În acest număr : M.A. Nicoară, E. Necula, C. Costea, G. Akmolla, I. Nedelea, V. Mihăilă, A. Anghel, Gh. Neagu, C. Miu, L. Comşia, Al. Ţene, T. Cicu, Gh. Onea, O.C. Petrescu, El. Rusen, B. Nedelea, M. Horga, Gh. Postelnicu, El. Otavă, I. Mândricel, I. Tăbăcaru, S. Coloşenco, L. Creţu, D.K. Negoiţă Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 24. Decembrie 2018 Redacţia Întrezăriri acordă DIPLOMA de EXCELENŢĂ, pentru întreaga operă, scriitorilor buzoieni AUREL ANGHEL şi STELIAN GRIGORE, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. FELICITĂRI!
44
Embed
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 24 ... · Pentru Adunarea de la 1 Decembrie a fost redactată o Rezoluţie, autorul ei fiind Vasile Goldiş. Prin această
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
În acest număr : M.A. Nicoară,
E. Necula, C. Costea, G. Akmolla,
I. Nedelea, V. Mihăilă, A. Anghel,
Gh. Neagu, C. Miu, L. Comşia,
Al. Ţene, T. Cicu, Gh. Onea,
O.C. Petrescu, El. Rusen, B. Nedelea,
M. Horga, Gh. Postelnicu, El. Otavă,
I. Mândricel, I. Tăbăcaru,
S. Coloşenco, L. Creţu, D.K. Negoiţă
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 24. Decembrie 2018
Redacţia Întrezăriri acordă DIPLOMA de EXCELENŢĂ,
pentru întreaga operă, scriitorilor buzoieni
AUREL ANGHEL şi STELIAN GRIGORE,
cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.
FELICITĂRI!
ÎNTREZĂRIRI 2
J U R N A L P Â R S C O V E A N Joi, 11 octombrie 2018, la Şcoala Gimnazială din Pârscov, redactorii revistei “Întrezăriri” au luat parte la
evocarea vieţii şi activităţii marelui medic şi scriitor V. Voiculescu. Au prezentat: A. Drugău, D. Scoroşanu, Gh.
Postelnicu. Un grup de elevi a recitat versuri din creaţia voiculesciană.
Sâmbătă, 13 octombrie 2018, la Casa Memorială din Pârscov a avut loc decernarea premiilor Concursului
Naţional de Creaţie “Vasile Voiculescu”. Printre câştigători s-au aflat trei membri ai USR. Organizatorii concursului nu
s-au gândit să premieze pentru activitatea literară, doi veterani ai culturii buzoiene, Aurel Anghel şi Stelian Grigore, la
împlinirea a 80 de ani de viaţă.
Vineri, 19 octombrie 2018, în organizarea
Primăriei Oraşului Nehoiu, la Casa de Cultură
“George Băiculescu”, în cadrul proiectului “Răsfoind
secolul literar buzoian”, au fost prezentate volumele
“Anotimpul iubirii”, de Gheorghe Onea şi “Cineva
trebuia să rămână în munţi”, antologie a scriitorilor
nehoieni, autori Alexandru Oproescu şi Lucian
Mănăilescu. Activitatea a avut loc la Biblioteca
Orăşenească şi s-a bucurat de succes.
În cadrul “Zilelor personalităţilor buzoiene de ieri şi de azi”
(Al. Marghiloman, Tr. Săvulescu, G. Garofidi, P. Şeicaru, Nicu I.
Constantinescu, C. Giurescu, Mircea T. Bădulescu, G.E. Palade,
Margareta Sterian, V. Voiculescu), organizate de Primăria
Municipiului Buzău (primar C. Toma), la Centrul Cultural “A.
Marghiloman”, profesorul Gheorghe Postelnicu a
conferenţiat despre Vasile Voiculescu (“Repere
biografice”), vineri, 26 octombrie 2018. În cadrul
reuniunii, prof. Elisabeta Postelnicu a prezentat
montajul “În lumina lui V. Voiculescu”.
Sâmbătă, 17 noiembrie 2018, la Biblioteca
Judeţeană a avut loc decernarea premiilor concursului
de creaţie literară pentru elevi şi studenţi “V. Voiculescu,
arc peste timp”, iniţiat în urmă cu 19 ani de doctorul
Valeriu Bistriceanu. Scriitorul Gh. Postelnicu a
prezentat comunicarea “Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei veşnicii”.
ÎNTREZĂRIRI 3
I S T O R I E
C E N T E N A R U L M A R I I U N I R I
3. UNIREA TRANSILVANEI ŞI BANATULUI ROMÂNESC CU ROMÂNIA
Dr. Marius-Adrian NICOARĂ
Cu ultimele forţe şi graţie Regelui Ferdinand, care, prin discursul său, i-a motivat pe soldaţi,
România a intrat în război la 27 octombrie / 9 noiembrie 1918. La 11 noiembrie, Germania capitula şi semna
armistiţiul la Cateau-Cambresis. Pe fondul situaţiei grele cauzate de război în Ungaria, şi suportând cu
stoicism toate greutăţile provocate românilor de maghiarii din Transilvania, în acea perioadă de haos, la 18
noiembrie / 1 decembrie, s-a întrunit Marea Adunare Naţională la Alba Iulia în “Ziua mare şi sfântă pentru
neamul nostru”.
Adunarea a fost prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, în prezenţa a 1.228 de delegaţi. Cei prezenţi
au ascultat mai multe discursuri (Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop ş.a.), primite cu foarte mult entuziasm. În
afara clădirii, peste 100.000 de români veniţi din întreaga Transilvanie trăiau un vis.
În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii puterii imperiale, în Transilvania şi Banat se
revigorează activitatea unionistă, iar fruntaşii mişcării naţionale de aici desfăşoară o puternică activitate în
sensul unirii acestor provincii cu Regatul României.
La manifestul lansat de împăratul Imperiului austro-ungar, „Către popoarele mele credincioase”,
prin care se propunea federalizarea Austro-Ungariei, deputatul românilor în Parlamentul de la Budapesta,
Alexandru Vaida-Voievod, a dat citire în şedinţa legislativului ungar din 18 octombrie 1918, răspunsului la
manifestul împăratului austro-ungar, prin declaraţia de independenţă a naţiunii romaneşti din Ardeal, Banat,
Crişana şi Maramureş.
Bineînţeles că nu mai era cale de întoarcere, înfrângerea Puterilor Centrale şi destrămarea
Imperiului Austro-Ungar la sfârşitul lui octombrie 1918, a dat posibilitatea românilor, dar şi altor naţiuni din
fostul imperiu dualist, la autodeterminare, principiu formulat de preşedintele Statelor Unite ale Americii,
Woodrow Wilson, şef de stat ce a susţinut dreptul popoarelor din fostul imperiu chezaro-crăiesc de a se
organiza pe alte principii decât cele în care au trăit până atunci.
Românii din fostul Imperiu Austro-Ungar se organizează la sfârşitul Primului Război Mondial. Ei
întemeiază Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) şi îi stabilesc acestuia, într-un final, sediul la Arad,
el fiind organul reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul fostului imperiu dualist.
C.N.R.C. era condus de Ştefan Cicio Pop, în componenţa sa intrând 12 membri (6 din rândul
Partidului Naţional Român, 6 din rândul Partidului Social Democrat). C.N.R.C.-ul a hotărât să preia
guvernarea Transilvaniei şi a Banatului, provincii româneşti ce erau amenințate cu imposibilitatea de a se
unicu Regatul României, promiţându-li-se condiţii avantajoase dacă primesc să se constituie ca parte a unui
stat maghiar, într-o „republică ungară unitară.”
Vor fi purtate tratative între reprezentanţii C.N.R.C.-ului şi ministrul Naţionalităţilor din Ungaria,
partea ungară pledând pentru o soluţie provizorie până la tratatele de pace. Această propunere a fost refuzată
de Iuliu Maniu, membru al Partidului Naţional Român, liderul românilor transilvăneni răspunzând soluţiilor
de provizorat venite din partea ungurilor:„Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite
ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. Auzind această replică venită din partea lui Iuliu
Maniu, ministrul maghiar a întrebat: „În definitiv, ce vor românii?” Iuliu Maniu îi va răspunde în limba
ÎNTREZĂRIRI 4
maghiară: “Teljes elszakadás!”(“Despărţirea totală!”), subliniind încă odată dorinţa
de unire a românilor din teritoriile fostului imperiu dualist, cu patria mamă, Regatul
României.
În noiembrie 1918, C.N.R.C.-ul a decis să convoace o Mare Adunare
Naţională a românilor, la Alba Iulia, iar aceştia să voteze unirea tuturor teritoriilor din
fostul imperiu habsburgic, locuite de ei, cu Regatul României. Adunarea a fost
stabilită pentru data de 1 Decembrie 1918.
Această Adunare a fost pregătită cu multă grijă atât în Ardeal cât şi în Banat,
în cele două provincii româneşti organizându-se alegeri în vederea desemnării
reprezentanţilor ce urmau să fie prezenţi la Alba Iulia.
Localităţile bănăţene au manifestat mult entuziasm în alegerea
reprezentaţilor pentru Adunarea
de la Alba Iulia, deşi Banatul se
afla sub ocupaţia armatei
Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Autorităţile sârbe au
luat cunoştinţă cu surprindere că ardelenii şi bănăţenii
doresc să se unească cu Regatul Românei printr-o
Adunare ce va avea loc la Alba Iulia, iar în replică, au
convocat în aceeaşi zi o adunare la Novi-Sad care urma
să proclame unirea Voievodinei şi Banatului cu Regatul
Sârbo-Croato-Sloven. Pentru a tempera entuziasmul
bănăţenilor, au trecut la întreprinderea unor măsuri de
intimidare. Astfel, apar consemnate în izvoarele vremii,
mai multe cazuri în care militarii armatei Regatului
Sârbo-Croato-Sloven au intervenit în forţă pentru a opri
deplasarea delegaţilor români la Alba Iulia.
Delegaţia românilor bănăţeni ajunşi la Alba
Iulia, pentru a contracara cele decise de autorităţile
sârbe, au hotărât să convoace la Alba Iulia, în 30
noiembrie, Adunarea Naţională a Bănăţenilor,
Adunare ce s-a ţinut la hotelul numit atunci
„Hungaria” şi a fost prezidată de dr. Aurel Cosma,
viitorul prefect al judeţului Timiş-Torontal. La această
adunare ce a avut loc sâmbătă, 30 noiembrie 1918, a
fost decretată Unirea întregului Banat cu Regatul
României.
Data de 30 noiembrie a anului 1918
reprezintă o dată deosebit de importantă pentru Unirea
Regatului României şi pentru că la 17/30 noiembrie
1918, suveranii Regatului României, Regele
Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, aflaţi pe cai în fruntea Armatei Regale Române, având în urma lor
pe generalii biruitori Berthelot şi Constantin Prezan, îşi fac intrarea solemnă în Bucureşti, pe sub Arcul de
Triumf. Suveranii români au fost primiţi cu mult entuziasm de populaţia civilă a Bucureştiului, abia scăpată
de sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale.
Pentru Adunarea de la 1 Decembrie a fost redactată o Rezoluţie, autorul ei fiind Vasile Goldiş. Prin
această Rezoluţie, se solicita printre altele, ca Ardealul, Banatul şi Crişana să se ataşeze Regatului
României, dar să-şi păstreze o oarecare autonomie, chiar una politică. În final, s-a renunţat la această
autonomie politică, punându-se însă, unele condiţii pentru această unire.
Social-democraţii au participat şi ei la actul unirii, delegaţia lor fiind condusă de Traian Novac şi
George Urzică. Traian Novac a propus în cadrul consfătuirii preliminare Unirii, ca în textul hotărârii să se
afirme unirea cu România şi nu cu Regatul Român, această propunere fiind primită de delegaţi,
consemnându-se ca atare în textul hotărârii Adunării de la Alba Iulia. Lucrările Marii Adunări Naţionale au
Iuliu Maniu (8
ianuarie1873 – 5
februarie1953)
17/30 noiembrie 1918, suveranii Regatului României, Regele
Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, aflaţi pe cai în fruntea
Armatei Regale Române, având în urma lor pe generalii biruitori
Berthelot şi Constantin Prezan intră în Bucureşti
Marea Adunare Națională 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918
început în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii.
Preşedinţii Adunării au fost aleşi Gheorghe Pop de Băseşti şi Episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei
1.228 de delegaţi ai românilor au votat o rezoluţie care, „decretează unirea acelor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Textul Rezoluţiei a fost citit de Vasile Goldiş celor peste 100.000
de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, desfăşurată pe Platoul Romanilor iar Episcopul
Iuliu Hossu a dat citire, Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României. În final, Adunarea a ales
un organism numit Marele Sfat Naţional Român, ce urma să reprezinte interesele românilor până la
convocarea unei Adunări Constituante a Regatului României, iar din acest organism, a derivat un altul,
numit Consiliul Dirigent.
Episcopul Iuliu Hossu, alături de alţi lideri ai mişcării naţionale a românilor (Episcopul Miron
Cristea, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş) au dus la Bucureşti Declaraţia de Unire, în Parlamentul
Regatului României. Episcopul Iuliu Hossu a înmânat Actul Unirii, Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I
Întregitorul.
La 1 Decembrie 1918, nu numai la Alba Iulia a fost sărbătoarea naţiunii române, ci în toate
localităţile româneşti. În satele şi oraşele din Banat, în biserici, şcoli, primării şi chiar pieţe, sub cerul liber
au avut loc întruniri în care participanţii au manifestat un entuziasm deosebit. Au fost sfinţite drapele
tricolore, drapele ce au fost arborate pe clădirile publice, au fost înlăturate emblemele şi inscripţiile străine
de pe instituţiile publice, a fost intonat cântecul patriotic „Deşteaptă-te, române!” şi alte cântece patriotice
ce au adus o atmosferă de mare sărbătoare în rândul tuturor românilor.
Un eveniment mai puţin adus la cunoştinţa opiniei publice interesată de istorie, este Marea Adunare
Naţională a Românilor de Pretutindeni, care a avut loc la Chişinău, tot în ziua de 1 Decembrie a anului1918.
Importanţa ei a fost de asemenea mare, la Chişinău proclamându-se Unirea tuturor Românilor, un moment
unic în istoria României, acest fapt fiind adus imediat la cunoştinţa Puterilor Aliate, prin intermediul
telegrafiei fără fir.
În 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii Neamului, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au
fost încoronaţi ca suverani ai României Mari. Era locul cel mai potrivit pentru o asemenea ceremonie,
pentru că aici, în acest oraş din Transilvania, în 1599, voievodul Mihai Viteazul realizase prima Unire a
celor trei ţări române, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Pe coroana regelui (coroana care fusese a
predecesorului sau, Regele Carol I) au fost adăugate însemnele provinciilor româneşti unite, iar coroana
reginei a fost comandată la Paris, la o celebră casă de bijuterii, o coroană din aur masiv, în stilul bizantin al
coroanelor voievodale. Evenimentul s-a bucurat de un fast deosebit. Regele Ferdinand I a invitat delegaţii
din peste douăzeci de ţări, inclusiv Japonia şi Statele Unite ale Americii, România câştigând enorm în
privinţa prestigiului său internaţional.
După această dată, pentru ţară a început o perioadă de reconstrucţie şi de prosperitate, pe care
Regele Ferdinand I a sprijinit-o din răsputeri, încurajând iniţiativele partidelor politice, înfăptuindu-se
Reforma agrară din 1921, ca un gest de mulţumire pentru sacrificiul ţăranilor români participanţi, pe front,
la război, s-a adoptat noua Constituţie a ţării, în 1923, şi, în general, au fost ani de prosperitate şi de
dezvoltare fără precedent a economiei, educaţiei şi culturii.
ANIVERSAREA A 100 DE ANI DE LA ÎNFĂPTUIREA
UNITĂŢII NEAMULUI ROMÂNESC 1918 – 2018
Ziua de 1 Decembrie 1918, când s-a desăvârșit unitatea noastră națională,
rămâne pentru totdeauna, pentru România, ca ceva sacru şi veşnic. Zi de la care
anul acesta se împlinesc 100 de ani; zi pe care noi, românii trebuie să o
sărbătorim cu multă cuviință.
Este sărbătoarea românilor de pretutindeni, eveniment istoric al unirii Transilvaniei cu patria mama.
Cinstim această zi din iubire şi respect pentru părinţii nostri, pentru pământul nostru, păzit, lucrat şi sfinţit
Preot Enache NECULA
ÎNTREZĂRIRI 6
de ei, ca o grădină binecuvântată de Dumnezeu. Iubim frumuseţea limbii noastre socotită sfântă aşa cum
mărturiseşte poetul: “Limba noastră-i limbă sfântă.”
Respectăm credinţa noastră creştină ortodoxă luminoasă, echilibrată, care ne dă încredere şi speranţa
în formarea de caractere, cultură şi de civilizaţie.
Dorinţa de unitate naţională, nutrită de secole de înaintaţii noştri s-a împlinit pentru că au fost
locuitori statornici ai provinciilor româneşti de la sud-est şi nord-vest de Carpaţi, şi-au aflat întotdeauna
legalitatea și moștenirea comună de la geto-daco-români a aceluiaşi spaţiu etno-geografic, Carpato-
Danubiano-Pontic, păstrându-şi unitatea de limbă, credinţă, de tradiţii şi aspiraţii.
Marele istoric Vasile Pârvan ne spune: “Cele trei ţări româneşti din Dacia lui Traian – Ardealul,
Moldova şi Ţara Românească s-au spijinit una pe alta, trimiţându-şi oameni, oşti. Bogaţii, cărţi de învățătură
şi au fost un suflet şi un trup”. Un trup şi un suflet au fost şi rămân pentru totdeauna, pentru veşnicie,
ţinuturile româneşti cu oamenii lor, păstrând cu sfinţenie de la o generaţie la alta, flacăra sfântă a iubirii de
neam şi de Patrie.
În decursul vremii, Unirea s-a înfăptuit de scurtă durata, 1600 de către nemuritorul voievod Mihai
Viteazul. A urmat anul 1859 prin actul istoric de la Bucureşti, în 24 ianuarie, când Alexandru Ioan Cuza a
fost ales domnitor al celor două provincii acum unite – Ţara Românească a Moldovei şi Ţara Românească a
Munteniei. În acelaşi timp s-a adăugat adeziunea deplină şi cu un spirit entuziast şi a celorlalte provincii
româneşti: Banatul, Transilvania, Bucovina şi Dobrogea.
Au urmat evenimentele deosebite care a dus la dobândirea deplinei independente de stat a României
1877–1878. Apoi desăvârşpirea unităţii noastre naţionale împlinită cu multe jertfe în anul 1918, împlinire pe
care o sărbătorim cu deosebită bucurie pentru a 100 - a oară.
În toate momentele cruciale din istoria noastră, în mijlocul poporului s-au aflat întotdeauna spirite
luminate, oameni plini de har, care au arătat neîncetat dreapta cale pentru înfăptuirea deosebitelor năzuinţe
ale neamului românesc, pentru expimarea conştiinţei sale de unitate, de alcătuirea unui singur stat, care să
cuprindă pe toţi românii în graniţele sale.
Biserica noastră ortodoxă a dat dovadă de fiecare dată a fi Biserica slujitoare, fiind alături de popor,
bucurându-se şi suferind împreună cu neamul său. Biserica Ortodoxă Română, a apărat întotdeauna unitatea
de credinţă, contribuind la apărarea fiinţei neamului şi la înfăptuirea unităţii naţionale aşa cum a fost şi în
anul unirii – 1918. În toate momentele hotărâtoare pentru înfăptuirea unităţii naţionale, Biserica noastră şi-a
adus cu prisosinţă contribuţia sa specifică, clericii: preoţi, ierarhi şi dreptcredincioşii au depus neîncetat
jertfelnice strădanii în acest scop.
De fiecare dată se doreşte să se aşeze în inima fiecărui creştin puterea cuvântului, de aceea se
vorbeşte şi se scrie despre lucrurile măreţe. La aceasta se adaugă rugăciunea înălţată către Dumnezeu, Maica
Domnului şi tuturor sfinţilor zicând: “pentru pacea a toată lumea, pentru unirea tuturor, pentru
binecredinciosul popor de pretutindeni, pentru conducătorii țării, pentru mai marii oraşelor şi satelor şi
pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele”. Cu această rugăciune se începe sfânta Liturghie.
Cu credinţă împlinim cuvântul Mântuitorului Hristos “Toate câte cereţi, rugându-vă să credeţi că le
veţi primi şi le veţi avea” (Marcu XI,24). Aşadar, putem constată că Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă
a susţinut darul sfânt al umanităţii şi demnităţii naţionale. Adevărata libertate nu se poate găsi în dezbinare,
nici în indiferenţă egoistă, ci ea se află în starea de comuniune şi cooperare în a face bine.
Suntem conştienţi că darul libertăţii şi unităţii naţionale pentru poporul român s-a obţinut cu multe
jertfe de vieţi omeneşti, cu multe eforturi spirituale şi materiale, de aceea de fiecare dată ne rugăm: “pentru
toţi eroii ostaşi şi luptători români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de
luptă, în lagăre şi închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea
neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.
De aceea, toţi cetăţenii României, toţi credincioşii creştini, toate instituţiile statului, toate cultele
religioase au datoria să păstreze şi să se bucure de darul unităţii naţionale române.
Cu prilejul anului centenar al marii Uniri, Biserica Ortodoxă Română, doreşte să aşeze în inima
fiecărui creştin dorinţa unităţii de neam şi credinţă.
Toate evenimentele istorice au dovedit că nimic nu se poate obţine fără jertfă.
Pentru toate aducem slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.
ÎNTREZĂRIRI 7
ÎNSEMNĂRI DIN RĂZBOI Constantin COSTEA
1 Decembrie 1918. Ziua Naţională a României, zi în care eroii neamului
românesc căzuţi în Războiul pentru Intregire întorc soarele în mijlocul iernii către faţa
pământului udat cu sângele lor curat şi nevinovat. Lacrimile milioanelor de români
mistuie gerul îngheţat de ţurţurii seculari de întuneric pe obrazul Carpaţilor, pecetluind
pentru totdeauna un adevăr care a consfinţit consolidarea unei naţiuni independente şi
suverane pe faţa acestui pământ ţinut în palmă în Univers de lumina unei mari
speranţe, slujită prin iubirea lucrătoare zi cu zi, an de an, întru slava acestui popor. A
evoca acele momente este un gest de mărinimie crşetinească şi de afirmare a credinței
noastre nestrămutate în virtuţile neamului românesc şi ale ţăranului-ostaş care și-au
găsit răsplata prin înfăptuirea mărețului ideal de la 1 Decembrie 1918. Românii din
întreg spaţiul românesc nu au părăsit niciodată această credinţă a unităţii de neam şi
limbă nici în momentele de restrişte, nici în vremea încleştărilor sufleteşti cele mai
grele. Realizarea mărețului ideal de la Alba Iulia are o semnificație istorică majoră. S-
a înfăptuit, în felul acesta, un deziderat secular al poporului român, greu încercat în
zbuciumata sa istorie. Toţi fiii României aflaţi în ţară şi dincolo de hotare au luptat cu
arma în mână, cu mintea şi cuvântul pentru înfăptuirea României Mari. Peste 800.000 de români și-au sacrificat viața
pentru cauza întregirii naționale, pentru făurirea României tuturor românilor.
Cu mulți ani în urmă am descoperit, întâmplător, în cufărul de campanie al bunicului meu, obiect cu care s-a
lăsat la vatră după aproape trei ani de război, un carnețel de însemnări. Vechi, îngălbenit de vreme, cu marginile
roase, documentul respectiv are valoare pentru cititorul de azi deoarece însemnările sunt scrise chiar în timpul
cumplitelor încleștări din Războiul pentru Intregire și reprezintă momente din activitatea de militar în slujba patriei a
celui care în puținele clipe de răgaz a scris aceste însemnări. Autorul acestor notițe este sergentul Costea I. Nicolae. S-
a născut în anul 1896 în satul Glodurile din fosta comună Trestia, azi Cozieni, județul Buzău. Părinții, Ion și Sofia au
avut 6 copii: Gheorghe, Toma, Nicolae, Sora, Anton și Măndica; ultimii doi s-au prăpădit de tineri. Gheorghe, Toma
și Nicolae au luptat în Primul Război Mondial. Personajul nostru, Costea I. Nicolae, bunicul meu, a urmat cursurile
școlii primare din satul Trestia cu preotul Ioan Vasilescu, care s-a dovedit a fi și un dascăl cu mult har, despre care
bunicul meu vorbea întotdeauna cu venerație. A absolvit cinci clase primare, ocupând primul loc, în urma examenului
de absolvire, susținut la școala din comuna Pârscov, reşedinţă de plasă.
In şcoală a dobândit cunoştinţe variate care i-au folosit pe parcursul vieţii şi pe care le împărtăşea cu plăcere
copiilor şi celor mai tineri. Avea o minte clară, o prospeţime a gândirii şi o cunoaştere generală a lucrurilor, acumulată
în timp, de invidiat. In vara anului 1916, chiar în momentul intrării României în războiul mondial a fost chemat sub
arme şi încorporat în, acum deja celebrul Regiment 8 Infanterie Buzău, participând la operaţiunile militare, alături de
fraţii săi mai mari, Gheorghe şi Toma. A participat la campania de dezrobire a Ardealului, împărtășind iluziile şi
decepţiile tuturor, din acea perioadă de cumplite încleştări militare. Din toamna anului 1916 îl vom întâlni în
Moldova. După venirea misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, se trece, în iarna anilor 1916-1917,
la refacerea şi instruirea armatei române în vederea confruntărilor din vara anului 1917. Caporalul Costea Nicolae,
avansat ulterior la gradul de sergent, este selecţionat, pe baza unor probe de aptitudini, alături de alţi camarazi de
arme, şi trimis apoi la şcoala de telegrafie, armă nou înfiinţată. Şi-a însuşit temeinic cunoştinţele predate, lucru probat
de faptul că, în carnetul de însemnări, întâlnim pagini cu întrebări şi răspunsuri privind utilizarea unor aparate şi
dispozitive specifice armei transmisiuni. Menţionăm, spre edificare, doar câteva: „ Intrebare: Ce este manipulatorul?.
Răspuns: Manipulatorul este un aparat care ne serveşte pentru închiderea şi deschiderea circuitelor. Intrebare: Din
ce este format el? Răspuns: El este format dintr-un postament de lemn; în mijlocul postamentului este fixată o placă
de alamă din care se ridică două braţe verticale între care este fixată o pârghie sau un drug de fier; capătul superior
al drugului este pătruns de un şurub sub care se află alt şurub sau nicovală care şade în contact şi se cheamă
nicovală de repaos. Capătul inferior al drugului este pătruns tot de un şurub care se numeşte nicovală de lucru, dar
nu şade în contac;.pe postament mai avem trei borne care servesc pentru pământ şi pentru pile, adică pentru intrarea
şi ieşirea curentului...” Incercările dramatice prin care trec aceşti fii de ţărani în timpul războiului, obişnuiţi, mai
degrabă cu coarnele plugului decât cu mânuirea armelor, au fost ilustrate în versuri populare pline de dramatism şi de
încredere în victorie, create chiar de soldaţi în timpul cumplitelor încleştări de la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti. Iată, de
exemplu, o poezie menţionată în carneţel, care oglindeşte starea de spirit a trupei şi speranţa că lupta nu va fi
zadarnică pentru soldaţii noştri: “Foaie verde colilie,/ Pomenită să vă fie,/Furtunoasa bătălie/ Bătălia cea turbată/
ÎNTREZĂRIRI 8
Din trei a lui august dată…/Veşnic să se pomenească/ De suflarea românească/ Că a fost grea zi şi mare/Când
armatele germane/S-au văzut că sunt înfrânte,/ Croindu-şi triste morminte./Odată cu lupta cruntă/Incepu ploaia
măruntă,/ Că ostaşii s-au rugat/ Şi Domnul i-a ascultat,/Să le dea o mică ploaie/Limba-n gură să-şi înmoaie,/Că trei
zile cât luptase,/Pic de apă nu gustase./ Moartea-i greu întunecată/Lupta-i tare-neverşunată,/Tunuri, puşti,
mitraliere,/Fac amestec între ele:/Din grenade iese fumul,/Că germanul, ca
nebunul,/Tare mai bătea cu tunul/Dar degeaba, că românul,/Răcnea mai tare ca
tunul” Sau: “Foaie verde salbă moale,/ De la Mărășești la vale/Trece-un colonel
călare,/Cu vreo trei batalioane…/Colonelul șuierând/ Si soldații greu
oftând./Colonelul se oprea/Si din gură-așa-mi zicea:-De ce-mi oftați așa tare,/Ori
vi-i grea arma-n spinare?/-Nu ni-i grea arma-n spinare,/ Dar ni-i dor de-acasă
tare/ De părinți și de copii/ C-au rămas singuri, pustii/-Lăsa-ți copiii la joc/ si
haideți cu mine-n foc,/ Lăsați părinții la muncă/Şi haideți cu mine-n luptă” Fără a
avea o valoare artistică deosebită, versurile au o mare încărcătură emoţională,
ilustrând stări sufleteşti dintre cele mai variate: încleştare dramatică în luptă,
speranţă în realizarea nobilului ideal al Intregirii Neamului, disperare, epuizare
fizică şi psihică, durere, melancolie, etc. Astfel se adeveresc spusele „bardului de
la Mirceşti” cum că “românul s-a născut poet “. In carneţelul respectiv am
descoperit multe versuri despre o serie de sentimente pe care viaţa cazonă le-a
strivit oarecum. Acestea au ca temă Dragostea. Ele dau glas iubirii neîmplinite,
regretul după fiinţa iubită, frământările interioare ale flăcăului pe care armata l-a
maturizat prea devreme, rupându-l de lumea lui şi aruncându-l în măcelul războiului. Deşi marele poet naţional Mihai
Eminescu trecuse în lumea celor drepţi încă din 1889, spiritul său a rămas viu chiar şi printre ostaşii de pe front.
Exemplificăm cu poezia intitulată “Cântec”care reprezintă, de fapt, un amestec de versuri eminesciene: “Rămâi, o nu
pleca, rămâi,/De-a pururea femeie,/Din focul dragostei dintâi/Redă-mi doar o scânteie./Că ești frumoasă cum în vis,/
Un înger se arată,/Şi sufletul mi l-ai cuprins/Cu gura înfocată./Mă dor de dulcele amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi
ochii mari și grei mă dor,/Privirea ta mă arde./ Rămâi la mine, o rămâi,/Durerea de mi-o curmă,/Că ai fost visul meu
dintâi/ Şi dragostea din urmă./Rămâi, o nu pleca, rămâi,/Căci mâine cine știe,/De voi avea la căpătâi/De veghe o
făclie”. Vom întâlni şi însemnări cotidiene care
ilustrează faptul că personajul nostru se mişcă, uneori,
într-o lume obişnuită, uitând, pentru câteva momente, că
este angajat într-un război nimicitor. Redăm doar câteva
fragmente:
„4 martie 1918. Aseară am stat la Iași unde am lăsat
sec cu camaradul Cosma Nicolae şi Mateiu Ion; am
mâncat cartofi şi am fost în oraş unde am băut un kil de
vin cu 14 lei kilogramul şi ne-am legat să ţinem minte
cum am petrecut în acea seară.
Duminică, 28 martie 1918. Azi am vizitat Mănăstirea
Cetățuia unde am văzut multe lucruri pe care nu le-am
văzut până acum. Am văzut trăsura și sania lui Ioan
Ghica Vodă, domnitorul Moldovei care sunt făcute acum
170 de ani și multe lucruri sfinte. Tot aici am văzut
lucruri rămase de la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, primul Domnitor care a domnit peste Moldova și Muntenia”.
Există multe alte elemente interesante care ar putea fi menţionate, dar ne oprim aici, reliefând, încă odată
valoarea deosebită a acestor însemnări. Mai departe, viaţa personajului nostru se va desfăşura cât se poate de normal.
Este viaţa unui ţăran isteţ care, după ce şi-a făcut datoria sfântă faţă de ţară, fără şovăire, s-a întors la vatră, revenind
la obiceiurile de odinioară. S-a însurat cu o fată din sat, Maria Necula, cu care a dus o viaţă liniştită şi modestă. Ca
orice țăran-ostaş a beneficiat de prevederile Legii agrare din 1921. Suprafaţa pe care a primit-o a fost mărită prin
cumpărare de terenuri, agonisind în total cca. 10 ha. de teren arabil şi nearabil. In anii 1931-1933 a fost primar liberal
al comunei Trestia. In satul său se bucura de un mare prestigiu, fiind iubit şi respectat de întreaga obşte. Deşi a avut
de suferit, mai mult moral, în timpul regimului comunist, a rămas un om modest, sfătos, cinstit, vertical. Avea o mare
aversiune față de regimul totalitar instaurat în ţară şi s-a stins din viaţă, în 1981, cu convingerea că acest regim se va
destrăma, lucru care s-a petrecut în decembrie 1989.
ÎNTREZĂRIRI 9
CENTENARUL ROMÂNIEI, CENTENARUL NOSTRU, AL TUTURORA
Güner AKMOLLA
(membră a USTătari din Crimeea şi a USR Filiala Dobrogea)
Figură proeminentă a intelectualilor tătari crimeni trăitori în Dobrogea, avocatul Mustegep Fazîl devenit ulterior în Turcia Ülküsal, este primul care evocă aşezarea tătarilor în satul Azaplar / Tătaru, sat pe care noi, eu şi dl.Tudor Cicu l-am imortalizat în literatura contemporană română. Şi, aflându-ne noi, cei norocoşi, în anul Centenarului Marii Uniri, ca demni cetăţeni ai României, sărbătorim laolaltă, prin scrieri şi conferinţe, evenimentul cel mai important al epocii! Traducând cele două opere ale maestrului: „Tătarii Turci Crimeeni (Trecutul-Prezentul-Viitorul)” , operă clasică „O viaţă în slujba Crimeii”, am considerat că anul centenarului aparţine istoriei universale. Introducem cititorii în opera evocată cu aceste citate presărate cu observaţiile epocii noastre:
„Delegatul Crimeii la Constanţa.” În vara anului 1918 o veste neaşteptată a colindat satele noastre. Plecând cu vaporul la Istanbul, Abibulla Odabaș (1881-1938 ) s-a oprit la Constanța timp de câteva ore, s-a întâlnit cu câțiva fruntași de-ai noștri, în special cu poetul și profesorul Memet Niyazi. Distinsul oaspete a povestit cele ce s-au întâmplat în Crimeea, subliniind necesitatea și scopul întemeierii noului guvern (n.tr. guvern tătar crimeean). A spus că este cazul ca tătarii din Dobrogea să revină în Patrie, să muncească acolo; că se simte nevoia acută de intelectuali și de profesori în Crimeea, că el poartă mesajul reunirii neamului. Aflând eu o asemenea veste îmbucurătoare, m-am deplasat îndată la Constanța, l-am găsit pe Memet Niyazi și am aflat de la domnia sa adevărul. El a confirmat. A subliniat chiar că cei tineri trebuie să meargă în Crimeea, el însuși hotărându-se la un asemenea drum. M-am întors plin de emoții în sat. Am adus la cunoștința familiei mele faptul că doresc să merg în Crimeea. Ei nu s-au opus, dar nici consimțământul nu mi l-au dat. Tata era dependent de reumatism. Fraţii mei erau încă mici. Nu se cunoștea sfârșitul războiului. Dar eu îmi fixasem ca ideal reîntoarcerea în Patrie. Primul om cu care m-am confesat, și i-am expus ideile mele, a fost unchiul Seytmehmet // Sitmambet. Apoi am vorbit cu cei pe care îi cunoșteam bine și în care aveam încredere, cu cei din sat. Vestea aceasta am trimis-o și prietenilor mei tineri din satele învecinate. Timp de o lună am notat pe o listă numele celor care doreau să plece în Crimeea. Un număr de 33 de tineri s-au decis să plece. În fiecare seară mă vedeam în Crimeea, trăiam alături de tătarii crimeeni. Mă străduiam să redau viață Steagului Albastru fâlfâind pe clădiri înalte, să-i văd pe soldații crimeeni, să vizitez muntele cort ce cântă // să redau viața de altădată orașelor noastre istorice, să revăd fluviul Salgîr curgînd agale. (n.tr. Salgîr, fluviu cu același nume și azi, străbate centrul orașului Aqmescit // Simferopol; în 2009 stând pe malul îngrijit al acestui fluviu vechi, poetic, am scris și eu un poem în care ascult șipotul apei dar nu mai aud cuvinte tătărești...(vezi rev. Emel, Yildiz din Crimeea). Apoi, vedeam ogoarele Patriei, fără de capăt, cu fetele purtând fes auriu, kaftan brodat, cu flăcăi având pe cap celebra căciulă neagră crimeeană, aflându-mă cu ei în plimbarea de vis a istoriei. Ardeam de dorul Crimeii.” ( M. Ulkusal, tr. Güner Akmolla, 2018, ISBN 975-96488-2-2; P.38-39).
În timpul celei de a treia ocupații bolșevice a Crimeii, Ulkusal pleacă spre Turcia, de unde se va îndrepta spre România, țară de autentică democrație pentru minoritari, unde își va desăvârși studiile liceale la Seminarul Musulman din Medgidia și pe cele universitare, la fac. de Drept din București, devenind avocat și integrându-se celei de a doua generații de avocați tătari în România interbelică. În ianuarie 1930 va edita revista cu cea mai mare existență temporală și ideologică, având un puternic răsunet în diaspora tătară (și pe care noi am reînsuflețit-o încurajând și realizând ediția bilingvă, tătară și română, în perioada 2004 – 2018). Evenimentul repatrierii continuă, de aceea redeschidem cartea marelui nostru înaintaș, Mustegep Ulkusal, la pagina 73: „Invitație în Crimeea - Consiliul de Miniștri al Republicii Autonome Sovietice Crimeea, sub conducerea președintelui Veli Ibrahim a decis să aducă și să reașeze în Crimeea pe turcii din Dobrogea, originari din Crimeea. Pentru a se pune în practică această decizie, s-au luat măsuri importante. Am aflat vestea de la un om al cărui nume îmi este acum imposibil să mi-l amintesc, scrisoarea venise de la acest om. Vestea aceasta i s-a adus la cunoștință și poetului Mehmet Niyazi. Vestea a ajuns la mine în februarie 1926.M-am gândit că planul nu se putea pune în practică imediat. Pentru că, atunci, între
ÎNTREZĂRIRI 10
România și Uniunea Sovietică nu se semnase în acest sens niciun acord. Atâta vreme cât între aceste două state nu se constituie o înțelegere, planul acesta era sortit pieirii. În plus, acest fapt se cerea realizat printr-o organizare temeinică a unui organ competent. Noi nu aveam un asemenea organism. Era probabilă atitudinea generoasă a guvernului român pentru o asemenea emigrare. Apoi, exista atitudinea Moscovei și a regimului comunist față de turci, încă nu se clarificaseră lucrurile. Nici măcar în Crimeea comunismul nu se edificase. Nu se știa cum se va sfârși regimul. Din asemenea considerente, strămutarea turcilor crimeeni acolo, părea o tragedie. Gândindu-mă astfel n-am acordat importanță acestei știri, n-am crezut în veridicitatea ei și nici nu m-am angajat în acțiunea de înscriere. După o oarecare vreme, întâlnindu-mă cu dl.Mehmet Niyazi l-am întrebat despre știre, mi-a confirmat justețea gândurilor și a răspuns că nici domnia sa n-a crezut în realizarea unui asemenea act, neangajându-se. După o vreme oarecare, am aflat cauza și adevărul acestei chemări: Moscova a cerut stabilirea evreilor în Crimeea. Aqmescit-ul, sau, noul stat Rep.Aut.Sov.Soci. Crimeea, vrând să ia atitudine, a decis aducerea în Patrie a 40.000 de turci crimeeni din Dobrogea, actul fiind astfel adus la cunoștința Moscovei. De acolo a primit acordul.” (op. cit. )
Acum, la 100 de ani de istorie, noi știm adevărul. Veli Ibrahim (ov) a fost condamnat la moarte pentru crimă și corupție...istoria și-a urmat cursul, tătarii crimeeni trăind surghiunul din 18 mai 1944, bunici, mame, soții și copii mergeau în surghiun în timp ce fiii, frații, soții luptau la Berlin împotriva fascismului, în timp ce din prizonierii popoarelor turce-tătare ale întinsei Asii se formaseră batalioane contra URSS; apoi,are loc revigorarea valorilor istorice și literare (după 1957) și reîntoarcerea în Patrie după 1986! Dar, azi se consideră că un milion de tătari crimeeni se află prin zonele de surghiun, prin Siberia, faptul bizar este o realitate de 500.000 nedeclarați în Patrie! ... de 11.000.000 în diasporă! Și cine știe pe unde au mai rămas urmașii hanilor, poeți de valoare așa cum putem constata în cele două volume editate de noi în anul 2017 al „Istoriei Literaturii Tătare Crimeene” de Riza Fazîl și Safter Nogaev, în transcriere latină dar în limba tătară, precum și în limba română. Pentru a încheia acest demers istoric ne vom opri asupra unui fragment mereu actual, al însușirii limbii române într-un sat tătăresc al Dobrogei anului 1907: „Disputa cu învățătorul român. Profesorul de limbă română, văzând atenția cu care studiam noi limba turcă în ciuda desconsiderării limbii române, s-a enervat mult. Într-o dimineață, când prof. de limbă turcă nu se afla în școală, el ne-a adunat cărțile de turcă și Coranurile, ducându-le în camera sa. Când a venit prof. Hafîz Hasan Efendi, noi i-am relatat cele întâmplate. S-a supărat foarte mult, apoi ne-a spus: „mergeți acasă și povestiți părinților voștri cele întâmplate. Eu voi lua legătura cu Ali Riza Efendi”. Am plecat toți pentru a povesti evenimentul. Tații noștri vorbiseră cu dl Riza. Aproximativ după o oră, dl.Riza însoțit de câțiva oameni, cu profesorul Busuioc au intrat în cancelarie și au discutat mult, adesea vocile supărate auzindu-se cu forță, mai ales la adresa d-lui Busuioc, care s-a speriat, și-a cerut scuze și a înapoiat toate cărțile confiscate. În acest timp, noi, la casele noastre, luaserăm bețe și ne hotărâsem să-l batem pe profesorul de română. Dar cum omul și-a cerut scuze, cum a înapoiat cărțile confiscate, am renunțat și noi la bătaie. Câtă libertate și cât curaj, nu? Câteva zile dl.Busuioc nu s-a văzut prin sat și n-a venit la ore. Apoi am aflat că se dusese la inspectoratul școlar din Mangalia și se întâlnise cu insp.gen. căruia îi povestise faptele. Iar inspectorul general l-a sfătuit să nu-i jignească pe musulmani, în plus, să nu-i amendeze pentru absențe. Însă, după acest eveniment, nivelul lecției de română a coborât foarte mult. Profesorul nu s-a mai străduit cu noi. Situația a fost în detrimentul nostru, am rămas cu o pregătire slabă la limba română” (op.cit.p.20-21).
Pentru că în acest sat, cândva eminamente tătar, „lupta de clasă” comunistă a însemnat cel mai mare număr de deținuți politici (moartea în anchetă a liderului și Eroului Național NEGIP HAGI FAZÎL(1906-1948; militant patriot, culegător de folclor, autor de piese de teatru cu temă istorică, poet și prozator; alți 11 deținuți politici; 6 familii de moșieri goniți din sat și deposedați de orice bun material; cinci familii deportate la Bicaz; singurele doamne (sora lui Ulkusal și a lui Negip; soția lui Negip) fiind arestate și condamnate în perioada 1952-1958), am ridicat monumentul dedicat patrioților. Ca un supliment istoric redăm constatarea populației tătare asupra celor trei sate în care comuniștii au cunoscut „victoria”: Hagieni, Topraysar și Azaplar / Tătaru. Modestul monument ridicat de urmașii deținuților politici tătari poartă „omagiul etern adus patrioților neamului”.
ÎNTREZĂRIRI 11
V O R B E Ş I T Â L C U R I
“STĂPÂNA NOASTRĂ” CARE NE UNEŞTE
Ion NEDELEA
În spaţiul european de la Dunăre şi Carpaţăi, limba română, „componenta
fundamentală a etnicităţii noastre” (Nicolae Iorga), a fost unul (poate cel mai
puternic) dintre temeiurile, reperele şi argumentele care au impus ca fapt firesc, de
împlinire şi dreptate istorică, Unirea cea Mare de acum 100 de ani prin aşezarea
fruntariilor ţării la marginile românimii, şi nu sfâşiindu-i dureros trupul. Cei ce
gândesc, simt şi trăiesc în comuniune românească resimt acum, la vreme de
sărbătorire a Centenarului Întregirii, înclinaţia ori chiar datoria de conştiinţă de a
îndrepta privirea admirativ recunoscătoare (şi) spre tezaurul de cuvinte şi de „legi”
ale îmbinării lor prin care ne înfăţişăm lumii ca neam demn şi mândru de experiența
sublimată în rostiri şi scrieri cu amprentă statornicită.
Împărtăşind aceeaşi îndatorire, aici încercăm să orientăm atenţia nu către limba română în ansamblul
structurilor sale, gest realmente imposibil, ci spre cărturari, scriitori şi alţi oameni de spirit care, în cuprinsul
provinciilor alcătuitoare ale întregului românesc şi prin secolele care ne-au purtat spre actualitatea
evenimentului festiv, s-au aplecat asupra mijlocului nostru de comunicare, i-au sporit bogăţia şi frumuseţea,
s-au pronunţat în legătură cu însemnătatea şi virtuţile sale specifice. Evident, nefiind vorba despre o
tentativă cu ţeluri şi pretenţii de construcţie ştiinţifică, vor fi trecute în revistă doar câteva momente şi nume,
acoperind însă, ca reprezentativitate, teritorii diferite care, datorită înfăptuirii din 1918, aveau să se adune
sub acelaşi nume.
Oprindu-ne, pentru început, în Moldova veacului al XVII-lea, ni se va arăta demnă de consemnat
„zăbava” – rodnică pentru acea vreme – rezervată de cronicari studiului limbii. Cu convingerea limpede
afirmată că „de la Râm ne tragem”, Grigore Ureche (1590-1647) va constata că „limba noastră din multe
limbi este adunată şi ne este amestecat graiul cu al vecinilor de prin prejur” şi va da curs unor încercări
etimologice, evidenţiind apropierile de latină. Ceva mai târziu, Miron Costin (1633-1691), în pofida
potrivniciilor din acele ”cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”, va izbuti
să demonstreze, cu exemple, latinitatea limbii noastre. În poemul filosofic „Viiaţa lumii” se va strădui să
supună scrierea românească rigorilor stihului, iar în „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor” „biruit-au gândul” că „lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările
ungureşti (...) toţi un neam şi odată discălecaţi suntu”.
În acelaşi orizont românesc, Dimitrie Cantemir (1673-1723, domnitor în două rânduri şi savant a
cărui erudiţie a fost recunoscută prin calitatea de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin („un Lorenzo
de Medici al nostru”, cum îl numea George Călinescu), adânceşte cercetarea lingvistică, destinând
preocupări consistente mlădierii exprimării româneşti ca o condiţie a integrării literaturii ce o foloseşte în
cultura europeană umanistă. ”Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” – va generaliza corect
enciclopedistul, pentru ca, tot în „Descriptio Moldaviae”, să nuanţeze, susţinând (părtinitor?) că o limbă
comună (literară!) s-ar putea constitui în jurul variantei moldoveneşti, dat fiind că, şi în Valahia, şi în
Transilvania, vorbitorii „se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta,
de fapt, că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”. Cărturarul mai remarca prezenţa în limbă a unor
elemente dacice şi, de asemenea, că graiul moldovenesc, care se trage din vechea latină vorbită la Roma, ar
avea „mai multe vorbe latineşti decât graiul italienesc”.
Un scurt popas în Muntenia secolului al XVIII-lea ne prilejuieşte întâlnirea cu Ienăchiţă Văcărescu
(1740-1797), autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite („Observaţii sau băgări de seamă asupra
regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti” – 1787), în care referinţelor la categorii gramaticale le
adaugă un capitol de prozodie („păntru poetică”) ilustrat cu exemple originale, dar şi al mai bine
cunoscutului „Testament”. Prin această primă artă poetică românească de mici dimensiuni, cel care definise
poezia drept „cugetele frumoase, cu poetice faceri” îşi va caracteriza opera prin „Creşterea limbei româneşti
noastră” ar merita o reproducere integrală, însă ne vom mărgini la citarea părţii sale celei mai semnificative.
Preotul cu inimă de poet, care a avut şi încercări lingvistice, dar a fost apreciat îndeosebi pentru „mireasma”
versurilor sale, îşi venerează graiul deschizând poezia cu strofa: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri
înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”. În versurile următoare, cum se ştie, noi comparaţii /
metafore mărturisesc dragostea poetului pentru subiectul creaţiei sale. Astfel, limba este ”foc ce arde”,
„numai cântec”, „doina dorurilor”, „roi de fulgere”, „graiul pâinii”, „vechi izvoade”, „limbă sfântă” a
vechilor cazanii. Potenţialul emoţionant şi spiritul mobilizator al acestor versuri le-au făcut potrivite de a
deveni imn al Republicii Moldova.
Deşi, cronologic, s-ar putea reproşa o inadvertenţă în înşiruirea personalităţilor şi momentelor
evocate, revenim în secolul al XIX-lea pentru a atribui un loc special în privinţa relaţiei cu limba română lui
Mihai Eminescu. Dincolo de rolul lui excepţional în îmbogăţirea şi înălţarea pe culmi estetice a limbajului
liric, contribuţia sa se cuvine abordată din două perspective: cea a definirii metaforice şi cea lingvistică. În
privinţa dintâi, ne limităm să amintim versul din „Epigonii” prin care preamărea ”poeţi ce-au scris o limbă
ca un fagure de miere” şi comparaţiile conform cărora limba este „măsurariul civilizaţiei unui popor”;
„limba română la sine acasă este o împărăteasă bogată”; „limba strămoşească e o muzică”; cu un accent
preferenţial (drept care am folosit-o parţial în titlul acestui episod), cităm zicerea cu înţelesuri multiple şi
subtile ”Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”.
În cealaltă privinţă, aşa cum era de aşteptat şi se cunoaşte, Poetul Naţional îşi demonstrează
genialitatea (şi) ca lingvist. Rezumând şi selectând, este revelatoare în acest sens părerea despre unitatea
limbii române, „unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte”, în condiţiile în care „pe-o întindere de
pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”. Într-un alt text
cuprins, de asemenea, în secţiunea de ”Publicistică” a volumelor editate de Academie, anticipând concluzii
ÎNTREZĂRIRI 13
ale unor specialiști consacrați ai domeniului, Eminescu, conștient de diferențele lexicale regionale, întărește
totuşi ideea unităţii graiurilor româneşti, observând că „limba era aceeaşi, numai terminii, materialul de
vorbe diferea pe ici pe acolo”, iar „o unitate atât de pronunţată a limbei dovedşete (...) o unitate de origini
etnice” în cazul poporului român. Să mai amintim opinia sa despre rolul cărţilor bisericeşti „tipărite în
Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească” în păstrarea unităţii, ele oprind „procesul de diferenţiere şi
dialectizare a graiului viu”, şi despre aportul lor la făurirea limbii literare, pentru că au instituit „o normă
unitară în rostire şi scriere”. Spre deosebire de Cantemir (vezi mai sus), cu detaşare şi obiectivitate
ştiinţifică, susţine că „printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel
mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului”.
După Marea Unire, limba română a avut parte în continuare de elogii măiestrit formulate. Facem
abstracţie de cele din studiile şi operele lingvistice, dominate de rigoare şi de jargonul ştiinţei respective, şi
nici nu vom reproduce sistematic vorbele de duh scriitoriceşti despre limbă. Poate ar trebui însă făcută o
trimitere la „concursurile” ad-hoc de poezie pe această temă stârnite în Basarabia de entuziasmul sărbătoririi
Zilei limbii române (31 august; asemenea producţii lirice, unele modeste, pot fi citite pe diferite site-uri).
Tot privilegiind o atitudine nediscriminatorie şi cu speranţa evitării unor acuzaţii de alunecare în frivolitate,
îndreptându-ne spre încheierea acestor consemnări, ţinem să menţionăm şi versurile unui muzician (născut
la Brăila din părinţi greci), Jean Moscopol (1903-1980). Textul cântecului cu pricina, însufleţitor în registru
patriotic atât prin cuvinte, cât şi prin melodia adecvată, intitulat ”Tot ce e românesc nu piere”, se deschide
cu această strofă: „Graiul ce ne înfrăţeşte / Niciodată nu va fi uitat, / Căci în el se-ascunde şi trăieşte / Tot
ce-i mai frumos şi mai curat”.
Alegerea unui final ce s-ar dori, sărbătoretşe, en fanfare, n-ar putea ocoli câteva din zicerile despre
limba română „dumnezeiesc de frumoasă” ale lui Nichita Stănescu. „Limba română este patria mea” –
afirmă poetul, desâvârşind astfel un splendid edificiu de argumente: „a vorbi despre limba română este ca o
duminică”; „atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât
aproape nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de
pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.”
LA MORMÂNTUL DE LUMINĂ
Veroni MIHĂILĂ
Peste Măgura în deal, Peste drum un cimitir, Dormi în pace suflet mare,
Lângă-o veche mănăstire "În veghe, privind la vale" Şi prin scris un brav soldat
Sunt bolnavi într-un spital, Odihneşte un martir, Cu speranţă. În vâltoare,
Printre pâlcuri de pădure. De la '48, un "soare". Că vom fi, ce-am fost odat'
Chiar aici, cu suferinţă, E Russo. În aşteptare, La mormântul de lumină,
Nu-s uitaţi de Dumnezeu Ţara-n boala letargiei Cu Buzău-n vuiet lung
Rugăciuni, multă credinţă, Să-nţeleaga-a lui chemare, Prin flori îngeri se adună,
Înalţă lăcaşul Său. Din "Cântarea României". Primăverile, te plâng.
ÎNTREZĂRIRI 14
AUREL ANGHEL – 80
Gheorghe POSTELNICU
Am făcut cunoştinţă cu scrierile lui Aurel Anghel din
fragmentele publicate în primele reviste electronice din ţară, cele
editate de Artur Silvestri în cadrul grandiosului proiect ARP. A
început, ca mulţi alţii, să scrie târziu, recuperându-se an cu an,
carte cu carte, ajungând astăzi să poată fi socotit „Senior al
culturii buzoiene”, un clasic aflat alături de noi. Profesor în
municipiu, autor a numeroase volume de versuri, de povestiri,
amintiri, nuvele şi romane, la un nivel greu de atins de alţi
confraţi, plus o prezenţă culturală activă la manifestările din
Muntenia, Aurel Anghel descinde parcă din lumea interbelică pe
care o cunoaşte din capodoperele studiate cu elevii. Trăsătura
principală a personalităţii sale artistice este respectarea
tradiţionalismului, într-un început de secol cariat de modernism
şi postmodernism. Aceasta a constituit şi pretextul indiferenţei
tinerilor care nu se identificau cu viziunea sa literară. Ca o
compensare, fiecare volum s-a bucurat de atenţia colegilor mai în
vârstă, ca şi de frumoase şi aplaudate lansări petrecute în
prezenţa unui public numeros.
Energic precum în urmă cu 20 de ani, îşi dăruieşte astăzi
o antologie („Vin stelele”), ca un testament literar, cu versurile
care îl reprezintă nu numai estetic, ci şi etic, deoarece Aurel
Anghel este un caracter mărinimos, modest, prietenos. Poeziile
sale sunt miniaturi creştine care aduc la lumină rădăcinile
neamului românesc. Când Eminescu ştergea praful de pe
cronicile bătrâne, spunea şi pentru noi: „Pe mine mie redă-mă”.
Aurel Anghel, un poet care nu face caz de cultura sa, rosteşte simplu, pentru toţi: „Copile, te roagă!”
Stăruitor şi persuasiv, şi-a trăit maturitatea artistică în proiecte pătimaşe inundate de raza ortodoxiei
şi a ţărânei din care îşi trage seva românitatea. Aceste valori transpuse în miile de versuri pe care le-a scris
izvorăsc din dragostea de ţară, profundă şi necondiţionată a acestui fiu al Bărăganului. Aflat acum la o
vârstă venerabilă, poate privi cu mulţumire raftul de cărţi pe care le-a publicat, iar noi să-i urăm academic:
„Vivat profesore!”
Sunt mulţi conjudeţeni care ar vrea să-i dăruiască linişte şi pace şi să îl recompenseze cu un gând
bun pentru că i-a format pe ei şi pe copiii lor oameni cu suflet şi simţire naţională, cu şcoală adevărată, cu
biblioteci şi studii înalte marcate de activitatea sa bogată desfăşurată pe parcursul multor ani. Este
reconfortant să-l ştim încă pe Aurel Anghel în postura sa de creator, dar şi de supraveghetor al rânduielilor
noastre culturale. Spre folosul nostru, al tăietorilor de sare din întunecata ocnă, îi dorim, cu o parafrază din
Constantin Negruzzi, „Să mai dai seamă, Aurel Anghel, mulţi ani înainte, de rosturile culturii buzoiene”!
CREDINŢA
Aurel ANGHEL
Credinţa doar naşte credinţă Acum de mama eşti departe
Să ştii, copilul meu, şi nu-i cu uşurinţă Te afli-n Campus, scrii o carte
Trudeşte zi de zi şi nu uita de rugăciune Păstrează floarea dragostei, copile,
Nici când răsare soarele şi nici când el apune. Vei fi acasă în trei zile.
Credinţa se adună-ncet Credinţa este floare dragă
Cum strângi cu dragoste buchet Cu ea vei reuşi o viaţă-ntreagă.
Pe plaiul din Bisoca pentru Ea Prin ea vei izbuti, copilul meu,
Care ţi-a dat viaţă şi e mama ta. Te va iubi în orice clipă Dumnezeu.
ÎNTREZĂRIRI 15
MEDALION LITERAR GHEORGHE NEAGU
OUL DE ZĂPADĂ
Se înserase. După căldura şi zbenguiala
din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul
de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult
decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele
lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o
rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a
iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de
muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire
asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe,
apoi începu să urle:
- Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă...
Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care
privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în
neaua lucitoare, fără a se clinti.
- Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam,
întinzându-l în pat sub cuvertură.
- Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut,
continuă copilul să spună. Făcea ouă.
- Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior
de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.
Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că iar s-a pus pe băutură.
Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la
cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma
accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se
aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul
înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie
numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în
ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de
zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie”.
Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul
de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.
- Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.
Nu-i răspunse nimeni.
Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ
de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă.
Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un
semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi
trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.
„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre
uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu.
Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin
întuneric s-ajungă spre bucătărie.
- Ce dra... îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de corpul soţiei. Geamătul ei îl
făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.
- Amalia... Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.
ÎNTREZĂRIRI 16
Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe
fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în
apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.
- Ce s-a întâmplat, draga mea?
- M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.
- Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.
- Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul... Făcuse un ou de zăpadă.
- De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?
- Dacă mă tot întrerupi?
- Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?
- M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.
- Ceee? Dar e absurd.
- Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.
- Şi?
- Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă.
Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi
Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.
- Asta-i tot?
- Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.
- Dar ai căutat.
- Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.
- În alb?!
- Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.
- Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el
mai mult pentru sine.
***
Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori
puţini.
La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de
blană.
Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.
- Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de
pişcot.
Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă
celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i
îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în
gură. Femeia bătu din palme şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.
- Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.
- Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul
mânii stângi.
Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul
Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese aţâţat. Intră în partea rezervată femeilor. O găsi
pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se
pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu
spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere
şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului
oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până
când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu
ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:
- Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!
ÎNTREZĂRIRI 17
Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat,
care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să
meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape
sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de
zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi
frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.
TARELE UNEI LUMI DE ALTĂDATĂ
Constantin MIU
Vorbind despre prozele scurte ale scriitorului vrâncean Gh. A. Neagu,
remarcam nota definitorie a acestora – naturalismul, cu vizibile accente de
straniu şi absurd. Aceste aspecte, le-am sesizat, referindu-ne la volumele
„Moartea şobolanului” şi ”Războiul muştelor”.
În romane, naturalismul lui Gh. A. Neagu este mai aproape de cel zolist
(aşa cum remarca Ion Pachia Tatomirescu) sau de cel al lui Rebreanu ori cel al
lui Marin Preda, în schiţa Calul sau în unele scene din Moromeţii.
Noua apariţie editorială, semnată de Gh. A. Neagu – Aşezământul
(Editura SudiS, Iaşi, 2018) – aduce în prim-plan o serie de secvenţe în legătură
cu o seamă de indivizi aflţai la marginea societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, dintr-un aşezământ, el însşui aflat la marginea unui oraş de
provincie, în ultimii ani ai regimului ceauşist.
Tarele acestei lumi bolnave, bazate pe minciună, prefăcătorie, dublate de mica ciupeală a acestui aşezământ
cu asistaţi social, lăsaţi la voia întâmplării, în mizerie, fără medicamente şi cu hrană puţină – toate aceste
aspecte reliefate de către autor sunt o oglindă fidelă a apucăturilor oamenilor muncii din acele vremuri, de
tristă amintire.
Protagonistul cărţii lui Gh. A. Neagu este Daniel Ştefan – conştiinţa martor la tot ceea ce se întâmplă
în acest aşezământ. Numit de urgenţă director (de trei ani, instituţia nu avea conducător!), acesta constată
dezastrul, la prima "vizită" făcută în unitate. Centrala termică e distrusă, fără combustibil, la cantină,
bucătăresele fură pe rupte, diminuând hrana asistaţilor, pe care intenţionat o fac potroacă (întrebată de ce se
procedează astfel, o bucătăreasă dă un răspuns pe cât de sincer, pe atât de stupefiant: "Pentru că beau mai
multă apă şi le mai trece de foame…" – p. 31), grupurile sanitare nu funcţionează, vesela mai mult lasă de
dorit, geamuri sparte, iar prin dormitoare mucegaiul stăpâneşte pereţii, singurul camion în uz e folosit la
căratul alimentelor, dar şi ca dric, atunci când moare câte un asistat.
Când adună oamenii muncii într-o şedinţă ad-hoc şi le reproşează dezastrul, "nea Costică –
contabilul şef" are curajul să-l înfrunte pe director: "Noi am fost aici, aşa cum ne vedeţi şi nu ne-a criticat
nimeni până acum…" (p. 46).
Stupefiant e felul expeditiv cum este "rezolvat" decesul unuia dintre asistaţi. Întrebată cum trebuie
ptocedat în acest caz, secretara îi spune directorului: " – Simplu! Îi chemaţi pe şeful de producţie şi pe
administrator. Unul face sicriul şi celălalt îl pregăteşte de înmormântare." (p. 54). Chiar şi traficul de
influenţă (la modă în acele vremuri) este demascat. O bucătăreasă, sora secretarului Academiei Ştefan
Gheorgiu, este prinsă ieşind pe poarta unităţii, cu o găleată în care pusese carne tocată, sub coji de cartofi.
Discuţia dintre secretarul judeţenei de partid şi mai marele de la Bucureşti, apoi felul cum primul îl pune la
punct pe directorul aşezământului este eleocventă:
" - …directorul acesta al vostru (…) a găsit de cuviinţă s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat nişte carne!
- Vai de mine, tovarăşu' Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat! (…)
- (…) mie să-mi vii şi să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, c-ai rezolvat!
- Îl dau afară, tovarăşu' !
- Bă, nu asta mă interesează (…) Îl laşi pe funcţie şi-i ordoni să retragă dosarul, ai înţeles? (…)
ÎNTREZĂRIRI 18
- Ascultă, măi, directorule, de când mă-ta pe gheaţă faci tu dosare la membri de partid, fără să fiu eu
informat? (…) Dobitocule, nici nu ţi s-a uscat bine cerneala pe semnătura de numire, şi deja ai început să
faci lucrurile de capul tău! " (p. 63-65).
Despre faimoasele convocări la primărie a tuturor şefilor de instituţii din oraşele patriei se
menţionează o realitate în egală măsură tristă şi ilară: "şedinţele erau degeaba, vorbele erau degeaba, dar
trebuiau ţinute conform programului trasat de partid (…) Participau de nevoie, cel mai adesea prin rotaţie."
(p. 52).
În cartea în discuţie, zolismul îmbracă şi aspectul macabrului, însă povestea cu asistata care adusese
pe lume un copil cu trei picioare şi căruia mama îi retează cu foarfecele "piciorul din spate" ni se pare a fi
neverosimilă (cf. p. 119-120). Aşa cum precizează autorul, grozăviile se ţin lanţ, până în ziua fugii
dictatorului.
NOTE DE LECTURĂ
SCURT STUDIU IMPRESIONIST DESPRE DETALIUL TRAGIC
Liviu Comşia
După ce-am urmărit o vreme cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu pe care, pe
îndelete, le-a scos din sertare unde au aşteptat ziua cea bună, a continuat să mă
intrige un amănunt care nu se lăsa luminat. Se petrecea ceva anume (mai cu seamă
în proza scurtă), care îmi scăpa de fiecare dată de sub supravegherea epică. Ştiam
că există, că poate fi foarte important în declanşarea conflictului dramatic. Şi mai
era ceva: în mijlocul unei scene „realiste” se dezvolta alta fantastică (să zicem aşa,
deşi termenul e puţin îndestulator), care creşte preluând tot interesul epic, întreaga
semnificaţie a acestuia, destinul personajelor, evoluţia lor în scenariul imaginat de
scriitor. Se petrece acum un moment spectaculos care susţine tot eşafodajul epic.
Ei bine, revelaţia s-a produs odată cu lectura unui volum de proză scurtă numit
după una dintre povestiri, „Moartea şobolanului” (Ed.Zedax, Focşani, 2010). Este
vorba despre o viziune impresionantă asupra detaliului care determină calea viitoare pe care se dezvoltă
epicul. Deci, detaliul ales întotdeauna cu mare atenţie, pentru că el devine esenţial pentru ceea ce urmează.
Din acest punct, personajul este obligat să-şi continue existenţa sub imperiul detaliului care trece dintr-o
parte a scenariului epic în cealaltă parte, unde ficţiunea se desfăşoară pe câmpuri deschise, de largă
întindere.
Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îşi construieşte personajele în funcţie de acest detaliu pe care-l
strecoară cu abilitate în povestire. Ba mai mult, o face cu acea uşurinţă nevinovată de parcă n-ar exista nimic
mai firesc. Fie că este declarativ ca acel „te iubesc” din „Anodină”, fie intrigând prin preluarea unui moment
din viaţa gâzelor, fie simbolic ca în „Moartea şobolanului”, fie pregnant impresionist ca în „Ucigaşul de
vise”. Fiecare povestire are un asemenea punct de pornire din care acţiunea se răsfiră în alte direcţii decât
cele pe care ni le-am închipui sau le-am aştepta sau, poate, le-am prefera. Amestecul acesta ciudat, savant
întocmit între realism şi impresionism creează un farmec aparte, dar şi intrigă, sau revoltă sau nedumereşte
sau… În primul rând pentru că acest detaliu conţine în sine tragicul în stare latentă; el este cel care
determină tragedia existenţială. Totul în jur este liniştit, scriitorul ne convinge că avem de-a face cu cea mai
obişnuită situaţie, ba mai mult, cu una dintre cele mai banale întâmplări din viaţa omenească. Apoi, pe
nesimţite, deschide porţile tragicului aflat în detaliul strecurat în apropierea personajelor. Maria din
„Moartea şobolanului” pleacă la tratament într-o staţiune, aşa cum făcea în fiecare an. Totul pare a se
petrece după tipicul acestor călătorii plictisitoare când unui tânăr i se face rău. Este detaliul care rescrie
epicul şi care se dezvoltă în termenii fantasticului cu accente impresioniste în care cronologia faptelor, a
vârstelor este definitiv deturnată, Brusc epicul revine prin intrarea în scenă a soţului, profesor, apoi din nou
intră fantasticul în care Maria, tânără, este ucisă de tren şi din nou epicul revine în realitate prin anunţul
morţii Mariei de către poliţie. Or, aceste oscilaţii pot fi asemuite cu tonalităţile unei simfonii.
Acesta este farmecul lecturii unei proze semnate de Gheorghe Andrei Neagu. Indiferent de
întinderea sa, verbul trece din realitatea epică în fantasticul epic, revine, se reface, se grupează într-o
inepuizabilă risipă de imaginaţie.
ÎNTREZĂRIRI 19
VIAŢA SATULUI ROMÂNESC ŞI A ŢĂRII ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ
Al.Florin ŢENE
De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut
are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu,
care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica,
recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.
În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii
de rând. Aşa cum a promovato, urcândo în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau
la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.
În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un
destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară?
Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.
Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică
de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a
spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti,
satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi
romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc,
sau Popa tanda.
Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti,
sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii
în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a
se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o george Călinescu în genul epistolar, în volumul
Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee
retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai
puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune,
de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile
posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “
Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe
drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de
dascălul Alexe, din Bucureşti.În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de
împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui
destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei
şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii
neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi
coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie
1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).
Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit
un leit motiv al Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va
întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel
puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în
tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români!
Români…pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor(…) O, Români! Din streini ce veniră la voi,toţi vă amăgiră,
toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară,
vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)
Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale
lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a
vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi
conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate
de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine.
Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor:”...şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie,
ÎNTREZĂRIRI 20
Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion ghica, 8 iunie
1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor
supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou
tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul
revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria
trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat
folositoare “.(Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ).
Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului.
Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii
naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV,
Corespondenţă,p.278).
Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă
când viitorul scriitor şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a
naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang
mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu:
“Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre
ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine
moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!”.( Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile
lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate
complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.
La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie.Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora,
ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente
deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am
nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei
noastre armate. Ce lucru uimitor:nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată
eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem
cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în
vol.V.Alecsandri,Corespondenţă ).Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi
memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din
Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn
de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul
grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un
preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul,
doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă,
ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică. Era vânt mare în
acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei
lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii...Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n
temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “ ( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în
vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).
Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a
ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul
părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o
stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi
contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât
prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor
fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite, ediţie îngrijită
de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).
Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie, care ajunge să se confunde cu
notele de drum ale scriitorului.
Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu
Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la
21 de ani.
ÎNTREZĂRIRI 21
Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi
oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu
Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)
Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intellectual prin vocaţie care se interesează de
situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa
lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal
într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară,
nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892,
Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt
altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc
în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-
a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul
tău amic. “(Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Dobling din Viena, în Convorbiri
literare, 1906, p.1000). Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să
se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate
întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul
inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127).
Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini”intelectuali “:”Ca
fiu din popor, admit întru totul părerile dv. “La care adaugă”Dar oamenii no;tri de stat. Ochi au şi nu văd;
urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelortot el
a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra b. şi oaia trage ruşinea “(… )(C[tre I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E.
Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121 ).
În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere, (internet, telefonie
mobilă,etc), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând
corespondenţe sunt savurate de cititori.
Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta.
P R O Z Ă Un ospăţ de pomină
Tudor CICU
Aflat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la
câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor
mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta şi de la
dreapta la stânga filele unui catastif îndoielnic. Se împărțea grâul oamenilor din sat, pe zile
lucrate și norme efectuate, într-un an de muncă. Cel de la cântar mi se părea cel puțin
dubios, nu pentru aroganța sa cât pentru modul în care înghesuia sub unghia lui neagră, cu
un creion bont, cifrele alea tare strâmb așternute în catastif. Deşi, la drept vorbind, nu are
importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul,
condamnat după aceea să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. Pe feţele celor de din
jurul meu se citea încordarea. M-am trezit deodată râzând.
-Ce te-a apucat, mă? am auzit-o pe soră-mea.
-Lixandru ăsta seamănă cu Moromete, i-am şoptit la ureche.
-Și ce, Moromete ăsta al tău e de râs?
Am vrut să-i dau replica, dar palma mamei m-a făcut să trec la locul meu şi să aştept, în tăcere, ca toţi ceilalţi.
Lixandru ăsta, ca un cocostârc înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din pâslă neagră, uzată de colb şi soare,
pe cap, îmi amintea mai degrabă de ţăranii din tablourile lui Iser. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea
văzusem în ograda noastră stând de vorbă cu tata, cum văzusem pe alţii. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în
suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit, mai spre iarnă, într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-
a strigat tatei ceva în legătură cu un porc care nu se mai scula de jos de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta
semn de însănătoşire. Musai trebuia să-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? a mai
întrebat tata înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din
senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte, că vin
ÎNTREZĂRIRI 22
şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă pe prispa casei.
Fumau Naţionale şi între două păhărele mai discutau una, alta…Veşti şi întâmplări rele ca şi supărarea porcului pe
viaţă. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică la anul… Pe când la alţii?! – a oftat
Lixandru lângă tata de mi s-a părut că-i părea rău de țuica din casă, pe care o dădea – La noi parcă numai cucuveaua
cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric. Parcă-i de tot râsul”.
Prin fereastra uneia dintre camere se auzea, la radio, cântecul lui Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind
pământ cu ele”.
-De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subînţeles, tata – şi cartoful făcut între cocenii din sobă e de tot râsul,
dar tare rău te pîrjoleşti pe degete, câteodată şi, tot nu ne-am învăţat să mai şi suflăm când îl ducem la gură.
Ca atunci, pe arie, m-a pufnit râsul la spusele tatei.
-Ce-i, mă, copile? Iar ţi s-o fi năzărit ceva, ori te-ai înecat cu cartoful ăla? l-am auzit pe tata împungându-mă
cu un deget.
- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un rus, Cehov. Nu ştiu cum îi zicea
povestirii aceleia, dar, când capul familiei venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l
încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.
- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit? rămăsese tata cu paharul de ţuică neînceput în mână şi ochii mari către
mine.
- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…
- Măi, drăcia naibii! Da ce suflet aveau, ăia, pentru moşul lor!?! îl aud şi pe Lixandru. Ăştia îl întrec pe nea
Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul CAP-ului, măi băiete? Îi fac semn, că da, mi-l aduc
aminte şi-l rog să spună, ce ştie, mai departe.
- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic. Acolo se măsurau căruţele,
camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe
cartonate. Fiecare căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa. Periodic îl prezenta
preşedintelui de CAP. Vecinul vostru, Ilie Ivanciu era şi el şef pe la crama din sector. Seara, trecea cu Ilie Socodol şi
Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Lupu îl chema, dar în sat i se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de
iepuri, în sector). Împreună, ca oamenii, de, mai trăgeau câte ceva la măsea prin crama unde şef era Ilie Ivanciu, şi
când li se făcea foame, da iama în traista tătarului cu cele de-ale gurii, în bojdeuca de la cântar. Uneori, intrau peste
tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe
afară, sau pe dedesubtul basculei, de ungea cuiele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de musafirii nepoftiţi. „Ai…
aiii… Da‟, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…”. Nu le zicea nimic tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă,
uneori, sau chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit moș Abduraym: „Ia să le-o fac ăstora,
să-i învăţ minte!”…
- Ei!?! – întrebă şi tata dând paharul cu ţuică, pe gât. Lixandru făcu o pauză de umplu, din nou, paharele.
- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o seară a prins într-o plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu
vărsat de lângă bascula-cântar, nişte ciori. Le-a jumulit bine şi le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, apoi le-a pus într-o
farfurie, undeva lângă geam, la vedere. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi iar călcat de ceata de fomişti, dar
pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga
dedesubt, se făcea că are treabă pe acolo. Când a intrat băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel,
pune-te la ros copane şi piepturi, că, la apariţia tătarului, dacă mai rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, tătarul,
cum mâncau cu atâta poftă, mai că saliva şi el, că ochii, cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea Abduraym, da„ am
văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să ne trimiţi și la şeitan, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi
cu mata şi să ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da‟, estem bun?”, se holbă tătarul, neîncrezător. „Cum dracu‟ bre,
carnea de porumbel să nu fie bună?”, s-au mirat ei. „Da, porumbel… porumbel… Ulȧ! (măi)… măi!, se minuna
tătarul. Slavă lui Alah”. Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic. Ba, dimpotrivă, se
băteau lupii la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea
târziu”. Mai mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea Abduraym, că românaşii nu
glumesc de fel, hai de gustă şi el, şi gustă, până termină bucăţica, mai cu grimase, mai din curiozitate. „Nu-i bun, bre,
porumbelul?”, l-a întrebat unul dintre musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins la mine... Ciori, bre!”,
se dădu de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor, tătarul, pe-a lui…, până la urmă,
s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat, crezând că-i carne de porumbel, da‟ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a
putut să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”, ar mai fi zis Ilie Ivanciu, când povestea și la alții, păţania cu ciorile fripte...
Când a terminat de povestit fața lui de cocostârc a devenit iarăși gânditoare și posacă. Începuse a se însera și a
trebuit să mă rog de tata să mergem spre casă. Luna era ca o seceră, undeva, în jos, către orizont. Stelele sus, una câte
una începură să sticlească și mișcau în frunzarul cerului ca niște omizi. Gândul ăsta m-a cutremurat: „Naiba le-a adus
ÎNTREZĂRIRI 23
peste sărăcia noastră, tot naiba le va sălta de pe fața pământului” am îngăimat. Aşa cum sălta şi sacul cu poveşti de
după horn, cu basme cu tot, după ce ne adormea mama pe toți. Noroc că tata, care mergea ceva mai împleticit, nu mă
auzise să mă întrebe ce mi se mai năzărise. Pesemne gândul lui era la cina aceea de pomină care avusese loc în
bojdeuca tătarului Abduraym.
VISUL ALB
Al.Florin ŢENE
Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe faţă cu un devotement rar
întâlnit. Nenea Călin, aşa cum îl strigau mai toţi copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc
de cartoane acoperite cu o folie din plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros
pătrunzător de varză acră. „Ce miros plăcut de sarmale“, îşi zise în gând, trăgând peste cap
cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi botul sub labele din faţă,
veghind cu ochii întredeschişi.
De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraş. Se
înnoptase şi lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colţul
unde îşi făcuseră adăpost cei doi.
Câinele ciuli urechile la auzul paşilor care se apropiau. Un bărbat venea spre ghenă
aruncând punga cu gunoi în pubelă.
-Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci!? Mama voastră de derbedei!
Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâii.Umbra omului dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se îndepărtară
până nu se mai auziră.
-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.
Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung. Simţea căldura prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii mari ce
se aşterneau peste ei. Simţea o siguranţă ştiind că Patrocle veghează. O moleşeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.
“- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu
entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din volumele dumneavoastră.“
Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.
“- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga
spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor“, eu nu fac altceva decât să
aduc la lumină conştiinţa mea care se comport, de multe ori, ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii mei. În
acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi din bucurie o suferinţă… Şi acum daţi-
mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinaţia cuvântului de sub zăpadă“.
Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de
rost şi pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:
S-a întors poetul în satul natal/Cu toate păsările lui zburătoare/Acelaşi râu îi aduce la mal/Amintiri din clipe
arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/Bronzul toamnei sună în frunza viei/Şi galbenul
scrisorilor a trecut în gutui.
...Ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă,/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire,
spre casă...
„- Domnule Călin Matei, vă mulţumim pentru faptul că aţi răspuns la solicitarea noastră. Vă mulţumim în
numele conducerii Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor noştri. Vă rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.
- Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare plăcere.”
Ningea intens şi cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obişnuise de
mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită cu cârnaţii aduşi de la
ţară, de la socri. ”Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima Ardealului, la socri. Dar…, toate s-
au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat aşa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul.
Fără nicio explicaţie. Socrii au murit şi pe mine m-a luat valul…“
Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l cuprinse cu braţele.
“Dansam într-un vals ameţitor pe parchetul bine lustruit într-o sală din Bucureşti după ce am luat premiul
Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un film tridimensional. Era alb peste tot, până şi în visele noastre
acompaniate de orchestră. Rochiile femeilor, costumele bărbaţilor, până şi pantofii. Mioara mă strângea în braţe,
zâmbind gânditoare. Era în jur numai alb precum în tablourile lui Bimbea, prietenul plecat de mult…“
Zăpada se aşternuse peste tot cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor. Ningea din belşug şi plapuma
albă acoperise pe cei doi.
ÎNTREZĂRIRI 24
UN BALADIST PARCIMONIOS
Gheorghe ONEA: „Anotimpul iubirii”, 2018
Gheorghe POSTELNICU Titlul volumului de versuri, împrumutat de la poezia cu acest nume, un
cântec ritualic cu acorduri de baladă, unul dintre cele mai reuşite din cele 74,
vizează, prin alăturarea substantivelor comune, timpul şi dragostea, două
sentimente umane puternice. E un lucru mai rar astăzi să îmbii versul cu muzica, să
infuzezi textul, colorându-l cu ritm, refren, gesticulaţie şi cabotinisme scenice, iar
Gheorghe Onea o face cu succes. Atracţia pentru efecte nu diminuează libertatea
cuvintelor de a se mişca în voie, altfel spus, ludicul nu dezechilibrează
componentele discursului liric. Citind şi recitind unele poeme („Blestem”, „Baladă
pentru fata vinovată”, „Scrisoare din iarnă”, „Chipul tău de copil”, „Tainicul
drum”, „Amar şi târziu”, „Singurătate”) gândul mă poartă spre menestreli ai
sfârşitului de secol, precum Ion Nicolescu, Cezar Ivănescu sau George Ţărnea.
Poate că poemele „Lumină ninsă”, „Cărări închipuite”, „Ultimul tren”, „Clipă de
veghe” să cheme alte umbre (Blaga, Esenin, Labiş), dar noi suntem de părere să
nu-i ascundem adevărata genealogie în care Radu Gyr, Virgil Carianopol şi Vasile
Voiculescu mărturisesc mai bine despre „păcatele” bune şi rele ale baladistului
parcimonios din Cislău, aflat abia la al doilea volum de versuri, la vârsta de 60 de
ani. Sub aspect tehnic, versul său e bine fixat la nivelul decorativului în care excelaseră, cu un veac în urmă, Şt. O.
Iosif şi George Topârceanu. Accentele ritmice şi ceremonia spunerii închid poemul într-o frumoasă sugestie melodică,
apropiind versurile de strălucirea unei salbe de galbeni: „Poate că lumea asta-i vinovată / iar adevăru-i undeva prea
sus, / când mai iubim din când în când o fată / şi ne certăm pe-o coajă de apus” sau „Spânzura-ţi-aş sufletul, femeie /
de norocul meu – pierdut în cer, / să te cheme-ntr-una nunta mea lactee / şi să-ţi fie iarnă, şi să-mi fie ger!”
Încercările de identificare ar putea continua, dacă ne-ar fi de folos, deoarece mulţi autori meşteresc la robotul
unor predecesori, iar puţini digitează pe instrumente concepute de ei. Simpatia lui Gh. Onea merge spre confraţii care
electrocutează cu milă cuvintele şi imaginile, morfologia şi sintaxa, pentru că aceste mijloace sunt puse în
slujba…onestă a comunicării clare prin intermediul elegiei şi baladei, fără ca elegiacul şi baladescul să meargă atât de
departe încât să constituie echivalenţe şi simboluri („Mai şlefuiesc, / din când în când, / oglinzile de miere / şi-ncerc
zadarnic / să m-ascund / în răsuflarea lor / amară”).
Cartea este dedicată copiilor Alexandra şi Lucian. Se bucură de „mângâierea” altui poet, Lucian Mănăilescu,
şi de grafica alb-negru a cunoscutului Florin Menzopol.
În versurile lui Gheorghe Onea, dicţionarul şi portativul se acceptă, fără să se inoportuneze. Cât va dura
această prietenie, vom vedea în volumele viitoare.
Anotimpul iubirii Cu păsări albe pe umeri
Poate că lumea asta-i vinovată, Hai, priveşte-mă!
că adevăru-i undeva prea sus, Sunt tot cel de ieri
că mai iubim, din când în când, o fată şi încă mai am
şi ne certăm pe-o coajă de apus păsări albe pe umeri.
Poate că suntem uneori prea blânzi, Hai, ascultă-mă!
o recunoaştem fără să ne doară, Chiar de pierd în gânduri
lumina crudă-a teilor plăpânzi şi nu ştiu, nimic
ne umblă-adesea prin trup şi ne măsoară. să-ţi mai cer.
Poate prea singuri suntem uneori, Hai, ascunde-mă
cu paşi prea iuţi când ne grăbeşte timpul şi spune-mi, mai am
şi când se sparg în suflete viori… vreo pădure, prin somn,
(iubirea mai greşeşte anotimpul) de umblat?
Poate că lumea asta-i vinovată, Hai, sărută-mă
iar adevăru-i undeva prea sus, Iubirea e o tristeţe ciudată
când mai iubim din când în când o fată şi nu ştiu de ce
şi ne certăm pe-o coajă de apus. de fericire
n-am plâns niciodată…
ÎNTREZĂRIRI 25
Parfum de gutui Ovidiu-Cameliu PETRESCU
Zac istovit în
nisipul care mă sufocă.
Fuga mea s-a sfârşit.
Patria mea
Tudor CICU Aş vrea să mă plimb prin pădure,
Aş vrea să miros flori de câmp,
Cândva de acasă... şi sunt ceva ani! Aş vrea să beau apă de izvor,
Plecasem în lume copilul smerit Aş vrea să mă simt
În pod (prin lucarnă) păpuşi din strujani Mângâiat de zâmbetul oamenilor, Sufletul meu
Mai aveau să suspine... necontenit. Aş vrea să respir aerul pur
Al patriei mele. Sufletul meu,
Dar eu mai tânjeam după micul căţel o cetate în care
Rămas lângă poartă şi nedumerit. „Mişcă mai repede, moşule!” luptătorii au murit
Că vrând să imite salutu-mi rebel îmi strigă un tânăr dintr-un AUDI Q7. în aşteptarea bătăliei
În braţe la tata... ah, ce-a mai scâncit! ce nu a mai avut loc,
Alunec pe-o lacrimă s-a predat deşertului.
Mi-a scris apoi mama, cum tot suspina în adâncul sufletului Hienele, deja, mi-au
In cuşca de-afară şi rece în ger: şi-mi regăsesc patria sfâşiat speranţele.
„Nu vede pe nimeni, de te-ai închina Zgribulită printre amintiri.
Spre drum saltă botul şi-i tot mai stingher”
Avea dreptate vietatea aceea întunecată!
Tot tânjind prin străini, cu dor mai mereu Ce mai caut eu în ţara lui?
Eu visam să mă întorc lângă mama În umbra serii Ulise orb
Să-i stau iar în braţe la noi în antreu mă strecor tăcut în patria mea,
În parfum de gutui... dacă bag seama. Printre amintiri. Nu mai ştiu să mă întorc
pe ţărmul speranţelor
Peste ani m-am văzut într-o seară Resemnare părăsite cândva.
La focul din cămin...cu tine doar eu Semnele dăltuite cu trudă
Şi braţul plin de gutui, ca la ţară Să trântim uşa în drumul de piatră
De miroseam încă a toamnă la greu. în faţa clipei, s-au tocit sub bocancii
săgeată otrăvită unui noian de clipe.
De un timp printre crengi cresc numai vise ţintind flămând sufletul. Rătăcesc prin ploaia
Şi-mi rămâne pândind privirea la geam Am strivit bezmetic rece ca moartea,
Sau atunci mă frământ, ori pare-mi-se pendula, dar ea bate un Ulise orb care a uitat
Cum doar gândul ardea şi eu nu ştiam? blând şi sinistru ce căuta prin lume.
în fiecare gând.
ÎNTREZĂRIRI 26
Elena RUSEN
Aripi
Bianca NEDELEA
Pe unde m-am pierdut?...zburam cu tine.
Tu, aripă, mă ridicai.
Din văi adânci, căzute sub coline
Suspinul Toamnei îl ştergeai...
Prindeai, din zborul înspre liniştire,
Din frunzele ce rugineau...
Le legănai pe alba ta iubire,
De ger, la sânul tău, uitau...
Al nostru Voiculescu
Eternul dor de zbor Să te fi rupt de jalea vreunei frunze...?
Şi zaci prin văi nebandajată? Dintre mii de ramuri
Scapă soarele-ntre ramuri Nu ştii că pomu-n Iarnă se-odihneşte moarte,
raze rare tremurânde, Visându-şi Primăvara-n Soartă? Tu mereu revii la viaţă, povestind de adierea Zor de zi în dimineaţă. frunzei mele fremătânde . Stau agăţată-n creanga scuturată, Şi mereu vii de departe… Îndrăzneţi se prind în jocul, Cu gândul meu întrebător... cu bilanţul provizoriu, Cum voi zbura eu, neîntreagă, Eşti aici, dar nicăieri, porumbei fără de treabă, Să-mi duc în cuib al meu odor? Mulţi nu te-au văzut amintind de-un ţel notoriu. vreodată, Mi-aş lipi vreo două aripi, Pune-mi-ar fericirea verde, laţ ! Dar trăieşti prin toţi… aş zbura în Nord şi-n Sud, În plasă să mă prindă! Ce soartă! şi-aş numi-o Libertate... Să-mi şteargă rana de pe braţ,
de-aş uita de voi să plâng. Aripa să mi-o întindă! Animaţi şi storşi de
Dorul, faţa mi-o întoarce gânduri,
către dragul meu pământ... Învăţ, învăţ, învăţ...să zbor... Nici în vise nu mai
Aripa mi se desface, Învăţ, învăţ, învăţ...să cad... credem,
pacea-mi moare-n vis nătâng. La cuib, mă zbat, să mă înalţ Ci ne scufundăm, ne
Aripile-mi duc pe umeri Cu-aripa albă, ce-o mai am. pierdem
adierea-n alb de alb, --------------------------------- Printre ale tale rânduri.
şi mă urcă-n Himalaya, Cincizeci de ani -------------------------------
să-mi fac dragul cedru, pat. Mihai HORGA
Mă trezesc în zbor de vulturi Hei, viaţă, uneori eşti cam ciudată
negri, şefi peste zăpezi... Azi unii ce-s pigmei, mâine-s titani
Ce aproape este cerul ! Să nu greşesc, un sfat le-aş da pe dată
Mi-l adun pe trup, grămezi. Aş zice s-aşteptăm ... cincizeci de ani
Curge Soarele-n troiene, Când văd un neica - nimeni care-atacă
raze ude nălucinde, Dar caracteru-i este de doi bani
povestind de visul rece... În loc să-l pun la punct, să-l fac să tacă
şi înalt...al unei frunze. Aş zice s-aşteptăm ... cincizeci de ani
Zboară porumbei sub soare, Când nonvaloarea o văd lăudată La drumul mare când împart dreptate
se rotesc la cuibul lor. De unii semidocţi sau grafomani Doar pui de şarpe, javre sau lupani
Sus, pe culmile înalte, Pe o balanţă deja dereglată Şi revoltat ţip: asta nu se poate!
zborul e-al vulturilor. Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani
Peste ei plutesc doar Sfinţii, Când veţi citi aceste rânduri poate,
trupele lui Dumnezeu. De-mi veţi fi adversari, sau fi-veţi fani
Dac-ajungi la Ei devreme, Cum fiecare ştie şi socoate
n-ai zburat la locul tău Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani
ÎNTREZĂRIRI 27
CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE
Rubrică realizată de Gheorghe POSTELNICU
În amintirea prozatorului Gheorghe Stroe, redacţia Întrezăriri va organiza, în 2019, concursul
de lectură”Ultimul cititor”, adresat elevilor şi studenţilor. Participanţii vor dovedi printr-o mapă
cuprinzând fişe, analize, recenzii, note de lectură, referate, faptul că au citit cel puţin 5 cărţi având ca
autori scriitori buzoieni contemporani, apărute în ultimii 10 ani. Pentru premierea laureaţilor va fi
nevoie de aproximativ 1000 de lei. Ce părere au generoşii noştri cititori? Dar familia lui Gh. Stroe?
O SEDUCĂTOARE UTOPIE LITERARĂ: „OMUL DINTRE DOUĂ LUMI”,
de Diana Dobriţa BÎLEA
Mă declar solidar cu cei care au apreciat ultima carte a Dianei Dobriţa
Bîlea, din Constanţa, ca pe o binevenită probă de împrospătare a mijloacelor
3Iorgulescu, B., „Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău”, Buc., Ed. Socec, 1892,
pp. 398-400 şi sub fiecare nume, în ordine alfabetică 4Lahovari, G. I., Brătianu g-ral, C. I., Tocilescu, Gr. G., „Marele dicţionar geografic al României”, Buc., vol. I-V,
Ed. Socec, 1898-1902 (MDG sau „Dicţ. Rom.”) 5 Diaconovich, dr. C., „Enciclopedia Română”, Sibiu, tom III, 1904, p. 533, col. 1
6 Lecca, O. G., „Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României”, ed. îngr. şi pref. de I. Oprişan, Buc., Ed.
Saeculum I. O., 2012, pp. 172 şi 340
ÎNTREZĂRIRI 35
Târcov şi Valea Purcarului, reluateîn „Indicele localităţilor din România”7.„Enciclopedia României. Cugetarea”, L.
Predescu, 1940, reia datele lui O. G. Lecca şi adăugăla Pârscov: „cu bisericile: Sf. Nicolae, de la 1811, ridicată de
negustorul Deciu din Bucureşti; refăcută 1886; Sf. Apostoli, de la 1843-46, reparată la 1897 apoi ruinată”. Pârscovul
de Jos este „sat în Buzău, cu biserică foarte veche, refăcută în 1872”8. În 1970 istoricul N. Stoicescu publică
bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din ţară, prezentate alfabetic, ca un dicţionar, dând în plus şi
referinţe bibliografice despre acestea. În vol. I (Ţara Românească) găsim: „ Bădila- Pârscov, Buzău: (bis. Sf. Nicolae,
1836-1840, în stare rea la 1909). „Anuar 1909”,p. 252”./ „Schitul Blestematele (Izvorul Tămăduirii, sec. XVII, exista
încă la 1838, dispărut), situat între Cislău şi Valea Sării, jud. Buzău. Giurescu C.C., „Harta stolnicului Cantacuzino, p.
20; Idem, „Principatele române”, p. 218 (menţiune, 1835); Constantinescu N. A., „Bis. şi m-ri din jud. Buzău”
(B.C.M.I., XVII, 1924, p. 142 (însemnare pe o carte, 1838); legenda schitului în „Dicţ. Rom.”, I, p. 474; Bauer, p. 117
şi 122 (Lestinatele şi Blestemarile, sate pustii)”. Aici se dă şi o referinţă greşită: „Indice cronologic nr. 5” (despre
satul Blestematele = Meteleu)”, care nu are legătură cu Pârscovul9. Vol. II sporeşte informaţiile despre Pârscov:
„Oleşăşti, jud. Buzău (bis. Înălţarea, reclădită de preotul Ion Oaleş, Gh. Negrea şi alţii 1846-1849). Bauer, p. 122 (bis.
Uleşeşti şi Olişeşti); „Anuar 1909”, p. 254; Potlogea I., „Bis. din Oleşăşti-Buzău” („Ingerul”, XII, 1940, nr. 7-8, p.
499-511, descriere, inscripţii, însemnări, pomelnic, despre sat; „Dicţ. Rom.”, IV, p. 561 (cătun)”./ „Schitul Pârscov
(Sf. Apostoli, sec. XVII, bis. de lemn refăcută de episcopul Chesarie, 1844-1845, fost metoh al Ep. Buzău. Vezi şi
schitul Ulmeni (corect Ulmet, n. I.M.) şi m-rea din Valea lui Purcal). „Dicţ. Rom.”, IV, p. 754 (pisania 1844-1845);
Arh. St. Buc., „Indice cronologic nr. 3, Ep. Buzău”, Buc., 1958 (indice); Tunusli, p. 173; Bauer, p. 122; Fotino, III, p.
151; Filitti, „Inventarul”, p. 32-33 (descriere, bis. de lemn, avere/; „Anuar 1909”, p. 251-252; Furtună D., „Chesarie
episcopul Buzăului”, p. 18; AEB, 1926, p. 25, 38 şi 1928, p. 43 (bis. Sf. Apostoli- P. de Sus, 1843-1846, bis de lemn
din 1811 refăcută la 1886 şi alta refăcută 1772); Popescu, „Învelişurile”, p. 77; „Îngerul”, 1937, p. 541; „Documente”,
indice XVI şi XVII (satul amintit în doc. de la 1515, când era al lui Tatul vătaf şi al altora)”./ „Runceni-Buzău (bis.,
începutul sec. XVIII). R.I., 1927, p. 399 (doc. 1808, bis. Runceasca, aceiaşi?)”./ „Schitul Târcov- Buzău (m-rea lui
Cornilie, sec. XVI, fost metoh al Ep. Buzău). Giurescu C. C., „Harta stolnicului …” (R.I.R., 1943, p. 20); „Dicţ.
Rom.”, V, p. 353 şi 610; AEB, 1926, p. 28 şi 1928, p. 45 (bis. de lemn Înălţarea, 1845 şi bis Adormirea, refăcută
1884); „Documente”, indice XVI şi XVII (satul amintit în doc. de la …)”./ „M-rea Valea lui Purcal (prima jum. a sec.
XVI), Valea Purcarului- Buzău”10
.
Între 1993-2009 a apărut „Dicţionarul enciclopedic”, 7 volume. Volumul VII consacră un articol Pârscovului:
„comună în judeţul Buzău, în Subcarpaţi, pe râul Buzău; 6024 locuitori (2003). Staţie de c. f. (în satul Pârscov) şi
haltă de c. f. (Bădila). Conserve de fructe. Pomicultură. Olărit. Satul Pârscov este menţionat documentar în 1515. În
satul Bădila se află rezervaţia geologică „Sarea lui Buzău” (1 ha), formată din peste 40 de blocuri de calcar de
dimensiuni foarte mari (până la 1200 m.c.), mărturii ale existenţei în Mezozoic a unei bariere recifale, din care
valurile au desprins bucăţi mari, ce s-au rostogolit pe fundul mării din acele vremuri”. Este prezentatşi scriitorulVasile
Voiculescu11
.
Masiva „Enciclopedie geografică a României” (Dan Ghinea, ed. II, Buc., 2000, Ed. Encicl., p. 342) enumeră
doar cele 12 sate al comunei, iar „Enciclopedia marilor personalităţi”, în vol. III, 2001, acordă un spaţiu pentru Vasile
Voiculescu12
. „România. Enciclopedie turistică” prezintă bogatul şi variatul nostru potenţial turistic. Cităm: „Pârscov,
sat în depresiunea omonimă din Subcarpaţii Buzăului, pe râul Buzău; pomicultură, casa natală a scriitorului Vasile
Voiculescu, în faţa căreia un bust (realizat de sculptorul Oscar Han în 1975); în apropiere, ruinele mănăstirii „Mitocul
călugăresc”; în lunca Buzăului se află rezervaţia geologică „Sarea lui Buzău” (blocuri de calcar, conglomerate cu
resturi de fosile din Jurasic); numeroase izvoare sărate”13
. Ultimul dicţionar de care ne ocupăm, în curs de finalizare la
Academia Română şi din care Institutul de Lingvistică a publicat şase volume între 2005 şi 2015, este un valoros
instrumente de lucru, oferind în plus faţă de altele informaţii din surse istorice (I.i.), geografice (I.g.) şi administrative
(I.a.). „Dicţionarul toponimic al României. Muntenia” tratează în vol. I despre Bădila: „1. Sat (s), comuna (c) Pârscov
(P), Buzău, numit şi Blestematele. I.g. Bodila 1835, Giurescu, C. C., „Principatele…”(…).I.a. A făcut parte din c-le
Bădila (1861) şi P (1865 numit şi Blestematele … 1965). 2. C, Bz.; a făcut parte din plasa P (1861). 3. F. moşie, s
7 „Enciclopedia României”, 4 vol., Buc., Imprim. Naţională, vol. II, 1938, pp. 96-97 şi 703-730
8 Predescu, L., „Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri”, Buc., Ed.
Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p. 636 9 Stoicescu N., „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România”. Ţara Românească. Craiova, Ed. Mitrop.
Olteniei, 1970, Vol. I, p. 46 şi 76 10
Ibidem, vol. II, pp. 461, 484, 555, 635, 700 11
„Dicţionar enciclopedic”, Buc., Ed. Enciclop., vol. I, 1993, p. 194; vol. V, 2004, p. 267 şi vol. VII, p. 428 12
„Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului”, Buc., Ed.
Geneze, vol. III, 2001, pp. 464-466 13
Ielenicz, Mihai (coord.), „România. Enciclopedie turistică”, Buc., Ed. Corint, 2003, p. 215
ÎNTREZĂRIRI 36
Bădila, c P.I.i. 1892-1900 A. N. Bz., Planuri şi hotărn. I.g. 1898 MDG. 4. Schit- Bz., Bădila 1811, A. N. Buc., M-rea
Bradu, I bis/87. Etimologie: toponim provenit din n. propriu Bădilă”./ „Bădila-Blestematele. 1. Cătun, c P, Bz. I.g.
1898 MDG. 2. Moşie, c P. I.g. 1898 MDG”./ „Bădila-Ciuta. Moşie, c P, Bz. I.i. 1919-1945 A. N. Ph., Consilierat agr.
Ph.”/ „Bădila Mare munte, s Trestieni, c P, Bz. I.i. 1937 A. N. Buc., Dom. Coroanei 1566”./ „Bădila Mică munte, s
Trestieni, c P, Bz. I.i. 1937 Ibidem 1566”.
Volumul al II-lea prezintă satul Curcăneşti: „S, c P, Bz. I.g. 1898 MDG. I.a. A făcut parte din c-le P (1896 …
1965) şi Lunca Frumoasă (1941). Etimologie: n. de grup provenit din n. propriu Curcă”. Vol. al IV-lea oferă
următoarele informaţii despre satul Lunca Frumoasă: „1. S, c P, Bz. I.i. 1581 A. N. Buc., S.I. 1188 (…); I.g. 1872
DTSR (…) I.a. A făcut parte din c-le P (1861 …1965) şi Lunca Frumoasă (1932, 1943). 2. Moşie, c P, Bz. I.g. 1898
MDG. 3. Comună, Bz., plasa P (1932). Etimologie: top. provenit din n. comun + determ. adjectival”.Volumul al V-lea
face referire întâi la Oleşeşti. „1. S, c. P, Bz. I.i. 1554 D.R.H., V, 376. I.g. Olăşeţ 1835, Giurescu, „Principatele…”
(…). I.a. A făcut parte din c-le Târcovu (1865 … 1952), P (1930, 1968) şi Robeşti (1956, 1965). 2. Comună, Bz. I.a.
Plasa P (1861). 3. Moşie, s Robeşti, c P, Bz. I.i. Oleşti 1863, Schitul Ciolanu, IV/1. Etimologie: n. de grup, provenit
din n. propriu Oaleş./ Oleşeşti de Jos. S, c. P, Bz. I.g. 1872 DTSR. I.a. A aparţinut c Târcov (1873)./ Oleşeşti de Sus.
S, c P, Bz. A.g. 1872 DTSR. I. a. A făcut parte din c Târcov (1873). Etimologie: n. de grup + loc. adv.” În acest
volum găsim şi „Pârjoleşti. S, c P, Bz. A.g. 1898 MDG, III, 425. I.a. A făcut parte din c-le P (1896, 1965) şi Lunca
Frumoasă (1943). Etimologie: n. de grup provenit din n. propriu Pârjol”.
Pârscovului i se dedică o pagină şi jumătate, cel mai mare spaţiu ocupându-l atestările din surse istorice, din
care aici nu o dăm decât pe prima: „Pârscov. 1. S, c P, Bz. I.i. 1515 A. N. Buc., S. I. 208 (…). I.g. 1872 DTSR (…).
I.a. A aparţinut c P, Bz. (1861-1965). 2. Comună, Bz. I.g. 1872 DTSR (…). I.a. A aparţinut de plaiul P (1861-1943) şi
de Pârscov-Slănic (1887, 1896). 3. Moşie, c P, Bz. I.i. 1535 A. N. Buc., S. I. 407 (…). I.g. 1844 Idem, Planuri Bz.
(…). 4. Pârâu, c P, Bz. I.i. 1638 A. N. Buc., M-rea Bradu, 20/6 (…). I.g. 1872 DTSR (…). 5. Plasă, Bz. I.i. 1793 M-
rea Bradu, 13/11 (…). I.g. 1811 BAR, Planuri de moşii, 252/69. 6. Plai, Bz. I.i. 1816 A. N. Buc., E. B., 13/51 (…).
I.g. 1872 DTSR (…). A avut în componenţa sa c-le Bălăneşti, Bozioru, Brăieşti, Căneşti, Goideşti, Gura Aninoasei,