şi trăieşte undeva în Europa de Vest. Acestor ştiri le-au urmat afirmaţiile lui Rumen Danov, consilier prezidenţial pentru securitatea naţională, care a declarat ziarului 24 de ore că s-a dat de urma asasinului lui Gheorghi Markov: „Este în viaţă, dar nu doresc să dau amănunte care ar putea dăuna anchetei“. Danov adăuga: „Ucigaşul lui Markov este conştient că ancheta se apropie de finalizare“.

Au urmat articole pe aceeaşi temă în presa din Marea Britanie şi Danemarca. Televiziunea daneză a fost cea care l-a identificat pe asasin în persoana lui Francesco Gullino, nume de cod „Piccadilly“. Născut în Italia în 1946, Gullino era cetăţean danez. El făcea parte din lumea crimei organizate din Europa, fiind implicat în special în afaceri cu falsuri de artă şi antichităţi. În 1971, Gullino fusese arestat de miliţia bulgară într-o zonă de graniţă în timp ce transporta droguri spre Europa Occidentală. Un an mai târziu, el a acceptat să colaboreze cu serviciile secrete şi a semnat un „angajament de loialitate“ cu bulgarii. S-au făcut speculaţii în legătură cu implicarea lui Gullino în misterioasa răpire, în iulie 1973, a cunoscutului defector şi publicist bulgar Boris Arsoff, rezident în Danemarca. Arsoff a fost judecat la Sofia în septembrie 1973 şi con-damnat la 15 ani de închisoare. O publicaţie a regimului a lăudat „intervenţia oportună a Securităţii de stat din Bulgaria, care a pus capăt activităţilor subversive ale lui Arsoff“. Acesta a murit la scurt timp după întemniţare.

184 185

Mergând pe această pistă, anchetatorii bulgari au des-coperit că Gullino deţinea patru paşapoarte false. În dosa-rul său de colaborator al Securităţii s-au găsit chitanţe semnate „Piccadilly“. Ca urmare, Gullino a fost anchetat de Serviciile de Informaţii daneze (PET) sub suspiciunea de colaborator al fostei Securităţi din Bulgaria socialistă. El a recunoscut angajamentul de loialitate semnat cu serviciile bulgare, dar acesta era doar un delict minor din perspectiva autorităţilor daneze.

Inspectorii Scotland Yard s-au dus imediat la Copenhaga pentru a-l chestiona pe Gullino. La interogatoriul de şase ore a luat parte şi un inspector bulgar, care le-a furnizat colegilor danezi şi celor de la Scotland Yard detalii din dosa-rele Securităţii bulgare. „Piccadilly“ s-a aflat la Londra în perioada asasinării lui Gheorghi Markov şi a primit suma de 2.000 de lire sterline de la agenţii bulgari. Interogatoriul nu a produs alte rezultate, şi Gullino a profitat de prima ocazie pentru a părăsi Danemarca.

Procurorul general al Bulgariei, Ani Krouleva, s-a plâns de scurgerile de informaţii care au apărut în presa occiden-tală şi care l-au determinat pe agentul „Piccadilly“ să se refugieze la Budapesta. Ea a declarat: „Recentele articole conţinând detalii despre cursul anchetei nu au fost publi-cate întâmplător. Aceasta îmi întăreşte convingerea că în asasinarea lui Markov au fost implicate şi alte servicii de informaţii în afară de cel bulgar“.1

Bogdan Karaiotov, procurorul responsabil cu acest caz, a precizat că autorităţile bulgare au pus la dispoziţia Scotland Yard dovezi că Gullino a lucrat iniţial pentru Securitate pe problema traficului de droguri, dar că, „încă din anul 1976, Gullino a avut ca unică sarcină asasinarea lui Gheorghi Markov“. Singura lui sursă de venit pentru

1 AFP, Sofia, 12 iulie 1993.

traiul zilnic şi călătorii erau banii primiţi de la Securitatea bulgară.

În noiembrie 1993, Antoni Gheorghiev, unul dintre redactorii de la secţia bulgară a Europei Libere, a dat de urma lui Gullino la Karlovy Vary, în Cehia. Încercase să îl contacteze la o adresă de acoperire din Budapesta. Gullino avea robot telefonic la Budapesta, pe care Gheorghiev i-a lăsat un mesaj. Gullino a sunat înapoi a doua zi şi jurnalis-tul i-a cerut un interviu. Gullino a refuzat iniţial, şi atunci Gheorghiev i-a trimis o garanţie scrisă de confidenţialitate. Gullino i-a confirmat primirea faxului şi a cerut timp de gândire. Acesta a fost ultimul contact cu Gullino.1

În ziua de 28 decembrie 2000, Gheorghi Markov a fost decorat post-mortem la Sofia, unde preşedintele Petar Stoianov i-a înmânat Annabelei Markov, văduva scriito-rului, cea mai înaltă distincţie a statului bulgar: Ordinul Stara Planina. Prin această distincţie, lui Gheorghi Markov i-a fost recunoscută „remarcabila contribuţie la literatura bulgară şi la lupta împotriva regimului comunist din Bulgaria“. Stoianov a spus: „Am acordat această decoraţie lui Gheorghi Markov pentru opera sa şi pentru curajul cu care a pledat cauza anticomunistă în timpul exilului său. Îi acordăm această distincţie pentru că Gheorghi Markov a fost un exemplu de temeritate, sacrificiu şi curaj“.2 Cu toate acestea, preşedintele Stoianov nu a recunoscut niciodată implicarea bulgarilor în asasinarea scriitorului. Cităm din discursul Annabelei Markov:

Mulţumesc, Domnule Preşedinte. Regret că soţul meu nu poate fi aici pentru a primi această înaltă distinc-ţie. Doresc să mulţumesc tuturor celor care se află aici 1 Antoni Gheorghiev rememorează episodul în articolul său Umbrela bul-

gărească, apărut în numărul 4 al revistei Vagabond, ianuarie 2007, http://www.vagabond-bg.com.

2 Ecoul Sofiei, 4 ianuarie 2001.

186 187

pentru a-i cinsti memoria. Este regretabil faptul că această crimă îngrozitoare nu a fost încă elucidată, dar consider acest eveniment ca pe un început al recunoaş-terii soţului meu în Bulgaria ca mare patriot şi scriitor. Vă mulţumesc.1

În iulie 2001, preşedintele Stoianov a făcut o nouă vizită în Marea Britanie şi s-a întâlnit cu doamna Markov, căreia i-a înmânat un dosar cu documente ale Securităţii legate de crimă. Conţinutul acestui dosar nu a fost dat publicităţii niciodată.

Jurnalistul bulgar de investigaţii Hristo Hristov a petre-cut şase ani încercând să intre în posesia documentelor Securităţii referitoare la Gheorghi Markov. În 2005, el a publicat cartea Omorâţi-l pe golan. Asasinarea lui Gheorghi Markov şi politica de stat a Bulgariei şi Marii Britanii.2 Cartea conţine numeroase detalii despre Francesco Gullino şi colaborarea acestuia cu autorităţile bulgare până în 1990. Hristov nu a reuşit însă să capete acces la arhivele Securităţii bulgare şi a continuat să facă demersuri în instanţă, chiar şi după publicarea cărţii, pentru ca dosarele clasificate să fie puse la dispoziţia publicului.

În anul 2006, studioul din New York al reţelei publice de televiziune PBS a realizat o emisiune despre Gheorghi Markov. Ea poate fi găsită pe internet3 împreună cu un interviu cu dr Cristopher Green (specialistul CIA menţio-nat anterior), care spune:

Din punct de vedere criminalistic, avem toate datele despre această crimă. Am avut la dispoziţie cadavrul, proiectilul cu care a fost ucis şi conţinutul acestuia.

1 Ibid.2 „Golanul“ era numele de cod dat lui Gheorghi Markov de Securitatea

bulgară. CIELA Soft & Publishing AD, Sofia, 2005.3 Secrets of the Dead: Case File Umbrella Assassin, http://www.pbs.org/

wnet/secrets/case_umbrella/index.html.

Ştim că materialul care a provocat decesul victimei este ricina, substanţă produsă în laboratoarele unor servicii implicate în asasinat. De asemenea, ştiam că victima devenise o ţintă cu mult înainte de asasinat, şi că au mai existat tentative de eliminare a sa. Am avut aşadar informaţiile despre mijloace, mobil şi împrejurări.1

Cazul Markov a rămas deschis în Marea Britanie. În Bulgaria, el ar fi trebuit clasat în 2008 ca urmare a prescrie-rii după 30 de ani, dar autorităţile au decis să prelungească această limită cu cinci ani. Până acum însă, în pofida tutu-ror informaţiilor ce au devenit cunoscute şi a atâtor ani de investigaţii oficiale, nimeni nu a fost pus sub acuzare. Şi nu toate întrebările au căpătat un răspuns. Ultimele detalii mai trebuie încă descoperite. Oricum, asasinarea lui Gheorghi Markov ne arată până unde poate merge un regim totalitar pentru a se proteja de adevăr.

Cu peste 20 la sută din dosarele Securităţii bulgare distruse sau dispărute, asasinarea lui Gheorghi Markov ar putea să rămână pururi unul dintre misterele nerezolvate ale Războiului Rece.

1 Ibid.

188 189

7 Agentul KGB Oleg Tumanov

Cadou de Valentine’s Day, 1986

O fiţerul de informaţii sovietic Victor P. Gundarev a defectat în ziua de vineri, 14 februarie 1986, la Atena. Primele ştiri au apărut în presă abia o săptă-

mână mai târziu. Avea în jur de 50 de ani şi era colonel KGB. În seara următoare, poliţiştii din Atena au reţinut patru bărbaţi, funcţionari ai ambasadei sovietice, care pândeau ambasada americană încercând să împiedice transporta-rea lui Gundarev în Statele Unite. Potrivit informaţiilor de presă, erau „înarmaţi până în dinţi“ cu arme automate

şi grenade de mână. Cei patru au invocat imu-nitatea diploma-tică şi au fost eli-beraţi. Prezenţa lui Gundarev în Statele Unite a fost confirmată de Departamentul de Stat pe data de 22 februarie

1986. Potrivit purtătorului de cuvânt Charles Redman, Gundarev fusese trimis la Atena încă din 1983 sub acope-rirea de „şef al secţiei navale a misiunii comerciale sovie-tice“. În aceeaşi zi a fost arestat, pe Aeroportul londonez Heathrow, John Bothwell, ofiţer în rezervă al marinei ame-ricane, pentru „violarea legii secretului de stat din Marea Britanie“. Se pare că Bothwell petrecea şase luni pe an la Atena şi celelalte şase în Anglia, unde locuia. Arestarea lui Bothwell a fost pusă pe seama lui Gundarev şi a cola-borării sale cu serviciile secrete americane. O relatare de presă cita surse neoficiale potrivit cărora „complicii l-au avertizat pe Bothwell privind defectarea lui Gundarev, dar prea târziu“.

Fapta lui Gundarev, interesantă din multe puncte de vedere, nu a afectat, la prima vedere, Radio Europa Liberă/Libertatea. Şi totuşi, defectarea acestuia şi arestarea lui Bothwell au declanşat o reacţie în lanţ conducând la demascarea unor agenţi KGB infiltraţi la radio. Cuprins de panică, unul dintre ei, redactorul-şef al secţiei ruseşti, Oleg Tumanov, a dispărut peste noapte.

Tumanov a fost dat dispărut în ziua de miercuri, 26 februarie 1986. Directorul secţiei ruseşti m-a chemat la el spunându-mi că Tumanov nu s-a prezentat la serviciu în dimineaţa aceea. A adăugat că aşa-numitul „news budget“ (un dosar cu produsul zilnic al secţiei centrale de ştiri) din ultimele zile zăcea în faţa uşii locuinţei sale, şi nimeni nu ştia nimic despre el de mai bine de 24 de ore.

M-am dus la locuinţa lui Tumanov să verific. Dosarele erau îngrămădite în faţa uşii şi din apartament nu răs-pundea nimeni. În dimineaţa următoare, aceeaşi situaţie. Revenind după-amiaza, am găsit în apartament o angajată a serviciului rusesc care avea o dublură a cheii şi îi adusese lui Tumanov nişte lucruri. Habar n-avea că acesta dispă-ruse. Apartamentul era vraişte. Vase şi pahare nespălate stăteau îngrămădite în bucătărie. Pe masa din living erau Oleg Tumanov

190 191

resturi de mâncare care începeau să miroasă. Dulapul de haine era gol, rămăseseră doar câteva cravate şi sacouri demodate. Pe pereţi se puteau observa urmele unor tablo-uri ce fuseseră luate. Tumanov era cunoscut ca împătimit de fotografie, dar în apartament nu mai era nici urmă de aparatură. De asemenea, se ştia că este un pasionat colec-ţionar de timbre şi monede, dar pe comoda din hol erau doar câteva clasoare goale. Nu am găsit nicio valiză. Prima mea impresie a fost că a plecat în mare grabă, din proprie iniţiativă, şi fără intenţia de a se mai întoarce vreodată.

Am reconstituit evenimentele din ultimele zile. După spusele angajatei care avea grijă de el, Tumanov fusese acasă la ea duminică seara, pe 23 februarie 1986. L-a cău-tat la telefon un individ pe nume „Alexei“ – mai multe despre acest „Alexei“ în cele ce urmează. Ea a relatat că „Alexei“ i s-a adresat într-o germană stricată cu puternic accent rusesc. Femeia nu a ascultat conversaţia celor doi. Tumanov i-a spus doar că „Alexei“ avea o colecţie de timbre ruseşti în valoare de aproximativ 6.000 de mărci germane pe care dorea să i-o arate. Şi-a amintit că Tumanov mai vorbise de vreo două ori cu „Alexei“ despre timbre. El i-a spus că „Alexei“ trăia în Occident de vreo zece ani. Urma să îl întâlnească marţi, 25 februarie, la 3.00 după-amiaza. Dar „Alexei“ l-a anunţat că trebuia să plece la Viena la o licitaţie de timbre, aşa că au devansat întâlnirea pentru ora 11.00 dimineaţa. Tumanov a părăsit apartamentul femeii în jurul orei 8 seara şi s-a întors pe la ora 1.00. Nu i-a spus unde a fost.

Despre ziua de luni, 24 februarie, nu se ştia mai nimic. Doar că, la ora 11.50, Tumanov primise, la radio, vizita unei persoane în legătură cu o posibilă angajare, după care Tumanov a plecat acasă pe la ora 13 spunând că nu se simte bine. Marţi dimineaţă, pe 25 februarie, şi-a sunat superiorul zicându-i că nu şi-a revenit, dar că miercuri va fi probabil din nou la lucru.

Joi, 27 februarie, şeful lui Tumanov l-a declarat dispă-rut la poliţia din München. La fel a procedat şi fosta soţie a lui Tumanov. Din acel moment, Oleg Tumanov era, oficial, o persoană dispărută. Am dat instrucţiuni să fie schimbată încuietoarea de la uşa apartamentului lui Tumanov, şi am păstrat cheile la mine în birou.

Scurtă biografie a lui Oleg Tumanov

Potrivit celor declarate în fişa de angajare la Radio Europa Liberă/Libertatea, Oleg Tumanov s-a născut la Moscova pe 12 noiembrie 1944. Tatăl său se numea Alexander V. Tumanov, născut în 1903, fost ofiţer, nu se cunoaşte arma. Mama sa, Evdochina A. Tumanova, era născută în jurul anului 1910 şi era pensionară. Ultima lui adresă din Moscova era strada Leningrad nr. 14. Existau zvonuri cum că tatăl său ar fi fost ofiţer de contrainformaţii, iar unchiul său, colonel KGB. Fratele lui Oleg Tumanov, Igor Alexandrovici, locuia la Moscova, dar nu se ştia cu ce se ocupă.

Tumanov a absolvit şcoala generală la Moscova în 1961. În 1963 s-a înrolat în marina comercială a Uniunii Sovietice unde a servit până în 1965, când a „dezertat“ în apele libiene – a înotat până la ţărm şi a cerut azil politic. Au fost anunţate autorităţile americane care l-au ajutat să ajungă în Germania de Vest, la un centru american pentru refugiaţi de lângă Frankfurt. Administraţia americană de acolo a informat Radio Europa Liberă/Libertatea că un tânăr defector rus se află în custodia lor. Unul dintre direc-torii postului s-a deplasat la Frankfurt pentru a-i lua un interviu lui Tumanov. L-a invitat apoi la München, unde a trecut cu brio testul de limba rusă. În iunie 1966 a fost angajat la serviciul rusesc ca redactor de ştiri în perioada

192 193

de probă. A obţinut viză permanentă de şedere în Germania şi i s-a eliberat un document de călătorie german. Nu a dobândit cetăţenia germană sau cea americană.1

În ziua de luni, 3 martie, i-am telefonat unei cunoş-tinţe din poliţia judiciară bacareză (LKA) în legătură cu dispariţia. A doua zi a venit să inspecteze apartamentul împreună cu un coleg de-al său. Înăuntru, totul era aşa cum lăsasem, niciun lucru nu părea să lipsească ori să fie mutat din loc.

Documentele sale de călătorie eliberate în 1981 arătau o altă zi de naştere: 12 februarie 1944. Celelalte acte pe numele lui Tumanov, găsite în apartamentul său, con-ţineau dovada numeroaselor sale deplasări în Europa Occidentală, în special la Viena. De la Viena a zburat spre Danemarca via Berlinul de Est, în ciuda restricţiilor pe atunci în vigoare la Radio Europa Liberă/Libertatea în ceea ce priveşte Germania răsăriteană. Cei doi poliţişti au făcut o cercetare preliminară a apartamentului lui Tumanov în căutare de indicii. Cum majoritatea documentelor găsite erau în limba rusă, le-a fost greu să le înţeleagă. Am încer-cat să-i ajut, traducând cât am putut.

Potrivit informaţiilor primite mai târziu de la poliţie, în ziua de luni, 24 februarie, Tumanov a mers la banca locală unde a spus că vrea să-şi lichideze contul. În dimineaţa următoare a ridicat suma de 20.000 de mărci. Primele articole despre dispariţia lui Tumanov au apărut în presă pe 4 martie 1986. Corespondentul la Bonn al New York Times, James Markham, a sunat pentru a cere informaţii despre Tumanov. Articolul său, intitulat „Redactor rus dispărut“, a fost publicat atât în New York Times, cât şi

1 Memoriile oarecum romanţate ale lui Oleg Tumanov au fost publicate (în germană şi engleză) şi conţin date biografice diferite (Confession of a KGB agent, Edition Q, 1993). El recunoaşte că a scris cartea cu ajutorul KGB-ului, dar neagă orice ingerinţă (p. 182). Nu face dezvăluiri privind alţi agenţi KGB infiltraţi la Radio Europa Liberă/Radio Libertatea.

în International Herald Tribune. Au mai apărut o serie de speculaţii, fie că Tumanov ar fi fost răpit de KGB, fie că era agent rus infiltrat la Radio Libertatea. The New York Daily News a publicat un articol cu titlul „Oare ursuleţul acesta să fi fost de fapt o cârtiţă?“ Urmările celor apărute în presă nu s-au lăsat aşteptate: chiar pe 4 martie s-au primit două apeluri telefonice la Radio Europa Liberă/Libertatea, unul la sediul din München, celălalt la redacţia din Londra. Cel primit la Londra era într-o engleză impecabilă şi suna astfel: „S-a întors la Moscova, viu şi nevătămat. Vă mulţu-mim“. Apelul primit la München era mai greu de descifrat, fiind într-o engleză aproximativă, dar mesajul era limpede: Tumanov se afla la Moscova. Încă de la început, Consulatul american din München a fost ţinut la curent cu fiecare detaliu al anchetei în cazul Tumanov.

Victor Gundarev face dezvăluiri

Pe data de 1 aprilie am primit primul dintr-o serie de rapoarte de la Consulatul american. Victor Gundarev, aflat sub protecţie în Statele Unite, citise articolele despre dis-pariţia lui Tumanov şi le-a relatat supraveghetorilor săi ceea ce ştia despre infiltrarea Radio Libertatea cu agenţi KGB. În capul listei se găsea Oleg Tumanov.

Potrivit lui Gundarev, Tumanov a fost un defector de bună-credinţă. După puţin timp, KGB-ul l-a localizat pe Tumanov la München. La iniţiativa serviciului de spionaj (Directoratul K), un ofiţer KGB l-a contactat pe Tumanov şi i-a înmânat scrisori de la părinţii lui. Se pare că tatăl lui Tumanov, o persoană influentă, l-a convins pe fiul său să coopereze cu KGB-ul ca să nu-i distrugă cariera.1

1 Memoriile lui Tumanov sunt în totală contradicţie cu informaţiile lui Gundarev. De pildă, Tumanov declară în versiunea sa că a fost recrutat, antrenat şi trimis în Occident în misiune. Vezi Tumanov, op. cit. pp. 16-47.

194 195

În 1972, Tumanov era deja, potrivit lui Gundarev, perfect integrat şi furniza rapoarte despre Radio Libertatea. Cu ofiţerii de legătură, el se întâlnea în Berlinul de Est, Viena sau Helsinki, niciodată în Germania Federală. Tumanov a sustras liste cu angajaţii secţiei ruse a postului de radio şi a cules informaţii personale despre aceştia. Prin 1974, el contribuise deja cu 12-13 „volume“ de informaţii. În acel an, televiziunea sovietică a difuzat un film de propagandă despre „radioul diversionist“, conţinând multe din datele furnizate de Tumanov. O permanentă preocupare pentru Directoratul Principal 5 al KGB (ideologie şi disidenţă) o constituia relaţia dintre Radio Libertatea şi Asociaţia Emigranţilor Ruşi din Frankfurt, cunoscută sub iniţialele NTS. În 1974, Gundarev a fost promovat adjunctul şefului acestui directorat, în sfera căruia se găsea şi Tumanov.

Gundarev era convins că defectarea sa şi analiza făcută de KGB cu privire la consecinţele acesteia au determinat „extragerea“ rapidă a lui Tumanov de la München. Această opinie este întărită de informaţii pe care le-am obţinut ceva mai târziu, potrivit cărora, de îndată ce a aflat de defec-tarea lui Gundarev, Tumanov s-a dus la Berlin să ceară sfatul KGB-ului. I s-a spus să se întoarcă la München. A urmat însă arestarea lui Bothwell la Londra, ceea ce l-a pus pe Tumanov pe jar. A cerut din nou să se întoarcă în URSS. De această dată, şefii săi au acceptat, şi planul de repliere a fost pus în aplicare.

Un prim semn de la Moscova

În aprilie 1986, am stat de vorbă cu unul dintre redac-torii secţiei ruseşti care avusese o întâlnire la Salzburg, în Austria, cu o rudă îndepărtată, un fel de văr. Acesta avea o poziţie care îi permitea să călătorească în Occident în

„interes de serviciu“. La întâlnire, vărul i-a spus redacto-rului că „patria are nevoie de el“, că „KGB-ul greşise“ faţă de el prin tratamentul aplicat atunci când s-a hotărât să emigreze. „Ştim că lucrezi pentru Radio Libertatea“, a mai spus vărul. Apoi a întrebat dacă operaţiunea de căutare a lui Tumanov mai continuă. La care redactorul a răspuns „probabil e la voi“. Vărul s-a făcut că nu înţelege, spu-nând doar „asta este o altă chestiune“. Dat fiind că mediile sovietice de informare nu menţionaseră cazul Tumanov, se poate presupune că vărul avea informaţii direct de la KGB.

Menţionarea lui Tumanov în acea conversaţie nu poate avea decât două explicaţii: fie KGB-ul intenţiona să-l înlo-cuiască pe Tumanov la Radio Europa Liberă/Libertatea, iar redactorul nostru era vizat în acest sens, fie înlocuirea lui Tumanov avusese deja loc, iar această întâlnire era doar o manevră pentru ca noi să credem că nu mai există alte „cârtiţe“ KGB la radio. Cea de-a doua variantă mi se părea mai plauzibilă, cu atât mai mult cu cât abordarea redactorului nostru, deşi „clasică“, a fost lipsită de profe-sionalism.

Debutul lui Tumanov la televiziune

Abia pe 28 aprilie 1986, agenţia de ştiri sovietică TASS a anunţat că Oleg Tumanov se întorsese acasă şi consi-dera că este „datoria sa civică să demaşte planurile ostile popoarelor din lumea întreagă, planurile celor care vor să lanseze o «cruciadă» împotriva URSS şi să ducă un război psihologic la scară mondială“.

În aceeaşi zi, la ora 15.00, Tumanov a ţinut o confe-rinţă de presă la sediul Ministerului de Externe de la Moscova. Conferinţa nu a decurs însă conform aşteptărilor.

196 197

Corespondenţii de presă străini nu s-au lăsat păcăliţi de povestea lui. După ce Tumanov a citit declaraţia dinainte pregătită şi difuzată simultan de agenţia TASS, s-a trecut la întrebările din partea corespondenţilor de presă sovietici şi străini. Eşecul conferinţei de presă a fost cel mai bine reflectat de ziarul britanic The Guardian:

Lustruita maşinărie de propagandă a sovieticilor a suferit pentru prima dată o umilinţă publică ieri la Moscova, unde o conferinţă de presă minuţios regizată cu un „disident“ repatriat a eşuat în ridicol. Vizibil emo-ţionat, oftând din rărunchi, uneori mormăind incoerent, domnul Tumanov a refuzat să dea orice detalii despre când, cum şi de ce s-a hotărât să revină în Uniunea Sovietică.

Agenţia de ştiri sovietică TASS avea o cu totul altă ver-siune:

Astăzi, la Centrul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe al URSS, a avut loc conferinţa de presă a lui Oleg Tumanov, fost redactor-şef al secţiei ruseşti a postului de radio Libertatea. El a povestit ziariştilor cum, după mai bine de 20 de ani de când s-a stabilit în Occident, s-a trezit prins în capcana antisovietică a serviciilor secrete militare şi a CIA din Statele Unite.„Drumul meu înapoi acasă a fost unul sinuos“, a conclu-zionat Oleg Tumanov. „Nu doresc nimănui să aibă parte de o asemenea experienţă de 20 de ani. Acum mă aflu din nou acasă şi mi-ar fi uşor să spun că ceea ce am trăit a fost un vis urât. Nu, nu a fost nicidecum un vis. Tot ce v-am povestit aici a fost realitate, o realitate de coşmar. Nu oricine este capabil să privească această realitate cu obiectivitate. Eu am reuşit, şi astfel întoarcerea în patrie a fost un lucru cât se poate de natural şi de logic. În vremuri grele, şi lumea trece printr-o perioadă grea,

orice persoană de bună-credinţă trebuie să fie alături de ai săi. De aceea mă aflu aici.“

În aceeaşi seară, la oră de maximă audienţă, emisiunea de ştiri „Vremya“ a televiziunii din Moscova a difuzat frag-mente din conferinţa de presă, concentrându-se asupra întrebărilor puse de ziariştii sovietici. Tot atunci, Radio Sofia şi Radio Varşovia au relatat pe scurt despre confe-rinţa de presă şi l-au citat pe Tumanov afirmând că Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea sunt „oficine ale servi-ciilor secrete americane, o acoperire la îndemână pentru operaţiunile clandestine împotriva Uniunii Sovietice şi a celorlalte state socialiste“. Radio Praga a transmis câteva informaţii sumare în cadrul buletinelor de ştiri de după-amiază, iar televiziunea cehoslovacă a difuzat un amplu reportaj despre Tumanov în jurnalul de seară, la oră de maximă audienţă. La rândul său, Radio Budapesta a difu-zat o amplă relatare a trimisului său special la conferinţa de presă de la Moscova.

Ceva mai târziu, Tumanov a fost contactat de un fost coleg de la Radio Libertatea. I-a răspuns printr-o scrisoare în care relata că locuieşte tot la părinţii săi, că avea un serviciu, iar cartea sa despre Radio Libertatea avea să fie publicată în curând.

Investigaţia cazului Tumanov

La începutul lunii mai 1986, poliţia bavareză a preluat apartamentul lui Tumanov şi l-a sigilat. Apoi a fost cercetat biroul lui Tumanov de la radio. Era mai mult de ochii lumii, deoarece chiar Procuratura federală din Germania iniţi-ase deja o anchetă în cazul Tumanov sub aspectul delic-tului de spionaj în favoarea sovieticilor. Ancheta fusese

198 199

determinată de conferinţa de presă ţinută de Tumanov la Moscova.

Sovieticii au continuat campania de propagandă. Tumanov a apărut din nou la televiziunea sovietică în 11 mai şi şi-a reluat acuzaţiile. O săptămână mai târziu, Tumanov a participat la o masă rotundă având, de data aceasta, doar interlocutori din presa prosovietică. Sigur că le-a ieşit mult mai bine, toate întrebările fiind dinainte pregătite. Înregistrarea a fost difuzată de televiziunea sovietică cu titlul „Adevărul despre corporaţia minciunii“. Tumanov a dat nenumărate detalii, majoritatea false, despre activitatea şi angajaţii de la Radio Europa Liberă/Libertatea. Departamentul de care răspundeam eu a fost prezentat incorect în mai multe rânduri, referitor la:l modul în care ne ocupam de persoanele care vizitau

Iugoslavia;l felul în care „plantam“ microfoane în telefoanele şi

locuinţele angajaţilor noştri;l violarea corespondenţei angajaţilor;l modul în care făceam cercetări asupra trecutului celor

care urmau să fie angajaţi.

Agenţia TASS şi Radio Praga au difuzat în acea seară emisiuni în care era citat Tumanov astfel:

Radio Libertatea, post înfiinţat sub patronajul CIA, a continuat să funcţioneze sub directa lor îndrumare. Nimeni nu putea să fie angajat aici fără o verifi-care făcută de serviciile secrete americane. Richard Cummings, ofiţer CIA, conduce departamentul de secu-ritate al Radio Europa Liberă/Libertatea din München. Radio Libertatea are legături strânse cu serviciul de informaţii al armatei americane, care deţine în Bavaria două şcoli de pregătire a spionilor.

Pe 23 iunie 1986, Radio Moscova în limba română a înce-put difuzarea unei serii de şase „interviuri“ cu Tumanov. Scopul acestor emisiuni era informarea ascultătorilor din România cu privire la amestecul postului de radio Europa Liberă în Polonia. Titlul dat de Radio Moscova acestui documentar era „Din culisele postului de radio Europa Liberă şi Libertatea“, de Oleg Tumanov.

Două zile mai târziu s-a difuzat cel de-al doilea episod, în care Tumanov făcea noi „dezvăluiri“: despre şedinţe la care participau şeful departamentului polonez de la Europa Liberă şi redactori polonezi, şi care vorbeau des-pre „documente subversive“ primite de la organizaţii din Polonia, cum ar fi KOR şi Solidaritatea. După spusele lui Tumanov, întreaga propagandă împotriva regimului soci-alist din Polonia era controlată de Washington şi urmărea scoaterea Poloniei din CAER şi din comunitatea ţărilor socialiste.

Al treilea episod îl cita pe Tumanov spunând că posturile de radio Europa Liberă şi Libertatea acordă o atenţie deo-sebită aşa-zisei probleme evreieşti în primul rând cu scopul de a semăna discordie între naţionalităţile care trăiesc pe teritoriul Uniunii Sovietice. În aceeaşi emisiune s-a spus că redactorii secţiei ruse pensionaţi sau decedaţi urmau să fie înlocuiţi cu personal recrutat în Israel din rândurile evreilor emigraţi din Uniunea Sovietică.

În cel de-al patrulea episod era reprodusă declaraţia lui Tumanov conform căreia cele două posturi de radio întreţin birouri care se ocupă cu culegerea de informaţii la Paris, Viena, Roma şi în alte capitale occidentale.

Cel mai pitoresc episod a fost al cincilea, în care Tumanov afirma că „redactorii celor două posturi de radio sunt con-ştienţi, indiferent de orientarea lor politică, de faptul că lucrează împotriva intereselor patriei lor. Fac acest lucru împotriva voinţei lor, doar de dragul banilor, fapt care are un impact negativ asupra sănătăţii şi comportamentului

200 201

lor, şi duce la excese privind alcoolul, drogurile şi sexul“. Întrebat de către moderatorul emisiunii dacă este adevărat că redactorii de la Radio Europa Liberă/Libertatea sunt porecliţi „babuinii“, Tumanov a confirmat că ziarele ger-mane folosesc acest apelativ pentru oamenii de la radio.

Făcând un rezumat al celor şase episoade ale emisiunii lui Tumanov, comentatorul de la Radio Moscova a tras următoarele concluzii:

1. „Centrele de diversiune“ Radio Europa Liberă/Libertatea duc un război psihologic împotriva statelor socialiste din Europa. În acest scop, folosesc cele mai murdare metode, cum ar fi denaturarea faptelor şi dez-informarea oamenilor.

2. Radio Europa Liberă/Libertatea încearcă să creeze impresia că reprezintă opoziţia organizată din ţările socialiste. De fapt, nu reprezintă decât agenţiile americane.

3. Radio Europa Liberă/Libertatea, sub controlul nemijlocit al CIA, se ocupă cu culegerea de informaţii din domeniile politic, economic şi militar. De asemenea, desfăşoară activităţi diversioniste împotriva ţărilor socialiste din Europa, inclusiv România.1

Reuniunea spionilor de radio

În august 1986 a avut loc o întâlnire interesantă atunci când Radio Praga a difuzat o emisiune despre Radio Europa Liberă, avându-i ca invitaţi pe trei foşti redactori: Andrej Czechowicz (Polonia), Pavel Minarik (Cehoslovacia) şi Oleg Tumanov.2 Potrivit acestuia, „Radio Europa Liberă/

1 Copii ale rapoartelor de monitorizare din Arhivele REL/RL, Institutul Hoover, Universitatea Stanford, SUA.

2 Ibid.

Libertatea compilau informaţii clasificate cu scopul de a spori eficienţa postului de radio Libertatea.“ Czechowicz spunea că, după şase ani de experienţă, era convins că Europa Liberă era o instituţie în întregime plătită, condusă şi controlată de CIA; „Radio Europa Liberă/Libertatea au informatori permanenţi în Polonia. Noi am reuşit să-i identificăm pe cei mai importanţi“. Pavel Minarik, care a lucrat la Europa Liberă timp de şapte ani şi s-a întors în Cehoslovacia în 1976, l-a citat pe senatorul american James W. Fulbright care, în 1971, a descris Radio Europa Liberă ca pe o relicvă a Războiului Rece, al cărei loc este în coşul de gunoi al istoriei. Minarik a spus că nimic nu se schimbase în atitudinea de Război Rece a radioului, şi că CIA are aceeaşi poziţie de control.

Contactele lui Tumanov cu „Fiodor“, redactor la Radio Libertatea

În septembrie 1986, Fiodor (pseudonim) a găsit un plic cu antetul Radio Europa Liberă/Libertatea în căsuţa lui poştală. Plicul nu purta ştampila poştei. Prima parte a scrisorii conţinea banalităţi despre Tumanov, în timp ce pe cea de-a doua pagină autorul scria:

Realizezi că această scrisoare nu este una obişnuită. Mă adresez ţie de aici, de acasă, pentru că am fost prieteni şi ne cunoaştem bine de atâta vreme. Cred, de asemenea, că putem avea încredere unul în celălalt. Ştii bine că nu ţi-aş face vreodată rău, nici nu aş încerca să te compro-mit. Aşa cum nici tu nu mi-ai făcut mie (ştiu asta şi nu o voi uita). După această scrisoare, va urma un telefon. Îţi va telefona o persoană care îţi va da toate detaliile. Desigur, este la latitudinea ta să închizi telefonul. Tot ceea ce îţi voi spune acum este că Patria are nevoie de

202 203

tine. PATRIA NOASTRĂ! Şi felul în care te vei judeca pe tine însuţi în viitor depinde de modul în care vei acţiona în viitorul imediat. Dacă totul e OK, s-ar putea ca noi doi să ne întâlnim în oraşul nostru preferat. În ceea ce mă priveşte, îţi garantez deplina securitate. Să nu ai nicio îndoială din acest punct de vedere. Cred în tine şi am încredere totală în tine şi în inima ta care bate ruseşte. Te îmbrăţişez. Aştept revederea noastră. Distruge această scrisoare. Oleg (O.T.)1

În aceeaşi seară, între orele 18.30 şi 19.00, o voce de bărbat l-a cerut la telefon în limba germană pe Herr Fiodor. Acesta a răspuns că este chiar el la telefon, iar bărbatul a început să vorbească ruseşte. A întrebat dacă Fiodor a pri-mit scrisoarea lui Oleg. I s-a răspuns afirmativ. Bărbatul s-a prezentat cu numele de Iura. L-a întrebat pe Fiodor ce părere are despre scrisoare şi i-a spus: „Oleg se bazează pe tine. Sperăm că ne vei ajuta“. Fiodor l-a întrebat „cum?“. Iura a spus că aceste chestiuni nu puteau fi discutate la telefon; pentru asta ar trebui să se întâlnească. Pretextând că este obosit, Fiodor l-a invitat pe Iura la el acasă. Iura a refuzat „din motive tehnice“, dar i-a spus că nu este departe. L-a întrebat din nou pe Fiodor dacă e dispus să îi ajute, dar acesta nu i-a răspuns. Atunci, Iura a zis: „Mai gândeşte-te, te voi suna din nou peste câteva zile“.

Iura a telefonat din nou pe 15 septembrie, spunând că este în legătură cu Oleg. Informat despre refuzul lui Fiodor, Tumanov ar fi declarat: „Exact ce mă aşteptam de la Fiodor; e prea bătrân“. Iura a adăugat: „Tumanov îţi transmite salutări, iar noi înţelegem motivul refuzului tău“. Fiodor a răspuns: „Nu pot face nimic pentru voi, vă rog să nu mă mai deranjaţi“. „Îţi mai dau un răgaz, poate te răzgândeşti, şi te voi suna din nou peste câteva luni“, a răspuns Iura. „De fapt, ce vreţi de la mine?“, a întrebat Fiodor. „Un lucru cât

1 Colecţia autorului.

se poate de mărunt; dar hai să nu discutăm acum despre asta.“ Acesta a fost sfârşitul dialogului. Fiodor a adăugat că atitudinea lui Iura nu era deloc agresivă, din contră, i-a vorbit pe un ton cât se poate de binevoitor.

Iura i-a telefonat lui Fiodor pentru a treia oară pe 19 septembrie 1987, la ora 10.00 dimineaţa. I-a spus: „M-ai întrebat ce vrem de la tine. Caută în cutia poştală, vei găsi o agendă. Uită-te sub copertă“. În cutia poştală, Fiodor a găsit un plic mare, maro, cu numele său pe el. Înăuntru era o agendă cu coperţi verzi de piele. Nu era scris abso-lut nimic pe paginile dinăuntru. Agenda era din 1985 şi avea o copertă groasă. Fiodor nu a desfăcut coperta de piele. A doua zi, cu agenda la el, a urcat în avionul de Londra pentru a ajunge în Irlanda, unde era invitat la o nuntă. I-a spus povestea cumnatului său, care era ofiţer în aviaţia britanică. Cumnatul i-a aranjat o întâlnire cu „o persoană“ din serviciile speciale britanice. Fiodor a repetat povestea şi i-a înmânat agenda. I s-a spus că va fi contac-tat de către un alt oficial englez, după întoarcerea sa din Irlanda. Această întâlnire a avut loc la sediul Amiralităţii, în Whitehall, unde se găsea şi traducerea în engleză a scri-sorii lui Tumanov. Acest al doilea oficial ştia de Tumanov şi, după ce a ascultat povestea lui Fiodor, i-a arătat patru pagini de text pe peliculă de film. Pe una dintre pagini era o listă de întrebări despre Radio Libertatea:

1. Obiectivele Radio Europa Liberă/Libertatea pe termen scurt şi mediu;

2. Noii „şefi“ de la Radio Libertatea şi serviciul rus; schimbările de personal;

3. Disensiunile dintre sionişti şi naţionalişti (ruso-fili); probleme şi controverse;

4. Detalii despre agenţii CIA de la radio;5. Modificări ale bugetului;

204 205

6. Legăturile dintre Radio Libertatea şi alte centre sau publicaţii ideologice;

7. Relaţia dintre sediul din München şi redacţiile din Statele Unite, Paris, Roma, Bruxelles etc.;

8. Atmosfera generală şi condiţiile de muncă la Radio Europa Liberă/Libertatea.

Celelalte trei coli tratau despre modul în care Fiodor urma să comunice cu KGB-ul:

1. Instrucţiuni despre folosirea unui indigo special pentru a scrie printre rânduri, preferabil în limba ger-mană;

2. Coli de hârtie specială (incluse);3. Numele şi adresele persoanelor din Berlinul

Răsăritean cărora trebuia să le scrie.

Oficialul britanic i-a spus lui Fiodor că va lua legătura cu americanii, care, la rândul lor, urmau să ia legătura cu mine. În cazul în care ar fi primit un nou apel telefonic de la Iura, trebuia să aibă pregătite următoarele răspunsuri:

1. Nu cunoaşte niciun ofiţer CIA care să lucreze la Radio Europa Liberă/Libertatea;

2. A pus agenda într-un loc sigur;3. Nimeni în afară de soţia lui nu a aflat despre

agendă.

Iura l-a sunat pe Fiodor pentru ultima oară pe 27 ianu-arie 1988. După schimbul de saluturi, a început să îi pună întrebări despre fosta soţie a lui Tumanov.

După o vreme, Fiodor a solicitat transferarea la Bruxelles. Deoarece postul de radio nu avea birou de

presă în Belgia, cererea i-a fost refuzată. Apoi, Fiodor a demisionat. Cazul a fost închis.

Agenta KGB „Marina“

„Marina“ a fost, timp de mai bine de 10 ani, una dinre cele mai active achiziţii ale KGB la Radio Europa Liberă/Libertatea. A devenit „spion“ din dragoste şi spirit de aventură, şi pentru „senzaţiile tari“ oferite de ideea de a aparţine unei organizaţii secrete puternice.1

Oleg Tumanov a racolat-o şi a pregătit-o pentru viaţa dublă de angajat model şi agent secret. În afară de Tumanov şi „Marina“, KGB-ul a mai avut la Radio Libertatea doi agenţi: Yuri Marin şi unul pe care îl vom numi Alex. Marin era condus de secţia KGB din Germania Răsăriteană, care raporta Directoratului K de la Moscova. El a fost retras în 1974, după care au avut loc obişnuita conferinţă de presă, propaganda de rigoare, cărţi şi articole în care Yuri Marin demasca Radio Libertatea ca pe o „unealtă a CIA“. În ceea ce-l priveşte pe Alex, el a fost concediat de la Radio Libertatea din motive personale.

La prima noastră întâlnire, „Marina“ mi-a spus că Tumanov i s-a confesat în noiembrie 1973, în timpul unei vacanţe petrecute împreună în Insulele Canare. Erau în pat când el i-a spus că lucrează pentru KGB şi că ar avea nevoie de ajutor. La început, nu l-a luat în serios. După un timp, Tumanov şi-a repetat povestea, insistând că nu glumeşte. I-a dat chiar detalii despre activitatea sa de spionaj la radio. Atunci, „Marina“ l-a crezut şi a acceptat să îl ajute.

KGB a recrutat-o oficial în cursul anului 1974. Tumanov a aranjat ca ei să zboare împreună în Berlinul de Vest.

1 Tumanov nu face nicio referire în volumul său de memorii la „Marina“ sau la alţi agenţi infiltraţi la Radio Libertatea.

206 207

Acolo au schimbat cel puţin două metrouri şi s-au îndreptat către staţia de metrou din Friedrichstrasse, lângă zidul de la Berlin. Au intrat într-un magazin, iar de acolo au parcurs un culoar care ducea la toalete. Tumanov a apăsat un buton de lângă o uşă încuiată. Uşa s-a deschis şi au ieşit în stradă. Erau dincolo de zid, în Berlinul răsăritean. Acolo îi aştepta o maşină cu şofer, care i-a dus la o căsuţă de la periferie. Tumanov a fost rugat să părăsească încăperea, iar „Marina“ a rămas singură cu doi ofiţeri KGB. Unul dintre ei, numit Nikolai (Kolea), i-a spus: „Tu ştii prea multe. Viaţa lui Oleg se află în mâinile tale. Dacă îl iubeşti cu adevărat, va trebui să păstrezi tăcerea“. „Marina“ a încuviinţat. A rămas în casa aceea timp de trei zile pentru instructaj. La un moment dat, unul dintre ofiţerii KGB i-a spus: „Ai nevoie de bani. Îţi putem face plăţi intermitente. Dacă îţi ţii gura, vei avea un ban de buzunar. Trebuie să îl ajuţi pe Oleg de câte ori va fi nevoie. Trebuie să îi asiguri spatele“. „Marina“ a trebuit să semneze o chitanţă: „Am primit de la KGB suma de 5.000 de mărci şi nu voi dezvălui asta nimănui“.

Ceva mai târziu, „Marina“ a fost diagnosticată cu boala Parkinson. Oleg i-a aranjat o călătorie la Moscova pentru îngrijiri medicale. Mai întâi s-au dus din nou în Berlinul de Vest, de unde s-au strecurat în Germania Răsăriteană. Acolo, „Marina“ a primit un paşaport sovietic fals. A plecat mai departe cu avionul la Moscova, unde o aştepta agentul „Kolea“. La aeroport, „Marina“ a avut probleme la controlul paşapoartelor, pentru că nu reţinuse numele şi datele din paşaportul fals. Grănicerul s-a uitat lung la ea şi a lăsat-o să treacă fără să-i mai pună întrebări.

„Marina“ mi-a mai relatat cum a făcut odată o călătorie la Viena şi de acolo la celebra mănăstire de la Melk. Cu acea ocazie, agenţii KGB i-au atras atenţia, între altele, să nu facă cumva vreo prostie în cazul în care s-ar simţi „înşelată“ de Oleg. Le-a promis că nu va face. Dar a venit şi momentul când povestea lor de dragoste s-a sfârşit, iar

Oleg a părăsit-o pentru altă femeie care, câţiva ani mai târziu, avea să fie arestată la München ca agent GRU (spi-onajul militar sovietic). „Marina“ şi-a continuat existenţa dublă de dragul aventurii. Din tot ce mi-a povestit mai târziu, ar fi făcut-o la fel de bine pentru CIA sau orice alt serviciu occidental dacă ar fi avut ocazia. Nu era stimu-lată nici de convingeri, nici de bani. „Era pur şi simplu distractiv şi interesant“, mi-a spus ea. Iar KGB-ul i-a atins coarda sensibilă, făcând-o să se simtă „importantă“ prin activitatea ei: fotocopierea de diverse documente, liste cu numere de telefon etc.

Întâlnirile de la Viena

Cât timp a fost împreună cu Tumanov, ei mergeau, mereu sâmbăta, în Austria, unde se întâlneau, în diverse localităţi, cu ofiţeri de legătură. După ce s-a despărţit de Tumanov, „Marina“ mergea la Viena în una dintre ultimele sâmbete din fiecare lună. Duminicile erau ale lui Tumanov. Într-o cabină telefonică prestabilită, „Marina“ lăsa semnul că a venit la întâlnire. Mi-a dat şi mie un plan al Vienei pe care erau marcate trasee şi locuri de întâlnire cu ofiţerii de legătură. Iată câteva repere: parcul Marx, vizavi de Hallenbad, un mic hotel în apropiere de Gara de Vest, la colţul dintre străzile Stumper şi Fuger, peste drum de Schönbrunn, statuia lui Johann Strauss din parcul muni-cipal, Landstrasse, terminalul aeroportului.

Dificultăţi tehnice

În diverse camere de hotel din Viena, agenţii KGB au încercat să o înveţe pe „Marina“ tehnica „scrierii secrete“ prin folosirea unor cerneluri speciale, a unui anumit tip

208 209

de hârtie etc. După încercări repetate, „Marina“ s-a dat bătută. Nu a reuşit să stăpânească nici folosirea codurilor de unică folosinţă pentru cifrarea şi descifrarea mesajelor. Operarea unei staţii de emisie-recepţie s-a dovedit peste poate. Astfel că cei de la KGB au abandonat ideea folosirii de mijloace tehnice de comunicare, optând ca informaţiile de la „Marina“ să fie transmise doar prin contact personal la întâlniri în afara graniţelor Germaniei Federale. De regulă, aceste întâlniri aveau loc într-o cameră de hotel din Viena, unde ofiţerul îşi nota într-un carnet spiralat răspunsurile „Marinei“ la întrebările sale despre oameni şi evenimente de la Radio Libertatea. Pentru situaţii de urgenţă, „Marina“ trebuia să folosească parola „barză“.

Din conţinutul întrebărilor, „Marina“ şi-a dat seama că erau şi alte persoane la Radio Libertatea care furni-zau informaţii KGB-ului. Agenţii nu uitau niciodată să o întrebe cum merge relaţia ei cu Tumanov şi cum se mani-festau problemele lui cu băutura. I se repeta că orice s-ar întâmpla în relaţia lor, ea trebuia să îşi facă mai departe datoria şi să păstreze tăcerea. În niciun caz să nu încerce să facă vreo „prostie“ ca să se răzbune. În cazul în care ea însăşi ar fi avut probleme, nu trebuia decât să meargă la Ambasada sovietică de la Viena şi să spună, simplu, că este „Marina“.

O dată, „Marina“ le-a refuzat agenţilor sovietici un ser-viciu: i-au cerut să ducă un obiect, un pistol cu gaze, cum a crezut ea, într-un anumit loc. Nu a înţeles de ce, şi le-a spus nu.

KGB-ul a plătit-o pe „Marina“ cu aproximativ 800 de mărci pe lună în ultima perioadă a activităţii ei, această sumă reprezentând în mare parte decontul deplasărilor ei la Viena. La un moment dat, „Marina“ a făcut trei depla-sări succesive la Viena pentru întâlniri, dar la statuia lui Johann Strauss nu s-a mai arătat nimeni. Aşa s-a încheiat cariera ei de spion KGB.

Când s-a aflat adevărul, autorităţile vest-germane nu au întreprins nimic împotriva ei deoarece faptele ei erau prescrise. În plus, „Marina“ era grav bolnavă. Ea a pără-sit discret Radio Europa Liberă/Libertatea şi a murit la scurt timp după aceea. Povestea ei nu a devenit publică niciodată.

„Voci străine“

Pe 6 aprilie 1991, televiziunea moscovită a difuzat, la o oră de maximă audienţă, imediat după jurnalul de seară, ultima emisiune a lui Oleg Tumanov: „Voci stră-ine“. Tumanov era prezentat ca fost redactor-şef la Radio Libertatea, întors la Moscova în 1986, „agent de informaţii“ al KGB infiltrat la radio timp de 20 de ani. Emisiunea de 40 de minute alterna imagini arătându-l pe Tumanov la un birou, cu fragmente dintr-un reportaj al televiziunii bavareze despre Radio Europa Liberă/Libertatea. Nu s-a spus, evident, nicio vorbă despre faptul că reportajul ger-man avea doar cuvinte de laudă la adresa radioului. În schimb, Tumanov a vorbit despre implicarea CIA în faza incipientă a activităţii radioului, dar cu „precizarea“ că, în ciuda dezminţirilor, CIA şi serviciul secret al forţelor armate americane conduc postul în continuare. S-a făcut caz de faptul că numele iniţial al Radio Libertatea fusese Radio Eliberarea.

Ulterior, un comentator al aceleiaşi televiziuni avea să spună că acest film „nu merită nici măcar premiul pentru prost gust“. Iar într-un ziar de la Moscova se putea citi:

Abia acum am înţeles de ce Radio Libertatea ne-a făcut atât de mult rău: aveam oamenii noştri acolo! Şi nu erau doar curieri sau dactilografe. Agentul nostru Tumanov

210 211

a fost multă vreme la cârma secţiei ruseşti. Şi a făcut o treabă atât de bună încât chiar şi azi televiziunea naţio-nală trebuie să îşi sacrifice ora de vârf – duminica după jurnal – ca să demaşte o organizaţie ce a fost condusă de un agent de-al nostru. Păi, nu înţeleg. Care era subiec-tul emisiunii? Eficienţa calomniilor unui „post de radio ostil“, sau cea a unui agent sovietic care a organizat-o? Atunci, Radio Libertatea este creaţia noastră, ceva ce noi am pus la cale pentru ca, la momentul potrivit, să putem spune poporului că duşmanul nu doarme, că stă la pândă şi aşteaptă. Sau?

Oare cine a bătut la uşa noastră în acea seară de Paşte? Nu cumva vechea fantomă resuscitată a Războiului Rece?1

Memoriile lui Tumanov

Memoriile lui Oleg Tumanov, publicate în 1993, ne dez-văluie şi cumplita lui dezamăgire de a trăi la Mosova în Rusia postcomunistă. El scrie:

Acum aproape că nu mai ies din casă. Nu am serviciu şi trăiesc doar din pensia de la stat. Îmi petrec tim-pul citind cărţi şi ziare. Mă culc devreme şi mă trezesc târziu. Am doar 48 de ani, dar uneori mă simt foarte bătrân. Sunt un singuratic printre străini, ca şi printre prieteni. Toate s-au întors pe dos, totul s-a schimbat. Emigranţii, care odată complotau împotriva regimului comunist, nu mai sunt consideraţi duşmani, ci adevă-raţi eroi.2

1 Iuri Şcekotşkin, Literaturnaia Gazeta, 10 aprilie 1991.2 Tumanov, p. 184.

Am aflat că Oleg Tumanov a murit în 1996; avea 51 sau 52 de ani. Nu a apărut niciun necrolog în Rusia, moartea lui a trecut complet neobservată. A rămas doar o tristă notă de subsol în istoria Războiului Rece.

212 213

ANEXA AFragment

Departamentul XXII/8 Berlin, 10 febr. 1981fö-gl

STRICT SECRET!

R a p o r t asupra activităţii organizaţiilor teroriste, în special

a „Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali“, condusă de bine-cunoscutul terorist „CARLOS“

În cadrul muncii politico-operative a MfS [Ministerului Securităţii Statului din RDG] în domeniul culegerii de informaţii şi combaterii forţelor, grupărilor şi organiza-ţiilor teroriste, nu s-au constatat până în prezent planuri sau intenţii ale unor grupări teroriste îndreptate împo-triva intereselor Uniunii Sovietice şi în special împotriva pregătirilor şi desfăşurării celui de-al XXVI-lea congres al PCUS.

MfS nu deţine probe în sensul că servicii secrete impe-rialiste, folosindu-se de agenţi în rândurile organizaţiilor teroriste, ar plănui şi pregăti acţiuni antisovietice, respec-tiv împotriva congresului de partid.

Nici măsurile operative precise de verificare referitoare la organizaţii teroriste de extrema stângă ca „Fracţiunea Armata Roşie“, „Celule Revoluţionare“, „Gruparea Revo-luţio narilor Internaţionali“ (numită gruparea „Carlos“), „ETA“, „Mişcarea 2 Iunie“ nu au relevat asemenea activităţi.

Urmările atentatului din 21 februarie 1981 asupra sediului din München al REL/RL

214 215

Referitor la aşa-numitul „Front de Eliberare Armean“, care a întreprins în trecut acţiuni antisovietice, nu deţinem informaţii. S-a putut afla doar că „Carlos“ menţine perso-nal contactul cu această organizaţie, şi că, într-o convorbire cu membri de frunte ai organizaţiei, a exprimat opinia că a reuşit să atenueze poziţia antisovietică a organizaţiei.

MfS dispune de un material voluminos despre gruparea „Carlos“. La tematicile în discuţie se pot face următoarele precizări:

1. Despre locul actual al lui „Carlos“

„Carlos“ s-a aflat la Bucureşti până în 2 februarie 1981. De acolo s-a deplasat la Budapesta şi s-a întâlnit la baza grupării (locuinţă privată extinsă) cu fosta cetăţeană RFG, cunoscută ca membru de frunte [al grupării]

KOPP, Magdalenanumită: „Lilly“nr. catalog: 3

Membrii de frunte [ai grupării] se regăsesc adesea în această locuinţă. În ea se găsesc, potrivit informaţiilor noastre, arme, explozibili şi echipament pentru falsificarea de paşapoarte.

2. Despre planurile şi intenţiile actuale ale grupării „Carlos“

Gruparea se consideră în continuare o organizaţie revoluţionară de luptă împotriva imperialismului în toate formele sale de manifestare. Acordă o atenţie specială mişcărilor de eliberare naţională, considerând că acestea poartă acum cea mai evidentă formă de luptă revoluţio-nară. Statele socialiste sunt considerate aliaţi strategici

cu care gruparea vrea să întreţină relaţii prieteneşti, dar aşteaptă în schimb sprijin material şi logistic.

Organizarea de acţiuni teroriste proprii nu se află în

prezent în centrul atenţiei grupării. Activităţile consta-tate în ultimul timp, precum şi informaţii verificate permit concluzia că gruparea tinde să devină mai curând un coor-donator, respectiv mijlocitor în raport cu diversele forţe teroriste naţionale. Membrii grupării „Carlos“ urmăresc să-şi întărească influenţa asupra altor organizaţii prin fur-nizarea de ajutoare în arme, bani şi paşapoarte pe care le obţin din alte ţări sau le produc chiar ei, precum şi prin alte forme de sprijin logistic.

Opinia grupării „Carlos“ este că, pe termen scurt, nu

este posibil să înfiinţeze baze proprii stabile în zona de ope-rare. De aceea se preconizează pe termen lung (o perioadă de 10 până la 15 ani) crearea de baze în statele socialiste pentru întâlniri, dotarea tehnico-materială şi pentru recre-ere. Cartierul general va fi la Budapesta.

În cazul în care s-ar ivi probleme în raporturile cu sta-

tele socialiste, gruparea intenţionează să accepte oferta României şi să-şi mute cartierul general la Bucureşti. Oferta a fost făcută de ceva vreme de către Serviciul de Securitate al României, care a pus o casă din Bucureşti la dispoziţia grupării.

Contactul direct este menţinut de membrul serviciului secret

VICESCU André 1

nr. catalog: 43Telefon: Bucureşti 111 9691 Corect: NIŢESCU Andrei, numele conspirativ al lui Sergiu Nica, ofiţer

DIE (UM 0544/R).

216 217

Pentru cazul în care şi România ar trebui abandonată în cazul unor dificultăţi, „Carlos“ intenţionează să se replieze în Siria. Potrivit ultimelor informaţii, în Siria se lucrează deja la amenajarea unei baze. Premisele pentru aceasta au fost create prin intermediul serviciului secret sirian.

Gruparea „Carlos“ are, în raport cu statele socialiste,

următoarea listă de priorităţi: RP Ungaria Cum s-a menţionat deja, Budapesta este considerată

cartierul general. Motivele pentru aceasta sunt: l căi de circulaţie favorabilel un regim ideal (controale reduse la graniţe)l relaţii bune cu Ministerul de Externe, instituţiile guver-

na mentale şi organele de securitatel niciun fel de probleme privind închirierea de locuinţe

particulare, respectiv statul la hotel RP Bulgaria Gruparea consideră că şi RP Bulgaria ar fi potrivită

pentru construirea unei baze logistice stabile. Favorabilă în acest sens ar fi stabilitatea internă a Bulgariei.

Cuba Pentru moment, membrii grupării nu preconizează sta-

bilirea în Cuba. Activităţile s-ar rezuma la ajutor logistic, precum şi la menţinerea legăturilor dintre America Latină şi Europa. Aceste doleanţe au fost expuse de membrii de frunte.

WEINRICH, Johannesnumit: „Steve“nr. catalog: 2 şi ABUL HAKAMnr. catalog: 4 cu ocazia unei vizite în Cuba (mai 1980). RS România Cum s-a mai menţionat, România a făcut promisiuni

ferme privind ajutoare şi susţinere. România le-a venit foarte mult în întâmpinare, iar reprezentanţii grupării au beneficiat de un tratament deosebit (aparent la nivel de ministru).

Potrivit unor date certe li s-au dat: l 3 lansatoare antitanc de tip RPG cu optică specialăl 18 proiectile Totuşi, din cauza relaţiilor directe dintre România şi

Israel, gruparea manifestă rezerve. Nu se exclud posibile activităţi ale serviciului secret „MOSSAD“ împotriva gru-pării.

Iugoslavia Poziţionarea şi regimul sunt favorabile unei baze ope-

rative. Iugoslavia nu este însă potrivită pentru o prezenţă permanentă sau pentru recreere.

Există contacte cu organele de securitate.

218 219

URSS Uniunea Sovietică este considerată centrul revoluţiei

mondiale. URSS nu este însă potrivită pentru staţionări şi chestiuni logistice din cauza distanţei faţă de zona de operaţiuni.

Sunt prevăzute totuşi tranzitări prin Uniunea Sovietică în direcţia spaţiului arab şi a celui african.

RP Polonă Din cauza instabilităţii interne, RP Polonă nu este con-

siderată indicată de către grupare pentru crearea de baze sau alte puncte de sprijin logistic.

RS Cehoslovacă Poziţionarea negativă a organelor din RSC faţă de gru-

pare, ca urmare a intrigilor serviciului secret irakian, nu creează condiţii favorabile unei prezenţe permanente sau menţinerea de baze logistice în RSC. Se efectuează numai tranzitări sau întâlniri de scurtă durată.

RDG În special capitala RDG oferă condiţii de lucru foarte

bune pentru grupare. Dar, din cauza Berlinului de Vest şi a situaţiei generale din capitala RDG, prezenţa în RDG implică mereu complicaţii.

În prezent se constată că gruparea este preocupată de

mai multă stabilitate, de continuarea înarmării, de recru-tarea de noi membri şi de crearea de contacte. Aceste pre-ocupări sunt favorizate de faptul că

l „Carlos“ dispune în continuare de mijloace financi-are considerabile, de arme şi, în parte, de documente de călătorie.

l „Carlos“ şi membrii grupării sale se folosesc practic nestingheriţi de posibilitatea de a se adăposti în statele socialiste, facilitând întreţinerea legăturilor cu alte orga-nizaţii şi recrutarea de noi membri.

Membrii de frunte ai grupării „Steve“ şi „Lilly“ revin, din 1980, la intervale regulate în RDG şi au aici

numeroase întâlniri cu membri şi persoane de legătură ale grupării şi cu alţi străini. Felul în care ei se manifestă în restaurantele, cafenelele şi barurile reţelei Interhotel nu corespunde regulilor conspirativităţii. Pericolul deconspi-rării adevăratei lor identităţi este sporit de contactele lor spontane cu cetăţeni ai RDG.

3. Despre structura şi capacitatea grupării „Carlos“ În cazul grupării conduse de „Carlos“ avem de-a face cu o

grupare teroristă căreia îi aparţin persoane din diverse ţări. Conducătorul grupării este RAMIREZ-SANCHEZ, Ilichnumit: „Carlos“nr. catalog: 1 Ca membri de frunte sunt cunoscuţi: WEINRICH, Johannesnumit: „Steve“nr. catalog: 2

220 221

WEINRICH este un fost membru al „Celulelor Revoluţionare“ din RFG, în grupare el fiind responsabil pentru activităţile din spaţiul european. El se numără printre persoanele care pot exercita o anumită influenţă asupra lui „Carlos“.

KOPP, Magdalenanumită: „Lilly“nr. catalog: 3 KOPP răspunde, împreună cu WEINRICH, de activi-

tăţile grupării din spaţiul european. Ea este considerată specialistă în falsificarea de paşapoarte.

Este iubita lui „Carlos“. ABUL HAKAMnr. catalog: 4 În cazul lui ABUL HAKAM avem de-a face cu un mem-

bru al fostei grupări „WADI-HADDAD“1 (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Operaţiuni speciale). El răspunde, în cadrul grupării, de spaţiul arab.

HAYDER, Abdul Kareemnumit: ABU KERIMnr. catalog: 5 El răspunde, în cadrul grupării, de spaţiul sud- şi lati-

no-american. Alţi membri ai conducerii ar fi:

1 Wadi Haddad, cunoscut sub numele de Abu Hani; terorist palestinian şi agent KGB, lichidat de Mossad cu ciocolată otrăvită în 1978, în Germania Răsăriteană.

AL-AISAWI, AlişiFARHAN, Shihad Ahmed Această informaţie nu a fost încă confirmată. Membri permanenţi, confirmaţi de către MfS, sunt: SCHNEPEL, Gerd-Hinrichnumit: „Max“nr. catalog: 6 KRAM, Thomasnumit: „Lothar“nr. catalog: 7 KROMBACH, Uwenumit: „Leo“nr. catalog: 8 KUHN, Barbaranr. catalog: 9 Totodată, au mai fost identificaţi un număr mare de sus-

ţinători, simpatizanţi, parteneri de întâlniri şi persoane de contact, în cazul cărora nu s-a putut clarifica încă chestiu-nea apartenenţei la gruparea „Carlos“.

Potrivit unor date neoficiale, gruparea dispune în spa-ţiul european de circa 40 de membri, şi în spaţiul arab de circa 200 de membri. În spaţiul latino- şi sud-american au putut fi identificaţi 7 parteneri de contact.

Se poate pleca de la premisa că gruparea se dezvoltă permanent.

4. Sursele de finanţare a grupării „Carlos“

222 223

Se verifică faptul că gruparea a primit ajutoare finan-ciare din partea serviciilor secrete din Libia şi Siria. Nu avem date privind volumul acestor ajutoare.

Ajutoare financiare au mai fost obţinute de persoane de

legătură, printre care AL-HAMDANI, Ahmednumit: „Abu Tamur“nr. catalog: 34şiABU FERIDnr. catalog: 60 Există şi indicii neoficiale că, în anul 1979, gruparea

„Carlos“ a executat în Italia şi Franţa operaţiuni mai mici de procurare de bani. Nu se cunosc amănunte.

5. Conexiunile grupării „Carlos“ S-au constatat legături cu organizaţia teroristă spaniolă „ETA/Politico-Militar“ Am observat până acum 6 întâlniri în RDG, la care au

participat 5 membri ai „ETA/PM“. Aceştia sunt: GROVEN, Luc Eduardnumit: „Eric“nr. catalog: 14 DIAZ-MIGUEL MASEDA, Ramonnr. catalog: 15 CECILIA CECILIA, Manuelnr. catalog: 16

CANAL, Jose Carlosnr. catalog: 17 SANTIAGO LOPEZ DE, Monteverdenr. catalog: 18 „Carlos“ a promis „ETA/PM“ ajutoare în arme. În schimb,

„ETA/PM“ a promis grupării „Carlos“ ajutor logistic.Armele promise au fost transportate în Europa

Occidentală via Berlin în octombrie 1980 cu o auto-rulotă

Tip „TOYOTA“Nr. matricol: 2382 SH 29Franţa Acest vehicul este un produs de serie al firmei TOYOTA,

folosit cu precădere în spaţiul african. Este dotat în serie cu dublă suspensie, astfel încât, optic, nu se distinge greuta-tea încărcăturii. Containerul se află în plafonul vehiculului şi este bine camuflat.

Există în continuare legături cu reprezentanta unei grupări teroriste elveţiene

BERTA, Marinanr. catalog: 20 Pentru aceasta trebuia organizat un transport de arme

la 3.7.1980. În acest scop s-au deplasat în capitala RDG cetăţenii elveţieni

FURGER, Enrico Francesconr. catalog: 24şiSUKKETTI, Lucianr. catalog: 25

224 225

ca transportatori cu un automobil Volvo, nr. matricol GR 2343, în care se găsea un container.

Din cauza unor probleme de securitate s-a renunţat însă la transport.

S-au mai constatat contacte cu persoana stabilită în

Franţa BELLINI, Giorgionumit: „Roberto“nr. catalog: 21 Foarte probabil, BELLINI are contacte cu forţe teroriste

din Franţa, ca şi cu „ETA“ spaniolă. (…)

ANEXA BFragment

Departamentul XXII Berlin, 28 aprilie 1981jä-gl

STRICT SECRET

R a p o r t asupra consultărilor cu organele de securitate din

Republica Populară Ungară în cazul „Separat“1

Conform înţelegerii, pe 24.04 şi 25.04.1981 au fost pur-tate noi convorbiri cu organele de securitate ungare în cazul „Separat“.

Din partea ungară a participat:Tov. lt.col. VARGA, şeful Departamentului 8 din a 2-a

Direcţie generală

Din partea MfS [Ministerul Securităţii Statului din RDG] au fost prezenţi:

Tov. Col. DAHL, şeful Departamentului XXIITov. Col. JÄCKEL, adjunctul şefului Departamentului XXIITov. Mr. VOIGT, şeful Departamentului XXII/8Tov. Lt. PAUL, translator

Oaspetele ungar a fost cazat la obiectivul „73“ al Departamentului XXII, unde s-au desfăşurat şi consultă-rile.

1 Nume de cod pentru gruparea lui Carlos.

226 227

Atât şederea, cât şi plecarea la Budapesta la 25.04.1981, ora 18.15, au decurs fără incidente.

Esenţa convorbirilor

În centrul expunerii tov. lt.col. VARGA s-au aflat:1. Evaluarea situaţiei actuale a grupării „Separat“.2. Predarea unei documentaţii, precum şi explicaţii pri-

vind atentatul comis de gruparea „Separat“ asupra postu-lui de radio Europa Liberă.

3. Informaţii despre măsurile pe care organele de securitate ungare urmează să le ia împotriva grupării „Separat“.

Privitor la 1.:

Continuarea controlului şi observării grupării „Separat“ nu a produs elemente efectiv noi.

S-au obţinut totuşi informaţii care permit o evaluare mai precisă a grupării. Datele esenţiale sunt:

– La o întâlnire a membrilor din conducerea grupării „Separat“ s-a procedat la o nouă evaluare a ţărilor socia-liste. Au existat aprecieri negative la adresa acestor state, cu excepţia URSS.

– Într-o discuţie în cadrul grupării, şeful „Separat“ a afirmat că activităţile sale sunt controlate, respectiv cunos-cute în toate ţările socialiste. El consideră chiar că există o coordonare a statelor socialiste în această privinţă. El le-a dat membrilor grupării misiunea de a se folosi de con-tactele din RDG pentru a obţine informaţii despre această cooperare, în special cea dintre RDG şi RPU.

– Din partea serviciului secret român, gruparea „Separat“ a primit mai multe misiuni. Cunoscute sunt:

l Asasinarea a 5 familii de români din exil. În cadrul acestei misiuni s-au expediat, la 5.02.1981, colete-capcană unor exilaţi români din Paris şi Köln.

l Atentat asupra secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Executat parţial la 21.02.1981. În contra-partidă, membrii de frunte ai grupării au fost primiţi de şeful serviciului secret român, şi au obţinut ajutoare con-stând din arme, paşapoarte diplomatice ş.a.

– Membrul grupării „Separat“BELLINI, GiorgioNume de cod: „Roberto“a fost arestat în RFG.Din datele de care dispune RPU, el deţine informaţii

despre pregătirea şi executarea atentatului asupra postu-lui de radio Europa Liberă. Dezvăluirea acestor informaţii ar genera pericole mari şi pentru statele socialiste.

Privitor la 2.:

Prin măsuri informative adecvate s-a constatat că gru-parea „Separat“ primise încă din aproximativ septembrie 1980, din partea serviciului secret român, misiunea de a ataca secţia română a postului de radio Europa Liberă pentru a sustrage documente şi apoi a o arunca în aer.

Termenul fusese stabilit pentru 14.02.1981. „Heinrich Schneider“1, membru de frunte al grupării, a

pregătit acţiunea şi, din câte se ştie, a participat la ea.

Deşi atentatul nu a fost realizat conform planului, şeful „Separat“ s-a dus în România, unde a fost elogiat pentru acţiune la cel mai înalt nivel al serviciului secret.

Documentaţia primită confirmă aceste constatări. Ea a fost predată şi organelor de securitate din URSS şi RSC.

1 Johannes Weinrich.

228 229

Privitor la 3.:

Noile constatări ale organelor de securitate din RPU confirmă necesitatea iniţierii unor măsuri treptate şi dife-renţiate împotriva grupării „Separat“ în coordonare cu organele frăţeşti. În acest sens s-a elaborat o propunere care a fost confirmată de ministrul de Interne al RPU. Şi tov. Janoş KADAR a aprobat conceptul viitoarei abordări a cazului grupării „Separat“.

Scopul măsurilor vizează:– încetarea prezenţei permanente a grupării „Separat“

în RPU şi blocarea retragerii într-o altă ţară socialistă.– evitarea unei confruntări cu gruparea „Separat“, dar

şi excluderea unor dificultăţi cu statele care o susţin, cum ar fi Libia, Siria, RPD Yemen ş.a.

(…)Conceptul RPU privind abordarea grupării „Separat“ a

fost deja aprobat de organele de securitate din RSC. Există un acord general şi din partea Ministerului Securităţii Statului din URSS. Aprobarea din partea organelor de securitate bulgare urmează să vină pe 27.04.1981. Tov. lt.col. VARGA a formulat rugămintea ca şi MfS să aprobe măsurile preconizate.

(…)Documentaţia primită din partea tovarăşilor ungari

conţine copii ale documentelor originale găsite cu ocazia unei percheziţii conspirative la locuinţa din Budapesta a grupării „Separat“, şi dovedeşte cu absolută certitudine participarea grupării la atentatul asupra postului de radio Europa Liberă şi la atentate împotriva unor emigranţi români din Europa Occidentală. Notele de mână de pe pla-nurile de acţiune sunt ale lui „Heinrich Schneider“. (…)

ANEXA C

OFIŢER SUPERIORLt.col (R) NICA SERGIU21.02.1990

RAPORT

În legătură cu unele acţiuni speciale pe care le cunosc din timpul cât am fost ofiţer activ, raportez următoarele:

În anul 1978, când a trădat Pacepa, funcţionam în UM 0620 Bucureşti, şef serviciu informativ, şi, printre altele, lucram personal la acţiunea informativă asupra teroris-tului internaţional „CARLOS“. Acţiunea informativă era deosebit de dificilă deoarece nu exista niciun fel de reţea informativă, ameninţări cu privire la ţara noastră erau destule (atac asupra Aeroportului Otopeni, vizarea unor ambasade străine din Bucureşti şi altele), iar practic tero-ristul nu putea fi localizat.

În anul 1979, printr-o sursă străină am reuşit să sta-bilesc că teroristul „Carlos“ trăia în ţările socialiste, cu asentimentul şi sprijinul acestor state (RDG, RPP, RSC, RPU şi Iugoslavia) şi în plus faptul că era interesat să realizeze un contact şi cu autorităţile din România.

Am raportat informaţia şi după participarea la întâlniri cu sursa a col. BLAGA ŞTEFAN şi gral.lt. VLAD IULIAN, conducerea Departamentului Securităţii Statului, perso-nal POSTELNICU TUDOR a hotărât să fac o deplasare în străinătate pentru a verifica informaţia cu privire la iden-titatea lui „Carlos“, a atitudinii acestuia faţă de România şi eventuale posibilităţi de a ne sprijini în neutralizarea trădătorului PACEPA.

230 231

În baza ordinului dat de POSTELNICU T., împreună cu lt.col. DEACONESCU ION, în august 1979, m-am deplasat la PRAGA şi am efectuat prima întâlnire cu „CARLOS“ şi alţi câţiva membrii [sic!] ai organizaţiei sale.

Am prezentat rezultatul într-un raport care nu mi-a mai revenit multe luni de la data întâlnirii.

În anul 1980, după preluarea conducerii CIE de către gral.lt. PLEŞIŢĂ N., acesta m-a [scris iniţial „ma“ şi corectat] chemat şi întrebat dacă pot să reiau legătura cu „CARLOS“ şi să-i facilitez personal o întâlnire.

Am făcut uz de sistemul de legătură stabilit la prima întâlnire şi am primit răspuns favorabil din partea aces-tuia, dar cu multe, multe suspiciuni din partea acestuia deoarece nu am mai dat niciun semn de viaţă după atâta timp.

În această conjunctură, la începutul anului 1981 am fost mutat la CIE cu caz cu tot.

În perioada 1981–1982 (iunie) gral.lt. PLEŞIŢĂ N. a efectuat mai multe întâlniri cu „CARLOS“ şi alţi membrii [sic!] ai organizaţiei acestuia urmărind următoarele:

– determinarea lui „CARLOS“ să nu întreprindă acţiuni teroriste împotriva României;

– acordarea unor facilităţi acestuia (întâlnire la Bucureşti cu mama sa, cu alţi membrii [sic!] din ţări ale Americii de Sud etc.);

– determinarea lui „CARLOS“ să ne sprijine în neutra-lizarea trădătorului PACEPA.

Din câte cunosc, cu trădătorul nu s-a făcut nimic, pe motiv că nu aveau oameni în SUA, dar s-a realizat actul de influenţă de a nu săvârşi acţiuni teroriste împotriva României, iar prin mijloacele specifice folosite pentru con-trolarea întâlnirilor lui „CARLOS“ la Bucureşti am obţi-nut o serie de date şi informaţii, privind relaţiile acestuia cu diferite servicii de informaţii (17), procedee şi metode

folosite în acţiuni, identificarea a circa 100 de elemente (membrii [sic!] şi simpatizanţi ai organizaţiei sale.

Întrucât s-au obţinut informaţii că această relaţie cu noi era cunoscută, au apărut unele ştiri şi în presa străină, în iunie 1982, din ordinul lui TUDOR POSTELNICU s-a încetat legătura, iar aceştia au plecat din ţară.

Raportez că în anul 1981 când am fost mutat la CIE, colectivul din care făceam parte a primit în lucru şi trădă-torii, foste cadre active ale M.I. (circa 30).

Am organizat urmărirea informativă a acestora, prin acţiuni individuale vizând în special localizarea acestora în străinătate, timp în care majoritatea lor au fost condam-naţi pentru trădare de către instanţă.

În paralel, din ordinul gral.lt. PLEŞIŢĂ N., prin servi-ciul tehnic al CIE s-a acţionat pentru confecţionarea unor mijloace care puteau fii [sic!] folosite în străinătate împo-triva trădătorilor.

Aceste mijloace au constat mai ales din: pistoale echi-pate cu amortizor, disimularea de armament în saci sau colete, unele încărcături explozive cu diferite dispozitive de declanşare şi altele.

Deşi mijloacele respective erau rudimentare şi insufici-ent testate, la începutul anului 1982 gral.lt. PLEŞIŢĂ N. a ordonat să se întreprindă două acţiuni împotriva trădă-torilor, din câte am înţeles, chiar numai pentru a-i speria. Graba şefului CIE era determinată şi de faptul că în acea perioadă continuau să trădeze unele cadre aflate la post.

Acţiunile au constat în plasarea la autoturisme a unor încărcături explozive mici asupra trădătorilor ŞERBAN ION din Elveţia şi MANDACHE GHE. din R.F. Germania, ambii condamnaţi la moarte.

Rezultatul a fost rănirea uşoară la un picior a trădă-torului ŞERBAN ION şi incendierea autoturismului lui MANDACHE.

232 233

Acţiunile respective au avut răsunet în presa din Occident („moartea bate la uşă“) şi probabil deranjând pre-stigiul fostei conduceri în străinătate, în lunile iulie–august 1982 s-a hotărât desfiinţarea colectivului prin transferarea efectivelor la „unităţile speciale“ care au preluat şi dosarele trădătorilor, iar eu împreună cu 5 ofiţeri am rămas în CIE pentru a coordona activitatea antiteroristă din unităţile operative.

Raportez că de colectivul din care am făcut parte răspundea direct Şeful CIE Gral.lt. PLEŞIŢĂ N., iar Gral. ZAGONEANU G. şi ulterior Gral.lt. STAMATOIU ARISTOTEL nu au coordonat acţiunile respective.

Nu cunosc alte acţiuni întreprinse de cadre ale CIE, doar din auzite sau presa străină, cum a fost cazul „HAIDUC“ condus direct de PLEŞIŢĂ N.

[Semnătura]

ANEXA D

MINISTERUL DE INTERNE STRICT SECRETDepartamentul Securităţii Statului Ex.unic – U.M. 0544 -Nr. 225/f.9/0025323 18.08.1980

Aprob, [semnătură indescifrabilă]

PLAN de MĂSURI în cazul NOEL BERNARD, conspirativ ŞACALUL.

În calitate de şef al secţiei pentru România a postu-lui de radio EUROPA LIBERĂ, ŞACALUL coordonează activitatea propagandistică ostilă ţării noastre, în care a atras mai mulţi angajaţi şi colaboratori evrei. Contactează, totodată, cetăţeni români, în special intelectuali care se deplasează sau se stabilesc în străinătate, pe care îi exploa-tează informativ sau îi racolează pentru organizarea de acţiuni disidente, protestatare.

În ultima perioadă se constată că ŞACALUL a devenit mult mai activ în promovarea propagandei calomnioase şi denigratoare împotriva R. S. ROMÂNIA.

Având în vedere periculozitatea activităţii pe care o desfăşoară ŞACALUL împotriva ţării noastre, se impune necesitatea şi urgenţa întreprinderii unor măsuri de secu-ritate mai calificate şi energice pentru:

– compromiterea şi îndepărtarea lui ŞACALUL din func-ţia pe care o deţine în cadrul postului de radio EUROPA LIBERĂ şi pregătirea condiţiilor pentru trecerea la măsuri radicale împotriva sa;

234 235

– adâncirea şi amplificarea disensiunilor existente între ŞACALUL şi EMIL GEORGESCU, precum şi între alţi angajaţi români şi evrei de la secţia pentru România a pos-tului de radio EUROPA LIBERĂ, în vederea neutralizării acestora şi îndepărtării lor de la EUROPA LIBERĂ;

– întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării activităţii obiectivului EUROPA LIBERĂ şi al neutraliză-rii unor angajaţi, prin avarierea şi distrugerea unor clădiri şi instalaţii ale postului, a locuinţelor şi mijloacelor de transport personale, precum şi prin producerea de vătă-mări corporale asupra celor mai activi angajaţi şi colabo-ratori ai EUROPEI LIBERE.

I. Pentru compromiterea şi îndepărtarea lui ŞACALUL de la EUROPA LIBERĂ, vom întreprinde următoarele măsuri:

1/ Sursa MARTIN din R.F. GERMANIA, care are bune posibilităţi pe lângă ŞACALUL, va fi folosită să dea curs solicitărilor acestuia în rezolvarea problemelor personale, cu scopul de a obţine date şi probe pe care să le folosim pentru compromiterea lui ŞACALUL.

Prin aceeaşi sursă, se va acredita ideea faţă de autori-tăţile VEST-GERMANE că ŞACALUL ar avea legături cu serviciul de informaţii SOVIETIC.

Termen: 30 octombrie 19802/ În ceea ce o priveşte pe soţia lui ŞACALUL, se va lansa

versiunea că aceasta ar avea legături atât cu serviciul de informaţii SOVIETIC, cât şi cu organele de securitate ROMÂNE, că a fost pregătită şi trimisă iniţial în ISRAEL cu misiunea de a se stabili apoi în R.F. GERMANIA şi a se infiltra la EUROPA LIBERĂ.

Pentru acreditarea acestor idei, vom folosi versiunea elaborată atât pentru ŞACALUL, cât şi pentru soţia sa (Anexa nr. 1).

Termen: 30 octombrie 1980

3/ În scopul susţinerii versiunii lansate de noi, vom pre-găti pe ILIE CIURESCU să intre în legătură cu soţia lui ŞACALUL şi să realizeze contactarea ei în exterior, în mod acoperit, de preferinţă într-un hotel, pentru a da posibili-tatea verificării ulterioare din partea celor interesaţi.

Termen: 30 decembrie 19804/ Reactivizarea cuplului informativ FILIP-FLORICA

din R.F. GERMANIA, care are legături directe cu conduce-rea AMERICANĂ a postului de radio EUROPA LIBERĂ, prin care se va acredita ideea că ŞACALUL şi soţia lui ar avea legături atât cu serviciul de informaţii SOVIETIC, cât şi cu organele de securitate ROMÂNE.

Termen: 30 octombrie 19805/ Recrutarea lui MARCU din R.F. GERMANIA, prie-

ten şi medic al familiei ŞACALUL, în scopul de a fi folo-sit pentru obţinerea de date compromiţătoare privind pe ŞACALUL şi soţia sa şi pentru pregătirea condiţiilor nece-sare în vederea aplicării de măsuri radicale împotriva lui ŞACALUL.

Termen: 30 decembrie 19806/ De asemenea, pentru pregătirea acţiunii de compro-

mitere a lui ŞACALUL, vom folosi următoarele surse din ţară:

– RIVA şi IONESCU MIHAI vor fi pregătiţi şi trimişi periodic la ŞACALUL, cu care se află în relaţii apropiate, pentru adâncirea conflictului dintre ŞACALUL şi EMIL GEORGESCU şi pentru cunoaşterea reacţiilor acestora în urma măsurilor întreprinse de noi pe această linie;

Termen: 30 octombrie 1980– EUGEN, medic, văr primar cu EDGAR RAFAEL, va

fi trimis la acesta pentru a obţine date privind conflictul dintre ŞACALUL şi EDGAR RAFAEL, pentru a fi folosite la compromiterea lui ŞACALUL;

Termen: 30 august 1980

236 237

– CRISTESCU, prof. univiversitar (sic!), prieten din copilărie cu IACOB POPPER, va fi trimis la acesta pentru a obţine date compromiţătoare privind pe ŞACALUL şi conflictul dintre acesta şi IACOB POPPER.

Termen: 15 septembrie 19807/ Analizarea posibilităţilor de a folosi cazul POPA

GHEORGHE, fost redactor la Televiziunea ROMÂNĂ, în prezent aflat în ITALIA, atât pentru demascarea acţiunilor de instigare la emigraţionism ale EUROPEI LIBERE, cât şi pentru contracararea diversiunilor politice preconizate de cercurile reacţionare în perspectiva Conferinţei de la MADRID.

POPA GHEORGHE a plecat din ţară în septembrie 1978, cu scopul de a se stabili în SUA, la insistenţele frate-lui său şi ale lui ŞACALUL, dar, neprimind viza de intrare de la autorităţile AMERICANE, a fost nevoit să rămână în ITALIA, unde se găseşte şi în prezent într-o situatie precară cu soţia şi trei copii, având intenţia de a reclama atitudinea autorităţilor AMERICANE, rolul lui ŞACALUL şi de a se repatria (Anexa nr. 2).

Termen: 30 octombrie 19808/ Întreprinderea de măsuri de securitate, în coope-

rare cu Direcţia a III-a şi Inspectoratul Judeţean Cluj, asupra lui SORA MARIANA şi a soţilor DORDEA din R.F. GERMANIA, care se află în relaţii apropiate cu ŞACALUL şi vin frecvent în R.S. ROMÂNIA, fiind folosiţi de acesta pentru culegerea de informaţii şi întocmirea de materiale de propagandă privind ţara noastră.

În aceste cazuri vizăm, pe de o parte, interceptarea şi neutralizarea canalelor de legătură, iar, pe de altă parte, obţinerea de date spre a fi folosite în compromiterea lui ŞACALUL şi a activităţii EUROPEI LIBERE.

Termen: 30 decembrie 19809/ Verificarea semnalării potrivit căreia ŞACALUL

ar intenţiona să viziteze R.S. ROMÂNIA şi stabilirea

subtilităţii care îl determină să întreprindă o aseme-nea acţiune. În acest scop vor fi folosite sursele: RIVA, IONESCU MIHAI, MARCU, DINCA şi PÂRVU.

Termen: 30 decembrie 1980– Concomitent cu executarea sarcinilor prevăzute în

prezentul plan, vom acţiona pentru pregătirea condiţii-lor, variantei şi modului de acţionare în vederea trece-rii la măsuri radicale împotriva lui ŞACALUL. Avem în vedere studierea acestor condiţii prin MARCU din R.F. GERMANIA, medic al familiei ŞACALUL, PÂRVU din R.F. GERMANIA, proprietarul unui restaurant frecven-tat de ŞACALUL, şi RADU CRAINIC din PARIS, unde locuieşte ŞACALUL în perioadele în care se deplasează în FRANŢA.

Până la 30 martie 1981 vom propune măsurile radicale ce le vom întreprinde în cazul ŞACALUL.

– Acţiunea de compromitere a lui ŞACALUL va fi con-certată şi cu măsurile ce urmează a fi întreprinse asupra lui EMIL GEORGESCU şi a grupului de la PARIS, conform planurilor întocmite în aceste cazuri.

II. În scopul adâncirii şi amplificării disensiunilor exis-tente între ŞACALUL şi EMIL GEORGESCU, între anga-jaţii români şi evrei din cadrul secţiei pentru ROMÂNIA a EUROPEI LIBERE, vom întreprinde următoarele măsuri:

1/ Instruirea şi dirijarea informatorului KRAUS din R.F. GERMANIA, ziarist şi prieten cu ŞACALUL, pentru a-l convinge, treptat, pe acesta că este „lucrat“, în mod constant, de către EMIL GEORGESCU cu scopul de a-i lua locul.

În acest sens, KRAUS va fi dirijat să-i sugereze lui ŞACALUL să verifice dacă anonimele trimise împo-triva sa sunt bătute la maşina de scris a lui PFEILLER ADELHEIDE din R.F. GERMANIA, amanta lui EMIL

238 239

GEORGESCU, fapt ce corespunde realităţii şi va duce la compromiterea lui EMIL GEORGESCU.

Termen: 30 septembrie 19802/ Sursa HARALD din AUSTRIA, evreu, care este diri-

jată pe lângă EMIL GEORGESCU cu scopul de a obţine informaţii referitoare la acţiunile întreprinse de acesta împotriva lui ŞACALUL, va fi instruită să-l „prevină“ pe ŞACALUL cu privire la aceste acţiuni, pentru a-l convinge de periculozitatea şi de necesitatea îndepărtării lui EMIL GEORGESCU de la EUROPA LIBERĂ.

Termen: 30 octombrie 19803/ Reactivizarea informatorului LEUL din R.F.

GERMANIA, fost lider SOCIAL-DEMOCRAT, aflat în relaţii apropiate cu ŞACALUL, care va fi dirijat să-l incite pe acesta pentru a-l îndepărta pe EMIL GEORGESCU de la EUROPA LIBERĂ.

În acest scop, vom exploata aversitatea (sic!) lui LEUL împotriva lui EMIL GEORGESCU, precum şi fap-tele compromiţătoare pe care le cunoaşte despre EMIL GEORGESCU, iar pentru acoperirea acţiunii lui LEUL, vom trimite pe adresa sa din R.F. GERMANIA o scrisoare, în care vor fi prezentate date concrete cu caracter compro-miţător la adresa lui EMIL GEORGESCU, precum şi acţi-uni concrete iniţiate de acesta împotriva lui ŞACALUL.

Termen: 30 septembrie 19804/ Luarea în lucru în vederea atragerii la colaborare a lui

VLAICU, angajat al postului de radio EUROPA LIBERĂ, cunoscut cu aversităţi (sic!) împotriva lui ŞACALUL, pentru a-l folosi în compromiterea acestuia şi instigarea românilor împotriva evreilor din cadrul secţiei pentru ROMÂNIA a postului.

Termen: 30 decembrie 19805/ Antrenarea grupărilor legionare din R.F. GERMANIA,

FRANŢA, SUA şi SPANIA de a iniţia acţiuni organizate şi

concertate împotriva lui ŞACALUL şi a celorlalţi evrei din cadrul EUROPEI LIBERE.

În acest scop vor fi folosite în mod legendat şi diver-sificat sursele: VLAD, ORESTE, VIANU şi MARTIN din R.F. GERMANIA, DRAGOŞ din FRANŢA, ALDEA din CANADA şi OVIDIU din ITALIA.

Prin măsurile menţionate urmărim nu numai compro-miterea şi îndepărtarea lui EMIL GEORGESCU şi a altor angajaţi de la EUROPA LIBERA, ci şi amplificarea disen-siunilor existente între grupul de români şi evrei din cadrul postului de radio EUROPA LIBERĂ, în vederea compro-miterii lui ŞACALUL şi creării unei baze pentru incitarea românilor din cadrul secţiei şi a grupărilor LEGIONARE din exterior de a intensifica lupta pentru îndepărtarea evreilor din cadrul secţiei pentru ROMÂNIA şi ocuparea locurilor de către români.

Conflictul care se va isca între LEGIONARI şi EVREII de la EUROPA LIBERĂ va fi folosit ulterior şi pentru acoperirea măsurilor radicale ce le vom întreprinde împo-triva lui ŞACALUL şi a altor angajaţi ai postului de radio EUROPA LIBERĂ, precum şi pentru acoperirea acţiunilor speciale ce le vom întreprinde pentru paralizarea activită-ţii obiectivului EUROPA LIBERĂ.

Termen: 30 decembrie 1980

III. Pentru executarea măsurilor speciale în vederea paralizării obiectivului EUROPA LIBERĂ şi neutralizării unor angajaţi, vom acţiona în următoarele direcţii:

1/ Realizarea unei penetrări informative în obiectiv: – analizarea fostului informator MANOLE, care este

angajat ca tehnician în cadrul postului EUROPA LIBERĂ, în vederea reactivizării şi folosirii sale pentru executarea unor măsuri speciale;

Termen: 30 octombrie 1980

240 241

– pregătirea colaboratorului DANCIU, din ţară, inginer electronist, în vederea scoaterii sale definitive în exterior şi infiltrării la EUROPA LIBERĂ cu misiunea de a pro-duce avarii şi distrugerea instalaţiilor şi clădirilor postului EUROPA LIBERĂ;

Termen: 15 februarie 1981– reactivizarea informatorului BARTA GEZA din R.F.

GERMANIA, mecanic auto, care este folosit de unii anga-jaţi ai „EUROPEI LIBERE“ pentru repararea autoturis-melor, în scopul de a-l angrena la producerea de avarii autoturismelor acestora.

Termen: 31 decembrie 1980 2/ Prin sursele: RIVA, PROTOPOPESCU, KRAUS,

BARTA GEZA şi altele, vom studia clădirile şi instalaţiile postului de radio EUROPA LIBERĂ, sistemul de pază şi securitate, punctele vulnerabile etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţii-lor postului de radio EUROPA LIBERĂ, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc.

Totodată, vor fi selecţionate persoanele pe care le vom folosi pentru realizarea acestor acţiuni speciale.

Până la 31 decembrie 1980 vom întocmi un studiu cu propuneri de acţionare.

3/ Identificarea şi studierea amplasării locuinţelor unor angajaţi, precum şi posibilitatea de a intra în incinta lor, în scopul plasării unor containere cu explozivi, scrisori şi colete prelucrate pentru producerea de explozii etc.

Pentru fiecare caz în parte se va stabili varianta de acţionare.

Sarcină permanentă4/ Stabilirea garajelor unde îşi parchează sau îşi repară

autoturismele angajaţii de la „EUROPA LIBERĂ, pentru introducerea unor explozivi sau pentru efectuarea unor

modificări tehnice la autoturismele lor, cauzatoare de acci-dente grave.

Sarcină permanentă5/ Depistarea restaurantelor, a localurilor rău famate

şi a caselor de randes-vous (sic!) frecventate de angajaţii „EUROPEI LIBERE“, unde s-ar putea organiza scandaluri soldate cu molestarea lor.

Sarcină permanentăPrezentul plan va fi completat în procesul muncii cu

noi măsuri concrete care să asigure realizarea integrală a obiectivelor ce ni le-am propus.

Lunar, se va analiza la nivelul conducerii stadiul execu-tării măsurilor stabilite şi sarcinile ce trebuie întreprinse în viitor.

ŞEF SECTOR, ŞEF UNITATE,[semnătură] [semnătură]Col. Ion Tiseanu Col. N. Damian

Ex. unic TI/NV r.d.963

242 243

ANEXA E

ROMÂNIA SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢIIBUCUREŞTI, 16 IULIE 1922

Stimate domnule Richard H. Cummings,

Referitor la scrisoarea Dumneavoastră, prin care ne solicitaţi clarificarea unor date ce v-au parvenit din surse guvernamentale străine, potrivit cărora din România s-au pus la cale şi realizat unele acţiuni împotriva „opoziţiei“ române din Vest, respectiv a posturilor de radio R.F.E./R.L., am onoarea a vă comunica următoarele:

Înţelegând preocupările fireşti ale domniei voastre de a clarifica informaţii de importanţa celor ce v-au parve-nit şi, în acelaşi timp, existând interesul nostru de a face lumină în problemele tenebroase ale unor afaceri trecute, am început unele investigaţii – a căror reuşită stă sub condiţia mai multor factori, dintre care cel mai important este acela de a putea fi indentificate persoanele şi dovezile care ar fi de natură a confirma ori a infirma informaţiile pe care dumneavoastră ni le-aţi comunicat şi altele care v-ar putea interesa.

Colaborarea cu dumneavoastră este necesară şi pentru că instituţia noastră este în prezent interesată în derula-rea procesului comunismului, în cadrul căruia demascarea acţiunilor antidemocratice ale fostei Securităţi ocupă cel mai însemnat loc pentru noi. Dar acest lucru va dura mai mult decât am apreciat iniţial (aproximativ un an) şi avem nevoie de schimb de date cu dumneavoastră în tot acest răstimp.

Începând din 1980, Departamentul Securităţii Statului şi-a făcut o preocupare de bază din contracararea efectelor ideologice ale activităţilor posturilor de radio străine, în special a R.E.L., considerat ca avanpost al C.I.A. pentru destabilizare.

Obiectivele urmărite aveau în vedere:– limitarea scurgerilor de informaţii către post şi redu-

cerea numărului corespondenţilor acestuia, estomparea criticilor aduse regimului, penetrarea informativă şi dez-binarea colectivului redacţional al secţiei române.

Până în prezent s-au stabilit unele aspecte ce pot avea o anumită legătură cu solicitarea ce ne-aţi adresat-o şi pe care vi le relevăm după cum urmează:

1. După condamnarea la moarte, în cotumacie a ex-ge-neralului Mihai Pacepa, fost adjunct al şefului Direcţiei Generale de Informaţii Externe cu rang de secretar de stat la Ministerul de Interne, a fost contactat la Praga, în anul 1979, teroristul Ilich Ramirez Sanchez, alias Carlos, solicitându-i-se sprijinul pentru executarea sentinţei respective.

Carlos nu a dat asigurări în privinţa unui angaja-ment ferm, rezumându-se a afirma doar că „va studia problema“.

Emisarii care l-au contactat pe Carlos la Praga au avut asupra lor 10.000 de dolari, dar fiind impresionaţi de opu-lenţa ostentativ afişată de interlocutorul lor, au considerat că suma de care dispun este mult prea mică pentru a-l putea tenta pe terorist, iar mai mult nu au putut promite.

Apare, de asemenea, ca cert interesul lui Carlos, mani-festat în anul 1982, de a fi sprijinit de autorităţile româ-neşti pentru transferul bazei sale logistice de la Budapesta la Bucureşti, cerere căreia nu i s-a dat curs, iar ulterior când acesta a încercat, în mai multe rânduri, rediscutarea problemei, a fost respins, ultima oară în 1987.

244 245

Este, de asemenea, în afara dubiului faptul că în peri-oada 1978-1985 o grupare, de circa 30 de persoane, condusă de Carlos, a avut baza în Ungaria, unde i s-au facilitat contacte secrete cu mai multe reţele teroriste.

2. Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sar-cină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul Departament al Securităţii Statului să fi fost implicat în atacarea R.E.L. la 21 februarie 1981.

Faptul că anumite documente ale STASI, aflate deja în posesia dumneavoastră, atestă că regimul lui Ceauşescu ar fi fost implicat în atentatul amintit poate rezulta şi din tendinţa de a da pe seama unuia dintre cele mai reacţionare regimuri din Europa de Est toate crimele care s-au produs în perioada respectivă.

În realitate, în aceste crime sau tentative criminale au fost amestecate şi regimuri care, prin comparaţie cu cel din România, aveau aparenţa unor liberalizări în limitele sis-temului comunist. Să nu uităm, de pildă, că în Cehoslovacia existau în acel răstimp tabere de antrenament pentru extremişti de stânga şi terorişti din afara continentului european. Sunt, de asemenea, dovedite complicităţile exis-tente în ultimele decenii (unele durează şi în prezent) între serviciile speciale maghiare şi cele ale K.G.B. etc.

Date vehiculate de mass-media din Polonia şi Cehia-Slovacia au pus atentatul pe seama serviciilor secrete ale acestor ţări, dezvăluirile rezultând a fi făcute de agenţi ai respectivelor servicii infiltraţi la R.E.L.

Între fostul Departament al Securităţii şi servici-ile secrete din cele două ţări nu au existat înţelegeri de colaborare.

S-a stabilit însă că Securitatea a avut, prin comparti-mentele sale cu atribuţii externe, interesul de a cunoaşte sistemul de bază şi securitate de la R.E.L., îndeosebi sub raportul vulnerabilităţilor şi facilităţilor de penetrare.

3. În scopul intimidării unor colaboratori români ai R.E.L. sau alţi opozanţi ai fostului regim s-au expediat unele trimiteri poştale care aveau amorsate mici canti-tăţi de explozivi, a căror detonare au produs consecinţele cunoscute.

Poate fi considerat ca sigur faptul că orice informaţii compromiţătoare deţinute despre angajaţii şi colaboratorii secţiei române a R.E.L. au fost „livrate“, în diverse modali-tăţi, autorităţilor americane. Dat fiind însă caracterul unor asemenea operaţiuni, ele au fost astfel acoperite încât până în prezent nu s-a putut stabili vreun indiciu nominal.

4. Referitor la atacul asupra fostului director al secţiei române R.E.L., Emil Georgescu, nu s-au obţinut elemente care să infirme cele îndeobşte cunoscute sau acreditate, respectiv că actul nu ar fi fost săvârşit de cetăţenii francezi Layani şi Cottenceau, drept răzbunare pentru o escroche-rie în care ar fi fost implicată victima.

De asemenea, în legătură cu cauzele morţii lui Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu, nu se cunoaşte altceva decât ceea ce a fost stabilit prin actele medicale de constatare a deceselor.

5. Sunt cunoscute unele cazuri în care persoane care au devenit agenţi ai R.E.L. au fost, anterior stabilirii în stră-inătate, informatori ai Securităţii. Astfel, Emil Georgescu şi-a continuat activitatea de informator, transmiţând date printr-un canal necunoscut. (…)

De asemenea, s-a mai stabilit că s-au folosit prilejurile oferite de contactele cu angajaţii şi colaboratorii R.E.L. pentru moderare, cel mai adesea fiind folosite în astfel de scopuri relaţiile apropiate din ţară sau din străinătate, rude ori foşti colegi.

Astfel de acţiuni de moderare, fără a li se putea cunoaşte rezultatul, au fost întreprinse înspre Vlad Georgescu, Liviu Tofan, Edgar Rafael, Cornel Dumitrescu, Max Bănuş, Anelise Gabany, Ion Ioanid, Alexandru Cifarelli,

246 247

Alexandra Polizu, Ioana Măgură, Alecu Rene de Fleur şi posibil alţii.

Relatările ce ne-au fost făcute, în măsura în care sunt adevărate, conduc spre concluzia că Securitatea, deşi a urmărit să realizeze, nu a finalizat infiltrări „clasice“ la R.E.L. Nereuşitele sunt explicate, într-o primă etapă, prin insuficienta pregătire a operaţiunilor, iar, într-o a doua etapă, prin realizarea dimensiunilor reale ale unei con-fruntări cu un dispozitiv contrainformativ pentru a cărui penetrare nu se dispunea de mijloacele necesare, mai ales că nu se coopera cu serviciile secrete ale celorlalte ţări din Alianţa Tratatului de la Varşovia.

Mai mult, cu timpul s-a întâmplat ca ofiţerii care trebu-iau să realizeze astfel de operaţiuni să devină dependenţi „ideologic“ de R.E.L., a cărui influenţă i-a determinat să treacă linia frontului.

Cazurile de această natură nu au fost chiar puţine, ele fiind de notorietate.

x x x

Am fi bucuroşi ca datele ce vi le-am comunicat să vă fie utile şi în măsura în care doriţi adâncirea unor piste, rugăm să ne aduceţi la cunoştinţă.

Primiţi, domnule director, expresia sentimentelor noas-tre de stimă,

ANEXA F1

STRICT SECRETExemplar unic

TELEGRAMĂ

EXPEDITOR AB/L.498 URGENŢA urgent DESTINATAR PARIS NR. OFICIAL 002157/AB/L-498 DATA 08.XII.1980

Tovarăşe TUDOR,Luaţi note [măsuri] pentru a expedia din PADINA

[Paris] o scrisoare de ameninţare, din partea corbenilor [legionarilor] din PADINA adresată lui Emil Georgescu, angajat al NEGUREI [Europa Liberă], care în ultimele emisiuni ale postului i-a atacat pe corbeni. Scrisoarea va avea următorul conţinut:

Emil Georgescu, am aflat că ai început să-i ataci pe corbeni. Noi te credeam făgărăşan [român] deşi auzisem că soţia ta este prietenă cu jidanca Ioana Măgură. Acum te-ai demascat singur ca trădător al neamului făgărăşan. Nu ne mai îndoim că te-ai vândut duşmanilor noştri, evreilor şi comuniştilor. N-am uitat nici faptul că în ţară ai condam-nat oameni nevinovaţi. Canalie, tu n-ai fugit din ţară de rău sau din convingeri politice. A sosit vremea judecăţii! Răzbunarea noastră te va găsi şi în gaură de şarpe şi nu te vor putea scăpa nici evreii, nici comuniştii şi nici cei de la Negura. Nu vom avea odihnă până ce nu-ţi vom vedea cadavrul ciuruit de gloanţe. Grupul „V“

1 Sursa: Arhiva CNSAS.

248 249

Scrisoarea, scrisă la o maşină autohtonă, va avea ca destinatar: EMIL GEORGESCU – 8013 Haar – München, Am See 12, R.F.G., şi se va expedia în condiţii de calificare [conspirare] a acţiunii.

Luat cunoştinţă: SEMNĂTURAI. Tiseanu Macău

ANEXA G

MINISTERUL DE INTERNE SRICT SECRETDEPARTAMENTUL SECURITĂŢII STATULUI

Exemplar nr. 1- U.M. 0610 – U.M. 0544/225 - Nr. 0051. 304 din 20.05.1985

INFORMAREprivind stadiul îndeplinirii sarcinilordin Programul de măsuri „ETERUL“.

Posturile de radio străine cu emisiuni ostile în limba română, îndeosebi Europa Liberă, sprijinite de guverne, organizaţii şi cercuri reacţionare din exterior şi dirijate de serviciile de informaţii occidentale, au continuat să desfăşoare o intensă activitate de diversiune politică şi ideologică împotriva R.S. România.

Acţiunile acestor oficine de propagandă reacţionară au fost axate, în principal, pe calomnierea politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru; incitarea unor persoane la manifestări contestatar-disidente; acuzarea unor pretinse încălcări ale drepturilor omului cu trimi-tere îndeosebi la naţionalităţile conlocuitoare, libertatea de credinţă, de exprimare şi de deplasare în exterior.

Comitetul pentru emisiuni radio internaţionale al Statelor Unite ale Americii, precum şi alţi factori de decizie americani au acordat, concomitent cu suplimentarea repe-tată a fondurilor financiare şi modernizarea bazei tehnice o atenţie sporită încadrării la Europa Liberă a unor elemente cunoscute cu atitudine profund anticomunistă.

250 251

Au fost elaborate studii vizând creşterea conţinutului diversionist al programelor şi emisiunilor postului de radio Europa Liberă, iar ca urmare se preconizează dezvoltarea structurilor şi a spaţiilor afectate emisiunilor cu conţinut ideologic, de politică economică, culturală şi socială. De asemenea, se manifestă preocupare pentru extinderea influenţei nocive asupra unor noi categorii de persoane, cum sunt lucrătorii din agricultură, cei din cooperaţia meş-teşugărească, pensionarii etc.

O atenţie deosebită a continuat să fie acordată mediilor de intelectuali, tineretului, elementelor din rândul cultelor şi sectelor, precum şi acţiunilor de instigare la emigrare. Totodată, în ultima perioadă, s-a accentuat activitatea de provocare şi determinare la acţiuni ostile a unor ele-mente din rândul fostelor partide burghezo-moşiereşti şi a foştilor condamnaţi pentru infracţiuni contra securităţii statului.

În acelaşi timp, sunt în curs de aplicare măsuri de îmbu-nătăţire a transmisiilor şi a condiţiilor de recepţionare a acestora, preconizându-se folosirea în viitor a unor sateliţi de comunicaţii.

I – În conformitate cu prevederile Programului de măsuri în problema „ETERUL“ şi ale Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului de conducere al Departamentului Securităţii Statului din iunie 1983, pentru contracararea activităţii duşmănoase desfăşurate prin intermediul pos-turilor de radio, în anul 1984 şi trimestrul I/1985, unităţile centrale şi teritoriale de securitate au acţionat în direcţia realizării următoarelor obiective:

1. – Depistarea căilor şi mijloacelor de legătură cu pos-turile de radio străine şi prevenirea scurgerii de date către acestea.

În acest sens, s-a acţionat pentru dezvoltarea potenţi-alului informativ în problemă, înregistrându-se o creştere de 21 la sută. S-a asigurat, totodată, o mai bună instruire

a acestuia şi, ca urmare, s-a depistat şi prevenit trans-miterea în străinătate a peste 3.000 de materiale, date şi informaţii destinate posturilor de radio reacţionare.

O contribuţie importantă au avut pe această linie şi Direcţia de paşapoarte, Unităţile Speciale „S“ şi „T“.

De asemenea, prin acţiuni combinative, de influenţă şi dezinformare, unele elemente ostile din emigraţia română au fost determinate să renunţe la trimiterea de materiale denigratoare postului de radio Europa Liberă.

Din analiza informaţiilor obţinute şi a cazurilor soluţi-onate rezultă că pentru scoaterea în exterior a datelor şi materialelor cu conţinut denigrator s-au folosit, în prin-cipal: diplomaţii acreditaţi în R.S. România, în special cei de la ambasadele Statelor Unite ale Americii şi R.F. Germania; străinii veniţi în R.S. România în calitate de ziarişti, studenţi, doctoranzi, turişti, vizitatori la rude, emisari, navigatori, persoane care lucrează pe mijloacele de transport internaţional; cetăţeni români rămaşi ilegal în exterior sau care s-au deplasat în Occident şi în ţările vecine; comunicările telefonice şi trimiterile poştale.

Unui număr de opt străini semnalaţi cu preocupări de a culege informaţii sau de a intermedia legătura cu posturile de radio reacţionare li s-a întrerupt dreptul de şedere în ţară şi au fost incluşi pe lista persoanelor indezirabile.

Trebuie, totodată, menţionat că unele emisiuni cu carac-ter profund ostil au fost realizate cu antrenarea unor ele-mente trădătoare stabilite în exterior, precum şi pe baza indicaţiilor serviciilor străine de informaţii, inventându-se cazuri şi probleme false, cu scop de diversiune.

2. – Asigurarea unui control informativ mai eficient asupra persoanelor care întreţin ori intenţionează să sta-bilească legături cu posturile de radio străine.

S-a asigurat luarea unor măsuri informativ-operative complexe asupra elementelor din baza de lucru, atenţie deo-sebită acordându-se supravegherii informative a rudelor şi

252 253

legăturilor din ţară ale angajaţilor şi colaboratorilor postu-rilor de radio străine, urmărindu-se prevenirea angrenării lor în acţiuni ostile şi determinarea unora dintre acestea de a influenţa pe cei din exterior să renunţe la activitatea pe care o desfăşoară împotriva R.S. România.

Unităţile speciale au luat în lucru organizat un număr mai mare de elemente din exterior, racolate mai recent de Europa Liberă sau aflate în atenţia aceste oficine.

Ca urmare a măsurilor întreprinse, s-a obţinut un volum mai mare de informaţii pe profil, ceea ce a permis finalizarea prin măsuri operative a 25 la sută din cazurile aflate în atenţie şi luarea în lucru, în mod organizat, a unui număr însemnat de elemente.

Informaţiile obţinute atestă că se menţine ridicat numărul persoanelor care, în vederea emigrării din ţară, au încercat ori au reuşit să se adreseze posturilor de radio străine şi unor organisme internaţionale.

Totodată, a crescut interesul anumitor diplomaţi, pre-cum şi al unor ziarişti străini faţă de unele elemente anar-hice, contestatar-disidente, îndeosebi din rândul cultelor şi sectelor, ceea ce a impus iniţierea de măsuri complexe în vederea prevenirii intrării în contact şi transmiterii unor date ce ar putea fi folosite de Europa Liberă în propaganda ostilă ţării noastre.

Faţă de elementele semnalate cu intenţii de a intra în contact, sau care au stabilit legături cu posturile de radio străine, s-a manifestat mai multă fermitate, acţionându-se cu măsuri diversificate. Preponderent, cu sprijinul factori-lor competenţi, s-au aplicat măsuri care au vizat influen-ţarea pozitivă a elementelor în cauză şi determinarea lor de a renunţa la preocupările de a intra în contact ori de a menţine legătura cu oficinele de propagandă reacţionară din exterior.

Într-un număr de 44 de cazuri s-au aplicat amenzi con-travenţionale în baza Legii 23/1971, iar în unele cazuri

mai deosebite au fost luate măsuri privative de libertate prin aplicarea de către organele de procuratură şi miliţie a dispoziţiilor Decretului 153/1970.

De asemenea, s-a acordat atenţie sporită depistării şi neutralizării activităţii ostile a persoanelor care audiază şi colportează ştirile cu conţinut ostil difuzate de posturile de radio străine.

În acest sens au fost destrămate în fază incipientă peste 30 de anturaje constituite de tineri, iar peste 1.200 de per-soane au fost avertizate în cadru lărgit. În majoritatea cazurilor, măsurile întreprinse au fost eficiente, cei în cauză renunţând la intenţiile şi preocupările lor duşmănoase.

3. – Aplicarea de măsuri diversificate pentru prevenirea şi contracararea propagandei ostile desfăşurate de posturile de radio reacţionare şi anihilarea efectelor nocive ale acesteia.

S-a acţionat mai combinativ şi diversificat împotriva celor mai ostili angajaţi şi colaboratori ai postului de radio Europa Liberă, precum şi asupra unor legături ale acestora din exterior. Astfel, s-a reuşit punerea în atenţia auto-rităţilor germane a unora dintre ei, iar asupra altora se desfăşoară măsuri de compromitere şi izolare.

Prin posibilităţile unităţilor speciale şi ale Serviciului Independent „D“, au fost publicate în străinătate un număr sporit de materiale de ripostă şi demascare a unor acţiuni propagandistice diversioniste iniţiate din exterior împo-triva ţării noastre.

S-a acţionat mai organizat pe linia pregătirii contra-informative a populaţiei, fiind folosite într-o măsură mai mare mijloacele de informare în masă – presa centrală şi locală, emisiuni radio – în care au fost publicate materiale de demascare şi contracarare a caracterului reacţionar al activităţii posturilor de radio străine şi îndeosebi al Europei Libere în legătură cu pretinsele încălcări ale drepturilor omului, aşa-zise persecuţii religioase sau de îngrădire a dreptului de creaţie literar-artistică şi altele.

254 255

4. – Îmbunătăţirea activităţii de penetrare informativă în rândul angajaţilor şi colaboratorilor posturilor de radio străine şi continuarea măsurilor pentru derutarea, dezin-formarea şi descurajarea acestora.

Împreună cu unităţile speciale, s-a acţionat mai organi-zat pentru trimiterea cu sarcini în exterior a unui număr însemnat de surse, unele dintre acestea reuşind să pene-treze în rândul elementelor urmărite, în mediile folosite de aceste posturi de radio, iar altor surse li s-au creat per-spective în acest sens.

Pentru anul în curs au fost selecţionate 97, cu 68 mai mult decât în anul precedent, acţionându-se pentru verifi-carea, dirijarea şi instruirea corespunzătoare a acestora.

Pe linia dezinformării în mediile ostile din exterior, au fost contactaţi în mod acoperit un număr mare de străini, cărora le-au fost plasate versiuni de dezminţire a unor speculaţii difuzate de posturile de radio reacţionare şi alte mijloace de propagandă ostile ţării noastre.

De asemenea, unele unităţi centrale şi teritoriale de securitate au trimis în exterior mai multe materiale cu caracter de ripostă ori pentru dezinformarea angajaţilor şi colaboratorilor posturilor de radio străine şi a organiza-ţiilor reacţionare care folosesc aceste oficine.

II. – Deşi măsurile întreprinse au marcat un spor de eficienţă faţă de perioada anterioară, având în vedere intensitatea, virulenţa şi periculozitatea acţiunilor pro-pagandistice desfăşurate împotriva ţării noastre de pos-turile de radio reacţionare, se poate aprecia că activitatea de prevenire, ripostă şi contracarare nu se ridică încă la nivelul cerinţelor.

– Acţiunile de penetrare în cadrul acestor oficine s-au desfăşurat greoi şi fără profunzime, nu toate sursele folo-site au fost de calitate şi nu s-a asigurat întotdeauna o instruire adecvată a acestora.

– În lucrarea angajaţilor şi colaboratorilor posturilor de radio străine, precum şi a altor elemente ostile din

exterior aflate în atenţia acestor oficine nu s-a reuşit decât în puţine cazuri să se obţină date, informaţii şi documente pe baza cărora să se poată realiza combinaţii informative eficiente în vederea demascării şi compromiterii acestora. Unităţile centrale şi teritoriale de securitate se preocupă în insuficientă măsură pentru obţinerea şi valorificarea unor asemenea date.

– Unităţile Militare 0544 şi 0195 au o contribuţie încă redusă la cunoaşterea şi semnalarea din timp a legăturilor din străinătate ale angajaţilor şi colaboratorilor posturilor de radio străine ce se deplasează în R.S. România cu sar-cini de a culege date şi informaţii pentru a fi exploatate în propaganda ostilă ţării noastre.

– Conlucrarea între U.M.0544 şi celelalte unităţi de securitate pentru identificarea şi luarea în lucru a rude-lor şi legăturilor din ţară ale angajaţilor şi colaboratori-lor posturilor de radio B.B.C., Deutsche Welle şi Vocea Americii nu s-a realizat la nivelul cerinţelor impuse de situaţia operativă.

– Controlul informativ în locurile, mediile şi obiectivele vizate de cercurile reacţionare, precum şi asupra străinilor care vin în ţară în calitate de ziarişti, turişti, vizitatori la rude, comercianţi etc., nu se realizează în toate cazurile cu rigurozitate, iar, ca urmare, unele elemente din baza de lucru au reuşit să transmită în exterior, prin intermediul acestora, materiale cu conţinut ostil, care au fost folosite în emisiunile posturilor de radio străine.

– S-a acţionat insuficient pe linia determinării unor per-sonalităţi din domeniul artei, culturii, ştiinţei, să adopte poziţii ferme de combatere a activităţii ostile desfăşurate de Europa Liberă, deşi asemenea măsuri se impuneau mai ales în cazul scriitorilor elogiaţi de Europa Liberă, precum şi al altor intelectuali care au apărut în emisiunile acestei oficine de propagandă.

256 257

- Activitatea de demascare, compromitere şi neutrali-zare a oficinelor de propagandă duşmănoasă nu are încă un caracter sistematic, continuu şi ofensiv, de natură să ducă la preluarea iniţiativei şi la crearea în ţară şi străinătate a unui curent de opinie împotriva activităţii acestora.

- Acţiunile de pregătire contrainformativă sunt încă reduse ca număr, aportul lor la crearea unei atmosfere generale de respingere a propagandei occidentale este sub nivelul cerinţelor, iar utilizarea mijloacelor de informare în masă – la nivel central şi local – se desfăşoară încă greoi şi sporadic.

- Deşi în ultimul timp Grupa operativă „ETERUL“ şi-a organizat mai bine activitatea, în perioada de referinţă nu a reuşit să exercite un rol mai activ în îndrumarea şi controlul modului în care se execută sarcinile prevăzute în Programul de măsuri şi să determine soluţionarea ope-rativă a unor cazuri complexe.

De asemenea, nu s-a preocupat îndeajuns pentru depis-tarea şi angrenarea unor persoane cu posibilităţi de a exercita influenţă pe lângă factorii de decizie ai statelor occidentale pentru diminuarea activităţii ostile împotriva R.S. România.

III. – Pentru înlăturarea neajunsurilor existente şi îmbunătăţirea activităţii informativ-operative în pro-blemă, se va acţiona în următoarele direcţii:

1. – Îmbunătăţirea controlului informativ asupra stră-inilor, persoanelor care au solicitat plecarea definitivă din ţară, elementelor ostile din rândul cultelor şi sectelor, pre-cum şi în mediile oamenilor de artă-cultură şi de tineret, pentru a depista elementele pretabile să intre în legătură cu posturile de radio străine şi a preveni trimiterea de către acestea a unor materiale denigratoare.

2. – Direcţia I, împreună cu U.M.0544 şi celelalte unităţi de securitate vor acţiona mai organizat pentru selecţiona-rea, instruirea şi trimiterea în exterior a surselor cu posibi-lităţi pe lângă angajaţii şi colaboratorii posturilor de radio

străine, în vederea penetrării informative şi contracarării acţiunilor ostile desfăşurate de aceştia.

3. – Prevenirea racolării de noi elemente de către postul de radio Europa Liberă, prin sporirea exigenţei verificărilor şi a pregătirii contrainformative a celor care se deplasează în Occident. O atenţie deosebită se va acorda persoanelor din mediile creaţiei literar-artistice, cadrelor didactice, cercetătorilor, precum şi altor categorii de intelectuali.

4. – Intensificarea de către toate unităţile centrale a activităţii de îndrumare şi control la compartimentele corespondente din cadrul securităţilor judeţene, privind modul cum se realizează sarcinile din programul de măsuri şi acordarea sprijinului necesar pentru clarificarea în mod operativ a cazurilor aflate în lucru.

5. – Grupa „ETERUL“ va asigura, până la 30 iulie 1985, identificarea tuturor rudelor şi legăturilor din ţară ale noilor angajaţi şi colaboratori ai posturilor de radio B.B.C., Deutsche Welle, Vocea Americii şi Radio France Internationale, asupra cărora, potrivit competenţelor, unităţile de securitate vor întreprinde măsuri calificate de urmărire.

6. – Perfecţionarea conlucrării cu factorii de răspundere din domeniul muncii ideologice, culturale şi de presă, în vederea sporirii eficienţei activităţii de demascare şi con-tracarare a propagandei reacţionare din exterior.

7. – Concluziile Biroului executiv al Consiliului de Conducere al Departamentului Securităţii Statului, pre-cum şi hotărârile adoptate cu prilejul analizei vor fi prelu-crate cu şefii serviciilor de informaţii interne la convocarea din luna iunie a.c.

258 259

ANEXA H

Fragment din Raportul pe 1984 al Agenţiei Federale pentru Apărarea Constituţiei (BfV – serviciul vest-german de contrainformaţii)

(…)ROMÂNIA (pag. 52-54)

În 1984, când un ofiţer de informaţii de la rezidentura română din Bonn s-a refugiat în Occident1, s-au obţinut informaţii importante privind acţiunile Serviciului Român de Informaţii pe teritoriul Republicii Federale Germania. Defectorul a furnizat probe despre pregătirea şi executarea unor acţiuni criminale cu substrat politic de către ofiţeri ai serviciului român de informaţii externe CIE cu statut diplomatic în cadrul Ambasadei României de la Bonn.

Cazul 1:

În data de 2 mai 1984, o cetăţeană germană de origine română, cu domiciliul în Köln, a fost atacată cu gaze lacri-mogene şi jefuită de doi „turişti“ români care pretindeau că vin de la Paris. Atacanţii neidentificaţi au sustras din locuinţa victimei bani, acte şi documente. Victima este o fostă activistă comunistă care avusese în trecut o misi-une oficială în Germania Federală. După ce s-a întors în România, şi-a pierdut poziţia din partidul comunist din cauza unei pretinse atitudini antiromâneşti din perioada când s-a aflat în străinătate. Apoi, cu prilejul unei călătorii într-o ţară din sudul Europei, ea s-a refugiat în Occident.

1 Cifrorul Constantin Constantinescu.

De atunci, ea a fost activă în cercurile emigranţilor din Germania Federală. Acţiunea, având numele de cod RITA-CORBU, a fost organizată şi condusă de rezidentura din Ambasada României de la Bonn/Köln. Responsabil pen-tru acţiune era Ion GRECU, şef al contraspionajului CIE, secretar unu şi ataşat de presă al ambasadei. Ataşatul cultural LUPU avea misiunea de a deruta victima, de a o spiona după atac şi de a contracara suspiciunile la adresa Ambasadei României.

Cazul 2:

Un medic român, rudă apropiată a unui membru de rang înalt al Guvernului României, a venit în Germania Federală ca turist şi a cerut azil politic. În iunie 1984, uni-tatea de contraspionaj a CIE a primit ordinul de a-l depista pe refugiat şi de a-l aduce cu forţa înapoi în România. Operaţiunea urma să fie încheiată până la congresul Partidului Comunist Român din noiembrie 1984. Dacă operaţiunea ar fi eşuat şi refugiatul nu ar fi fost readus în România, un specialist urma să vină din România şi să-l asasineze. La Ambasada României s-a format un grup operativ sub conducerea directorului adjunct al CIE şi a şefului de secţie pentru Germania de Vest. În iunie 1984, o echipă de nouă persoane a început căutarea în Germania Federală, cei nouă fiind medici, reprezentanţi de companii şi ofiţeri CIE. Au fost activate numeroase persoane de con-tact din Germania Federală, în acţiunea de căutare fiind implicate, sub diverse pretexte, chiar şi autorităţile fede-rale germane. Persoanele responsabile pentru executarea acestei misiuni sunt:

- Constantin CIOBANU, consilier de ambasadă- Ion GRECU, secretar unu- Ioan Lupu, secretar unu

260 261

Cazul 3:

Cel târziu din octombrie 1983, CIE a pregătit, prin uni-tatea de diversiune C-428, un atentat la Radio Europa Liberă din München. Următorii ofiţeri de informaţii din cadrul Ambasadei României au avut misiunea de a spiona obiectivul şi împrejurimile sale:

- Constantin CIOBANU, consilier - Dan MIHOC, secretar doi, şeful biroului tehnic- Ion CONSTANTIN, secretar trei, şeful secţiei consu-

lare

În vara lui 1983, CONSTANTIN a primit ordin de la Bucureşti să culeagă informaţii detaliate în vederea unui atac cu bombă asupra postului Radio Europa Liberă. În urma deplasării sale la München din 11 şi 12 octombrie 1983, el a scris un raport de 13 pagini despre „obiectivul“ Europa Liberă. CIOBANU, în calitate de rezident, a confir-mat într-o anexă exactitatea raportului lui CONSTANTIN, pe care l-a verificat personal la faţa locului. În decembrie 1983, CONSTANTIN a participat la o şedinţă de pregătire de două zile la Bucureşti. Pentru verificarea informaţiilor i s-au prezentat şi rapoartele lui CIOBANU şi MIHOC despre obiectiv. El a primit ordin să obţină informaţii supli-mentare. În 1984, el a făcut încă două deplasări la München pentru completarea informaţiilor.

(…)

Bibliografie

Alexeyeva, Ludmilla. U.S. Broadcasting to the Soviet Union. New York: Helsinki Watch Committee, 1986.

Bagely, Kenneth H. Spy Wars: Moles, Mysteries, and Deadly Games. New Haven, CT: Yale University Press, 2007.

Browne, Donald R. International Radio Broadcasting: The Limits of the Limitless Medium. New York: Praeger, 1982.

Critchlow, James. Radio Hole-in-the-Head/Radio Liberty: An Insider’s Story of Cold War Broadcasting. Washington, DC: American University Press, 1995.

Deletant, Dennis. Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989. Londra, UK: Hurst & Company, 1995.

Dobson, Christopher, and Ronald Payne. The Carlos Complex: A Pattern of Violence. Londra: Hodder and Stoughton, 1977.

Follain, Jack. Jackal: The Complete Story of the Legendary Terrorist Carlos the Jackal. New York: Arcade, 1998.

Foreign Relations of the United States, 1945–1959: Emergence of the Intelligence Establishment. Washington, DC: Government Printing Office, 1996.

Frolik, Josef. The Frolik Defection: The Memoirs of an Intelligence Agent. Londra: Lee Cooper, 1975.

Gati, Charles. Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest and the 1956 Hungarian Revolt. Stanford, CA: Stanford University Press, 2006.

262 263

Grose, Peter. Operation Rollback: America’s Secret War Behind the Iron Curtain. Boston: Houghton Mifflin, 2000.

Hersh, Burton. The Old Boys: The American Elite and the Origins of the CIA. St. Petersburg, FL: Tree Farm, 2002.

Holt, Robert T. Radio Free Europe. Minneapolis: University of Minnesota Press, 1958. Jackson,

Wayne G. Allen Welsh Dulles as Director of Central Intelligence, February 26,

1953–November 29, 1961. CIA Historical Study, 1973. Kalugin, Oleg. The First Directorate: My 32 Years in

Intelligence and Espionage Against the West. New York: St. Martin’s, 1994.

Kostov, Vladimir. The Bulgarian Umbrella: The Soviet Direction and Operations of the Bulgarian Secret Service in Europe. New York: St. Martin’s, 1988.

Kovrig, Bennet. Of Walls and Bridges: The United States and Eastern Europe. New York: New York University Press, 1991.

Lendvai, Paul. The Bureaucracy of Truth: How Communist Governments Manage the News. Londra: Burnett, 1981.

Markov, Georgi. The Truth That Killed. Londra: Wiedenfeld and Nicholson, 1983.

Meyer, Cord. Facing Reality: From World Federalism to the CIA. New York: Harper and Row, 1980.

Michener, James A. The Bridge at Andau. New York: Random House, 1957.

Michie, Allan. Voices Through the Iron Curtain: The Radio Free Europe Story. New York: Dodd, Mead, 1963.

Mickelson, Sig. America’s Other Voice: The Story of Radio Free Europe and Radio Liberty. New York: Praeger, 1983.

Nelson, Michael. War of the Black Heavens: The Battles of Western Broadcasting in the Cold War. Syracuse, NY: Syracuse University Press, 1997.

Pacepa, Ion. Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief. Washington, DC: Regnery Gateway, 1987.

Parta, R. Eugene. Discovering the Hidden Listener: An Assessment of Radio Liberty and Western Broadcasting to the USSR During the Cold War. Stanford: Hoover Institution, 2007.

Price, James R. Radio Free Europe: A Survey and Analysis. Washington, DC: Congressional Research Service, Library of Congress, 1972.

Puddington, Arch. Broadcasting Freedom: The Cold War Triumph of Radio Free Europe and Radio Liberty. Lexington: University of Kentucky Press, 2000.

Seagrave, Sterling. Yellow Rain: A Journey Through the Terror of Chemical Warfare. Londra: Sphere, 1981.

Smith, Colin. Carlos: Portrait of a Terrorist. Londra: Andre Deutsch, 1976.

Sosin, Gene. Sparks of Liberty: An Insider’s Memoir of Radio Liberty. University Park: Pennsylvania State University Press, 1999.

Short, K.R.M., ed. Western Broadcasting Over the Iron Curtain. Londra: Croom Helm, 1986.

Starr, Richard F., ed. Public Diplomacy: USA versus USSR. Stanford, CA: Hoover Institution, 1986.

Tumanov, Oleg. Confessions of a KGB Agent. Chicago: Edition Q, 1993. Geständnisse eines KGB-Agenten. Berlin, Edition Q, 1993.

Urban, George. Radio Free Europe and the Pursuit of Democracy: My War within the Cold War. New Haven, CT: Yale University Press, 1997.

Warner, Michael, ed. CIA Cold War Records: The CIA Under Harry Truman. Washington, DC: CIA, 1994.

264 265

Washburn, Philo C. Broadcasting Propaganda: International Radio Broadcasting and the Construction of Political Reality. Westport, CT: Praeger, 1992.

Waugh, Billy. Hunting the Jackal. New York: HarperCollins, 2004.

Wettig, Gerhard. Broadcasting and Detente: Eastern Policies and Their Implications for East-West Relations. Londra: C. Hurst, 1977.

Wheland, Joseph G. Radio Liberty: A Study of Its Origins, Structure, Policy, Programming and Effectiveness. Washington, DC: Congressional Research Service, Library of Congress, 1972.

A

Alex, 205Alexei, 190Altschul, Frank, 32Andropov, Yuri, 165–167,

182Arsoff, Boris, 183Aziz, Maria, 69

B

„Balthasar“, 116, 117, 125Bandera, Ştefan, 167Bănuş, Max, 245Băsescu, Traian, 123Bellini, Giorgio, 63, 224, 227Bergel, Hans, 144Bernard, Noel, 54, 84, 86,

87, 92, 123, 139, 143–147, 233, 245

Blaga, Ştefan, 53, 229Boross, Peter, 72Bothwell, John, 189, 194Bradley, Ed, 157Brandt, Willy, 96Breguet, Bruno, 55–57, 59,

60, 73, 80, 81Burchard, John, 23

Index de nume propriiC

C., Adrian, 112–114„Carlos“, 45, 50, 52–54, 63,

72–75, 77–79, 213–216, 219, 220

Ceauşescu, Elena, 142, 143Ceauşescu, Nicolae, 74, 75,

83, 84, 90, 127, 139, 142, 143

Cebrikov, Viktor, 167Cifarelli, Alexandru, 245Ciobanu, Constantin, 150,

151, 259, 260Ciorănescu, George, 127Cismărescu, Mihai, 123,

245Ciurescu, Ilie, 236Clay, Lucius, 13, 27–30Clinton, Bill, 40Coman, Vasile, 89, 90Constantin, Ion, 151, 260Constantinescu, Emil, 41Cottenceau, Jean Claude,

106, 107, 110–112, 118, 245

Cummings, Richard, 198, 242Czechowicz, Andrej, 200,

201

266 267

D

Damian, N. colonel Securitate, 241

Danov, Rumen, 183De Fleurs, Alecu Rene, 246De Gaulle, Charles, 45Deaconescu, Ion, 52, 230Doichioiu, Radu, 97Dordea, 236Dulles, Allen, 17–19, 27,

262Dumitrescu, Cornel, 245

E

Eisenhower, Dwight D., 17, 29

Eisenhower, Milton, 38Elţîn, Boris, 40

F

Farid, Radwand, 69Favez, Adil Ahmed

(Carlos), 50Ferguson, Glenn, 105Fiodor, 201–205, Forsyth, Frederick, 45, 46Frunză, Victor, 93, 96,

98–100Fullbright, James W., 201

G

Gabany, Anelise, 245Georgescu, Emil Valer, 105

J

Jelev, Jelio, 157, 158Jivkov, Todor, 161–166,

168, 169, 174, 175, 182Johnson, Ross A., 5, 33

K

Kadar, Janos, 48, 228Kalman, Györgyi, 72, 73,

165–167, 170–172Kalughin, Oleg, 165–167,

170–172, 181, 182Karaiotov, Bogdan, 184Kennan, George F., 15, 16,

18, 19, 32Killian, James, 23„Konrad“, 120, 121Kopp, Magdalena, 47, 48,

50, 51, 53, 55, 62, 63, 69, 70, 71, 73, 78, 80, 81, 214, 220

Kostov, Vladimir, 170, 174, 175, 178–181, 262

Kotsev, Vasili, 180Kriucikov, Vladimir,

165–167, 182Krouleva Ani, 184

L

Larretxea, Jose Maria, 59, 81, 110–112

Layani, Freddy, 106, 107, 110–112, 118, 245

Le Carré, John, 7

Georgescu, Vlad, 92, 123–127, 130, 133, 134, 137, 138

Gheorghiev, Antoni, 185Golubev, Serghei, 167, 168,

170, 171Goma, Paul, 145, 152Gorbaciov, Mihail, 40, 139Grecu, Ion, 151, 259Green, Christopher, 177,

186Grew, Joseph C., 17, 28Groven, Luc Edgar, 57, 61,

74, 222Gullino, Francesco, 157,

183–186Gundarev, Victor P., 188,

189, 193, 194

H

Hakam, Abul, 217, 220„Harry“, 134Hartmann, comisar de

poliţie, 105, 132Havel, Vaclav, 186Hristov, Hristo, 186Hruşciov, Nikita, 55, 145Hurezeanu, Emil, 126, 129,

134–136, 141, 142

I

Iliescu, Ion, 43, 44Ioanid, Ion, 245Iorga, Nicolae, 88, 146Iura, 202–204

Leontie, 89LeVaye, George, 168, 178Lieven, Anatol, 134„Lilly“, 50, 78, 214, 219, 220Luchian, Eugen, 116Lupu, Ioan, 151, 259

M

Macău, lt.col. Securitate, 90, 248

Măgură, Aurora, 144Măgură, Ioana, 86, 92, 144,

246, 247Măgureanu, Virgil, 74–79,

118, 119Mallios, Michael, 81Mandache, Gheorghe, 231Marin, Yuri, 205„Marina“, 205–209Markham, James, 192Markov, Annabel, 158, 185Markov, Gheorghi, 157–

161, 163, 165, 168–170, 172, 173, 175–179, 181–187

Markov, Nikola, 160, 168, 169, 173

Marshall, George, 16Martinez Torres, Andreas

Carlos, 45Meri, Lennart, 39Mielke, Erich, 64Mihoc, Dan, 150, 151, 260Minarik, Pavel, 200, 201Monteverde, Lopez de, 74, 223Moukharbal, Michel, 45

268 269

Munteanu, Neculai Constantin, 141, 142

N

Neiber, Gerhard, 64, 65Nestor, Rateş, 5, 90, 124Nica, Sergiu, 52–55, 62, 81,

215, 229Niţescu, Andrei, 53, 215Niesewand, Peter, 45, 46

O

Orescu, Şerban, 95, 109, 110, 152

P

Pacepa, Ion Mihai, 51–53, 76, 116, 117, 125–127, 130, 133, 138, 143, 229, 230, 243, 263

Pană, Alexandru, 89Parta, Gene, 132Pell, Gene, 126, 128–133,

137Penescu, Nicolae, 145, 152Petresevitis, Andras, 66, 67Pfeiller, Viktor, 89, 117,

118, 237„Piccadilly“, 157, 183, 184Pleşiţă, Nicolae, 53, 81,

151, 152, 230–232Pluchinsky, Dennis, 130Polizu, Alexandra, 246Pop, Leonida, 108, 109

Stoianov, Dimitar, 165, 166, 182

Stroescu, Nicolae, 75Surov, Ivan, 168

Ş

Şerban, Ion, 231Şora, Mariana, 236

T

Tigrid, Pavel, 20, 25, 26Tiseanu, I., 91, 144, 247,

248Todorov, Vladimir, 180, 181Tofan, Liviu, 5, 245Totoescu, Aurelian, 98, 99,

108Toto-Kramer, Anna Louise,

81„Trout“, 97, 100, 103Truman, Harry S., 5, 12,

14, 17, 27–29, 37, 263Tudor, colonel Securitate,

113Tumanov, Alexander V.,191 Tumanov, Igor A., 191Tumanov, Oleg, 188, 189,

192–211, 263Tumanova, Evdochina A., 191

Popa, Gheorghe, 236Popov, 168, 169Postelnicu, Tudor, 53, 136,

229–231Pulda, Maria, 61

R

Răceanu, Mircea, 139, 140Rafael, Edgar, 235, 245Raţiu, Ion, 142Ramirez Sanchez, Ilich, 44,

45, 47, 73, 76, 79, 219, 243

Rubin, Boris,107, 108Reagan, Ronald, 39Rebet, Ivan, 167Redei, Miklos, 67Regele Mihai, 55, 127, 142Rita-Corbu, 259Rusch, Radu, 96–103, 106,

108

S

Sargent, Howland, 37Savov, Stoian, 180, 181Scheibling, Rene, 51, 89Schmidt, Helmut, 50Schneider, Heinrich, 227,

228Simeonov, Vladimir, 179Solomon, Alexandru, 9, 82Stamatoiu, Aristotel, 232„Steve“, 50, 58, 73, 217, 219Stoianov Petar, 41, 185,

186

U

Urban, George, 34, 35, 263Ursu, Doru Viorel, 78Usatov, 165Utreh, Pierre, 107

V

Varga, Joszef, 65Vlad, Iulian, 53, 229Voinea, Dan, 81Vulcu, Mihai Corneliu,

98,103

W

Walesa, Lech, 42Walid, Wattar, 69Webb, James, 23Weinrich, Johannes, 50,

51, 53–62, 65, 66, 68, 69, 71, 73, 80, 217, 219, 220, 227

Wielspuetz, Siegfried, 128, 129

Wisner, Frank, 16, 18, 19ZZagoneanu, Gheorghe, 232Zăpârţan, Vasile, 89

CuprIns

Cuvânt de mulţumire ........................................................... 5Prefaţă .................................................................................. 71. Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea – Geneza ........ 112. Ultimul tangou la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Europa Liberă ...................................... 433. Nume de cod „Iago“: tentativele de asasinare a lui Emil Georgescu ........................................................ 834. „Bastardul“: Povestea lui Vlad Georgescu ....................... 1235. „Şacalul“ (Noel Bernard), „Cobra“ şi „Eterul“ ................. 1396. Nume de cod „Piccadilly“: Asasinarea lui Gheorghi Markov ........................................................ 1577. Agentul KGB Oleg Tumanov ........................................... 188

Anexa A ................................................................................. 213Anexa B ................................................................................. 225Anexa C ................................................................................. 229Anexa D ................................................................................ 233Anexa E ................................................................................. 242Anexa F ................................................................................. 247Anexa G ................................................................................ 249Anexa H ................................................................................ 258

Bibliografie ........................................................................... 261Index de nume proprii .......................................................... 265

01. Contele de Monte-Cristo, vol. 102. Contele de Monte-Cristo, vol. 203. Contele de Monte-Cristo, vol. 304. Contele de Monte-Cristo, vol. 405. Regina Margot, vol. 106. Regina Margot, vol. 207. Doamna de Monsoreau, vol. 108. Doamna de Monsoreau, vol. 209. Doamna de Monsoreau, vol. 310. Cei Patruzeci şi Cinci, vol. 111. Cei Patruzeci şi Cinci, vol. 212. Cei trei muschetari, vol. 113. Cei trei muschetari, vol. 214. După douăzeci de ani, vol. 115. După douăzeci de ani, vol. 216. Vicontele de Bragelonne, vol. 117. Vicontele de Bragelonne, vol. 218. Vicontele de Bragelonne, vol. 319. Vicontele de Bragelonne, vol. 420. Laleaua neagră l Aventurile lui Lyderic

01. Fraţii Karamazov, vol. 102. Fraţii Karamazov, vol. 203. Amintiri din casa morţilor l Jucătorul04. Idiotul, vol. 105. Idiotul, vol. 206. Însemnări din subterană l Eternul soţ07. Crimă şi pedeapsă08. Adolescentul09. Dublul l Oameni sărmani10. Umiliţi şi obidiţi11. Demonii, vol. 112. Demonii, vol. 2

Colecţia Alexandre Dumas

Colecţia F.M. Dostoievski

BIBLIOTECA

BIBLIOTECA

BIBLIOTECA

BIBLIOTECA

Tehnoredactor: Puiu EnacheCorectori: Adriana Popescu Cristina TeodorescuCoperta: Marian Simon

S.C. Adevărul Holding S.R.L., Str. Fabrica de Glucoză nr. 21, sector 2, Bucureşti. Telefon: 021.407.76.38; Fax: 021.407.76.42

Director general: Peter L. ImreDirector general adjunct: Andrei Ştefan

Divizia CARTE

Director: Oana Cruceanu Director executiv: Carmen DincăDirector editorial: Daniel EberhatProject manager: Alina Drăguş

Tipar executat de FED Print SA

Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate exclusiv Editurii S.C. Adevărul Holding S.R.L. Reproducerea parţială sau integrală a textului fără acordul editurii este interzisă şi va fi pedepsită conform legilor în vigoare.