This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
RELAŢII FINANCIAR – MONETARE INTRNAŢIONALE
Cuprins :
1. Conceptul şi sfera reţiilor financiar-monetare internaţionale.........................................4
beneficia de sume mai mari decât tragerile normale. Sumele acordate anual nu pot depăşi 68%
din cotă, iar cumulat, se poate ridica la 300% fa ă de cotă, finan area fiind concepută pe o
perioadă mai mare cu reconsiderări periodice de la ară la ară.
• Facilitatea transformării sistematice, creată în 1993 şi aplicată din 1994, este o formă
de finan are temporară destinată să sprijine ările care au dificultă i de balan ă determinate de
perturbări severe în spa iul rela iilor comerciale tradi ionale şi al aranjamentelor de plăţi cu
străinătatea. Ţările eligibile să beneficieze de aceste facilită i sunt cele care au făcut parte din
CAER (Consiliul de Ajutorul Economic Reciproc - organism al fostelor ţări socialiste - 14 ţări
membre) şi a statelor care au făcut parte din URSS (Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice), precum şi un număr limitat de alte ări care au trecut prin transformări similare.
97
• Calitatea de membru al FMI a unei ţări îi conferă posibilitatea de a beneficia de toate
drepturile ce îi revin potrivit Statutului FMI şi reglementărilor de funcţionare cu îndatorirea de
a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin semnarea acordului de aderare, precum şi dreptul de a
se retrage oricând de la FMI, în baza unui aviz scris. In cadrul acestor aspecte de principiu, în
loc aparte îl deţine cota subscrisă de o ţară, acesta fiind criteriul de bază în stabilirea puterii de
vot a ţării, a volumului tragerilor şi facilităţilor de finanţare la care poate accede, alocarea de
DST. Numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru depinde de cota sa de
participaţie, atribuindu-i-se 250 de voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare
fracţiune de cotă (100.000 USD) pentru capitalul subscris.
8.2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. (BIRD),
creată odată cu FMI, prin obiectivele activităţii sale îşi propune să acorde asistenţă financiară
pe termen mediu şi lung statelor membre în vederea reconstruc iei şi dezvoltării acestora,
dezvoltarea produc iei sau a unor sectoare de activitate şi valorificării superioare a resurselor
de care dispun ările prin finanţarea de proiecte etc. Pentru ca o ţară să devină membră BIRD
trebuie să îndeplinească anumite condiţii; să fie membră FMI, să subscrie o cotă la capitalul
Băncii; să furnizeze date privind dezvoltarea economică şi financiară pentru fundamentarea
necesită ii de a beneficia de un împrumut, să fie „calificată" ca ară beneficiară de împrumut.
In principiu, sunt „calificate" să beneficieze de împrumuturi ţările cu un PNB pe locuitor,
relativ redus. Plafonul se situează în jur de 3.000 USD/loc. Dacă plafonul este depăşit, treptat,
sumele de care poate beneficia se reduc până la încetarea alocării de noi împrumuturi.
• Structura organizatorică. Conducerea Băncii este asigurată de Consiliul
guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi Preşedintele BM. Puterea de vot de care
dispune o ară se stabileşte similar FMI.
• Resursele Băncii sunt formate din: Cotele vărsate de statele membre care sunt
propor ionale cu cele de la FMI, ara în cauză fiind obligată să verse 10% din subscrip ia
stabilită, din care 1% în valută convertibilă sau în DST, iar diferen a în monedă naţională;
Emisiunea de obligaţiuni este principala resursă a Băncii. Obliga iunile Băncii sunt emise şi
lansate pe pie ele valutar-financiare, fiind cotate ca active financiare sigure, şi în acest mod se
atrag fonduri pentru acordarea de împrumuturi ţărilor; Venitul net format din diferenţa dintre
dobânzile şi comisioanele la împrumuturi acordate statelor membre şi cele plătite pentru
împrumuturile mobilizate de pe pia ă.
• Utilizarea resurselor băncii este strâns legată de obiectivele activităţii sale: acordă
împrumuturi directe sau participă la împrumuturi directe prin utilizarea fondurilor proprii
98
(alături de al i creditori interna ionali), prin utilizarea sau prin emisiunea de obliga iuni,
garantează total sau par ial împrumuturi acordate de alte institu ii financiare, participă la ac
iunile de cofinan are alături de alte institu ii; acordă asisten ă tehnică de specialitate statelor,
asigură organizarea de licita ii interna ionale pentru achizi ia de proiecte, utilaje legate de
finan area proiectelor.
Asisten a financiară acordată de BIRD unei ări, în principal, îmbracă trei
forme:
- contractarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea de proiecte care presupun:
participarea ţării cu o cotă proprie la proiectul finanţării (30-40%), existenţa unei garanţii
privind rentabilitatea proiectului (între 12-20%); posibilitatea rambursării la termen;
orientarea cu precădere spre agricultură şi infrastructură (transport, electricitate, telecomunica
ii, canalizare), educa ie, industrie, starea balan ei de plă i. Durata împrumuturilor se situează
între 15-20 de ani, cu o perioadă de gra ie de 5-10 ani, deşi nu se precizează expres, limita
fondurilor acordate nu poate depăşi suma subscrisă de ară, dobânda percepută se modifică
periodic şi este în corela ia cu rata dobânzii de pe pia a interna ională, se plătesc comisioane
de neutilizare în cazul în care ara nu respectă ritmul lucrărilor din devizele de lucrări şi,
respectiv, nu utilizează sumele la termenele stabilite;
- finanţarea pe bază de program presupune prezentarea de către ţara solicitatoare a unui
program de dezvoltare corelat cu un program de redresare economică şi financiară pe termen
mijlociu şi lung. Acest tip de finan are este utilizat în cazul în care, ca urmare a unor de
exemplu: calamită i naturale sau prefaceri structurale, nu se apelează la finan area pe bază de
proiecte;
- cofinanţarea reprezintă sprijinul financiar acordat de Bancă, alături de alte institu ii
de credit public, bănci de finan are a exporturilor sau bănci private, la acordarea de împrumut
ărilor membre.
Pentru acoperirea finan ării unor proiecte în condi ii speciale au fost create două
instituţii: Societatea Financiară Internaţională (1961) al cărei obiectiv este sprijinul financiar
acordat întreprinderilor productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960) al cărei obiectiv îl constituie acordarea de
împrumuturi în condiţii preferenţiale ţărilor cu un PIB sub 1.000 USD/loc.; termene de
rambursare de 50 de ani, perioadă de graţie 10 ani; comision de 0,75% perceput numai pentru
sumele utilizate etc. Totodată, a fost creată Agenţia Internaţională de Garantare a Investiţiilor
cu scopul de a sprijini ţările în curs de dezvoltare membre ale BIRD în ob inerea de
99
împrumuturi de la bănci private, prin asigurarea riscurilor comerciale (de insolvabilitate) ale
acestora. Toate aceste instituţii, alături de BIRD, formează grupul Băncii Mondiale.
8.3. Banca Reglementărilor Internaţionale creată în 1930, cu sediul la Basel
(Elveţia), are ca principale obiective ale activităţii, următoarele: promovarea cooperării
interna ionale între băncile centrale ale statelor membre, facilitarea realizării de
opera iuni financiare, sprijinirea prin împrumuturi şi aranjamente financiare a băncilor
centrale, promovarea reuniunilor interna ionale în probleme monetar-financiare şi de
supraveghere bancară.
Membrii BRI sunt băncile centrale din 30 de state (în principal, europene), conducerea băncii
este realizată în Consiliu de administra ie şi un director general. Activitatea BRI cuprinde
două grupe de activităţi:
- opera iuni bancare obişnuite izvorâte din primiri şi constituiri de depozite în valute,
aur; acorduri de credite, cumpărări şi vânzări de active financiare în nume propriu sau al
membrilor ac ionari;
- promovarea cooperării monetar-financiare prin organizarea de întâlniri ale exper ilor
pe diferite probleme, elaborarea de studii şi rapoarte de analiză şi informare etc.; din acest
punct de vedere BRI aducându-şi o contribuţie recunoscută la nivel interna ional în diferite
domenii cum ar fi: garantarea şi asigurarea creditelor, controlul mişcărilor de capital, evolu ia
europie ei, supravegherea băncilor comerciale de băncile centrale etc.
8.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a fost creată în
1989, iar activitatea sa a început în 1991. BERD a fost creată ca instituţie bancară ce
îmbină func iile unui organism financiar interna ional cu cele ale unei bănci
comerciale. Obiectivul activităţii este sprijinirea financiară a ţărilor est-europene în
procesul de tranzi ie de la economia centralizată la economia de pia ă, prin ările
beneficiare de împrumut BERD se constituie ca organism regional. Membri fondatori
sunt forma i din 40 de ări şi două organisme financiare, dintre aceştia cei mai
importan i sunt: 6 ări AELS, alte 4 ări europene, 5 ări neeuropene printre care SUA
şi Japonia, 8 ţări europene - inclusiv România, iar cele două organisme sunt Banca
Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă a Uniunii Europene. In Capitalul BERD,
stabilit ini ial la 10 mrd ECU, 51% este de inut de 12 ări europene şi cele două
organisme; SUA 10%, Japonia 8,5%, Federaţia Rusă 6%, celelalte ţări europene
13,5% şi restul ţărilor 11%.
100
Imprumuturile sunt acordate numai ărilor din Europa Centrală şi de Est, sunt destinate
să sprijine financiar sectoarele sau domeniile vitale din aceste ări; fondurile BERD sunt, în
principiu, alocate în propor ie de 60% sectorului privat şi 40% sectorului public, cu scopul de
a sprijini sectorul privat. Un alt obiectiv al activită ii îl constituie urmărirea şi analiza
privatizării, fuziunilor de societă i comerciale, achizi ionarea de active din ările est-europene,
acordarea împrumuturilor fiind corelată sau condi ionată de progresul înregistrat în planul
trecerii la economia de pia ă şi al privatizării.
101
9. Bursa de valori
Scurt istoric
Bursa de valori reprezintă cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, prezentă,
fără nici o excepţie, doar în economiile de piaţă. S-a afirmat chiar că bursa ar fi „sanctuarul”
capitalismului. Ele concentrează în acelaşi spaţiu economic bine definit, cererea şi oferta de
titluri mobiliare, negociabile deschis, liber şi permanent, pe baza unor regulamente cunoscute,
publice. Aceste tranzacţii se desfăşoară, deci, organizat, în condiţii de liberă concurenţă şi
transparenţă, sub supravegherea autorităţilor statului.
Bursa de valori reprezintă şi un barometru extrem de sensibil al stării macroeconomice
al unui stat, dar şi în domeniile social, geopolitic şi valutar. Astfel, starea economico-
financiară a unei societăţi emitente de titluri de valoare e reflectată foarte fidel de preţul la
care se negociază respectivele titluri de valoare, în sens pozitiv sau negativ. Ţinând cont de
interdependenţele dintr-o economie naţională în principal, dar şi din mondoeconomie în
general, observăm că modificarea cursului unui anumit titlu de valoare declanşează o reacţie
în lanţ, cu efecte asupra altor titluri. Uneori se poate întâmpla însă ca bursa să perturbeze
situaţia reală, înregistrând semnale false, care pot fi fortuite sau dirijate. De asemenea, un rol
deloc neglijabil îl au şi factorii psihologici şi emoţionali.
Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi s-au
cristalizat ca instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris (1724), New
York (1817), Bucureşti (1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt New York Stock
Exchange (peste 3000 de societăţi cotate), London Stock Exchange (circa 2900 de societăţi
cotate), Kabuto Cho Tokio (114 societăţi cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe
lângă cele menţionate şi pe cele din Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles,
Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste
1000 dintre cele mai mari societăţi comerciale din lume.
102
Necesitatea existenţei bursei de valori
Bursa de valori a apărut pe piaţa economică ca răspuns la o necesitate stringentă ce a
intervenit ca urmare a dezvoltării complexe a relaţiilor de schimb şi, prin acestea, a economiei
în ansamblul său. Necesitatea existenţei bursei de valori se bazează pe nişte considerente,
dintre care cele mai importante sunt:
Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale
Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor
Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor de valoare
Dezvoltarea operaţiunilor la termen
Astfel, fiecare dintre aceste raţiuni ale existenţei bursei de valori are importanţa sa
pentru o bună funcţionare a economiei în general şi pentru o bună desfăşurare a tranzacţiilor
comerciale. Fiecare considerent poate fi la rândul său detaliat, astfel:
Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale – Fiind o condiţie
esenţială a dezvoltării economice, schimburile comerciale au existat încă din cele mai
vechi timpuri, dar, odată cu creşterea (extensivă, dar şi intensivă) acestora, a apărut şi
necesitatea ca locul de desfăşurare a acestora să fie unul comun, un acelaşi spaţiu, din
motive evidente.
Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor –
Asigurarea unui astfel de cadru public, organizat, şi a unui sistem de reglementări
(reunite în instituţia bursei) s-a impus din dorinţa de a asigura transparenţa
tranzacţiilor şi egalitatea în tratamentul părţilor implicate în respectivele tranzacţii. De
asemenea, se asigură evitarea unei desfăşurări haotice a tranzacţionărilor.
Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare – Acest punct nu se
referă la bancnote, ci la banii fără valoare intrinsecă, dar care îndeplinesc toate
celelalte funcţii băneşti. Totodată, pe măsură ce hârtiile de valoare (titluri ale datoriei
publice, hârtii de valoare emise de societăţi comerciale – în special societăţile pe
acţiuni) au început să fie folosite pe o scară tot mai largă, a apărut necesitatea
existenţei unei pieţe unde aceste hârtii de valoare să poată fi preschimbate uşor în bani.
Această piaţă este bursa.
103
Dezvoltarea operaţiunilor la termen – Perfecţionarea şi eficientizarea schimburilor
comerciale a condus, treptat, la realizarea unor tranzacţii în care prezenţa mărfurilor
nu mai era necesară (respectivele mărfuri puteau acum circula în afara pieţei
tranzacţiei). În plus, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare, operaţiuni la termen şi cu
opţiuni.
Întreprinzătorii sau firmele, indiferent de dimensiunea lor, mari sau mici, au la
dispoziţie un număr limitat de modalităţi prin care pot face rost de capital: utilizarea averii
proprii, solicitarea unei subvenţii de la stat, de la o altă instituţie sau dintr-o altă sursă,
obţinerea unui credit bancar sau apelarea la piaţa bursieră.
De obicei, prima variantă este accesibilă unui număr mic de agenţi economici.
Cea de a doua este accesibilă doar în condiţii şi situaţii excepţionale, ceea ce înseamnă un
număr şi mai mic de agenţi care pot apela la o astfel de modalitate. Creditul bancar este o
variantă realistă, singura problemă este costul său, astfel nu este cea mai dorită alternativă
(nivelul dobânzilor e destul de ridicat, băncile impun condiţii dure, stricte, care uneori pot
deveni greu de îndeplinit de către solicitanţi).
O posibilitate de a evita aceste probleme o reprezintă vânzarea publică de
acţiuni sau de obligaţiuni prin intermediul bursei. Asfel, prin mecanismul bursei de valori se
ajunge la cel mai scurt şi eficient circuit între economiile sau surplusurile temporare de capital
ale agenţilor economici sau ale persoanelor fizice care doresc să investească pe termen mediu
sau lung (aici includem firme, fonduri de investiţii, bănci, companii de asigurări, persoane
particulare) şi deficitul de capital al întreprinzătorilor sau al societăţilor comerciale.
În acest fel, bursa devine un element de concurenţă pentru bănci,
transformându-se într-o alternativă demnă de luat în considerare la creditul bancar, care este
mai scump în majoritatea cazurilor şi mai dificil de obţinut. Astfel, pentru aceste considerente,
se poate observa rolul principal de finanţare a economiei deţinut de pieţele bursiere. În speţă,
prin bursă sunt finanţaţi agenţii economici prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu şi
lung.
Un alt rol al bursei de valori, de asemenea deosebit de important, este acela de
înlesnire a circulaţiei capitalurilor, astfel titlurile financiare pot fi uşor transformate în
lichidităţi sau schimbate în alte titluri, prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.
Cea mai importantă funcţie a bursei rămâne aceea că aici se efectuează
tranzacţiile de valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au
104
fost emise şi plasate la investitori, aceste pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită
caracterului lor negociabil.
O altă funcţie importantă a burselor este aceea că asigură lichidităţi pentru
economie. Existând posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior
cumpărate pot fi vândute şi astfel uşor transformate în bani, garantând astfel investitorului că
îşi poate recupera fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data
respectivă pe piaţă. De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi
restructurări sectoriale importante. Pe piaţa bursieră are loc o redistribuire a finanţărilor în
cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de
perspectivă, deoarece un investitor poate foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai
consideră a fi un plasament foarte bun şi să investească într-un sector pe care-l consideră mai
atractiv.
Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi al fuziunilor pe
piaţa bursieră, care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul
instrument prin care se realizează este Oferta Publică de Cumpărare (“tender offer”). Oferta
Publică de Cumpărare este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere prin care un
investitor anunţă că este dispus să cumpere parţial sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei
societăţi comerciale de care este interesat, la un preţ ferm şi într-o perioadă bine definită.
Astfel au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră. La bursă se
stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vănzare-cumpărare al valorilor mobiliare
cotate. Piaţa bursieră oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare cotate şi,
implicit, informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă în ansamblu.
În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată
valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total de
acţiuni ale firmei respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei
pieţe bursiere se poate calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursă
(capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă. În sfârşit, bursa reflectă
deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum şi tendinţele şi perspectivele
acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor bursieri, calculati ca o medie a
evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de acţiuni sau pentru
totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.
9.1. Elemente definitorii
105
Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă, cu
particularităţi zonale sau naţionale, modelul general al pieţei libere; natura specifică a bursei
este dată de o serie de caracteristici .
Piaţa de mărfuri şi valori Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi ofertei
pentru mărfuri, precum şi pentru diferite tipuri de hartii de valoare. Dacă la începuturile lor,
pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi
valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse.
Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu
oricărui tip de tranzacţie bursieră , bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori au funcţii
radical diferite într-o economie.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se
tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici: sunt bunuri generice care se
individualizea prin măsurare, numărare sau cantarire; sunt fungibile adică pot fi înlocuite
unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi
omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sunt depozitabile,
ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă;
trebuie să aibă un grad redus de prelucrare ca o condiţie de menţinere a caracterului de produs
de masă, nediferenţiat, omogen.1
În această categorie intră produse agroalimentare ( grau, porumb, orez, soia
etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, etc. ), produse tropicale ( cafea, cacao, zahăr, etc.),
produse de origine minerală ( petrol ); sunt însă mărfuri de bursă şi unele produse cu un grad
mai mare de perisabilitate ( ouă, carne ). Pe de altă parte, există şi burse organizate pentru
servicii, respectiv pentru închirieri de nave ( navlosire ) sau asigurări.
Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac văzări/cumpărări
de hartii de valoare ( acţiuni, bonuri de tezaur, etc.); în ultimul timp în sistemul de tranzacţii al
acestor instituţii au fost incluse produse bursiere noi (opţiuni, contracte futures pe indici de
bursă, etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcţii majore în circuitul capitalurilor în economie,
constituind un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi
internaţional, în care îşi exercită influenţa.
Piaţa “simbolică”
La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice,
individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice ), ci pe
1 Anghelache G. Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 216.
106
baza unor documente reprezentative („hartii”), care consacră dreptul de proprietate asupra
mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia ( o anumită cantitate de marfă de o anumită
calitate ). Bursa este, prin urmare, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre
părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizandu-se în afara acestei pieţe.
Caracterul specific al pieţei bursiere este relevat şi de importanţa tranzacţiilor
la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea
efectivă a mărfii, ci şi prin plata unei diferenţe în bani. În acest caz, operaţiunea bursieră nu
este urmată de o mişcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc.
Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre bursele de marfă fizică” (acolo
unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă ), cum este
cazul Bursei de Metale de la Londra ( London Metal Exchange, LME ), în funcţiune din
1877, şi bursele de hartii” ( acolo unde cea mai mare parte a tranzacţiilor se lichidează prin
plata unei diferenţe băneşti ), cum este cazul celea mai mari burse de mărfuri din lume pentru
contracte futures, cea de la Chicago ( Chicago Board of Trade, CBOT ), înfiinţată în 1838.
Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se
tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (de exenplu, mobilizare
de capital, atragerea unui împrumut ). Acest caracter este şi mai bine pus în evidenţă de noile
tipuri de tranzacţii bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul
tranzacţiei este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune
exclusiv plata/încasarea unei diferenţe băneşti.
Procesul de “simbolizare”a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea
bursei, răspunde unor cerinţe obiective izvorate din evoluţie vieţii de afaceri, cum sunt
următoarele: creşterea operativităţii şi a siguranţei în tranzacţii; sporirea activităţii pieţei, prin
oferirea de multiple posibilităţi de caştig; posibilitatea luării unor decizii comerciale şi
financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie
în economie.
Piaţa liberă
Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a
cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare nu pot fi
tranzacţionate la bursă decay acele mărfuri sau valori pentru care ezistă o concurenţă liberă ,
adică un număr suficient de mare de ofertanţi şi cumpărători astfel încat să nu apară
posibilitatea unor concertări în scopul manipulării preţului; bursa este opusă , prin esenţa sa ,
ideii de monopol.
107
Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, _mana
invizibilă”- cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith – excluzand orice
intervenţie extraeconomică , precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul
pieţei de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea s-a şi spus că bursa este
mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei pure şi perfecte,
asigurand formarea preţurilor pe baza raportului ce se stabileşte în fiecare moment între cerere
şi ofertă şi reflectand în permanenţă realitatea economică.
În acest sens, pentru ca o marfă sau o hartie de valoare să poată face obiectul
tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă
şi să provină de la un număr suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi
relativ constantă; preţurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control;
trebuie să fie asigurată transparenţa informaţiilor privind piaţa.
Piaţa organizată
Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform
unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu
înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condiţiile
pentru desfăşurarea concurenţei libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber şi
deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea pieţelor bursiere se realizează
atât prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră, cat şi prin
regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea
afacerilor . Totodată , tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate
( societăţi de bursă ) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop ( agenţi de
bursă ) , care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.
Importanţa organizării pieţei bursiere derivă din posibilitatea apariţiei unor
factori de deformare a raportului dintre cerere şi ofertă , a unor tendinţe de manipulare a
acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaşte, de altfel, numeroase astfel de
„excese”, de perioade de raliuri susţinute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se
urmăreşte de fapt asigurarea uneia din condiţiile esenţiale ale viabilitaţii bursei: credibilitatea
acesteia, garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii.
Piaţa reprezentativă Bursa este o piaţă reprezentativă servind drept reper pentru
toate tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa
organizată. La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate – aşa numitul
curs al bursei – element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile
financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse în întreaga lume .
108
De altfel , funcţia centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul
preţului, acel preţ care asigură - în condiţiile date – volumul maxim de tranzacţii. Prin
această funcţie a sa, bursa devine un reper al întregii activităţi economice, sursă a informaţiei
de bază pentru agenţii economici - nivelul preţului. Mai mult prin funcţionarea permanentă -
spre deosebire de licitaţii, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea
proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacţiilor comerciale şi financiare.
Bursa se deosebeşte deci de tranzacţiile particulare efectuate întamplător, prin
negocieri între parteneri determinaţi; ea reprezintă tranzacţia în genere, dincolo de modul
particular în care aceasta se realizează.
În concluzie, bursele sunt pieţe specifice, mecanisme de concentrare a cererii şi
ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacţii
într-un cadru organizat şi în mod operativ, în condiţii de liberă concurenţă. Bursa este piaţa
prin excelenţă.2
9.2. Rolul şi funcţiile bursei de valori
Piaţa bursieră ( bursa în sens larg ) care se prezintă sub forma bursei de valori
propriu zise, a pieţelor interdealeri sau ca bursă electronică este o componentă a pieţei
titlurilor financiare.
Menirea sa este de a concentra cerea şi oferta de hârtii de valoare şi de a
asigura realizarea de tranzacţii în mod operativ, în condiţii de corectitudine şi transparenţă. În
ultimii ani, piaţa bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale :în centrele bursiere
consacrate şi sau luat importante măsuri de modernizare vizând creşterea operativităţii şi
siguranţei tranzacţiiilor; iar într-o serie de ţări din lumea a treia şi, recent, în ţări din Europa
centrală şi de est processul de creare şi consolidare a pieţelor de capital se află în plin progres.
Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizată şi
necesităţile economice transformand economiile în capitalul. Prin această funcţie a sa, ea este
implicată în piaţa primară, aceia pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi
obligatare etc., furnizandu-se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel,
când o persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate
comercială din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru
2 Vâşcu T., Dragotă V. Pieţe de capital. Evaluarea şi gestionarea valorilor mobiliare, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag,.216.
109
a fi folosite în interesul realizări activităţii sale de afaceri ( achiziţionare de active fixe –bunuri
de echipament, sau de active circulante-materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.);
economiile, adică fondurile disponibile în public, sunt astfel direcţionate în scopuri productive
pentru o perioadă îndelungată de timp.
Dar rolul ei definitoriu este acela pe piaţă secundară, dand acces publicului larg
la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite
funcţionarea mecanismului de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna
funcţionare a pieţei primare , deci de posibilitatea finanţării agenilor economici; dar, pentru ca
piaţa primară să funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii
de fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricand lichida titlurile lor şi dobandi - în
condiţiile pieţei – fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor
(deci participant la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii ), la poziţia de
deţinător de fonduri ( pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum ).
Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea
vanzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul
dispune de o piaţă unde poate să-şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi-a
plasat fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la
valoarea de piaţă.
Prin urmare, ca piaţă financiară, bursa îndeplineşte funcţia de dispecer de
fonduri în economie, acţionand ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun
de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi
economice. În acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte
ca sistem de reglare pentru economia reală .
Bursa este un “motor” al vieţii economice, dinamizand activitatea de afaceri şi
permiţand realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu
fondurile unui grup restrans de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze
capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acţiunilor publicului, prin distribuţie primară sau
distribuţie secundară; aceaste reprezintă operaţiunea de difuzare a capitalului în masa
investitorilor.
Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în
societăţi cu caracter public, în sensul că acţiunile lor se negociază pe piaţa bursieră, o parte
din titluri aflandu-se în mâna unor investitori “anonimii” şi circuland de la un deţinător la
altul.
110
După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate, există mai multe raţiuni
pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acţiunile pe piaţa bursieră, după cum
există şi o serie de restricţii şi riscuri pentru firmele care cotează în bursă .
Difuzarea capitalului este esnţială pentru dinamismul economiei , bursa – şi
piaţa financiară în general – fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în randul
marii mase a deţinătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în tilurile
puse în vânzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilităţile şi perspectivele
acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piaţa pe care se realizează
evaluarea activelor financiare, unde se stabileşte preţul titlurilor ( cursul bursier ). Aşa cum
activele reale sunt dublate prin active financiare, titlurle financiare cunosc, la rândul lor, o
dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise şi care are ca bază
costul activelor reale ) şi valoarea de piaţă (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în
funcţie de raportul dintre cerea şi oferta pentru titlurile respective ) .
În cazul societăţilor cu caracter public, bursa oferă continuu atat o evalure a
acţiunilor, cât şi a firmei ca atare: valoarea unei firme ( numită şi valoare capitalizată ) este
produsul dintre numărul acţiunilor şi cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea
bursieră apar o serie de consecinţe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în
ceea ce priveşte poziţia sa pe piaţă, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de
afaceri şi cu publicul, posibilităţile de obţinere de credite ( bancare , obligatare ) etc..
Toate acestea creează , în mod corespunzător , motivaţii pentru investitori sau
creditori, respectiv oportunităţi de câştig .
În practică, factorii motivaţionali sunt de natură economică (obţinerea unei
părţi din profitul afacerii în care au făcut clasamentul ), şi cu caracter specific bursier. Astfel,
faptul că preţul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii şi ofertei de titluri financiare,
permite investitorului ca, pe langă rezultatele pe care le aduce în mod curent investiţia, să
poată urmări un alt obiectiv: obţinerea de profit din diferenţa de curs dintre momentul
cumpărării şi cel al revânzării titlurilor. De aici, întregul miraj al caştigului imens prin jocul
de bursă, care – dincolo de potenţial;ul de risc – are un rol major nu numai în creşterea
atractivităţii bursei, ci şi în funcţionarea ordonată a pieţei secundare şi în formarea unor
preţuri corecte şi echitabile pentru titluri.
Piaţa bursieră are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea activităţilor
economice. Prin funcţionarea acestei pieţe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei şi
firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor , iar aceasta este o reflectare
111
a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum şi – ca o consecinţă -
a modului cum aceste sunt evaluate în bursă.
Deci , bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai
profitabile sau/şi cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existenţa ei îi permite
investitorului să renunţe la o investiţie sau clasament în care nu mai are încredere (vanzand
titlurile contra bani ) şi să facă un clasament într-un domeniu pe care îl socoteşte mai rentabil
( cumpărand titlurile respective ). În acest fel, firmele performante – şi sectoarele economice
de viitor – vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din
masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanţare în cadrul
economiei, stimuland ramurile, industriile şi companiile în plină dezvoltare. În plan
macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, şi
industriale, în special, şi permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În
acest proces, piaţa bursieră însăşi se perfecţionază şi se extinde, trecand de la formele
consacrate ( bursa tradiţională ) la forme noi ( bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică,
sisteme de tranzacţii perfecţionate şi o mare diversitate de produse bursiere ).
În aprecierea acestei funcţii nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră
tinde, în anumite condiţii, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu
orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, faţă de realizarea de avantaje
economice durabile .
Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme, la stimularea
tranzacţiilor intercorporaţii. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare,
firmele capătă, pe langă existenţa lor reală, o existenţă financiară . Cumpărarea şi vanzarea de
acţiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective.
Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziţionată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea
devine o valoare mobiliară. Acţiunile nu sunt simple “pretenţii asupra unor venturi viitoare“
decat dacă le privim la nivelul deţinătorului individual, al acţionarului anonim ; concentrarea
unui volum de acţiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter
public.3
Posibilitatea achiziţionării de acţiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control
a unei firme, duce la amplificarea mobilităţilor structurilor industriale, la redistribuiri de
capitaluri între diferite sectoare ale activităţii economice .
Lupta pentru putere financiară se dă pe piaţa bursieră
3 Anghelache G., Pieţe de capital şi burse de valori, Editura Adevărul, Dardac N., Stancu I. Bucureşti,1992, pag. 98.
112
- în paralel cu concurenţa dintre capitalurile individuale
- şi ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să
mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi.
Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un “barometru” al
vieţii economico-financiare într-o ţară sau pe plan interneţional, un indicator al stării lumii de
afaceri, al perspectivelor ( pe termen scurt ) ale economiei .
Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de
interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru estabishmentul politic şi, în general,
pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei
bursiere: la bursa de pe Wall Street ( NYSE ) se utilizeză cunoscutul indice Dow Jones, la
bursa di Tokyo (TSE 0 indicele Nikkei , iar la bursa de la Londra ( LSE ) indicele FT-SE30 .
Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia , gradul în care
investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul
valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afceri pentru a fi viabile din punct de
vedere economic. Pe de o parte , dacă piaţa funcţionează, titlurile se vand şi se cumpără,
căpătand astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele
susţin şi dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unl vicios cand piaţa _nu
merge” , titlurile îşi pierd din valoare; cand piaţa se prăbuşeşte, hartiile de valoare pot deveni,
la limită, simple hartii .
În acest sens, pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în
economia modernă , ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
- Lichiditatea, respectiv abundenţa de fonduri disponibile , pe de o parte , şi de
active financiare, pe de ală parte. Cu alte cuvinte, o piaţă lichidă este una în care există
posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi , active financiare.
Lichiditatea garantează funcţionarea continuă a pieţei şi aceasta este o condiţie
pentru realizarea fără întreruperi sau distorsiuni a circuitului economic de ansamblu.
Un activ care nu este lichid nu poate fi revandut, singura posibilitate de a
recupera valoarea sa fiind pe baza veniturilor viitoare pe care le aduce.
Practic, aceasta anulează tocmai una din principalele funcţii economice ale
activelor, acea de a “mobiliza” capitalul investit , de a transforma investiţia în valoare
comercializabilă .
- Eficienţa, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă , la
costuri cat mai reduse, a tranzacţiilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a
113
activelor: cu cat el este mai redus, cu atat atractivitatea este mai mare, cu atat deţinătorii de
fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare .
- Transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru
deţinătorul de active financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei , pentru că ea
condiţionază libera concurenţă, contracarea tendinţelor de monopol şi , prin aceasta, reducerea
costului tranzacţiilor .
- Corectitudinea ( Engl. fair market ) este strans legată de transparenţă. În
principiu, o totală informaţie este suficientă pentru ca mecanismele de reglare specifice pieţei,
“mâna invizibilă” să poată acţiona. În practică, este necesară crearea unui cadru riguros pentru
reglementarea tranzacţiilor, pentru conteacarea tendinţelor de manipulare a pieţei; aceasta
înseamnă, de fapt, organizarea pieţei, crearea unui cadru propice pentru manifestarea liberei
concuranţe .
- Adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii
economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura
în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi
normelor stabilite în ansamblul sistemului economic .
9.3. Membrii bursei
Persoanele care se asociază în vederea constituirii unei burse de valori sau, în
cazul burselor de stat, cele autorizate în mod expres, dobândesc calitatea de membrii ai bursei,
calitate din care derivă o serie de drepturi şi obligaţii.
Principalul avantaj de care aceştia dispun este posibilitatea de a efectua direct
tranzacţii cu titluri pe piaţa respectivă; în general, acest drept are un caracter de exclusivitate,
numai membrii bursei putând efectua operaţiuni cu titlurile cotate pe piaţă. Accesul exclusiv
al membrilor la bursă este reglementat de exemplu în SUA, Japonia, Franţa, Olanda, Coreea
etc.
Sunt şi cazuri în care pot participa la bursă şi membri ai instituţiei, dar numai
membrii bursei beneficiază de toate avantajele pe care le oferă piaţa respectivă. În sfarşit, la
unele burse, de exemplu la Bursa din Toronto , pot acţiona pentru încheierea de tranzacţii şi
nemembrii ai bursei, dar nu pentru titlurile înscrise la cota oficială (prima piaţă ).
În ceea ce priveşte posibilităţilor de acces la calitatea de membru, există duoă
categorii de burse . În cazul celor închise, numărul de locuri este limitat şi un terţ nu poate
114
dobandi calitatea de membru decat dacă obţine un loc din partea unui titular. Aceasta este
situaţia la NYSE, care are 1366 de membrii (locuri), iar cel care doreşte să aibă acces la bursă
trebuie să obţină locul (prin moştenire, cumpărare, închiriere sau în alt mod ) . În cazul
burselor deschise, numărul de locuri nu este limitat prin actele constitutive , iar membrii se
împart, de regulă, în membri fondatori ( cei care au participat la formarea instituţiei) şi
membri asociaţi (cooptaţi ulterior). Aceasta este situaţia, de exemplu la Bursa de valori de la
Budapesta.
Accesul la bursă nu este încă reglementat numai de instituţia respectivă ; actele
normative privind piaţa financiară stabilesc o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de cei
care solicită calitatea de membru, aşa-numitele criterii de eligibilitate. Din acest punct de
vedere, în practica internaţională se întalnesc mai multe situaţii.
În unele ţări calitatea de membru al bursei poate fi dobândită atat de persoane
fizice cât şi de persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile legii ( de exemplu în Marea
Britanie, Germania, Olanda ); în alte ţări, nu pot fi membri ai bursei decat persoanele juridice
( Japonia ); în sfarşit, în alte cazuri, calitatea de membru revine revine în principiu unor
persoane fizice ( la NYSE ). La bursele de stat au calitatea de membri ai bursei persoanele
fizice autorizate, de regulă ca agenţi oficiali.
Dintr-un alt punct de vedere, accesul la piaţa bursieră poate fi deshis în egală
măsură societăţilor financiare şi băncilor (în ţările care au adoptat principiul băncii universale)
sau limitat exclusiv la societăţile financiare sau de bursă ( cazuri tipice : SUA şi Japonia ).
Există însă şi situaţii de acces indirect – de exemplu prin filiale – a intermediarilor financiari (
băncile ) la piaţa bursieră.
În cele mai multe ţări, pentru a fi elifăgibile la calitatea de membru şi a-şi
păstra această calitate firmele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii generale4:
- să primească o autorizaţie în acest sens de la organismul care reprezintă
calitatea pieţei ( de tipul SEC, din SUA ); pentru primirea licenţei respective, firma trebuie să
aibă în obiectul de activitate efectuarea de operaţiuni cu titluri financiare şi să dispună de
personal calificat în acest sens ;
- să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de natura şi mărimea
afacerilor pe care le desfăşoară, şi să prezinte garanţiile prevăzute de lege şi regulamentul
bursei;
- să contribuie la fondurile bursei în modalităţile şi volumul stabilite de
regulamentele acesteia;
4 Barbier A. Capital risqué, capital investissement et formation a l’entrepreneuriat, Université de la Réunion .
115
- să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi regulamentele bursei în
legătură cu negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor bursiere.
Din calitatea de membru izvorăsc o serie de drepturi, a căror întindere este
diferită de la o bursă la alta, dar care, în principal, constau în următoarele:
- dreptul membrului bursei de a fi prezent –direct sau prin reprezentanţi - în
incintă şi de a efectua operaţiuni bursiere, în cont propriu sau/şi pentru terţi;
- dreptul de a participa la elaborarea sau/şi modificarea statutului şi
regulamentului bursei;
- dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, inclusiv de a alege şi
a fi ales în organele de conducere.
În concluzie, accesul la tranzacţie de bursă este, în principiu posibil fie numai
pentru membrii instituţiei, fie - în cazul terţilor – numai în mod indirect, respectiv operaţiunile
sunt efectuate prin mijlocirea unui membru al bursei. Comisioanele pe care membrii
bursei le percep pentru aceste operaţiuni reprezintă venituri rezultate direct din calitatea de
membru .
9.3.1. Membrii afiliaţi ai bursei
Asociaţiile burselor au dreptul să admită în cadrul lor persoane care să opereze
într-o formă restransă faţă de valitatea de membru plin. În asemenea situaţiei, societăţile în
cauză sunt recunoscute ca membri afiliaţi. Calitatea de membru afiliat, ca şi cea de membru
plin nu este personală, ci este obţinută de firma pe care o reprezintă diferite persoane legal
împuternicite .
Membri afiliaţi plătesc o taxă care se fixează de Comitetul bursei. În cazul în
care aceştia nu îşi onorează plăţile, ei nu vor mai putea rămane membri afiliaţi ai bursei. În
cadrul Adunării Generale, membri afiliaţi nu au drept de vot, nu pot dispune de beneficii
pecuniare şi nici de a participa la distribuirea fondurilor constituite prin subscripţii sau alte
surse. Membrii afiliaţi au însă dreptul de a participa la Adunările Generale . Un număr de doi
membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a Comitetului asociaţiei, cand ordinea de zi
cuprinde probleme care ar putea să afecteze condiţiile contractuale sau diverse reguli şi
hotărari. În aceste cazuri, cei doi reprezentanţi au dreptul să voteze în problemele respective.
Fiecare membru afiliat plăteşte o cotizaţie anuală stabilită de organele de conducere a bursei,
care poate fi modificată de Comitetul bursei. Litigiile privind statutul, drepturile,
obligaţiile membrilor afiliaţi sau orice neanţelegeri care ar putea apărea şi nu sunt stipulate
116
expres în regulamentul de organizare şi funcţionare a bursei se prezintă Comitetului bursei, a
cărui decizie este definitivă.5
Asociaţia bursei poate admite ca diverse companii sau firme străine să
negocieze pentru clienţii lor titluri de valoare pe pieţele respective. Aceste firme, cand sunt
alese, devin membri afiliaţi străini. Ca şi în situaţiile menţionate, calitatea de membru afiliat
străin nu este personală, ci se acordă societăţii. Pentru a deveni membru afiliat străin, firmele
respective se propun de către un membru plin al asociaţiei .
Numărul membrilor afiliaţi străini este limitat prin Statutul bursei şi nu poate fi
depăşit. Membrii afiliaţi străini încheie tranzacţii numai prin intermediul membrilor plini ai
bursei. De asemenea, aceştia nu au drept de vot şi nu participă la beneficii sau distribuirea
unor fonduri .
9.4. Administrarea burselor
Potrivit practicii pe plan internaăţional, organizarea şi conducerea burselor de
valori – managementul bursei – se realizează diferit de la ţară la ţară şi chiar de la bursă la
bursă. Indiferent de caracteristicile particulare, se poate defini un model general al
managementului bursier, care include patru mari categorii de organisme: de decizie, de
execuţie, de consultanţă şi de control .
Organismele de decizie
Asociaţia bursei este formată din totalitatea membrilor acesteia. Ea este
condusă prin programul suprem, Adunarea Generală. Adunările generale se ţin ori de cate ori
este nevoie, dar cel puţin de două ori pe an , de regulă în cursul lunilor martie şi octombrie.
Adunarea Generală poate fi întrunită la cerea a cel puţin ¼ din totalul membrilor săi , sau a
Comitetului bursei. Adunarea Generală este constituită legal cu jumătate din numărul total al
membrilor. Dacă la prima convocare nu s-a întrunit majoritatea, se convoacă o nouă Adunare
Generală peste cel mult 10 zile, care lucrează statuar cu orice număr de prezenţi la şedinţă.
Adunarea Generală a bursei are următoarele atribuţii:
- alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi;
- alege secretariatul bursei şi pe secretariatul acesteia;
5 Dufloux C. Pieţe financiare, Colecţia Romexco (traducere), Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 111.
117
Preşedintele, vicepreşedintele şi secretariatul constituie Biroul Adunării
Generale :
- alege membri delegaţi în Comitetul bursei;
- alege membri care formează Comisia de arbitraj, în sarcina căreia intră
soluţionarea litigiilor;
- rezolvă şi soluţionează orice chestiuni privind organizarea şi funcţionarea
bursei;
În Adunarea Generală nu pot participa la vot decât membri plini care au o
vechime de cel puţin un an în Asociaţia bursei şi au plătit la zi cotizaţia aferentă. Face
excepţie Adunarea Generală de constituire a bursei.
În afară de Adunarea Generală ordinară, membrii bursei pot fi convocaţi pentru
Adunări Generale extraordinare. Această Adunare se convoacă la cerea unui anumit număr
de membri, prevăzut în statutul bursei sau în legea de organizare şi funcţionare a burselor din
ţările respective. În cerea de convocare trebuie să se menţioneze detaliat ordinea de zi şi
motivaţiile acesteia.
În cazul în care Comitetul bursei nu convoacă Adunarea Generală într-un
anumit număr de zile, semnatarii cererii pot convoca ei înşişi Adunarea Generală
extraordinară. Pe perioada între două Adunări Generale, îşi desfăşoară activitatea organismul
de conducere permanentă, prin intermediul Comitetului bursei. La unele burse, acest organism
poartă şi alte denumiri: Consiliul directorilor, Consiliul bursei , Comitetul guvernatorilor etc.
Organismele de execuţie
Aparatul executiv are în sarcină desfăşurarea normală a activităţii curente a
bursei de valori şi este format din angajaţii cu funţii de răspundere, precum şi de funcţionari
cu rol operativ.
Conducătorul organului de execuăie este Preşedintele bursei ( la unele burse
funcţia se numeşte Director general) şi este ales de Comitetul bursei şi aprobat de Adunarea
Generală. Preşedintele nu este membru al bursei. El este un funţionar, angajat prin contract de
management, pentru îndeplinirea deciziilor luate de Adunarea Generală şi Comitetul bursei.
Aparatul executiv poate fi completat cu unul sau mai mulţi vicepreşedinţi sau directori
excutivi, cu atribuţii strict delimitate prin regulementul de organizare şi funcţionare. Aparatul
executiv al bursei transpune în practică, prin activitatea sa curentă, hotărarile şi deciziile
Adunării Generale şi ale Comitetului bursei.
Organismele consultative
118
Organismele consultative ale unei burse de valori au rolul de asista şi consilia,
prin consultanţi de specialitate şi experţi, organele de conducere ale instituţiei. În practica
marilor burse se întalnesc următoarele tipuri de organisme, numite generic comitete.6
Comitetul de supraveghere, cu rol de a veghea la respectarea normelor şi
procedurilor legale şi regulamentare privind încheierea tranzacţiilor pe piaţa bursieră.
Comitetul pentru membri, care controlează modul de respectare a criteriilor şi
normelor stbilite pentru dobandirea, păstrarea şi pierderea calităţii de membru asociat, afiliat
sau afiliat străin ;
Comitetul pentru disciplină, care răspunde de respectarea normelor de etică şi
deontologie profesionlă a celor care desfăşoară activităţi în cadrul bursei, la cerea Comitetului
sau Adunări Generale;
Comitetul pentru introducerea pe piaţă a noi titluri de valore, a unor noi
operaţii bursiere, precum şi a unor inovaţii financiare;7
Comisia de arbitraj, formată din arbitrii desemnaţi de Adunarea Generală, care
au rol în soluţionarea litigiilor aferente activităţii din cadrul bursei.
Pe langă aceste comitetete permanente, Adunarea Generală poate dispune
constituirea de comitetete speciale, cu activitate pemanentă, periodică sau aleatoarie, pentru
rezolvarea unor probleme specifice .
Organismele de control
Controlul asupra activităţilor desfăşurate într-o bursă este asigurat de
organisme specializate, formate din personal calificat, cenzori, experţi, revizori contabili.
Organele de control lucrează în stransă colaborare cu Comitetul de supraveghere şi cu
Comitetul de disciplină şi răspund de activitatea lor în faţa Adunării Generale.
Personalul de control este format, fie din membri ai bursei, fie din membri ai
organismelor şi instituţiilor financiare centrale, ca reprezentanţi din partea statului.8
9.5. Structura funcţională şi ordinele de bursă
Rolul principal al unei burse de valori constă în faptul că permite, prin
confruntarea dintre cerere şi ofertă, stabilirea preţului la care se poate realiza maximul de
6 Basno C., Dardac N. Bursele de valori: dimensiuni şi rezonanţe social-economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 189.7 Duţescu A. Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 226.8 Monitorul Oficial nr. 210/1994 Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
119
tranzacţii cu titluri mobiliare. După cum au loc operaţiunile prin care se desfăşoară
confruntarea dintre investitori, se pot diferenţia două mari categorii de pieţe: piaţa ordinelor şi
piaţa speculaţiilor cu titluri.
Piaţa ordinelor este caracterizată de confruntarea între cerere şi ofertă, prin
operaţii directe de vânzare sau de cumpărare de la clienţii lor au rolul de a le transmite pe
piaţa bursieră şi de a realiza la preţul de echilibru care sa stabileşte în urma şedinţelor
bursiere.
Piaţa speculaţiilor cu titluri este caracterizată prin faptul că intermediarii
dispun, în vederea dirijării pieţei unuia sau altuia din titluri, de o gamă largă de preţuri, de
vânzare sau cumpărare, în interiorul cărora se angajează să realizeze contrapartida ordinelor
primite. Diferenţa între cele două preţuri constituie, în acelaşi timp, beneficiul propriu, dar şi
riscul unei pierderi.
Intermediari pot deţine portofolii proprii de valori, în vederea echilibrării
pieţei. De asemenea, pieţele bursiere se pot distinge prin modalitatea de realizare a
echilibrului între cerere şi ofertă : globală, într-o singură şedinţă de bursă (metoda fixingului )
sau eşalonată în timp, prin tranzacţii parţiale şi succesive în mai multe şedinţe de bursă
( metoda pieţei continuie ).9
După modalitatea livrării şi lichidării valorilor negociate se pot distinge: piaţa
în numerar ( cu livrare şi lichidare imediată) destinată atragerii micilor economii ale
populaţiei şi piaţa la termen (cu livrare şi lichidare cu scadenţă pană la o lună). Aceasta din
urmă este destinată, în mod special, fie speculaţiilor bursiere, fie ordinelor importante,
calitativ şi cantitativ, aparţinând marilor investitori.
În ultima vreme, piaţa la termen a cunoscut o importanţă, prin apariţia şi
dezvoltarea pieţei cu reglare lunară, unde aceleaşi valori sunt cotate după aceleaşi proceduri.
Indiferent de tipul de piaţă sau de operaţia bursieră specifică, un titlu mobiliar trebuie să
parcurgă o succesiune de etape distincte: introducerea de piaţă, lansarea ordinelor de
vânzare/cumpărare, executarea operaţiunilor de livrare şi lichidarea.
Ordinele de bursă : negocierea valorilor mobiliare presupune transmiterea
ordinelor de bursă ale clienţilor către agenţi de schimb. Un ordin de bursă presupune
precizarea următorilor parametri: sensul operaţiuni ( vanzare sau cumpărare ), numărul şi
caracteristicilor valorilor mobiliare ce se vor negocia, modul de negociere a acestora şi cursul
la care ordinul trebuie executat. Din punct de vedere al cursului indicat de client, ordinele de
bursă pot fi de mai multe tipuri.
9 Fota C., Roşu-Hamzescu I., Bursa la îndemâna întreprinzătorului, Editura MONDO-EC.
120
Ordinul cel mai bun este acela care nu comportă nici o indicaţie de curs. Dacă
el parvine intermediarului înanite de deschiderea şedinţei bursei, trebuie să fie executat în
totalitate la primul curs cotat. Dacă ordinul nu poate fi executat decat parţial, din cauza unei
partide insuficiente, se pot opera reduceri ale cererii sau ale ofertei, cu acordul organismelor
abilitate. Dacă ordinul parvine în cursul şedinţei bursiere el este executat imediat după
recepţie, în funcţie de posibilităţile pieţei.10
Ordinul la curs limitat este considerat ca o indicaţie maximală, dacă se referă la
o operaţiune de cumpărare, şi ca o indicaţie minimală, dacă se referă la o operaţiune de
vanzare. Dacă limita fixată de clientul care inaintează ordinul este egală cu cursul cotat,
ordinul nu poate fi exacutat sau este realizat numai parţial, deoarece numărul de titluri
negociate la acest curs poate fi insuficient pentru o tranzacţie totală .
Ordinul la curs limitat, cu menţiunea <<stop>>. Un ordin de vânzare <<stop>>
devine un ordin cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs
egal sau inferior limitei indicate de client . Un ordin de cumpărare <<stop>> devine un ordin
cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs egal sau superior
limitei indicate de client. Ordinele <<stop>> au fost create pentru a limita pierderile
riscate de un client în cazul schimbării bruşte a tendinţei pieţei ( în engleză - stop loss” –
opreşte pierderea) şi se pot dovedi extrem de periculoase pe pieţele în care activitatea se
restrange brusc. De exemplu, aceste ordine sunt parţial responsabile de criza bursieră pe piaţa
americană, din octombrie 1987.
Cotarea titlurilor mobiliare
Cotarea unui titlu este operaţia de determinare a cursului acestuia în cardul
unei şedinţe bursiere prin confruntarea liberă, în acelaşi moment, a ordinelor de cumpărare cu
cele de vanzare , referitoare le un anumit titlu.
Operaţia de cotare este complexă şi are rolul de a stabili acel curs care să nu
poată fi contestat de nici un client. Altfel spus, un curs care să permită execuţia nu numai a
tuturor ordinelor “la cel mai bun”, dar şi a irdinelor de cumpărare limitate la un curs inferior,
precum şi a celor de vanzare limitată la un curs superior.11
Acest principiu simplu, dar fundamental, nu este întotdeauna uşor de aplicat,
mai ales cand piaţa respectivului titlu este îngustă sau a fost dezechilibrată, într-un sens sau
altul, printr-o cerere care depăşeşte cu mult oferta sau invers. Pe de altă parte, problema
10 Băileşteanu Gh. Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, ediţia a doua, Editura Mirton, Timişoara, 1998, pag. 166.11 Frâncu M. Piaţa de capital, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, pag. 269.
121
cotării trebuie rezolvată într-un moment cand titlul este cotat potrivit metodei cursului unic,
constatat pe parcursul şedinţei de fixing.
Metodele de cotare care se aplică, în sensul obişnuit, la bursele oficiale, cunosc
o diversitate destul de restransă. Chiar dacă în ultimii, ani, tehnicxa de calcul a pătruns
puternic în toate sectoarele bursei de valori , metodele clasice au încă o importanţă deloc de
neglijat .
Imaginea clasică a unei şedinţe de bursă este aceea a unei adunări a
intermediarilor, care discută între ei, cu voce tare şi gesturi cabalistice, pană la momentul în
care au ajuns la un consens asupra cursului oficial. Modalitatea confruntării directe, psihice şi
fizice, dintre agenţii de schimb, este încă cea mai utilizată la marile burse. Ea are însă limitele
sale, mai ales în cazurile în care afluxul de ordine de bursă sau dezechilibrul pieţei conduc la
imposibilitatea de a ajunge la o concluzie, numai prin confruntări verbale, intrand într-un
punct mort ( loc îngust ). În asemenea circumstanţe , se poate recurge la două procedee, de
altfel apropiate, care permit deliberarea negocierilor şi derularea licitaţiilor. Pe de altă parte,
progresul informatic a condus la posibilităţi suplimentare de derulare a operaţiunilor de cotare
, utilizate în paralel, pe diferite pieţe bursiere. Metodele de cotare cele mai cunoscute
sunt următoarele:
a. Cotarea prin strigare constă în reuniunea reprezentanţilor societăţilor de
intermediere, care confruntă verbal ofertele de vanzare şi cumpărare rezultate din ordinele
primite, pană în momentul în care se poate stabili un echilibru . Pentru a evita orice
neanţelegere în zgomotul care stăpaneşte , de regulă zona respectivă de cotare, ordinele
verbale sunt însoţite de mişcări ale braţelor şi degetelor, în vederea transmiterii sensului
intervenţiei sale –vanzarea sau cumpărarea –precum şi numărul de titluri negociat. Un
reprezentant al intermediarilor numit coteur , înscrie pe o tablă, succesiv, cursul în jurul cărora
au loc discuţiile şi le şterge în momentul în care se stabileşte un curs de echilibru, pe care îl
subliniază cand acesta devine cursul cotat (sub rezerva existenţei vreunei erori, recunoscute şi
corijate instantaneu ). Şedinţa se poate continua, avand în vedere manifestarea unor noi ordine
, primite după cotarea primului curs şi ţinand cont, bineînţeles de ordinele existente deja în
carnetul agenţilor de schimb la deschiderea şedinţei, dar neexecutate la primul curs. Cotarea
prin strigare este utilizată pentru toate valorile înscrise la bursa oficială.
B. Cotarea prin opoziţie constă în centralizarea, într-un caiet, deschis special
pentru fiecare titlu, a diferitelor cursuri limitate pentru care există ordine de vanzare sau de
cumpărare. Acest mecanism răspunde esenţial activităţii a două categorii de persoane:
coteurul, care este angajat al Camerei Sindicale a Agenţilor de Schimb şi care deţine caietul
122
de sarcini , şi specialistul, căruia i se încredinţează cotarea respectivului titlu. Caietul este
stabilit de către coteur pe baza fişelor ce îi sunt comunicate în fiecare dimineaţă de agenţii de
schimb, numite şi fişe de opoziţie. Cuvantul <<opoziţie>> derivă din faptul că agenţii de
schimb, au primit ordine de cursuri limitate şi cărora li se indică să facă opoziţie la cotarea
unui curs care nu le-ar permite să găsească contrapartidă, pe de o parte, la ordinele de vanzare
petrecute de un curs inferior sau pe de altă parte, la ordinele de cumpărare petrecute la un curs
superior.12
Ca şi la metoda cotării prin strigare, funcţionarii agenţilor de schimb se
străduie, înainte de începerea şedinţei, să găsească contrapartidă pentru ordinele la cursul “cel
mai bun” primite. Ei nu recurg decat după aceea la specialist. Acesta din urmă, de la
sosirea sa în bursă, primeşte ordinele privitoare la titlul de care se ocupă şi declanşează rapid
cotarea, adică aplică rezolvarea cererilor şi ofertelor la cursul “cel mai bun” rămanandu-i apoi,
în general, un sold debitor sau creditor de ordine.13 Examinează apoi limitele fixate şi
cercetează carnetele intermediarilor, pentru a cunoaşte numărul de ordine de vânzare şi
cumpărare deţinute, la diferite cursuri înscrise în caietul de cotare. După ce cursul a fost cotat,
caietul nu poate conţine decat limite de cumpărare inferioare sau egale cursului cotat şi limite
de vanzare inferioare sau egale cu cursul cotat.
c. Cotarea prin fişet este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare
titlu, toate ordinele de vânzare/cumpărare, într-un “fişet” plasat la o societate de intermediere,
desemnată ca “specialistă” în respectivul titlu. Fiecare membru al Societăţii Burselor are în
sarcină centralizarea ordinelor privitoare la un titlu, căruia îi asigură cotarea zilnică în
şedinţele de bursă.
Funcţionarul societăţii “specialiste” face publice , la începutul şedinţei de
cotare, toate ordinele depuse în “fişet”, adăugand pe acelea care nu au putut fi executate şi
sunt încă valabile, după care determină cursul oficial după aceeaşi metodologie .
d. Cotarea prin urnă este similară precedentei , cu diferenţa că ordinele de
vânzare /cumpărare sunt centralizate de Societatea Burselor însăşi şi nu de o societate anume.
Această modalitate de cotare se aplică în cazuri excepţionale , atunci cand piaţa unui anumit
titlu ridică probleme deosebite şi se face apel la decizii care pot ieşi din metodologia normală
de cotare. Toate ordinele sunt depuse într-o “urnă” la sediul Societăţii Burselor, care fixează
cursurilor valorilor negociate şi îşi rezervă dreptul de a practica diferenţe de curs şi/sau
procentaje de reducere, diferite de limitele normale.
12 Ghilic-Micu B. Bursa de valori, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 299.13 Vâşcu T. Pieţe de capital şi operaţiuni de bursă. Lucrări practice şi studii de caz.
123
e. Cotarea prin calculator. Metoda cotării prin strigare este, în general,
satisfăcătoare. Fiecare intermediar păstrează secretul ordinelor pe care le deţine şi nu le face
publice decat la momentul în care cursul cotat îi permite excutarea acestora. Metoda se
pretează marilor burse, dar reclamă personal calificat, spaţiu de negociere şi rezistenţă la
stress. Metoda prin fişet este o metodă bazată pe acte scrise şi este adoptată, în general, de
bursele de mărime medie şi mică. Supleţea acesteia îi conferă un caracter mai economic, ca
timp, energie şi costuri, decat precedenta. În caelaşi timp, este nesatisfăcătoare, pentru că o
singură persoană deţine, la un moment dat, toate ordinele de bursă şi, deci, toate datele pieţei
privitoare la un titlu.14
Introducerea sistemelor informatice în acţiunea de recepţie, stocare şi
transmitere a ordinelor permite, teoretic, nominalizarea progresivă a metodelor clasice
prezentate, prin afişarea permanentă, pe monitor, a ordinelor şi determinarea automată a
cursului oficial. Acest lucru este însă , de cele mai multe ori, recomandabil pentru
intermadiarii care nu doresc transmiterea globală a ordinelor, preferând realizarea acestora pe
loturi , după cum este mersul pieţei. Procedura de cotare asistată de calculator presupune o
transparenţă totală a operaţiunilor bursiere, lucru recomandabil pentru anumite segmente de
intermediari. Pe de altă parte, cotarea prin calculator reclamă existenţa unei pieţe continue, în
care ordinele de vanzare şi cumpărare se manifestă permanent şi pentru care se calculează
cursul de echilibruca urmare a unei succesiuni de cursuri intermediare, pe întreaga durată a
zilei. Pentru a evita ca discontinuităţile primirii ordinelor să nu antreneze blocări ale cotării
sau, mai grav, ecarturi aberante, există specialişti care asigură permanent contrapartide, prin
procedee concurenţiale .
Exeperianţa pieţelor continue asistate de calculator a condus la implementarea
metodei la marile burse ale lumii, de la un număr redus de titluri, pană la informatizarea
completă a burselor ( de exemplu, NASDAQ, în SUA).
Operaţiunile de bursă
Operaţiunile de bursă reprezintă tranzacţiile de vanzare şi/sau cumpărare a
titlurilor de valoare, precum şi modalitatea mobilizării /disponibilizării fondurilor băneşti
corespunzătoare, după stabilirea cursului oficial, prin procedurile de cotare. După cum are loc
realizarea contractelor încheiate, se disting mai multe categorii de tranzacţii: la vedere, la
terman sau condiţionale .
Operaţiunile la vedere, sau în numerar, presupun, aşa cum le indică şi
14 Becour J. C. L’estimation des risques de l’entreprise, C.N.A.M. Paris, 1990, pag. 114.
124
sau cu o amanare de cateva zile. Operaţiunile cu reglare imediată sunt singurele posibilităţi de
a intervenii atat pe piaţa oficială, cat şi pe cea secundară sau terţiară. Derularea operaţiunilor
la vedere include următoarele etape:
- înaintarea ordinelor de bursă (vanzare sau cumpărare) agenţilor de scimb;
- centralizarea tuturor ordinelor referitoare la un anumit titlu de către
specialist ;
- stabilirea cursului de vanzare/cumpărare, după una din metodologiile
prezentate ;
- comunicarea nivelului cursului cotat la închiderea şedinţei;
- executarea ordinelor;
- reglarea ordinelor, imediat sau într-o perioadă scurtă, prin livrarea titlurilor
de către vanzători şi încasarea contravalorii de la investitori .
Paralel cu piaţa reglării imediate, există şi forma pieţei la terman. În timp ce
aceasta din urmăeste destinată investitorilor importanţi – fie pentru speculaţii, fie pentru
ordine provenite de la mari clienţi instituţionali – piaţa cu reglare imediată este destinată, cu
predilecţie, categoriilor largi ale populaţiei, care îşi investesc micile economii şi doresc
reglarea lor imediată, fără amanare.
În ultimul deceniu, marile burse au instituţionalizat o formă particulară a pieţei
la termen, şi anume piaţa cu reglare lunară, în care aceleaşi valori mobiliare sunt cotate
potrivit aceloraşi proceduri. Pe această piaţă, toate valorile cotate, prin cotităţiile de negociere
(numărul minim de titluri, sau multiplu de acesta ), sunt în mod egal obiectul unei cotaţii în
numerar , distinctă şi simultană.
Operaţiunile la teren sunt operaţii bursiere ale căror condiţii de executare sunt
fixate încă din ziua negocierii, dar reglarea lor şi lichidarea titlurilor sunt reportate la o dată
ulterioară , numită dată de lichidare.15 Data de lichidare are loc o singură dată pe lună, de
obicei în a şasea şedinţă bursieră înaite de sfarşitul lunii calendaristice în care s-au emis
ordinele.16
Operaţiile ulterioare, cum sunt : reporturile, livrarea titlurilor, reglarea în
numerar etc., se efectuează în zilele următoare . De obicei se face distincţie între operaţiunile
ferme care se realizează direct pentru valorile înscrise la cota oficială cu reglare lunară şi
operaţiunile condiţionale, care permit achiziţionarea sau cedarea dreptului de a cumpăra sau
vinde respectivele titluri .
15 Gradu M. Tranzacţii bursiere, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pah. 203.16 Vâşcu T. Pieţe de capital şi gestiunea portofoliilor, Editura A.S.E., Bucureşti, 1999, pag. 119.
125
Operaţiunile la termen condiţionat includ operaţiunile cu primă şi operaţiunile
cu opţiuni. Diferenţa între acestea şi cele la termen ferm constă în faptul că executarea
contractelor la termen condiţionat se realizează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
corespunzătoare interesului clienţilor care emit ordinele de bursă. În acest mod clienţii se
asigură contra riscurilor de a pierde, nefiind obligaţi să suporte diferenţele de curs, în cazul în
care tendinţa pieţei este contrară sensului speculaţiei ordonate .
Prima constituie suma care trebuie plătită vanzătorului, în cazul renunţării la
un contract de cumpărare de titluri, sub rezerva anulării contractului, în caz de condiţii
nefavorabile. Cumpărătorul se implică la bursă, în speranţa creşterii în viitor a cursului
titlurilor de cumpărare – speculaţie a la hausse. Aceasta stabileşte o dată scadentă, care poate
fi, la limită, data de lichidare şi care se numeşte ziua de scadenţă a primelor. Din acest
moment , dacă nivelul cursurilor nu a urmat suficient de mult, în raport cu preţul la care se
adaugă cheltuielile bursiere.
Preţul asigurării este inclus în cursul de cumpărare stabilit prin contractul
iniţial. Acesta se numeşte cursul primei şi este, în general, superior operaţiunilor la termen
ferm. Ecartul între cele două preţuri – ecartul primei – variază în funcţie de raportul între
cerere şi ofertă . Operaţiunile cu primă formează o piaţă a primelor, care coexistă cu piaţa la
termen ferm şi pe care cotarea are loc prin strigare .
Ridicarea titlurilor cumpărate sau, în caz de anulare a contravtului, vărsarea
primelor se realizează în ziua de scadenţă a primelor, care poate coincide cu una din
următoarele date:
- ziua de scadenţă a primelor, din luna curentă ;
- ziua de scadenţă a primelor, într-una din următoarele două luni .
Scadenţa fixată la trei luni de la contract oferă avantajul speranţei unui caştig
mai mare decat de la o lună sau mai puţin. De aceea, valoarea primelor creşte direct
proporţional cu durata scadenţei.
O altă posibilitate de a varia costul operaţiilor cu primă, în funcţie de scadenţă,
constă în modificarea nu numai a cursului primelor, ci şi a sumei totale a acestora, prin
stabilirea unei rate a primei, adică procentajul care va fi vărsat în cazul rezilierii contractului.
Cumpărarea unei prime la nivel minim implică riscuri mult mai reduse decat
cumpărarea la nivel maxim. De aceea, este normal ca ecartul între prime să fie mai mare. În
acest sens, primele la nivel minim costă mai scump decat primele la nivel maxim şi, în plus,
rata primelor şi cursul acestora sunt invers proporţionale .17
17 Bernard M. La bourse et ses acteurs, Editura Dunod, Paris, 1997, pag. 216.
126
Problema pe care o ridică participanţii pe piaţa operaţiunilor cu primă este
alegerea corectă a nivelului primei şi a datei scadenţei. Operaţiunile cu primă nu sunt atractive
dacă variaţiile de curs prognozate pe piaţa operaţiunilor la termen ferm sunt suficiente pentru
a compensa diferenţa dintre prime şi cheltuirlile de cumpărare şi de vanzare de titluri,
obţinandu-se un profit net acceotabil pentru cel care speculează la bursă. În cazul alegerii unei
operaţiuni cu primă, stabilirea nivelului acesteia depinde de probabilitatea ca nivelul cursului
unui titlu să urce în viitor. Dacă investitorul are certitudinea creşterii cursului, nivelul primei
alese va fi cel maxim, astfel, va alege nivelul maxim .
Alegerea datei scadente este mai uşoară : chiar dacă ecartul primelor este în
creştere, se va alege de obicei o scadenţă cat mai îndepărtată, crescand proporţional şi şansele
de caştig. Cel mai greu este de ales momentul lansării ordinului de bursă, deoarece, deşi este
posibibilă prognozarea tendinţei pieţei bursiere, este dificil să se stabilească exact momentul
producerii fenomenului prevăzut .
De aceea, o scadenţă îndepărtată la maxim posibil cuprinde o perioadă de timp
mai mare, în care tendinţa dorită se poate întampla .
Atitudinea investitorilor pe piaţa operaţiunilor cu primă este bazată şi poe
determinarea unui curs de referinţă, numit piciorul primei. Acesta este egal cu diferenţa între
cursul de cumpărare (ecartul primei şi cheltuielile de vanzare/cumpărare aferente) şi valoarea
primei, majorată cu costul abandonării contractului. În cazul în care cursurile sunt cotate sub
piciorul primei, investitorul va anula contractul de cumpărare şi va plăti prima. În caz contrar,
acesta va continua contractul.
Cumpărarea de prime la nivel maxim, urmată de vanzarea lor la nivel minim.
Deoarece costul primelor la nivel maxim este mai redus decat la nivel minim, este relativ mai
uşor de realizat operaţiunea, cu un ecart al cursurilor suficient de mare pentru a permite, dacă
primele sunt ridicate, compensarea cheltuielilor de cumpărare şi vanzare a titlurilor şi
obţinerea unui profit net .
Cumpărarea de prime la nivel minim, urmată de vanzarea lor la nivel maxim.
O asemenea operaţiune este mai dificil de realizat decat precedenta deoarece cursurile
primelor minime sunt superioare celor maxime. Însă, dacă o creştere a cursurilor pe piaţa
condiţională permite realizarea operaţiunii, investitorul este asigurat de obţinerea unui profit
minim , cel puţin egal cu diferenţa între rata primelor la nivel minim. În măsura în care este
posibilă vanzarea la termen ferm cu un profit superior acestui ecart , operaţiunea descrisă nu
este recomandabilă.
127
Cumpărarea primelor la dublu. De regulă, investitorii nu cumpără niciodată o
singură cotitate de prime, ci cel puţin două. Dacă investitorul nu vrea să angajeze fonduri
băneşti prea mari, el va lega un nivel minim. Astfel, investiţiile sale nu vor fi considerabile şi,
deci, nici riscurile de pierdere nu vor fi mari. În cazul în care cursurile au tendinţă de
creştere , el va putea vinde relativ repede jumătate din titlurile cumpărate cu primă, realizand
un profit suficient pentru a acoperi pierderile riscate pentru cealaltă jumătate, prin
abandonarea contractului. Plecand de la ceastă vanzare, investitorul va beneficia de toate
avantajele operaţiunii cu primă, fără a suporta şi riscurile respective. Pe de altă parte, este
posibil ca jumţtate din contractul de cumpărare de prime să fie acoperit de vanzarea la nivel
maxim.
Operaţiunile pe bază de opţiune. Prin opţiune se înşelege plata prealabilă a
unui drept de opţiune la încheierea sau abandonarea unui contract . Părţile contractante convin
asupra unei operaţiuni pe piaţa la termen a cărei realizare este lăsată în stare de suspensie .
Cumpărătorul unei opţiuni va putea confirma sau abandona contractul , în funcţie de dorinţa
sa în timp ce vanzătorul opţiunii acceptă, din start, să se supună alegerii cumpărătorului
contrapartidă, vanzătorul primeşte preţul opţiunii. Pe piaţa opţiunilor există două tipuri:
opţiuni de cumpărare şi opţiuni de vanzare .
Opţiunile de cumpărare presupun achiziţionarea unui drept ferm de cumpărare
a unui titlu asupra căruia se revendică opţiunea, într-o cantitate şi la un curs dinainte stabilite.
Cursul la care se încheie contractul este cursul la termen ferm, din momentul semnării
contractului. Vanzătorul opţiunii se supune eventualităţii unei operaţiuni de vanzare fermă .
Opţiunile de vanzare presupun achiziţionarea unui drept de vanzare fermă a
unor titluri. Cantiotăţile şi cursul titlurilor se stabilesc în aceleaşi condiţii ca la opţiunea de
cumpărare. Existenţa acestor tipuri de operaţiuni constituie, în primul rand, o piaţă specifică,
superioară celei a operaţiunilor cu primă. Ele permit speculaţii la bursă, fără a comporta
riscuri prea mari şi pierderi nelimitate, necesitand tehnici bursiere relativ simple.
În al doilea rand, un alt avantaj al pieţei opţiunilor este durata valabilităţii
contractelor. Dreptul de opţiune poate fi negociat pentru noi date de scadenţă diferite: data de
scadenţă a primelor din luna curentă încheierii contractului şi datele de scadenţă a primelor
din următoarele opt luni bursiere.
Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri
mai ridicate decat la operaţiunile cu prime a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni bursiere.
Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri mai ridicate decat
la operaţiunile cu prime, a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni. Prin scadenţă nu de poate
128
înţelege o dată impusă pentru realizarea contractului , ci o dată limită, de la care dreptul
asupra opţiunii nu mai poate fi exercitat de deţinătorul ei. Înainte de această dată limită ,
cumpărătorul opţiunii poate lua o decizie în oricare din perioadele de lichidare bursieră.
Preţul unei opţiuni nu este fixat dinainte, cum se întamplă la operaţiunile cu
primă. Aceasta variază conform tendinţei pieţei bursiere şi este influenţat, în particular, de
următorii factori: data scadenţei, care conduce la creşterea preţului cu cat scadenţa este mai
îndepărtată ; natura titlului, care influenţează creşterea preţului, în măsura în care variaţia
cursurilor sale este mai semnificativă; tendinţa generală a pieţei influenţează direct
proporţional preţul opţiunii , mai ales dacă evoluţia respectivului titlu este pozitivă.18
9.6. Bursa de Valori Bucuresti
Activitatea bursiera in tara noastra dateaza din anul 1839, prin intemeierea
burselor de comert. La 1 decembrie 1882 a avut loc deschiderea oficiala a Bursei de Valori
Bucuresti (BVB), iar peste o saptamana a aparut si cota bursei, publicata in Monitorul Oficial.
De-a lungul existentei sale, activitatea bursei a fost afectata de evenimentele
social-politice ale vremii (rascoala din 1907, razboiul balcanic 1912-1913), bursa fiind inchisa
apoi pe perioada primului razboi mondial. Dupa redeschiderea sa, a urmat o perioada de 7 ani
de cresteri spectaculoase, urmata de o perioada tot de 7 ani de scadere accelerata. Activitatea
Bursei de Efecte, Actiuni si Schimb se intrerupe in anul 1941, moment in care erau cuprinse
la cota bursei actiunile a 93 de societati si 77 de titluri cu venit fix (tip obligatiuni).
Dupa o intrerupere de 5 decenii, Bursa de Valori Bucuresti a fost reinfiintata in
anul 1995, prima zi de tranzactionare fiind 20 noiembrie 1995, zi in care s-au
tranzactionat 905 actiuni a 6 societati cotate. Din momentul redeschiderii, bursa a
cunoscut o dezvoltare continua. La acest moment numarul societăţilor listate este în jur de
70; printre acestea se numără societăţi importante în economia naţională, precum SNP
Petrom, Banca Romana pentru Dezvoltare, cele 5 Societati de Investitii Financiare, Banca
Transilvania, etc.
Elemente juridice: funcţionarea Bursei de Valori din Bucureşti, ca şi a pieţei de
capital din România, e reglementată prin Legea numărul 297 din 28 iunie 2004,
promulgată prin Decretul Preşedintelui României, numărul 517/2004 şi publicată în
Monitorul Oficial al României numărul 571 din 29 iunie 2004. Legea abrogă Ordonanţele
18 Bistriceanu Gh., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,Adochiţei M., Negrea E. 2000, pag. 316.
129
Guvernului numerele 24/1993 şi 20/1998, Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
numerele 26, 27, 28 şi 165/2002, Legile 512, 513 şi 525/2002 şi Legea 266/2004.
Totodată prin Legea 297 din 28 iunie 2004 se modifică şi Legile 31/1990 şi 133/1996,
precum şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului numărul 54/1998 şi respectiv numărul
25/2002.
Legea 297/2004 a fost ulterior modificată şi completată prin Legea numărul 208/2005
(modifică articolul 285, alineatul (2)), Ordonanţa Guvernului numărul 41/2005 (privind
reglementarea unor măsuri financiare) şi Legea numărul 97/2006 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului numărul 41/2005.
Cotarea ("admiterea") unei valori mobiliare la Bursa de Valori reprezintă o
recunoaştere a activităţii eficiente a societatii emitente, datorită unor criterii ce trebuie
indeplinite in vederea cotarii, criterii ce se refera la emisiunea de valori mobiliare, gestiunea
societatii emitente, activitatea desfasurata, informarea investitorilor, etc. Cotarea se poate face
la categoria I sau la categoria a II-a.
Numita si categorie de baza, categoria I necesitand indeplinirea unor criterii
suplimentare de catre emitenti, printre care se mentioneaza desfasurarea unei activitati
profitabile in ultimii doi ani. In acest mod, societatile cotate la bursa de valori sunt impartite
in doua categorii , oferind investitorilor un prim criteriu de apreciere a eficientei acestora.
Pe langa aceasta recunoastere a activitatii lor eficiente, pentru societatile
emitente, cotarea aduce si alte avantaje. Ne referim in primul rand la un avantaj legat de
imaginea si publicitatea societatilor cotate - acestea beneficiind de o mediatizare intensa si
devenind cunoscute in opiniei publice si comunitatii de afaceri, in randul carora se afla
potentialii clienti si actionari ai societatilor. Un alt avantaj se refera la registrul actionarilor,
care este tinut in mod exact si la zi de catre sistemul informatizat al bursei de valori,
nemaifiind necesara tinerea acestuia de catre societatea emitenta.
Prin sistemul electronic de tranzactionare al BVB se tranzactioneaza si
actiunile de pe piata valorilor mobiliare necotate. Aceasta este o sectiune speciala a bursei pe
care se tranzactioneaza actiuni ce au fost retrase de la cota bursei (datorita evolutiilor slabe, la
cerere, etc) dar care se tranzactioneaza in continuare prin intermediul Bursei de Valori. Aceste
societati nu mai sunt considerate cotate la bursa, iar tranzactionarea actiunilor lor implica
riscuri mai mari.19
9.7. Bursa Electronica Rasdaq
19 xxx Colecţia „Bursa” 2004 – 2007.
130
Pe RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated
Quotations), sunt tranzacţionate valorile mobiliare neincluse la Cota Bursei de Valori. Prima
zi de tranzacţionare pe piata Rasdaq a fost 1 noiembrie 1996, cand s-au tranzacţionat acţiunile
a 3 societăţi.
Acţiunile listate pe această piaţă sunt rezultate în urma procesului de
privatizare in masa, ce a dus la o crestere exploziva a numarului de societati tranzactionate (in
prezent in jur de cateva mii). Desigur, datorita conditiilor specifice pietei romanesti, numai un
numar redus al acestora (de ordinul sutelor) se tranzactioneaza regulat si au o piata ordonata a
valorilor mobiliare. In ultimii ani au existat si inceputuri timide de listare pe Rasdaq a unor
societati private infiintate dupa 1989.
Societatile listate pe piata Rasdaq sunt impartite in trei categorii dupa sistemul
utilizat de bursa de valori: Categoria I, Categoria a II-a si Categoria de baza. Inainte aici s
eputeau gasi Informatii suplimentare despre Rasdaq insa de cand este sub administrarea bvb
informatii despre ambele piete se afla pe site-ul oficial al Bursei de Valori Bucuresti.
Aceasta include si informatii destul de detaliate despre actiunile tranzactionate
pe aceasta piata.
9.8. Tranzactionarea acţiunilor şi obligaţiunilor
Tranzacţionarea acţiunilor cotate nu se realizează direct de catre deţinătorii
acestora, ci numai prin intermediul unor societati specializate numite Societati de Servicii de
Investitii Financiare (SSIF). Va trebui sa selectati o asemenea societate prin care sa derulati
tranzactiile. Lista completa a SSIF se gaseste pe site-urile oficiale ale BVB si Rasdaq. Pentru
a tranzactiona actiuni pe una sau ambele piete organizate, trebuie parcurse urmatoarele etape:
- se selecteaza un numar de societati de servicii de investitii financiare, in
functie de reputatia acestora in piata, proiectele derulate, recomandari, etc;
- se ia legatura cu aceste societati prin telefon si se clarifica anumite aspecte
referitoare la: nivelul comisioanelor percepute, suma minima necesara pentru deschiderea
unui cont, posibilitatea transmiterii de ordine prin telefon, etc;
- odata aleasa o societate si stabilita o intalnire, se va lua legatura la sediul
acesteia cu o persoana autorizata (numita broker) si se va depune o suma de bani initiala
131
pentru realizarea tranzactiilor (proces numit "deschidere de cont"). Suma poate fi depusa in
numerar sau transferata prin virament bancar;
- in continuare, in suma banilor disponibili in cont la SSIF, se vor lansa ordine
de cumparare si vanzare de actiuni, telefonic sau la sediul societatii. Societatea de
interdmediere va prezenta periodic un raport ("extras de cont") asupra tranzactiilor efectuate si
asupra situatiei numerarului din cont precum si informatii cu privire la societatile cotate
(sumarele tranzactiilor, analize, etc).
Principalele tipuri de ordine de vanzare/cumparare sunt:
- la pretul pietei: actiunile sunt vandute/cumparate la pretul existent pe piata,
format prin cerere si oferta;
- la pret limita - prin care cel care tranzactioneaza actiuni specifica brokerului
un anumit pret limita de efectuare a tranzactiei: un pret minim de vanzare sau un pret maxim
de cumparare. Exemplu: "Cumparati 1000 actiuni nu mai scump de 0.5000 RON/actiune".
Comisioanele percepute de societatile de servicii de investitii financiare se
aplica tuturor tranzactiilor de cumparare si de vanzare a actiunilor. Nivelul comisionului este
de regula intre 0,50% si 2,00% si depinde de valoarea tranzactiilor. De regula, nu se percep
comisioane pentru operatiile cu numerar (depuneri de numerar), desi pot exista exceptii, iar
numerarul depus la SSIF nu este purtator de dobanda.
Preschimbarea certificatelor de actionar in bani
Preschimbarea certificatelor obtinute in cadrul procesului de privatizare in bani
se realizeaza tot la sediul unei societati de servicii de investitii financiare, prin vanzarea
actiunilor detinute prin acesta.
In acest caz, se completeaza un formular la sediul societatii, urmand ca aceasta
sa efectueze vanzarea actiunilor de pe certificat si sa va transmita banii obtinuti din vanzare,
percepand un comision.
Cu alte cuvinte, banii nu sunt incasati pe loc, ci numai dupa vanzarea efectiva
pe piata a actiunilor (si in numai in cazul in care aceasta vanzare se realizeaza in termenii
conveniti). Tineti cont si de pretul limita de efectuare a tranzactiei pe care il specificati. In
cazul in care pretul (cursul de vanzare a actiunilor) de pe piata este mult inferior pretului
specificat de dvs., este posibil sa nu existe nici un cumparator interesat de actiunile dvs, si
preschimbarea certificatului in bani sa nu se poata realiza.
De asemenea exista posibilitatea ca societatea la care dvs. aveti actiuni sa nu
fie inca cotata pe nici una din piete sau sa fie suspendata (temporar) de la tranzactionare din
132
anumite motive, cazuri in care trebuie sa asteptati (re)inceperea tranzactiilor cu actiunile
respective.
Preschimbarea certificatului de actionar in bani prin intermediul unei SSIF este
modul corect si legal de efectuare a acestei operatii. Nu puteti vinde certificatul
dumneavoastra in mod direct unei alte persoane, pe de o parte pentru ca nu este legal, iar pe
de alta parte pentru ca oricum ati obtine un pret mai bun la o SSIF (cel care cumpara
certificatul de la dvs nu are alta optiune decat sa il vanda mai tarziu unei SSIF). Vanzarea
actiunilor conferite de certificatul de investitor prin intermediul unei SSIF nu se poate face
decat de persoana posesoare a certificatului respectiv.
Pentru vanzarea actiunilor este nevoie de un document aditional numit extras
de cont. Acesta se obtine de la firma care pastreaza registrul actionarilor societatii la care
investitorul are actiuni.20
Tranzactionarea obligatiunilor
Mecanismul de tranzactionare a obligatiunilor este similar cu cel pentru actiuni
din punct de vedere al investitorului. Acesta presupune existenta sau deschiderea unui cont de
investitii la o SSIF, pastrarea legaturii cu un broker, lansarea de ordine de vanzare si
cumparare, etc.
O diferenta majora fata de actiuni este modul in care se exprima pretul
obligatiunilor. Daca la actiuni preturile se exprima ca si valoare in lei (1,500 RON/actiune, de
exemplu), la obligatiuni pretul se exprima ca si procent din valoarea nominala. Astfel, un pret
de 102,5 pentru o obligatiune cu valoare nominala de 100 RON reprezinta de fapt un pret in
lei de 102,5% x 100 = 102,5 RON/obligatiune.
O alta diferenta intervine la nivelul comisioanelor percepute de SSIF. Acestea
ar trebui sa fie mai mici decat cele pentru tranzactiile cu actiuni (niveluri normale sunt sub
0,3%).
Evenimente importante din activitatea societatilor emitente
Pe langa evenimentele mentionate deja (privatizari, anuntarea unor rezultate
economice bune, etc) care pot avea o influenta deosebita asupra cursului actiunilor, mai exista
o serie de evenimente asupra carora ar trebui sa ne indreptam atentia.
20 Dinu E. Strategia firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 199.
133
Ne referim in primul rand la decizia de acordare a dividendelor. Desigur,
dividendele vor fi acordate numai de catre societatile care au inregistrat profit, si care hotarasc
alocarea unei parti a acestuia pentru dividende (exista societati care reinvestesc profiturile
obtinute pentru dezvoltare). Sunt indreptatiti sa primeasca dividende numai actionarii
inregistrati in registrele actionarilor la o anumita data, numita data de inregistrare, comunicata
in prealabil. Cu alte cuvinte, actiunile pot fi detinute o singura zi din an pentru a primi
dividende.
Trebuie tinut cont si de durata de decontare a tranzactiilor, de trei zile. Aceasta
inseamna ca, spre exemplu, cumparand actiuni intr-o zi de luni, acestea vor intra efectiv in
proprietatea noastra peste 3 zile, adica joi. Astfel, daca data de inregistrare este stabilita pentru
o zi de joi, spre exemplu, actiunile trebuie cumparate cel mai tarziu in ziua de luni a aceleiasi
saptamani, pentru a "prinde" data de inregistrare. Trebuie tinut cont si de faptul ca durata
decontarii de trei zile se refera numai la zile lucratoare, nu si la zile de sambata si duminica.
Deci daca data de inregistrare este stabilita pentru o zi de luni, actiunile trebuie cumparate cel
mai tarziu in ziua miercuri a saptamanii anterioare.
Data de inregistrare este anuntata in mijloacele de informare in masa.
Anuntarea acestei date duce in mod normal la cresterea cursului actiunilor societatilor de la
care se asteapta dividende insemnate, deci este bine ca actiunile sa fie cumparate inainte de
aceasta crestere, pentru ca dupa trecerea datei de inregistrare cursul inregistreaza o revenire la
nivelurile anterioare. Astfel, se pot obtine castiguri si prin specularea acestei cresteri a
cursului, cumparand inainte de crestere si vanzand inaintea datei deinregistrare, deci
renuntand la dividende. Din nefericire multe din societatile care anunta dividende
inregistreaza intarzieri majore in plata acestora. Astfel, este bine ca societatile sa fie
contactate telefonic in mod direct (la serviciul actionariat) pentru aflarea informatiilor legate
de data de inregistrare, nivelul dividendelor, modalitatea de plata a acestora, etc.
O alta situatie la care ne vom referi este majorarea de capital prin aport de
numerar cu drept de preemptiune pentru vechii actionari. Aceasta inseamna ca actionarii
inregistrati in registrul actionarilor la o anumita data de referinta (comunicata in prealabil)
beneficiaza de dreptul de a cumpara actiuni noi emise de societate in scopul majorarii
capitalului social, la un pret ce poate sa aiba un nivel inferior cursului din piata, putand
castiga din vanzarea lor ulterioara la cursul pietei. O alta posibilitate o reprezinta majorarea
capitalului social prin reevaluarea unor active sau prin incorporarea in capital a rezervelor, caz
in care actionarii inregistrati la registrul actionarilor la data de referinta, pot primi actiuni
gratuite. Desigur asemenea evenimente in viata societatilor vor duce la cresterea cursului
134
inaintea datei de referinta sau de inregistrare si scaderea acestuia (uneori chiar dramatica)
dupa aceasta data.
O alta operatiune care trebuie urmarita este lansarea unei oferte publice de
cumparare de actiuni ale unor anumiti emitenti. Prin intermediul unei astfel de oferte, un
investitor interesat intentioneaza cumpararea unui anumit procent din capitalul social al
societatii vizate. De regula, el va oferi un pret de cumparare superior cursului din piata al
actiunilor, in vederea cresterii atractivitatii ofertei sale.21
9.9. Indici bursieri
Analiza unei piete bursiere pe ansamblul sau se realizeaza, ca pentru orice alt
sector al economiei nationale, cu ajutorul unor indicatori. Fiecare bursa de valori are sistemul
sau propriu de indicatori, numiti indici bursieri. Indicele bursier este indicatorul statistic care
reflecta evolutia in timp a pietelor de valori mobiliare si a cursului valorilor mobiliare de pe
pietele respective. Acesta se calculeaza zilnic (sau chiar in timp real) pe baza cursurilor unor
actiuni reprezentative pentru evolutia pietei respective. Indicii se pot calcula fie pentru
ansamblul unei piete bursiere, fie dupa alte criterii, ca de exemplu indici calculati pe diferite
domenii ale economiei: constructii de masini, industria alimentara, etc.
Indicii oficiali ai Bursei de Valori Bucuresti sunt:
- indicele BET (Bucharest Exchange Trading), ce a fost creat pentru a reflecta
tendinta de ansamblu a preturilor celor mai lichide si mai solide 10 actiuni tranzactionate la
Bursa de Valori Bucuresti.
- indicele BET-C, ce a fost creat datorita necesitatii unei reprezentari complete
a evolutiei preturilor titlurilor tranzactionate la Bursa de Valori Bucuresti, fiind calculat pe
baza tuturor societatilor cotate la bursa;
- indicele BET-FI, ce monitorizeaza evolutia celor 5 SIF-uri listate la bursa de
valori.
Indicii pietei Rasdaq sunt:
- Indicele oficial al pietei, Rasdaq-C, calculat pe baza evolutiei cursurilor
tuturor societatilor listate pe piata;
- Indicele RAQ-I, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria I a Rasdaq;
21 Drăgoescu E., Drăgoescu A. Pieţe financiare şi operaţiuni de bursă, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995, pag. 213.
135
- Indicele RAQ-II, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria a II-a a
pietei.
Urmarirea evolutiei valorilor acestor indici pe o anumita perioada poate
evidentia tendinta genarala de evolutie a cursurilor pe piata bursiera.
Piete la termen si valori mobiliare derivate
Pe langa valorile mobiliare primare (actiuni si obligatiuni), pe marile piete
financiare ale lumii se tranzactioneaza si valori mobiliare derivate (contracte futures, optiuni,
etc, numite si tranzactii la termen); acestea sunt contracte ce au ca suport titlurile de valoare
clasice. De regula, valorile mobiliare derivate se tranzactioneaza la bursele de valori (in cazul
contractelor avand ca suport indici bursieri sau valori mobiliare) sau la burse de marfuri si
burse specializate (in cazul contractelor avand ca activ suport marfuri sau active financiar-
bancare).22
9.10 Contracte futures şi options
Cele mai utilizate valori mobiliare derivate la noi in tara in prezent sunt
contractele futures. Un contract futures reprezinta o obligatie pentru a vinde sau a cumpara la
un moment viitor (numit scadenta) o cantitate determinata dintr-o marfa, un activ financiar
sau monetar (numit activ suport), la un pret si conform unor specificatii standardizate stabilite
in momentul incheierii contractului (in prezent).
La scadenta are loc o operatiune inversa celei initiale (de cumparare sau
vanzare), castigandu-se sau pierzandu-se diferenta dintre preturile celor doua operatiuni.
Activul suport poate fi: o marfa ale carei caracteristici sunt standardizate (petrol, cereale,
cacao, etc), o valuta, un indice bursier, o rata a dobanzii, etc. Contractele futures pe marfuri
sau valute se pot executa fie cu, fie fara livrarea fizica a activului respectiv. La noi in tara
toate contractele futures se deruleaza fara livrarea fizica a activului.
Prin tranzactionarea la bursa, contractele futures au un curs pe piata, rezultat
din cerere si oferta.
Scopul celor care incheie (tranzactioneaza) contracte futures este obtinerea
unui castig in bani. Partile contractante sunt orice persoane fizice sau juridice care au un cont
deschis la o societate de brokeraj care tranzactioneaza la bursa (asemanatoare societatilor de
valori mobiliare care tranzactioneaza la Bursa de Valori, dar diferite de acestea).
22 xxx Colecţia „Capital” 2004 – 2007.
136
Cursul in piata al contractului futures pe dolar din prezent (de azi) reprezinta
estimarea facuta de catre cei care il tranzactioneaza cu privire la valoarea cursului oficial al
BNR din ziua scadentei (de la sfarsitul lunii, spre exemplu). Astfel, cursul futures este
influentat de evolutia cursului oficial leu/dolar dar si de cererea si oferta pentru aceste
contracte futures.
Scopul acestor tranzactii este fie obtinerea unor castiguri speculative, fie
acoperirea agentilor economici la deprecierea leului. Pentru acest din urma caz, luam
exemplul unui importator: acesta incheie un contract de import si plateste 1000$ astazi la un
curs de 3,0000 RON/dolar (spre exemplu), dar marfurile ii sosesc peste 2 luni, cand cursul
este 3,4000 RON/dolar (de exemplu), si el inregistreaza o pierdere (incasand pe aceleasi
bunuri mai putini bani, in dolari, decat a platit).
In acest caz, pentru a se acoperi, in momentul incheierii contractului de import
el cumpara contracte futures, iar dupa 2 luni el le vinde si inregistreaza un castig din aceste
contracte futures, castig ce-I diminueaza pierderea la import.
Contracte options
Un contract options reprezinta un drept (dar nu si o obligatie) de a cumpara
(optiune de tip CALL) sau de a vinde (optiune de tip PUT) un activ financiar (o actiune, un
contract futures, etc) la un moment viitor si la un pret prestabilit in prezent (numit pret de
exercitare).
Cumparatorul contractului options poate decide daca isi va exercita sau nu
optiunea de cumparare sau vanzare a activului, in functie de propriile interese si previziuni.
Pentru acest drept de optiune cumparatorul trebuie sa plateasca vanzatorului in
momentul incheierii tranzactiei o suma de bani numita prima. Valoarea primei este cea care se
negociaza la bursa si face obiectul cererii si a ofertei.
Astfel, pierderea cumparatorului este limitata la prima pe care o plateste
vanzatorului contractului.
Daca previziunile sale nu se confirma, cumparatorul nu este obligat sa-si
exercite optiunea, pierzand numai prima. Daca previziunile sale se confirma, cumparatorul va
exercita optiunea.
In ceea ce priveste vanzatorul, castigul sau este prima incasata de la
cumparator; vanzatorul nu are nici o putere de decizie cu privire la exercitarea optiunii, el
asteptand decizia cumparatorului in acest sens.
137
In tara noastra contractele options au fost introduse pentru prima data la
BMFMS, aceasta fiind la acest moment singura piata din Romania unde se tranzactioneaza
optiuni.
Acestea confera cumparatorului dreptul dar nu si obligatia de a cumpara sau
vinde un contract futures la un pret prestabilit, pe perioada de valabilitate a contractului.23
Investitii directe in societati necotate
Societatile comerciale pe actiuni se pot imparti in doua categorii, dupa modul
de atragere a capitalului. Astfel, societatile care efectueaza o oferta publica de vanzare (de
actiuni sau obligatiuni), oferta ce se adreseaza oricaror persoane interesate si care urmareste
atragerea de capitaluri pentru infiintarea sau dezvoltarea societatii, se numesc societati
deschise. Societatile care nu au efectuat o oferta publica se numesc societati inchise.
Actiunile societatilor deschise pot fi tranzactionate pe piete organizate (Bursa
de Valori Bucuresti si Piata Rasdaq), in acest caz societatile numindu-se societati cotate (iar
actiunile lor, actiuni cotate). Nu este obligatoriu,insa, ca societatile deschise sa fie
tranzactionate la bursa de valori sau pe alta piata reglementata, in acest caz societatile
numindu-se societati necotate (iar actiunile lor, actiuni necotate).
Investitia in actiunile unei societati necotate, inchise sau deschise, presupune
riscuri mult mai mari. Cumpararea actiunilor societatilor inchise se face direct de la actionarii
existenti, si nu prin SSIF.
Sif-urile
Societatile de investitii financiare sunt fonduri inchise de investitii organizate
ca societati pe actiuni. Dupa constituire, acestea realizeaza o oferta publica initiala (IPO)
pentru atragerea capitalurilor de la investitorii interesati. Aceste capitaluri sunt apoi plasate de
catre administratorii societatii in active financiare in scopul cresterii rentabilitatii capitalurilor
investite.
Societatile de investitii financiare se coteaza la Bursa de Valori (sau pe alta
piata organizata). Astfel, daca un investitor doreste sa cumpere titluri (actiuni) ale unei
societati de investitii, el trebuie sa se adreseze unei societati de valori mobiliare (intocmai ca
pentru orice alta societate cotata la bursa de valori) sau poate astepta o alta eventuala oferta
23 xxx Colecţia „Piaţa financiară” 2004 – 2007.
138
publica a societatii. Profiturile obtinute de societate sunt distribuite actionarilor prin
intermediul dividendelor. Valoarea actiunilor se stabileste in mod liber la Bursa de Valori, in
functie de cerere si oferta, dar si de rezultatele inregistrate de societate. Astfel, actionarii pot
castiga si din eventuala crestere a valorii de piata a actiunilor la bursa de valori.
La noi in tara, aceste fonduri sunt mai putin raspandite. Primul fond inchis
tranzactionat la bursa de valori a fost Eurofinances Targoviste, insa acesta a inregistrat
dificultati si actiunile sale au fost delistate de la bursa. Cele mai interesante fonduri de acest
tip sunt insa cele 5 SIF-uri rezultate in urma programului de privatizare in masa (PPM): SIF1
Banat-Crisana, SIF2 Moldova, SIF3 Transilvania, SIF4 Muntenia si SIF5 Oltenia. Acestea se
caracterizeaza prin existenta unui numar foarte mare de actionari si prin active importante. Cu
toate acestea, ele se conformeaza regulilor general valabile pentru societatile de investitii, si
sunt cotate la Bursa de Valori Bucuresti - fiind singurele societati de investitii cotate la bursa
la acest moment. Pentru a cumpara actiuni la una din cele 5 societati de investitii financiare,
trebuie apelat la serviciile unei societati de valori mobiliare.24
Despe firmele de brokeraj
La o societate de brokeraj (denumita de lege "societate de servicii de investitii
financiare" sau SSIF), cel mai important factor este marimea capitalului propriu.
Mai ales daca este incepator in ale bursei, un investitor doreste sa se adreseze
"marilor brokeri", care tranzactioneaza si in nume propriu. Acestia cunosc bine piata si au
capacitatea, daca nu s-o influenteze, atunci macar sa sesizeze, cei dintai, principalele curente
care duc sau iau banii spre sau dinspre anumite "titluri" – actiuni, obligatiuni sau alte valori
mobiliare cotate la bursa.
COMISIONUL. "Cei mari" au insa obiceiul de a nu primi ordine de la
investitorii prea mici. In general, putini se deranjeaza pentru ordine sub 10 milioane de lei.
Sau, daca o fac, cer comisionul maxim, 8% din valoarea tranzactiei, de obicei. Comisionul de
tranzactionare este cu atat mai mare cu cat investitia este mai mica sau daca nu are sanse sa se
repete prea des.
Atunci investitorul isi aminteste ca mai sunt si alte criterii de alegere a
brokerului.
Competenta Si Flexibilitate. Brokerii au de obicei capacitatea de a "citi"
clientul, si toleranta acestuia la risc il intereseaza cel mai mult, dupa marimea sumei investite.
24 xxx Colecţia „Tribuna economică” 2004 – 2007.
139
Cu cat clientul este mai "fricos", cu atat scad sansele lui de a fi recrutat de un broker mare. De
obicei, aceia care nu au prea multi clienti au timp de pierdut ca sa-si regleze fin oferta la
profilul micului investitor.
Cu alte cuvinte, oricat de meserias ar fi brokerul vizat, daca nu este si un
maestru in "PR" nu il veti putea convinge usor cu bani putini. Dar daca simtiti ca, oricat de
mica ar fi investitia dumneavoastra, brokerul nu o trateaza cu tot respectul, atunci nici nu mai
conteaza cat de "meserias" s-ar spune ca este.
Caci, fara indoiala, si despre brokeri, ca si despre doctori, circula povesti de
succes si legende.
Stiinta Ordinelor. Un test de profesionalism al brokerului este felul in care va
asista sa alegeti tipul de ordin de tranzactie care va este potrivit. Formal, brokerul nu are voie
sa va sfatuiasca anume ce actiuni sa cumparati. Si nici cum, cu ce fel de ordine s-o faceti, caci
exista multe tipuri de ordine, inventate, de fapt, tot de brokeri, de-a lungul vremii.
Totusi, brokerul va asista numai prezentandu-va cu rabdare avantajele si
dezavantajele unui tip sau al altuia de ordin.
Astfel, exista ordine "la piata", prin care se cumpara/ vand actiuni la pretul
pietei, oricare ar fi. Acestea se executa imediat. Exista ordine "limita" care stabilesc o limita
maxima a pretului de cumparare a actiunilor sau una minima – a pretului de vanzare.
Exista de fapt cam tot atatea tipuri de ordine cate tipuri de situatii si de
psihologii de investitor s-au intalnit pe piata.
140
10. Riscul în relaţiile financiar-monetare internaţionale
Prin risc se poate înţelege, în general, un angajament care poartă o incertitudine
datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.
Etimologic, termenul provine din latina „re-secare” care înseamnă ruptură
într-un echilibru.
În relaţiile financiar-monetare internaţionale, asumarea riscurilor poate fi cercetată
pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe pieţele
financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul financiar-
bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a
managementului în general. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai
mari.
Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii financiar-monetare
internaţionale, în trei categorii:
- riscuri financiare;
- riscuri comerciale;
- riscuri de mediu.
a. riscuri financiare
Sunt riscuri specifice operaţiunilor monetare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac
obiectul unor reglementări financiar-bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de credit;
- riscul ratei dobânzii;
- riscul de lichiditate;
- riscul de schimb valutar;
- riscul insolvabilităţii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau
eliminate de către managementul financiar bancar.
141
b.riscuri comerciale
Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea instituţiilor financiare în procesul de schimb
internaţional de servicii şi produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsei de
talent managerial pentru noile pieţe.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de produs/serviciu, este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a
valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii
privind distribuirea produselor;
- riscul de piaţă reprezintă efectul dependenţei de piaţă a băncii. Dacă
acesta nu este „împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este
dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe;
- riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci
de către clienţii ei ca urmare a unei calităţi generale proaste de servire a clienţilor,
tratament prost al reclamaţiilor clienţilor, culminând cu articole de presă în
defavoarea băncii.
c. riscuri de mediu
Sunt riscuri asupra cărora instituţiile financiar-monetare, fie nu are control, fie are un
control limitat.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- riscul de deficit, care produs de către hoţi sau fraudă comisă de
angajaţii instituţiilor respective;
- riscul economic, care determinat de conjunctura economică la nivel
naţional şi regional;
- riscul competiţional, determinat de similitudinea produselor şi
serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare;
- riscul de reglementare, determinat de deciziile luate de autorităţile
bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.
142
10.1. Riscul de credit
Riscul de credit poate fi definit ca riscul în care dobânda, creditul sau ambele să nu fie
rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Acest risc este specific instituţiilor
financiar-bancare, a căror funcţie importantă în economie este creditarea.
Deşi motivul este acelaşi – incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutaţi,
cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a riscului de credit şi anume:
- riscul aferent persoanelor fizice şi persoanelor juridice;
- riscul de ţară.
În cazul persoanelor fizice şi juridice, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul
unui decalaj între venituri şi cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze
sau să dispară, fie necinstea împrumutatului, care este un risc dificil de apreciat de către
bancă, pentru că aceasta nu dispune de informaţii suficiente pentru a anticipa un astfel de
comportament.
Riscul insuficienţei venitului viitor este mai greu de anticipat, mai ales în condiţiile în care
evoluţia inflaţiei impune creşterea dobânzilor bancare şi deci scumpirea creditului.
În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul
înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.
Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii, de natură
economică, politică, socială, precum şi situaţia ramurii (sectorului) în care activează
întreprinderea, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra activităţii întreprinderii.
Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzărilor unor produse
(armament, de exemplu), acorduri regionale şi internaţionale, au un impact profund asupra
unor întreprinderi.
Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea îşi vede piaţa
de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea.
Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura
economică şi socială a unei ţări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de
recesiune întreprinderile întâmpină dificultăţi majore până la faliment.
Situaţia şi evoluţia ramurii influenţează în mod contradictoriu activitatea unei
întreprinderi. Inovaţiile pot modifica procedeele de fabricaţie, dar pot determina şi apariţia
unor produse noi, mai competitive, determinând ca producţia unor întreprinderi să fie mai
143
puţin cerută pe piaţă, de asemenea, şi evoluţia gusturilor beneficiarilor unor produse pun în
dificultate întreprinderea.
Deci, banca trebuie să cunoască evoluţia mediului înconjurător al întreprinderii şi prin
analiza ramurii în care aceasta activează. Băncile trebuie să dispună de personal specializat pe
sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea să-şi adapteze în mod continuu normele
interne de analiză a bazei de credit a solicitanţilor.
Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din cauza unor factori interni ai
întreprinderii, cum ar fi:
calitatea şi moralitatea managementului. Fiind vorba de apreciere
care se face cu dificultate, banca cere un curriculum vitae şi relaţii de la terţi
privind managementul întreprinderii şi relaţiile managementului cu personalul;
incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar şi
de mentalitate) de a se adapta pieţei sau noului în materie de brevete, inovaţii,
invenţii;
timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari poate
determina blocaje financiare, şi deci dereglări în producţie şi în activitatea
întreprinderii.
Managementul riscului de credit presupune:
prevenirea riscului;
măsurarea riscului;
gestiunea propriu-zisă.
10.1.1. Prevenirea riscului de credit
Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituirea garanţiilor.
Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţilor să
reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.
Divizarea riscurilor se face mai întâi între persoane fizice şi întreprinderi, băncile fixându-
şi plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite
atât producătorilor mari, cât şi celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite şi având o
repartiţie teritorială cât mai amplă.
Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la salariaţi, liber profesionişti şi
pensionari.
144
Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit
în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari
de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.
În sistemul bancar francez se întâlnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un
număr mare de bănci organizate care finanţează aceeaşi întreprindere. Fiecărei bănci din
monopol îi revine o cotă-parte din volumul de credite alocate întreprinderii respective. Una
sau două bănci din monopol, care au cota-parte cea mai ridicată sunt numite şefe de reţea
(filieră).
Monopolul bancar, pe lângă faptul că divizează riscurile, permite băncilor mai mici să
finanţeze întreprinderile mari, iar în cazul când întreprinderile au dificultăţi, monopolul are
puterea de a impune acestora să aplice un plan de redresare.
Băncile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare întreprindere este
clientul unei singure bănci.
În Japonia, banca îndeplineşte pe lângă funcţia clasică de asigurare a resurselor de
finanţare a marilor grupuri industriale zaibatsu şi de supervizare a împrumuturilor pe care
acestea le fac (procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este
superior celui acceptat de ţările occidentale), adesea din rândul personalului băncii numindu-
se directorul general.
În România, până în 1989 funcţionau trei bănci specializate: Banca Română de Comerţ
Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, care erau
organizate şi funcţionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.
După 1989, cele trei bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale cu capital
de stat, având dreptul de a efectua întreaga gamă de operaţiuni specifice activităţii bancare:
atragere de resurse, acordare de credite, efectuare de încasări şi plăţi, precum şi alte servicii
bancare.
Numărul de bănci în funcţiune a crescut considerabil, acum existând, după unele aprecieri
un număr considerabil de bănci, un număr încă insuficient după alte aprecieri.
Constituirea garanţiilor
Deşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanţele
băncilor din ţările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanţia constituie condiţia de bază
145
în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând
diferite forme: ipotecă, gaj, etc.
În mod practic, garanţiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranţă subsidiară,
decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcţie de posibilitatea de rambursare a
creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o creditează banca.
Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi
– fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.
Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca acordă un credit foarte
riscant, asumându-şi practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanţiei.
10.1.2. Măsurarea riscului de credit
Măsurarea riscului de credit se face în două etape.
Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă de fondurile
proprii ale băncii, prin calcularea raportului de solvabilitate („norma Cooke”) şi pe care
banca va trebui să o respecte. De altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de
Banca Naţională.
A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care este expusă banca, prin evaluarea
periodică a portofoliului de credite. Banca Naţională impune băncilor să-şi clasifice
portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane de două ori pe an, şi să raporteze situaţia,
în termen de 30 zile, Direcţiei de Autorizate şi Supraveghere Prudenţială a societăţilor
bancare din cadrul BNR.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune
evaluarea performanţelor financiare ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile
de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea utilizată la acordarea
creditelor.
În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una
din următoarele categorii:
standard – categoria „A” cuprinde clienţii a căror performanţe
economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a ratelor şi
dobânzii. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menţinerea şi
în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat;
146
în observaţie – categoria „B” – performanţele financiare sunt bune sau
foarte bune, dar nu pot permite acest nivel în perspectivă mai îndelungată;
substandard – categoria „C” – performanţele financiare sunt
satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;
îndoielnic – categoria „D” – performanţa financiară este scăzută şi cu
o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
pierdere – categoria „E” – performanţele financiare arată pierderi şi
există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la
scadenţă şi a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:
bun – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o
întârziere maximă de 7 zile;
slab – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere
de până la 30 zile;
necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu
o întârziere de peste 30 zile.
La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micşorată cu valoarea unor
angajamente, cum ar fi:
garanţii necondiţionate de la Guvernul României sau de la BNR;
garanţii necondiţionate de la băncile din ţările care nu pun probleme în
ceea ce priveşte riscul de ţară;
garanţii necondiţionate de la altă bancă din România;
depozite gajate, plasate la banca creditoare;
colaterale acceptate de conducerea băncii.
Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în funcţie de serviciul
datoriei astfel:
categoria A – foarte bun – clientul nu are rate şi dobânzi restante;
categoria B – bun – clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi
restante pe perioade de până la maximum 7 zile;
categoria C – slab – clientul are o rată şi dobânzile aferente restante de
până la 30 zile;
categoria D – foarte slab – clientul are două rate şi dobânzile aferente
restante;
147
categoria E – necorespunzător – clientul are peste două rate şi
dobânzile aferente restante.
Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea şi deductibilitatea
fiscală a provizioanelor de risc este reglementată de BNR şi Ministerul Finanţelor.
În această etapă se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri), zone geografice, şi pe
categorii socioprofesionale de clienţi, ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi
acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri şi categorii
de clienţi în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total
împrumuturi etc.
Comparând cele două sume ale activelor cu risc determinate în cele două etape, banca
poate să intervină în vederea diminuării riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe
sectoare şi categorii de clienţi, fie nemaiacordând credite sectoarelor sau clienţilor care aduc
pierderi băncii.
Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a băncii la condiţiile reale
ale economiei şi orientarea ei către alte categorii de clienţi.
Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie să fie mai mică sau cal puţin
egală cu limita stabilită în prima etapă, adică de maximum 4 % din fondurile proprii ale
băncii.
10.1.3. Gestiunea riscului de credit
Gestiunea riscului constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze sau
elimine pierderile, sau poate să salveze creditul.
În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea
portofoliului de credite printr-un audit period (revizuire) în funcţie de notarea internă a
creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.
Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite
problemă.
Revizuirea creditelor, pe lângă faptul că reduce pierderile, permite atingerea şi a altor
probleme, cum ar fi:
asigurarea aplicării uniforme a documentaţiei de creditare;
verificarea respectării politicii de credit, a normelor băncii şi a
reglementărilor bancare;
148
informarea managementului băncii despre situaţia generală a
portofoliului de credite;
monitorizarea ofiţerilor de credite care sunt răspunzători de evoluţia
nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.
Organizarea operaţiunii de revizuire ţine de mărimea băncii. În băncile mari trebuie să
existe un personal care se ocupă numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de risc,
pentru a-şi asigura independenţa faţă de personalul de creditare.
În băncile mai mici, operaţiunea de revizuire revine ca o sarcină suplimentară Direcţiei de
Creditare. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmăreşte starea financiară şi
capacitatea de rambursare a clientului, precum şi existenţa şi starea garanţiilor.
Unele indicii, cum ar fi: plăţi întârziate ale ratelor şi dobânzilor, schimbarea
managementului, acţiuni legale ale clientului, deteriorarea relaţiilor cu partenerii de afaceri
sau cu personalul, unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt motive care arată că
creditul a devenit un credit problemă. În acest caz, ofiţerul de credite trebuie să intervină
pentru a preveni deteriorarea şi să micşoreze pierderea potenţială.
Soluţia preferată pentru un credit problemă este renegocierea planului de acţiune cu
clientul, pentru a încerca de a salva atât banca, cât şi clientul de pierderile posibile.
Planul de acţiune este de fapt un acord – contract de împrumut revizuit prin care se
stabileşte un nou program de rambursare a creditului şi dobânzilor şi se va extinde autoritatea
băncii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de către managementul firmei.
Pot să apară probleme atunci când garanţia devine insuficientă prin scăderea preţului sub
valoarea stipulată în contract, caz în care trebuie să obţină garanţii suplimentare de la debitor.
În cazul în care creditul nu a fost utilizat conform contractului şi se poate dovedi, iar
creditul a devenit un credit problemă, acest motiv poate fi baza pentru un acces legal la
resursele clientului înaintea altor creditori.
Operaţiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanţe de către bancă prin
preluarea acestora de către o altă întreprindere care finanţează cumpărarea creanţelor.
Operaţiunea este deosebit de avantajoasă pentru bancă, deoarece, pe lângă faptul că „scapă”
de creanţele problemă, le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea de piaţă, care ar
fi putut fi cu mult sub valoarea contabilă).
Derularea unei astfel de operaţiuni este posibilă atunci când debitorul a suferit un
„accident”, iar imaginea lui – puterea economică prezintă interes pentru alte întreprinderi.
O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanţelor de către bancă unei
bănci „trusty” care se ocupă cu forfetarea creanţelor, transformându-le în bani în schimbul
149
unui comision. Operaţiunea permite recuperarea parţială a creanţelor de către bancă, partea
nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din provizioanele pe care şi le-a constituit.
10.2. Riscul de ţară
Este un tip specific de risc impus de operaţiuni financiar-bancare (credite, garanţii,
asigurări) cu operatori de peste frontieră, şi constă în probabilitatea nerecuperării creanţelor de
către banca creditoare.
Noţiunea de risc de ţară nu este recentă, a apărut în 1950 (odată cu desfiinţarea imperiilor
coloniale) căpătând consistenţă în ultimii ani odată cu agravarea crizei datoriei externe din
ultimul deceniu al secolului trecut, ca o consecinţă a instabilităţii politice, economice şi
financiare din numeroase ţări.
Riscul de ţară nu se utilizează în relaţiile cu toate ţările, ci numai cu ţările slab dezvoltate
sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de ţară impune o abordare distinctă
prin prisma factorilor care-l determină şi anume:
Riscul de ţară asociat riscului de credit
Nu trebuie confundat riscul de ţară cu riscul de credit. În primul caz, incapacitatea de
a rambursa creditul se datorează fie declanşării unui război civil sau schimbării bruşte de
regim, a unor tulburări sociale dau datorită unor catastrofe naturale (cutremure, inundaţii). În
al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul
degradării situaţiei sale financiare.
Riscul de ţară asociat riscului politic
Riscul politic numit şi risc suveran este unul din factorii riscului de ţară. Instabilitatea
politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situaţii cu diverse grade de gravitate
pentru creditor:
repunerea în discuţie sau renegocierea contractelor;
limitarea sau interzicerea investiţiilor de capital;
limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;
repudierea datoriei sau refuzul de plată. În 1917, Rusia nu a mai
recunoscut datoriile Rusiei ţariste – problemă discutată şi astăzi;
150
naţionalizarea cu sau fără despăgubiri. În România statul a preluat
toate activele fără despăgubiri.
De la o situaţie la alta, creanţele deţinute în aceste ţări instabile politic au grad de risc
mare, care culminează cu anularea datoriilor faţă de străinătate de către ţara respectivă.
Riscul de ţară asociat riscului economic
Riscul economic, ca rezultat al incapacităţii autorităţilor monetare dintr-o ţară străină să
transfere către creditor dobânzile şi capitalul obţinut de întreprinderile publice sau private,
este unul dintre riscurile contemporane specifice economiei multor ţări ale lumii. Acest risc
este legat de situaţia economică şi monetară a ţărilor debitoare, incapabile să asigure plata la
timp a datoriilor.
Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale (atitudine populistă a unor guverne) poate
conduce uneori la politici inflaţioniste (în cazul României, satisfacerea revendicărilor
minerilor) şi naţionaliste care determină degradarea situaţiei economice şi izolarea de exterior
(cazul Argentinei prin guvernarea Peron sau cazul Peru – Garcia).
Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973 când primul şoc petrolier a obligat multe
ţări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a putea cumpăra materii prime şi energie.
Acumularea acestor datorii (din care 60 % credite bancare) a condus multe ţări spre faliment
monetar. De la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor
ţări prin reeşalonarea datoriilor, ţări susţinute de FMI.
Cei trei factori care determină riscul de ţară: riscul politic, riscul economic şi riscul de
credit se intercondiţionează şi se presupun reciproc.
Instabilitatea politică se reflectă asupra situaţiei economice şi financiare de ansamblu,
având drept consecinţă amplificarea riscului de credit; crizele economice provoacă deseori
schimbări de regim politic. De aici necesitatea de abordare globală a riscului de ţară.
10.2.1. Metode de analiză a riscului de ţară
Cercetările asupra analizei riscului de ţară sunt numeroase şi sunt făcute atât de organisme
internaţionale specializate împreună cu FMI, BIRD, BRI, cât şi de universităţi – în special
cele americane, dar şi de societăţi specializate ca: Moody’s, Standard & Poor’s şi de bănci.
Două metode sunt cele mai folosite şi anume: metoda indicatorilor de risc şi analiza
riscului de ţară prin teoria valorii firmei.
151
Metoda indicatorilor de risc
Această metodă are la bază metoda Delphi. Principiile metodei sunt următoarele:
Stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru situaţia politică,