Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială TEZĂ DE DOCTORAT REZUMAT SCHIMBARE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE. STUDIU DE CAZ - JUDEŢUL TIMIŞ COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. ROMULUS DABU DOCTORAND: Drd. Goţia Creţiu Cristian Sorin
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Universitatea din BucureştiFacultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT
SCHIMBARE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ ÎN
CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE.
STUDIU DE CAZ - JUDEŢUL TIMIŞ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:Prof. univ. dr. ROMULUS DABU
DOCTORAND:Drd. Goţia Creţiu Cristian Sorin
BUCUREŞTI
2008
ARGUMENT 1
CAP. I ASPECTE TEORETICE 2
1.1. ASPECTE INTRODUCTIVE 2
1.2. ISTORICUL PREOCUPĂRILOR ÎN PROBLEMA DEZVOLTĂRII DURABILE 5
1.3. DEZVOLTAREA DURABILĂ – CONCEPT ŞI DEFINIŢIE 10
1.4. DEZVOLTARE DURABILĂ – CONCEPT ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII 13
1.4.1.Premisele dimensiunii globale a conceptului de dezvoltate durabilă 15
1.4.2.Obiective şi principii privind dezvoltarea durabilă in contextual globalizării 23
1.4.3.Ameninţări şi soluţii privind dezvoltarea durabilă 25
1.5. IMPLICAŢIILE INTERDISCIPLINARE ALE CONCEPTULUI DE
DEZVOLTARE DURABILĂ
28
1.5.1.Problemele privind evoluţia sociologiei 28
1.5.2.Caracterul sistemic şi relaţia conceptului cu sociologia – nişele de
intervenţie a practicii sociologice
31
CAP. II TEORII ALE DEZVOLTĂRII 33
2.1. TEORII ALE CREŞTERII ECONOMICE 33
2.1.1.Creştere şi dezvoltare economică – concept macroeconomic 33
2.1.2.Creşterea economică concept şi probleme doctrinare 34
2.1.3.Modele de creştere economică 38
2.1.4.Contextul dinamicii mondiale a dezvoltării economice 42
2.1.5.Dinamica românească a dezvoltării economice 44
2.3.1.Capitalul social – soluţie a dezvoltării sociale 70
2.3.2.Istoricul conceptului de capital social 74
2.3.3.Capitalul social – resursă a dezvoltării sociale 78
1
2.3.4.Politici de dezvoltare a capitalului social 81
2.4. TEORII ALE DEZVOLTĂRII RURALE 84
2.4.1.Politica agrară versus politica de dezvoltare rurală 84
2.4.2.Politicile antisărăcie şi politici de dezvoltare rurală 85
2.5. TEORII ALE SĂRĂCIEI 89
2.5.1.Perspective ideologice 90
2.5.2.Sărăcie relativă - sărăcie structurală 97
2.6. DEZVOLTARE DURABILĂ – CALITATEA VIEŢII 100
CAP. III ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN DEZVOLTAREA
DURABILĂ
103
3.1. METODA STRATEGICĂ 103
3.1.1.Planificarea strategică 103
3.1.2.Analiza SWOT 111
3.2. METODE PREVIZIONALE 114
3.2.1.Metoda foresight 114
3.2.2.Metode folosite în exerciţiul de foresight 120
3.3. METODA STATISTICĂ – INDICATORI AI DEZVOLTĂRII DURABILE 127
3.3.1.Rolul indicatorilor în procesul de dezvoltare socială 127
3.3.2.Provocări în implementarea statisticii regionale 130
3.3.3.Dileme şi exigenţe metodologice ale măsurării dezvoltării sociale 132
3.4. STUDIUL DE IMPACT – MĂSURAREA INTERVENŢIEI COMUNITARE 135
3.4.1.Definirea studiului de impact 135
3.4.2.Indicatorii de program 137
CAP. IV INSTRUMENTE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE 141
4.1. POLITICI EUROPENE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ 141
4.1.1.Conceptul politicilor europene de dezvoltare 141
4.1.2.Premise instituţionale ale politicilor europene de dezvoltare 144
4.1.3.Structura fondurilor şi direcţii de finanţare regională în dezvoltarea durabilă 152
4.2. STRATEGIILE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ 154
4.2.1.Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă – prezentare şi concluzii 154
4.2.2.Planul de Dezvoltare Regională – prezentare şi concluzii 176
4.2.3.Strategia de Dezvoltare a Euroregiunii DKMT– prezentare şi concluzii 180
2
4.2.4.Planului Regional de Acţiune pentru Ocupare şi Incluziune Socială Vest –
prezentare şi concluzii
185
CAP. V STUDIU PRIVIND POTENŢIALUL DEZVOLTĂRII
DURABILE AL JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT
REGIONAL
189
5.1. METODOLOGIA CERCETĂRII 189
5.1.1.Aspecte deontologice ale cercetării sociologice 190
5.1.2. Obiectivele studiului 192
5.2. PREZENTAREA JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT REGIONAL 193
5.2.1.Geografia judeţului Timiş 193
5.2.2.Analiza socio – economică 196
5.2.3.Infrastructura 200
5.2.4.Provocările locale şi regionale ale problemelor de mediu 202
5.2.5.Judeţul Timiş în contextul euroregiunii DKMT 206
5.3. DINAMICA INSTITUŢIILOR PUBLICE DIN JUDEŢUL TIMIŞ ÎN VEDEREA
SPRIJINIRII DEZVOLTĂRII DURABILE
211
5.3.1.Prezentarea metodologiei studiului 211
5.3.2.Obiectivele cercetării 212
5.3.3.Stabilirea indicatorilor 213
5.3.4.Interpretarea rezultatelor din analiza documentelor 214
5.3.5.Interpretarea rezultatelor din ancheta de teren 220
5.3.6.Concluzii privind dinamica instituţiilor publice din Judeţul Timiş în
vederea sprijinirii dezvoltării durabile
243
5.4. DINAMICA MEDIULUI DE AFACERI DIN JUDEŢUL TIMIŞ 246
5.4.1.Prezentarea metodologiei studiului 246
5.4.2.Obiectivele cercetării 246
5.4.3.Stabilirea indicatorilor 247
5.4.4.Interpretarea rezultatelor din ancheta de teren 250
5.4.5.Concluzii privind dinamica instituţiilor private în contextul dezvoltării durabile 262
5.5. DIRECŢII DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN JUDEŢUL TIMIŞ 264
Anexe 273
Bibliografie 279
3
ARGUMENT
Aspectele economico-sociale sunt unele dintre cele mai complexe probleme pe care le
ridică societatea în procesul actual al evoluţiei sale. Deoarece omul depinde de resurse,
activitatea economică a fost prezentă încă de la apariţia acestuia şi îl va însoţi în evoluţia sa
indiferent de complexitatea pe care o va atinge societatea în ansamblul său.
Totalitatea activităţilor economice determină o proiecţie în planul societăţii sub forma
unui sistem de status-roluri care tinde să asigure echilibrul general şi satisfacerea generalizată
a nevoilor biologice, sociale, culturale etc.
Este certă legătura dintre dezvoltarea economică şi cea socială însă exigenţele la care
este supusă societatea contemporană sunt mult mai complexe deoarece amplitudinea
fenomenelor se răsfrânge la nivel global.
Dezvoltarea durabilă intervine deci ca necesitate actuală a societăţilor în proiectarea
activităţilor umane tocmai pentru a proteja mediul şi resursele. Dincolo de acestea două,
dezvoltarea durabilă propune şi limitarea efectelor sociale negative pe care le implică
dezvoltarea economică.
După experienţa acumulată în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, în raport cu
toate implicaţiile sale sociale, politice şi de mediu s-a ajuns la concluzia că diversitatea
acestora nu poate fi gestionată prin soluţii universale aplicate la nivel macro.
Problema dezvoltării durabile se pune cu stringenţă în contextul construcţiei
comunitare implicând mecanismele instituţionale prin care se fac finanţările. Problema care se
ridică este modul în care sistemul finanţărilor ating multiplele obiective asumate de Uniunea
Europeană, în contextul diversităţii problemelor şi al decalajelor de dezvoltare economică şi
socială.
Automat acest sistem se axează pe finanţări cu impact regional direct, anticipându-se
ulterior efectele macro. De aici derivă si consecinţe administrativ-politice precum
regionalizarea şi descentralizarea. Această soluţie a fost implementată la nivelul Europei iar în
zona de Vest a României exemplul este DKMT.
Problema dezvoltării durabile se sintetizează astfel în sintagma „a gândi global şi a
acţiona local” (Ion I. Ionescu, 2004, p.38), iar din acest principiu decurg componente
fundamentale ale dezvoltării durabile precum descentralizare administrativă, stimularea
4
participării cetăţenilor prin asumarea rolurilor şi găsirea unor soluţii de gestionare a resurselor
locale astfel încât să nu fie afectate interesele generaţiilor viitoare.
Limitele care intervin în cadrul dezvoltării durabile sunt multiple, chiar şi în cazul
Judeţului Timiş, astfel că în cele ce urmează vom prezenta o serie de probleme generale ale
mediului local.
Judeţul Timiş nu se bucură de stabilitate demografică ci, dimpotrivă, de 100 de ani
tendinţa este descrescătoare. Populaţia de origine străină (evrei, nemţi, unguri) au migrat în
ţările de origine. Nivelul de trai ridicat şi dezvoltarea economică existentă a constituit un pol
de atracţie demografică pentru populaţiile din alte zone ale ţării însă, odată cu extinderea UE,
populaţia a migrat spre vestul Europei.
Odată cu integrarea României în UE acest fenomen se va accentua iar Timişul va simţi
puternic deficitul de forţă de muncă.
Timişul a beneficiat de trei factori principali care au susţinut dezvoltarea:
- forţa de muncă ieftină venită din alte zone ale ţării, fenomen, care după cum am
arătat are şanse să se diminueze;
- relaţiile cu ţările învecinate (Ungaria, Serbia);
- relaţiile cu Austria şi Germania, care au realizat investiţii în zonă însă care îşi
vor putea muta atenţia înspre alte zone geografice retrăgând suportul financiar,
ori dezvoltarea durabilă se bazează pe utilizarea resurselor proprii şi nu exclusiv
pe sprijin.
Existenţa fondurilor europene şi a posibilităţilor de finanţare se realizează într-un
cadru de lipsă de informare şi spirit antreprenorial. Utilizarea acestor fonduri este doar o
soluţie temporară, iar în lipsa acestora nu este sigur că judeţul se va putea dezvolta singur.
Credem astfel că problema dezvoltării durabile, poate fi definită prin prisma
conceptului de acţiune socială deoarece presupune următoarele elemente asemănătoare:
Existenţa unor scopuri preliminate împărtăşite social (mai mult sau mai puţin)
Existenţa unor mijloace de atingere a scopului – nivelul instrumental şi
metodologic
Existenţa actorilor sociali prin asumarea rolurilor
Existenţa unui context definit operaţional prin oportunităţi şi ameninţări
Existenţa unui sens al acţiunii colective, guvernată de semnificaţiile şi
reprezentările sociale cu privire la dezvoltare.
5
CAP. I ASPECTE TEORETICE
Natura constituie punctul de plecare al oricărei activităţi economice căreia îi oferă
mediul de desfăşurare, substanţa materială şi condiţiile primare de producţie, precum şi forţa
motrice potenţială. Factorii naturali condiţionează în mare măsură concepţia, organizarea şi
desfăşurarea producţiei sociale. Prin natură, ca factor de producţie, înţelegem totalitatea
elementelor preexistente pe care aceasta le oferă desfăşurării activităţii economice. Activitatea
de producere a bunurilor materiale şi serviciilor înglobează întreaga „natură” (inclusiv „omul”
ca „natură”) permiţând astfel teoriei să includă „natura” însăşi în sfera economicului.
În prezent, una dintre cele mai importante probleme ale omenirii o constituie aceea a
asigurării unei dezvoltări durabile, care să aibă în vedere protecţia mediului înconjurător.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un optim al interacţiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de
funcţionare. Definirea conceptului de „dezvoltare durabilă” este complexă şi poate fi abordată
în mai multe moduri, în funcţie de direcţiile de acţiune întreprinse pentru realizarea unor
scopuri precis determinate de cerinţele umane. Cea mai completă formulare este aceea că
„dezvoltarea durabilă reprezintă un proces lung de schimbări lente, care să permită folosirea
pe termen lung a mediului, astfel ca dezvoltarea economică să corespundă cerinţelor şi
nevoilor prezente ale oamenilor, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi”1.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la redimensionarea
creşterii economice, pornind de la o folosire cât mai raţională şi echitabilă a resurselor astfel
încât să se obţină produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime; la îmbunătăţirea calităţii
vieţii oamenilor, eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc
de muncă, hrană, energie, locuinţă şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel
acceptabil pentru reducerea creşterii demografice necontrolate; conservarea calităţii mediului
şi sporirea resurselor naturale; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra
mediului prin remedierea biodiversităţii ecosistemelor; reorientarea tehnologiilor prin
controlarea permanentă a riscurilor acestora; creşterea gradului de participare a organismelor
de guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul. De asemenea, pentru ca
dezvoltarea să fie durabilă, este necesar să se asigure un echilibru fundamental, atât în
interiorul fiecărei forme de capital (natural – ecologic, economic şi social – uman, cât mai ales 1 Comisia Brundtland, 1987
6
între acestea). Legăturile complexe care se realizează între dimensiunile economice, sociale şi
ecologice (mediu) conduc deseori la concluzia că între diferitele obiective ale creşterii
economice, în general, vor fi necesare alegeri prioritare, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte,
renunţarea la unele în favoarea altora.
Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să vină în concordanţă cu
dezvoltarea în plan economic şi social şi să asigure evitarea degradării mediului. Protecţia
mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în
concordanţă cu principiile aplicării unei agriculturi durabile. De-a lungul timpului, utilizarea
durabilă a sistemelor economice – ecologice a condus la formularea unor principii cum ar fi:
- principiul precauţiei: conform acestuia, dacă o anumită activitate sau substanţă comportă un
risc semnificativ de deteriorare a mediului, atunci se impune renunţarea la acesta sau vor fi
admise numai niveluri minime care prezintă siguranţă maximă;
- principiul „poluatorul plăteşte”: poluatorul trebuie să suporte costul integral al măsurilor de
reducere a poluării stabilite de autorităţi, astfel încât starea mediului să devină acceptabilă;
- principiul „utilizatorul plăteşte”, în scopul reducerii folosirii şi mai ales a cererii de produse
poluante;
- principiul coresponsabilităţii: implicarea tuturor factorilor de acţiune şi decizie, la toate
nivelurile prin utilizarea tuturor instrumentelor disponibile pentru protecţia mediului ambiant;
- principiul celei mai bune tehnologii, care presupune folosirea celei mai adecvate tehnologii
care să reducă la maximum poluarea mediului;
- principiul standardelor de calitate ale mediului – stabilirea prin legi clare a unor cerinţe
privind calitatea mediului, obligatoriu de respectat;
- principiul analizei ciclului de viaţă al produselor pentru a stabili toate implicaţiile ecologice
ale obţinerii unui produs sau realizării unui serviciu, pornind de la resursele naturale necesare,
continuând cu poluarea şi reziduurile rezultate şi terminând cu deşeurile rămase după ce
produsul/serviciul respectiv a fost epuizat/consumat.
Apariţia abordării dezvoltării durabile a fost rezultatul conştientizării efectelor
negative pe care dezvoltarea economică le-a produs în plan social şi ecologic. Sfârşitul anilor
’70 a fost marcat de critici la adresa creşterii economice, ce fusese considerată până la
momentul respectiv principala pârghie a dezvoltării. Poluarea, eroziunea solului, defrişarea
pădurilor, degradarea mediului în general au fost cele mai vizibile costuri ale creşterii
economice. În paralel, în plan social, noile tendinţe demografice de creştere a populaţiei
planetei într-un ritm fără precedent, ca şi fenomenele negative produse de industrializare şi
urbanizare au contribuit la crearea unor dezechilibre ce păreau să ameninţe şansele de
dezvoltare pe termen lung. Înţelegerea acestor efecte ale dezvoltării a condus la integrarea
7
preocupărilor ecologice în cele mai generale de dezvoltare, încercându-se astfel coordonarea
obiectivelor economice, sociale şi de mediu2.
O primă formulare a acestor preocupări a fost cea a “eco-dezvoltării”, care a precedat
abordarea dezvoltării durabile. Termenul fusese utilizat şi până atunci în agricultură pentru a
indica eforturile de regenerare a resurselor naturale printr-un management echilibrat al
acestora (Midgley, 1995).
În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite, în care cele 113 naţiuni
prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează
mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului,
pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se acceptă
legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi
viitoare3.
În 1986, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare,
având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la
viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Comisia a fost prezidată de Gro Harlem
Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată.
Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:
dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru
un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;
dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor
noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.
În acesta se consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a realiza
o dezvoltare durabilă – de a garanta satisfacerea necesităţilor actuale fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”4.
După adoptarea termenului “dezvoltare durabilă” în anul 1987 de către Comisia
Brundtland, abordarea a câştigat adeziunea unui mare număr de actori sociali într-un timp
relativ scurt, aceştia adoptând ideea în diferite instanţe: organizaţii internaţionale, guverne
naţionale, organizaţii economice, comunităţi, ONG-uri şi sectorul privat5.
Dezvoltarea viitoare a omenirii a fost concepută într-o viziune sistemică, integratoare,
menită să răspundă necesităţii egalizării şanselor generaţiilor care există şi se succed pe Terra.
Tabloul schiţat privind viitoarea dezvoltare îmbină, într-un tot unitar, creşterea economică
2 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.1583 http://www.unep.org/Documents.Multilingual/Default.asp?DocumentID=97 4 The World Commision on Environment and Development, OCDE, Paris, 1987, pag. 435 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.158
susţinută cu păstrarea şi ameliorarea mediului ambiant, echitatea, justiţia şi afirmarea
democraţiei în viaţa socială.
Principalele promotoare ale dezvoltării durabile la nivel internaţional au fost
organizaţiile internaţionale de tipul PNUD, BM şi OECD care au încercat să elaboreze
strategii de dezvoltare menite să contribuie în paralel la creşterea economică pe termen lung şi
la realizarea obiectivelor de justiţie socială.
În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare
durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la
Rio de Janeiro unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre
economie şi ecologie, ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de
acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o
evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi
ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”. Problema dezvoltării durabile o constituie
reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării
economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru
creşterea calităţii vieţii.
Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale
populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum si degradarea continuă a mediului.
La Summitul de la Rio în 1992, la care participă 120 de şefi de stat, sunt din nou aduse în
centrul atenţiei problemele privind mediul şi dezvoltarea. Dezvoltarea durabilă reprezintă: "o
nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un
viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei secolului a fost stabilirea unei noi strategii a
dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare
durabilă, "sustainable development"6.
Conferinţa Naţiunilor Unite pe tema mediului şi dezvoltării (Earth Summit) a adoptat
în anul 1992 “Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării”, menţionând ca element
central faptul că “oamenii reprezintă centrul preocupărilor de dezvoltare durabilă, aceştia
având dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”7.
Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă numit
Agenda 21 şi asupra a două seturi de principii: Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi
dezvoltare şi Principiile pădurii.
"Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura; naţiunile
au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în
afara graniţelor proprii." (Declaraţia de la Rio). La 10 ani de la adoptarea Agendei 21, în 2002 6 http://www.un.org/geninfo/bp/enviro.html7 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.159
sau atenuării unor astfel de dezechilibre este încredinţată, printre altele, politicii regionale,
care este expresia intervenţiei statului pentru restabilirea echilibrelor teritoriale, în general, în
sprijinul zonelor ce necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor lor, în particular32.
Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează
în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar
realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin
prospere. De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter
instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale,
Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale - cum ar fi politica
agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.
În plus, politica regională a fost corelată şi cu politica de extindere a Uniunii
Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru
reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurau Fondul de
coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au avut acces ţările în curs
de aderare şi prin care a fost sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de
organizare ale UE.
Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în
care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială,
extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea
economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale,
dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce
sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE,
a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Principiul
subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi
implementarea politicilor comunitare- este prezent şi la nivelul altor politici33.
Definirea conceptului de coeziune pleacă de la câteva realităţi existente:
32 Veronica Mitroi, (2006), Politica de dezvoltare regională între necessitate şi proiect, Polirom, Bucureşti, p.10533 Politica de Dezvoltare Regională, (2003), Seria Micromonografii - Politici Europene, p. 4
23
Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere şi competitive zone din lume,
atât din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare economică, cât şi al potenţialului
de dezvoltare,
cu toate acestea, disparităţile privind prosperitatea şi productivitatea dintre statele
membre şi regiunile acestora reprezintă o slăbiciune structurală majoră,între ţările şi
regiunile Uniunii Europene există numeroase diferenţe de dezvoltare economică şi
socială. Din această perspectivă coeziunea se defineşte ca procesul de reducere a
disparităţilor de dezvoltare economică şi socială, fiind unul din obiectivele prioritare
ale Uniunii Europene, alături de la Piaţa Unică şi Uniunea Economică şi Monetară
(tratatul de la Maastricht). În acest sens politica de coeziune economică şi socială
cuprinde toate acţiunile Uniunii Europene care vizează realizarea dezvoltării
economice armonioase şi echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii
disparităţilor de dezvoltare între diferitele regiuni / state ale Uniunii Europene, a
egalităţii şanselor şi a dezvoltării durabile. Politica de coeziune economică şi socială a
Uniunii Europene este o politică axată pe solidaritate.Din această perspectivă ţintele
politicii de coeziune sunt:- Reducerea disparităţilor la nivelul regiunilor din Uniunea
Europeană - Dezvoltarea regiunilor rămase în urmă- Sprijinirea eforturilor de
restructurare economică-- Creşterea PIB/locuitor în regiunile cele mai defavorizate-
Crearea de locuri de muncă- Dezvolatrea Inovării şi a Societăţii Cunoaşterii-
Sprijinirea eforturilor pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţăCAP. V
STUDIU PRIVIND POTENŢIALUL DEZVOLTĂRII
DURABILE AL JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT
REGIONAL În cadrul acestui capitol vor fi prezentate cercetările care stau la
baza studiului privind potenţialul dezvoltării durabile al judeţului Timiş, în context
regional. Menţionăm că existenţa mai multor metode de cercetare au făcut necesare
inserarea unor subcapitole specifice de prezentare a metodologiei pentru fiecare caz în
parte, şi în consecinţă a unor concluzii specifice. Astfel acest prim subcapitol va
prezenta doar un cadru foarte general, valabil pentru toate celelalte cercetări
particulare.A pune problema cadrului metodologic nu constituie doar o problemă de
conformism în raport cu ceea ce este considerat ca obiectiv ştiinţific, ci o raportare
matură la cadrul normativ de cercetare, cadru legitimativ în asigurarea fundamentului
ştiinţific şi a sprijinirii/justificării concluziilor teoretice şi practice. În contextul
dinamicii cercetării ştiinţifice şi a cunoaşterii actuale, cercetătorul nu-şi mai poate
permite să teoretizeze pe baza unor simple observaţii generale ci trebuie să înainteze
24
concluzii în urma unor cercetări sistematice a căror rigurozitate să se justifice printr-un
methodos+logos) ne asigură că vorbim de o ştiinţă a metodelor. Aceasta are două
laturi pe care îşi întemeiază utilitatea sa: analiza critică a activităţii de cercetare şi
formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.Revenind în planul
dimensiunii tehnice a conceptului de metodologie aceasta „desemnează un sistem de
principii, norme de organizare a cercetării, prin intermediul cărora sunt elaborate
metode, tehnici şi procedee de cercetare34.Ca şi concluzie menţionăm că metodologia
nu este doar o colecţie de metode luate ca atare ci ea trebuie să coroboreze cu un plan
riguros de abordare a problemei în cadrul mai general al deontologiei de cercetare axat
pe combaterea simplelor impresii şi a subiectivităţii.În vederea unei mai bune
surprinderi a realităţii am utilizat două metode specifice de cercetare: interviul şi
analiza documentară.Corespunzător metodei interviului am utilizat ancheta prin
chestionar structurat.Obiectivele studiului La cel mai înalt nivel de generalitate
capitolul doreşte să identificarea potenţialul economic şi social pentru sprijinul
dezvoltării durabile în judeţul Timiş în context regional.În particular studiul doreşte să
surprindă problematica dezvoltării durabile din perspective multiple astfel încât a
surprins principalele categorii de actori implicaţi în dezvoltarea judeţului. Din punct
de vedere al formulării unor ipoteze în acest sens, demersul este deosebit de complicat
în condiţiile în care utilizarea unor metode atât de diferite deschide calea unor multiple
ipoteze de lucru a căror testabilitate se aplică doar în cazuri deosebit de
particulare.Astfel la nivel general menţionăm ca premisă a cercetării, că Judeţul Timiş
deţine în prezent toate resursele necesare dezvoltării durabile din punct de vedere
economic şi social, şi chiar posibilitatea ca această dezvoltare să nu creeze disparităţi
în raport cu celelalte judeţe din Regiunea de Dezvoltare Vest. 5.5. DIRECŢII DE
DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN JUDEŢUL TIMIŞDemersul iniţiat, în
cadrul acestei teze, a subliniat încă odată importanţa dezvoltării durabile în contextul
actual al umanităţii.Ca şi concept, dezvoltarea durabilă, propune redimensionarea
creşterii economice, pornind de la o folosire cât mai raţională şi echitabilă a resurselor
astfel încât să se obţină produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime; la
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii
nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, locuinţă şi sănătate;
asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil pentru reducerea creşterii
demografice necontrolate; conservarea calităţii mediului şi sporirea resurselor
34 Dabu, R., Ielics, Brigitte, (1995), Sociologia industrială, Editura de Vest, Timişoara, p. 23
25
naturale; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului prin
remedierea biodiversităţii ecosistemelor; reorientarea tehnologiilor prin controlarea
permanentă a riscurilor acestora; creşterea gradului de participare a organismelor de
guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul.În contextul actual al
globalizării, conceptul de dezvoltare durabilă, nu mai constituie monopolul Europei
(deşi s-a născut şi s-a dezvoltat), ci este promovat la nivel global ca prioritate pentru
toate ţările, indiferent de nivelul de dezvoltare la care se află. Principala provocare,
constă în faptul că necesită un efort colectiv, este aceea de a asigura menţinerea unei
creşteri economice, unei creşteri a locurilor de muncă în condiţiile protecţiei mediului
şi a creşterii coeziunii sociale.Deşi aparent conceptul de dezvoltare durabilă este
asociat în mod istoric cu cel de protecţia mediului şi implicit cu politicile ecologice, ar
trebui menţionat că înainte de la introducerea şi consacrarea conceptului problema
principală a constituit-o problema crizei resurselor energetice şi abia ulterior protecţia
naturii. De la apariţia raportului „Limitele creşterii” şi până în momentul Agendei de
la Lisabona, preocuparea privind dezvoltarea durabilă s-a sintetizat semantic şi a atras
pe propria-i orbită o multitudine de concepte specifice unor discipline foarte diverse,
care ulterior s-au concretizat în direcţii de intervenţie, politici şi chiar programe de
finanţare. La nivel european şi nu numai principalele ameninţări35 ale dezvoltării
durabile sunt:Emisiile cu efect de seră datorate activităţii umane şi cauzând încălzirea
globală. Schimbările climaterice par să genereze evenimente meteorologice extreme
(inundaţii, uragane) cu implicaţii profunde la nivelul infrastructurii, proprietăţii,
sănătăţii şi naturii.
Raportat la problema sănătăţii publice sunt germenii rezistenţi la antibiotice şi care au
efecte potenţiale pe termen lung.
Unul din şase europeni trăiec în sărăcie. Sărăcia şi excluziunea socială au un efect direct
asupra indivizilor precum sănătatea, sinuciderea şi şomajul generalizat. Sărăcia pare să
rămână în interiorul familiei mai multe generaţii.
În timp ce speranţa de viaţă este în creştere combinată cu o natalitate scăzută se
manifestă fenomenul îmbătrânirii populaţiei ceea ce ameninţă rata de creştere economică
la fel ca şi sustenabilitatea financiară a schemelor de pensii şi asigurare medicală.
Pierderea biodiversităţii în Europa s-a accelerat în mod dramatic în ultimele zeci de ani.
Fondul piscicol din Europa se apropie de colaps. Volumul deşeurilor menajere au crescut
mai mai repede decât produsul intern brut. Pierderea şi erodarea solului pune sub semnul
întrebării viabilitatea terenurilor agricole.35 A Sustainable Europe for a BetterWorld: A European Union Strategy for Sustainable Development (Commission's proposal to the Gothenburg European Council), Brussels, 15.5.2001
26
Provocările în raport cu exigenţele dezvoltării durabile necesită implicarea unui
spectru foarte larg de ştiinţe, însă ceea ce constituie o prioritate pentru noi este legitimitatea şi
nişele de intervenţia ale sociologiei.
Opţiunea intervenţiei sociologice ar valorifica tradiţia sociologică românească,
legătura sa cu problemele actuale ale societăţii şi ar putea contribui prin specificul său la
implementarea conceptului de dezvoltare durabilă pe următoarele considerente:
- conceptul de dezvoltare durabilă este un concept sistemic şi integrator aflîndu-se în
centrul mai multor ştiinţe, iar sociologia prin Dimitrie Gusti a promovat şi
implementat în plan metodologic conceptul de multi şi transdisciplinaritate în
contextul unei diagnoze globale;
- componenta socială a dezvoltării durabile tinde să capete o importanţă deosebită în
contextul falimetului conceptului de „creştere zero” care ar legitima menţinerea
neschimbată a sistemului şi al disparităţilor. Problema sărăciei şi a fenomenelor
marginale asociate a constituit de multă vreme o preocupare pentru sociologi, iar
metodologia şi achiziţiile specifice domeniului ar constitui o sursă de
implementare a soluţiilor practice;
- pe măsură ce conceptul de dezvoltare durabilă capătă şi o accepţiune culturală se
întrezăreşte tot mai mult locul antropologiei în acest demers, ca ştiinţă ce studiază
omul şi cadrele culturale care îi orientează modul de a gândi şi deciziile;
- la nivel metodologic sociologia poate face faţă cu succes multor provocări
dispunând de competenţe sporite în ceea ce priveşte diagnosticul social atât de
necesar luării unor decizii ce afectează comunităţi particulare. Demersul ştiinţific
ne poate îndepărta de lozincile politice care speculează contexte sociale grave în
goana după electorat;
- la nivel structural, sociologia are suficiente ramuri bine închegate în probleme
legate de comunităţi locale pentru a putea înţelege efectele regionale ale unei
politici sau măsuri şi dispune de suficiente metode şi tehnici de a stimula
participaţia şi coeziunea socială;
- în contextul sincopei evoluţiei naturale a sociologiei în România, implicarea în
probleme comunitare concrete din perspectiva noii paradigme a dezvoltării
durabile, rămâne singura opţiune viabilă pentru a-şi câştiga legitimitatea în
spectrul ştiinţelor cât şi în spaţiul public.
În plan practic se ridică problema identificării resurselor sociale şi economice, care pot
asigura dezvoltarea durabilă a judeţului Timiş, pe cele două componente menţionate anterior.
27
Acest demers este deosebit de important având în vedere factorii multipli care au generat
caracterul regiunii şi particularităţile extraordinare în raport cu alte regiuni ale României, sau
ale Europei.
Judeţul Timiş este considerat ca deţinând o economie dinamică, acest lucru fiind
întărit de valorile pe care le iau diferiţi indicatori.
Capitalul străin investit în judeţul Timiş, prin participare la capitalul societăţilor
înfiinţate în perioada 1991 -2006 se ridică la valoarea de 805 milioane USD (622 mil.Euro),
ceea ce reprezintă 60.7% din totalul capitalului străin investit la nivelul Regiunii 5 Vest şi
4,1% din totalul investiţiilor străine la nivel naţional. Judeţul Timiş se plasează pe locul 4 în
ţară din punctul de vedere al capitalului străin investit şi pe locul 2 (după Bucureşti) din
punctul de vedere al numărului de societăţi cu capital străin active la sfârşitul anului 2006.
Bucurându-se de o tradiţie industrială diversă, judeţul Timiş a reuşit să-şi păstreze o
poziţie privilegiată în raport cu alte judeţe ale României, având ca principale atuuri
infrastructura industrială existentă, mentalitatea populaţiei orientată spre progres şi experienţa
relaţiilor capitaliste.
Din aceşti factori au decurs în mod natural nişele de dezvoltare ale judeţului Timiş,
nişe care pot fi şi astăzi exploatate.
Poziţia geografică pe care o are judeţul Timiş, şi infrastructura de transport îi permite
legătura facilă cu ţările învecinate Ungaria şi Serbia, dar şi cu ţările vest europene. Timişul a
constituit încă dinaintea războaielor mondiale un principal punct de legătură între aceste pieţe
iar în prezent discutăm de o adevărată piaţă regională, în care agenţii economici importă
produse din Ungaria, şi le desfac pe piaţa locală. Mai mult acest schimb nu este unilateral,
Timişul exportând pe piaţa Serbiei.
În contextul euroregional al DKMT, Timişul a acumulat o bogată experienţă în
organizarea de diferite tipuri de târguri destinate agenţilor economici cu participare
internaţională.
Din acest punct de vedere se impune cu necesitate dezvoltarea infrastructurii rutiere
destinată transportului de mărfuri.
În prezent s-a ridicat problema la nivelul DKMT-ului de renovare a canalului Bega în
vederea reutilizării acestuia ca infrastructură de transport ieftină şi non poluantă în raport cu
alte alternative.
Dezvoltarea sistemului de transport rutier ridică pe viitor problema unei posibile
interconexiuni puternice dintre Timişoara şi Arad, în contextul dezvoltării urbane.
28
Un alt factor al dezvoltării economice este constituit de nivelul investiţiilor străine, în
special din industria automotive. Această industrie alături de celelalte au reuşit să atragă cele
mai mari pături de populaţie, făcând ca în prezent Timişul să aibă cea mai mică rată a
şomajului, în localitatea Sânnicolau Mare vorbindu-se de şomaj zero.
Principalele resurse pe care le-a oferit banatul acestor investitori au fost tradiţia
industrială şi puternica experienţă anterioară în domeniu. De asemenea dinamica
investiţională a fost favorizată de perpetuarea imaginii Timişului odată cu fluxul migratoriu
de populaţie.
Rata de ocupare a forţei de muncă la sfârşitul anului 2006 era de 73%. Pe sectoare
economice, se observă scăderea numărului de persoane ocupate în agricultură, deşi aceasta a
rămas destul de mare comparativ cu ţările dezvoltate. De asemenea, în ultimii ani (2005 -
2006) a crescut rata de ocupare a populaţiei în sectorul serviciilor, şi a scăzut rata de ocupare
în sectorul industrial. O problemă deosebită o constitiue migraţia forţei de muncă în exterior,
înspre ţările dezvoltate ale UE (în special Spania şi Italia). Aceasta poate să constituie şi cauza
penuriei de forţă de muncă calificată în special din sectorul industriei prelucrătoare. In
prezent, forţa de muncă calificată nu mai constituie un atuu al judeţului, ci o problemă care
riscă să afecteze creşterea sectorului industrial pe termen lung.
Salariile în judeţul Timiş sunt superioare mediei pe ţară, dar nivelul acestora nu mai
constituie un factor de motivare eficient pentru forţa de muncă din judeţ. Corelat cu costul
ridicat al vieţii din zonă, cu problema locuinţelor, rezolvarea penuriei de forţă de muncă prin
imigrarea din alte judeţe constitiue o soluţie prea puţin probabilă.
Rata şomajului din judeţ este printre cele mai mici din ţară şi a scăzut continuu.
Permanent, există oferte de locuri de muncă disponibile pentru şomeri în cadrul AJOFM,
neocuparea acestora datorându-se lipsei de pregătire şcolară suficiente.
Strategia adoptată în aceste condiţii de agenţii economici din industrie a fost de
atragere a populaţiei din mediul urban învecinat, şi înlesnirea criteriilor cerute pentru
angajare, însă contrabalansate de investiţii masive în formarea forţei de muncă.
În acest context s-au manifestat fenomene specifice precum fluctuaţia forţei de
muncă, în ciuda existenţei unor politici salariale suficient de bine elaborate, acoperind arii mai
largi de motivare a personalului. Astfel principala cauză a fluctuaţiei forţei de muncă în cadrul
firmelor o reprezintă decizia individuală şi nu a angajatorului.
Principalele tendinţe identificate în ceea ce priveşte forţa de muncă a regiunii Vest
sunt36:
36 Planul Regional de Acţiune pentru Ocupare şi Incluziune Socială Vest 2006-2008, pp. 41-42
29
În 2004 populaţia activă se opreşte din trendul descrescător, înregistrând o uşoară
creştere. Rata de activitate rămâne totuşi sub media pe ţară şi sub media EU-25
Populaţia ocupată continuă să scadă, creşterea economică înregistrată în ultimul timp
neavând un impact suficient de puternic asupra pieţei muncii pentru a stopa şi inversa
trendul descrescător.
De remarcat totuşi că rata de ocupare pentru femei înregistrează o uşoară creştere în
2004, însă ponderea populaţiei ocupate feminine în totalul populaţiei ocupate este
inferioară celei a populaţiei masculine.
Populaţia ocupată din grupa de vârstă 15-24 ani înregistrează o uşoară creştere, dar
este destul de departe faţă de media EU-25; iar populaţia ocupată din grupa de vârstă
55-64 ani este în scădere şi mult sub media EU-25.
Populaţia ocupată în rural scade destul de mult, iar populaţia ocupată în urban creşte în
procent mic.
Scade populaţia ocupată în domeniile: agricultură, industrie extractivă, energie
electrică, gaze şi apă, şi creşte în domeniile: industrie prelucrătoare, construcţii,
comerţ, hoteluri şi restaurante, tranzacţii imobiliare. În pofida acestor tendinţe
ponderea populaţiei ocupate în agricultură rămâne încă foarte mare, iar sectorul
serviciilor este încă insuficient dezvoltat.
Şomajul BIM este semnificativ mai mare în rândul tinerilor, ceea ce indică faptul că
oferta sistemului de învăţământ nu este corelată cu cerinţele pe piaţa muncii
Şomajul de lungă durată rămâne o problemă importantă întrucât s-a observat că
persoanele care rămân neangajate pentru o perioadă lungă de timp au mari dificultăţi
în a se reintegra pe piaţa muncii. Cu cât perioada de inactivitate este mai mare, cu atât
scad şi şansele de reintegrare profesională.
Centrele de Informare şi Consiliere privind Cariera din cadrul agenţiilor judeţene
pentru ocuparea forţei de muncă şi-au pierdut din importanţă, un procent de 20% din
personalul care desfăşoară activităţi de informare şi consiliere privind cariera are
pregătirea necesară pentru a desfăşura astfel de activităţi.
Pentru adulţi există posibilităţi diverse de formare profesională, având în vedere
creşterea spectaculoasă a numărului de firme care s-au acreditat pe formare
profesională.
Oferta sistemului de învăţământ nu este corelată cu schimbările înregistrate pe piaţa
muncii.
30
Balanţa cerere-ofertă prezintă cele mai mari valori negative în cazul domeniului
agricultură, urmând apoi domeniile industrie, administraţie publică şi apărare şi
învăţământ.
Domeniile cu perspectivă de dezvoltare sunt legate de servicii (din care un loc
important îl ocupă serviciile sociale), construcţii şi activităţile orizontale conexe,
industria alimentară, industria de maşini şi echipamente, industria echipamentelor
electrice şi optice, hoteluri şi restaurante, comerţ, servicii prestate firmelor (transport,