CUPRINS 3 1. INTRODUCERE..................................................... 4 2. RELIGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC...................8 2.1. Uranian sau htonic ?.......................................15 3. ELEMENTE DE SPIRITUALITATE GETO-DACĂ LEGATE DE MOARTE..........22 3.1. Nemurirea la geto-daci......................................23 3.2. Morminte şi rituri funerare.................................30 4. MOARTEA ŞI ÎNMORMÂNTAREA LA ROMÂNI.............................38 Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormântare..................................38 4.1. Rituri de trecere. Noţiune şi semnificaţii..................38 4.2. „Marea trecere” la români...................................40 4.3. Obiceiuri, credinţe, superstiţii înainte de înmormântare....43 4.3.1. Pe patul de moarte......................................43 4.3.2. Pregătirea pentru „marea trecere”.......................49 4.3.3. „De sufletul mortului…”.................................58 4.3.4. Priveghiul. Jocuri de priveghi. Măşti funerare..........61 4.3.5. ,,Cântecul Zorilor”.....................................74 4.3.6. „Cântecul Bradului”.....................................79 4.3.7. Petrecerea. Bocetul....................................84 4.3.8. Mormântul. Ornamente rituale............................89 4.4. Obiceiuri, credinţe, superstiţii, după înmormântare.........94 4.4.1. Praznicele, parastasele, Moşii..........................94 4.4.2. Slobozirea apei şi dezgroparea..........................99 5. OBICEIURILE PĂGÂNE ŞI PRACRICA CREŞTINĂ ATITUDINEA PREOTULUI ÎN FAŢA ACESTOR OBICEIURI........................................... 104 6. CONCLUZII..................................................... 109 7. BIBLIOGRAFIE.............................111 ABREVIAR……………………………………………………………………………………….121 3
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
CUPRINS 31. INTRODUCERE..................................................................................................................................42. RELIGIE ŞI SPIRITUALITATE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC...........................................................8
2.1. Uranian sau htonic ?...................................................................................................................153. ELEMENTE DE SPIRITUALITATE GETO-DACĂ LEGATE DE MOARTE...............................22
3.1. Nemurirea la geto-daci................................................................................................................233.2. Morminte şi rituri funerare..........................................................................................................30
4. MOARTEA ŞI ÎNMORMÂNTAREA LA ROMÂNI.......................................................................38Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormântare.......38
4.1. Rituri de trecere. Noţiune şi semnificaţii.....................................................................................384.2. „Marea trecere” la români...........................................................................................................404.3. Obiceiuri, credinţe, superstiţii înainte de înmormântare.............................................................43
4.3.1. Pe patul de moarte................................................................................................................434.3.2. Pregătirea pentru „marea trecere”.........................................................................................494.3.3. „De sufletul mortului…”......................................................................................................584.3.4. Priveghiul. Jocuri de priveghi. Măşti funerare.....................................................................614.3.5. ,,Cântecul Zorilor”................................................................................................................744.3.6. „Cântecul Bradului”..............................................................................................................794.3.7. Petrecerea. Bocetul..............................................................................................................844.3.8. Mormântul. Ornamente rituale.............................................................................................89
4.4. Obiceiuri, credinţe, superstiţii, după înmormântare....................................................................944.4.1. Praznicele, parastasele, Moşii...............................................................................................944.4.2. Slobozirea apei şi dezgroparea.............................................................................................99
5. OBICEIURILE PĂGÂNE ŞI PRACRICA CREŞTINĂ ATITUDINEA PREOTULUI ÎN FAŢA ACESTOR OBICEIURI.......................................................................................................................1046. CONCLUZII.....................................................................................................................................1097. BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................111 ABREVIAR……………………………………………………………………………………….121
3
1. INTRODUCERE
Am găsit de cuviinţă să urmăm linia studiilor despre geto-daci
pentru că ei continuă să fascineze după milenii. Opera lor în istorie
este poezie: se lasă mereu interpretată şi reinterpretată fără a-i seca
semnificaţiile. Ei sunt o taină a istoriei pentru că, prin ceea ce au lăsat
(au „scris” doar prin mărturii arheologice) se învăluie şi se dezvăluie
continuu pentru noi cercetări. Întotdeauna o taină incită la
cunoaştere, iar religia geto-dacilor este o asemenea taină, o taină ce
se cere descoperită, una care te cheamă prin curiozitate nativă şi te
alungă prin puţinătatea mijloacelor de descifrare.
Unii spun că dacii au încetat să mai existe odată ce au fost
cuceriţi de romani şi au început să curgă coloniştii. Dar, oare, pierit-
au dacii? Au spus tot ce aveau de spus şi au părăsit scena istoriei ca
şi când nu ar fi existat, tăcând pe vecie?
Această întrebare nu-şi poate afla decât un singur răspuns -
cuvintele Mântuitorului Care, parcă, profetic, se adresează despre
daci tuturor popoarelor lumii: Dacă vor tăcea ei vor grăi pietrele!(Lc.
19,40). După cum minunat îşi intitula opera Paul MacKendrick,
pietrele dacilor au început să grăiască.
Însă, înainte de a începe a grăi pietrele în limbaj tainic pentru
arheologi, rezonanţele întregii culturi geto-dace se află mai aproape
decât credem. Se află pe acest plai mioritic în tot ceea ce înseamnă
folclor. O serie întreagă de credinţe şi practici religioase ale
strămoşilor noştri s-au sedimentat, ca după o furtună a istoriei, în
4
folclorul românesc. Peste aceste credinţe s-a aşternut, ca o velinţă
sfântă, creştinismul care, blând şi îngăduitor, după porunca
Mântuitorului, le-a tolerat şi, sensibil, le-a creştinat şi le-a valorificat1.
Este importantă observaţia I.P.S. Daniel conform căreia aceste
elemente au fost doar favorabile, nu pregătitoare, creştinismului2.
Aceste tradiţii şi obiceiuri au făcut ca neamul românesc să se
aplece, cu înţelepciune, precum o trestie, în faţa talazurilor istoriei şi
să nu se rupă din pământul în care s-a născut şi din care îşi trage
seva.
Dacă la români nu s-ar fi dezvoltat conştiinţa etnică în cadrul
marelui cod de tradiţii, obiceiuri, norme şi aspiraţii, ar fi însemnat ca
populaţia să adopte o atitudine pasivă faţă de propria soartă, ştiindu-
se conservată în matricea iniţială, şi să treacă indiferentă din istorie
în mit3.
Românii moştenesc de la geto-daci, în „codul genetic spiritual”,
credinţa în nemurire, nu numai ca individ ci şi ca neam. Şi poporul
evreu este un exemplu în acest sens: dacă evreii ar fi renunţat la
religia iudaică, la Dumnezeu Cel Unul şi la ritualul de circumcizie, ar fi
fost uşor de anihilat de către popoarele care i-au cucerit (şi trebuie să
ne amintim că au stat secole întregi în robie!). Poate la fel de uşor de
anihilat ar fi fost şi românii dacă şi-ar fi pierdut credinţa în nemurire,
în Dumnezeu drăguţul4 şi ar fi renunţat la datinile lor.
1 Ciobotea, Drd. Daniel, Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a
strămoşilor în Studii Teologice, nr. 7-10/1976, p. 611.
2 idem, p. 612.
3 Baboi, Stelian, Spiritualitatea morală a poporului român, Ed. Edict, Iaşi, 2002, p. 32.
4 Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,De ce suntem ortodocşi, extras din revista Teologie şi viaţă nr.4-
8/1991, p.28.
5
Am ales să evocăm în lucrarea noastră o parte din aceste
obiceiuri5 - cele legate de moarte şi înmormântare – pentru că în
acest domeniu putem corela graiul pietrelor (descoperirile
arheologice) cu graiul sufletelor (mărturiile istorice şi tezaurul
folcloric) şi putem arăta că dacii n-au pierit, ci continuă să existe în
fiecare din noi atunci când fredonăm o doină, când ne amintim de
înţelepciunea unui proverb, când rostim cuvântul dor6, când
participăm la alaiul de nuntire a unor tineri sau când jelim pe cineva
drag mutat la ceruri.
Fascinaţi de acest tezaur încercăm să-l descoperim, pe cât
putem, generaţiilor actuale care, din păcate, de jenează de propriile
tradiţii şi simt nevoia unor importuri. Tot mai mult se observă în
ultimii ani o secularizare a satului românesc sub valul „modernizării”
venit dinspre Occident.
Credem cu tărie că este necesară o revizuire a atitudinii faţă de
propriile tradiţii căci, altfel, le vom căuta în muzee de piatră şi în
pelicule filmate şi nu în muzee vii- satele româneşti cu întreg
ansamblul de tradiţii şi obiceiuri. De asemenea, credem cu tărie că,
aşa cum geto-dacii uimeau antichitatea civilizată prin credinţa în
nemurire, tot aşa şi noi, putem fascina, de această dată Europa
„civilizată”, cu sărbătorile şi obiceiurile noastre.
5 Spunem o parte din aceste obiceiuri pentru că adunarea tuturor acestor credinţe, dincolo că ni
se pare imposibil de realizat dată fiind dinamica acestora, presupune un volum uriaş de
informaţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, presupune şi maturitate în domeniul etnografiei şi
folclorului. Totodată, a le trata pe toate dar în mod expeditiv, considerăm că nu face un serviciu,
ci, din contră, ar lăsa multe lacune.
6 Lucian Blaga menţionează că elemente precum dor, jale, urât, sunt intraductibile în altă limbă.
34 Un lucru interesant îl subliniază Silviu Sanie care vede numele zeului Zalmoxis alcătuit din trei
forme SAL-MOC-ZIS, unde SAL = „locuinţă”, MOC= „neam” iar ZIS= „zeu”; Sanie, Silviu, Din
istoria…, p. 181.
35 Pârvan, Vasile, op cit, p. 154.
17
destinaţia astronomică a acestor locaşuri,
vieţuirea marelui preot în peşteră pe vârful muntelui
Kogaion şi înalta consideraţie de care se bucura în rândul
populaţiei,
aruncarea în sus, cu faţa în sus, a victimei ce era sacrificată
pentru zeul suprem o dată la patru ani,
ridicarea ochilor spre cer la rugăciune36.
Interesantă şi pledând pentru caracterul uranian al lui Zalmoxis
ni se pare şi afirmaţia lui Herodot conform căreia, atunci când tună şi
fulgeră (geţii)trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea
(care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt
zeu în afară de al lor. (Herodot, Istorii, IV, 94)
De altfel, V. Pârvan, pentru a combate, probabil, suspiciunea că
geto-dacii se revoltă împotriva zeului lor (fapt ne mai întâlnit în
antichitate decât ca manifestare personală nicidecum una de grup)
încearcă să rezolve acest „mister” argumentând că de fapt
ameninţările geto-dacilor nu se îndreptau către Zalmoxis, care era un
zeu al cerului senin, ci împotriva demonilor care întunecă faţa zeului
sub forma norilor de furtună37. Această argumentaţie rezistă, mai ales
că însuşi Herodot ar lăsa să se înţeleagă asta prin modul de
exprimare: ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene), şi
ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor.
36 Adăugăm aici, ca argument, scena „ultimei împărtăşiri cu apă” de pe Columna lui Traian unde
privirile şi mâinile dacilor sunt „nefiresc” îndreptate către cer.
37 Pârvan, Vasile, op cit, p. 659.
18
Între cei care împărtăşesc ideea lui V. Pârvan se numără şi
Manfred Oppermann care vede în Zalmoxis un zeu uranian38.
O idee aparte este cea a lui Mircea Eliade conform căreia cei
care înţeleg peştera lui Zalmoxis ca argument pentru caracterul
htonic al acestuia greşesc. Eliade consideră peştera între elementele
ce apropie cultul lui Zalmoxis de mistere.
Eliade arată că sensul locuinţei subterane a lui Zalmoxis nu este
neapărat cel raportat la fertilitatea pământului, tratându-l astfel
naturist, ci mai degrabă o reprezentare a „celeilalte lumi”, a
întregului univers. Grota rituală imită câteodată cerul nocturn. Cu alte
cuvinte, ea este o imago mundi, un Univers în miniatură39. De
asemenea autorul susţine că a locui într-o peşteră nu implică cu
necesitate o coborâre printre umbre40.
Printre cei ce împărtăşesc opinia lui Eliade sau cel puţin lasă să
se înţeleagă asta sunt şi Ovidiu Drâmba41, Nicolae Gostar42 precum şi
I.H. Crişan.43
Încă o mărturie în plus a caracterului uranian al religiei geto-
dace stau descoperirile arheologice şi, îndeosebi, a sanctuarelor care,
prin modul de construire (nu aveau acoperiş decât cerul) şi de
amplasare (pe munţi, deci, pe locuri înalte, cât mai aproape de cer)
atestă acest fapt44. Reprezentări ale soarelui de pe diferite vase
38 Oppermann, Manfred, op cit, p. 225.39 Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, De la epoca de piatră la misterele de la Eleusis, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, p.45.40 ibidem p. 45.41 Drâmba, Ovidiu, op cit, p. 371.42 Gostar, Nicolae, op cit, p. 82.43 Crişan, I.H.,
Burebista şi epoca sa…, p. 451.
44 Daicoviciu H, op cit, p. 195.
19
întăresc cele afirmate mai sus45. Celebră este şi descoperirea discului
solar de andezit de la Sarmisegetusa46.
Era necesară demonstrarea caracterului uranian al religiei
strămoşilor noştri pentru a arăta, încă odată, înălţimea gândirii
acestora, dar şi motivul pentru care, după cum vom vedea mai
departe, pe parcursul lucrării, ca urmaşi direcţi ai geto-dacilor, se
simt atât de legaţi de cer, de divinitate, spre deosebire de alte
popoare în mijlocul cărora a pătruns mai uşor şi mai adânc viermele
secularizării.
Nu vom insista mai mult asupra religiei geto-dacilor, însă
considerăm necesar să spunem că noi o considerăm a fi una
henoteistă în ciuda argumentelor aduse de V. Pârvan în favoarea
monoteismului47 acesteia, dar nici nu putem fi de acord cu cei ce
pledează pentru politeismul geto-dac în sensul celui practicat de
romani sau de greci48, în ciuda zeităţilor care, forţat sau de bună voie,
au pătruns în „panteonul” geto-dacilor49.
45 Pentru detalii vezi Daicoviciu, H. op cit, p. 195-195 / Macsim, Nicolae, op cit, p. 489 ş.u.
46 Macsim, Nicolae, op cit, p. 492.
47 V. Pârvan susţine că Gebeleizis şi Zalmoxis sunt doar două nume din mulţimea de atribute ale
zeului geto-dacilor; Pâravan, Vasile, op cit, p. 158.
48 În nici un caz nu putem fi de acord cu afirmaţia, prea categorică, a P.C. Pr. Prof. Petru Pezuş
care spune că politeismul daco-get a făcut casă bună cu politeismul greco-roman; Rezuş, Pr. Prof.
Petru, Contribuţii noi. Istorice şi arheologice cu privire la religia geto-dacilor, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 3-4/1974, p. 454.
49 vezi Crişan I.H, Burebista…, p. 448 / Drâmba Ovidiu, op cit, p. 372 / Gostar, Nicolae, op cit, p. 70
20
Desigur, dacii au cunoscut şi alţi zei50 dar cel ce rămâne pe
tronul
„panteonului” este Zalmoxis, căci lui i se aduce jertfă solul, el este cel
ce trebuie să primească mesajul şi înspre el se îndreaptă rugăciunile
dacilor.
3. ELEMENTE DE SPIRITUALITATE GETO-DACĂ LEGATE
DE MOARTE
Am observat că strămoşii noştri erau pătrunşi de o adâncă
religiozitate manifestată mai ales prin ataşamentul de zeul suprem,
deşi, nu este exclus, adorau şi alte zeităţi „intruse” căci, pe teritoriul
ţării noastre s-au descoperit nenumărate mărturii care ar atesta un
presupus politeism al geto-dacilor. Toate aceste zeităţi nu reduc, însă,
forţa lui Zalmoxis, zeul cel puternic şi singurul autohton între
50 Paul Mackendrick recunoaşte unicitatea Daciei în rândul provinciilor romane prin diversitatea
inscripţiilor şi sculpturilor ce ilustrează credinţele religioase. Aşadar, Mackendrick arată că sunt
reprezentate în Dacia nu numai zeităţile religiei romane de stat, ci şi o gamă întreagă de zeităţi
din estul grecesc şi vestul barbar: Asia Mică, Persia, Egipt, Galia, Germania, Mauritania etc.
Mackendrick, Paul, Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.
152.
21
celelalte divinităţi. Dacă toate activităţile pământeşti ale geto-dacilor
se leagă de Zalmoxis, indubitabil, şi moartea se leagă de acelaşi zeu.
Moartea pentru geto-daci, ca şi pentru alte popoare, era ceva
natural şi inevitabil, ceva ce se înscria în mersul firesc al lucrurilor şi,
în acelaşi timp, ceva absolut necesar, fiind singura cale de a ajunge
lângă zeul lor. Implacabil, destinul omului se scurgea înspre moarte,
înspre dispariţie fizică. Aceasta este atitudinea în faţa morţii ce se
regăsea la aproape toate popoarele antice. Tragediile antice sunt
stăpânite de obsesia morţii, iar acest lucru pare acum firesc dată fiind
starea omenirii dinainte de venirea Mântuitorului. Este o concepţie
„normală” pentru omenirea care „ciugulea” doar din adevărurile
Revelaţiei primordiale.
Se ridică întrebarea dacă geto-dacii se înscriau şi ei pe linia
acestei atitudini sau, din contră, concepţia lor despre moarte
„revoluţiona” gândirea antică. În această privinţă concepţiile
istoricilor sunt împărţite.
3.1. Nemurirea la geto-daci
Începând cu Herodot, toate izvoarele scrise pe care antichitatea
le lasă despre strămoşii noştri, insistă asupra a două aspecte: vitejia
şi credinţa în nemurire. Grecii şi romanii, atât de evoluaţi cultural-
social-religios, au găsit de cuviinţă să se mire şi să preamărească
faptele de credinţă şi de vitejie ale unor „barbari”.
Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că religia strămoşilor noştri
conţinea ceva diferit de tot ceea ce ştia antichitatea , ceva inedit care
trebuia menţionat în cărţile de istorie. Ca o confirmare, nemurirea i-a
22
făcut nemuritori pe daci. Dacă nu ar fi avut această credinţă probabil
că pe geto-daci i-am fi cunoscut doar din legende.
În consecinţă, nu se poate referi vreun istoric la religia geto-
dacă fără a menţiona măcar despre nemurire pentru că, aşa cum
sublinia Silviu Sanie, etnonimul „get” a intrat în istoria scrisă alăturat
epitetului „nemuritor”51. Nu există dubii în privinţa faptului că exista
credinţa continuării vieţii după moarte la multe din popoarele antice,
ideea de nemurire caracterizând cu diferenţele şi nuanţele de rigoare,
toate popoarele lumii, dintotdeauna şi pretutindeni, dar la geto-daci
ea devine principiul ordonator al vieţii52.
Părintele istoriei spune despre poporul ce locuia la nord de
Dunăre: iată cum se cred nemuritori geţii:, ei cred că nu mor şi că cel
care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis.53 Toţi ceilalţi
istorici antici care au menţionat pe daci în scrierile lor se inspiră din
opera lui Herodot.
Prima problemă pe care o ridică textul lui Herodot, pentru
cercetătorii religiei geto-dace, este dacă strămoşii noştri priveau
nemurirea la fel ca celelalte popoare, având totuşi caracteristici
proprii.
Unii sunt de părere că această concepţie despre moarte nu
diferea cu nimic de ceea ce cunoştea antichitatea. De pildă, I.H.
Crişan recunoaşte un nivel superior al religiei geto-dacilor datorită
credinţei în nemurire dar fără să reprezinte ceva specific şi singular; o
întâlnim şi la alte popoare54. Pe aceiaşi linie se înscrie şi N. Gostar
când afirmă: „nemurirea” getică este o credinţă obişnuită, fără nimic
51 Sanie Silviu, Din istoria…, p. 203.52 Achimescu, Nicolae, op cit, p. 228. 53 Herodot, Istorii, IV, 94, apud Sanie, Silviu, op cit, p. 253.54 Crişan, I.H., Burebista…, p. 459.
23
fenomenal, excepţional, cum au încercat unii învăţai să susţină55. Însă
cel mai categoric în această privinţă se arată a fi Gh. Muşu:
„nemurirea” geto-dacilor nu merită atâta „invidie” nici „jigniri” din
partea anticilor şi modernilor. Zalmoxis n-a meritat nici aceste laude
excesive, nici această „indignare”, căci, deşi divinitatea arhaică, sau
poate de aceea, el a fost un zeu la locul său pentru credincioşii săi56.
Din păcate, toţi aceşti autori care subscriu la cele de mai sus,
ignoră insistenţa aproape „enervantă” a textelor asupra nemuririi
geto-dacilor. Cum s-ar putea explica această atitudine din partea unor
oameni care vieţuiau în „lumea civilizată” a acelor timpuri şi care
aveau acces la toate sistemele filosofice, deci nimic n-ar fi putut să-i
mire la nişte „barbari”, dacă nu prin superioritatea credinţei geto-
dacilor în ceea ce priveşte moartea.
De partea cealaltă a „baricadei” se situează cei care recunosc
ineditul ideii de nemurire la geto-daci, idee ca ar depăşi simpla
credinţă, comună mai multor popoare, conform căreia oamenii, după
ce mor, şi-ar continua existenţa ca şi pe pământ.
Dacă izvoarele antice scrise sunt unanime în a numi pe geto-
daci cei ce se cred nemuritori, rămâne, pentru cercetătorii moderni ai
religiei daco-geţilor, să desluşească misterul în ce mod se cred ei
nemuritori, cine i-a învăţat prima dată despre nemurire şi cum pot
accede la nemurire.
Pornind de la textul lui Herodot s-ar putea trage concluzia că
strămoşii noştri credeau că ei se mută lângă zeul lor cu trupul şi cu
sufletul57. Dezbătând această problemă, Mircea Eliade observă că 55 Gostar, Nicolae, op cit., p. 73.56 Muşu, Gheorghe, op cit, p. 108.57 Plecând de la această afirmaţie a lui Herodot, Silviu Sanie trage concluzia că, de fapt, ceea ce i-a frapat pe autorii antici ca şi pe cei din perioadele ulterioare, n-a fost doar credinţa în nemurire ci şi faptul că nemuritorii se aflau în compania zeului; Sanie, Silviu, op. cit. p. 204.
24
Herodot nu spune că „sufletul” separat de corp va merge să-l
întâlnească pe Zalmoxis după moarte58 ci omul în întregimea fiinţei
sale îl va întâlni pe zeu59 fiindcă geţii nu mureau, nu cunoşteau
separarea sufletului de corp, ci îl întâlneau pe Zalmoxis într-un tărâm
paradisiac60.
Aşadar, istoricul român este sigur că pentru geţi , ca şi pentru
iniţiaţii Misterelor Eleusiene sau pentru „orfici”, post-existenţa fericită
începe după moarte: numai sufletul, principiu spiritual, îl întâlneşte pe
Zalmoxis,61 iar în sprijinul afirmaţiei sale aduce sacrificiul solului trimis
la zeu, în cazul căruia, sufletul mesagerului se îndreaptă către cer.
Concepţia superioară a geto-dacilor despre suflet reiese şi din
textele altor scriitori antici precum Platon, Pomponius Mela, Solinus,
Iamblicos şi Iulian Apostatul.
Mărturiile lui Platon ar părea să susţină ideea mutării integrale,
trup-suflet, lângă zeu căci, acesta menţionează pe regele şi zeul
Zalmoxis care avea ucenici ce cunoşteau meşteşugul de a face
nemuritori însă, ce ne interesează este menţiunea modalităţii
terapeutice de îngrijire a sufletului împreună cu trupul, a întregului
om, fără a face separaţie între cele două componente62.
Autorul chiar insistă asupra importanţei pe care aceşti „medici”
o acordau unităţii trup-suflet: trebuie să dăm îngrijire trupului
dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la
cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care
58 Eliade, Mircea, op. cit., p. 48.59 Victor Kernbach susţine că această credinţă că omul merge viu, în corpul său la Zalmoxis, poate fi o influenţă din sursă celtică; Kernbach, Victor, op cit, p. 77.60 ibidem, p. 49.61 Ibidem. P. 49.62 Dacă menţiune lui Platon este fidelă adevăratei concepţii antropologice a geto-dacilor, atunci ne aflăm în faţa unui fapt extraordinar. Se recunoaşte, astfel, concepţia dihotomistă a strămoşilor noştri, ceea ce confirmă superioritatea spiritualităţii geto-dace şi ne face să regretăm zgârcenia istoriei în ceea ce priveşte informaţiile despre geto-daci.
25
îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi
sănătoasă. Căci (…) toate lucrurile bune şi rele-pentru corp şi pentru
întregul său- vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de
la cap al ochi63.
Că este mai mult decât o concepţie „ştiinţifică” ne arată mai
departe Platon mărturisind că „medicul” trac subliniază că sufletul se
vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase
care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Odată invită aceasta şi
dacă stăruie, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi trupul64.
Ceilalţi autori menţionaţi fac referire mai mult la suflet. Astfel,
Pomponius Mela spune despre Traci că sunt cu totul sălbatici şi cu
totul gata să înfrunte moartea, mai ale geţii. Acest lucru se datoreşte
credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor
întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor întoarce, ele
nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor
negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască65 Iată ce spune
Iamblicos: căci Zalmoxis, de origine trac(…) a îndemnat la bărbăţie pe
concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor…66 Iar
împăratul Iulian Apostatul ar lăsa să se înţeleagă că trecerea se face
trup-suflet: …dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor
Zalmoxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai
porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să în întreprindă o călătorie67.
63 Platon, Carmide, 156e, apud Sanie, Silviu, op cit, p.255-256.64 Platon, Carmide, 157a, apud ibidem, p.256. Dacă facem abstracţie de ideile ”eretice” din vorbele tracului ucenic al lui Zalmoxis, am putea crede că ele aparţin unui eremit creştin ce dă fiilor săi duhovniceşti poveţe despre trup şi despre suflet. Poate nu întâmplător Mihai Eminescu îşi intitulează una din poeziile cu caracter religios şi cu profunde idei creştine (de fapt poezia parcă e versificarea unei rugăciuni creştine) Rugăciune unui dac.65 Pomponius Mela, Descrierea pământului, II, 2, 18, apud Sanie, Silviu, op cit, p. 259; Silviu Sanie ţine să precizeze că, în cazul concepţiei ultime, că sufletele totuşi mor, nu este vorba decât de un fel de platonism popular, respectiv un pesimism popular; Sanie, Silviu, op cit. p. 206.66 Iamblicos, Viaţa lui Pitagora, XXX(173), apud ibidem, p.263.67 Iulian Apostatul, Împăraţii, 22, apud ibidem, p.264-265.
26
În privinţa celuilalt element constitutiv al omului-trupul- istoricii
sunt ceva mai rezervaţi. Totuşi V. Pârvan afirmă că geto-dacii, în
virtutea credinţei în nemurire, îşi dispreţuiesc trupul şi aduce
argumente presupusele sinucideri în masă a dacilor atunci când erau
înfrânţi (idee cu care nu suntem de acord căci ar fi însemnat ca în
cazul unor înfrângeri repetate ţara să rămână fără locuitori care să o
apere şi nu din cauza cotropitorilor ci chiar a locuitorilor) precum şi
vitejia pe care o arătau în luptă68. Noi subscriem părerii că geto-dacii considerau că „se mută” la cer în trup şi aducem în sprijinul afirmaţiei noastre
„încercarea” autohtonilor de a ajuta defunctului la „spiritualizarea” trupului său prin incinerare, practică preponderentă
pe teritoriul ţării noastre până la înrădăcinarea creştinismului.
A doua problemă pe care o ridică textul lui Herodot este aceea a
persoanei sau zeului care i-a învăţat pe geţi nemurirea. Acea formulă
spectaculoasă de introducere69, prin care grecul Herodot îşi arăta
admiraţia faţă de neamul geţilor deschide noi orizonturi în cercetarea
religiei lor, pentru că este interesant de văzut care este sensul
adevărat al cuvântului (athanatizein)În general, textul lui
Herodot a fost tradus prin „se cred nemuritori”, dar unii cercetători au
văzut aici o traducere greşită, sensul corect fiind „cei ce se fac
nemuritori”70.
Acest sens schimbă întru totul datele problemei, căci ei se arată
a fi „practicanţi” ai nemuririi şi implică certitudinea. Geto-dacii nu
credeau că „probabil nu vor muri”, ci erau siguri că sunt nemuritori
iar despre aceasta dau mărturie autorii antici care pun pe seama
certitudinii nemuririi lor vitejia şi seninătatea cu care privesc
68 Pârvan, Vasile, op cit, p. 159 Această idee este amendată de majoritatea istoricilor moderni. Vezi Kernbach, Victor, op cit, p.77-78, Sanie, Silviu, op cit, p. 206 ş.a. 69 Eliade, Mircea, op cit, p. 46.70 ibidem, p. 47; Sanie Silviu, op cit, p. 204, ş.a.
27
moartea: crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai
porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie71.
Totuşi, anticii pun pe seama lui Zalmoxis credinţa lor în
nemurire, deci ar fi fost iniţiaţi în această taină: (Zalmoxis) îi învăţa că
nici el, nici oaspeţii lui (de la banchetele date de el) nu vor muri ci se
vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de
toate bunătăţile.72 Mircea Eliade comentează textul lui Herodot ca
apropiind cultul instaurat de Zalmoxis de misterele greceşti şi
elenistice73, adică geto-dacii ar fi trebuit mai întâi să fie iniţiaţi şi abia
apoi dobândeau certitudinea nemuririi.
Cu siguranţă că, deşi zeul le oferea această nemurire, nu-i
încuraja la neglijentă în viaţa morală ci trebuiau să se alinieze şi unor
precepte ale societăţii. Nu era suficient să fii iniţiat ci trebuia să
respecţi anumite norme morale. Ne întrebăm, în acest caz, dacă nu
cumva dobândirea nemuririi de către un geto-dac nu căpăta
dimensiuni asemănătoare cu dobândirea mântuirii pentru un creştin.
Astfel, nemurirea nu era numai un simplu dar ci era şi un merit
dobândit prin eforturi personale. Mai interesant este faptul că
nemurirea se putea oferi în dar. Sacrificiul periodic al solului avea un
scop precis: să transmită personal zeului doleanţele comunităţii. Era,
deci o întâlnire ”faţă către faţă” în care trimisul cerea şi dobândea
nemurirea pentru întreaga comunitate. Moartea lui devenea, astfel,
dar pentru semeni căci le aducea nemurirea.
71 Iulian Apostatul, Împăraţii, 22, apud ibidem, p.264-265.72 Herodot, Istorii, IV, 95, apud ibidem p. 254.73 Eliade, Mircea, op cit, p. 47.
28
În privinţa locului unde mergeau geţii lucrurile par a fi clare:
lângă zeu, într-un ţinut al fericirii eterne74. Geto-dacii nu rupeau,
astfel, comuniune, încă din timpul vieţii, cu zeul lor.
Credinţa în nemurire a lăsat în conştiinţa poporului născut din
cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci urme adânci, materializate în
balade precum Mioriţa sau Meşterul Manole, unde, seninătatea cu
care personajele înfruntă moartea, nu este altceva decât mărturia
continuităţii geto-dacilor în cugetele românilor.
3.2. Morminte şi rituri funerare
Considerăm necesar acest capitol pentru lucrarea de faţă,
fiindcă din totdeauna, riturile funerare au reflectat concepţiile
religioase ale popoarelor, atitudinea lor faţă de zeităţi, faţă de
„cealaltă lume”. La descifrarea ritualului funerar ne-au ajutat
descoperirile arheologice care, interpretate corect, conturau religia
oamenilor ce au populat în vechime aceste teritorii (cel puţin în cazul
în care nu există informaţii scrise – aşa cum se întâmplă cu geto -
dacii).
Din modul cum cei vii îi tratau pe cei morţi, cum se comportau
cu trupurile acestora după moarte ( şi aici ne referim la modalitatea
de „pregătire” pentru „cealaltă lume” prin înhumare, incinerare,
părăsire etc.) se oferă informaţii importante despre atitudinea omului
faţă de moarte, faţă de trup şi suflet. Ritualul funerar cuprinde ansamblul de acţiuni ce au loc de la moartea cuiva şi până la înmormântarea acestuia
(prin înhumare sau prin incinerare, cum vom vedea pe parcurs).
74 Gostar, N, op cit, p. 73.
29
Cunoaşterea ritului funerar al geto – dacilor ajută la înţelegerea
manifestărilor românilor la un asemenea eveniment cum este
moartea. Ajută la discernerea a ceea ce este autentic creştin de ceea
ce a fost tolerat şi încreştinat.
Însă, scopul lucrării noastre nefiind o prezentare în amănunt a
riturilor şi ritualurilor de înmormântare la geto – daci, precum şi a
mormintelor acestora , ne vom restrânge activitatea de cercetare
doar la informaţiile privind tipul de mormânt (de înhumare sau
incinerare), la inventarul acestor morminte şi la practicile legate de
„conducerea pe ultimul drum” menţionate la autorii antici.
Pentru a uşura prezentarea vom analiza toate acestea în funcţie
de perioadele istorice în care s-au încadrat.
A. Perioada pretracică
(cca. 600000 – 2700 î.e.n.)
Informaţiile arheologice privind această perioadă nu sunt foarte
bogate şi nici pe deplin transparente în ceea ce priveşte descifrarea
lor.
Astfel, în epoca paleolitică şi epipaleolitică (cca. 600000 – jum.
mil. VII î. Hr. ) abundă inciziile făcute pe diferite fragmente de os sau
piatră ce sunt corelate de istorici cu mişcările pământului sau ale
lunii75, şi utilizarea ocrului roşu, îngropările orientate către Est,
precum şi aşezarea în mormânt a unor obiecte ce au aparţinut
defuncţilor. Toate acestea relevă o anumită atitudine a popoarelor
primitive faţă de moarte, o palidă nădejde că există o post -
existenţă, desigur proiectată pe criterii naturale76.
75 Mircea Eliade, op cit, p.22.76 Ibidem, p.22.
30
Aşadar, încă din preistorie exista concepţia că morţii continuau
să trăiască printre cei vii, să fie în continuare membrii ai comunităţii
şi de aceea ei erau înhumaţi în jurul vetrelor interioare, cei mai mulţi
fiind puşi în poziţie dorsală cu braţele întinse de-a lungul corpului sau
aşezate pe abdomen sau pe piept. Există însă şi unele morminte în
care defunctul era aşezat în poziţie chircită, părţile componente ale
corpului fiind strâns legate77.
Începând cu epoca neolitică şi eneolitică (cca. jumătatea
mileniului VII – 2700 î. d. Hr.) au loc transformări fundamentale în
mentalitatea şi comportamentul omului primitiv. El începe să observe
ciclicitatea ritmurilor naturii şi pune în concordanţă cu acestea
întreaga sa activitate pământească78.
Din punct de vedere al ritului funerar, mormintele acestei
perioade sunt de înhumaţie; diferă doar amplasamentul lor. La
începutul neoliticului defuncţii erau înhumaţi în interiorul aşezărilor,
uneori chiar sub case (în special copii)79. În timp se observă, totuşi,
apariţia necropolelor şi intervine deci, o schimbare de concepţie în
privinţa locului destinat defuncţilor.
Inventarul acestor monumente este foarte bogat şi cuprinde
ofrande funerare (vase, oale...), unelte, ocru roşu a cărui prezenţă
duce cu gândul la sânge ca element ce „conţine viaţa”80. Poziţia
corpului în mormânt este asemănătoare cu cea din epoca
precedentă, inclusiv poziţionarea chircită.
77 Unii cercetători au văzut în aceasta o încercare a celor vii de a-i opri pe aceşti defuncţi să revină, probabil, că din cauza unei vieţi duse în neconcordanţă cu comunitatea au devenit malefici. Vezi Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromichete, Bucureşti, 1988, p.17-20.78 M. Eliade, op. cit. ,p.42-43. 79 D. Monah, Practici rituale în vremea culturii Cucuteni, în Credinţă şi cultură în Moldova, vol I, Ed Trinitas, Iaşi, 1995, p. 10. Vezi şi Vl. Dumitrescu, Vulpe Al., op. cit. ,p.47-79; Comşa, Eugen, Neoliticul pe teritoriul României..., p.152.80 A se corela şi cu poruncile lui Moise de a nu mânca carnea animalelor sugrumate din care nu s-a scurs sângele (viaţa).
31
Practicarea inhumaţiei, deci nedistrugerea corpurilor,
presărarea ocrului roşu, ofrandele oferite mortului drept hrană
precum şi obiectele de care s-a legat în această viaţă demonstrează
credinţa într-o post – existenţă fericită căci, nicăieri (sau nu putem
afla de nicăieri) nu este menţionat sau reprezentat un loc de
pedeapsă pentru cei care nu se supuneau preceptelor morale şi
religioase ale comunităţii. Probabil, în viziunea primitivilor, pedeapsa
era de a se întoarce ca spirit malefic şi a-i teroriza pe cei vii,
implicând astfel, ruperea comuniunii paşnice cu societatea.
B. Perioada Tracică
(cca. 2700 – sec. IX î.d.Hr.)
Din această perioadă încep migraţiile popoarelor nomade şi
totodată începe procesul de indo–europenizare (procesul de sinteză
etnică, lingvistică şi culturală dintre vechile popoare neolitice şi
purtătorii culturilor de stepă) în urma căruia vor lua naştere vechile
popoare ale Europei: tracii, illyrii, grecii, germanii, celţii, latinii etc).
În această perioadă riturile şi ritualurile funerare reflectă
organizarea ierarhică şi patriarhală a comunităţilor, fiindcă întâlnim
morminte bogate ale unor şefi de trib înconjurate de, cele mai puţin
împodobite ale celorlalţi membri ai comunităţii.
Se mai observă eroizarea defunctului ca urmare a vieţii duse pe
pământ şi a continuării acesteia dincolo ca războinic, fapt demonstrat
de arsenalul bogat de arme prezent în morminte. Alături de arme
mormintele mai conţin podoabe, oase de cal domestic (sacrificarea
animalului preferat), embleme, sceptre în formă de cap de cal cu
harnaşament, presărarea scheletului cu ocru roşu precum şi folosirea
32
metalurgiei bronzului ceea ce i-a făcut pe cercetători să creadă că
acum accentul cădea pe dimensiunea uraniană a religiei mai ales că
este prezent cultul soarelui81.
Poziţia corpului, aproape peste tot este chircită, fie pe spate, cu
genunchii ridicaţi în sus, fie pe o parte , iar aproape toate mormintele
conţin schelete presărate cu ocru roşu sau având lângă ele bulgăraşi
de ocru roşu82.
În epoca bronzului83 şi hallistattului timpuriu în ritul funerar se
observă păstrarea modalităţii de înhumare în poziţie chircită. Totuşi s-
a făcut, în această perioadă, treptat, trecerea de la înhumare la
incinerare84.
Locul în care erau depuse trupurile defuncţilor se schimbă şi el.
Se descoperă gropi adânci, cu cotlon, morminte în cutii de piatră sau
acoperite cu movile din bolovani de râu. De asemenea existau şi
morminte familiale înconjurate de ring85.
Inventarul mormintelor este foarte bogat conţinând unelte,
obiecte de podoabă şi ceramică. În mormintele războinicilor s-au
descoperit arme, piese de harnaşament şi luptă. Se continua, deci,
credinţa conform căreia cel decedat îşi continua activităţile
pământeşti dincolo.
În cazul mormintelor de incineraţie, descoperirile arată că în
diferite culturi din epoca bronzului existau necropole tumulare dar şi
plane. Resturile de după incinerare erau depuse direct în groapă sau
81 M. Eliade, op. cit. p.53-57.82 Dumitrescu Vl., Vulpe Al, op.cit. , p.56.83 Menţionăm aici că tracii sunt făuritorii civilizaţiei bronzului.84 Unele culturi, precum Gârla – Mare – Carna, au folosit exclusiv incinerarea. Vezi Dumitrescu, Vulpe Al. op. cit. , p.59.85 O descoperire interesantă este cea a unui mormânt cu ring, dispus central, unde este înhumată o femeie şi un copil incinerat şi care mai avea 8 morminte de înhumaţie, doar copii, care fuseseră sacrificaţi cu prilejul înmormântării sau mai târziu; Ibidem p.71.
33
în urne acoperite cu capac. În mormânt şi în jurul lui erau aduse
ofrande şi statuete de lut ars, reprezentând personaje feminine.
Unele din resturi atestă banchetele funerare86. Existenţa obiectelor de
băut atestă „setea nestinsă” a morţilor din concepţiile populare de
azi. În această perioadă exista şi practica reînhumării cadavrelor puse
de cercetători alături de anumite obiceiuri de pomenire a morţilor.
Perioada tracică este una în care ritul funerar reflectă credinţe
destul de unitare, cu anumite particularităţi totuşi. Cea mai
importantă moştenire a acestei perioade rămâne, ideea imortalităţii
Aceasta este de fapt perioada care ne interesează în mod
imediat. Despre riturile funerare ale acestei perioade avem şi
informaţii scrise de la autorii antici.
Astfel, de la Hellanikos aflăm că: „aduc jertfe şi benchetuiesc ca
şi când mortul se va reîntoarce”88. Se atestă astfel în scris, pentru
prima dată în istorie, obiceiul geto – dacilor de a benchetui în
memoria celui mort, de a se comporta faţă de dânsul ca şi când ar fi
încă în viaţă.
Herodot (Istorii V.8) ne informează că înmormântările oamenilor
bogaţi, se făceau cu fast. Trupurile le erau expuse timp de trei zile,
după care jertfesc animale; după un mare ospăţ, înainte de care îl
86 Ignat, M., Necropola tumulară hallstattiană de la Volovăţ- Dealul Burlei, în Suceava, Anuarul Muzeului judeţean, nr 5/1978, p. 116.87 Gostar, N, Lica,V., op. cit. , p.69 ş.u.88 Hellanikos, Obiceiuri barbare FR 73, apud Sanie Silviu, op. cit. , p.255.
34
jelesc pe cel mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie
îngropându-l89.
Pomponius Mela (Descrierea pământului II,19) aminteşte de
practica sacrificării soţiei precum şi de aducerea la mormânt a
numeroaselor daruri de arme, care erau puse pe rugul ce urma să
spiritualizeze trupul. Despre ideea de nemurire şi consecinţele ei
acelaşi autor afirmă: De aceea (pentru că se credeau nemuritori n.n.),
la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou – născuţi; dar dimpotrivă,
înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte
lucruri sfinte, prin cânt şi jo”90.
Izvoarele scrise sunt confirmate şi de descoperirile arheologice
căci în ceea ce priveşte ritul funerar arheologii au ajuns la concluzia
că geto – dacii au practicat cu precădere incineraţia, mormintele de
înhumare fiind destul de rare91.
Acest lucru pare să confirme concepţiile despre suflet ale geto –
dacilor, dezvoltate de cercetători. Şi în această perioadă inventarul
mormintelor este bogat predominând armele şi piesele de luptă
(coifuri, etc.)92. Înhumarea era rezervată doar copiilor (mai ales în
perioada clasică a civilizaţiei geto – dacice ,jum. sec. II î.d. Hr. – sec.
î.d. Hr. ). Acest fapt a fost pus în corelare cu anumite concepţii privind
statutul copiilor şi adolescenţilor care nu fuseseră supuşi riturilor de
iniţiere, deci, aveau o situaţie specială93.
În această perioadă descoperim ritul de expunere sau de
părăsire a cadavrelor pentru care istoricii găsesc o explicaţie în
89 Herodot, Istorii V.8, apud Crişan I. H., Civilizaţia geto – dacilor, p. 275. 90 Pomponius Mella, Descrierea..., II, 2, 8, p. 259.91 Achimescu N., op. cit. ,p. 229.92 Pentru descrierea unor astfel de morminte vezi I. H. Crişan, op. cit. , pp.275-278./ Achimescu N., op. cit. ,p.229. 93 Achimescu N. op. cit. ,p. 229.
35
probabilitatea de a fi consideraţi impuri şi trataţi astfel94. De
asemenea s-au descoperit aşa numite „morminte duble” a două
persoane de sex diferit (pentru cuplu soţ - soţie), dar acestea sunt o
practică funerară ocazională şi constituie o excepţie de la regulă95.
Aşadar toate aceste practice funerare începând din preistorie şi
până la apogeul culturii geto – dacice, confirmă credinţa în nemurire a
strămoşilor noştri precum şi deosebita grijă pe care o afişau faţă de
cei trecuţi în „lumea cealaltă” (cu excepţiile menţionate).
După cucerirea romană au loc transformări radicale în
societatea geto – dacă, dar populaţia (mai ales cea din mediul rural
dacă se poate spune aşa), rămâne fidelă vechilor credinţe chiar dacă
au adoptat şi altele noi. Valurile de migratori venite după părăsirea
Daciei de către romani (271 e.n.) au lăsat şi ele urme în credinţele
autohtone.
Dar este cert faptul că toate aceste „importuri de concepte şi
credinţe” au trecut prin filtrul spiritualităţii geto – dacice iar noi,
românii le-am moştenit pe această filieră după cum este şi cazul
obiceiurilor legate de moarte şi înmormântare.
94 Ibidem ,p. 230.95 I. H. Crişan, Civilizaţia geto – dacică…, p. 277.
36
4. MOARTEA ŞI ÎNMORMÂNTAREA LA ROMÂNI
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile
românilor legate de moarte şi înmormântare
4.1. Rituri de trecere. Noţiune şi semnificaţii
Din totdeauna şi la toate popoarele lumii sărbătorile au marcat o
trecere, un prag în scurgerea implacabilă a cotidianului. Aceste
praguri, aceste ruperi ale continuităţii sunt fără îndoială printre
faptele esenţiale ale operei de creaţie culturală a omenirii. Individul
se integra în comunitate doar în urma unor rituri speciale care îi
„probau” vrednicia. Întreaga viaţă a unui individ, oricare ar fi tipul de
societate, reprezintă o succesiune de treceri, iar fiecare trecere este
însoţită de acte speciale. Orice schimbare în viaţa unui individ
presupune interacţiuni între sacru şi profan. Aceste interacţiuni nu
trebuie să se desfăşoare la întâmplare ci sunt reglementate şi
direcţionate în interesul societăţii, astfel încât aceasta să nu sufere
lezări96.
Riturile în cadrul cărora individul se transformă şi depăşeşte
anumite etape şi frontiere în viaţa sa comunitară sunt cele legate de
paternitate, funeralii, etc.97 Prin aceste rituri pare că individul înţelege
că nu este independent de natură şi de societatea în care trăieşte, ci
se creează legături de interdependenţă de genul do ut des( dau ca să
dai). Astfel, riturile nu exprimă în mod necesar emoţiile individuale
96 Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 16.97 ibidem, p. 17.
37
ale participanţilor ci mai degrabă ele canalizează sentimente
articulate cultural.98
În acest sens, întreaga existenţă pământească a unui om solicită
escaladarea a trei piscuri obligatorii: naşterea, căsătoria şi moartea.99
Viaţa fiecărui om începe prin naştere iar de acest eveniment se
leagă primele rituri de trecere. Din acest moment individul începe
seria integrării din etapă în etapă culminând cu moartea care este, în
concepţia tuturor popoarelor, reîntoarcerea la principiile primordiale.
Moartea, ca şi naşterea sau nunta, comportă o serie de rituri prin
intermediul cărora trecerea de la un nivel ontologic la altul se poate
face fără riscuri, atât pentru cel care le practică efectiv, cât şi pentru
restul comunităţii100.
Sub influenţa creştinismului aceste rituri de trecere capătă noi
valenţe, vechile semnificaţii păgâne sunt „încreştinate” şi suferă
modificări de formă (o parte din ele, altele păstrându-se foarte
aproape de forma primordială), dar în mentalitatea populară fondul
rămâne acelaşi. Riturile de trecere legate de moarte nu fac excepţie
de la regulă. Din această perspectivă elementul panteist, natural,
încă domină conştiinţa populară101. Totuşi, sub influenţa creştinismului
moartea capătă în popor noi valenţe şi noi dimensiuni. Un exemplu în
acest sens pot fi diferite personaje din cultul creştin ce apar pe
cărarea pe care defunctul o străbate pentru a se aşeza lângă
strămoşi. Cum vom vedea la momentul potrivit, acestea iau locul
98 Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 109.99 Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Buc., 2002, p. 114.100 Eliade, Mircea, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, p. 223.101 Aici na referim la concepţia panteistă în virtutea cărei, prin moarte, omul se reintegrează definitiv în universul natural, se recontopeşte în natura maternă. Încorporarea în etern avea loc prin conştiinţa apartenenţei la tot; Iordache, Gheorghe, Românul între ideal şi compromis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 103.
38
unor divinităţi păgâne ce patronau călătoria celui mort până la
apariţia creştinismului pe teritoriul ţării noastre.
4.2. „Marea trecere” la români
Viaţa terestră este considerată a fi un rit de trecere din
cosmos pe pământ şi de pe pământ în cosmos; însă, fiecare trecere
nu e un simplu rit de trecere, ci un complex de rituri de trecere, în
care trecerea exprimă prin rituri de integrare în comunitatea viilor,
rituri de despărţire de familie, de comunitatea celor vii şi rituri de
integrare în comunitatea morţilor.
Poate cel mai complicat şi mai dificil rit de trecere din cele pe
care le-a intuit omul în întreaga lui existenţă materială şi spirituală
este cel al morţii. Ea rămâne singurul eveniment spiritual fără replică
ontologică.
După cum am văzut, moartea este legată de noţiunea de
trecere. Decesul fizic al corpului semnalează începutul trecerii
sufletului din această lume spre cealaltă. "Riturile de trecere
simultane şi paralele pentru cei morţi şi cei vii realizează procesele de
separare şi de integrare102.
Este un lucru ştiut că nimic nu variază mai mult în funcţie de
popor decât riturile funerare. Ele, riturile funerare se complică prin
faptul că un acelaşi popor are despre lumea de dincolo concepţii
contradictorii sau diferite care se suprapun, ceea ce are repercusiuni
asupra riturilor; şi prin faptul că omul este considerat a fi alcătuit din
mai multe elemente, care nu au aceeaşi soartă după moarte: corp,
Şi poporul român a reprezentat, prin prisma bogatei sale
imaginaţii dar, mai ales, prin prisma fondului sufletesc şi a aspiraţiilor
ce transced existenţa materială, imaginea morţii.
Moartea este astfel, apreciată ca trecere, ca „mare trecere” în
„lumea albă”, în „lumea neagră”, în „lumea de dincolo”, în „ceea
lume”, în „ţara fără dor” şi denumirile ar pute continua dar acestea
sunt cele mai reprezentative pentru concepţia populară. Cel ce a
făcut pasul acesta, al despărţirii de lumea aceasta devine călător,
devine „pribeag” pe meleaguri necunoscute şi trebuie ajutat să se
integreze în noua existenţă. Pe acest ajutor acordat marelui pribeag
se fundamentează întreg arsenalul de rituri şi practici din spectacolul
funerar. Toate acestea nu sunt, totuşi, săvârşite strict în sensul
datoriei faţă de cel decedat ci sunt şi mijloace de a integra familia şi
cunoscuţii în noua viaţă fără cel plecat dintre ei.
Putem spune că orice pregătire, orice element, care este legat
de moarte, înmormântare şi celelalte desfăşurări toate ţin de ritul de
trecere, fiindcă după cum am mai spus, însăşi moartea exprimă o
stare de trecere de la un nivel la altul, de la o viată la alta.
Grija cu care românul, indiferent dacă are sau nu urmaşi, îşi
pregăteşte din vreme cele pentru moarte arată cât se poate de clar
importanţa pe care acesta o acordă marelui eveniment al trecerii
dincolo. Românii au realizat nimicnicia existenţei umane,
perisabilitatea şi deşertăciunea vieţii şi de aceea i-au acordat o
atenţie deosebită. Însă ei nu se resemnează în faţa morţii ci o înfruntă
prin mijloace magice de protecţie, atât a celor decedaţi cât şi a celor 103 Gennep, Arnold van, op cit, p. 132.
40
vii. Pentru români moartea este firească căci „toţi sunt datori cu o
moarte”. Expresiile aforistice referitoare la moarte, create de popor,
stau mărturie despre aceasta: Moartea este mai aproape decât
cămaşa, Moartea împacă pe toţi, Moartea nu spune când vine,
Moartea nu va să ştie/De averi şi bogăţie, Moartea nu vine când o
chemi/Ci te ia când nu te temi, Moarte fără râs şi nuntă fără plâns nu
se poate!104
Pentru ţăranul român moartea a rămas o petrecere între „lumea
de aici”, o lume a dorinţelor, a dorului şi „lumea de dincolo”, una de
integrare în matricea cosmică, o lume „fără dor”105.
Aşadar, moartea este un element activ căci implică trecere şi
transformare. Totodată moartea este obiectivizată: ea are formă în
timp şi spaţiu.106 Imaginaţia poporului precum şi mărturiile celor ce au
văzut-o pe patul de moarte au făcut ca aceasta, moartea, să capete
gen şi chip. Ea este femeie. Are chip. Unii pretind că moartea ar fi o
femeie tânără şi frumoasă (mai ales în cazul flăcăilor pe care îi
ademeneşte astfel), alţii că ar fi o scorpie bătrână.107 Are şi
instrumente care o ajută să ia viaţa oamenilor.108 Cel mai adesea e
văzută posedând o coasă sau o seceră.109
104 Ultimul proverb păstrează în memoria lui concepţia geto-dacilor despre moarte, concepţie confirmată de istoricii antici. 105 Gheorghe Iordache vede în concepţiile românilor şi în modul în care reacţionează aceştia în faţa morţii nimic altceva decât reacţia şi credinţa geto-dacilor. Vezi Iordache, Gheorghe op cit., pp. 105-106.106 Kligman, Gail, op cit, pp. 125-126107 Moartea apare ca o bătrână hâdă şi surdă care nu face altceva decât să alerge după om. Vezi Copăceanu, Emanuel, Viaţa după moarte în folclorul nostru, în Altarul Banatului, 7-9/1992, p. 143.108 La poporul român se crede că moartea are un întreg arsenal de obiecte cu care ia viaţa omului: nicovală, ciocane, coacă, cutie, etc. de exemplu cu ciocanele se crede că slăbeşte organismul , ciocăneşte azi acolo, mâine dincolo, prin boli mici. Însă când i-a venit omului „ceasul”, ea îşi ascute coasa şi se strânbă cu grozava ei mutră, din colţul odăii la bolnav, care pune ochii în tavan cu sufletul fiori; Ciauşianu, Gh. F., Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, Librăriile Socec & Comp., Buc., 1914, p. 118.109 În toate culturile moartea apare cu un chip urât, inuman, desfigurat, contrar frumuseţii chipului omenesc. Scheletul este reprezentativ în acest sens. Vezi Chevalier, J., Gheerbrant, A.(coord.); Dicţionar de simboluri, vol. II, Ed. Artemis, Buc., f.a., pp. 314-316.
41
Concepţiile românilor despre moarte nu sunt unitare dar se
unesc în sistemul de credinţe şi obiceiuri ce însoţesc pe cel ce a
gustat moarte. După cum vom vedea pe parcursul capitolelor
următoare, obiceiurile legate de moarte, cu mici diferenţe
caracteristice fiecărei zone etnografice cercetate, pe care le vom
menţiona la momentul potrivit, sunt uimitor de apropiate în ciuda
sutelor de ani în care românii au fost forţaţi să vieţuiască separaţi.
4.3. Obiceiuri, credinţe, superstiţii înainte de înmormântare
4.3.1. Pe patul de moarte
Semne de moarte. În popor se crede că moartea nu vine
niciodată neanunţată. Chiar şi în cazul în care un om moare de tânăr,
fără să se aştepte nimeni, rudele sau cunoscuţii găsesc şi „dovedesc”
că acel om nu a murit tocmai fără veste şi corelează ultimele
evenimente sau acţiuni ale aceluia ca fiind semne ce i-au prevestit
moartea. Desigur, cum se întâmplă aproape totdeauna, aceste
evenimente sunt catalogate ca semne de moarte abia după decesul
respectivei persoane.
Totuşi, sunt unele semne prin care moartea îşi anunţă iminenta
sosire. Aceste semne se pot împărţi în categorii110.
Animale domestice şi sălbatice : câinele, când urlă, găina
când cântă cocoşeşte, pisicile, când miaună necontenit şi
110 Surse principale folosite pentru enumerarea acestor semne: Marian, S.Fl., Înmormântarea la rpmâni. Studiu etnografic., Ed. Grai şi suflet-Cultura naţională, Buc. 1995, p. 8//Sperl, Ingo, Ţara fără dor. Funcţia psihologică a bocetului românesc, Ed. Univers, Buc., 2000, p.40//Ghinoiu, Ion (coord.), Sărbători şi obiceiuri, vol I-Oltenia, (2001, p.140-142), vol II-Banat, Crişana, Maramureş, (2002, p. 126-128), vol II-Transilvania, (2003, p. 154-15, Ed. Enciclopedică, Buc.// Bilţ, Valentina, Poezii, tradiţii şi obiceiuri populare din Maramureş, Ed. Grai şi suflet-Cultura naţională, Buc., 1996, p. 234// Ciauşianu, Gh.F, op cit. p.119 ş.u.
42
spurcat111bufniţa , atunci când cântă la casa unui om 112,
şerpii, dacă îi omori în casă,113etc.
Visele . Dintre visele care vestesc moartea cuiva se
numără acelea ale unei măsele ce cade, a unor gropi
proaspete de morminte, apa tulbure, nunta, dacă visa că
unul din cei care au murit recent îl cheamă la el, dacă
cineva se visează îmbrăcat în mire sau în mireasă, dacă
visează o casă ce se dărâmă, etc.114
Obiectele . Acestea pot şi ele anunţa că se apropie
moartea cuiva. De exemplu, atunci când uşile se deschid
de la sine, când se desprinde tencuiala de pe pereţi, când
pocnesc de la sine sticlele sau oalele, când pocnesc
diferite alte obiecte din casă precum mese, scaune, laiţe,
grinzi, stâlpi de horn, oglinzi, etc. românii au introdus
printre aceste semne care vestesc moartea şi icoanele,
mai ales atunci când cad singure de pe perete.
Aceste semne puteau fi, însă, descifrate numai de anumite
persoana. Dintre aceste persoane fac parte rudele celui ce avea să
moară şi chiar muribundul115.
111 Marian, S.Fl., op cit. p. 7.112 Este unul din cele mai clare şi mai răspândite semne de moarte, găsindu-se pe întreg teritoriul populat de români dar şi la alte popoare. 113 Ghinoiu, Ion, op cit., p. 141.114 Alături de aceste semne generale mai sunt unele speciale legate de activitatea fiecărui om. De exemplu haiducii ştiau că li se apropie moartea dacă îşi visau puşca sau pumnalul ruginite. Relevante sunt, în acest sens, baladele haiduceşti. Redăm în cele ce urmează una din aceste balade şi anume Visul lui Tudor Vladimirescu.: Alei, maică, alei, dragă/ curând visul mi-l dezleagă/ Că ştii, maică, am visat/ buzduganu-mi sfărâmat!/ Sabia cea bună, nouă,/ am visat-o ruptă-n două,/ Puşca mea cea ghintuită/ am visat-o ruginită./…/Maică, măiculiţa mea/ cum să scap de cursa rea?/ Căci un glas prevestitor/ îmi tot spune c-am să mor…115 Muribundul însuşi îşi poate prevesti moartea precum s-a întâmplat în mărturia ce urmează: Aveau presimţiri şi vise. O femeie a visat că a venit o moartă şi i-a spus să se facă gata. Femeia i-a spus moartei în vis că are copii şi ar vrea să-i însoare mai întâi. „Dar ce, eu i-am însurat? Să ştii că vreo zece ani te mai las, mai mult nu”. După zece ani femeia care a avut visul a murit de cancer; Ghinoiu, Ion, op cit, vol. III, p. 157.
43
Mai există credinţa în popor că, în ciuda acestor semne, moartea
poate fi totuşi amânată în urma acţiunilor unor persoane cu puteri
speciale. Dintre acestea preotul116 are întâietate cu rugăciunile117.
Alături de această practică creştină au supravieţuit şi cele păgâne.
Interesant este că acestea se practică paralel cu cele creştine,
precum cea descrisă mai sus, ca o completare a lor, ca o asigurare
din partea rudelor că au făcut absolut tot ce se putea pentru salvarea
muribundului. Rudele apelează şi la descântece sau la ritualuri de
sorginte păgână: se măsura găina118 sau se făcea o scaldă rituală119.
Însă, credinţa cea mai de răspândită este că, atunci când „ţi-a
venit ceasul”, nu mai poţi face nimic şi trebuie să te pregăteşti cum
se cuvine de moarte, să te împaci cu toată lume, să te „cumineci la
preot” şi să-ţi iei rămas bun de la toţi.
Pe patul de moarte. Imediat ce omul este aproape de a-şi da
sufletul, şi nu mai este nici o nădejde de scăpare, se cheamă preotul
de-1 spovedeşte şi-1 împărtăşeşte. I se pune muribundului în mână o
lumânare de ceară galbenă, aprinsă, şi, după ce şi-a dat sufletul îi
116 Ingo Sperl, care a făcut un studiu comparat a tradiţiilor românilor la înmormântare şi cele ale germanilor, remarcă faptul că românii dau o atenţie deosebită momentului morţii, au o grijă mai mare de suflet decât de trup fiindcă aceştia, atunci când cineva este pe patul de moarte, mai întâi merg la preot şi abia apoi apelează la medici, spre deosebire de germani care, acordând o atenţie mai mare trupului, duc pe muribund în instituţii (cămine şi clinici). Deşi crede că şi atitudinea conaţionalilor lui este însoţită de cele mai bune intenţii (remarcând, totuşi, că, astfel, moartea este scoasă din viaţa de zi cu zi, având ca urmare că oamenii nu trăiesc moartea (nici copii), iar cei bolnavi, îşi prelungesc viaţa de prisos), este fascinat de dorinţa românilor de a-l ajuta pe muribund să moară împăcat sufleteşte; Sperl, Ingo, op cit, p. 41. Noi vedem în această atitudine a ţăranului român nimic altceva decât influenţa credinţei ortodoxe asupra concepţiilor precreştine şi ele aproape ortodoxe. 117 Preotul citea Maslu, omul se spovedea şi murea. Preotul venea şi-i făcea maslu, o dezlegare prin care cerea ca omul să se scoale sau să moară; idem, op cit, vol. II, p. 129. 118 Găina se măsura până la prag. Găina se da de-a dura. Dacă i se potrivea capul pe prag, i-l tăia; Ghinoiu, Ion, op cit, vol. II, p. 128. 119 Se făcea apămultă. O babă se ducea pe muteşte la râu cu o oală, lua apă, se întorcea şi stropea cu ea omul bolnav. Zicea că se face bine sau moar; ibidem, p. 128.
44
închid ochii, şi-l leagă pe sub falci cu o basma pentru ca să nu
înţepenească cu gura căscată120.
Lumânarea aprinsă i se pune în mâna celui ce moare pentru a-1
apăra de duhurile necurate, ca să nu se poată apropia de el la ieşirea
sufletului şi fiindcă cu lumină s-a luminat la Sfântul Botez, cu lumină
trebuie să meargă şi înaintea lui Dumnezeu pe lumea aceea121.
Este o mare nenorocire când nu se găseşte nimeni ca să închidă ochii
celui care moare, fiindcă se crede că rămâne fără lumină pe lumea
cealaltă şi umblă în întuneric. De aici şi cel mai mare blestem: Să dea
Dumnezeu să n-ai pe nimeni să-ţi închidă ochii.
Dacă omul se chinuie cu moartea, atunci este chemat preotul
de-i citeşte "molitfele la ieşirea sufletului", fiindcă se crede că a fost
afurisit sau blestemat de vreo faţă bisericească, şi se schimbă din loc
în loc luându-i-se şi pernele de sub cap, dacă vor fi umplute cu pene
de pasăre. Mai este obiceiul de se ia de pe pat şi se pune la pământ
cu faţa spre răsărit considerându-se că astfel moare mai uşor122.
Alteori i se pune sub cap jugul de la boi, ori piese de la roata
carului, sau, dacă se poate, şi roata întreagă. I se mai pun ciolane şi
măsele de la roata morii, crezându-se că moartea-i este grea, pentru
că, fiind în viaţă, ar fi făcut păcatul de a pune pe foc jug, măsele sau
ciolane de la roata carului sau a morii, căci cu jugul s-a slujit de a arat
sfântul pământ, roatele carului i-au fost ca picioare, iar roata morii i-a
măcinat faina care l-a hrănit123.
120 Burada, Teodor T, Datinile poporului român la înmormântări, Ed. Tipografia Naţională, Iaşi, 1882, p. 7.121 Ibidem, p. 8.122 Se lua masa şi, în locul ei era aşezat muribundul. Se crede că locul mesei e cel mai curat; Ghinoiu, Ion, op cit, vol. III, p. 159.123 Burada, Teodor, op cit, p. 8. Din acest text se observă cât de legat este ţăranul român de munca lui, de meşteşugul pe care l-a practicat toată viaţa şi din care şi-a „câştigat pâinea” de şi-a hrănit întreaga familie. Se crede, aşadar, că a lua în derâdere şi a batjocori uneltele ce te-au ajutat la muncă, e un mare păcat şi, de aceea, eşti pedepsit să mori greu.
45
La feciorii boierilor care au măsurat ogoarele spre muncă
locuitorilor, li se introduce o prăjină în casă pe fereastră şi li se pune
în mână, crezându-se că de aceea nu pot deceda, fiindcă au măsurat
greşit ogorul, osândind pe consăteni.
Testamentul. Cea mai mare parte a poporului român are
obiceiul, şi-1 va păstra şi în continuare, de a-şi face testamentul
înainte de moarte sau lasă vorbă ce are să se întâmple cu averea lor,
dând în acelaşi timp câte o povăţuire verbală, de care urmaşii sunt
datori să ţină seama124.
Dacă cel ce se află pe patul de moarte nu are copii, atunci lasă
averea bisericii sau unei rude sau unui om străin, dar cu o condiţie:
ca după aceea să aibă grijă de sufletul său.
Imediat ce omul şi-a dat sufletul, se deschid ferestrele odăii
unde se află mortul şi se dă de ştire să se tragă clopotele de la
biserică. Apoi, soţia decedatului şi rudele cele mai apropiate de gen
feminin, lepădându-şi toate podoabele, precum: cercei, inele,
mărgele şi altele iar fetele, despletindu-şi părul, încep a jeli mortul125.
Lumânarea de ceară, aprinsă, care se ţine omului când moare,
în mâna dreaptă sau la cap, până când îşi dă sufletul, simbolizează,
după credinţa unor români din Bucovina, sau/şi acelor din
Câmpulung, că respectivul este creştin, spovedit, împărtăşit şi
împăcat cu toată lumea, şi ca să vadă pe unde va merge în cealaltă
lume. Alţii, dimpotrivă cred, că în cealaltă lume domneşte întunericul
grozav, şi din această cauză să nu-şi piardă sufletul, iar alţii spun că
mortul are să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu luminos cu trupul şi 124 Simion Florea Marian menţioneză că diata verbală a unui om, dată pe patul morţii, se îndeplineşte întocmai; Marian, S.Fl., op cit, p. 21.125 În Bucovina, în unele comune de prin munţi, soţia decedatului, sau o fiică a sa, începe a se boci cu părul despletit prin împrejurul casei, înconjurând-o de trei ori, spre a da de veste vecinilor despre nenorocirea ce s-a întâmplat; ibidem, p.33.
46
cu sufletul. După unii această lumânare simbolizează lumina lumii,
adică a Domnului nostru lisus Hristos126.
După cum am văzut nimeni nu trebuie să moară nespovedit,
neîmpărtăşit şi neîmpăcat cu ceilalţi.
4.3.2. Pregătirea pentru „marea trecere”
Repausarea. Se crede că omul moare abia după ce şi-a
încheiat toate socotelile pe pământ, după ce s-a iertat cu toţi127.
Moartea omului diferă. Ea se petrece în funcţie de faptele pe care
fiecare le-a făcut în viaţă. Astfel, omul bun are o moarte uşoară,
senină, fără chinuri, pe când cel care a făcu rău are parte de chinuri
pe patul de moarte. Prima acţiune care se face când muribundul îşi
dă ultima suflare, este de a deschide ferestrele până a se răci trupul,
pentru a putea ieşi sufletul. De asemenea i se închid ochii128.
După aceasta urmează o serie întreagă de acţiuni ce au rolul de
a-l pregăti pe cel repausat să călătorească pe lume cealaltă sau de a-
i proteja pe cei vii de eventuale acţiuni malefice ale spiritelor.
Respectându-se tradiţia, se întorc sau se acoperă oglinzile129, ceasul 126 ibidem, p. 25-26.127 Ingo Sperl remarcă, de asemenea, că la germani nu există acest obicei de a-ţi cere iertare pe patul de moarte; Sperl, Ingo, op cit, p. 43.128 Marian, S. Fl, op cit, p. 36.129 Explicaţiile pentru acest obicei sunt variate. Unii cred că se face aceasta pentru ca preotul să nu-şi vadă chipul în oglindă, desi informatorul nu a ştiut să menţioneze motivul pentru care
47
este întors la perete130,oalele sunt întoarse cu gura în jos ca semn că
acea casă se află sub semnul marii treceri131, pisicile şi câinii sunt
închişi pentru că sunt animale imprevizibile şi pot trece peste trupul
mortului, iar în popor există credinţa că asta l-ar transforma în
strigoi,132 etc.
Scăldarea. După toate acestea trupul decedatului este
scăldat. Acesta este un ritual de origine precreştină care a fost
adoptat de creştinism dându-i semnificaţii noi şi complexe 133.
Apa pentru scalda mortului este adusă de la o apă curgătoare,
iar unde nu este posibilitatea aceasta trebuie să fie curată, de
fântână. Toate acestea trebuie îndeplinite fiindcă ea are efect
purificator şi are rostul de a-l integra pe defunct în rândul
strămoşilor134.
Persoanele care scaldă mortul trebuie să fie de acelaşi sex cu acesta,
rude sau vecini135. În unele părţi scalda trebuie făcută doar de către
străini136. Numărul celor ce scaldă mortul este şi el simbolic, căci s-a
generalizat cifra trei137.
Există două modalităţi de a scălda mortul: prin abluţiune şi prin
ştergere.
preotul nu trebuie să se reflecteze în oglindă. Alţii explică acoperirea oglinzilor prin grija celor vii ca mortul, mai precis sufletul său, să nu se vadă în oglindă şi astfel să dorească să nu mai plece.130 Noi vedem în aceasta o probabilă încercare a celor vii de a arăta că, pentru mort, timpul şi-a încetat efectul. El depăşeşte timpul fizic şi se integrează în „timpul înveşnicit” şi de aceea ceasul nu-şi mai are rostul şi nu trebuie văzut de cel adormit pentru a nu-i stârni nostalgia timpului fic şi să rămână printre cei vii.131 Sperl, Ingo, op cit, p. 45.132 Ibidem. p. 45.133 Spălarea mortului este la origine, după Gilbert Durand, o operaţie purificatoare primitivă; Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Buc, 1977, p. 213, apud: Larionescu, Sanda, Apa în riturile legate de moarte, Ed. Univers, Buc., 2000, p. 16.134 Sperl, Ingo, op cit, p. 45.135 Kligman, Gail, op cit, p. 122.136 Vezi Ghinoiu, Ion, op cit, vol.I, p.150-151; vol II, p. 133-136; vol III, p. 163-167. 137 Sperl, Ingo, op cit, p. 45.
48
Abluţiunea reprezintă spălarea trupului celui mort prin
scufundarea lui într-o albie sau într-o cadă plină cu apă. Al doilea
procedeu este mai puţin uzitat. Ştergerea se face cu un prosop curat,
de trei ori, pentru a întări puterea purificatoare a apei.138
Îmbrăcarea. Odată mortul spălat, se piaptănă frumos, i se taie
unghiile şi puţin păr (care se pune în ceară şi se păstrează de către
rudele lui, spre amintire), apoi se îmbracă cu hainele cele mai noi şi
mai scumpe, sau cu acelea care-i erau mai plăcute, pe care mulţi le
pregătesc fiind încă în viaţă, şi le păstrează noi până la moarte. În
nici un caz nu trebuie să fie îmbrăcat în hainele în care a zăcut139. La
creştet i se pune căciula, dacă este bărbat, iar dacă este femeie se
îmbrobodeşte cu batic nou. În localităţile unde portul popular nu s-a
pierdut, bătrânii lasă cu limbă de moarte să fie înmormântaţi în
costum tradiţional, specific zonei din care face parte140.
Dacă cel mort este fecior, atunci se îmbracă în costum de mire.
De asemenea, dacă moare o fată mare, se îmbracă şi ea în mireasă, i
se despleteşte părul, i se împodobeşte capul cu o cunună de flori şi i
se pune un inel (verighetă pe deget) căci se consideră că ea este
mireasa lui Dumnezeu141. Tinerii nenuntiţi au parte de o
înmormântare specială numită nunta mortului 142.
Îmbrăcarea şi pregătirea celui decedat cu hainele cele mai noi,
mai scumpe şi mai frumoase, se face din iubirea şi cinstea ce-o
arătăm faţă de el, dar şi pentru credinţa că morţii se duc să
călătorească pe cealaltă lume pentru a se înfăţişa înaintea lui
138 ibidem, p. 16; Marian, S.Fl., op cit, p. 36.139 Bernea, Ernest, Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord, Ed. Cartea românească, f.l., 1998, p. 28.140 Vlăduţiu, Ion, Etnografie românească, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1973, p. 407.141 Marian, S.Fl., op cit., p. 47.142 vezi Kigman, Gail, op cit., p. 163-184.
49
Dumnezeu, la a doua venire, curaţi şi îmbrăcaţi exact cum au fost
îngropaţi143.
Aşezarea în sicriu. După ce a fost gătit cel mort, se aşează pe
masă sau pe laviţă, în casă sau în tindă, cu faţa spre răsărit. În
Transilvania el se aşează cu picioarele spre uşă, adică gata de
plecare, de unde a rămas zicerea: vede-te-aş, cu picioarele înainte,
adică decedat.
In unele locuri, mai de mult, se scotea decedatul afară pe
tărnaţ, şi atunci se ridica deasupra lui pe casă un steag144, iar în
Transilvania, în ţinutul Năsăudului, steagul se aşează în clopotniţa
bisericii numai când moare vreo fată mare, şi stă acolo şase
săptămâni.
La cap şi la picioarele decedatului stau aprinse două sfeşnice cu
lumânări de ceară.
In Basarabia, pe lângă aceste sfeşnice, se mai pun patru crengi
de copac, cu câte trei ramuri care se numesc "pomi”. Aceştia sunt
împodobiţi frumos cu stafide, lămâi, smochine, mere, nuci, etc., toate
înşirate pe aţă145.
Aşezarea în tron (căci aşa mai este numit sicriul) este un
moment ce implică o mulţime de obiceiuri şi practici străvechi. Pentru
că tronul este considerat casa mortului, au loc o serie de acte
preventive.
După aşezare decedatului în sicriu rudele cheamă preotul
satului ca să-i citească stâlpii. Prin cuvântul "stâlpi" înţelegem
Evangheliile celor patru Sfinţi Evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi loan.
143 Marian, S.Fl., op cit, p. 48.144 ibidem, p. 56.145 ibidem, p. 57.
50
În unele părţi din Moldova, se citesc, uneori, neapărat după ce s-a
aşezat mortul pe masă sau pe laviţă stâlpii.
Tot în Moldova este obiceiul ca preotul să citească stâlpii în
camera decedatului cu lumina a două sfeşnice cu lumânări groase de
ceară, dar numai în timpul priveghiului.
În locul preoţilor, în unele locuri, pot citi dascălii Psaltirea şi
totdeauna noaptea, adică în timpul priveghiului, la capul decedatului.
Stâlpii şi Psaltirea se citesc cu scopul ca sufletul celui decedat
să treacă mai uşor prin vămi.
În afara acestui act religios creştin au loc, aşa cum spuneam, o
serie de acte preventive de natură magică. Astfel, se pisează usturoi,
tămâie şi, în unele locuri, şi praf de puşcă, se amestecă şi se unge
coşciugul de patru ori în formă de cruce pe pereţii laterali şi de două
ori în diagonală, pe fund, de la un colţ la altul146.
În sicriu se pun diferite obiecte, de la lucruri care i-au fost dragi
în viaţă şi pe care, se crede, să le aibă şi pe lumea cealaltă, până la
obiecte cu caracter magic pentru a-l proteja pe decedat de
eventualele primejdii pe care le-ar întâlni în călătoria sa, dar şi pentru
a proteja familia de posibilele întoarceri ale mortului ca strigoi. Este
greu de făcut un inventar al acestor obiecte ce se pun în sicriu, dar
cele mai uzitate sunt: pieptene, usturoi, cânepă, o oglindă, nouă
pietricele albe şi negre147, etc, toate fiind aşezate sub capul
defunctului, sub pernă sau chir în pernă. Trebuie menţionat că mare
146 Bernea, Ernest, op cit, p. 38. Acesta este un obicei întâlnit aproape în toate zonele etnografice, desigur, cu mici diferenţe în ceea ce priveşte compoziţia pastei cu care este uns sicriul. Niciodată, însă nu lipseşte tămâia şi usturoiul. În alte zone, sicriul este decorat cu cruci mici făcute cu fierul înroşit; Cuisenier, Jean, Memoria Carpaţilor - România milenară: o privire interioară, trad. Ioan Curşeu, Ştefana Pop, Ed. Echinocţiu, Cluj, 2002, p. 355. 147 Aceste pietricele par să înlocuiască banii ce sunt puşi pentru a plăti vămile. Este atestată ca o practică de origine tracă şi ar simboliza viaţa defunctului cu zile albe şi zile negre; Ionescu, Pr. I, O practică străveche în ritualul funerar din Oltenia, în Mitropolia Olteniei, nr. 3-5/1999, p. 132.
51
parte din aceste obiecte şi-au pierdut semnificaţiile păgâne ori
prezintă semnificaţii confuze în conştiinţa populară148.
In tot acest timp cât decedatul stă în casă, trei zile, vecinii,
rudele, prietenii, chiar şi străinii vin să vadă mortul încă o dată
înainte de înmormântare şi să-şi ia rămas bun de la el, iar dacă au
fost certaţi trebuie să se roage ca să-i ierte. Dar, niciodată ei nu vin cu mâinile goale, ci totdeauna iau câte o lumânare de ceară curată. Ajungând la casa
mortului intră în camera unde se află decedatul, sărută icoana sau crucea de pe pieptul acestuia, iar dacă cel decedat a
fost om bătrân i se sărută şi mâna, apoi aprind lumânarea şi o lipeşte de sfeşnicul de la capul mortului, de sicriu sau o
pun neaprinsă pe iconiţa mortului. Unii mai pun pe icoană şi bani, de pildă în Moldova şi în Bucovina. Această practică
este condamnată de unii preoţi, fiind general recunoscută ca practică păgână149.
Lumânările care au rămas nearse se aprind noaptea la priveghi
şi a treia zi la prohod, iar banii ce s-au pus pe iconiţă sunt folosiţi de
către familia decedatului pentru a cumpăra cele necesare, sau când
se duce mortul la groapă pe la răscruci, poduri, fântâni, se dau
copiilor săraci de pomană, pentru că ei au rolul de a-1 păzi şi salva pe
cel decedat, când sufletul acestuia trece prin vămi.
Toţi cei sosiţi la casa decedatului zic următoarele cuvinte:
Dumnezeu să-l ierte! sau primeşte-l Doamne întru împărăţia cerului.
Dacă cel decedat este un copil până în 7 ani se zice: Dumnezeu să-l
odihnească! Toate acestea reprezintă formule de salut care concordă
cu atmosfera tristă de la înmormântare. Se consideră că nu este bine
a se da Bună ziua! Şi nici un fel de bineţe timp de trei zile, până la
înmormântare150.
148 O mărturie în acest sens este cea culeasă de Ernest Bernea din Gorj: Zice că de ce-s atât de multe obiceiuri? Că doar nu sunt astea scornituri muiereşti; îs obiceiuri vechi, din bătrâni. Ce rău poa să-i facă? Doar numai bine, că nu-i omul ca dobitocu să-l îngroape oricum; Bernea, Ernest, op cit, p. 41.149 Drăgoi, Pr. Eugen, Înmormântarea, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 6.150 ibidem, p. 7
52
În unele sate din Bucovina cât şi din Moldova, şi mai ales la
munte, pe lângă lumânare şi bani se mai aduc faină, brânză,
şerveţele, tămâie, pentru a fi de ajutor la praznic, dacă decedatul
este sărac, iar şerveţelele ca să fie folosite la procesiune151.
Astfel, tot timpul cât stă mortul în casă unii vin, alţii pleacă,
căci tot timpul, până ce acesta este dus la groapă, nu trebuie să fie
singur, ci trebuie să fie cineva permanent lângă el, şi trebuie să aibă
grijă şi de lumânări ca să nu se stingă.
Sicriul. Fiind mortul îmbrăcat de înmormântare, i se ia măsura
cu o trestie sau cu un băţ de alun şi, după acea lungime, i se face
sicriul, luându-se bine seama ca nu cumva să fie mai lung decât
mortul, fiindcă atunci se crede că, dacă mortul s-o îngropa cu acel
sicriu, locul rămas gol ar chema şi alte rude după el. Sicriul (coşciugul
copârşăul) se face din lemn de bra152.
In Bucovina aceată măsură a sicriului se ia cu o aţă, care se
pune într-o gaura care se face deasupra uşii de la camera în care
mortul şi-a dat sufletul, apoi, lipindu-se bine pe deasupra, rămâne
acolo pentru totdeauna153.
După aceasta, se aşează mortul în sicriu sau "raclă", care se
face după cum am mai spus din lemn de brad. In general sicriul era
vopsit, în vechime, în roşu, obicei care nu se mai practică.
In sicriu se aşează o perniţă, pe care să se sprijine capul şi în
care se pune săpunul, cu care s-a spălat, pieptenele, cu care s-a
pieptănat mortul ultima dată. Se mai pune şi sfoara cu care lemnarul
a măsurat lungimea mortului pentru sicriu. In capacul sicriului se face
151 Marian, S.Fl., op cit, p. 45-46.152 Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Buc, 1944, p. 317.153 Burada, Teodor, op cit, p. 13-14.
53
o ferestruică, ''pentru ca să se răsufle, să vadă gloata ce s-a adunat
ca să-l petreacă şi ei şi să-şi ia ziua bună de la ea154.
Această ferestruică s-a numit fereastra sufletului şi este o
practică şi un rit preistoric, la populaţia autohtonă din Dacia
preromană, care a fost transmis printr-o continuă tradiţie rituală şi
ceremonial funerar. Când este aşezat mortul în sicriu, se tămâiază, iar femeile îl bocesc. Atât prin împrejurul sicriului cât şi pe capacul
lui se zugrăvesc cruci cu vopsea albă.
În multe locuri, oamenii îşi fac sicriul încă fiind în viată, şi-şi
pregătesc cele de trebuinţă pentru înmormântare. Sicriul este ţinut
de către ei în podul casei. Acest obicei se păstrează mai mult în
judeţul Muscel, în Transilvania, partea de sus a ţinutului Făgăraş, şi în
Banat.
Tot trupul mortului, în afară de cap, se acoperă cu o pânză albă
lucrată în casă, şi se numeşte giulgi, sovon sau respeti. Ea este
ţesută din bumbac sau de fuior, după puterea financiară a omului.
Pe pieptul mortului, după cum am menţionat şi mai sus, se pune
o icoană, iar în mână o cruce de ceară galbenă, sub cap una sau două
perne umplute cu fân, paie ori strunjitură de lemn. În timp de vară se
umple cu flori, iar iarna cu flori uscate, pe care mulţi dintre locuitori
au grijă a le aduna din timp. în Basarabia, în unele sate din ţinutul
Soroca, perna mortului se umple cu ţărână de la mormânt. Deasupra
pernei se cos două cordele de culoare roşie în formă de cruce iar sub
pernă se pune, în unele locuri, şi pâine, sare şi băţul său, care se
împodobeşte cu o năframă. Toate acestea se fac pentru că se crede că decedatul în călătoria ce are de făcut pe cealaltă lume, având a suferi
frig, căldură, sete şi multe alte supărări, să aibă ce mânca, în ce se sprijini când va fi ostenit, şi cu ce apăra de câini. La
154 Vulcănescu, Romulus, op cit, p. 189.
54
ciobani li se mai pune şi fluierul cu care cântau la oi. Toate aceste arată vechimea acestor ritualuri căci se păstrează
încă credinţa conform căreia, cel decedat îşi continuă şi dincolo meseria pe care a avut-o pe această lume155.
In Banat, dacă moare vreo femeie după care au rămas copii
mici, este obiceiul a i se pune în sicriu atâtea păpuşi câţi copii au
rămas, pentru a-i da oarecum pe lumea aceea chipul copiilor săi, ca
să-i aibă spre mângâiere.
Dacă se întâmplă să moară cineva după Paşti, în Săptămâna
Luminată atunci, pe lângă toate celelalte, se adaugă şi un ou roşu.
Cu banul care se pune pe iconiţă deasupra celui decedat, după
credinţa unora, mortul trebuie să plătească luntrea cu care va trece
în cealaltă lume156. Alţii cred, însă, că va plăti cu acest ban vămile sau
străjile157 În vechime, acest ban, se punea în gura mortului.
În judeţul Prahova acel ban se bagă la degetul cel mic de la
mâna dreaptă. În unele sate din Transilvania se crapă la un capăt
băţul care se pune în sicriu, şi se aşează în acea crăpătură.
4.3.3. „De sufletul mortului…”
Toiagul. În timp ce bărbaţii se ocupă de sicriu, gospodinele
încep pregătirile pentru înmormântare. Mai întâi se face o lumânare
mai lungă, numită "toiag", care se aprinde numai la anumite perioade
de timp şi pe care se sprijină mortul când trece puntea raiului. Toiagul
(privighetoarea, toiag de stat, lumină de stat) se face tot atât de lung
cât mortul, şi foarte subţire. Se numeşte toiag datorită credinţei 155 A se vedea cap. 3.2. Morminte şi rituri funerare, al acestei lucrări, pentru consultarea inventarului funerar al mormintelor geto-dacilor.156 Probabil aceasta este o influenţă romană căci Dumitru Protase arată că la geto-daci nu a existat practica obolului lui Charon. Protase, Dumitru, A existat la geto-daci concepţia greco-romană despre „obolul lui Charon”?, în Studii şi cercetări de istorie veche, tom 22, 3, 1971, p. 495-500.157 Burada, Teodor, op cit, p.17; Marian, S, Fl., op cit, p. 55-58.
55
poporului că pe acesta se sprijină mortul când călătoreşte în lumea
cealaltă158.
După ce este gata, se face rostogol, adică în formă de spirală şi
se aşează la capul sau pe pieptul celui decedat. De fiecare dată când
se trag clopotele (fiindcă se trag de trei ori pe zi), se aprinde toiagul.
Mai este aprins atunci când se scoate mortul din casă, când i se face
prohodul, iar după înmormântare se stinge şi este adus acasă. Apoi
se mai aprinde, în trei seri una după alta, chiar pe locul unde şi-a dat
răposatul sufletul. Lângă toiag se mai pune un prosop, o sticlă cu apă
şi pâine, pentru ca sufletul să se poată odihni în rătăcirile lui.
Toiagul este cel care asigură lumina mortului, şi de aceea, se crede
că este periculos pentru suflet ca această lumină să se stingă159.
Totodată se crede că această lumină arde păcatele celui mort160.
In Transilvania, după ce s-a înmormântat mortul, două sau trei
rude de-a lui se duc de cu noapte la mormânt, şi-1 stropesc cu apă
adusă într-un ulcior, îl tămâiază şi apoi aprind "privighetoarea" sau
toiagul, care stă aprins cât face cineva cincisprezece mătănii, zicând
că prin aceasta se îmblânzeşte căţelul pământului ca să nu mai latre
pe noul venit între celelalte morminte161.
Apoi se fac colacii pentru apaos, coliva şi pomul.
Apaosul. Constă din puţină apă (sau ulei în anumite zone)
amestecată cu vin.
În Moldova, e obiceiul ca să stropească preotul cu vin trupul
decedatului, în cruciş, după ce 1-a pus în groapă.
158 Marian, S.Fl., op cit, p. 102.159 Toiagul funebru reprezintă un alter-ego al mortului şi în acelaşi timp drumul acestuia spre lumea de dincolo; Ciubotaru, I.H., Aspecte ale ceremonialului funerar din Moldova, în Anuarul de folclor, (extras) Cluj-Napoca, V-VII, 1984-1986, p. 249; vezi şi Bratu, Anca, op cit, p.24-25.160 Kligman, Gail, op cit, p. 122.161 Burada, Teodor, op cit, p47.
56
În Botoşani, apaosul e un pahar de vin, care se înfige în mijlocul
colivei; pe acesta îl ridică preotul, după ca stau la masă, când citeşte
panachida pentru vii, şi gustă toţi din el162.
Coliva. Pentru colivă se alege grâul ca să fie curat şi se pisează
în chină, apoi se fierbe până ce e moale şi des. După ce s-a răcit, îi
adaugă miere, nuci pisate şi îl aşează pe o tavă mare, special pentru
colivă. După aceea, deasupra, se cerne biscuiţi pisaţi, iar peste
aceştia se pune zahăr pisat peste tot, ca să fie faţa colivei albă. Pe
colivă se face apoi, din cacao sau ciocolată, crucea lui Hristos având
la bază trei scări. Când se făceau două colivi, pe a doua se făcea de
regulă Maica Domnului. La mijloc, în colivă, se înfig, la distanţă, trei
lumânărele, care, pe la mijloc se împreună şi iar se despart, având
forma unui dublu triped: în sus şi în jos, iar sub colivă se pune un
colac rotund.163 Trebuie menţionat că este o adevărată artă în a
pregăti şi a orna coliva, frumuseţea şi gustul ei deosebit arătând atât
dragostea pe care rudele o poartă celui decedat cât şi măiestria
gospodinelor care se ocupă de aceasta.
Din această colivă, după ce preotul citeşte panachida şi ridică
parastasul, trebuie să guste fiecare.
Pomul. Pomul de cele mai multe ori e un brăduţ, dar poate să
fie şi alt pom, de obicei, fructifer. El se împodobeşte frumos cu
panglici şi cu diferite fructe: smochine, nuci, mere, bomboane,
portocale, biscuiţi, dar şi cu batiste, căni etc. După credinţele
populare el reprezintă pomul vieţii plin cu toate bunătăţile, pe care
mortul îl părăseşte, odihna în lumea cealaltă, umbre şi recrearea
162 Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român, Ed Saeculum, Buc., 1998, p. 278.163 ibidem, p. 277.
57
sufletului în lumea cealaltă, după ce a trecut vămile şi pomul raiului
încărcat cu toate bunătăţile. Se crede că pomul va prinde rădăcini pe
ceea lume şi din bunătăţile puse în el se va hrăni mortul.164
Un lucru deosebit de important care trebuie menţionat este
acela că pomul este diferit de bradul de la înmormântare. Pomul are
rolul de a asigura belşugul pe lumea cealaltă, de a fi un punct de
referinţă al banchetului funerar165 căci nu se începe masa până ce
preotul nu citeşte Rugăciune la împărţirea hainelor… pentru cel
decedat, rugăciune care se face la acest pom. Asupra semnificaţiei
bradului vom vorbi la momentul potrivit.
4.3.4. Priveghiul. Jocuri de priveghi. Măşti funerare
După dicţionarul enciclopedic, priveghiul sau păzirea rituală a
morţii trebuie văzut ca secvenţă de sine stătătoare în cadrul
ritualului. Denumind acţiunea de a priveghea (latinescul pervigiliare),
priveghiul înseamnă a păzi ceva, a fi cu băgare de seamă166 Corpul
fiecărui om care a decedat din cauze naturale stă, de regulă, trei zile
şi două nopţi neînmormântat. Astfel, în aceste două nopţi se practică
în toate ţările locuite de români, aşa-numitul priveghi, la care se
adunau o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, amicii
şi rudele decedatului.
In fiecare noapte se face privegherea mortului pentru că există
credinţa că diavolul susţine că trupul oamenilor e al lui. De aceea, 164 Ibidem, p. 380.165 Jean Cuisenier afirmă că pomul este, totodată, şi un simbol al fecundităţii şi belşugului pământului, căci aici sunt reunite aproape toate produsele agriculturii şi ale creşterii animalelor; Cuisenier, Jean, op cit, p. 371.166 ***, Mic dicţonar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi pedagogică, Buc., 1986, p. 1372.
58
cum aude că a decedat cineva, vine să îl fure şi dacă n-ar priveghea
oamenii, diavolul ar răpi trapul morţilor.
Teodor Burada susţine că prietenii care vin să privegheze
decedatul, îl păzesc ca să nu vie strigoii la el, astfel cei sosiţi
povestesc sau joacă diferite jocuri, pentru ca cei ai casei să mai uite
durerea. 167
Priveghiul, care durează din momentul când începe a se îngâna
ziua cu noaptea şi până ce răsare soarele, se face după credinţa
poporului, din mai multe cauze, dintre care unele sunt bazate pe
experienţa de toate zilele, iar altele pe închipuire sau pentru că aşa
au apucat din moşi-strămoşi.
Lumânările, care se aprind împrejurul mortului şi mai ales cele
trei de la capul acestuia se lasă să ardă zi şi noapte până după
scoaterea mortului din casă. Prin urmare, oamenii adunaţi ca să
privegheze sunt în primul rând datori sa ia seama de lumânările ce
ard ca să nu se stingă, sau să se aprindă ceva de la dânsele.
Priveghiul - zice Lucia Berdan - pole fi considerat ca o stare de
veghe mitică- rituală în riturile de trecere familiale (naştere - nuntă -
înmormântare)168 şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte
integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului.
Efectuarea practicii priveghiului, de către cei prezenţi, conferă
celui care poate priveghea de la apusul soarelui şi până la răsăritul
acestuia, fără să doarmă deloc, statutul de iniţiat, în plan ritual, iar în
plan religios, îi absolvă din păcate: i se socoteşte de o faptă bună şi
primită înaintea lui Dumnezeu169.
167 Burada, Teodor, op cit, p. 18.168 Berdan, Lucia, Feţele destinului. Incursiuni în etnologia românească a riturulor de trecere. Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1999, p. 175. 169 Marian, S.Fl., op cit, 129.
59
Din punct de vedere ortodox putem menţiona că aceste practici
magico-rituale sunt precreştine, cu toate că ele se păstrează şi în
zilele noastre170.
Numărul celor prezenţi la priveghi arată şi prestigiul celui
decedat. De exemplu, la priveghi nu vin cei cu care defunctul a fost
certat şi nu acceptă să-l ierte.
La întrebarea De ce se priveghează mortul? Lucia Berdan ne
relatează că informatorii de astăzi răspund: Există credinţa că cel ce
participă la priveghi, pe lumea cealaltă are un perete. Dacă a
privegheat la patru morţi, va avea patru pereţi drept locuinţă pe
lumea cealaltă (Galaţi, Nicoreşti, Poiana - chestionar); Dacă mergi la
priveghi eşti liber pe cea lume atâtea zile cât ai fost la priveghi171
(Iaşi, Şiretei, Bereslogi - chestionar).
Aşadar, priveghiul este o practică ce are origini precreştine şi a
cărei funcţii, dincolo de cele practice, menţionate mai sus, se extind
în sfera magicului, cu rol de protecţie a decedatului în lumea de
dincolo, dar şi de protecţie a familiei de eventuale manifestări
malefice ale spiritelor.
Priveghiul este un ritual care se găseşte pe tot cuprinsul ţării,
însă, manifestându-se în proporţii diferite. El se desfăşoară în două
feluri: când moartea vine ca o uşurare, ca o eliberare, ca o împlinire,
deci este treapta firească în viaţa omului, au loc jocurile de priveghi
care constituie conţinutul nopţii de priveghi, iar când moartea vine pe
neaşteptate la tineri, priveghiul se face sobru172. În unele zone
etnografice practica priveghiului a fost încreştinată şi participanţii au 170 Eretescu, Constantin, Măştile de priveghi-origine şi funcţionalitate, în Revista de Etnografie şi Folclor, (extras), tom 13, 1, p. 37.171 Berdan, Lucia, op cit, p.186.172 Graur, Tiberiu, Jocuri de priveghi în Munţii Apuseni, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj, 1973, p. 595; Vezi şi Vlăduţiu, Ion, op cit, p. 410.
60
o atitudine sobră conformă cu importanţa şi semnificaţia creştină a
momentului trecerii în lumea cealaltă. În alte zone, însă, elementul
păgân a rezistat. Aici pa să se adeverească, peste veacuri mărturiile
antice conform cărora strămoşii noştri se veseleau la moartea unuia
dintre ei. În aceste zone participanţii se manifestă zgomotos în cadrul
unor piese dramatice numite jocuri de priveghi.
Jocurile de priveghi, care se mai fac şi astăzi, au o conotaţie
sacră, o funcţie apotropaică şi de iniţiere. Priveghiul, ca rit sacru, se
efectua printr-o dublă participare: ca spectatori şi ca mascaţi.
Se poate face o clasificare a jocurilor de priveghi:
a) jocuri de virtuozitate (ca probe de iniţiere sau trecere):
Băgatul aţei în ac, Boldul, Cărbunele, Cusutul hainelor,
Leuca, etc
b) jocuri cu măşti zoomorfe (au semnificaţii legate mai ales
de începutul şi de sfârşitul anului): Calul, Capra, Barza,
etc
c) jocuri cu măşti şi reprezentări antropomorfe: Cuplul
moşneag-babă, Înmormântarea, Moarte, etc
d) jocuri cu un pronunţat caracter realist ce sunt inspirate
din viaţa de zi cu zi, fără transfigurările ce se întâlnesc
în celelalte cazuri: Scosul cioatelor, Podul, Balta cu
peşte, Purcelul, Moara etc.
e) jocuri practicate ad-hoc, fără alte corespondenţe
folclorice: Mortul înviat, Mişca, Gogiu, etc
f) jocuri asemănătoare şi chiar similare cu cele de copii:
Ascunsul, Prinsul, Baba-Oarba, Bâza, etc 173. 173 Adăscăliţei, Vasile, Jocuri de priveghi din judeţul Bacău, în Carpica, (extras), 13, 1981, p.122.
61
Cuplul de mascaţi moş-babă, este cuplul iniţial de mascaţi şi în
obiceiurile de înmormântare, ca întruchipări simbolice ale
ascendenţilor sangvini ai mortului. Ideea de continuitate de neam
este predominantă şi prin simularea unor acte rituale de întemeiere:
actul sexual, naşterea simbolică, acte mimate de cuplu moş-babă,
care sugerează pe cale magică continuitatea neamului. Prin
desfăşurarea zgomotoasă a jocurilor de priveghi, ele au rolul iniţial şi
primordial de a centraliza pe cale magică acţiunea maleficului şi de a
încadra mortul într-un ciclu nou.
Alături de cuplul iniţial moş-babă s-au format şi celelalte cupluri
în măştile de priveghi. Alături de ele, prezenţa măştilor de animale şi
păsări are tot o motivaţie sacră, rituală. Astfel prezenţa calului,
ursului, lupului, caprei etc., ca măşti de priveghi nu este deloc
întâmplătoare şi ţine de o origine foarte îndepărtată. Calul, ca simbol
mitologic, avea funcţia sacră de ghid psihopomp, conducător al
sufletelor pe tărâmul celălalt, care se leagă de funcţia sa mitologică
de animal călător al trecerii de la un nivel la altul al existenţei, în
jocurile de priveghi el are mască dublă: ca adjuvant divin ori
întrupare demonică. Prezenţa calului în context funerar are o
motivaţie strict originară, ritualică, de animal psihopomp, ghid al
sufletelor plecate în marea călătorie, iar jocul calului nu are decât un
caracter apotropaic şi fecund, care are ca scop alungarea duhurilor
malefice şi să provoace declanşarea energiilor ascunse ale firii, deci
continuitatea, în care moartea este şi ea o etapă.
Prezenţa ursului la jocurile de priveghi este motivată de
simbolul său străvechi de animal totem: Jocul cu ursul se vădeşte o
rămăşiţă dintr-un vechi cult al ursului... o provenienţă traco-dacă, cu
62
evidente rădăcini preistorice. Jocul ursului avea şi o funcţie
apotropaică, prin contactul magic cu ursul, realizat prin atingere sau
joc, permiţându-se schimbul de forţe, purificarea şi întărirea
participanţilor la ritual. Atracţia magică a ursului era subliniată şi de
faptul că el face "un alter ego sălbăticit al omului174.
Jocul caprei sugera eliberarea de nişte puteri malefice, pentru a
putea continua, sub auspicii benefice, existenţa. Prin antinomie,
capra este "alter-ego-ul malefic." Putem spune că iarăşi funcţia
apotropaică este îmbinată cu ideea de continuitate.
Lupul funerar, o figură cunoscută în întreaga mitologie indo-
europeană, este intim legat de rostul ritual şi mitologic al iniţierii.
Este şi el un animal psihopomp, animal ghid, care conduce sufletele
morţilor.
Prezentăm în cele ce urmează câteva din cele mai interesante
jocuri de priveghi.
Unul dintre cele mai frecvente jocuri de priveghi în Moldova este
Mişca (mişca, tuşea, ţoaşca, motroaşca şi ciuşca), care constă, de
fapt, dintr-o bătaie a celor prezenţi. Era o probă de rezistenţă fizică şi
de isteţime. Mai mulţi bărbaţi se aşază în cerc. La mijloc se află cel ce
trebuie să descopere la cine se află mişca, purtată pe ascuns pe la
spatele participanţilor. Până ghicea i se aplicau mai multe lovituri.
Mişca este fie un capăt de funie cu nod, fie un ciorap în care se
introduce un cartof175.
Se juca şi Moartea: "Cineva din bărbaţi se îmbrăca Moarte şi
vine în casă cu coasa în mâini, îmbrăcat cu cearşaf alb, văruit pe faţă
174 Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Vol. I, Ed. Minerva, Buc., 1982, p. 273.175 Adăscăliţei, Vasile, op cit, p. 128.
63
sau dat cu cretă, sau cu faină albă de grâu, cu nişte dinţi mari făcuţi
din cartofi, descântă într-o oală şi se leagă de cineva spunând:
- Gata leii (bade),
Măi loani (Mărie)
Vânturoi ţi-a rânduit
Să te duci de pe pământ.
Ori că vrei, ori că nu vrei
Adu capu şi ţi-l tai!
Şi se repede cu coasa la gâtului acelui om. Coasă –i învelită cu
cârpi ca să nu taie deloc, În timpul acesta în casă se începe o
încăierare între cel ce este făcui moarte şi între cel ce este propus ca
să fie tăiat cu coasa. Moartea este alungată în mare, dând cu coasa în
pământ şi zicând: „Eu mă duc pe ceia lume Dar pe toţi vă iau cu mine
De nu astăzi chiar şi mâini că şi mâne-i potrivit
Şi te ia moartea de gât176 (Neamţ, Petricani, Târpeşti).
Unul dintre cele mai frecvente jocuri de priveghi este şi Baba şi
moşneagul. Astfel doi feciori merg în tindă sau în altă casă şi
ungându-se cu funingine, se travestesc în haine cotrenţoase şi conice.
Unul se face moşneag punându-şi barbă de câlţi şi o cuşmă ruptă sau
întoarsă pe dos în cap iar celălalt se face babă. După acesta vine mai
întâi baba în casă, dă bună vremea şi se roagă de găzduire. Apoi se
aude moşneagul tuşind prin tindă. Baba se ascunde sub masă sau în
alt ungher. Moşul gârbov şi cu gheb în spate, intră înăuntru încât,
gâfâind, tuşind şi ţinând o cârjă în mână; la intrare se face a poticni,
unul îl prinde şi-i ajută a se ţine ca să nu cadă jos. După ce-şi mai vine
în fire începe a istorisi despre păţăraniile care le-a avut cu baba, cum
176 Berdan, Lucia, op cit, p. 104.
64
l-a lăsat aceasta, şi cum o caută de un timp îndelungat prin toate
satele şi nu o poate afla. Moşneagul nu prea vede şi nici nu prea aude
bine de aceea trebuie să i se strige tare la ureche. Unul îi spune că-l
va duce el la babă, dar pentru aceia să-i lucreze ceva. Moşneagul zice
că el poate cosi, face fântâni etc. Cel ce i-a spus că-l va duce la babă,
îl pune să cosească. Moşneagul se face a cosi cu cârja ghintind în
dreapta şi în stânga pe cei din casă, care se ridică pe lăiţi, pe scaune,
pe cuptor mai pe scurt pe unde apucă, numai să nu fie ajunşi cu
coasa moşneagului. După aceasta se face că adună ghintind acuma
cu cârja pe sus. Îi mai dau şi altele de lucru, şi el iarăşi începe a f ace
pozne de ale sale. în urmă, cel ce i-a spus că-l va duce la babă, îl ia
de mână şi ducându-l la o fată sau nevastă tânără îl întrebă dacă
aceia nu e baba lui. El răspunde că parcă ar semăna dar nu e baba
lui. Cei de faţă prind a râde în hohote, în sfârşit ajung şi la babă.
Moşneagul cum o vede prinde mai întâi a plânge de bucurie, apoi
începe a o trage la răspundere pentru ce l-a lăsat şi în urmă a o certa
şi mustra în modul celor bătrâni, până ce toţi de faţă se satură de râs.
Când voieşte moşneagul şi cu baba ca să meargă acasă, atunci unul,
luând o lumânare, o potriveşte astfel încât îi aprinde barba.
Moşneagul o stinge şi iese afară înjurând.177 Cu aceasta se încheie
apoi şi jocul.
Alt joc de priveghere este Mocovina sau de-a urechea: "Se pun
în şir cei ce vor să joace, unul în spatele celuilalt, aşa fel încât cel din
faţă să nu ştie pe cine are în spate. Unul din cei înşiraţi ciocăneşte cu
degetul în cap pe cel din faţa lui. Acesta trebuie să ghicească pe cel
ce l-a ciocănit. Pe cel ce crede îl ia de nas şi-l duce în faţă în locul
177 Marian, S.Fl., op cit, p138.
65
său. Dacă n-a ghicit, atunci e dus, tot de nas, la locul său. Când, în
loc de nas, se prinde urechi, jocul se cheamă «de-a urechea178.
De-a aţa este un alt joc de priveghere, feciori şi fete în număr
egal Unul ia în mână mai multe aţe pe care le pune în cruciş în palmă.
Fiecare apucă de capete aţele. Când jucătorul desface palma, tinerii
se văd la capetele aţelor. Cei doi care ţin o aţă se sărută179.
Un alt joc care se practică în serile de priveghere este şi aşa-
numitul joc de-a găina sau de-a gâsca. Participă câte doi
reprezentanţi, ceilalţi privesc, atât feciori cât şi prunci. "Unul ia un
fund şi-l pune pe pumn. Altul pune degetul sub pumnul primului şi-l
întreabă:
- Ce-ai de vândut aici?
- O gâscă.
- Cum o vinzi?
- Cu cât o pot.
- Ce ceri pe ea?
- Nouă libre.
- Cu şapte nu o dai?
- Nu o dau, că ouă.
- Nu cumva e cu ou?
- Caut-o.
- E slabă.
Cumpărătorul ia repede fundul şi-l loveşte pe vânzător peste
pumn. Celălalt se fereşte. Dacă reuşeşte, se schimbă rolurile. Se
schimbă şi atunci când cade fundul180.178 Fochi, Adrian, Datini şi eseuri populare de la sfârşitul sec. Al XIX-lea, Ed. Minerva, Buc, 1976, p. 159.179 ibidem, p.159.180 ibidem p. 159-160
66
De-a mâţa. La acest joc participă trei inşi, ceilalţi privesc. Un
fecior numit "mâţă" se aşează turceşte pe jos. Are o mătură din care
smulge puţin, miaună, toarce, cucăie, morăie. De o parte şi de alta
stau doi feciori cu câte un băţ şi un fluier în mână. "Mâţa" loveşte
repede cu mâna pe câte unul peste fluierul piciorului. Ceilalţi
pândesc să nu fie loviţi şi lovesc şi ei cu beţale în "mâţă". Când se
plictisesc intră alţii181.
Alt joc este cel numit de-a craiu. Aici participă feciori şi fete,
însurăţei mai tineri. Se alege craiul. Cei ce vor să joace pun pe masă
câte o mână una peste alta. Apoi, cel de dedesubt scoate mâna şi-o
pune deasupra, zicând: unu, următorul face la fel zicând: doi şi tot
aşa până la zece. Cel cu zece devine crai. Craiul stă pe un scaun şi
ceilalţi trec prin fata lui şi-l întreabă: "crai, crai, ce solie-mi dai? ".
Craiul face trimiteri hazlii: să mergi să săruţi pe Ana lui Todorel, să
îngenunchi şi să faci cruce. Altul să sărute uşa sau cuptorul, altul să
stea într-un picior. Când termină, se alege alt crai şi jocul reîncepe182.
În timpul acestor jocuri de priveghi cei sosiţi pentru a priveghea
sunt hrăniţi şi cinstiţi cu băutură de către unul dintre rudele
decedatului. Fiecare primind cele ce i se serveşte mulţumeşte zicând:
Dumnezeu privească!... fie de sufletul celui decedat!
Am redat textual o parte din aceste jocuri de priveghi pentru a
reliefa frumuseţea lor precum şi plasticitatea imaginaţiei populare.
Jocurile de priveghi sunt atestate ca fiind foarte vechi, moştenite de
la geto-daci, şi aveau rolul să înveselească rudele şi pe cei apropiaţi
mortului. Însă, priveghiul nu-i doar un motiv de petrecere în memoria
celui dispărut. El are un rol mult mai adânc : de a iniţia rudele în 181 ibidem, p.160182 ibidem, p. 160
67
uitare. Dar nu uitarea defunctului (căci, aşa cum vom vedea pe
parcursul lucrării, rudele se vor ocupa în continuare de sufletul
decedatului), ci uitarea suferinţei, de a trece pragul anamneziei şi de
a-i obişnui cu îndelungata lui absenţă dar şi cu nădejdea revederii
când va sosi ceasul.
Măştile funerare. Măştile, costume funerare la poporul
român, reprezintă o specie deosebită de piese arhaice. Ele nu sunt
atât de alcătuite ca să îmbrace pe cel decedat sau să-i deghizeze
faţa pentru a-l apăra după moarte de acţiunea nefastă a demonilor,
semidivinităţilor şi divinităţilor funerare.183, ci pentru ca să apere
rudele, prietenii celui decedat, precum şi celelalte persoane, de
acţiunile funeste. Sunt instrumente apotropaice în drama
psihopompă a cortegiului, simboluri ale unei constrângeri magico-
mitologuce străvechi.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva din aceste măşti
funerare.
Masca-cămaşă. Prin această mască trebuie să înţelegem o
mască integrală sau o mască-costum184 realizată dintr-o cămaşă
lungă, ţesută din cânepă sau alt material care să nu aibă nici un
orificiu pentru cap şi mâneci. Trebuie să fie deschisă numai la poale
pentru a putea fi înfundată cu un şnur petrecut în tivul poalelor ca să
le strângă şi să le lege ca o gură de sac.
Credinţa generală în puterea răufăcătoare a cadavrelor şi
spiritelotr celor decedaţi, a făcut pe mulţi să recurgă, printre alte
mijloace de apărare împotriva morţilor, şi la măştile funerare185. 183 Vulcănescu, Romulus, Măştile populare, Ed Ştiinţifică, Buc., 1970, pp. 153-154.184 idem, Mitologie…, p. 186.185 idem, Măştile…, p. 154. Autorul menţionează prezenţa unor asemenea măşti şi la incaşi sau la alte popoare antice care credeau că astfel ferecau sufletul celui mort. La români refuzăm să credem că ar avea această semnificaţie dată fiind credinţa în nemurire a strămoşilor precum şi
68
Dintre aceste măşti funerare, cele mai simple au fost cele de pânză
ce se mulau pe cadavru ca un sac şi ca o cămaşă fără orificii.
La români s-a păstrat până la începutul secolului nostru masca-
costum prin aşa numita pâză de ochi. Ea era realizată dintr-o
cămaşă întreagă, lipsită de orificii pentru cap, prevăzută numai cu
mâneci largi şi înfundate şi cu poale lungi până la pământ ce se
puteau lega.
Masca de uncheş. După Romulus Vulcănescu, măştile de
uncheşi sunt măşti-costume antropomorfe de tip funerar. Ele erau
confecţionate nu pentru a fi pusa pe faţa mortului ca piese de
protecţie, ci pentru a fi purtate la festinul funerar ca măşti
psihopompe de cei ce luau parte la jocurile de priveghi şi la
activităţile pentru cel decedat pe parcursul celor trei zile de şedere
în casă186.
Măşti psihopompe de femei. Aceste măşti de femei din
cortegiul uncheşilor sunt realizate artistic din năframe, sub care se
punctează cromatic nasul şi gura, sau din lemn.
Măşti de bocitoare. Aceasta este o grupă rară de măşti–
costume impresionante prin structura lor morfologică. Aceste măşti
mai poartă denumirea de mumuiţe şi se încadrează la jocurile de
priveghi (mai ales la cele de pe Valea Gurghiului). Mumuiţele sunt
imagini male umbrelor morţii, a stafiilor strămoşilor. Ceata de
mumuiţe este alcătuită dinpatru sau şase costume-măşti, fiind
îmbrăcate în rochii negre. Ele participă la jocul de priveghi
apropiindu-se de cel decedat cu mâinile întinse deasupra acestuia şi
încep să bocească o formă străveche a cântecului bradului :
nevoia ca sufletul să fie liber. Credem că, mai degrabă, ar fi o asigurare a celor vii că astfel îl protejează pe mort de a deveni strigoi şi de a rătăci în continuare prin lume.186 Ibidem, p. 155.
69
Arde-te focul de brad
Cât ai crescut de înalt
Ai crescut lâng-un pârâu
La (N) de copârsău
Si-ai crescut într-o cărare,
Vai nouă de supărare,
Si-ai crescut lâng-o dâlniţă
Vai la (N) de căsuţă…187
Masca Morţii. Este o mască-costum puţin folosită şi figurează
demonul morţii reprezentând mai mult stafia decât scheletul morţii.
In timpul jocurilor de priveghi masca demonului morţii se
realizează dintr-un cearşaf alb în care se înfăşoară actantul. Îşi
pudrează faţa cu făină iar pe cap poartă, în loc de coarne, două
lumânări aprinse. În mâna dreaptă ţine o seceră învelită într-un
ştergar alb în mâna stângă o ulcică cu apă şi un pămătuf de busuioc,
cu care stropeşte pe privighetori.
Masca - costum a demonilor morţii este însoţită de două măşti -
costum de draci realizate după aceeaşi tehnică a mascării, dansează
un dans fantastic în timp ce bocitoarele bocesc, apoi se apropie de
cel decedat, imită seceratul şi pune secera pe picioarele mortului
pentru a-1 apăra de duhurile rele.
Putem spune că această mască urmăreşte să apere pe
oficiantul dansului funerar de presupusele efecte nocive ale
demonilor morţii.
4.3.5. „Cântecul Zorilor”
187 ibidem, p. 155.
70
Prin cuvântul zori înţelegem o specie anumită de
bocete care sunt cunoscute şi folosite, după S. FI. Marian,188 numai în
Banat,(în acest sens se exprimă şi Teodor T. Burada)189, care se cântă
înainte de revărsatul zorilor şi mai ales în prima dimineaţă după
adormirea unui fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere.
Denumirea zorilor vine de la zânele Zori, care se invocau spre
deşteptarea celui decedat. Cântarea sau bocirea lor se exprima prin
verbul a striga, mai rar a cânta. De aici vine apoi şi numele lor de
strigat190 sau strigarea zorilor191 iar în unele părţi cântecul zorilor192.
După Marcel Olinescu zorile se cântă în dimineaţa zilei când
este înmormântat cel decedat, în alte părţi în fiecare dimineaţă193.
În Clopotiva, satul monografîat din ţara Haţegului, Cântecul
zorilor e strigat de femeile zise plângătoare, care stau afară la geam,
întoarse cu faţa spre răsărit, prinse de după mijloc una de alta, şi se
leagănă într-o parte şi-n alta în măsura cântecului. În Subcarpaţii
Olteniei, scrie T. Gâlcescu, li se spun jelitoare.
Aceste femei sunt de obicei din cele mai în vârstă. Ele formează
un grup de trei. In acelaşi sat pot să fie două-trei grupuri de femei
care cunosc asemenea cântece. Câteodată, în grupul celor trei femei
intră şi o fată mai tânără, iar alteori se adaugă la grup o întreagă
ceată din tineretul satului care vine să jelească pe cel mort. T.
Gâlcescu mai remarcă faptul că plângerea se face de obicei
dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, în timpul celor trei zile cât stă
188 Marian, S., Fl., op cit, p.149.189 Burada, Teodor, op cit, p. 82.190 Becineagă, I, Zorile, în Familia, anXI, Budapesta, 1875,p. 568 şi 269 apud Marian S, Fl, op cit p. 149.191 Iana, Aurel, Jalea românului. Credinţe şi datini, în Familia, an XXVI, Oradea Mare, 1890, p 546, apud ibidem, p. 149.192 Burada, Teodor, op cit, p. 82.193 Olinescu, Marcel, op cit, p. 318.
71
mortul în casă. Când bocesc jelitoarele -pentru asta nu primesc plată,
ci daruri în natură date de suflet - se aşează în picioare cu faţa spre
răsărit şi cântă versurile obişnuite194. Bocirea se face de regulă şi pe
drum, la răscruci, spre biserică şi de la biserică spre cimitir. Scenariul
este acelaşi pentru zorile de seară, dacă orientarea e spre apus şi
imediat după asfinţitul soarelui. Textul ce se cântă variază după sexul
şi vârsta decedatului. Sunt, totuşi, cântări rituale ce se spun la toată
lumea. Iată un exemplu:
Scoală - numele persoanei -, scoală,
Şi-lu întoarceţi înapoiSă vină elu iar cu voi Ci că vremea ne-a venitu
L 'astă lume luminată, Acum iară de pornitu,
De Dumnezeu bunu lăsată, Ian grăbiţi voi de dîliţi,
Şi la apă curgetoare.
Moi, acum veţi că grăbimu,
Iaca de lacu că diluviu
De nu 'toarcem înapoi
Pe lonu a venit cu noi,
Ci că vremea ne-a venitu
De pornitu la resăritu,
Unde-unu mersu mândru
'nfloritu
De totu că s 'a vestejitu.
Dorilare, surorilare,
Vlândrean voi dînelan!
Ce grăbiţi voi de siliţi
Şi pe Ionu îlu despărţiţi
De jocuri nejucate,
De lucruri nelucrate
De flori mirositoare
D 'albe şi rumenioare?
Moi grăbimu, veţi defîlimu
Mu pe Ionu să-lu despărţimu
De jocuri nejucate,
De lucruri nelucrate,
De flori mirositoare,
D 'albe şi rumenioare,194 Gâlcescu, T, Folclor din Gorj, în Grai şi suflet, VII, 1937, p. 249, apud Buhociu, Octavian, Folclorul de iarnă, zorile şi poezia păstorească, Ed Minerva, Buc, 1979, p. 18.
72
Apoi bine voi să faceţi
Pe elu înapoi să 'ntoarceţi
L-astă lume luminată
De Dumnezeu lucru lăsată
La vântu, ploaie şi la sore,
Şi la apă curgătore.
La fraţi, surori şi la mamă,
Cari pe ea cu dor o chiamă.
- Bine, că noi vomu grăbi,
Şi delocu că vomu sili,
Dar cine 'nlume c-a pote
Să 'mplinească doruri tote!
- Ce ursită a ursitu,
Şi- n lume s 'a împlinitu,
Rămâne nestrămutatu
Chiar şi pentru împăratu.
A plânge putemu şi noi,
Dimpreună şi cu voi,
Plângeţi şi voi codrilor,
Mândreloru pădureloru,
Plângeţi şi voi munţiloru
Şi voi mândre văilor
Din iote pentru pământuri,
Din iote pentru pământuri
Plângeţi şi voi apeloru, Plângi o lume şi alină
Dimpreună petreloru, Clipa cu suspinuri plină
Plângeţi dobitoceloru Că o stea iar a căzutu
Dimpreună lemneloru, Şi din lume a trecutu195
Plângi tu lună şi tu sore
Când omul din lume more
In alte regiuni, precum comunele Doman şi Colnic din Banat, se
adună, dinaintea sau sub ferestrele casei unde se află decedatul,
nouă femei cântătoare şi încep a striga zorile ca să ajute celui
decedat pentru a se deştepta, sau să-1 conducă la locuinţa veşnică,
unde nu este răutate, unde nu e intrigă, nu sunt suspine, nici lacrimi
de durere, ci viaţă veşnică. Aşezate la fereastră, cu faţa către răsărit,
cântă mai mult strigat. De obicei se împart în două grupuri şi strigă
fiecare vers de două ori: când un grup îl termină, celălalt îl reia şi-1
duce mai departe. Alteori se cântă pe părţi dialogate, unele, 195 Iava, Aurel, op cit, p. 546, apud Marian S, Fl, op cit, p. 149-150.
73
reprezentând pe mort, exprimă dorinţele lui: ca zorile să nu se
grăbească să răsară până nu vor fi gătite merindele, cuptoarele de
pâine, vinul, vaci grase tăiate, pale cu legume, putină cu varză şi
toate celelalte ce se mănâncă la praznicele înmormântării. De
asemenea, să nu zorească cu răsăritul până n-or termina să
pregătească valul de pânză şi altul de peşchire batiste, turtite de
ceapă, top de lumânări, astfel putem spune tot ce-i trebuie unui
decedat ca să fie îngropat196.
Redăm în cele ce urmează una din frumoasele variante ale
acestui cântec:
Zorilor, zorilor,
Voi surorilor,
Voi să nu zoriţi
Să vă revărsaţi,
Pan' nu s-or gătiră
Mume Constandine
De turtă de ceapă,
Fie-i de verdeaţă;
Văluşel de pânză197.
Strigătul, însă, în faţa morţii, aşa cum se păstrează la români,
are rostul de a asigura natura, cu duhurile ei bune şi mai cu seamă
rele, că toate ce se cuvin mortului vor fi cu stricteţe îndeplinite. Astfel
se explică şi strigarea tot către natură, soare etc. la "slobozirea
izvoarelor, la şase săptămâni după înmormântare, despre care vom
vorbi într-un alt subcapitol.
196 Vrabie, Gheorghe, op cit, p. 261.197 ibidem, p. 261.
74
In multe variante revine obsedant numărul nouă, nouă cuptoare
de pâine, nouă buţi de vin, nouă vaci grase. Aceasta tocmai fiindcă,
după credinţele poporului, ar fi nouă vămi "pe cealaltă lume", ori
nouăzeci şi nouă, şi că la fiecare vamă sunt diavoli care cer sufletul
călător de la îngerul conducător, acuzându-1 de grave păcate. Pentru
aceasta poporul român, dar mai ales femeile, au grijă de sufletul
decedatului, dându-i de pomană nouă colaci, nouă lumânări etc. Un
astfel de rol îl are şi vălul de pânză să servească de poduri şi punţi iar
banii urmează să-i lumineze calea.
4.3.6. „Cântecul Bradului”
Acest gen de cântec ritual cunoaşte o performare de două ori
restrictivă, în primul rând, în raport de zonă, el nu se cântă decât în
nord-vestul Olteniei, sud-estul Banatului şi sudul Transilvaniei, iar în al
doilea rând, în raport de vârstă, pentru că este un cântec funerar
specific celor care mor necăsătoriţi (nelumifi, nenuntiţi)198.
Din acest punct de vedere, el este inclus în cadrul unui complex
funerar mai vast dar, în acelaşi timp, conţine elemente care-1
individualizează în cadrul acestuia.
Este cântat de aşa-numitele zioritoare, se foloseşte dialogul
alegoric care conturează o tensiune rituală ce dă impresia că
zioritoarele au funcţia unor preotese, unor iniţiate.
198 Lorinţ, Florica, Semnificaţia ceremonialului funerar al bradului din Gorj, în Revista de Etnografie şi Folclor, Extras, tom 13, 4, 1968, p. 331.
75
Pe de altă parte, conţinutul lui este mult mai nuanţat în
concordanţă cu statutul mortului, îmbinând într-un plan simbolic
misterul sexual şi cel funerar ca relaţie esenţială a ritului de trecere.
Textul cântecului ritual redă practic scenariul ritual sub forma
unui dialog între zioritoare şi brad. Zioritoarele îl întreabă pe acesta cine 1-a făcut să coboare De la loc pietros /La loc mlăştinos199.
Răspunsul este menit să amintească de cel decedat. Este
singura menţiune ce-1 priveşte pe acesta în mod direct, pentru că
textul vorbeşte de amintirea bradului de către cei doi emisari ai
decedatului.
Aceştia îi indică scopuri diferite ale sacrificării lui:
A u zis că m-or pune
Zână la fântână/.../
Tălpoaie la casă200
Bradul este tăiat din pădure după anumite reguli şi cu multă
grijă, să nu se rupă, să rămână întreg. Purtat pe umeri de către
feciori, pe căi tainice, e întâmpinat cu alai la trecerea prin sate. Adus
la casa decedatului, aici este frumos crestat, împodobit cu panglici şi
cu flori, ca o mireasă sau mire. Se mai împodobeşte cu mere,
smochine, nuci, prune uscate, stafide, şi se pune înaintea casei
mortului. In unele locuri se mai încrestează în coaja lui diferite figuri.201
In părţile unde nu este brad, se împodobeşte o creangă de măr sau de
prun, sau alt pom. În Dobrogea se mai împodobeşte şi cu o bucată de
lână roşie, busuioc, ştergare şi hârtie albă.
199 Marian, S. Fl., op cit, p.71.200 ibidem, p. 71.201 Burada, Teodor, op cit, p. 27.
76
În Transilvania, ţinutul Haţegului, pomul sau bradul nu este
altceva decât o suliţă de lemn de brad, înaltă cam de-un stânjen, ce
se pune numai la fete mari şi flăcăi şi se împlântă lângă crucea de la
mormânt. La flăcăi însă, acea suliţă este înaltă de la doi la trei
stânjeni şi se împlântă la mormânt lângă cruce, prinzându-se în cuie
de ea. În vârful lui se leagă o cârpă albă sau o năframă roşie cusută
frumos cu fir, în care se agaţă un clopoţel şi inelele mortului.
In comuna Răşinari şi în alte comune de prin împrejurul Sibiului,
se leagă la brad şi lână de la oi, dacă mortul a fost cioban202 La fete
mari se pune în vârful bradului cercei şi inelul de logodnă dacă a fost
logodită sau şi alte inele, şi rămân acolo 203.
In alte părţi din Transilvania, precum în comuna Orlat, se face,
pentru bărbaţii cei tineri şi pentru flăcăi, un stâlp, în vârful căruia,
dacă e june neînsurat, se pune un porumb cioplit din lemn şi o cârpă
nouă204.
După credinţa românilor din Bucovina, şi mai ales a celor din
Fundu-Moldovei, el se face numai la feciori şi fete mari, pentru că, pe
de o parte înseamnă tinereţea celui pentru care s-a făcut, iar pe de
altă parte, că cel mort se căsătoreşte pe cealaltă lume. Când se duce
mortul la groapă, atunci se trimit vitejii înainte cu bradul, ca să
vestească nunta.
Dacă nu se află brad în apropiere de comuna respectivă, unde se
află decedatul atunci, în Transilvania, este obiceiul să se ducă călăreţi,
cântând din fluiere cântece de jale, în locuri îndepărtate, ca să aducă
202 ibidem, p. 28.203 Marian S, Fl., op cit, p.101-102.204 Ibidem, p. 102.
77
brad, şi când trec prin vreun sat cu el, fetele merg în întâmpinarea lui
şi-i cântă până trec din hotarul satului aşa numitul cântecul bradulu205.
Bradul sau pomul la înmormântări se face numai la flăcăi, fete
mari şi rareori, în unele locuri, şi la tineri însuraţi206.
Cântecul bradului face parte din cele mai vechi produse
folclorice româneşti. Indicii despre rolul său în aceste rituri de trecere
ne sunt oferite chiar din textul cântecului:
205 Pentru descrierea ceremonialului vezi şi Iacob, O., Dinamica riturilor funerare româneşti în câteva localităţi din judeţul Alba, în Apulum, (extras), XXIV, Alba Iulia, 1987, p. 347-350.206 Burada, Teodor, op cit, p. 28.
78
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
Bradu încetinatu Soţie să-şi facă
Din verfşoru de munte După ce-a umblat
De la flori mai multe, El a căpătat
De la locu pietrosu Nevastă de munte
La locu mlăştinosu, De la flori mai multe
Cu capulu la vale Naltă şi brădoasă
Fără de picu de cale Ca el de frumoasă
Şi pan' te-om tăiatu, Departe a mers
Totu oruflueratu Şi el mi-a trimes
Tinerelulu celu voinicu Nouă zgrebelungi
Cum nu-i frică de nimicu, Prin păduri şi lunci
Elu a rânduitu, Pe una să-i vie
Elu aporuncitu Dor de la soţie
La sepie gropaşi Pe alta să-i vie
Şi totu călăraşi, Dor de la frăţie
Ei să mi se ducă Pe una dor de la tăicuţă
Şi să mi te-aducă Pe alta dor de la măicuţă
Din verfşoru de munte, Chişchineu rotat
Dela flori mai multe Cin-te-a blestemat?
Cu noue topore Viscol să te-ajungă
Bradu să-mi doboare Omăt să te ningă
Că elu a umblatu, Vântul să te bată
Teri a 'ncunjuratu Soare să te ardă
Şi nici a aflatu Să tot albeşti
Nici a căpetatu Să nu putrezeşti!207
207 Marian, S. Fl., op cit, p. 68-69.
79
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
Nevastă să-i placă,
Cântecul bradului are o tematică unitară pe întreg teritoriul de
răspândire. Formele deosebite sub care apare sunt doar variante
puţin nuanţate. Având tematică unitară, este firesc ca şi semnificaţiile
să fie aceleaşi. Din textul cântecului se poate desprinde clar ideea
substitutului. Bradul ţine locul miresei (mirelui) pentru cel (cea)
decedat (ă). Totodată este evidentă legătura dintre om şi natură.
Bradul intră în dialog cu cei ce vin să-l taie, şi, deşi ştie că va muri, o
va face pentru ce care a răsărit odată cu el208.
Comuniunea om-arbore, după cum ne-o relevă credinţele
populare româneşti, este una dintre cele mai vechi concepţii ale
vieţuirii omului în familie, în comunitate şi în natură, evenimentele din
ciclul familial fiind strâns legate de tot ce se întâmplă în mediul
natural şi se influenţează reciproc. Această relaţie mitică om-arbore a
dat naştere unor remarcabile motive poetice: omule - pomule, om -
pom înflorit, motivul arborilor îmbrăţişaţi, etc.
208 Există în popor credinţa conform căreia atunci când se naşte un om un brad răsare în pădure şi o stea pe cer. De asemenea, când moare, bradul este tăiat iar steaua cade, se stinge.
80
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
4.3.7. Petrecerea. Bocetul
Petrecerea. Mortul se ţine în casă trei zile apoi se duce la
groapă, fie pe mâini, fie pe năsălii, sau cu carul cu boi, sau în sanie,
dar în zilele noastre de obicei cel decedat este dus cu maşina şi cu
muzică.
În Moldova, în mai multe comune din judeţul Neamţ, este
obiceiul să se ducă mortul la groapă cu sania, fie vară, fie iarnă,
pentru ca să-i fie calea mai uşoară şi să nu se zdruncine. Mulţi din cei
mai fruntaşi înjugă doi sau patru boi negri.
În unele locuri, boii se înjugă cu jugul răsturnat, arătând prin
aceasta că, murind gospodarul, toate au să meargă pe dos şi fără
rânduială.
În Transilvania, în ţinutul Năsăudului, fetele mari se duc la
groapă pe năsălii purtate numai de fete mari, iar flăcăii numai de
flăcăi şi cei căsătoriţi numai de căsătoriţi209. In Basarabia, fetele tinere
sunt duse numai de flăcăi care-şi leagă la mână câte o basma sau
năframă ca şi voiniceii.
La ieşirea mortului din casă este obiceiul să se spargă o cană de
lut. Semnificaţiile acestei superstiţii se pierd însă, majoritatea celor
chestionaţi dau explicaţii diferite. Astfel, se crede că aşa se asigură că
nu va mai muri nimeni din acea casă ori că se alină durerile celor din
jur. Oala care se sparge este cea în care s-a ţinut apa pentru scaldă
sau cea în care era ţinut toiagul.
Alte obiceiuri la trecerea pragului sunt şi trântirea uşii (cu
acelaşi scop, pentru a speria sufletul mortului să nu se întoarcă) sau
209 Burada, Teodor, op cit, p. 22.
81
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
răsturnarea lucrurilor de prin casă (de obicei scaunele sau masa pe
care a stat mortul) pentru a nu muri cineva din casă210.
Înaintea celui decedat merge crucea de la biserică, prapurile şi
sfeşnicele cu lumânări aprinse, apoi pomenele care se numesc şi
"raiul". Acestea se alcătuiesc din două colivi, una mai mare şi alta mai
mică, dar şi doi colaci, la fel, unul mai mare, altul mai mic, având
înfipte în ei nişte bucăţele de şindrilă care au puse in vârful lor, in
formă de cruce, lămâi, mere, smochine şi stafide211. În unele locuri, în
Transilvania, pomenele se mai fac în formă de scară, şi aceasta
înseamnă că pe acea scară va urca decedatul în cer.
Şi Elena Niculiţă-Voronca ne spune că, colacii care se fac la mort
şi se duc pe masă înaintea mortului când îl duc la groapă, se numesc
pomene.212 Ele sunt duse cu scopul ca sufletul să le aibă pe lumea
aceea, când va merge, înaintea sa. Pe masă se aşterne o faţă de
masă, iar patru oameni o duc pe umere. Cei care duc pomenele
capătă fiecare câte un colac, o lumânare şi o basma, aceasta
alcătuind plata lor. Tot astfel şi la cei cărora li se dau de pomană
podurile, li se dă colac şi lumânare. Colacii sau pomenele pentru
decedaţi se fac fără soţ, se fac foarte mari. În Bucovina, aceşti colaci
se numesc crestaţi, poate pentru împletitura lor crestată.
Formele pomenilor cele mai des întâlnite, atât în Moldova cât şi
în Bucovina sunt: colacul foarte mare în formă de 8, colacul în acelaşi
mărime în forma unui S de tipar, colacul în formă de X, doi S cruciş,
formând o roată, doi O crucişi, împletiţi în altul, un pătrat cu capetele
210 Vezi vezi Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri, I, p., 186-187; II, p., 154-155; III, p., 189-191.211 ibidem, p. 23.212 Niculţă-Voronca, Elena, op cit, p. 275.
82
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
sub formă de cârje, un trifoi. Mai sunt şi alte forme de colaci lungi,
frumos împletiţi şi toţi foarte mari.
La ţară, deseori, se face un singur colac rotund cu hulubaşi mici
pe el, în care se înfige pomul. Insă, pomul se face oriunde şi fără soţ
şi se înfige în pomene.
Podurile. Dacă se întâmplă ca mortul să treacă peste vreun
pod, atunci una dintre rudele decedatului aruncă în apă un ban, adică
plăteşte podul. Mai este un alt obicei de a se aşeza poduri în calea
mortului: se întinde pe pragul porţii casei o pânză albă sau o năframă,
peste care trece convoiul funebru. O a doua pânză se aşterne la
jumătatea drumului şi o a treia pe pragul porţii de la biserică. Când se
trece peste acele (poduri) pânze se aruncă câte-o monedă peste ele,
apoi se dau de pomană la săraci pentru sufletul răposatului, împreună
cu o lumânare, un colac şi monezile aruncate. Aceste poduri alegorice
închipuie punţile pe care le va trece sufletul decedatului ca să ajungă
la uşa raiului, iar monezile, ca să plătească vămile. Din acest obicei şi
din această credinţă a luat naştere expresia: "plătite să-ţi fie vămile".
În Basarabia acest obicei, de a se face poduri când se scoate
mortul din casă, se păstrează peste tot; se pune chiar pe pragul uşii o
cergă, un lăicer sau un prosop şi deasupra o pernă şi o strachină cu
mâncare; atât perna cât şi strachina se dă de pomană, pentru ca să
aibă pe ce se culca şi ce mânca mortul pe cealaltă Iume213.
Stările. Ducând decedatul la cimitir se fac douăsprezece, sau
douăzeci şi patru de stări sau popasuri. La fiecare răscruce se citeşte
ectenia morţilor, şi se dă de pomană, peste sicriu, haine, basmale etc.
213 Burada, Teodor, op cit, p. 26-27.
83
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
În Vrancea se dau nouă gulere de cămaşă cusute frumos şi nouă
monezi, pentru plătirea vămilor. În alte părţi, aceste popasuri sunt
hotărâte în anumite locuri din sat.
Toate acestea îşi au originea în credinţe străvechi conform
cărora defunctul se poate bucura de toate bunurile date de pomană
de sufletul său, precum şi că trebuie să plătească cu ele trecerea a
diferite obstacole. Fără îndoială că aceste credinţe păgâne au fost
foarte uşor de înlocuit de credinţa creştină în vămile văzduhului
datorită asemănării de semnificaţii.
Bocetul. Pe parcursul celor trei zile cât stă mortul în casă
femeile îl bocesc. Bocetul este un cântec funebru ce are drept scop
alinarea durerii şi recapitularea vieţii celui decedat. Regula este ca
defunctul să fie bocit de femei din familia sa ca expresie a durerii
pricinuite de dispariţia sa dintre cei vii. Începând în momentul în care
omul îşi dă ultima suflare, ca un strigăt de durere, bocetul continuă
până în momentul îngropării şi poate continua, sub forma doliului (ca
semn de jelire) şi după acest moment. Aşadar, bocetul nu este legat
de anumite momente, ci este perpetuu cât stă mortul în casă214.
Bocetul cuprinde două elemente artistice: pe cel poetic şi pe cel
muzical. În primele lor forme artistice, bocetele erau stimulări
colective la plâns, fără artificii de stil, improvizate ad-hoc de bocitoare
care participau astfel activ la durerea celor din jur.215 Iniţial, bocetul n-
a fost profesionalizat, fiind rodul unei răbufniri a durerii, însă, cu
timpul a apărut o instituţie a bocitoarelor specializate care, de mici
cunosc textele pentru fiecare caz în parte (moarte năprasnică sau 214 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, Buc, 1999, p. 191.215 Vulcănescu, Romulus, „Gogiu”, un spectacol funerar, în Revista de Etnografie şi Folclor, Buc, tom 10, 6, 1965, p. 614.
84
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
naturală). Dar, de cele mai multe ori, bocetul este improvizat, chiar şi
fără rimă.
Bocirea este obligatorie, este un act tradiţional, este un
indicator al importanţei respectivei persoane în comunitate. De bocit
nu bocesc decât femeile, de la răsăritul până la apusul soarelui.
Acestea ştiu foarte bine succesiunea momentelor în bocete. Aproape
în fiecare bocet, principalele momente se succed într-un triptic magic:
desprinderea decedatului de lume, integrarea sa într-o alta şi
restabilirea legăturii cu lumea din care a plecat.
Redăm în cele ce urmează o variantă de bocet (ele sunt foarte
numeroase) care cuprinde o temă comună aproape tuturor bocetelor-
despărţirea defunctului de lume şi dorinţa de amânare a plecării
acestuia:
Bucură-te mănăstire Ci vine să putrezească.
că mândră floare-ţi mai vine. La poartă la ţinterem
Da nu vine să-nflorească Stai dragă să sfătuim
Ci vine să veştejească. Că de azi ne despărţim
Bucură-te ţintirime, Şi mai mult nu ne-ntâlnim.
Că mâdru trupşor îţi vine, Dumneata cât ai lucrat
Nu vine să vieţuiască Deloc nu te-ai bucurat
Puţintel ai câştigat Că ce vânt mi te-o bătut
Pentru trei coţi de pământ La pământ de te-o doborât
Tare mult te-ai mai muncit. Ian scoală-te dumneata
Gospodarul meu iubit, Şi deschide guriţa
Ce m-aş ruga dumitale Şi grăieşte cu dânsa
Să mi te scoli în picioare Şi răcoreşte-mi inima!216
216 Marian, Fl, M, op cit, p. 341 (bocet la un bărbat din Bucovina)
85
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
4.3.8. Mormântul. Ornamente rituale
Groapa sau mormântul este săpat de ciocli, gropari. Aceştia
nicidecum nu sunt rudele mortului. În Transilvania însă, în unele
comune, se sapă numai de rudele cele mai apropiate ale decedatului.
Aceasta este o excepţie de la regulă.
In ţinutul Prahova, preotul este cel care începe a săpa groapa,
dând de trei ori cu hârleţul în pământ, apoi ea este săpată până la
capăt de gropari.
La mormânt, după ce a avut loc prohodirea în biserică, se
împart bani la săraci şi se dă peste groapă de sufletul celui mort, o
găină neagră, un cocoş217, o oaie, un miel, o vacă cu viţel etc.
Rostul cocoşului şi al găinii este cel de păsări psihopompe,
menită să conducă şi să apere pe cel plecat în drumul său către
aflarea sălaşului. Astfel, îi va îndepărta pe diavoli de sufletul
decedatului.
După ce s-a astupat groapa, decedatului i se aşează crucea şi
bradul la căpătâi218. Acum, la mormânt se rosteşte celebra formulă de
217 Cocoşul şi găina au semnificaţii străvechi în ritualul de înmormântare. În toate religiile lumii cocoşul este asociat soarelui, luminii pentru că el este mesagerul acestuia şi-i anunţă răsăritul. Totodată, cocoşul are o prezenţă benefică, protectoare. Credinţele şi datinile funerare ipostaziază cocoşul într-un însoţitor permanent al celui decedat în lumea de dincolo. El vesteşte zorile şi alungă întunericul, el se substituie luminii cerute de datinile de înmormântare (cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte) Găina nu lipseşte nici ea de la înmormântare fiind cea care deschide calea celui plecat spre ceea lume. Vezi Chevalier, Jean, op cit, p. 345-347; Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Culturale române, Buc, 1996, p. 36-43; Simion, Victor, Imagini,legende, simboluri, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc, 2000, p.49-50.218 Unii preoţi consideră că nu este bine să se pună stâlpi (pomul vieţii) pe mormânt, nefiind în concordanţă cu practica creştină; Radu, Prot. Dr. Simion, Ce punem pe morminte, în Mitropolia Banatului, nr. 2/1988, p. 74-76; Drăgoi, Pr. Eugen, op cit, p., 18.
86
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
origine romană Să-i fie ţărâna uşoară! (Sit terra levis!) pentru că, aşa
consideră sătenii, pământul apasă greu pe pieptul mortului219.
Unii dau de pomană chiar şi hainele mortului, fiindcă există
credinţa că tot ce se dă de pomană aici pe pământ, sufletul le va
avea pe lumea cealaltă.
Când se întorc de la înmormântare, fie la cea dintâi fântână sau
acasă, "toţi trebuie să se spele pe mâini, ca să se cureţe de duhurile
necurate220. Unii fac chiar nişte focuri de frunze, peste care se sare,
fiindcă astfel vor îndepărta prin foc miazmele morţii şi duhurile
necurate ce s-ar fi prins de ei221. Este bine chiar ca la întoarcere
oamenii să vină pe alt drum, ca să rupă firul morţii şi să nu întoarcă
mortul ca strigoi.
Însă, din punct de vedere ortodox această credinţă populară
este socotită a fi precreştină, şi că, în realitate, cel decedat nu se mai
poate întoarce sub nici o formă.
La mormânt mai este obiceiul de a se prinde fraţi de cruce.
Aceasta se face când, într-o familie, se întâmplă să moară doi copii
unul după altul. Atunci, pentru a scăpa de moarte pe cei vii, unul
dintre copiii rămaşi se prinde frate de cruce cu un altul, din altă
familie, indiferent de sex, însă trebuie să fie lunatic cu cel cu care se
va prinde frate de cruce. Lunatici înseamnă că sunt născuţi în aceeaşi
lună, aceasta fiind o condiţie crucială.
Modul în care se săvârşeşte această frăţie este următorul: la
cimitir, după ce s-a dat drumul sicriului în groapă, fratele sau sora
copilului decedat, se coboară în groapă pe sicriu, iar celălalt copil îl 219 Ciauşianu, Gh. F., op cit, p. 152.220 Olinescu, Marcel, op cit, p. 323.221 Ibidem, p. 323.
87
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
ridică din groapă şi, punându-se faţă în faţă, apucă un colac, unul cu
o mână şi celălalt cu alta şi-1 rup în două, după care se sărută. Astfel
ei devin fraţi de cruce. Mai departe ei rămân ca fraţi adevăraţi şi
niciodată nu se pot căsători unul cu celălalt.
În judeţul Olt, este obiceiul de a se prinde frate de cruce în felul
următor: fratele decedatului lunatic, se pune în fiare şi se prinde apoi
frate de cruce cu un altul, aşezându-se pe marginea mormântului şi
rupând o furcă de strâns fân, pe care unul o apucă de-un crac iar
celălalt de altul222.
O practică atestată ca fiind de origine geto-dacă este cea a
sacrificiului ritual al femeii. Reminiscenţă a sacrificiului sângeros al
soţiei (vezi capitolul Morminte şi rituri funerare) el se mai practică în
unele zone etnografice. Astfel, el este menţionat în Banat. O femeie
dintre rudele decedatului (se practică numai la bărbaţi) aleargă
înaintea procesiunii şi se aruncă în groapă şi, cu o maramă în mâna
dreaptă, atinge pereţii gropii de trei ori, ca şi cum ar vrea să-i măture,
apoi iese afară. Acest lucru vrea să simbolizeze moartea şi îngroparea
ei odată cu cel decedat, în semn de dragoste pentru el.
Ornamentele rituale. Pe mormânt se implantează, se
inserează treptat şase însemne funerare, care îndeplinesc în
economia rituală şase funcţiuni distincte:
ţăruşul, care marchează prezenţa lui apotropaică;
suliţa sau săgeata bradului, sau bradul, care marchează
consubstanţialitatea brad-om şi comunitatea de destin, uneori şi
arborele psihopomp;
222 Burada, Teodor, op cit, p. 40.
88
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
stâlpul, simplu neornat, bărbătesc sau femeiesc ori
împodobit cu pasărea sufletului;
crucea însemn solar al mortului şi
troiţa, însemn mitologic al credinţei decedatului.
Bradul simplu, săgeata bradul sunt trei variante ale bradului
funerar. In aceste trei forme bradul simplu se punea la capul
mormântului la toţi tinerii, indiferent dacă erau sau nu lumiţi. În
acest sens conta numai dăruirea sau înfrăţirea de la naştere a
tânărului sau Tinerei cu bradul în baza concepţiei consubstanţialităţii
arbore-om. Despre brad am vorbit în subcapitolul Cântecul bradului.
Stâlpii funerari constituie categoria cea mai răspândită de
monumente mitice folosite de poporul român. Ei fac parte integrantă
din piesele rituale ale înmormântării, care se aşează pe mormânt.
După tipul lor stilimorf se poate stabili starea civilă a mortului,
sex, vârstă, situaţie familială, profesională şi socială, ca şi gradul de
afecţiune cu care au edificat stâlpul223.
Pasărea sufletului se punea pe stâlpii ce marcau cenotafurile sau
mormintele goale. Aceasta urmărea prin magie să atragă sufletul
pribeag al celui decedat pe alte meleaguri, în locul predestinat de
rude a fi fost înmormântat.
Ca prăjitură - suflet în chip de porumbel, pasărea sufletului se
folosea atârnată în pomul decedatului ca pomană pe o rămurică de
brad sau într-un pom viu dat întreg de pomană pentru roade sau se
făcea la nunta mortului şi se împărţea la ospăţul ce urma după
223 Vulcănescu, Romulus, op cit, p. 198.
89
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
înmormântare, chiar de mirele simbolic al mortului (tânăr sau
tânără)224.
Prin urcare, pasărea sufletului capătă tot mai mult aspectul
păsării cu aripile-deschise. Direcţia descendentă din cosmosul creştin
semnifică coborârea din coroana arborelui cosmic, pe coloana cerului,
apoi pe crucea de mormânt. Cu fiece treaptă a coborârii, pasărea
sufletului capătă aspectul de pasăre cu aripile închise, în triplu
exemplar apostat pe cruce.
Ultima categorie de monumente funerare de factură mitică sunt
troiţele. Iniţial ele au fost trei coloane ale cerului îngemănate într-un
monument stilimorf, care despărţeau un triplex confmium montam în
trei ţări româneşti care se înrudeau prin populaţie şi sistemul lor de
credinţe, datini şi tradiţii mitice; sau stâlpi triumviali care se uneau în
locul unde se întâlneau trei drumuri reale sau trei drumuri fantastice
şi care la începutul Evului Mediu au încercat să prefigureze trinitatea
creştină225.
Termenul de troiţă se extinde în perioada influenţei slave prin
biserica creştină sud-dunăreană şi la crucea simplă, dar şi la crucea în
grătar.
Deosebite de troiţe sunt crucile ţărăneşti de lemn şi de piatră,
care se mai întâlnesc şi în zilele noastre.
224 ibidem, p. 200.225 ibidem, p. 202.
90
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
4.4. Obiceiuri, credinţe, superstiţii, după înmormântare
Odată cu înmormântarea nu ia sfârşit şirul de obiceiuri, credinţe
şi superstiţii legate de cel ce a plecat pe ceea lume . El continuă să
comunice cu cei vii datorită unor manifestări ale acestora din urmă
care au drept scop asigurarea fericirii celui mort226.
4.4.1. Praznicele, parastasele, Moşii
Praznicul sau comândarea (sărăcustă, pomană) reprezintă
masa care se face după întoarcerea de la înmormântare de sufletul
mortului. "În vechime în presara înmormântării se aduceau câţiva
berbeci negri şi, după ce răsăreau stelele, venea preotul şi făcea o
scurtă rugăciune. Apoi li se lipeau câte o lumânare între coarne şi
erau întorşi cu faţa spre apus. Un om în înjunghia, lăsând ca sângele
lor să curgă într-o groapă făcută în grădină, anumit pentru acest
prilej, şi care era numită ara. Pielea era dată popii şi de atunci a
rămas şi zicala: "a dat pielea popii", pentru cel care a murit. Din
carnea berbecilor se făcea apoi mâncare pentru comând227.
Acum nu se mai înjunghie berbeci, ci, imediat ce mortul a fost
scos din ogradă, femeile care au rămas să facă ordine în casă, aşează
mesele şi pregătesc bucatele pentru praznic. La acest praznic sunt
invitaţi toţi cei care au participat la înmormântare dar mai ales
preotul. Acesta, după ce spune o rugăciune pentru odihna sufletului
226 Aici trebuie menţionate şi o serie de vrăji şi descântece care se fac cu diferite obiecte de la mort. Multe vrăji se pot face cu obiecte care au stat foarte aproape de cel mort (chinga mortului, fâşia cu care i se leagă fălcile) sau cu obiecte puse în mod deliberat în sicriu cu acest scop. Se pot face vrăji şi cu diferite părti ale corpului unui mort (în popor se consideră că acestea sunt sele mai puternice. Vezi Ciauşianu, Gh., F, op cit, pp 152-181.227 Olinescu, Marcel, op cit, p. 323
91
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
celui decedat, face câte o cruce spre cei patru pereţi ai casei şi
spune: Dumnezeu sa-1 (s-o) odihnească! după care, toţi cei prezenţi
trebuie să zică şi ei aşa. Apoi se împarte coliva, după care se aduc
diferite mâncăruri, dintre care foarte rar lipsesc sarmalele. Nu lipseşte
nici vinul şi, la fiecare pahar, i se doreşte decedatului ţărână uşoară,
iertare şi odihnă veşnică.
În Transilvania, în comunele de prin împrejurimi, mai ales oraşul
Sibiu, comândul se face în felul următor: se aşează masa, unde stă de
mănâncă preotul şi cu fruntaşii lui. Pe lângă bucatele ce se află, care
de obicei sunt supă de tăiţei şi friptură, se pune un colac mare în care
se împlântă un colăcel încărcat cu mere, turte, covrigi, prune şi nuci,
şi apoi când cântă preotul. Toţi membrii saltă şi leagănă colacul cu
copacul. In curte, începând de la masă şi până la poartă sau şi mai
departe în stradă, se presoară paie şi pe ele se aşează o pânză albă,
pe care se pun străchini cu bucate. Venind oamenii, se aşează la
masă şi, după ce au mâncat li se dă câte un colăcel şi o lumânare de
ceară galbenă228.
Mâncărurile cele mai obişnuite care se fac la comândare sunt:
borş de pasăre, găluşte, sarmale, plachie şi diferite fripturi, sau alte
bucate care-i plăceau mult decedatului fiind încă în viaţă.
În Transilvania, ţinutul Făgăraşului, comandarea se numeşte
"sărăcustă" pentru să, fie omul cât de sărac, împarte mesenilor după
mâncare câte un colăcel sau o bucată de pâine şi o lumânare de
ceară, iar feţelor bisericeşti, încă şi câte-o năframă.
228 Burada, Teodor, op cit, pp. 43-44.
92
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
În comunele din Banat şi în părţile Almajului, înainte de a se
aşeza oamenii la masă şi de a binecuvânta preotul bucatele de pe ea,
se împodobeşte frumos cu flori un băţ, pe care se încolăceşte o
lumânare de ceară galbenă şi stă aprinsă cât citeşte preotul
rugăciunea mesei, apoi, aşezându-se cu toţii la masă, se stinge
lumânarea şi se pune băţul pe un scaun lângă masă, ţinând astfel
locul celui decedat.
Apoi, trei seri la rând se aprinde tămâie într-un vas, în locul unde
a stat cel care şi-a dat sufletul, se mai pune şi o cană cu apă sau vin,
o bucată de pâine şi toiagul aprins.
Aceasta se face fiindcă se crede că sufletul zboară trei zile, apoi
întorcându-se acasă ostenit, să găsească de mâncat şi de băut.
Nimeni nu pleacă de la praznic fără colac şi lumânare.
Observăm că, de la masa pentru sufletul celui mort nu lipseşte
pâinea şi vinul. În vechime pâinea de grâu era rar folosită la mese229
obişnuite în familie folosindu-se cea de mei230. Acest lucru a făcut ca
pâinea de grâu să capete de timpuriu conotaţii simbolice şi să fie
folosită doar la mese deosebite. Ea a fost considerată cinstea mesei,
iar din rândul pâinii, colacul va ocupa un rol deosebit datorită
simbolismului său legat de cultul soarelui. Conotaţiile simbolice ale
pâinii şi vinului în creştinism sunt cunoscute, de aceea nu vom insista
asupra acestui subiect. Totuşi, pomana şi riturile ei îşi are rădăcinile
în lumea păgână, de la daco-romani. Este relatat de istoricii antici că
229 Dintr-o lucrare din 1829 aflăm că pâinea, în Moldova, era clasificată astfel: pâinea cea neagră de casăă, pâinea cea albă de casăşi pâinea cea de obşte. Cartea era adresată logofătului Grigorie Sturza şi sugera mai multe reţete pentru facerea aluatului celui meşteşugit; Chivu, Iulian, Cultul grâului şi al pâinii la români, Ed. Minerva, Buc, 1997, p. 68.230 Chelcea, Ion, Etnografie şi sociologie, Ed. Universităţii din Bucureşti, Buc, 2001, p. 240.
93
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
geto-dacii practicau ospeţele funebre. Romanii, în timpul cât se dădea
pomana, păstrau o linişte profundă.
Importanţa pe care oamenii o acordă prânzului funerar este
reliefată şi de practica datului de pomană încă din timpul vieţii.
Aceasta o fac mai ales cei care nu au urmaşi. Astfel, o persoană îşi
face toate cele de trebuinţă la înmormântare încă fiind în viaţă. În
acest caz, după moartea sa cei care se vor ocupa de înmormântare
nu vor avea de făcut decât parastasele. Pomana de viu se face în
preajma sărbătorilor mari231.
De asemenea, se dădea de sufletul celui mort şi pomană de apă
care asigura că cel mort nu va înseta pe ceea lume232.
Aşa cum spuneam, după înmormântare rudele continuă să-i ţină
slujbele celui mort şi să-l jelească.
Parastasele. In Moldova, la trei zile după înmormântarea celui
decedat, se duce la biserică, de sufletul lui, trei sau cinci colaci, trei
lumânări şi o sticlă cu vin. Astfel se duce şi la nouă zile, la douăzeci şi
la şase săptămâni, adică la patruzeci de zile. Cine poate şi are cu ce,
poate duce la biserică pomene pentru sufletul decedatului tot anul, în
toată sâmbăta, ca să scoată sufletul de la pedeapsă, căci, cu cât îl
pomeneşte mai mult, cu atât i-i mai uşor.
Numele decedatului se pomeneşte la Liturghie timp de patruzeci
de zile şi aceasta se numeşte sărindar.
În afară de aceste slujbe, în Moldova, în toată sâmbăta, se face
slujbă la biserică pentru morţi. Şi atunci rudele decedatului îi duc
231 Puşcaş, Mihaela, Pomana din timpul vieţii, în Caiete de antropologie, f.a., f.l.232 Larionescu, Sanda, op cit, p. 29.
94
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
ceva de pomană, însă poţi să dai oricând şi oriunde cuiva ceva de
sufletul celui mort.
În Botoşani, scot de Paşti a doua zi, sau a treia zi, blid cu pască
şi cu ouă la mormânt, după ce au dus mai întâi în biserică. Apoi, de
Sâmbăta Tomei, care e pentru morţi. Tot în sâmbăta aceasta se face
şi în Siret233.
În Ardeal, la Crăciun şi la Paşti, se fac colaci şi colivă şi seduc
prinos la cimitir. Acolo pomeneşte preotul decedaţii şi petrec bând
rachiu şi mâncând până seara. Preotului i se mai dă şi câte o cofiţă cu
apă.
Cei bogaţi poartă patruzeci de parastase, purtând patruzeci de
zile de-a rândul, angajând anume un preot, ca să slujească în toată
ziua.
In cazul când cineva este foarte păcătos, se slujesc patruzeci de
soboare, de trei preoţi, patruzeci de zile una după alta. Se plăteşte
toată cheltuiala Liturghiei. Preoţii slujesc în sobor şi fac patruzeci de
panahide şi, se crede în popor, atunci scot sufletul de la cele mai mari
păcate - să fi făcut moarte de om şi Dumnezeu îl iartă.
Moşii. Pentru odihna sufletului celui decedat, ca şi pentru acei
morţi fără urmaşi, se fac rugăciuni la ziua morţilor, la 40 de Mucenici
şi la zilele Moşilor. La zilele Moşilor se fac rugăciuni pentru toţi morţii.
Sunt foarte mulţi Moşi printre care: Moşii de Crăciun, Moşii de iarnă
(Sâmbăta Părinţilor- se pomenesc toţi morţii; se trimit farfurii cu
pomană pe la casele săracilor), Moşii de Păresimi (mijlocul Postului
Mare-femeile ţin această zi ca pe o duminică), Moşii de primăvară,
Moşii de Florii (Lazărul- femeile nu torc ca să nu se îmbăleze morţii 233 Niculiţă-Voronca, Elena, op cit, p.281.
95
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
care stau la poarta Raiului), Moşii de Paşti (Paştile blajinilor- diferă
ziua de pomenire; oricum se pot pomeni începând cuvineri de Izvorul
Tămăduirii), Ziua eroilor (Înălţarea Domnului- se pomenesc cei morţi
pe front; sărbătoare mai nouă dar cu conotaţii foarte vechi) Moşii de
Rusalii, Moşii de toamnă (Ajunul lui Sânmedru- se face pomană de
grâu fiert cu unt, lapte sau brânză; în unele locuri se face un brad
care se aprinde) 234 şi alţii.
La toţi Moşii se fac parastase şi se dau de pomană săracilor,
pentru ca morţii să nu ducă lipsă de nimic pe lumea cealaltă şi pentru
ca şi ei să fie fericiţi, acolo unde sunt, când văd că cei rămaşi se
gândesc la ei.
Aceste practici sunt, cu siguranţă, o reminiscenţă străromână a
cultului strămoşilor, originea pierzându-se în negura timpului.
4.4.2. Slobozirea apei şi dezgroparea
În unele părţi este obiceiul ca, în aceeaşi zi în care s-a făcut
praznicul, comândarea, să se rânduiască o fată ca să ducă apă pe la
case în decurs de şase săptămâni, pentru sufletul celui decedat.
Această ducere sau cărare de apă, se numeşte cu un termen
tehnic popular slobozirea apei sau a apelor235.
In alte părţi este obiceiul ca cineva dintre rudele apropiate ale
decedatului - sau dacă nu poate nimeni, atunci se plăteşte special un
om - să aducă timp de patruzeci de zile apă de la fântână, pentru un
234 Olinescu, Marcel, op cit, p. 324; Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Buc, 1998, pp. 48-99.235 Marian, S.Fl., op cit, p.254.
96
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
sărac, şi se face cu scopul ca duhurile morţii să se împrăştie din jurul
casei.
Când se împlinesc cele şase săptămâni cel (cea) care a fost
însărcinat(ă) ca să care apă este răsplătit(ă) în felul următor: i se dă
pâine caldă, un cocoş negru sau o găină neagră, apoi i se mai dă şi
bani, basma sau pânză pentru o fustă sau rochie etc.
In judeţul Olt şi Muscel, femeile sau fetele care duc apă pe la
case, timp de patruzeci de zile, însemnând la răbuş fiecare zi şi
împlinindu-se acest termen, lipesc pe răbuş o lumânare de ceară
galbenă căruia îi dau drumul pe o apă curgătoare.
In unele locuri se caută anumiţi oameni străini, pentru a aduce
apă de la izvor, cu două cofe noi, la o casă săracă în cursul celor
patruzeci de zile. Cofele după aceea se dau de pomană. Aceasta se
face pentru ca decedatul să-şi ude sufletul când va trece prin vămi.
In Dobrogea este obiceiul ca, cu o zi înainte de Înălţarea
Domnului nostru lisus Hristos, la Ispas, să se adune femei şi babe, şi
să ia azime calde, ceapă verde şi rachiu, şi mergând prin sat, să le
dea de pomană, pentru sufletul morţilor, ca să aibă pe drum, fiind
credinţă că în acea zi morţii zbor în cer236.
Mulţi oameni lasă cu limbă de moarte ca, după săvârşirea lor din
viaţă, să se facă punţi şi poduri, puţuri sau fântâni la drumuri, pentru
ca cei ce trec pe lângă ele să-şi răcorească sufletul cu apă şi să zică:
bogdaprosti, să fie de sufletul celui care le-au fâcut237.
Dezgroparea. La trei ani de la moartea unui copil, la cinci ani
de la moartea unui tânăr, şi la şapte ani de la moartea unui om
236 ibidem, p. 255.237 Olinescu, Marcel, op cit, p. 324.
97
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
bătrân, era în vechime, peste tot obiceiul la români, ca fiecare mort
să se dezgroape şi să se prohodească ca şi întâia oară când a fost
înmormântat.
Astăzi, acest obicei îl întâlnim numai în unele comune din
Moldova şi Ţara Românească şi se face în modul următor: în ultima
săptămână din anul ai treilea, al cincilea sau al şaptelea după
înmormântare, rudele cele mai apropiate ale decedatului înştiinţează
groparii ca să dezgroape mortul şi să-i scoată toate oasele afară.
După ce 1-au dezgropat cioclii (groparii), ne spune Teodor
Burada, rudele care sunt de faţă, iau oasele, le pun într-o covată şi,
bocind le spală mai întâi cu apă curată până se înălbesc, apoi cu
două-trei pahare de vin şi, după ce 1-au spălat îl pun într-un coştei de
pânză.
Apoi, este dus la biserică şi rămâne aici până a doua zi, când se
sfârşeşte Sfânta Liturghie. După aceea, prohodindu-i-se rămăşiţele,
se îngroapă iarăşi în mormânt, iar dacă mortul este neputrezit, atunci
se zice că este jurat, afurisit şi se sprijină de zidul biserici şi arhiereul
sau preotul îi citeşte rugăciunile dezlegării pentru cei afurisiţi238.
Groparilor li se dă de pomană peste groapă o găină, de sufletul
mortului dezgropat. Putem spune că observăm aceleaşi obiceiuri şi
credinţe care s-au observat şi întâia oară când a fost înmormântat,
făcând după înmormântare chiar şi praznic sau comândare şi se ridică
şi pomul. Unii chiar poartă şi slujbele din nou şi anume în timpul
Postului mare. În unele zone este obiceiul ca să se scoată toate
238 Burada, Teodor, op cit, pp. 52-53.
98
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
podoabele şi să se facă procesiune până la groapă exact ca la
înmormântare.
Românii din Macedonia cred că numai un om care a fost călcător
de jurământ nu putrezeşte. Deci, aflându-se un mort neputred, vin
preoţii de-i citesc şi-1 dezleagă ca şi în România, i se citesc
rugăciunile de dezlegare239.
Strigoii. Acesta este un termen propriu limbii române. Strigoii
sunt morţi care se întorc pe pământ pentru a-i chinui pe cei vii. Numiţi
şi morţii vii , ei, fie au suferit o moarte brutală, fie au fost oameni răi
şi de aceea sunt blestemaţi să se întoarcă.
Dacă se întâmplă să moară una din rudele cele mai apropiate
ale mortului, la şase săptămâni, în multe comune este obiceiul că
atunci se dezgroapă mortul şi, dacă-1 găseşte cu faţa în jos, se zice
că e strigoi şi imediat i se bate un par de lemn prin inimă, sau i se
scoate inima şi cu ea se ung toţi membrii familiei, pentru că aceasta
se crede că-i păzeşte ca să nu moară imediat şi neamurile rămase în
viaţă.
Sunt diferite metode de a descoperi care este strigoi dar cea mai
uzitată şi cea mai sigură (cel puţin aşa susţin cei chestionaţi) este cea
a calului. Aceasta constă în aducerea unui cal în cimitir şi trecerea lui
peste mormintele celor decedaţi recent. Acolo unde calul refuză să
treacă peste mormânt şi nechează a spaimă se consideră că acela
este strigoi.
Există un anumit „tratament” aplicat strigoiului sau mortului pe
care familia trebuie să-l îndeplinească. În acest sens se pun în sicriu
pietricele de râu ca strigoiul să roadă acele pietricele şi să uite de cei 239 ibidem, p. 54.
99
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
vii, pe pieptul mortului se aşează o bucată de marmură şi o creangă
de rug iar în urma sicriului, în timp ce merg la mormânt, se presoară
seminţe de mac sau de mei zicându-se: strigoiul să mănânce pe an
câte un bob de mei sau de mac şi să nu mănânce inimile neamurilor
lui. În coşciug se pune la cap un cuţit, iar la picioare un fus: de-o veni
strigoiul de la răsărit, să se înţepe în cuţit, iar de-o veni de la apus să
se înţepe în fus240.
Această credinţă îşi pierde şi ea originea în negura timpului dar,
cu siguranţă, este o reminiscenţă din vechile credinţe magico-
religioase legate de spiritele strămoşilor.
240 Jurcan, Pr. Conf. Dr. Emil, Fiinţele demonice în mitul românesc, în Credinţa Ortodoxă, Alba-Iulia, nr. 2/2003. p. 46.
100
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
5. OBICEIURILE PĂGÂNE ŞI PRACRICA CREŞTINĂ
ATITUDINEA PREOTULUI ÎN FAŢA ACESTOR OBICEIURI
În viaţa liturgică preoţii, mai ales cei de la sate, se confruntă
frecvent cu asemenea obiceiuri şi superstiţii, lovindu-se adesea de
„încăpăţânarea” sătenilor de a renunţa la ele. De multe ori practica
creştină intră în conflict cu reminiscenţele păgâne şi este necesară o
anumită atitudine faţă de acestea. Reacţia preotului are deosebite
conotaţii pentru credincioşii care ţin tradiţiile deoarece, în cadrul
ceremoniei înmormântării, persoana investită cu puteri speciale, este
preotul.
Se cuvine, dar, să abordăm problema prin prisma a două
perspective: teologică şi etnologică.
Vom începe cu cea de-a doua pentru că ea este cea mai
vehiculată. Etnologii s-au străduit să adune în diverse lucrări aceste
obiceiuri şi să le facă cât mai cunoscute. Tot ei sunt cei care observă
că ele sunt foarte bine înrădăcinate în popor. Totuşi recunosc că, în
viaţa satului, preotul are un rol hotărâtor, de el ascultând toată
comunitatea. În acelaşi timp etnologii rezervă preoţilor o atitudine
tolerantă, chiar aprobatoare, vis-a-vis de aceste tradiţii, obiceiuri şi
superstiţii. Însă, după cum se poate observa din enumerarea unei
părţi mici din folclorul funerar (el fiind cu mult mai bogat, mare parte
nefiind măcar menţionat în monografii), principalele practici ce îşi
101
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
păstrează un caracter păgân, se desfăşoară în lipsa preotului. În acele
cazuri rolul de „preot” actant al acelor ritualuri şi-l rezervă mirenii.
Din perspectivă teologică aceste tradiţii sunt considerate nocive
fiindcă îndepărtează pe credincios de semnificaţiile creştine ale
ritualului înmormântării (şi aici ne referim la cel oficiat de preot ca
delegat al Bisericii). În acest sens, Biserica a luat atitudine împotriva
acestor practici netrăbuite241 sub forma canoanelor care la înfierează.
Astfel, can. 24. Ancira(314), can. 36-Laodiceea(sec IV) şi can. 61-
Trulan prevăd pedepse aspre atât pentru credincioşi cât şi pentru
preoţii care practică credinţe superstiţioase.242 Îi vedem pe preoţi puşi
în situaţia de a deveni vânători şi distrugători ai acestor obiceiuri, pe
de o parte, iar pe de altă parte de a intra în conflict cu credincioşii (şi
trebuie să recunoaştem că nu sunt deloc puţini ci, din contră, la sate,
într-o majoritate covârşitoare) care le ţin. Mărturiile de teren indică
faptul că de cele mai multe ori un preot intră în conflict cu o parte din
credincioşi ( până atunci fideli Bisericii) tocmai din cauza
încăpăţânării de a renunţa la ceea ce „au primit de la părinţi”
Adeseori prescripţiile Bisericii se văd cu dificultate puse în practică
sau se ignoră cu desăvârşire.
Considerăm că e necesar, totuşi, în activitatea de păstorire să se
îmbine blândeţea cu asprimea, iar aceasta ţine de tactul pastoral al
fiecărui preot în parte. Nu trebuie sub nici o formă tolerate
manifestările anticreştine şi chiar demonice ale unor astfel de
reminiscenţe, după veacuri, din păgânism. Aici ne referim la practica
241 Bănescu,Prot. Dr. Marcu, Practici „nătrăbuite”. Problematica pomenelor.în Mitropolia Banatului, 7-8/1989, p. 462.242 Alexe, Magistrand Gheorghe, Practici magice şi combaterea lor, în Studii Teologice, 7-8/1954, p. 89.
102
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
dezgropării morţilor ce sunt consideraţi strigoi şi îndeplinirea acelui
ritual satanic de a-i consuma inima, precum şi la practicile vrăjitoreşti
cu diferite obiecte ce au aparţinut sau l-au însoţit pe cel decedat la
cimitir, iar exemplele ar putea continua. Nu trebuie să întâlnească
oprobiul preotului acele activităţi „cuvioase” ce se fac pentru mort.
De cele mai multe ori practicile precum datul de pomană a unei găini
peste groapă, bradul, scăldatul mortului ş.a. şi-au pierdut în
conştientul popular semnificaţiile păgâne, ele păstrându-se doar în
inconştient şi în acele explicaţii, de cele mai multe ori contradictorii,
date acestor ritualuri.
Preotul nu trebuie să uite că slujbele funebre au un întreit scop:
soteriologic, catehetic şi pedagogic243. Un preot înţelept va înţelege că
trebuie făcute anumite compromisuri pentru a menţine unitatea
credincioşilor.244 Cultul morţilor a favorizat în cel mai înalt grad
menţinerea unor strânse legături între credincioşi şi Biserică.
Parastasele sau pomenirile ce se fac pentru morţi sunt un bun prilej
(poate că cel mai bun) de a cunoaşte pe credincioşii parohiei, pe de o
parte, iar pe de altă parte de a cunoaşte şi alţi oameni, poate de alte
confesiuni, ce vin pentru a fi alături de familia celui decedat, având
astfel, posibilitatea unei multiple misiuni. De aceea cultul morţilor
este şi va fi pe mai departe, un mijloc eficace de a aduna şi a păstra
pe cei credincioşi la sânul Bisericii. În acest caz, de cele mai multe ori,
243 Strugariu, Drd. Constantin, Grija pentru cei morţi în cultul şi spiritualitatea ortodoxă, în Biserica Ortodoxă Română, 9-10/1983, p. 215.244 Compromisuri mai mari s-au făcut şi s-au dovedit inspirate şi benefice pentru Biserică: în perioada imediat după Edictul de la Mediolanum creştinii au „sfinţit” templele păgâne şi le-au transformat în biserici; în perioada dictaturii comuniste s-au dărâmat câteva biserici de piatră (e drept, monumente), dar s-a consolidat Biserica din inimi şi conştiinţa „dependenţei de Dumnezeu”. Şi în cazul acestor credinţe se pot face, acolo unde este posibil, anumite compromisuri pentru a fi sfinţite de conştiinţa creştină.
103
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
atitudinile brutale la adresa credinţelor strămoşeşti (ne referim la cele
moştenite de la geto-daci şi romani) nu au un efect benefic pentru
unitatea comunităţii. În contextul unei aşa zise „emancipări” a satelor
româneşti (mai ales a celor de lângă oraşe) se produce şi o
secularizare a credincioşilor (inclusiv în domeniul obiceiurilor), ceea
ce duce la o slăbire a autorităţii morale a preotului. Toate aceste îi fac
pe credincioşi neascultători şi percep orice încercare a preotului de a
explica „păcatul” practicării unor anumite obiceiuri precum şi al
superstiţiilor ca pe un afront adus strămoşilor care le-au lăsat cu
„limbă de moarte” să îndeplinească toate aceste ritualuri245.
Ca urmare a valului de secularizare venit dinspre Occident şi în
sfera tradiţiilor şi obiceiurilor au loc schimbări dramatice. Sunt
menţionate, încă de la începutul veacului trecut, degenerări ale unor
practici din ritualul funebru. Astfel, priveghiurile, altădată adevărate
spectacole de artă populară, se transformă în „spectacole bahice”. La
fel se întâmplă şi în cazul pomenilor când, din „exces de zel” pentru
a asigura fericirea celui decedat, se transformă într-un adevărat
ospăţ, iar participanţii nu se despart decât în stare de beţie,246
pierzându-se astfel chiar şi sensul primordial care nu depăşea bunul
simţ.
Vedem din toate aceste că nu obiceiurile în sine sunt nocive (cu
excepţia celor ce au un caracter demonic: strigoi, vrăjitorie, etc), ci
reaua lor înţelegere şi aplicare. Ce poate fi rău în obiceiul de a împărţi
245 Ne confruntăm, aşadar, cu o autoritate mai mare, pentru ţăran, a poruncii strămoşeşti decât a celei evanghelice. 246 Griselini, Fr, Istoria Banatului timişan, trad. B. Bolocan, 1926, p. 177. apud Bănescu, Prot.Dr. Marcu; op cit, p. 463.
104
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
haine celor săraci247, fie ele date şi peste sicriu sau peste groapă, dacă
cel ce le primeşte spune o rugăciune pentru cel mort: Bogda prosti!
(Dumnezeu să primească!) sau Dumnezeu să-l ierte!
În concluzie, greul cade pe umărul preoţilor care trebuie să ştie
să fie în acelaşi timp fii ai celor ce au lăsat aceste tradiţii (geto-dacii)
dar şi fii ai Bisericii. Acolo unde cele două calităţi intră în conflict
ultima trebuie să primeze. Preotul să fie atent ca toate obiectele ce
pot face scopul unor practici vrăjitoreşti să rămână în sicriu precum şi,
pe lângă toate celelalte ornamente rituale de la mormânt- brad, pom,
suliţă, etc, crucea să ocupe locul principal pentru că aceasta îi atestă
calitatea de creştin.248
247 Rea este practica de a împărţi tot rudelor, chiar dacă sunt înstărite, aceste pomene pentru cel mort, din dorinţa de a nu le supăra sau de a plăti unele obligaţii.248 Vezi şi Radu, Prot. Dr.Simion, Ce punem pe morminte?, în Mitropolia Banatului, 2/1988, p. 99.
105
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
6. CONCLUZII
Încercând o abordare istorico-etnologică a temei noastre am
dorit să subliniem continuitatea neamului geto-dac, pe care istorici
rău intenţionaţi s-au grăbit să-l reducă la legendă. Ei, dacii, nu au
terminat ce aveau de spus. Prin fantastica moştenire folclorică îşi
continuă existenţa în spaţiul sacru al românilor: Dunăre, Munte, Mare.
Au uimit antichitatea cu spiritualitatea lor, acum, prin fiii lor, uimesc
modernitatea prin moştenirea lăsată acestora: tezaurul de tradiţii şi
obiceiuri.
Privind retrospectiv nu poţi să nu sesizezi asemănarea (desigur,
păstrând proporţiile) principiilor geto-dacilor în ceea ce priveşte
nemurirea şi unicitatea zeului lor cu cele creştine. Meditând la
mărturiile istoriei despre geto-daci, scrise sau arheologice, vei
înţelege de ce creştinismul a pătruns atât de uşor şi de delicat, fără
forţări şi ameninţări din partea conducătorilor, vei gândi că dacă Sf.
Ap. Pavel ar fi predicat în Sarmisegetuza despre nemurire şi despre
învierea morţilor nu ar fi fost forţat să caute postamente goale pentru
a li-L propovădui pe Dumnezeu Cel Unul (nu s-au descoperit statui ale
lui Zalmoxis!) şi nu ar fi fost pus în situaţia de a rămâne fără auditoriu
dacă le-ar fi vorbit de învierea celor morţi. Poate tocmai pentru că
ştia înclinaţia ontologică a dacilor către creştinism, din inspiraţie
106
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
divină, Sf. Ap. Andrei s-a oprit pe malurile Pontului Euxin, în Tomisul
grecesc mustind de zeităţi şi în nevoie acerbă de vindecare, şi nu şi-a
continuat drumul către Dacia. Va rămâne mereu un mister ce s-ar fi
întâmplat dacă Zalmoxis şi-ar fi expus filosofia în scris; probabil l-am
fi găsit pictat, alături de ceilalţi filosofi păgâni, pe zidurile albastre ale
Voroneţului.
Dar el şi ai lui au scris: literatură populară! Nici o literatură
populară nu este atât de unitară în diversitatea ei ca cea
românească. Deşi timp de aproape un mileniu jumătate românii au
fost despărţiţi politic, nu au încetat să-şi manifeste unitatea etnică şi
lingvistică. Limba română, această „minune a istoriei” o
demonstrează din plin. Unitatea ei demonstrează că la temelie au
stat principii morale şi religioase solide şi că cei ce le-au practicat
continuă să dăinuie. Noi avem o protoistorie vie şi încă creatoare în
folclor249, iar această creaţie populară, dacă s-ar aduna la un loc, s-ar
constata că mitologia şi epopeea neamului nostru există ca o
succesiune de evenimente şi fapte unite într-o originală viziune
cosmică250.
Din marele corpus folcloric putem deduce că dacii, daco-romanii
şi mai apoi românii sunt o etnie cu o cultură orală fecundă în care
fiecare individ este dator să o memoreze şi, acolo unde sunt lacune,
să o completeze. Orice creaţie populară nu se conservă în muzee de
piatră ci în muzee vii unde sufletul, prin capacităţile lui raţionale, este
pergament pe care s-a scris testamentul geto-dacilor. Astfel fiecare
individ devine iniţiat, asemenea druizilor.
249 Baboi, Stelian, op cit, p. 144.250 ibidem, p. 150.
107
Reminiscenţe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte şi înmormăntare
Toate acestea i-au permis românului să transforme toate
momentele importante ale vieţii în sărbătoare şi, cu atât mai mult,
momentul plecării în „ţara fără dor” într-un spectacol funerar.
7. BIBLIOGRAFIE
1. ***, Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986
2. ***, Srămoşii poporului român, geto-dacii şi epoca lor,Editura
Politică, Bucureşti. 1980
3. Achimescu, Nicolae: Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice,
ediţia a II-a, Ed. Tehnopres, Iaşi, 2000
4. Adăscăliţei, Vasile: Jocuri de priveghi din judeţul Bacău,(extras) în
Carpica, III, 1981
5. Alexandrescu, Dr. Petre: Natura lui Zalmoxis potrivit rela tării lui
Herodot, în Biserica Ortodoxă Română, 7-8/1980
6. Alexe, Mgd. Gh.: Practici magice şi combaterea lor, în Studii
Teologice., 7-8/1954
7. Avram, Constantin, Avram, Tudor: Tradiţii şi obiceiuri din Ţara
Moţilor, Ed. Solness, Timişoara, 2001
8. Baboi, Stelian: Spiritualitatea morală a poporului român, Ed. Edict,