PRIMĂRIA PÂRSCOV Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul II. Nr. 5. Aprilie 2014 - Biserica şi clopotniţa din Lunca Frumoasă ; - Biserica din Bădila În acest număr: Magda Isanos, Passionaria Stoicescu, Eliza Artene, Elena Stroe-Otavă, Alina Antofie, Titina Nica-Ţene, C. Dobriţa, T. Damian, D. Scoroşanu, T. Cicu, M. Steriade, M. Rotaru, I. Mândricel, I. Nedelea, E. Necula, R. Sîrbu, D. Ahriţculesei, N. Săvescu, G. Aniculoaie, S. Matei, Gh. Stroe, I. Dragomirescu S. Coloşenco, M. Vlăsceanu, C. Costea .
32
Embed
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură · Magda ISANOS (1916-1944) scoborând toate stelele jos. COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUŢI Ai să cunoşti că-i mama după pace şi după
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
PRIMĂRIA PÂRSCOV
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură
Anul II. Nr. 5. Aprilie 2014
- Biserica şi clopotniţa
din Lunca Frumoasă ;
- Biserica din Bădila
În acest număr: Magda Isanos,
Passionaria Stoicescu, Eliza Artene,
Elena Stroe-Otavă, Alina Antofie,
Titina Nica-Ţene, C. Dobriţa,
T. Damian, D. Scoroşanu, T. Cicu,
M. Steriade, M. Rotaru,
I. Mândricel, I. Nedelea, E. Necula,
R. Sîrbu, D. Ahriţculesei,
N. Săvescu, G. Aniculoaie, S. Matei,
Gh. Stroe, I. Dragomirescu
S. Coloşenco, M. Vlăsceanu,
C. Costea .
ÎNTREZĂRIRI 2
LITURGHIE ARHIEREASCĂ LA PÂRSCOV
Preot Enache NECULA
În Duminica a 27-a după Rusalii, când se face
amintire de tămăduirea femeii gârbove (8 decembrie 2013),
într-o zi însorită, credincioşii din Parohia Pârscovul de Sus l-
au avut în mijlocul lor pe Înalt Preasfinţitul Părinte Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. Împreună cu un sobor de
preoţi şi diaconi, s-a oficiat Sfânta Liturghie în biserica
ctitorită de Marele Ierarh Chesarie, la 1845, şi închinată
Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Un mare număr de credincioşi din Pârscovul de Sus
şi din alte parohii a luat parte cu emoţie la o Liturghie
completă, săvârşită de Înalt Preasfinţia Sa împreună cu pr.
Paul Gavrilă, protopop de Pătârlagele, pr. Sorin Pană, protopop
Buzău I, pr. Florentin Duca (Măgura), pr. Daniel Necula (Sătuc), pr.
Constantin Dobriţa (Pârscovul de Jos), pr. Constantin Porceanu
(Bădila). Din sobor au făcut parte şi 4 diaconi tineri din cadrul
Eparhiei Buzăului. Răspunsurile la Sf. Liturghie şi interpretarea unor
frumoase colinde au fost date de un grup psaltic-coral al Eparhiei,
format din studenţi teologi conduşi de Laurenţiu Manea.
Cuvântul de învăţătură rostit de Ierarhul locului a explicat
învăţăturile duhovniceşti ale Sfintei Evanghelii, amintind de
tămăduirea femeii gârbove. „Aflându-ne în perioada postului
Crăciunului, Biserica ne îndeamnă să ne pregătim duhovniceşte,
prin rugăciune, acasă, dar, mai cu seamă, în biserică, prin
participarea la Sfânta Liturghie. Să săvârşim binele, să facem fapte de milostenie, fiecare după putinţa lui, să ne
luptăm cu noi înşine, să nu lăsăm ca în inima noastră şi în sufletul nostru să se lege lucrurile rele.” La sfârşit s-a
săvârşit o slujbă de pomenire pentru ctitorii, slujitorii şi binefăcătorii bisericii.
Preotul paroh, slujind în acest sfânt lăcaş din 1984, s-a bucurat de vizita Înalt Presfinţiei Sale, în ziua în care
împlinea 42 de ani de slujire preoţească. După terminarea sfintei slujbe, a fost vizitat Căminul de bătrâni din
aşezământul social unde sunt întreţinuţi 16 vârstnici. Aceştia au primit daruri şi cuvinte de îmbărbătare. A fost
vizitată şi clădirea fostei protoerii Pârscov, care a primit binecuvântare Înaltului ierarh pentru a găzdui activitatea
„Centrului socio-cultural Vasile Voiculescu”.
Numeroşii participanţi la slujba arhierească au fost încântaţi de frumuseţea acestei rânduieli şi de măreţia
momentului liturgic.
EVOCARE
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAIE
Preot Enache NECULA
Generaţii întregi de ierarhi, profesori, preoţi şi teologi români rostesc cu veneraţie
numele părintelui Dumitru Stăniloaie, de la a cărui naştere au trecut 110 ani. De două
decenii nu se mai află printre noi. Personal am avut fericirea de a-l avea profesor de
Dogmatică în primul an la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti, susţinând cu
sfinţia sa colocvii şi examene (1968-1969). Mare profesor şi bun părinte. Îl ascultam şi îl
priveam cu adâncă admiraţie. Îi urmăream pe coridoare paşii mici şi liniştiţi, privirea
coborâtă, care se înălţa când era oprit de studenţii care îi sorbeau explicaţiile şi zâmbetul
amabil. O voce caldă, blândă. Nu te săturai, ascultându-l. Multele umilinţe îi săpaseră pe
chip cute adânci. Era teologul care îl căuta pe Dumnezeu şi ne ajuta şi pe noi să facem
acelaşi lucru.
Pentru studenţi, Dogmatica era un obiect greu, o adevărată piatră de încercare a
minţii, deşi o cunoşteam de la Seminar, de la profesorul Ioan (Jan) Constantinescu. Nu se
pot uita cuvintele părintelui Stăniloaie, rostite în amfiteatrul în care ne aflam studenţi de la zi
şi de la fără frecvenţă: „Frăţiile voastre citiţi cu atenţie Sfânta Evanghelie de la slujbele pe
care le faceţi, şi veţi înţelege Dogmatica. Veţi putea face faţă şi acestui examen greu!” Cum să te înfăţişezi nepregătit în faţa
sfinţiei sale? Cu trecerea anilor, mi s-a întărit convingerea că, dacă teologic nu ne putem ridica la înălţimae învăţăturii sale,
exemplul său de om putea fi urmat în bunătatea, blândeţea, răbdarea, toleranţa şi modestia sa. Să urmăm exemplul de trăire
înaltă al celui ce a fost părintele Stăniloaie, cel mai mare teolog al ortodoxiei româneşti.
mână pe cărările cele mai ascunse ale munţilor, spre vestigiile rupestre de la Nucu trecând prin Aluniş, spre Hânsaru,
spre Piatra- ‘Ngăurită sau spre bisericuţa din Muscel, pictată de ucenicii lui Grigorescu, şi tot mai departe, spre
Goşa, spre antica Măţara, păstrând numele pelasgic al tribului Meterea turba, spre trovanţii din Ulmet.... Cunoaşte
fiecare loc, fiecare piatră, vâlcea, deal, munte, poiană şi nu oboseşte să-ţi povestească. Nici nu oboseşti ascultând-o,
iar timpul trece pe nesimţite, căci vraja locurilor acestora încărcate de legendă îţi este transpusă pe o imensă bandă a
imaginaţiei, transformându-se, emoţional, în încântare şi mister.
O fată sprintenă la minte, sprintenă la vorbă, sprintenă la picior. Ascultând-o fermecat, nici nu-ţi dai seama
când se învârteşte cerul ducând soarele de la răsărit spre apus. Tu, cuminte turist, ai obosit. Sporovăiala ei devine
vrajă. Ea, a doua zi, o ia de la capăt, cu alt grup, pe alt traseu...Apoi, fiecare turist îi devine un prieten, promiţându-i
că revine împreună cu alţii. Îşi mai face timp să răspundă pe internet, să se documenteze, apoi noaptea să scrie cărţi.
Nu oboseşte. Poartă cu sine istoria fiecărei pietre în suflet. Oricum, toţi cei cărora le-a fost călăuză o îndrăgesc
pentru simplitatea, pentru sinceritatea, pentru inteligenţa, pentru naturaleţea şi pentru pasiunea ei.
Nu-mi mai amintesc sigur când am cunoscut-o. Probabil la Muzeul Chihlimbarului din Colţi. Ştiu doar că
dintr-un început i-am remarcat profunzimea şi pasiunea discursului. Cu alt prilej i-a fost călăuză fiicei mele care-şi
aduna material despre Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului – lucrarea de licenţă. A venit acasă încântată: „Tată,
ghid local mă fac, alături de Diana. Să fii alături de ea este o fericire. E mai mult decât o călăuză, o enciclopedie!”
Altădată, nu mică mi-a fost mirarea când i-am urmărit pe un post naţional de televiziune discursul impecabil
despre Vestigiile Rupestre. Nimic forţat, totul argumentat, totul riguros, fără emoţii, o lecţie bine predată. Nucleu
pentru viitoarea carte. Profeţia mi-a fost confirmată destul de repede. În interviul respectiv, s-a ridicat mult deasupra
interlocutorului care, furat de discurs, a uitat să mai pună întrebări...
De curând a avut loc la Buzău al XIV-lea Congres al Dacologilor, moderator fiind, celebrul de acum,
Napoleon Săvescu, venit chiar din America. Fiecare comunicare avea dreptul la zece munute. Diana a vorbit liber
douăzeci şi cinci de minute, timp în care sala a uitat să mai respire, iar în final şi-a dat seama târziu că trebuie şi să
mai aplaude. Am aflat în pauză că venise direct de pe munte, mai făcuse, de dimineaţă, încă un traseu. În pauză,
mulţi s-au repezit la standul editurii să-i cumpere cartea, deşi nu rostise niciun cuvânt despre ea. Când am ajuns eu,
se epuizase deja...
Şi acum despre carte. Apariţia ei era firească şi necesară. Transfer termenul de „enciclopedie” înspre carte.
Adună absolut tot ce s-a spus, dar mai ales ce s-a scris despre enigmele Munţilor Buzăului. O sinteză ce îmbină
armonios rigoarea ştiinţifică (douăzeci şi două de vaste trimiteri bibliografice) cu informaţiile orale despre oameni,
locuri şi întâmplări, culese cu aceeaşi rigoare. Îţi dai seama că în spatele cărţii stau munca, inteligenţa, harul, dar mai
ales sutele, poate miile de kilometrii parcurşi. Cartea este copleşitoare în informaţii. Nimic nu-i scapă. Porneşte de la
pelasgi şi ajunge până în zilele noastre. Povesteşte în aşa fel, transformând legenda în realitate, de parcă ar purta cu
sine celebra propoziţie a lui Ben Gurion: „Dacă crezi suficient de mult, nu mai e legendă.” În loc de prefaţă, cititorul
descoperă un eseu cuceritor referitor la „Creştinismul în regiunea râului Mousaios-Buzău.” Urmează trei mari
capitole, unul mai captivant decât celălalt: „Sihăstriile rupestre din Munţii Buzăului” cărora le face o prezentare
eshaustivă, riguroasă. În capitolul al doilea o trece pe legende într-un capitol în care domină farmecul povestirii,
punând imaginaţia cititorului la treabă: „Munţii Buzăului un misterios tărâm.”
Ultimul capitol, foarte documentat şi persuasiv. „Urme ale unei posibile culturi presumeriene în Munţii
Buzăului” este semnat de distinsul profesor Dumitru Nica, prietenul şi consăteanul meu, mentorul său – un alt
împătimit al istoriei locurilor acestora, după cum afirmă chiar autoarea.
Dovada faptului că este o excelentă cunoscătoare a zonei o reprezintă cele 10 (zece) pagini de toponime din
final (de fapt un unic minidicţionar), fiecare cu localizarea şi explicaţiile de rigoare. Şi ca lucrarea să fie, într-adevăr,
o capodoperă, remarcăm aspectul grafic excelent, iar materialul documentar este însoţit de fix 363 de excelente
fotografii color, care-ţi oferă, înaintea celeia cu pasul, o călătorie fabuloasă în acest spaţiu îndrăgit şi de Dumnezeu
cu cerul său de un albastru straniu.
Cartea - grafic - o reuşită a genului, dar, cultural - o izbândă a culturii buzoiene, cu prelungiri spre cultura
naţională, străbătută de un profund fior de patriotism local şi naţional. O sărbătoare pentru toţi românii, după cum o
sărbătoare a fost şi lansarea ei, în noiembrie 2012 în aula Bibliotecii Judeţene Buzău, devenită neîncăpătoare, cu
prieteni veniţi din multe colţuri ale ţării. O „călăuză” care înnobilează o localitate, o carte care înnobilează o ţară...
Ilie MÂNDRICEL – EPIGRAME CU SCRIITORI
Malaxorul Nostrom
Lui Titi Damian („Fagul”) La o întâlnire literară Lui Gh. Postelnicu („Vâsla de sare”)
Pe-al istoriei urcuş Podgorenii din Nehoiu Cu sarea-n suflet şi în plete
Te-ai înscris şi tu cu „Fagul”, Au făcut din „Fagul” vin, Vâsleşti peste-ale vieţii valuri,
Invitându-ne în satul Beau şi spun cu tot temeiu: Cătând a desluşi sub maluri
Transformat în rumeguş. Succes literar deplin. Lucirea stelelor pe pietre.
ÎNTREZĂRIRI 13
P A T R I O T I S M U L C A F A P T Ă Marian ROTARU
În 1810, Jonathan Lambert, un aventurier din statul Massachusetts, născut la Salem, oraş legat de trista celebritate a vrăjitoarelor arse pe rug, ajunge cu câţiva însoţitori pe insula Tristan da Cunha din sudul Atlanticului. Educat în spiritul „frontierei”, Lambert se ambiţionează să întemeieze, pe pământul de la capătul lumii, un stat liber. Gândul nu i se va împlini. Moare doi ani mai târziu, iar cei rămaşi vor accepta în 1816, pentru insula lor, statutul de colonie a Marii Britanii. Totuşi, fapta lui Lambert nu s-a irosit în van. Americanii, veniţi cei dintâi, câţiva englezi rămaşi pe insulă, negrese din Provincia Capului şi doi portughezi din Angola formează nucleul unei viitoare naţiuni, mici dar viabile. De la bun început, oamenii din Tristan da Cunha au format o societate autonomă, organizată după legile ei. Recunosc mai degrabă autoritatea liderului ales de comunitate decât pe a guvernatorului din insula Sfânta Elena, de care depind administrativ. Micul pământ vulcanic şi poporul de păstori care-l locuieşte au trezit interesul literaturii. Primul care a zugrăvit în versuri frumuseţea frustă a Tristan da Cunhei este un poet, Ignatius Royston Dunnachie Campbell, dintr-o ţară vecină, statul sud-african Natal, dacă vecini se pot chema cei despărţiţi de o mie de kilometri de spaţiu lichid. Insula este, fie şi numai parţial, cadrul acţiunii unor romane semnate de Edgar Allan Poe, Jules Verne, Primo Michele Levi, Hervé Bazin şi Raoul Schrott. Portretizarea pământului şi a societăţii tristaneze apare în jurnalele de călătorie publicate de Raymond Rallier du Baty, John Robert Francis Wild, Simon Winchester şi Robert Anson Heinlein. Cărţile acestora, „15 000 de kilometri singur pe iachtul Ketch”, „Ultimul voiaj al lui Shackleton”, „Avanposturi”, respectiv „Royale Tramp”, nu au cunoscut ediţii în limba română. Dintre autorii noştri, regretatul Aurel Lecca a rezervat pentru Tristan de Cunha un subcapitol în lucrarea „Atlanticul”.
Edinburgh of the Seven Seas, capitala Tristan da Cunhei, una dintre cele mai izolate aşezări de pe Pământ, este prea puţin tentantă pentru străini. Ofiţerul de poliţie, învăţătorul, preotul şi medicul sunt trimişi de metropolă. Printre dascălii şcolii din „Edinburgh-ul de Peste Şapte Mări” s-a numărat pastorul şi scriitorul Edwin Heron Dodgson, fratele lui Charles Lutwidge Dodgson, cel care, sub pseudonimul Lewis Carroll a oferit copiilor povestea „Alice în Ţara Minunilor”. Vitregiile naturii prea puţin binevoitoare şi viaţa în izolare au sudat mărunta naţiune. Nu o dată tristanezii au trebuit să se descurce singuri timp îndelungat. Din 1914, timp de 12 ani, Tristan da Cunha a fost complet ruptă de restul lumii. Din cauza submarinelor germane în timpul războiului, iar apoi din cauza amneziei funcţionarilor, niciun vas din metropolă nu a mai ajuns în portul insulei. În 1926, soseşte în sfârşit un vapor cu mărfuri, ziare şi cărţi. Avea la bord pe noul învăţător ce urma să înlocuiască pe colegul care de un deceniu tot aştepta să iasă la pensie. Abia atunci au aflat tristanezii că a fost o conflagraţie mondială, că au dispărut imperiile Austro-Ungar, German, Rus şi Otoman, că a apărut bolşevismul şi câte şi mai câte! Vulcanul Regina Maria, care domină apele oţelii ale Atlanticului de la cei 2062 metri altitudine, erupe în 1961. Băştinaşii realizează că au trăit fericiţi pe o bombă. O plapumă de fum acoperă insula. Râuri de lavă lichidă ard păşunile.Viaţa idilică s-a sfârşit. Un vas militar britanic a îmbarcat toată suflarea omenească şi o duce în Anglia.
De aici începe naraţiunea romanului „Preafericiţii din Insula Dezolării”, datorat lui Hervé Bazin. Este epopeea unei mici naţiuni care luptă pentru supravieţuire într-o lume potrivnică. Insularii sunt debarcaţi la Dover şi instalaţi într-o tabără provizorie, dar provizoratul nu putea dura la nesfârşit. Trebuia făcut ceva cu aceşti ţărani aduşi din cealaltă parte a Pământului. Guvernul Majestăţii Sale a considerat că repatrierea insularilor, după ce vulcanul se va fi liniştit, este mult prea costisitoare şi de aceea oferă refugiaţilor locuinţe şi locuri de muncă în Londra. Pe mulţi i-ar fi tentat, nu însă şi pe tristanezi. Oamenii şi-au dat seama că seminţia lor va pieri în scurtă vreme, înghiţită de uriaşul oraş. Mediul citadin nu putea să provoace decât repulsie unora ca ei, veniţi dintr-un loc unde numai valurile mării fac zgomot şi unde fumul nu iese decât din hornurile caselor. Autorităţile schimbă tactica. Propun poporului să primească gratuit o insulă din Orkney. Clima, peisajul şi mediul fac ca arhipelagul scoţian să se asemene cu Tristan da Cunha. Decepţie! Soluţia, pe care guvernanţii londonezi o considerau un compromis strălucit, este respinsă. Insularii vor să se întoarcă în patria lor. Pur şi simplu le este dor de acasă! Toamna lui 1964. Un pachebot al marinei regale pleacă în marş spre Atlanticul de Sud. Duce cu el 260 de pasageri, animale de fermă, seminţe, unelte, mater iale de construcţie şi obiecte casnice. Oamenii din Tristan da Cunha se reîntorc la vatră. O naţie infimă a învins autoritatea unui mare imperiu, dar mai presus au învins ispitele deşarte ale unei lumi străine. Oamenii din Tristan da Cunha au oferit întregii planete o lecţie de demnitate şi de patriotism! Plecarea nesupuşilor insulari era titrată pe prima pagină a ziarelor londoneze, înaintea unui alt eveniment al zilei, proclamarea independenţei Nigeriei, fostul protectorat african.
Patriotismul este o valoare pe care mulţi dintre cei de azi o consideră desuetă.Maculat de discursurile calpe şi sforăitoare ale politicienilor de duzină, compromis de naţionalismul extrem, sufocat de partizanii globalizării şi ucis de incultură, patriot ismul, una dintre înaltele simţăminte umane, stă să piară. Patriotismul este respectul faţă de patrie, ţara părinţilor, faţă de părinţii înşişi. Un apatrid este un veşnic străin, care poartă handicapul uşerniciei. Este un om cu sufletul amputat.Oamenii oropsiţi, sau doar mânaţi de spiritul aventurii, au plecat din ţara lor. Dacă aceste roiri nu ar fi existat, o bună parte din suprafaţa planetei ar fi rămas în afara civilizaţiei, sau chiar nepopulată.Tărâmurile cucerite sunt creuzete în care se nasc naţiuni noi şi sentimente patriotice noi. Astfel a apărut în regiunile Jaffna, Kotte, Ceilao şi Kandy din Ceylon, poporul burgherilor, descendenţii colonilor olandezi. Totuşi, patria mamă, patria strămoşilor, nu este uitată de tot. Este adevărat că, pentru majoritatea emigranţilor şi mai ales pentru urmaşii acestora, declararea ţării sau a naţiei de origine rămâne o chestiune de identificare personală şi prea puţin recunoaşterea unei apartenenţe culturale de grup. Urmaşii bucovinenilor care, acum 130 de ani, au întemeiat Ţara lui Popper în Magellania, spun, în limba spaniolă, că sunt „fii de români”.Aproape inconştient, valorile împărtăşite de înaintaşii din ţara de origine, supravieţuiesc în ungherele cele mai ascunse ale psihicului. Se ştie bunăoară că americanii, republicani prin vocaţie, au un respect deosebit faţă de casa regală britanică.
De multe ori, emigranţii fără voie rejectează societatea în care au fost transplantaţi. Exemplu sunt unii dintre urmaşii sclavilor negri aduşi în Guyane, Cuba, Jamaica, Porto Rico, Haiti, Santo Domingo sau Mato Grosso, care au preferat reinventarea vieţii tribale africane în jungle şi munţi, existenţei mizere din mahalale sau servituţii de pe plantaţii. Maroonii, cum se numesc membrii acestor seminţii de fugari prin păduri, se simt mai fericiţi sub autoritatea „marelui bărbat”, şeful comunităţii, decât sub bastonul poliţaiului de cartier. Unii au mers până acolo încât au „cărat” patria după ei în Lumea Nouă. Ei refuză orice amestec cu societatea din jur şi evită orice atingere la specificul naţional. Exemple tipice sunt populaţiile amish din Pennsylvania şi amanas din Iowa, ambele de sorginte germană, închise în comunităţi tradiţionale ce refuză viaţa modernă. Nu recunosc SUA, spun despre americani că sunt englezi, iar ei înşişi se consideră supuşii coroanei britanice. În sfârşit, sunt dezrădăcinaţii, sau mai corect spus, reînrădăcinaţii, al căror suflet este frământat de o trăire aparte. Ei venerează, în aproape egală măsură, patria de adopţie şi patria de origine.
Un bărbat adus de ani, cu barbă de patriarh, locuitor într-o comunitate curat românească din Quebec, este întrebat de un ziarist venit din România, cât pământ are. Răspunde, mândru ca un ţăran bucovinean, că proprietatea sa numără „40 de codri”. Vorbea fără urmă de accent străin. Bunicii plecaseră la sfârşitul secolului XIX, dintr-un sat al fostului judeţ Starojineţ, ţinutul unde se află Codrii Cosminului şi Dumbrava Roşie.Omul se născuse în Quebec, era cetăţean canadian si nu călcase pe pământ românesc. Cu toate acestea, purta cu sine
ÎNTREZĂRIRI 14
icoana ţării pe care nu o văzuse - ţara părinţilor săi! În volumul „Dilema Americană”, Ioan Grigorescu scrie despre un emigrant român, care, în inima Manhattanului, a deschis un magazin de murături preparate după reţete româneşti. Pe firma prăvăliei scria „Compania Olteano-Americană de Murături”. Majoritatea newyorkezilor nu auziseră de Oltenia. Pentru ei, numele magazinului era ca oricare altul, poate puţin exotic şi pompos. Negustorul a scris pe fronton doar pentru el, pentru ca să ostoiască dorul de ţară! Olteanul din Manhattan aminteşte de călugărul Teofen, personaj din romanul de călătorie „Muntele Catârilor” al lui Ion Brad. De cinci decenii stătea monahul între fraţii greci de la Muntele Athos, fără nicio legătură cu România, pe care o părăsise de la 15 ani. Cu toate acestea, Teofen rămăsese în sufletul lui român adevărat, poate mai mult decât unii dintre cei lăsaţi acasă. Oricine venea din ţară, faţă bisericească sau mirean, creştin sau ateu comunist, îi era frate. Pentru prietenia arătată nu vroia plată lumească, îi ajungea mulţumirea sufletească.
În 1840, guvernul cantonului elveţian Glarus trimite doi împuterniciţi să caute şi să achiziţioneze un teren pe continentul nord-american, în vederea înfiinţării unei colonii. Au găsit un loc, tocmai în statul Wisconsin. Ca înfăţişare ţinutul le amintea de Glarus, aşa că, fără să pregete, cumpără 12 000 de hectare. Colonia Noul Glarus este constituită în 1845. Elveţienii fac din pământul sălbatic o grădină. Nu odată sunt nevoiţi să-l apere de nepoftiţii care hălăduiau prin turbulentul vest american din secolul XIX. Autoritatea americană se impune, în cele din urmă, cu fermitate. Epoca pionieratului s-a încheiat! În 1901, Noul Glarus este încorporat Statelor Unite şi inclus în comitatul Green al statului Wisconsin. Anexarea la sistemul administrativ american rămâne formală, de vreme ce fosta colonie păstrează identitatea culturală. Locuitorii de azi aparţin spiritualităţii elveţiene, deşi sunt cetăţeni americani şi anglofoni. Peste tot drapelul elveţian flutură alături de cel american, se aud jodeluri întocmai ca în Alpi, se joacă jass, casele cu jardiniere la ferestre sunt construite în stil chalet, pe mesele localnicilor, în restaurante şi pensiuni, se mănâncă pâine zopf, cartofi roscht, cârnaţi kalberwurst, găluşte spaetzli şi cozonac stolle. Principalele produse ale economiei locale sunt brânza şi berea fabricate după metode elveţiene.Vechiul Glarus se regăseşte în folclorul bine conservat şi bine valorificat prin diverse festivaluri, la fel ca şi în aspectul general al aşezării. De Noul Glarus se leagă numele scriitorilor Herbert Oswald Nicholas Kubly şi John Luchsinger.
Patriotismul nu permite jumătăţile de măsură. Nu se cheamă patriotism, dacă devotamentul se manifestă nu pentru întreg universul material şi spiritual al naţiunii, ci doar asupra a ceea ce place sau convine spiritului oportunist. Mai toţi leagă românismul de Carpaţi, dar uită de Bărăgan! Degeaba ne mândrim cu Mangalia, dacă spunem că Balcicul şi Coasta de Argint ne sunt străine. Puţin a lipsit în 1878 ca sangeacul Mangalia să nu ne fie dat, iar astăzi Vama Veche să nu facă parte din România! Satul Ostrov, cu celebra podgorie de afuzali, aparţinător de fostul judeţ Durostor, este frântura din Cadrilater rămasă României, graţie unui joc al sorţii. Se ştie că, în septembrie 1940, judeţul Durostor cu vechea Ţară a Deliormanului cu tot, a trecut la bulgari.
Naţiunea şi ţara trebuie privite în întregul lor şi nu doar mărginit la graniţele trasate de mai marii zilei. Se zvonea, până în prima jumătate a secolului XX, că în regiunea Kebir Glif din Sahara Egipteană, aproape de graniţa cu emiratul Fezzan şi Ghadames, ar exista o oază minunată. Papirusurile spun că ţinutul este patria de origine a vechilor egipteni şi că acolo s-ar afla comori, artefacte şi vestigii de valoare inestimabilă. Oaza care se cheamă Zerzura, este zugrăvită în „Cartea perlelor ascunse”, scrisă prin secolul XIII şi care preia, la rându-i, texte antice pierdute. Minunatul pământ este evocat în legendele beduinilor şi negrilor Toubou din Munţii Tibesti. Emirii din Cerinaica deţin un inel cu rubin foarte vechi, despre care se spune că provine din comorile Zerzurei. La sfârşitul anilor 1920, prinţul egiptean Kemal Hussein el Din, publica un articol despre Zerzura în revista „National Geografic”. Materialul atrage atenţia ungurului Ladislau Ede Almásy conte de Zsadány şi Torokszentmiklos. Intrigat şi fascinat de legendă, îşi propune să găsească oaza. Întreprinde trei expediţii finanţate de Kemal el Din. Se spune că Zerzura a fost găsită în 1933, dar că se păstrează secretul asupra descoperirii. Oricum, contele Almasy, în cărţile sale, „Cu automobilul prin Sudan”; „În aer şi pe nisip”, „Sahara necunoscută” şi „Operaţiunea Salaam”, nu afirmă clar că a pus piciorul pe legendarul tărâm. În drumurile sale, Almasy descoperă în Nubia, la graniţa dintre Egipt şi Sudanul Anglo-Egiptean, populaţia magyararab. În limba arabă, „arab”, înseamnă „trib”. Membrii tribului magyar se trag din ungurii care, în 1516, au intrat ca mercenari în armata otomană. După încheierea serviciului militar, primesc pământ şi se aşează în zona Wadi Halfa. Almasy a observat că băştinaşii îşi aminteau originea, iar limba lor păstra câteva zeci de cuvinte ungureşti.Wadi Halfa, patria magyrarabilor, este, din 1899, un condominiu egipteano-sudanez. De când au fost găsiţi, în 1935 şi până azi, magyararabii s-au bucurat de sprijinul material şi moral al tuturor guvernelor care s-au perindat la Budapesta, fără deosebire de culoare politică.
La 29 iunie 1882, se năştea la Vlaho-Clisura istoricul, scriitorul şi diplomatul Marcu Beza. Clisura este una dintre valahiile din munţii Pindului. O monografie a micii ţări româneşti aşezate la poalele culmii Agurlu al Kiaku (Ogorul lui Chiacu) a fost scrisă de Gheorghe Ruva. Marcu Beza a fost, în anii 1930 – 1940, consulul României la Ierusalim şi administrator al aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă. Având ocazia să călătorească, Beza întâlneşte în Sinai tribul geabelilor, beduinii valahi. Sunt români din valea Dunării, aduşi aici de împăratul Iustinian ca să slujească Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Ştiu de unde li se trage spiţa şi păstrează în graiul lor o seamă de cuvinte româneşti recogniscibile ca sonoritate chiar şi de străini. Un prieten druz, care a servit în armata Israelului cantonată în Sinai, mi-a spus că, odată venit în România, i s-a părut ciudat să audă o limbă pe care el o ascultase lângă zidurile Sfintei Ecaterina! Deşi au renunţat la creştinism încă din secolul XVIII, când trec la religia islamică, geabelii continuă să rămână legaţi de Sfânta Ecaterina, pe a cărei moşie muncesc. Marcu Beza a informat lumea despre beduinii valahi din Sinai prin lucrările „Urme româneşti în răsăritul ortodox” şi „Pe tărâmuri biblice. Palestina, Siria, Cipru şi Muntele Sinai”. Un trib de beduini valahi, de data aceasta nomad, îşi mână turmele de o parte şi de alta a fluviului Iordan, prin Samaria şi Gaalad. Se pare că ultima dată au fost văzuţi în anii 1960. Pe geabeli avea să-i întâlnească Ioanichie Balan, care-i va aminti în volumul „Mărturii româneşti la locurile sfinte”. Câteva articole postate pe internet readuc în conştiinţa publică pe valahii sinaiţi. Atât! Nicio preocupare a statului nostru de a-i ajuta pe geabeli, de a-i face să se simtă români, aşa cum ungurii i-au adus pe magyararabi în familia lor.
Patriotismul este o practică, este un mod de viaţă. Iată două cazuri simptomatice, care nu necesită comentarii! În volumul „Lumi Galactice”, Doru Davidovici redă un fragment dintr-un interviu acordat de matematicianul şi poetul american de origine maghiară, John von Neumann. Întrebat de ziarist dacă pe Pământ există popoare de origine extraterestră, savantul răspunde:„Da, noi maghiarii”. În lucrarea „Aventuri în tunelul timpului”, Simion Săveanu relatează afirmaţia unui om de ştiinţă peruvian cum că Babele, Sfinxul din Bucegi şi Omu sunt realizări antropice. Colegii români îl contrazic, spunând că stâncile au fost modelate de intemperii. Într-un almanah „Flacăra” din anii 1970, s-a publicat că pe una dintre Babe, atunci când lumina cade sub un anume unghi, se văd semnele unei scrieri străvechi. Ştirea nu a trezit vreo emoţie. A fost uitată!
Să cugetăm la ce a scris Mihai Eminescu în numărul din 17 decembrie 1881 al ziarului „Timpul”: „Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”. Patriotismul nu este un sentiment învechit, aşa cum cred unii. Într-o zi, când pământenii vor coloniza corpurile cereşti, vor spune că patria de origine este Pământul şi nu o ţară oarecare de pe faţa planetei. Să nu uităm totuşi că, din hăurile Cosmosului, Pământul se vede, dacă se vede, mic, mic de tot.
ÎNTREZĂRIRI 15
RESTITUIRI ÎNVĂŢĂTORUL ILIE VÂRŞĂ
Gheorghe POSTELNICU
În 1912, pe un teren de 7500 de metri pătraţi donat de avocatul Dumitru I. Carp, aflat lângă
calea ferată, a fost construită prima şcoală din satul Bădila. Clădirea avea o sală de clasă, destul de
spaţioasă, şi o cancelarie. În imediata apropiere a fost ridicată „casa şcolii”, compusă din 4 camere,
sală şi prispă, în care urma să locuiască directorul. Inaugurarea a făcut-o învăţătorul Moise Popescu,
înlocuit, de la 1 noiembrie 1922, de Ilie Vârşă, care a condus această unitate şcolară până la 1
septembrie 1961. S-a născut în 1901 în cătunul Curcăneşti (Lunca Frumoasă) în familia Ecaterinei
Mehedinţu şi a lui Ion Vârşă. După un stagiu de doi ani la Şcoala militară pregătitoare de ofiţeri în
rezervă din Bacău, cu diplomă de capacitate obţinută la Şcoala militară Roman, a susţinut examene de diferenţe la Ploieşti şi a
intrat în învăţământ, la Cislău. Aici s-a căsătorit cu Lucreţia Ghenu (n. 1895), „învăţătoare cu 7 clase de liceu”, apoi învăţătoare
ajutătoare, cu definitivatul obţinut în 1919 la Şcoala Normală de băieţi din Galaţi. Era fiica Anei şi a lui Ion Ghenu din comuna
Oancea, judeţul Covurlui.
Ilie şi Lucreţia Vârşă au condus Şcoala Bădila cu fermitate şi dăruire. Efectivele de elevi creşteau an de an. În 1925
erau înscrişi 103 şcolari. În 1927 s-a mai construit o sală de clasă, dar au mai trecut 3 ani până când s-a făcut o sobă! Curtea
şcolii a fost împrejmuită cu un gard lung de 250 de metri, cu temelie de piatră la şosea (1929). Într-una din săli s-a ridicat o
scenă pentru desfăşurarea serbărilor şcolare, urmate, de obicei, de bal, activităţi din care se colectau fonduri pentru întreţinere.
Din 29 ianuarie 1925 s-au deschis cursurile pentru adulţi: tâmplărie (cu maestrul de lucru manual Nicolae Ghiculescu) şi
croitorie (cu învăţătoarea Lucreţia Vârşă), joia şi sâmbăta după-amiaza şi duminica dimineaţa. În 1929, la Şcoala Bădila se
făceau 5 clase. Casa învăţătorului avea o grădină-model, cu pomi şi flori exotice (verbine, migdali). Pe 16 martie 1926 s-a
constituit biblioteca şcolară, „cu un pachet de cărţi primite de la Revizoratul Şcolar Buzău”, şi, ulterior, de la Casa Şcoalelor. În
1935 biblioteca avea 155 de volume. Dârzul Ilie Vârşă cerea insistent Direcţiei Horticole din Ministerul Domeniului Public şi al
Agriculturii, recuperarea „terenului de experienţe şcolare” aflat în folosinţa pepinierei de stat Ursoaia. Terenul era la Sarea lui
Buzău, în apropierea Cheilor Ciutei. Se aştepta ca învăţătorii să fie împroprietăriţi cu pământ din moşia boierului Ruşaveţeanu,
ca urmare a unor promisiuni guvernamentale mai vechi.
Ilie Vârşă a fost secretar al Comitetului şcolar comunal (preşedinte, preotul Constantin Stătescu), membru societar la
Banca Populară, subrevizor şcolar „de cancelarie şi control”, preşedinte al Cercului cultural „Voievodul Mihai”. În aprilie 1933
a obţinut gradul didactic II, în 1938, gradul I. „Domnul Ilie Vârşă e învăţătorul ideal, care astăzi, ca şi ieri, îşi face datoria ca un
adevărat apostol al neamului” (subrevizor şcolar N. Macovescu, la 14 ianuarie 1935). Unele serbări se ţineau în pădurea Nifon,
împreună cu elevii din Pălici şi Ursoaia, conform „itinerarului de lucru” al Cercului cultural. În anii şcolari 1927-1928 şi 1937-
1938 a funcţionat câte o clasă cu 12 elevi din Ţigănie în satul Afumaţi, „pendinte de Şcoala Bădila”, în locuinţa unor săteni (Ion
Năpruiu şi Dumitru Mincu).
În ianuarie 1928, la primele semne ale bolii, Lucreţia Vârşă solicita concediu medical. Au urmat numeroase internări la
Spitalul Cantacuzino din Bucureşti. Deprimată de suferinţă, şi-a pus capăt zilelor cu un foc de revolver, pe 5 iulie 1937.
Mormântul învăţătoarei de 42 de ani se află în cimitirul din Bădila, în apropierea monumentului eroilor, străjuit de o cruce mare
de piatră, ridicată pe 16 iulie 1938. Pe patul de moarte, Lucreţia l-a pus pe Ilie să jure că îşi va reface viaţa alături de buna lor
prietenă, Filica Iancu din Ciuta, şi că vor avea copii…
Filica (n. 19 august 1905) era fiica Irinei-Rahira şi a lui Nicolae Iancu, vestit cioplitor în piatră. Monumentele sale
împodobesc şi astăzi cimitirul din Ciuta. În copilărie, Filica a fost victima unei explozii care i-a zdrobit degetele mâinii stângi.
Dusă prea târziu la spital, i s-a amputat braţul de la cot. Faptul că tricota şi cosea, folosindu-se şi de proteză, a constituit ceva
senzaţional în vremea aceea, un model de tărie sufletească. A urmat Şcoala Normală din Buzău şi a susţinut examenul de
capacitate în iunie 1928, la Ploieşti. În octombrie 1937 s-a căsătorit cu Ilie Vârşă şi s-a transferat la Bădila. Din 1939 a fost mai
mult singură cu toate clasele, Ilie fiind concentrat de multe ori.
După moartea lui Dumitru Carp, binefăcătorul satului Bădila, care avea aici 50 de hectare de teren arabil şi 520 de
hectare de pădure, soţia acestuia, Maria Carp, s-a adresat instanţei judecătoreşti pentru a recâştiga terenul şcolii, „sub motiv că
nu există actul de donaţie, şi că grădina n-ar fi necesară şcoalei”. A câştigat procesul după nouă ani, moment în care gardul
şcolii a fost mutat sub streaşina clădirii. După cutremurul din 9-10 noiembrie 1940, datorită stricăciunilor mari, se învăţa din nou
în cancelarie, dar subinspectorul şcolar Petre Popină, din Bălăneşti, recomanda, pe 17 decembrie, să se pună „la loc de cinste”,
portretul Căpitanului, să se întocmească „arhiva stolului de străjeri din şcoală” şi să se strângă o mare cantitate de …păr de porc.
Alte vremuri, altă politică. Într-un Raport de activitate din 15 decembrie 1949, directorul Ilie Vârşă făcea cunoscut că
„s-a lucrat la pavoazarea şcoalei şi a sediului Căminului în vederea sărbătoririi a 70-a aniversări a zilei de naştere a Marelui
Stalin, desrobitorul popoarelor”. La capitolul „Greutăţi întâmpinate”, inimosul dascăl scria că „elevii de la cursul elementar vin
o bună parte din ei desculţi şi dezbrăcaţi, fiind lipsiţi de mijloace” şi că „se constată o rea voinţă a neştiutorilor de carte pentru a
urma cursul de alfabetizare”. Biblioteca şcolii mai avea 80 de volume, dar în clădire atârnau, precum ţoalele pe gard, 10 lozinci
„cu conţinut democrat” şi două gazete de perete. În sat funcţiona un subcentru de lapte pentru 60 de persoane, dintre care 18
erau şcolari. În 1951, a venit, trasă de boi, caravana cinematografică. Pe un perete al şcolii, în aer liber, s-a proiectat filmul
„Mitrea Cocor”. S-a strâns tot satul pentru a urmări aventurile bravului ţăran în luptă cu exploatatorii.
Pensionaţi în 1961, Filica şi Ilie Vârşă s-au retras la Ciuta, în străvechea casă a lui Nicolae Iancu, îngrijind de mama
Rahira, imobilizată la pat de un accident vascular cerebral. Au trăit modest, din puţinele resurse pe care le-au avut. Chiar dacă
au visat la ea, nu au putut să aibă propria locuinţă. Au nutrit o înaltă conştiinţă a lucrului bine făcut, a dăscăliei curate. Buna
Filica a sfârşit, ca şi Lucreţia, răpusă de cancer (septembrie 1970). Ilie Vârşă, „învăţător de grad superior”, ofiţer în rezervă, s-a
stins din viaţă cinci ani mai târziu. Viaţa sa sentimentală a fost la fel de încărcată. Neputând avea copii cu cele două soţii, nu s-a
dat bătut. Şi-a încercat norocul cu servitoarea Anica Androne (n. 1904 în Bădila), care i-a adus pe lume un băiat (Ilie) şi o fată
(Florica). Naşul de botez al copiilor a fost părintele Diogene Posmagiu. Fetiţa a fost crescută de la 5 ani de mama Filica. Prin
căsătorie, a devenit Giurcă şi s-a stabilit la Pucioasa.
Cumplit ca un aruncător de flăcări, neînfricat, intransigent, Ilie Vârşă a aplicat dictonul „Totul pentru ceilalţi, nimic
pentru noi”. Un titan al Şcolii Bădila. Un erou. Amintirea sa ar trebui să creeze disconfort actualei generaţii de dascăli, care nu
are, nicidecum, cultul înaintaşilor…
ÎNTREZĂRIRI 16
PORTRET
DUMITRU (DEM) AHRIŢCULESEI
Pentru copilul cu ochii ca vioreaua, lungile seri de iarnă aveau un farmec nespus. Ore întregi asculta cu nesaţ
– în timp ce flăcăii şi fetele adunaţi la clacă curăţau ştiuleţii de cucuruz – snoavele vreunui bătrân hâtru sau basmele
povestite de vreo bătrână gârbovită de ani. Şi la şezători, şi la hore, era nelipsit. Cimiliturile, baladele populare din
moşi-strămoşi, melodiile vechi cântate de vreun scripcar uitat de vreme – toate aceste comori le sorbea cu nesaţ
şcolarul Ahriţculesei Dumitru, cum îl striga dascălul la catalog.
Pasiunea aceasta pentru folclor a crescut o dată cu anii. Din clasa a III-a de liceu – de prin anul 1923 – a
început să culeagă în mod organizat poezii şi proză din folclorul judeţului Botoşani, locul său de baştină. Prima
culegere de folclor publicată a fost cea apărută în 1929, în revista învăţătorilor din Dorohoi, „Cuvântul nostru”. Cum
prin acea vreme pe când era elev în ultima clasă a liceului din Siret, un profesor al său, el însuşi pasionat culegător
de folclor, i-a adus tânărului Ahriţculesei un formular al Arhivei de folclor de pe lângă Academia Română, pentru a
deprinde modul ştiinţific în care trebuia să fie culeasă bogăţia încă neştiută a literaturii populare. De atunci a devenit
unul dintre cei mai harnici culegători de folclor din ţară.
Pentru activa participare la această muncă nobilă, Arhiva de folclor a Academiei l-a premiat în 1934 cu
premiul II, recunoscându-i-se meritele pe acest tărâm. Stabilit din 1940 pe meleaguri buzoiene (căsătorit cu Tica
Steriade, din Robeşti – Pârscov, n.n.), Dumitru Ahriţculesei culege folclor din teritoriile judeţelor Buzău şi Prahova.
Notabilă este varianta baladei populare Ghiorghilaş, culeasă din Runcu – Robeşti. Comoara cu migală adunată s-a
revărsat într-o serie de culegeri publicate în diferite edituri.
Pentru meritele sale deosebite în activitatea de folclorist, D. Ahriţculesei a participat la cel de al X-lea
Congres internaţional al lingviştilor (1967) şi la cel de al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie
romanică (1968) – ambele ţinute la Bucureşti.
(după Ion Dragomirescu, în „Viaţa Buzăului” din mai 1968)
ABC – ul MEU FOLCLORISTIC
Cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la
înfiinţarea Arhivei de folclor a Academiei clujene,
Anuarul de folclor I din 1980 a publicat un articol inedit
al cunoscutului profesor Ion Muşlea. Articolul mi-a
răscolit amintirile, fiindcă primele mele preocupări de
folclor se leagă de activitatea acestui neobosit cercetător
şi îndrumător care a fost Ion Muşlea.
Totul a început în 1923, la Dorohoi, unde
profesorul D. Furtună dăduse viaţă unei reviste de
muzică, artă populară şi folclor numită „Tudor Pamfile”.
Acesta abonase pe mai toţi elevii de la şcoala secundară
unde funcţiona ca director. Peste câţiva ani în numărul
din iunie-iulie 1929 al revistei „Cuvântul nostru” îmi
apărea deja culegerea „Amintire din Munţii Balcani” (88
versuri), debutul meu de fapt în lumea culegătorilor de
folclor. Cam pe atunci apăruseră şi primele aparate de
radio, odată cu înfiinţarea postului de radiodifuziune
Bucureşti. În satul nostru nu exista decât un singur
aparat de radio. Cu ocazia unei vizite făcute unui
consătean din Bucureşti, am făcut cunoştinţă cu
crainicul de radio care mă impresionase cel mai mult şi
căruia cunoscuţii îi spuneau doctorul. V. Voiculescu.
Faptul că era autorul unui îndrumător pentru culegătorii
de folclor mi s-a părut şi mai interesant. În vacanţa de
iarnă a anului 1930 / 1931, datorită institutoarei
Moldoveanu din oraşul Siret am primit un apel volant
prin care Ion Muşlea se adresa tuturor culegătorilor de
folclor, oferindu-le îndrumări şi o adresă, aceea a
Arhivei de folclor clujene. În ziua de 4 martie 1931,
factorul poştal mi-a adus o cărticică extrem de preţioasă
Chestionarul folcloristic semnat de Gh.D.Mugur şi dr.
V.Voiculescu. Aceasta conţinea un impresionant număr
de întrebări vizând toate domeniile etnografiei şi
folclorului, într-o tematică şi arhitectură care dovedeau
cunoştinţe foarte detaliate ale autorilor ei. De fapt, sub
îndrumarea acestor două chestionare-metodă s-a
desfăşurat întreaga mea activitate de culegător în cadrul
Arhivei clujene de folclor. Într-atât m-a pasionat această
muncă de culegător, deplasările, farmecul dialogurilor,
plăcerea rigoarei de transcriere, încât la un moment dat
am renunţat şi la serviciu numai ca să duc la bun sfârşit
obiectivul propus. După aproape 20 de ani, la 2
octombrie 1950, primesc o scrisoare de la Ion Muşlea,
care îmi scrie că răspunsurile mele la chestionare
fuseseră „cele mai bune din judeţul Dorohoi”. Mai
târziu, într-o altă scrisoare, datată 9 febr.1951, mă
măgulea în mod deosebit: „Felul dumitale de lucru
constituie o garanţie pentru calitatea prezentării
materialului”. Dem AHRIŢCULESEI
PIŢIGOI
Piţigoi, măi piţigoi, Că tu dacă îi veni,
Rău te-ai supărat pe noi… Florile mi-or înflori,
Cum te-ai supărat te-ai dus Mi-or cânta şi păsărele
La nimeni nimic n-ai spus Şi-oi cânta şi eu cu ele.
Şi te-ai dus şi n-ai venit Şi-oi cânta şi eu odată,
Să ne mai ţii de urât. Să m-audă lumea toată.
Se vede, ne ocoleşti Şi-oi cânta cu-atâta foc,
Că nu dai pe la fereşti Să stea călătorii-n loc.
Cum dădeai de-atâtea ori, Şi-oi cânta cum ştiu să
Şi spre seară şi în zori… cânt
Cum te-opreai la geam voios Pentru-al ţării scump
Şi săreai în sus şi-n jos. pământ.
De privaz te agăţai Şi-oi cânta de la fereastră,
Şi cu ciocu-n geam băteai Pentru scumpa ţara
Şi-ntrebai în legea ta noastră.
Ce fac în căsuţa mea… Şi-oi cânta de bucurie,
Iar acum, de când nu vii, Pentru scumpa Românie.
Mă întreb, pe unde-oi fi?...
Ori nu vii de supărat, Din colecţia de folclor
Ori ceva ţi s-a-ntâmplat!... Dem Ahriţculesei
Dacă mai trăieşti pe lume, Cules de la Filofteia
Vino dragule, şi spune!... Steriade şi Roxana Steriade
Vino că tare doresc, din Robeşti (Pârscov),
Să văd ceea ce iubesc. iunie,1967
ÎNTREZĂRIRI 17
C O N S T A N T I N B R Â N C O V E A N U (1654 - 1714) Serghei COLOŞENCO
ORIZONTAL: 1) Tatăl lui C-tin
Brâncoveanu, fiul lui Preda
Brâncoveanu, mare vornic, şi nepot al
lui Matei Basarab, era urmaş al lui
David, postelnicul din Brâncoveni,
care, la rându-i descindea din vestita
familie a boerilor Craioveşti, ucis de
seimeni, în 1655, sub poalele
Mitropoliei bucureştene. – Protopopul
Ţării Bârsei şi autorul notelor
cronicăreşti despre lupta de la Zărneşti
unde Constantin Brâncoveanu a ieşit
biruitor contra nemţilor, 11/21 august
1690 (Vasile). 2) Scriitorul român care a publicat în „Revista română”, 1861, „Însemnările de taină” ale lui
Constantin Brâncoveanu (Al. I.). – La Rucăr! 3) Introducerea acestui procedeu de imprimare a textelor scrise s-a
făcut în timpul domniei lui Constantin-vodă Brâncoveanu, la Snagov, Buzău, Târgovişte, Râmnic, Bucureşti, Alep
(Siria), Tiflis (Georgia) îmbogăţind Biblioteca domnească şi alte lăcaşuri. – Moşia din acest sat vâlcean a fost
cumpărată de domnitor cu 200 de taleri. 4) Loc gol! – Localitatea de lângă Bucureşti unde se află un ansamblu
arhitectonic reprezentativ pentru epoca brâncovenească format din biserică (1688) şi palatul domnesc (1702), folosit
de Constantin Brâncoveanu ca reşedinţă de vară. 5) Ţinut în nord-vestul ţării. – Autoarea studiului „Constantin
Brâncoveanu şi cronistica epocii sale” (Aurora). – Constantin Cantacuzino. 6) A treia notă muzicală. – Judeţul
Prahova (abr.). – Cută! 7) Ţară europeană de unde trimişii lui Brâncoveanu au achiziţionat cărţi pentru biblioteca
personală a domnitorului. – „Casa…”, clădirea pe care voia Brâncoveanu s-o înalţe în incinta Academiei Domneşti
de la Sf. Sava ce urma să cuprindă tipăriturile şi manuscrisele din epocă (nom.). 8) Poiană în judeţul Buzău. –
Alexandru Rosetti. – Cap de copil! 9) Stil în arta românească medievală, caracterizat prin echilibru, bogăţia
decoraţiilor sculpturale şi picturale, motive populare etc. întâlnit la Palatul Mogoşoaia, legat de numele
domnitorului. 10) Vechi arme de atac. – Om de ştiinţă şi diplomat român, a publicat „Acte privitoare la un depozit
de bani al lui Constantin-vodă Brâncoveanu la Zecea Venieţiei”, în 1883 (C-tin). 11) Nume feminin. – Cale. – Aurel
Lecca. 12) „Juvenile idiophatic arthritis” (abr.med.). – Istoric român, a publicat „Monetele din Ţara Românească în
timpul lui Constantin Brâncoveanu” (Florica).
VERTICAL : 1) Sat în Dâmboviţa, la sud de Titu, unde Constantin Brâncoveanu a construit un palat în 1698,
monument de artă bizantină. – Sat în vechiul Romanaţi unde vodă a avut o moşie pe care i-a dat-o lui Ştefan, fiul, în
1708. 2) Cu alte cuvinte. – Oamenii de pe domeniile brâncovenilor, liberi sau şerbi, unii numiţi rumâni, aflaţi în
dependenţă personală. 3) A descris „Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania” într-un studiu
apărut în 1989 (Ioan Aurel). – Mezina familiei Brâncoveanu, măritată cu C-tin Băleanu. 4) Gen de plante liliacee de
baltă. – Una din cele şapte fete ale Mariei şi Constantin Brâncoveanu. 5) Viteji. – Mamifere din Tibet. 6) Horia
Stancu. – „Globus palidus” (abr.med.). – Apare Domnul! 7) Carte de cult ortodox care cuprinde cântările din fiecare
zi a săptămânii, tipărită la Buzău, în 1700, a fost donată de C. Brâncoveanu, împreună cu alte cărţi bisericeşti,
ctitoriei sale de la Sâmbăta de Sus. – Principalul motiv al mazilirii lui C. Brâncoveanu, care l-a dus la pieire (pl.). 8)
Facilităţile pecuniare cu care C. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii studioşi de la Academia Domnească. – Om
bogat. 9) Oraş în Italia. – A angaja cu plată sau cu simbrie (înv.). 10) Vargă. – Gresie fină. 11) Vase mari cu vele
construite în şantierul naval otoman de la Giurgiu, cu care a fost înzestrată flota fluvială; cele „trei domneşti” păzeau
Dunărea între Rahova şi Cerneţi (sg.). – Operă de G. Puccini. 12) Sfetnicul credincios al lui C. Brâncoveanu, clucer
din neamul Văcăreştilor, decapitat împreună cu domnitorul şi cu cei patru fii, la 15/26 august 1714, în faţa sultanului
Ahmed al III-lea, Ali paşa, marele vizir, şi al ambasadorilor străini de la Constantinopol. – Subterană în palatul
domnesc de la Potlogi. DICŢIONAR : ARIA, ABAM, NAMI
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
ÎNTREZĂRIRI 18
ULTIMUL POET DAC
Gheorghe POSTELNICU
Când Ion Gheorghe, Heghemonul protocronismului textualist, şi-a stabilit reşedinţa de
vară în satul Sărăţeanca (Pietroasele), câţiva scriitori buzoieni au început să-l viziteze, pentru „a se
minuna” de statuetele care îi împovărau căsuţa şi curtea. Printre discipoli s-a aflat, de fiecare dată,
poetul Marin Ifrim, o strălucitoare „glorie locală” cucerită inexplicabil de discursul său politic, ca
şi delicatul Nistor Tănăsescu, un administrator onest al moştenirii literare gheorghiene. Cu timpul,
vizitatorii s-au împuţinat, deoarece gazda ţinea cu tărie să fie singurul orator, iar socialismul şi
dacismul, doctrine de necombătut. Maestrul urma să împlinească 75 de ani şi autorităţile culturale
ar fi vrut să-l sărbătorească şi altfel decât printr-o întâlnire la Biblioteca Judeţeană, aşa încât
subsemnatului i s-a pus la dispoziţie depozitul de carte pentru a explica una din cele mai greu de
înţeles opere literare scrise în limba română. Într-un an şi jumătate s-au aflat sub ochii noştri peste
20.000 de pagini. Poetul ne-a stat aproape, cu propria neîncredere şi cu speranţa că nu vom putea
ieşi vreodată la lumină din labirint, dar norocul îi ajută pe cei stăruitori şi suntem astăzi îndreptăţiţi să afirmăm că opera lui Ion
Gheorghe este un exemplu de forţa literaturii de a crea alt timp şi altă realitate. În acest sens, eseul „Ultimul poet dac” (Colecţia
Biblioteca Europeană, Seria Collegium, EuroPress Group, 2014) poate fi considerat şi o încercare de a o desprinde din
strânsoarea unei evaluări conjuncturale, de a-i dezvălui misterul şi sugestiile, evadând în alte dimensiuni. Trecutul, un timp
fericit. Prezentul, un sezon trădat. Viitorul, un fond cultural care ne poate uni. Între ele, o graniţă subţire. Desigur, opera lui Ion
Gheorghe se deschide cu o cheie pe care munca noastră o face vizibilă sau nu. O alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm
magic ce de fapt e în fiecare din noi înşine. O regăsire pe firul delicat al apartenenţei la istoria multimilenară. Sondările
ulterioare au coborât şi mai mult în opera subtextuală prin anexarea ţărmului plutonic al unor manuscrise. Dacismul gheorghian
nu este declarativ. El se bazează în aceeaşi măsură pe revelaţii şi pe cercetare, în alcătuiri care au ca vectori Spaţiul şi Timpul.
Chiar dacă pare o glumă, opera lui Ion Gheorghe, atât de generoasă în proporţii, este foarte concentrată. Criticul trebuie
să decomprime o poetică originală care nu se poate măsura cu mărimile analizei obişnuite, fiind vorba de o metaalcătuire la
limita contingentului şi a istoriei recompuse. Abia după ce am reluat analiza volumelor importante ne-am convins definitiv de
coerenţa acestei opere gigantice aflate în stare de consistenţă şi rezistenţă. Agregarea nu mai putea fi pusă la îndoială, pentru că
agregarea este elementul care înfruntă timpul.
Azi, 12 decembrie 2013, am avut neplăcerea să-l ascult, la New York, pe Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau cum i-a plăcut să-l numească: „Kolozsvár”) vorbind, dintr-o perspectivă
“academică”, despre valorile multiculturale din Transilvania, create de români, germani, maghiari, evrei şi alte naţionalităţi, de-a
lungul veacurilor. Spre surprinderea mea, nu s-a menţionat nici un nume românesc de creator de cultură sau artă din
Transilvania.
Tot de la emeritul profesor român (?) am aflat cu surprindere că Transilvania a aparţinut Ungariei pâna la anul 1688
când a fost ocupată de imperiul Habsburgic. Oare emeritul profesor român nu a auzit de Paşalâcul de la Buda din anul 1526 sau
poate o fi fost şi un Paşalâc la Kolozsvár ?!
L-am întrebat de ce nu vorbeşte şi despre daci, când în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele Statului Dac la tot pasul, iar
domnul profesor mi-a răspuns că aici se discută numai de Transilvania, începând cu perioada de când a primit acest nume de la
unguri, în secolul al XI-lea (!)
I-am replicat că Laonic Chalcocondil (1423—1490)[1], unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al
XV-lea (sic!), numeşte “Transilvania”, Dacia peonilor, dovedind o cunoaştere exactă a realităţilor etnice (populaţia predominant
„dacă”) dânsul nu părea să-şi aminteacă numele de Dacia Peonică, dar a ţinut, academic, să-mi corecteze pronunţarea numelui
lui Laonic Chalcocondil, cu toate că atunci când se referea la Făgăraş pronunţa numele acestuia foarte ciudat… „Fogaras” (!?!).
Când, în pauză, îi spuneam unui prieten că: „Cine vrea să mă asculte, / Sfatul meu îi poate prinde bine, / Se pot spune
prostii multe /Şi-n cuvinte mai puţine!”, un colaborator al distinsului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, tocmai trecea prin spatele meu, şi nu a putut să se abţină să nu menţioneze că...m-a auzit. Sigur
că frica m-a cuprins pe loc (!)... aşa că, acum doresc să-i dau un răspuns, în scris, domnului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP,
Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, cu privire la multiplele erori voite (sic!) din prezentarea domniei sale şi o
fac din două motive: o dată pentru că îi respect pe maghiari deopotrivă cu românii şi apoi pentru că Mişcarea Dacologică iubeşte
adevărul. Maghiarii au pretenţii teritoriale la toţi vecinii. Dacă aceste pretenţii sunt întemeiate sau nu, dacă ele sunt corecte şi
argumentate istoric, e treaba istoricilor maghiari, sloveni, slovaci, austrieci, sârbi, croaţi şi ucrainieni. Pe mine mă priveşte
Transilvania. În şcolile române şi maghiare din Transilvania se învaţă faptul că la venirea maghiarilor – la începutul secolului X
– în Transilvania era vid de populaţie. Asta e principala teorie pentru care maghiarii în ziua de azi revendică Transilvania. Astfel
pentru maghiari:
- nu are nici o importanţă faptul că populaţia majoritară – de aproape 80% (şi nu de 45 % cum ne explică academic domn’
Profesor) – din Transilvania e de origine română;
- nu are nici o importanţă că în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele statului DAC la tot pasul;
- nu are nici o importanţă că românii vorbesc şi astăzi limba lor străveche ( şi NU o „new latin language”, cum academic ne
explică domn’ Profesor Pop), deşi sunt în mijlocul unor state de origine slavă;
- nu are nici o importanţă că într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei
Ioan Paul al II-lea şi membru al Comisiei Teologice Internaţionale, unul din oamenii care au avut acces la documente secrete din
arhiva Vaticanului, a făcut o declaraţie surprinzătoare: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum
şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea
sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai
ÎNTREZĂRIRI 19
degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din
Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.a.)”;
- nu are nici o importanţă că Transilvania însăşi poartă un nume latin şi nu maghiar, şi nu are importanţă că Transilvania nu a
făcut parte niciodată din Ungaria (iar nu aşa cum ne explică academic Pop că inclusiv după Paşalâcul de la Buda, Transilvania a
făcut parte tot din Ungaria, până la ocuparea ei de către Imperiul Habsburgic în anul 1688);
- nu are absolut nici o importanţă că ungurii înşişi se recunosc pe sine ca migratori, venind din Asia şi asediind o mare parte din
Europa.
Nu! Ei spun că Dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-au refugiat ei, în urma războiului cu
moravii şi bulgarii, care i-au împins spre Nord. Documentul care consfinţeşte aceste convingeri maghiare este celebra: “Gesta
Hungarorum” a lui Anonimus. Problema e că până şi această scriere vorbeşte de lupta de 200 de ani a maghiarilor pentru a
cuceri Panonia şi mai târziu Transilvania şi de faptul că s-au luptat cu ducii Menumorut şi Glad, iar în anii 904 au de-a face în
Transilvania cu un localnic pe nume Gelu care conduce o formaţiune statală locală.
G.D. Iscru aminteşte de o informaţie din sec. IV transmisă prin cartea “Origines Hungaricae”, scrisă de Franciscus
Foris Otrokocius, la 1693, referitoare la limbile vorbite la curtea regelui hunilor: limbile gotice şi ausonica, unde prin limba
ausonilor se înţelege dacică care este, de fapt latina vulgară, potrivit prelatului maghiar Otrokocius. Attila Hunul (406-453 d.Hr.)
însuşi se intitula „rege al hunilor, al meduşilor, al goţilor şi al dacilor”, dovadă că dacii existau şi erau recunoscuţi de Attila. Să
nu uităm şi de Memoriul din 1784 al grofilor şi al baronilor unguri, care, simţindu-se, pe bună dreptate, venetici în Transilvania,
cerând ajutor armat de la administraţia habsburgică, pentru înăbuşirea revoluţiei vlahilor de la anul 1784, condusă de Horea,
Cloşca şi Crişan, recunoşteau că: „Părinţii noştri, veniţi din Sciţia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această
scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânşii
(n.a. adică ungurii) au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină.“
Domnule Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau Kolozsvár,
cum vă place să-l numiţi), sunteţi o cruntă dezamăgire pentru un profesor care îşi primeşte salariul lunar de la statul român, din
munca milioanelor de români, şi pentru cetăţenii românii care îşi trimit copiii la dumneavoastră pentru învăţătură!
În final ce trebuie ştiut este că, de-a lungul zecilor, sutelor şi miilor de ani, dacii şi urmaşii lor legitimi de azi, noi
românii, nu am avut nevoie de migratori, ci migratorii au avut nevoie de noi, şi ceea ce le cerem noi azi este puţin respect!
Dr. N. Săvescu www.dacia.org
Interviu de diac. George ANICULOAIE
TAINA EUHARISTIEI DĂRUIEŞTE OMULUI COMUNIUNE CU HRISTOS
Hristos este prezent în Biserică în chip adevărat, real, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Său,
în timpul Sfintei Liturghii. Prin împărtăşirea euharistică, credincioşii se unesc în mod deplin cu Iisus Hristos. Despre acestea şi
alte înţelesuri ale Sfintei Taine a Euharistiei ne-a vorbit pr. prof. dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Arad.
Părinte profesor, vă rugăm să ne vorbiţi despre Cina cea de Taină ca moment al instituirii Tainei Sfintei Împărtăşanii
şi ca anticipare tainică a jertfei lui Hristos de pe Golgota şi a Învierii Sale, actualizate continuu în Jertfa Euharistică.
Sfânta Euharistie a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, ca lucrare sau Taină sfântă prin care
El Însuşi să fie cu noi oamenii până la sfârşitul veacurilor. Înaintea Patimilor Sale, Hristos Domnul a pregătit cea din urmă Cină
cu ucenicii Săi. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus Hristos, „luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis:
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este
Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-23; Marcu 14,
22-24; Ioan 6, 53). La Cina cea de Taină, Iisus Hristos Îşi retrăieşte, anticipat, cu ucenicii Săi, întregul drum al suferinţelor,
pătimirilor, jertfei, morţii şi Învierii Sale, pentru ca aceştia să înveţe din ceea ce Domnul le-a dat ca pildă, pe de o parte, dar, în
acelaşi timp, ei să ştie că, după moartea şi Învierea Sa, El va fi prezent cu ei în alt mod, tainic, sacramental, prin puterea Duhului
Sfânt, extinzând, întărind şi constituind Biserica, ca Trup al Său. În felul acesta, accesul la Hristos şi la lucrarea Lui mântuitoare
nu poate avea loc în mod direct altundeva decât în Biserică - Trupul Său.
Cum este prezent Hristos Domnul Cel jertfit şi înviat în elementele euharistice transformate prin invocarea Sfântului
Duh de către preot şi comunitatea credincioşilor?
Iisus Hristos ne-a învăţat că va fi prezent cu Trupul şi Sângele Său prin pâinea şi vinul ce se aduc în numele Lui şi
pentru El. Mântuitorul nu ne arată cum va fi El prezent în Euharistie, ci afirmă cu privire la pâinea pe care o oferă ucenicilor Săi:
„Acesta este trupul Meu“, iar cu referire la paharul cu vin: „Acesta este sângele Meu“, adică aceste cuvinte afirmă o realitate,
aceea a Persoanei Înseşi a Mântuitorului, prezentă în mod real în această Taină. Deci nu este vorba de o prezenţă doar prin
amintire, preînchipuită sau simbolică, ci de una adevărată, reală. Domnul Hristos Cel răstignit, mort, înviat şi înălţat la ceruri,
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, este prezent în Euharistie în mod real, prin prefacerea sau transformarea pâinii şi a vinului,
aduse de credincioşi la Sfânta Liturghie, în Însuşi Trupul şi Sângele Său. Prin Duhul Sfânt are loc prefacerea darurilor de pâine
şi vin în Trupul şi Sângele lui Hristos, la rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de către episcop sau preot, adică epicleza, pe
care comunitatea eclesială, adunată pentru Jertfa Euharistică, o înalţă în faţa tronului Celui Preaînalt, pentru a-L reactualiza pe
Hristos şi întreaga Lui lucrare mântuitoare în mijlocul, viaţa şi inima Bisericii Sale.
Deci, prin epicleză sau rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Hristos Îşi reactualizează pentru fiecare generaţie de credincioşi
întreaga Sa iconomie mântuitoare, prefăcându-le darurile lor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Său.
Sfânta Euharistie este taină şi jertfă Sfânta Euharistie este deci jertfă reală şi nesângeroasă a Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos. În ce fel Sfânta
Euharistie îl aduce pe om în comuniune cu Hristos Cel înviat şi îi imprimă capacitatea jertfei de sine în Biserică?
Întrucât în Euharistie se actualizează întreaga lucrare de mântuire a oamenilor, ea este, în mod esenţial, o jertfă
adevărată: jertfa Trupului lui Hristos, Care Se dăruieşte pe Sine şi ca om Tatălui, într-un mod unic şi suprem. Este jertfă
adevărată, dar, totodată, Euharistia este şi o Taină reală: taina prezenţei Trupului şi Sângelui lui Hristos. Prin urmare, trebuie să
subliniem faptul că Sfânta Euharistie are un dublu aspect sau caracter: aspectul de Taină şi aspectul de jertfă. Prin această Taină
a Bisericii, credincioşii se împărtăşesc în mod real şi direct de Însuşi Hristos şi jertfa Lui mântuitoare. Astfel, prin împărtăşirea
euharistică credincioşii se unesc în mod deplin cu Iisus Hristos, viaţa lui Iisus Hristos devine viaţa mădularelor Trupului Său -
Biserica, încât fiecare mădular al Bisericii poate să spună împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu
Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Altfel spus, gândirea, simţirea şi viaţa credincioşilor devin
gândirea, simţirea şi viaţa lui Iisus Hristos. Dar acest transfer de putere, lumină şi viaţă de la Hristos în cei care cred în El este
posibil, deoarece prin împărtăşirea euharistică credincioşii primesc jertfa lui Hristos; desigur, o jertfă nesângeroasă, dar reală şi
eficientă. Prin împărtăşire, oamenii, primind Trupul şi Sângele jerftit al lui Hristos, deci eliberat de orice formă de egoism, simt
şi ei disponibilitatea de a se dărui continuu lui Dumnezeu şi oamenilor, după pilda şi din puterea jertfei lui Hristos de care
aceştia se împărtăşesc. În Biserică toţi se află într-o stare de jertfă continuă, căci nu putem intra la Dumnezeu Tatăl, aşa cum
spune Sfântul Chiril al Alexandriei, decât în stare de jertfă, în care ne transpune Iisus Hristos prin faptul că ni se oferă ca jertfă
reală, în Euharistie, iar noi primim jertfa Lui în mod conştient şi liber, pentru a o lăsa să lucreze în viaţa noastră, configurând o
umanite dăruită mereu lui Dumnezeu şi slujirii Lui, precum şi oamenilor.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre Sfânta Euharistie ca mijloc de comuniune între Hristos şi Biserică, explicând şi
coborârea neîncetată a lui Hristos în Biserică, izvor al unităţii reînnoite a Bisericii şi al sfinţirii credincioşilor.
În Sfânta Euharistie se concentrează, ca într-un focar, pogorârea lui Hristos Cel înălţat la ceruri în inimile oamenilor, în
Biserică, prin Duhul Sfânt, şi înălţarea oamenilor spre Hristos, prin eliberarea lor de variatele forme ale egoismului, care îi
menţin ca într-o închisoare în limitările constrângătoare ale unei vieţi superficiale şi unilaterale. Însă Hristos dăruindu-Se prin
Euharistie oamenilor, fiecăruia după numele său, El Se dăruieşte în acelaşi timp Bisericii Sale în întregul ei. Ca atare, Taina
Euharistiei şi împărtăşirea de ea evidenţiază două aspecte fundamentale: aceasta are o dimensiune personalistă, având în vedere
pe fiecare om credincios în parte, care se uneşte cu Hristosul euharistic, iar pe de altă parte, chiar prin aceasta ea pune în lumină
dimensiunea comunitară a Euharistiei, în sensul că ea constituie, dezvoltă şi întăreşte permanent unitatea Bisericii, ca Trup al lui
Hristos. Astfel, Hristos Se uneşte permanent cu Biserica Sa, întărind unitatea ei prin prezenţa în ea a lui Hristos Cel jertfit şi
înviat. Prin faptul că Hristos Se coboară mereu şi mereu la oameni prin Euharistie, Acesta reîmprospătează continuu unitatea ei;
dar în felul acesta, El îi sfinţeşte pe oameni, atrăgându-i pe aceştia în starea Sa de jertfă, de dăruire permanentă lui Hristos, şi
unii altora, printr-o slujire jertfelnică, din puterea jertfei lui Hristos.
Prezenţa lui Hristos în Euharistie este sădire şi cultivare a vieţii celei noi în persoana credinciosului şi
responsabilizare a acestuia faţă de semeni şi întreaga creaţie. De ce?
Prin împărtăşirea de Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, fiecare credincios dobândeşte în mod real, dar şi
conştientizează treptat că el trăieşte viaţa lui Hristos, de care s-a împărtăşit, devenind hristofor, adică purtător de Hristos. În felul
acesta, credinciosul nu mai trăieşte doar pentru sine, în mod egoist şi autosuficient, ci el dobândeşte din ce în ce mai mult
conştiinţa că el nu-şi mai aparţine sieşi, ci Celui de Care s-a împărtăşit. Membrii Bisericii devin astfel gândirea sau mintea lui
Hristos, vorbirea lui Hristos şi braţele binefăcătoare ale Lui, prin care Mântuitorul lucrează în lume. În aceasta îşi găseşte
temeiul întreaga lucrare samarineană sau filantropică a Bisericii, cu alte cuvinte, astfel se ilustrează întregul umanism creştin,
ancorat puternic în Iisus Hristos şi în întreaga umanitate. Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că nu numai omenirea este
cuprinsă în această lucrare de sfinţire şi îndumnezeire, ci întregul cosmos sau întreaga creaţie, pe care Hristos a asumat-o la
Întrupare şi prin întreaga Sa lucrare restauratoare. Această dimensiune cosmică a mântuirii şi a Bisericii este ilustrată în mod
convingător în întreaga Sfântă Liturghie, care integrează în etosul ei întregul cosmos: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem
de toate şi pentru toate“.
Sfânta Liturghie, inima cultului divin ortodox De ce împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este considerată o pregustare a prânzului şi a bucuriei duhovniceşti din
Împărăţia lui Dumnezeu, o arvună dată credincioşilor ca pregătire pentru învierea de obşte şi viaţa de veci?
Primind Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos prin Euharistie, ne împărtăşim de Domnul Cel înviat şi înălţat la ceruri,
adică de Hristos Care şade de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea noastră pe care a îndumnezeit-o, prin toate momentele importante
ale vieţii Sale. Umanitatea lui Hristos înălţat la cer indică finalitatea la care trebuie să ajungă fiecare om, împărtăşindu-se de
Trupul şi Sângele îndumnezeit al lui Hristos. Domnul de Care ne împărtăşim este Hristosul eshatologic, Care a depăşit timpul şi
spaţiul, transfigurându-le cu puterea dumnezeirii Sale. Cina cea de Taină actualizată în Euharistie prefigurează sau anticipează
Cina Mielului lui Dumnezeu din Împărăţia Sa. Ne împărtăşim de El acum, pentru a anticipa darurile şi bucuria deplină din
Împărăţia Sa. În cadrul Sfintei Liturghii ne rugăm: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim din Tine, mai cu adevărat în ziua cea
neînserată a Împărăţiei Tale“.
Cine poate fi săvârşitorul Sfintei Euharistii? Şi cine o poate primi?
Sfânta Euharistie se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii, aceasta fiind inima sau centrul cultului divin ortodox.
Săvârşitorul Euharistiei este episcopul sau preotul Bisericii, care devine mintea, conştiinţa şi gura Bisericii care se roagă, aflat
într-o strânsă legătură de comuniune cu ea. Săvârşitorul Euharistiei se roagă împreună cu comunitatea eclesială, fiind gura care
vorbeşte în numele ei, dar totodată el este şi mesagerul lui Iisus Hristos, care împărtăşeşte mădularelor Bisericii binecuvântarea
şi darurile Sale. Slujitorii Bisericii, episcopii şi preoţii, au chemarea, împuternicirea şi darul de a săvârşi Sfânta Euharistie în
virtutea consacrării şi trimiterii lor la slujire în numele şi din puterea lui Iisus Hristos (cf. Luca 22, 19).
Care sunt cele mai importante diferenţe confesionale cu privire la Taina Sfintei Împărtăşanii?
Învăţătura romano-catolică despre Sfânta Euharistie afirmă o prezenţă a lui Hristos prin transsubstanţiere, adică
substanţa pâinii şi vinului se transformă în Trupul şi Sângele Domnului, în timp ce „accidenţii“ de pâine şi vin rămân
neschimbaţi. Este sesizabilă în această învăţătură o anumită tendinţă de a raţionaliza taina prezenţei lui Hristos în Euharistie,
tendinţă ce nu poate fi găsită în Evanghelii şi nici în gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Pe de altă parte, în lumea protestantă
se poate reţine o diversitate legată de modul prezenţei lui Hristos în Euharistie, pornind de la prezenţa reală a Domnului
concomitentă cu existenţa pâinii şi a vinului, adică „în pâine, cu pâinea şi sub pâine“ este prezent Hristos, aşa cum afirmă M.
Luther, până la o prezenţă pur simbolică, aşa cum afirmă J. Calvin, sau virtuală, căci la împărtăşire Hristos Se coboară din cer în
Euharistie, comunicând celor aleşi puterea de viaţă făcătoare a Trupului şi a Sângelui Său.
ÎNTREZĂRIRI 21
În Biserica Ortodoxă există convingerea credinţei că Hristos Însuşi este pe deplin prezent în Euharistie fără a întreprinde eforturi
raţionalizante cu privire la modul prezenţei Domnului cu Trupul şi Sângele Său, prin prefacerea darurilor de pâine şi vin, prin
epicleza Bisericii. Această realitate tainică rămâne un mister pentru gândirea omenească, primindu-se doar pe calea credinţei.
Cum poate fi Sfânta Împărtăşanie mijloc de vindecare spirituală într-o lume secularizată?
Reţinând sensul, puterea, darurile şi lucrarea Tainei Euharistiei, ne putem da cu uşurinţă seama că ea constituie un
antidot real, eficient şi de neînlocuit la toate carenţele, insuficienţele şi relele lumii de astăzi. Lumea zisă postmodernă în care
trăim este o lume ce tinde să se secularizeze din ce în ce mai mult, să ignore realităţile spirituale ale universului credinţei
religioase în general şi ale celei creştine în special. Omul secularizat este acea fiinţă care doreşte să facă abstracţie de
Dumnezeu, de Biserică, de mântuirea ca dar al lui Dumnezeu. Dar acest mod de a concepe realitatea şi viaţa îl scufundă pe om
într-o pierdere a sensului real al vieţii, ce nu poate fi separat de Dumnezeu, îl individualizează, exacerbând egoismul şi tot felul
de patimi, ce îl sărăcesc pe om din punct de vedere sufletesc, îl izolează şi îl face incapabil de o viaţă de reală comuniune cu
semenii şi cu lumea înconjurătoare. Faţă de acest tip de om egoist, ancorat doar în plăcerea imediată şi indiferent faţă de semeni,
Biserica afirmă cu tărie chipul lui Hristos, Omul pentru toţi oamenii, de Care ei se pot împărtăşi prin Tainele Bisericii, şi
îndeosebi prin Sfânta Împărtăşanie. Prin împărtăşirea euharistică omul se vindecă de angoasele sale, de patimile şi de ezitările
sale, în a fi împlinitor al voii lui Dumnezeu, întrucât primeşte în fiinţa sa puterea jertfei lui Hristos, eliberată de orice
constrângere a păcatului. Omului secularizat, însingurat şi dezorientat Biserica îi oferă comuniune, slujire şi sens vieţii sale,
deschis spre Dumnezeu şi spre semeni. (Preluat din ziarul Lumina din 8 ianuarie 2014)
TAINA SFÂNTULUI MASLU
Preot Mădălin VLĂSCEANU
Taina maslului este lucrarea sfântă săvârşită în numele
Sfintei Treimi, de către preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte
credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii sau uşurării
suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească, iertarea păcatelor. Partea
văzută constă din ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat
prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh
asupra celui bolnav.
Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfântului mir
(mirungerea) şi nici cu miruirea. Taina sfântului mir împărtăşeşte
credinciosului harul pentru creşterea duhovnicească. Taina maslului
se săvârşeşte la cererea bolnavului sau apropiaţilor săi - rude, prieteni
- în vederea însănătoşirii sau în perspectiva eshatologică : iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului, sau
pentru răspuns bun la dreapta judecată .În Sfintele Evanghelii şi în toate rugăciunile (şapte la număr) din rânduiala Tainei
maslului, Dumnezeu este invocat ca "doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, a Cărui milă este nemăsurată..", iar după fiecare
rugăciune şi invocare, credincioşii cântă: "Stăpâne, Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul (robii) Tău". Însăşi cântarea îl arată
pe Mântuitorul Hristos ca "Vindecătorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri". De la Dumnezeu se cere: "tămăduire
neputinciosului robului Său... cel ce mult a greşit...".
Însănătoşirea bolnavului se cere prin rugăciune de la Dumnezeu, fiindcă însuşi Fiul Său a luat trupul nostru. În calitatea
sa de "templu al Sfântului Duh" (I Cor., 6, 19), trupul are capacitatea de a fi vindecat şi curăţit prin materia văzută şi sfinţită,
untdelemnul. Boala nu este numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi o urmare firească a eredităţii. Înainte de
Taina Sfântului maslu se cere bolnavului să-şi mărturisească păcatele pentru iertare în Taina spovedaniei ca să se poată
învrednici apoi şi de Sfânta împărtăşanie. Sunt şi cazuri când şi cei din jurul bolnavului trebuie să-şi mărturisească păcatele in
Taina spovedaniei ca să fie împreună rugători cu cel în suferinţa, pentru însănătoşire. Sfântul maslu este o taină a participării
comune la ridicarea din patul suferinţei, o comuniune de rugăciune pentru sufletul celui chinuit. Pentru aceasta, se invocă
ajutorul Preasfintei Fecioare, al Sfintei Cruci, ajutorul sfinţilor şi îngerilor, al tuturor slujitorilor trăitori în Hristos şi în
comuniune cu sfinţii.
Taina maslului nu este izolată, ci precedată de slujbe speciale: la Sfânta Liturghie se scot părticele pentru cei bolnavi,
se săvârşesc acatiste şi paraclise pentru iertarea păcatelor şi însănătoşirea celor aflaţi pe patul suferinţei. Elementele constitutive
şi concrete ale acestei Taine: preoţii săvârşitori - ca cei ce poartă harul tămăduirii din preoţia şi slujirea Mântuitorului Hristos,
primitorii ei, care sunt îndeosebi cei bolnavi trupeşte, dar şi cei bolnavi sufleteşte, sunt primiţi cu bunăvoinţă şi trataţi ca nişte
fraţi, fiindcă poartă chipul lui Dumnezeu şi rănile suferinţei Mântuitorului. Materia sfinţită este untdelemnul şi făina (Marcu 7,
22-25) etc. Efectul imediat este întărirea credinţei celui deznădăjduit, prin căinţă sinceră şi pocăinţa totală; primirea harului
întăritor şi al iertării, certitudinea îndurării Mântuitorului la Judecata particulară şi obştească. Această Taină, Sfinţii Apostoli o
săvârşesc după învierea Domnului, îndată după Cincizecime, ca Taină a Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "...în
numele Meu veţi scoate demonii... pe bolnavi mâinile veţi pune şi se vor însănătoşi..." (Marcu, 16, 17-18).
Despre practicarea acestei sfinte Taine ne vorbeşte sfântul Iacov : "Dacă este cineva bolnav, să cheme pe preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va izbăvi
pe cel bolnav şi Domnul îl va vindeca, iar dacă a făcut păcate îi vor fi iertate... Mare putere are rugăciunea celui fără de
prihană..." (Iacov, 5, 14-16). Din cuvintele apostolului Iacov reiese că maslul este o lucrare sfântă văzută, care era cunoscută şi
practicată de Biserică înainte de a scrie el epistola. Această lucrare se săvârşea "în numele Domnului". Sfântul Iacov ne
încredinţează că prin Taina maslului se împărtăşeşte creştinului harul vindecător pentru bolile trupeşti şi sufleteşti. Maslul este
deci o lucrare văzută, săvârşită de preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul nevăzut.
În concluzie, maslul este o lucrare a lui Hristos în biserică, adică o Taină, din cele şapte Taine instituite de El, prin care
ni se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt pentru vindecarea de boli trupeşti şi sufleteşti şi întărirea sufletului în faţa încercărilor
omului pe pământ.
ÎNTREZĂRIRI 22
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI
Alina ANTOFIE
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, ÎnviereaDomnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă.
Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Pentru
creştini, Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărei model vor învia toţi creştinii. Postul cel Mare sau Postul
Sfintelor Paşti este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoşatei Judecăţi), celălalt pentru
lactate, ouă şi peşte (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai); Lăsata Secului reprezentând o sărbătoare ce semnifică ultima zi,
când se mai poate mânca “de dulce”.
De Lăsata Secului tinerii joacă, petrecerile lor numindu-se în unele locuri Refenele; mănâncă şi beau pe săturate,
deoarece se crede că într-o astfel de zi se va alege praful de lume. Printre feluritele mâncăruri, omul trebuie să mănânce un ou
fiert, spunând: “Ou, ouşor / Să-mi pară postul uşor.” În lumea satului, Lăsata Secului de Paşti păstrează acte rituale specifice
unui început de An Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară. În acest sens, prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paştelui în
raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele mai importante sărbători şi obiceiuri păgâne au fost împinse în afara
ciclului pascal, la Lăsatul Secului şi la Rusalii.” Postul mare începe la o săptămână după Lăsatul de Sec de carne. Acum fiind
timpul împăcărilor, neamurile şi vecinii îşi fac vizite şi îşi cer iertare unul de la celălalt, considerând că este inutil postul dacă
omul păstrează duşmănii în inima sa. Prima săptămână din Post se bucură de mare ţinere. Lunea mai poartă şi numele de Lunea
Curată, deoarece se începe ţesutul pânzei din care se vor coase cămăşile de Paşte. Se spune “Paştele fudulul” tocmai pentru că,
oricât ar fi de sărac, omul nu poate merge de Paşte la biserică fără să poarte ceva nou, măcar o cămaşă1.
Ȋn prima sǎptǎmânǎ de Post începe sărbătoarea Caii lui Sântoader care durează opt zile. Caii lui Sântoader sunt foarte
răi şi mănâncă o singură dată pe an, într-o zi din această săptămână. Se crede că ei ar fi feciori-cai, feciori cu cozi şi copite de cai
părăsiţi de drăguţe; de aceea în această perioadă nu se fac petreceri, nu se pun ouă la cloşcă, nu se descântă, nu se umblă
noaptea, nu se lucrează, altfel celui care lucrează îi vor amorţi peste an mâinile şi picioarele2. Pentru a fi apăraţi de Caii lui
Sântoader, oamenii îmbunează caii din sat, dându-le să mănânce mai bine şi îi scot la păscut sau participă la întreceri de cai,
numite încurarea cailor. De asemenea acum se fac cele mai multe vrăji.
Un moment important îl constituie mijlocul Postului, numit Miezul Păresimilor, zi ţinută cu sfinţenie de către femei, în
care nu torc, nu ţes, nu cos şi nu ung (vopsesc) pereţii caselor; femeia care nu respectă această zi va avea dureri de mâini şi de
picioare, iar peste an îşi va pierde sporul. În tradiţia populară este momentul în care se aleg ouăle care vor fi folosite pentru
înroşit şi care vor intra în componenţa bucatelor rituale de Paşte.
Obiceiuri de Florii, Lazărul – Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morţilor, deoarece în această zi, Hristos l-a
înviat pe Lazăr, ceea ce va reprezenta simbolul învierii viitoare a neamului românesc. În această zi, femeile fac plăcinte şi le dau
de pomană, deoarece o legendă spune că Lazăr urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, îşi aduce aminte de plăcintele
pe care tocmai le făcea mama sa. Se grăbeşte să coboare, cade şi moare. De Florii prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim.
În această duminică, oamenii au voie să mănânce peşte, merg la biserică ducând flori şi se întorc aducând mâţişori de salcie, cu
aceştia ating copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană, iar peste an capătă tot felul de întrebuinţări. O altă tradiţie spune că
aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. În unele locuri oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească la fel ca
pomii aflati în floare3.
Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În această săptămână se face curăţenie generală în
gospodării. Casele trebuie să strălucească de curăţenie, pentru că ele “te blesteamă dacă Paştile le prind necurăţate”. Muncile la
câmp sunt permise până miercuri, inclusiv. Foarte însemnată este Joia Mare, numită şi Joia Neagră sau Joimăriţa, cea care le
pedepsea pe femeile leneşe, bătându-le peste degete şi arzându-le cânepa netoarsă. Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge
Joia Mare sau în dimineaţa acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor
se aprindeau focuri prin curţi, în faţa casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească4. Joia
Mare este ziua în care, de regulă, se prepară pasca şi se înroşesc ouăle. În tradiţia populară, “oul stă, ca şi aliment, în centrul
atenţiei, are conotaţii rituale în alimentaţia pascală”. El simbolizează sângele Domnului şi ar avea puteri miraculoase, de
vindecare, de îndepărtarea răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în galben, verde, albastru
vestesc bucuria primăverii. Ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale, fiind însoţit de cunoscuta formulă
“Hristos a înviat”, la care se răspunde cu “Adevărat a înviat”, iar în dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă
proaspătă în care s-au pus un ou roşu şi bănuţi. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se reîntâlnesc pe lumea
cealaltă.
Se spune că e bine de Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, când te scoli, să calci pe un obiect de fier; iar pe cel care ţine
post negru nu-l mai doare capul. În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoşilor de miezul
nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează; iau
pască şi se întorc acasă cu lumânarea aprinsă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.
Sărbătoarea Sf. Paşti este, prin urmare, o sărbătoare mult aşteptată de creştinii ortodocşi ce aduce în sufletele oamenilor
lumină şi nădejde în Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, EdituraUnivers, Bucureşti, 1999. 2. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, EdituraSaeculum I. O., Bucureşti, 1997. 3. Irina Nicolau, Ghidul Sărbătorilor româneşti, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1998.