I.1. Justita in epoca straveche Strămoşii poporului nostru – dacii şi romanii – care ne-au determinat etnogeneza, ne-au transmis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.Izvoarele atestă că, începînd din sec. V î. Hr., geto-dacii, care constituiau cea mai importantă ramură în sînul etniei trace, erau împărţiţi în mai multe triburi ce aveau teritorii distincte, însă unitare sub raportul formelor de cultură. În secolele III-I î. Hr. se menţionează existenţa şi a uniunilor de triburi. În cadrul lor, atribuţiile de conducere socială şi, respectiv, dreptul de a decide în toate privinţele aparţineau poporului înarmat, pentru faptul că acesta îşi expunea viaţa în luptă. Adunarea poporului alegea în fruntea triburilor şi a uniunilor de triburi dacice un şef militar pe care tot adunarea îl putea revoca. Şeful militar, ca primul între egali, exercita atribuţiile încredinţate de adunarea poporului, împărţind puterea cu căpetenia religioasă. Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere. Dovadă este faptul că membrii societăţii formulau regulile în versuri şi le învăţau cîntîndu-le, ca semn de ataşament, chiar de afecţiune, faţă de ele. Gîndirea juridică în perioada străveche purta amprenta mentalităţii participative, în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate are loc cu concursul forţelor supranaturale. Mentalitatea participativă explică felul în care se realiza şi se distribuia justiţia. De exemplu, dacă regele suferea de vreo boală, se considera că unul dintre supuşii săi a jurat strîmb pe zeităţile palatului regal. În scopul descoperirii celui vinovat erau chemaţi ghicitori. Dacă cel
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
I.1. Justita in epoca straveche
Strămoşii poporului nostru – dacii şi romanii – care ne-au determinat etnogeneza, ne-au transmis
totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.Izvoarele
atestă că, începînd din sec. V î. Hr., geto-dacii, care constituiau cea mai importantă ramură în sînul
etniei trace, erau împărţiţi în mai multe triburi ce aveau teritorii distincte, însă unitare sub raportul
formelor de cultură. În secolele III-I î. Hr. se menţionează existenţa şi a uniunilor de triburi.
În cadrul lor, atribuţiile de conducere socială şi, respectiv, dreptul de a decide în toate privinţele
aparţineau poporului înarmat, pentru faptul că acesta îşi expunea viaţa în luptă. Adunarea poporului
alegea în fruntea triburilor şi a uniunilor de triburi dacice un şef militar pe care tot adunarea îl putea
revoca. Şeful militar, ca primul între egali, exercita atribuţiile încredinţate de adunarea poporului,
împărţind puterea cu căpetenia religioasă.
Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită
fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere. Dovadă este faptul că membrii
societăţii formulau regulile în versuri şi le învăţau cîntîndu-le, ca semn de ataşament, chiar de
afecţiune, faţă de ele. Gîndirea juridică în perioada străveche purta amprenta mentalităţii participative,
în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate are loc cu concursul forţelor supranaturale.
Mentalitatea participativă explică felul în care se realiza şi se distribuia justiţia.
De exemplu, dacă regele suferea de vreo boală, se considera că unul dintre supuşii săi a jurat
strîmb pe zeităţile palatului regal. În scopul descoperirii celui vinovat erau chemaţi ghicitori. Dacă cel
indicat de către cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar
dacă răspunsul acestora concorda cu al primilor trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile lui intrau în
stăpînirea celor dintîi ghicitori.
În caz contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori şi, dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un
răspuns greşit, aceştia plăteau cu capul greşeala lor.
După formarea statului geto-dac, puterea supremă era deţinută de către rege. Iar puterea judecătorească
era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. Astfel, pe timpul statului centralizat, întemeiat de regele
Burebista (aproximativ anii 82–44 î. Hr.), Deceneu, mare preot, era concomitent şi vicerege însărcinat
cu executarea justiţiei, fiind judecătorul suprem.
În legătură cu instanţele judiciare, o inscripţie veche aminteşte despre un colegiu al celor care
„introduceau” procesele, în general civile, în instanţă pentru a fi judecate în termen scurt. Deşi
atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate de către organele statului, în practică, mai ales în cazurile
de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sîngelui. Unele texte atestă
folosirea duelului judiciar ca mijloc de tranşare a litigiilor.
La aceste etape iniţiale de evoluţie a dreptului, justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii,
iar hotărîrile adoptate de judecători erau considerate infailibile. Astfel, la origini, nici nu putea fi
concepută existenţa unor mijloace procesuale pentru modificarea sau anularea hotărîrilor judecătoreşti.
După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), noii stăpînitori, urmărind să-şi consolideze poziţia,
au introdus propria administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane sau
romanizate din tot Imperiul.
După împăratul Romei, cea mai mare competenţă asupra tuturor locuitorilor provinciei Dacia o
avea guvernatorul, căruia îi erau acordate atribuţii de ordin politic, judecătoresc, administrativ etc.
Procedura de judecată în Dacia era aceeaşi ca şi în celelalte provincii imperiale romane. Astfel,
cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulare. Guvernatorul sau reprezentantul
său trimitea părţile, după ce le dădea formula în faza în iure, la un judecător care statua în faza in
judicio.
Totuşi, guvernatorul putea judeca personal pricinile, fără a le mai trimite la un judecător.
Această procedură, care îşi făcea apariţia în provincii, a fost numită extra-ordinem; în cazul în care
sentinţa prevedea pedeapsa capitală, condamnatul putea face apel la Roma.
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.
Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formula de judecată, trimiţînd pricina spre
soluţionare unui judecător unic sau unor judecători multipli. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un
peregrin, acesta din urmă obţinea pentru durata procesului calitatea de cetăţean roman. În materie
penală, guvernatorul putea să condamne la moarte pe locuitorii provinciei. Atunci însă cînd era vorba
de un fruntaş din rîndul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi dată decît de împăratul Romei.
I.2. Justitia in Evul Mediu
În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărîrile după ce
seconsulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau clasa feudală
(instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite concentrarea excesivă a puterii).
Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de aceea ele erau puse în sarcina
organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi sub controlul domnului.
Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a doua jumătate a
secolului XVIII – de departamente), de anumiţi dregători centrali sau locali (în baza funcţiei pe care o
deţineau sau a unei delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia
orăşenească), de stăpînul feudal (laic sau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de sub puterea lui, de
„oamenii buni şi bătrîni” (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia ecleziastică), precum şi de către
Biserică, fără a înlătura judecarea domnească, în cauzele civile sau penale legate de canoane.
Părţile în litigiu puteau ele însele să-şi aleagă boieri-judecători, care să judece cauza lor.În
epoca medievală, procedura de judecată nu s-a diferenţiat în justiţie civilă şi penală, de aceea n-au
existat instanţe speciale de judecată. Doar în puţine cazuri legea prevedea pornirea din oficiu a
procesului; deschiderea acestuia avea loc, de regulă, în baza reclamaţiei părţii lezate.
Oamenii liberi şi persoanele juridice puteau beneficia de serviciile justiţiei, iar cei dependenţi –
numai în procesele în care se punea în discuţie starea lor de dependenţă. Robii erau reprezentaţi de
stăpînii lor. Femeia necăsătorită sau văduvă avea capacitatea procesuală, iar cea măritată trebuia să fie
asistată de către bărbat sau reprezentată de acesta.
Chemarea în judecată se făcea verbal sau printr-o petiţie scrisă. Instanţa sesizată fixa termenul
de înfăţişare: la primul termen, ca şi la cele următoare, se ascultau susţinerile părţilor, se administrau
probele şi apoi se proceda la judecarea propriu-zisă. Cele mai des folosite mijloace de probă erau:
mărturisirea învinuitului, depoziţiile martorilor, cojurătorii, jurămîntul, blestemul sau cartea de blestem,
înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, informaţiile personale ale judecătorului.
Cojurătorii erau persoanele, iniţial din aceeaşi categorie socială cu partea din proces pentru care
jurau, mai tîrziu cu precădere boieri, chemaţi să afirme existenţa unui drept sub prestare de jurămînt. Ei
erau indicaţi de domn, fie numeric (de obicei 6 sau 12 pentru cauzele mici, 24 sau 28 pentru cauzele
mari), fie nominal. În procesele penale ei jurau cu privire la reputaţia unei persoane parte din proces, iar
în cele civile cercetau obiectul litigiului şi arătau de partea cui este dreptatea.
Hotărîrea se dădea conform jurămîntului lor. Cojurătorii nu erau martorii de azi; ei nu veneau să
depună mărturii asupra veracităţii vreunui fapt pentru ca, pe baza depunerii lor, să se judece dreptatea
cauzei. Prin însuşi faptul că s-au găsit în sprijinul unei persoane 6, 12, 24 sau 28 de cojurători, după
natura afacerilor, toţi de aceeaşi condiţie socială cu aceea a persoanei în folosul căreia jurau, dreptul era
considerat că există. Astfel, această probă era mai puternică decît actele scrise.
Partea care a pierdut procesul putea să ceară rejudecarea pe baza unei noi probe, cu un număr
dublu de cojurători faţă de cel anterior.
Probele despre care s-a vorbit mai sus au evoluat atît ca structură, cît şi ca importanţă; cojurătorii
dispăruseră spre sfîrşitul perioadei medievale, iar blestemul cu semnificaţii magico-religioase era
folosit din ce în ce mai rar; în schimb, înscrisurile se administrau pe o scară tot mai largă, iar mărturiile
evoluau spre o instituţie modernă.
Instrumentarea procesului nu era neapărat consemnată în acte scrise. În procesele penale,
cercetarea se făcea, de obicei, de către judecătorul ce soluţiona pricina, iar şedinţele de judecată se
desfăşurau, de regulă, în public. Rezultatul procesului era consemnat într-o hotărîre („carte de
judecată”) sau o într-o încheiere a Divanului (anaforá). Aici se menţionau numele părţilor litigante,
dacă ambele au fost prezente la judecată ori dacă au fost reprezentate prin avocaţi; de asemenea, se
arătau obiectul plîngerii, susţinerile părţilor, probele administrate, soluţia dată şi confirmarea
domnească a acesteia.Concepţia care stătea la baza procedurii judiciare era ca judecata să se realizeze
„după lege şi dreptate”. Legea sau obiceiul era Legea Ţării, iar dreptatea era morala epocii, conştiinţa
juridică, aceea care trebuie să vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a
legii. Nu exista apel sau alte trepte de jurisdicţie, iar părţile nemulţumite de hotărîrea dată puteau să
redeschidă procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat superioare, inclusiv la sfatul domnesc şi
la domnul ţării.
Dreptul medieval nu a cunoscut autoritatea de lucru judecat, formulată ca principiu, ceea ce
menţinea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare. În această situaţie, domnii au încercat să
îngreuneze redeschiderea proceselor, dînd hotărîri în care se specifica plata unei amenzi de către partea
care va cere revizuirea soluţiei judecătoreşti.
Pentru menţinerea aceleiaşi securităţi juridice, adică pentru asigurarea stabilităţii hotărîrilor,
cîştigătorul procesului putea depune în visteria domnească, sau în mîna dregătorilor care judecaseră, o
sumă de bani, urmînd ca, în caz de rejudecare, partea care a pierdut procesul să-i înapoieze
cîştigătorului suma depusă.
La judecarea proceselor civile şi a celor penale se conduceau de dreptul cutumiar, constituit din
obiceiurile pămîntului, care evoluau în permanenţă, şi de dreptul scris, care este numit în istorie prin
două noţiuni: pravilă şi lege. Pravilă este legea canonică, iar lege este legea obişnuită pentru materiile
ordinare.
Există o mare controversă cu privire la prima lege scrisă. Majoritatea autorilor susţin că primul
nostru cod a fost Codul lui Alexandru cel Bun. În sprijinul acestei păreri se citează un pasaj foarte
cunoscut din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir: „Ce fel de pravile au fost în Dacia în
eseurile vechi este neştiut, pentru tăcerea istoricilor.
Însă, dintru asemănarea obiceiului, de pe la celelalte popoare barbare, putem să presupunem,
cum că voia Domnului şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă. Şi pentru aceia, Alexandru
Despotul cel dintîi al Moldovei, pe care locuitorii l-au numit cel Bun, pentru faptele lui cele mari, voind
să vindece rana aceasta, au primit de la împăraţii Ţarigradului, cu coroana crăiască împreună, şi legile
greceşti, care erau în cărţile lui Balsamon, şi din cărţile acelea, prea lungi, au scos numai aceia ce este
acum, legea Moldaviei”.
Primul domn necontestat, care a făcut codul scris în Moldova, este Vasile Lupu. Astfel, condica
lui Vasile Lupu, scrisă în 1646, este un rezumat, o traducere a Basilicalelor şi a legilor canonice ale lui
Aristin. Odată cu începerea epocii fanariote, legiuirile marilor voievozi au căzut în desuetudine, în
neaplicare; a început epoca de jaf, de nedreptate. Jalea ţărilor era aşa de mare sub domnia fanariotă,
încît chiar şi domnii fanarioţi au considerat că este necesar şi în interesul domniilor lor să dea acestor
provincii legi scrise aşa cum fusese în trecut. Ca urmare, în Moldova, Alexandru Moruzi Voievod l-a
însărcinat în 1804 pe Toma Carra să facă o traducere a manualului lui Armenopol.
După publicarea traducerii, voievodul a considerat că această legiuire nu este în conformitate cu
nevoile Moldovei, nici nu era cunoscută în Moldova, de aceea l-a însărcinat pe Toma Carra să facă un
fel de carte de drept civil şi penal, servindu-se de Basilicale, după modelul Institutelor lui Iustinian. În
1806 Toma Carra a scris prima carte asupra persoanelor.
I.3. Justitia in Basarabia in Epoca Moderna
I.3.1. Justiţia sub Imperiul Ţarist
Formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm destul de lent, din cauza mai
multor factori, inclusiv a dominaţiei otomane în Moldova. Pe teritoriul Principatului Moldova dintre
Prut şi Nistru, redenumit Basarabia, organizarea unui sistem de stat modern fusese şi mai mult întîrziată
ca urmare a încorporării acestuia în anul 1812 în componenţa Rusiei.
Or, izvoarele atestă că justiţia rusă, ca formă de organizare, nu era superioară celei din Moldova
de pînă la 1812, ci dimpotrivă, în multe privinţe era inferioară, fiind caracterizată prin menţinerea
principiilor şi instituţiilor medievale. De asemenea, este de menţionat că la sfîrşitul sec. al XVIII-lea
Imperiul Rus, de altfel ca şi cel German, nu avea un Cod civil, spre deosebire de celelalte ţări din
Europa.
În primele legi de guvernare a Basarabiei, ţarismul a păstrat temporar majoritatea instituţiilor juridice
tradiţionale ale provinciei. Prin Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia,
din 23 iulie 1812, justiţia era înfăptuită în baza regulilor vechi de unul dintre cele două departamente
ale administraţiei civile, instituite în provincie.
Departamentul I al guvernului provincial amintea după structură şi competenţă divanul
Moldovei. În judeţe, funcţiile judecătoreşti erau exercitate de ispravnici. Prin Aşezămîntul din 1818 au
fost reglementate mai detaliat instanţele de judecată şi procedura judiciară. Astfel, justiţia era înfăptuită
de judecătoriile judeţene, de Curtea Civilă şi Penală provincială şi de Consiliul Suprem, ca instanţă
judiciară supremă în Basarabia. În anii ΄20 ai sec. al XIX-lea, în Basarabia a fost înfiinţat un număr
mare şi variat de instanţe de judecată, care se bazau pe principiul medieval al judecătoriilor, pe stări şi
care depindeau în mare măsură de organele administrative.
Existau instanţe de judecată generale şi instanţe de judecată pentru anumite categorii de
persoane (de exemplu, infracţiunile săvîrşite de nobili şi funcţionari erau examinate de Consiliul
Suprem, cele săvîrşite de orăşeni şi negustori – în magistraturi, iar pentru ţărani existau judecătorii
săteşti).
Instanţele de judecată se divizau şi după categoriile de infracţiuni pe care le examinau: infracţiunile
legate de vrăjitorie, infracţiunile legate de nerespectarea drepturilor părinteşti din partea copiilor,
infracţiunile săvîrşite în urma unor întîmplări nefaste erau examinate de Tribunalul de Conştiinţă;
infracţiunile contra familiei – de dicasteria din Chişinău; iar unele pricini penale cum erau furturile
mici, pricinuirea leziunilor corporale uşoare etc. erau date în competenţa judecătoriilor de zemstvă.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării procedurii cauzelor
comerciale de procedura civilă generală. La 1 aprilie 1819, prin decret imperial, la Reni a fost
înfiinţată Judecătoria Comercială pentru Provincia Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut
de Aşezămînt. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 2 septembrie 1824, Judecătoria Comercială din
Reni a fost transferată la Izmail, iar competenţa acesteia a fost limitată doar asupra oraşelor Reni,
Akerman, Chilia şi Izmail. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 16 martie 1837 competenţa
Judecătoriei Comerciale din Izmail a fost extinsă pe întreg teritoriul Basarabiei.
În martie 1857, după războiul din Crimeea şi retrocedarea, conform Tratatului de la Paris, a
judeţelor de sud ale Basarabiei (Izmail, Cahul şi Bolgrad) în componenţa Moldovei, precum şi în baza
dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 ianuarie 1857, Judecătoria Comercială din Izmail, cu o nouă
denumire – Judecătoria Comercială a Basarabiei – a fost transferată în Chişinău unde a activat pînă în
1898.
Instanţele de judecată erau dependente încă în mare măsură de organele administrative. În acest
sens, este de menţionat că guvernatorul avea dreptul să se amestece în problemele judecătoreşti, avea
atribuţia să confirme hotărîrile judiciare, să desemneze în funcţii judecătoreşti.
Hotărîrile instanţelor de judecată puteau fi contestate cu apel şi revizuire. Instituţia recursului nu
era cunoscută, ea fiind instituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea prin statutele judecătoreşti din 20
noiembrie 1864.
Pînă la adoptarea Aşezămîntului din 1818, Adunarea comună a departamentelor guvernului provincial
a exercitat şi funcţiile instanţei de apel în Basarabia. După introducerea, în 1816, a instituţiei
rezidentului imperial, cererile de apel în cauzele penale trebuiau să fie sancţionate de rezident şi mai
apoi puteau fi rejudecate de Adunarea comună a departamentelor.
După adoptarea Aşezămîntului din 1818, hotărîrile luate de judecătoria judeţeană, cu excepţia
celor privind litigiile ce aveau ca obiect sume neînsemnate de bani sau fapte mai puţin grave, puteau fi
contestate cu apel în Curţile Civilă şi Penală provinciale. Hotărîrile Curţilor Civile şi Penale puteau fi
contestate în Consiliul Suprem.
Persoanele nemulţumite de hotărîrile Consiliului Suprem puteau cere Consiliului de Stat al Rusiei, prin
intermediul ministrului justiţiei sau al procurorului general, anularea lor. Din 1822 deciziile pronunţate
de Consiliul Suprem în pricini civile puteau fi atacate cu apel în Comitetul Provizoriu înfiinţat la
Petersburg. Prin crearea acestui Comitet, Consiliul Suprem al Basarabiei a fost lipsit de calitatea sa de
instanţă judecătorească supremă a provinciei. Potrivit Ukazului din 03 august 1825, hotărîrile Curţii
Civile Basarabene puteau fi atacate cu apel în Departamentul II al Senatului Imperiului Rus, care
devenea instanţă de apel şi revizuire pentru hotărîrile pronunţate de instanţele de judecată din
Basarabia.
Comitetul Provizoriu, fondat la 16 martie 1822, a fost dizolvat. Departamentul II al Senatului
Imperiului Rus trebuia să se conducă în examinarea cauzelor penale de legislaţia rusă, iar a cauzelor
civile – de legile şi obiceiurile locale. Părţile puteau exercita apel în conformitate cu legislaţia rusă, nu
mai tîrziu de un an de la luarea hotărîrii. Curtea Civilă trebuia să expedieze cererea de apel împreună cu
materialele dosarului, traduse în limba rusă, anexînd la ele şi extrase din legile locale după care s-a
condus la luarea deciziei, precum şi lista dovezilor invocate de apelant în susţinerea apelului.
Hotărîrile judecătoreşti puteau fi contestate cu revizuire de către guvernator şi procuror. În caz
de admitere a revizuirii, judecarea din nou a cauzei se făcea exclusiv în baza noilor extrase şi rapoarte,
fără citarea părţilor şi fără examinarea materialelor dosarului.
La 20 noiembrie 1864, ţarul Rusiei a semnat patru acte legislative cu privire la reforma judecătorească,
prin care, la 20 decembrie, acelaşi an, a fost desfiinţată Curtea Civilă, iar în 1869 a fost desfiinţată şi
Curtea Penală a Basarabiei.
Reforma judecătorească din Rusia a adus cu sine în Basarabia apariţia Curţii cu juraţi care, atît
prin caracterul activităţii sale, cît şi prin componenţa ei, se deosebea de alte forme de participare a
elementului nespecializat în executarea justiţiei. Curtea cu juraţi era constituită din judecători de
profesie şi din 12 juraţi, care erau cetăţeni cu drept de vot. Participarea obligatorie a juraţilor se cerea la
examinarea cauzelor privind infracţiunile pentru care se prevedea ca pedeapsă degradarea civică şi
infracţiunile privind proprietatea, familia etc.
Curtea cu juraţi nu era o instituţie independentă, ci doar o secţie din cadrul Judecătoriei
Districtuale Chişinău, care judeca atît cauzele civile, cît şi cele penale. Instanţa de apel pentru
Judecătoria Districtuală era Curtea de Apel din Odesa.
Tot în urma reformei, au fost înfiinţate şi judecătoriile locale de pace, care se structurau în:
1) Judecătoria de Pace de Sector; 2) Congresul Judecătoriilor de Pace. În competenţa civilă a
judecătoriilor de pace intrau acţiunile privind executarea contractelor, litigiile vizînd bunurile mobiliare
în valoare de pînă la 50 de ruble, repararea prejudiciului în mărime de pînă la 500 de ruble, restabilirea
posesiei în cazul în care din momentul deposedării au trecut nu mai mult de şase luni. În competenţa
penală a Judecătoriilor de pace intra examinarea cauzelor penale, dreptul de a aplica arestul şi alte
măsuri.
Sentinţele de condamnare, pronunţate de către judecătorul de pace, puteau fi atît revocabile, cît
şi definitive. Chestiunile vizînd desfacerea căsătoriilor intrau în competenţa Bisericii, care avea pentru
asemenea cauze un consistoriu special, ale cărui decizii urmau să fie confirmate de Sfîntul Sinod din
Petersburg. Din numărul total al judecătorilor de pace judeţeni era constituit Congresul Judecătorilor de
Pace, care era convocat periodic, sub preşedinţia unui judecător anume desemnat ori sub acea a
mareşalului nobilimii din judeţul respectiv. Congresul Judecătorilor de Pace era totodată şi instanţă de
apel în judeţ, iar în cazul dosarelor mai puţin complexe – şi instanţă de casaţie pentru hotărîrile
judecătorilor de pace de sector.
La 8 aprilie 1869, cînd a fost aprobat statul de personal al Judecătoriei Districtuale Chişinău, au
fost aprobaţi şi cei 16 judecători de instrucţie (patru judecători pentru Chişinău şi cîte doi judecători
pentru fiecare judeţ). Judecătorii de instrucţie aveau subordonare triplă: ei efectuau ancheta fiind în
subordinea procurorului, dar examinau plîngeri şi demersuri fiind în subordinea Judecătoriei
Districtuale şi Curţii de Apel.
Ei puteau recurge la ajutorul organelor de poliţie şi al celor militare, fără însă a încredinţa
acestor organe efectuarea anchetei preliminare. Instituţiile judecătorilor de pace au fost suprimate în
1889, cu excepţia celor din cîteva oraşe mari, printre care şi Chişinău, iar în 1892 în locul lor a fost
introdusă instituţia şefilor de zemstvă, cu funcţii atît administrative, cît şi judiciare. Congresul
Judecătorilor de Pace a fost înlocuit cu Congresul Şefilor de Zemstvă din Chişinău, condus de
mareşalul nobilimii. Congresul examina litigiile fiscale, patrimoniale şi băneşti, reclamaţiile cu privire
la drumurile proiectate şi construite peste pămînturile ce constituiau proprietate privată. Congresul
Şefilor de Zemstvă a funcţionat pînă în anul 1918, avînd ca instanţă de recurs Senatul Imperiului Rus
cu sediul la Sankt Petersburg.
I.3.2.Justiţia după 1918
Devenind parte integrantă a României, Basarabia a avut aceleaşi organe judiciare ca şi întregul Regat.
Cele două sisteme de organe judecătoreşti (locale şi generale) au fost înlocuite cu unul. În fiecare judeţ
a fost înfiinţat cîte un tribunal, iar în sectoare funcţionau judecătoriile de pace. Curtea de juraţi a
continuat să funcţioneze şi după 27 martie 1918.
Formarea listelor de juraţi ţinea de competenţa prefecţilor judeţelor. Listele trebuiau aduse la
cunoştinţa publică. În afară de aceasta, legislaţia românească prevedea posibilitatea atacării înscrisurilor
din aceste liste în instanţa de contencios administrativ.
La Chişinău a fost înfiinţată Curtea de Apel, care examina cauzele civile, penale şi cele de
contencios administrativ. În calitate de instanţă de recurs pentru toate instanţele din Basarabia era Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie cu sediul la Bucureşti.
Acest sistem judecătoresc a funcţionat, cu aplicarea legislaţiei româneşti, pînă la 28 iunie 1940, cînd
Basarabia a trecut în componenţa Uniunii Sovietice. Formarea Republicii Autonome Sovietice
Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.)
Pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului, prin hotărîrea din 12 octombrie 1924, Comitetul
Executiv Central al R.S.S. Ucrainene a format R.A.S.S.M. care a funcţionat în baza legilor Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene. Iar prin hotărîrea Comitetului Executiv Central al Ucrainei şi Sovietului
Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. din 27 martie 1925, a fost fondată Judecătoria Principală a
R.A.S.S.M., judecătoriile norodnice raionale şi orăşeneşti.
I.3.3. Justiţia în perioada sovietică
Încorporarea Basarabiei în Uniunea Sovietică şi formarea prin Legea Sovietului Suprem al U.R.S.S. din
2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, a marcat trecerea la o nouă etapă. Prin
decretul din 2 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a învestit Judecătoria
Principală a fostei R.A.S.S.M., pînă la constituirea Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., cu dreptul de a
funcţiona ca Judecătorie Supremă a republicii unionale.
Modul de organizare şi competenţele Judecătoriei Supreme a republicii unionale erau
reglementate de Legea U.R.S.S. „Cu privire la organizarea judecătorească a U.R.S.S., a republicilor
unionale şi a celor autonome” din 16 august 1938.
Potrivit decretului Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 26 decembrie 1940, în partea stîngă a
Nistrului continuau să existe judecătorii norodnice (raionale şi orăşeneşti), în partea basarabeană, în
judeţe, care se transformaseră în ocruguri, funcţionau judecătoriile de ocrug, iar în fostele plase,
devenite raioane – judecătoriile de sector.
Instanţa cea mai înaltă era Judecătoria Supremă a R.S.S.M., care avea atribuţiile instanţei de
fond pe cauzele civile şi penale de importanţă majoră şi ale instanţei de casaţie şi revizuire pe cauzele
examinate de judecătoriile de ocrug şi de cele norodnice. Judecătoria Supremă avea şi funcţia de
control judiciar asupra tuturor instanţelor judiciare de pe teritoriul R.S.S.M. Iar prin Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 14.12.1940 a fost prevăzut ca, pînă la adoptarea
codurilor unionale, pe teritoriul R.S.S.M. să fie aplicate codurile ucrainene.
În Constituţia R.S.S.M., aprobată prin Legea din 10 februarie 1941, a fost prevăzut că justiţia în
R.S.S.M. se înfăptuieşte de Judecătoria Supremă a R.S.S.M., de judecătoriile norodnice şi de instanţele
specializate, înfiinţate prin hotărîrea Sovietului Suprem al U.R.S.S. În calitate de instanţă specializată, a
fost constituit Arbitrajul de Stat al R.S.S.M., ca organ judiciar unic şi suprem pentru rezolvarea
litigiilor de natură economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii.
Iniţial, arbitrajul funcţiona pe lîngă Sovietul Miniştrilor al R.S.S.M., ulterior, sub conducerea
Sovietului Suprem al R.S.S.M.
Legea fundamentală sovietică, desigur, proclama că judecătorii sunt independenţi şi supuşi doar legii.
În realitate însă, toţi judecătorii sovietici, la toate nivelurile, fără excepţie, erau aleşi, pe cinci ani, nu pe
viaţă. Unicul partid dispunea de monopolul de a propune candidaturile în vederea alegerii judecătorilor.
Activitatea judecătoriilor şi modul în care judecătorii îşi exercitau funcţiile erau supravegheate
strict de partid, de Procuratură şi de Curtea Supremă, acestea din urmă fiind supravegheate de Prezidiul
Sovietului Suprem. La sfîrşitul fiecărei perioade de cinci ani, Curtea Supremă făcea un raport de
activitate în faţa acestui Prezidiu, care avea competenţa de a da directive generale instanţei
judecătoreşti supreme, de a-i prescrie o vigilenţă sporită privind unele sectoare de activitate, de a
modifica directivele pe care aceasta le dădea instanţelor inferioare. În acest fel, Prezidiul avea
competenţa de intervenţie şi de control a activităţii Curţii Supreme, fapt care influenţa direct
jurisprudenţa acesteia, iar prin ea – şi activitatea celorlalte judecătorii.
În anii 1953 – 1991, în sistemele juridice din blocul sovietic au fost făcute o serie de reforme
juridice. Astfel, s-a încercat a face mai sigure şi mai controlabile procedurile şi mai puţin dure
sancţiunile. Reforma dreptului civil s-a manifestat odată cu promulgarea de noi coduri care au fost
aprobate în fiecare dintre republicile U.R.S.S., inclusiv în cea Moldovenească, în anul 1964. La sfîrşitul
anilor '80, statul sovietic a abandonat concepţia economiei planificate, deschizîndu-se mai mult către
piaţă şi economia privată. În 1987, U.R.S.S. s-a deschis investiţiilor străine, iar în 1988 au intrat în
vigoare norme de drept comercial şi al societăţilor comerciale. În 1991, U.R.S.S., născută prin
Constituţia din 1924, şi-a încetat existenţa juridică şi dreptul sovietic a luat sfîrşit.
II.1. Aspecte introductive privind rolul judecătorului în procesul civil
Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în domeniul înfăptuirii justtiei, judecătorilor trebuie să li se
recunoască o cât mai largă initiativă şi autonomie în tot ceea ce priveşte activitatea judiciară. Este ceea
ce se exprimă, cu alte cuvinte, prin recunoaşterea - cu valoare de principiu - a rolului activ al
judecătorului.
Intr-o formulare sintetică, principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o
regulă juridică generală care reflectă - ca drept recunoscut şi obligatie impusă prin lege - initiativa şi
autonomia judecătorului în tot ceea ce priveşte desfăşurarea activitătii judiciare în pricinile civile.
Premisele avute în vedere, cât şi scopurile urmărite de legiuitor în reglementarea principiului
rolului activ al judecătorului - care scot procesul nostru civil din cadrul unei simple afaceri private a
părtilor - îşi găsesc consacrarea legală în două texte cu caracter de generalitate din Codul de procedură
civilă. Preşedintele este în drept să pună în dezbaterea părtilor orice împrejurări de fapt sau de drept
care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.
El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviintă, chiar dacă părtile se împotrivesc , cu
privire la instantele de recurs, prin care se dispune că “Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din
oficiu de instanta de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părtilor”.
Este de mentionat, în această ordine de preocupări, că şi alte dispozitii din cuprinsul Codului de
procedură civilă fac aplicare - mai mult sau mai putin expres - a principiului rolului activ al
judecătorului.
Acestea se integrează însă în finalitatea dispozitiilor cu caracter general In virtutea rolului său
activ instanta de judecată are dreptul şi totodată obligatia de a organiza desfăşurarea legală a procesului
şi posibilitatea de a lămuri părtile în privinta exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligatiilor lor legale.
Ideea de organizare pe baze legale a procesului civil - chiar de la început - corespunde unei necesităti
social-juridice de maximă importantă.
Se impune ca instantele judecătoreşti să nu fie împovărate cu procese inutile sau ca judecata să
fie tergiversată şi astfel raporturile juridice, atunci când devin litigioase, să sufere prin întârzierea
solutionării lor.
Fată de această cerintă, judecătorilor li se recunoaşte dreptul de a organiza mersul procesului şi
de a pune părtile în situatia de a se judeca. In consecintă, specific pentru acest aspect apare necesitatea
de a fi înlăturate toate acele situatii care din nepricepere sau neglijentă pot să prejudicieze prin
consecintele lor drepturile şi interesele legitime ale părtilor.
In această privintă, se consideră că sunt de mentionat:
a) îndrumarea părtilor asupra introducerii şi completării lipsurilor existente în cererile lor;
b) atentionarea părŃilor asupra obligatiei de a propune probele şi de a invoca exceptiile în termenele
prevăzute de lege, cât şi să aplice sanctiunea decăderii în cazul în care această obligatie nu este
respectata;
c) să rezolve exceptiile invocate sau puse din oficiu în discutia părtilor înainte de judecarea fondului
cauzei, deoarece, dacă sunt întemeiate, fac inutile amânările şi toate probatoriile cauzei ;
d) să determine, potrivit legii, prima zi de înfătişare, prin consemnarea expresă - în încheierea de
şedintă - a îndeplinirii conditiilor cerute, pentru a fixa în felul acesta, în timp, limita maximă a
posibilitătilor de modificare a structurii initiale a procesului ş.a.
In aceeaşi ordine de idei instanta de judecată are dreptul să procedeze la efectuerea din oficiu a
unor verificări şi acte de procedură menite a asigura cadrul legal al dezbaterilor. In general, acest aspect
implică - ca şi primul - aceeaşI fundamentare: necesitatea ca judecătorii să imprime, din oficiu,
procesului civil o dezvoltare normală şi un curs firesc în privinta finalitătii urmărite.
Dintre situatiile ce pot fi încadrate sub acest aspect se impune a fi retinute cu prioritate următoarele:
a) verificarea şi complinirea lipsurilor privind calitatea procesuală a părtilor;
b) determinarea temeiului juridic al actiunii ;
c) controlul asupra actelor de dispozitie a părtilor pentru a preveni eludarea legii, prejudicierea
termenelor persoane şi abuzul de drept.
De asemenea, instanta are obligatia de a pune în discutia părtilor orice împrejurare de fapt şi de
drept, care duce la dezlegarea pricinii peste susŃinerile şi apărările părtilor. Ideea rezolvării fiecărei
cauze civile sub multiplele ei aspecte de fapt şi de drept - unele nesesizate de părtile interesate - se
impune ca o necesitate a înfăptuirii justitiei. Sau, cu alte cuvinte, este necesar ca instanŃa să afle
realitatea în toată complexitatea ei şi să dea o solutie – în fiecare cauză civilă – corespunzătoare
acesteia. Aşa fiind, există justificarea ca instanŃtele de fond – în special – să pună în dezbaterea
contradictorie partile.
Tendinţa naturală a individului este aceea de a atinge un maximum de satisfacţie, chiar şi în ceea ce
priveşte relaţiile avute cu ceilalţi semeni.
Toate aceste tendinţe şi libertăţi trebuiau să fie reglate în mod constant şi conform unor reguli
stricte, pentru a nu fi atinse drepturile şi libertăţile celorlalte persoane.
În cazul în care aceste ,,reguli ale jocului’’ ar fi încălcate, intervine judecătorul, cel care are
misiunea de a fi arbitrul onoarei, averii şi vieţii cetăţeanului, împărţind dreptatea, şi oferind fiecăruia
dreptul ce îi revine.
Rolul avut de judecător a fost dintotdeaun unul de importanţă majoră, care a beneficiat de
atenţia marilor teoreticieni ce au acordat o atenţie sporită acestui subiect.
Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte rolul avut de acesta, recunoaşterea unui rol activ sau a
unui rol pasiv, a unui rol arbitrar sau pur şi simplu a rolului de împărţire a dreptăţii care trebuie
exercitat.
Aceste diferenţe apar ca urmare a faptului că marile sisteme de drept, cel britanic, germanic etc.,
au formulat opinii diferite cu privire la autoritatea pe care ar trebui să o aibe judecătorul, existând în
acest sens numeroase diferenţe care o dată cu trecerea timpului au fost corectate de organismele
europene în încercarea de armonizare a legislaţiei în domeniu, pentru o simplificare a acesteia şi
totodată pentru o mai bună aplicare a legii.
Toate aceste eforturi de armonizare a legislaţiei comunitare s-au materializat prin emiterea unor
Directive care au avut un succes deosebit pe plan european, în încercarea de aliniere a legislaţiilor
naţionale la cea comunitară în domeniu.
Pornind de la premisa că realizarea funcţiei justiţiei ar trebui să fie, în cea mai mare măsură,
opera judecătorului, şi ştiut fiind faptul că judecătorul aflat în faţa conflictului dintre părţi (ce vin
fiecare cu interese proprii) trebuie să fie o autoritate independentă, imparţială, obiectivă care să inspire
încredere părţilor în scopul soluţionării conflictului social, de-a lungul timpului ordinile juridice au
oferit diverse soluţii pentru rezolvarea relaţiei triunghiulare create între părţi şi judecător în mersul
judecăţii. În mare, soluţiile procedurale avansate au înclinat, mai mult sau mai puţin spre a a acorda
judecătorului fie un rol pasiv, neutru de neintervenţie , fie unul activ, energic, cu posibilităţi lărgite de
intervenire în dezbateri .
Având la origine principiul potrivit căruia justiţia este nu numai una dintre puterile statului, dar
şi unul dintre cele mai importante servicii publice datorate cetăţeanului, ce obligă statul să tranşeze cât
mai rapid o stare de conflict social privat, dar şi să caute adevărul obiectiv, dând forţă autorităţii de
lucru judecat prin emiterea unor hotărâri legale şi temeinice, sistemul neintervenirii judecătorului a
suferit atenuări în timp.
Acestea permiteau judecătorului ca (protejând atât drepturile subiective ale părţilor, cât şi
dreptul obiectiv) să intervină în mersul dezbaterilor în scopul supravegherii nu numai a respectării
regulilor de drept material ci şi a bunului mers al procesului, inclusiv prin: conducerea dezbaterilor,
supravegherea duratei acestora, posibilitatea solicitării de la părţi a probelor considerate utile cauzei,
controlul viciilor de procedură şi invocarea dispoziţiilor de ordine publică.
De la început ţin sa precizez cit de folositor este rolul activ al judecătorului dacă se realizează
în limitele legii şi într-o modalitate temperată, pe atât de periculos devine dacă urmează o manieră
abuzivă, prin ignorarea scopului final, prin încălcarea flagrantă a regulilor de drept.
Totodată, pe măsură ce relaţiile sociale se diversifică mai mult, cu atât rolul activ al
judecătorului devine mai complex, şi trebuie să fie folosit cu o prudenţă mai mare.
Rolul judecătorului se manifestă prin acţiunile acestuia de calificare exactă a cererii, nu prin
intermediul denumirii dată de parte1; judecătorul conduce desfăşurarea procesului civil, urmărind
respectarea prevederilor legale şi stabilind termenele şi măsurile necesare judecării cererii; poate invoca
din oficiu încălcarea normelor imperative; îndrumă părţile cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le
revin, insistând pe tot parcursul procesului asupra unei soluţionări amiabile a cauzei; faţă de situaţia de
fapt şi de motivarea în drept pe care părţile o invocă în susţinerea cauzei lor, judecătorul poate cere
explicaţii şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă acestea nu sunt
menţionate în cerere ori în întâmpinare; judecătorul poate ordona administrarea unor probe pe care le
consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc2; în exerciţiul rolului activ, judecătorul poate să
urmărească şi atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor dispoziţii legale3.
-Independenta si impartialitatea judecatorilor-
Art 116, alin. (1) a Constituţiei RM: (1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi,
imparţiali.
Art 20, СРС аl RM: La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este .admisibilă şi atrage răspunderea prevăzută
de lege.Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia RM şi în alte legi.
Alin. (3) a Legii cu privire la statutul judecătorului prevede :
Judecătorii instan-rlor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.
Art13, alin. (1) şi (2) a Legii privind organizarea judecătorească: Imixtiunea in înfăptuirea justiţiei
este interzisă.
Exercitarea de presiune asupra judecătorilor cu scopul de a împiedica judecarea limpidă şi obiectivă a
cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspunderea administrativă sau penală
conform legii. Un sistem judiciar independent şi onorabil este indispensabil justiţiei.
Justiţia ocupă un loc deosebit în afirmarea statului de drept, iar conduita, moralitatea şi cultura
judiciarului au o importanţă majoră în procesul de înfăptuire a ei.
1A. Savva, support de curs, dreptul procesual civil,Chisinau 2012;2
3
In actualele condiţii, faţă de judecători, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti, sînt înaintate un şir de
cerinţe morale şi de conduită specifice, o parte dintre ele fiind incluse în acte normative, altele urmînd a
fi însuşite şi respectate ca deziderate ale eticii profesionale.
Conform prevederilor art. 2, alin. (1) a Codului de etică al judecătorului:
Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţiilor sale, conform principiilor de drept
garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
In societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă
unul din atributele esenţiale ale puterii suverane.
Principiul enunţat mai sus comportă şi un alt aspect, şi anume acela potrivit cu care judecătorul este
independent şi se supune numai legii.
Independenţa judecătorilor este garantată, în primul rînd, prin interzicerea şi sancţionarea imixtiunii în
activitatea de judecare a pricinilor civile, precum şi manifestării lipsei de respect faţă de judecată şi de
judecători.
Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă din partea vreunui
organ de stat sau din partea vreunei persoane.
Independenţa este necesară pentru a asigura imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De
aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi
interesele părţilor în proces.
Un reputat filozof aprecia că Justiţia este sinonimă cu imparţialitatea”.
Un alt autor, African Spir consideră că oamenii sunt tentaţi adeseori să comită acţiuni injuste şi chiar să
emită hotărîri eronate şi să nesocotească normele veritabile ale dreptului. Iar acest din urmă factor,
conchide autorul, constituie poate „efectul cel mai nefast, pentru că el conferă injustiţiei aparenţa de a
reprezenta dreptul”.
Judecătorii sunt subordonaţi organelor de conducere judiciară doar sub aspect organizatoric şi
administrativ.
Astfel, conform prevederilor art. 27 a Legii privind organizarea judecătorească:
(1) Preşedintele judecătoriei: b) organizează activitatea judecătoriei pentru asigurarea judecării cauzelor
în termen rezonabil, constituie complete de judecată, distribuie judecătorilor alte sarcini.
Judecătorul este obligat să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de
presiune asupa judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărîrii
judecătoreşti atrage răspundere conform legii.
.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul fiecărui om la o
judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de asemenea prevede dreptul
oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial,
instituit prin lege.
Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de
înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea
completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspundere
administrativă sau penală conform legii.
Întru realizarea acestui principiu, de asemenea sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor
mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m. de locul în care se
înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor.
Pe lîngă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie de condiţii pentru
a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care reglementează ordinea în
timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti s.a.;
- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează de
evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de stat;
- Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor,
mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi
procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu acordul Consiliului
Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul penal la iniţiativa
Procurorului General al R.M. cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui R.M.,
sau după caz, al Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării şi
interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a
judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt
puse în seama altor organe în stat.
Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti, puse, în
general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată
din contul bugetelor de stat respective.
La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţie adoptată. În toate cazurile
în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau
poate să se abţină, conform codului de Procedură penală, de la examinarea dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de Procedură Penală
prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele
penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă.
Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă este obligat în acelaşi timp să se opună
oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală
în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o
infracţiune. În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului
pe cazul Findley c/Regatului Unit (1997), Curtea se pronunţă în sensul unei încălcări al art. 6 al
Convenţiei deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale subordonat
uneia din părţile în proces, instanţa declarînd că în aşa circumstanţe “părţile aflate în litigiu se pot îndoi
în mod legitim de independenţa acestei persoane.
O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii
democratice”.
Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. În Republica Moldova este discutabilă
independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci cînd procurorul care prezintă acuzarea în
instanţă este superior lui conform gradelor militare.
O modificare care ar înlătura acest dubiu ar fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi
specializarea lor să vizeze doar competenţa după subiectul special al inculpatului.
Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii, este confirmată şi de
interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărîrea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau
parţial de o instanţă de apel sau de recurs.
Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui
subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt executorii şi obligatorii pentru
toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a organelor de stat.
Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţiilor sale, conform principiilor de
drept garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
Judecătorul are îndatorirea să promoveze supremaţia legii şi statul de drept, să apere drepturile şi
libertăţile fundamentale, interesele legitime ale tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, origine