ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA CATEDRA: „RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE” SPECIALITATEA: 08.00.14 „ECONOMIE MONDIALĂ ȘI RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE” REFERAT ȘTIINȚIFIC PE TEMA: „Corporațiile Transnaționale în contextul globalizării economice” Elaborat de: GHERASIM RUSLAN, Doctorand, anul I
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN
REPUBLICA MOLDOVA
CATEDRA: „RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE”
SPECIALITATEA: 08.00.14 „ECONOMIE MONDIALĂ ȘI RELAȚII
ECONOMICE INTERNAȚIONALE”
REFERAT ȘTIINȚIFIC PE TEMA:
„Corporațiile Transnaționale în contextul globalizării economice”
Crearea unui sistem economic mondial integrat al economiei mondiale în secolul XXI
este influențat de marile întreprinderi care influențează lumea. Acest rol provine din
dimensiunile lor, aria de activitate care depășește limitele economiei naționale, cât mai ales prin
prezența și activitățile pe care le desfășoară, inclusiv în domeniul de interdependență cu fluxurile
financiare, care alcătuiesc și accelerează procesul globalizării.
Corporațiile transnaționale sunt înțelese atât din punct de vedere teoretic, cât și practic în
mediul de afaceri, ca vectori deosebiți de importanți în dezvoltarea economiei mondiale și
modificarea piețelor internaționale. Interesul de cercetare al acestei lucrări este impactul acestor
firme asupra piețelor internaționale și a economiei mondiale în ansamblu.
Apariţia economiei globale este puternic modelată de acţiunile întreprinderilor
transnaţionale. Ele sunt actorii principali pe scena lumii şi principalii factori ai concurenţei
economice a unei ţări.
Prin colaborarea cu firmele locale, transnaţionalele transferă principalele valori
corporative, tehnologie, jucând un rol important în creşterea competitivităţii firmelor locale.
Principalele responsabilităţi ale acestor companii sunt legate de contribuţia adusă dezvoltării
economiilor receptoare, protecţia mediului înconjurător, crearea locurilor de muncă, asigurarea
concurenţei şi înlăturarea politicilor de concurenţă neloială, protecţia consumatorului, înlăturarea
corupţiei şi birocraţiei, respectarea drepturilor omului. De luat în considerare este şi contribuţia
pentru veniturile publice ale ţării gazdă, deoarece guvernele pretind ca transnaţionalele să nu
întrebuinţeze practici abuzive în repatrierea profitului, şi să prezinte autorităţilor fiscale date
corecte şi documente financiar contabile solicitate.
Sistemele de întreprinderi transnaţionale generează nu numai bunuri şi servicii, ci şi
capital bănesc pentru investiţii, noi tehnologii, capacităţi de inovaţie şi de instruire a forţei de
muncă pentru utilizarea tehnologiilor, practici de organizare şi gestionare proprii – toate
îndreptate spre sporirea potenţialului concurenţial, a profitabilităţii întreprinderii şi a întregului
sistem. Pentru analiza întreprinderilor transnaţionale, unele teorii recomandă cercetarea din punct
de vedere economic, politic şi social.
În primul rând, latura economică a analizei presupune surprinderea impactului acestor
companii asupra economiilor de implementare datorită forţei economice (financiare) de care
dispun, precum şi datorită fluxurilor de tehnologie, know-how managerial, cultură corporativă de
către ţările gazdă.
Latura socială are în vedere asumarea de către companii a rolului de cetăţeni corporativi
globali responsabili în cadrul comunităţilor locale. Acest rol este asumat prin etica şi 3
responsabilitatea care guvernează afacerile derulate în cadrul diferitor economii de
implementare. Implicarea în viaţa comunităţilor locale prin susţinerea unor proiecte de
dezvoltare durabilă a zonelor respective este o altă latură a responsabilităţii sociale ce revine
acestor companii. Implicarea în diferite proiecte în domeniul culturii, artei, educaţiei, sportului,
reprezintă o altă modalitate de susţinere a comunităţilor locale în cadrul responsabilităţilor
sociale. Întreprinderile naţionale fac subiectul legislaţiilor din ţările gazdă şi, implicit, al unor
minime standarde de conduită socială, care au rolul de a trasa cadrul general acceptat al
comportamentului societal şi implicit faţă de comunităţile în care se regăsesc implementate
structurile de producţie ale acestor companii.
În ceea ce priveşte latura politică, dacă în trecut aceste firme erau privite ca o formă de
exploatare a ţărilor, în prezent, această opinie nu mai este împărtăşită, datorită implicaţiilor
economice pozitive legate de prezenţa acestor companii pe pieţele naţionale. Cu toate acestea,
guvernele gazdă sunt adesea îngrijorate de faptul că filialele întreprinderilor transnaţionale care
operează în interiorul ţării ar avea putere economică mai mare decât firmele indigene, datorită
caracterului lor internaţional. În ceea ce priveşte raportul de intercondiţionalitate dintre
globalizare şi operatorii transnaţionali, „globalizarea a deschis drumul dezvoltării corporaţiilor în
postura de lideri mondiali, pe de altă parte, acestea au potenţat procesul de globalizare a pieţelor.
Globalizarea dictează corporaţiilor deciziile strategice pornind de la strategiile de
internaţionalizare până la cele globale”1.
1 BARI, Ioan, Globalizare, Bucureşti, Editura Economică, 2004, pag. 61.4
CAPITOLUL I. Conceptul de globalizare a economiei mondiale.
1.1 Definirea procesului de globalizare.
Globalizarea este urmărită pe diverse paliere, şi anume globalizarea activităţii firmelor,
globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiară. Globalizarea este percepută ca un
moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căruia actorul principal este reprezentat
de firma multinaţională. Conform lui F. Livelsey, trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul
că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt transferate pe plan internaţional prin
intermediul firmelor2.
Creşterea semnificativă a fluxurilor internaţionale de capital, în ultimii ani, este o
trăsătură a globalizării. Începând cu jumătatea anilor 1980 s-a manifestat o intensificare a
fluxurilor internaţionale de capital şi un grad tot mai ridicat de integrare a pieţelor financiare
internaţionale. Astfel, a crescut volumul investiţiilor, în special a investiţiilor străine directe, ceea
ce sporeşte importanţa producţiei internaţionale în economia mondială3.
George Soros defineşte globalizarea din perspectivă economică, drept dezvoltarea
pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă
asupra economiilor naţionale. Globalizarea are în primul rând un sens economic, şi anume
creşterea schimburilor peste tot în lume, în special pentru activitatea marilor companii, care
produc şi schimbă bunuri în diverse ţări, şi apoi unul lărgit, procesul prin care bunurile şi
serviciile disponibile sau influenţele sociale şi culturale devin treptat similare în toate părţile
lumii4.
Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependenţa economică şi
culturală şi mai puţin de dominarea economică şi culturală, depinde de diversificare mai mult
decât de unificare şi integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă
decât de centralizare şi de mobilizare.
În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, şi anume:
o ordine economică internaţională nedreaptă ce trebuie înlăturată. Astfel, ţările lumii a treia nu
au posibilitatea să concureze cu ţările care deţin monopolul asupra celor mai avansate tehnologii
şi resurse financiare nelimitate care au pus stăpânire deja pe majoritatea pieţelor. Ele vor fi
reduse treptat la simple zone producătoare de materie primă şi mărfuri competitive din punctul
de vedere al preţului, deţinând cea mai slab plătită mână de lucru.
În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy
susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se află 2 LIVELSEY, F., Dictionary of economics, London, Pitman Publishing, 1993, pag.99;3 Mariana Lupan: „Globalizarea Economiei”, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, 2009, pag.3.4 Lavinia Florea, Globalizare şi securitate economică (Iaşi: Ed. Lumen, 2007), 14, 134.
5
societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi sub-educate, iar de
cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde din
punct de vedere demografic.”
Dacă avem în vedere societatea unei singure cincimi: 20% versus 80% , conform căreia
doar 20% din populaţia aptă de muncă este suficientă pentru a asigura avântul economic
mondial, nu putem fi destul de optimişti. Săracii vor rămâne tot săraci şi bogaţii vor fi şi mai
bogaţi, iar prăpastia dintre cele două lumi se va lărgi şi mai mult5.
Globalizarea este considerată ca o tendință care se manifestă în economia mondială, care
este accelerată de dezvoltarea societății informaționale din zilele noastre. În definirea aspectelor
de globalizare se ridică și probleme statului național, deoarece globalizarea presupune și
existența unei interdependenţe atât de strânse între statele naţionale încât nimeni nu mai poate şti
cu precizie câtă libertate de mişcare mai au în realitate guvernele naţionale, mai cu seamă în ceea
ce priveşte problemele economice, fluxurile de capital (care utilizează din plin informaţia
computerizată) şi ratele de schimb valutar care eludează controlul băncilor centrale.
La reuniunea Forumului Economic Mondial de la Davos din ianuarie 1999, cei 40 de şefi
de state, 250 de miniştri şi 1000 de şefi de mari întreprinderi şi-au confruntat părerile timp de
şase zile în 330 de dezbateri în problema: “Globalitatea responsabilă – o stăpânire a impactului
mondializării”. În doctrina acestui prestigios centru de gândire şi reflexie, centru internaţional
sponsorizat generos de cel mai mare consorţiu bancar internaţional elveţian, globalizarea este o
necesitate istorică menită să ducă în final la o piaţă unică mondială.
În ideile de bază ale conducătorilor Forumului Economic Mondial de la Davos, se pot
evidenția trei contradicții mari: între Europa şi SUA, între ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate
şi între bogaţii şi săracii din toate ţările. Prezenţa acestor contradicţii încrucişate poate genera
anumite incertitudini şi nelinişti în legătură cu modul în care economiile dezvoltate ce dețin
principala putere economică și controlul ei – concep şi realizează globalizarea, dar, prin aceasta,
nu li se neagă deloc nici necesitatea, nici posibilitatea umanizării ei. Pentru a evita aceste dileme
şi eventuale eşecuri, sunt necesare negocieri şi pregătiri minuţioase în continuarea procesului de
liberalizare a pieţelor6.
Descifrarea cadrului conceptual al globalizării face obiectul unor ample preocupări şi în
cadrul ONU, mai ales prin organismele sale cu vocaţie mondială: PNUD, UNCTAD şi
UNESCO.
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Umană acordă problematicii globalizării o
importanţă de primă mărime. Evidenţiem, ca un demers cu o înaltă cotă de relevanţă, faptul că,
5 H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
6 Dinu Moraru – Pledoarie pentru o economie mondială în slujba umanităţii, “Curentul”, 29 ianuarie 1999.6
în cadrul ”Raportului dezvoltării umane 1999”, un volum întreg – volumul I – este consacrat
exclusiv analizei globalizării7. Raportul PNUD definește globalizarea din perspectiva dezvoltării
umane și arată că globalizarea nu reprezintă doar pieţele de comerţ, de capital şi financiar, ci tot
ceea ce este fundamental pentru oameni, toate lucrurile care le înconjoară viaţa: tehnologie,
mediu, cultură etc. Pieţele globale, tehnologiile globale, ideile globale şi solidaritatea globală pot
îmbogăţi vieţile oamenilor oriunde.
În urma unei analize a raportului se pot evidenția următoarele efecte ale globalizării8:
În primul rând, este influenţa restructurativă a globalizării asupra gândirii şi
acţiunii dezvoltării. De la ideea anterioară a dezvoltării, concepută ca proces de creştere,
paradigma dominantă astăzi insistă asupra unor parametri calitativi ai noţiunii dezvoltării, făcând
din aceasta un proces care se referă la oameni, atât în interacţiunea socială dintre ei, cât şi în
interacţiunea cu alţi ocupanţi ai planetei.
Un alt efect al globalizării îl constituie subaprecierea cerinţelor de etică şi echitate
a relaţiilor internaţionale. Globalizarea aruncă preocupările de etică, echitate şi sociale pe o linie
moartă în spatele consideraţiilor de piaţă şi reduce autonomia statului.
În al treilea rând globalizarea nu este un proces distructiv; ea este, de asemenea, o
puternică forţă pentru ameliorarea bunăstării materiale a umanităţii. Luarea în considerare a
imperativelor globalizării, capitalizând pe cele pozitive şi îndulcind pe cele negative, reprezintă,
poate, cea mai importantă sfidare pentru noul mileniu.
În esenţă, definirea procesului de globalizare s-ar putea rezuma la următoarele idei
majore:
a) procesul globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor, deschidere
care duce la integrarea lor în economia mondială şi dispariţia frontierelor naţionale;
b) omenirea are nevoie astăzi nu de orice globalizare, ci de una cu faţă umană, adică una
în care beneficiile (globalizării) să fie împărţite echitabil între naţiuni pe plan internaţional şi
între oameni pe plan naţional;
c) pentru a aşeza globalizarea pe valorile echităţii şi justiţiei sociale sunt necesare
reforme şi noi reguli de comportament în cadrul instituţiilor de guvernanţă globală: FMI, Banca
Mondială şi OMC.
Procesul dezvoltării economice mondiale la începutul secolului XXI va fi modificat și de
o altă forță fundamentală cu acțiune simultană, dar opusă celei de globalizare – localizarea.
Astfel, dacă globalizarea reprezintă procesul de integrare a ţărilor cu restul lumii şi se manifestă,
deci, ca forţă unificatoare pe plan mondial, localizarea constituie tendinţa grupurilor locale spre
7 PNUD – Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face, New-York, 1999.8 John F. E. Ohiorhenuan – The South in an Era of Globalization, în UNDP: ”Cooperation South”,
septembrie 1998, pag. 77
mai multă autonomie, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre descentralizare. Apariția
localizării este generată de cel puțin patru cauze9:
a) insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea statului de a asigura
promisiunile de dezvoltare;
b) creşterea forţei identităţii locale şi etnice, ambele fiind întărite prin educaţie, mai buna
comunicaţie şi creştere a concentrării populaţiei în urban;
c) într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale între state şi naţiuni,
apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci sentimentul apartenenţei la un
anume loc;
d) ascuţirea competiţiei între unităţile subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu
ne dorinţa comunităţilor mai bogate să-şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci.
Alocarea mai eficientă a resurselor, circulaţia liberă a cunoştinţelor, mediul economic mai
deschis şi competitiv, ca şi îmbunătăţirea managementului guvernării reprezintă căile prin care
globalizarea şi localizarea pot contribui la creşterea economică durabilă a ţărilor. Cât priveşte
riscurile: în cazul globalizării – posibilitatea unei mai mari expuneri la volatilitatea capitalului,
cum este cazul crizelor financiare, iar în cazul localizării, respectiv al descentralizării –
posibilitatea acesteia de a genera instabilitate macroeconomică. În ambele cazuri, evitarea
riscurilor implică, crearea unui sistem instituţional viguros la toate nivelurile dezvoltării social-
economice: local, naţional şi supranaţional.
1.2 Globalizarea – un proces ireversibil.
Tendinţa de globalizare a vieţii economice nu este un fenomen nou, însă în lumea
contemporană aceasta capătă trăsături distinctive şi se extinde cu o viteză uimitoare. Procesul
investiţional şi decizia de a investi, de a imobiliza fonduri financiare pentru o anumită perioadă
de timp în speranţa obţinerii de profit poate reprezenta, în acelaşi timp, un risc dar şi
oportunitatea de a face faţă mediului economic global.
Progresul tehnologic face lumea mai mică, micşorează distanţele şi eficientizează timpul.
Astăzi, datorită modernizării şi diversificării mijloacelor de comunicare, putem conversa cu o
persoană (prin intermediul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă, cu ajutorul internetului)
indiferent dacă ea se află în acelaşi oraş sau în cel mai îndepărtat colţ al lumii. În fiecare minut
putem afla, dacă dorim, care sunt noutăţile de pe Wall Street sau ce s-a mai întâmplat în
Singapore.
9 Shahid Yusuf – The Changing Development Landscape, ”Finance and Development”, December, 1999, pag. 16;
8
Însă globalizarea nu este influenţată doar de avântul tehnologic. Fenomenul are şi un
puternic aspect economic. Expansiunea economiei de piaţă şi a capitalului, în principal
occidental, a interconectat diferitele regiuni ale lumii într-o reţea pe care astăzi o numim
economie globală.
Economiile naţionale au fost „forţate” să se deschidă sub presiunea puternicelor companii
multinaţionale. Impulsionate de condiţiile favorabile privind costurile mici de producţie în
economiile mai puţin dezvoltate, aceşti „giganţi” economici şi-au deschis reprezentanţe sau
unităţi de producţie în diverse regiuni, nemaifiind limitate între frontierele unui singur stat.
Supremaţia respectivelor corporaţii nu mai poate fi contestată. Ele iau decizii peste interesele
statelor naţionale, deoarece ele controlează şi coordonează la nivel global toate aspectele legate
de finanţare, producţie, management.
Globalizarea este sinonimă cu intensificarea şi multiplicarea interacţiunilor, atât la
nivelul indivizilor cât şi între diverşii actori participanţi în sistemul global (state, corporaţii
multinaţionale, organizaţii internaţionale).
Mulţi specialişti au atras atenţia asupra faptului că, în realitate, globalizarea consolidează
polarizarea dintre statele bogate şi cele sărace. Există state care câştigă şi state care pierd în
aceasta competiţie, la toate nivelele. Analizând comportamentul corporaţiilor multinaţionale,
afirmaţia devine evidentă. Deşi aceste corporaţii deschid filiale în statele mai puţin dezvoltate şi
creează noi locuri de muncă, acest tip de activitate nu este una filantropică. Corporaţiile
urmăresc, de regulă, scăderea costurilor de producţie prin deschiderea unor filiale în statele în
care materialele folosite pentru producerea unui bun sunt mai ieftine, iar salariaţii se mulţumesc
cu venituri mai mici. Profitul, mult mai mare în astfel de cazuri, este repatriat în statele în care
corporaţiile îşi au sediul central, de regulă statele dezvoltate. Câştigurile sunt obţinute tot de
statele bogate, iar deficitul de dezvoltare dintre acestea şi statele sărace se adânceşte.
Se vorbeşte mereu despre globalizare şi se încearcă identificarea unui model (sau a unor
modele) care să fie considerat un fel de „model etalon al globalizării”. În literatura americană de
specialitate se consideră că modelul american este cel ideal deoarece „America are mai multe
avantaje şi mai puţine responsabilităţi [...] decât orice altă ţară importantă.”10. argumentele
pentru această afirmaţie sunt destul de multe, spre exemplu: America deţine o poziţie geografică
ideală pentru lupta de concurenţă, deoarece este atât o putere atlantică, cât şi una pacifică,
raportată la ambele direcţii şi, în acelaşi timp, legată pe uscat atât cu Canada, cât şi cu America
Latină, având posibilitatea să poată interacţiona uşor cu toate trei pieţele cheie din lume - Asia,
Europa şi America.
10 Francis Fukuyama – The End of History and Last Man, Free Press, New York, 1992.9
Un alt atu important îl constituie populaţie diversă, multiculturală, multietnică, multe-
lingvistică, care are legături fireşti cu toate continentele globului şi care, cel mai important,
comunică într-o singură limbă - engleza - care este şi limba predominantă pe Internet. Cele cinci
regiuni economice diferite, unite de o monedă unică, dolarul, care este şi moneda de rezervă
pentru restul lumii, reprezintă un mare avantaj, pentru că atunci când o ţară este în regres, o alta
poate fi în ascensiune, netezind vârfurile şi văile ciclurilor economice.
Atâta timp cât japonezii şi occidentalii se cramponează de sistemele lor rigide, de
protecţie socială datorită cărora capitalismul este mai puţin distructiv, dar şi mai puţin creativ şi
eficient, ei nu vor reprezenta o provocare pentru America. Dar cu cât America se va detaşa mai
mult în această eră a globalizării, cu atât aceste ţări vor căuta să ţină pasul şi să imite America.
Această inevitabilă adaptare va fi teribil de dureroasă, dar ele vor fi silite s-o facă, dacă vor să-si
menţină actualul nivel de trai.
1.3 Implicații negative ale globalizării.
Societatea globala presupune comunicare extrem de rapidă, care dă senzaţia unei
“comunităţi globale”, în care orice eveniment mărunt se află imediat. Într-adevăr, cea mai
proaspătă obsesie pare a fi cea a informării. Lumea se lasă atrasă într-un mecanism media extins
la scară planetară, omiţând că nu poate fi pus semnul egalităţii între informare şi comunicare.
Însă, în ciuda apropierii mai mari ca niciodată şi a dispariţiei barierelor, în urma creşterii
fără precedent a vitezei de circulaţie a informaţiei, ne vedem în imposibilitatea de a mai
comunica emoţii şi stări sufleteşti profunde. Putem vorbi oricând, cu oricine din orice colţ al
lumii. Distanţe care altădată se parcurgeau în câţiva ani, se acoperă astăzi în câteva ore. Cu toate
acestea, în loc să ne fie mai uşor să găsim parteneri (indiferent de scop), singurătatea a devenit o
realitate socială gravă.
Fenomenul Internet a devenit de câţiva ani placa turnantă a comunicării interumane; fără
a-i contesta rolul benefic – în condiţiile utilizării sale raţionale – o privire obiectivă de ansamblu
ne duce la concluzia că Internetul, în particular, şi computerul, în general, distrug mai multe
conexiuni interumane decât creează, diminuând participarea socială. Timp de secole, oamenii şi-
au îmbogăţit experienţa prin contact cu natura şi cu alţi indivizi. Astăzi căutăm noi experienţe pe
ecranele calculatoarelor şi ale jocurilor video.
Un rezultat nefast al globalizării este faptul că rând pe rând, oamenii rămân fără locuri de
muncă, industrii întregi se închid sau se vând pe mai nimic, preţurile cresc şi viaţa devine
imposibilă pentru cei mai mulţi dintre noi. Din păcate, FMI-ul şi Banca Mondială sunt
instrumente de prim ordin ale globalizării care generează aceste deficienţe.
10
Un alt fenomen caracteristic globalizării îl constituie redirecţionarea producţiei
industriale a marilor concerne către “periferie”. În căutare de profituri cât mai mari şi sub
presiunea legislaţiei în materie de mediu din ţările dezvoltate, globaliştii îşi transferă capacităţile
de producţie învechite şi poluante în ţările lumii a treia, unde mâna de lucru este ieftină, iar
legislaţia permisivă. În acest fel, iniţiativa particulară locală este sufocată, iar consecinţele pentru
mediu şi oameni sunt catastrofale, în timp ce resursele naturale sunt consumate fără
discernământ, iar deşeurile în exces poluează totul. Condiţiile de muncă proaste şi foarte proaste
afectează populaţia care, din lipsă de alte locuri de muncă, acceptă să-şi rişte viaţa şi să-şi macine
sănătatea pentru salarii de mizerie.
Dacă din punct de vedere istoric, comerţul a fost o sursă de dezvoltare economică şi
schimb cultural pentru un număr însemnat de civilizaţii, în prezent, comerţul este o armă şi un
instrument de şantaj care se bazează pe regulile puterii şi ajută la polarizarea lumii. Accesul
ţărilor mici şi sărace la instrumentele de decizie, într-un mod echitabil, este blocat şi aproape
imposibil.
În decursul ultimilor ani, datorită lăcomiei companiilor transnaţionale, s-au înregistrat
cele mai ridicate niveluri ale despăduririlor din istorie. În acest ritm, peste 50 de ani toate
pădurile tropicale vor dispărea, ducând la o dereglare ireversibilă a echilibrului ecologic.
Urbanizarea crescândă constituie o altă problemă extrem de gravă: în fiecare zi, tot mai
multe persoane din toată lumea părăsesc zonele rurale, venind la oraşe. Numeroase aglomerări
urbane din ţările în curs de dezvoltare se află în situaţii limită şi suferă o deteriorare continuă
datorită creşterii populaţiei, lipsei infrastructurilor necesare acoperirii nevoilor vitale,
contaminării apei şi aerului, excedentului de deşeuri etc. Distrugerea civilizaţiei rurale tinde să
rupă echilibrul milenar în care satul era “plămânul” care purifica şi “talpa” pe care se sprijinea
civilizaţia.
Descentralizarea capitalistă pe baza particularităţilor de dezvoltare a fiecărei naţiuni nu se
potriveşte cu globalizarea. Globalizarea urmăreşte concentrarea capitalului în mâinile a câtorva
corporaţii internaţionale aparţinând câtorva ţări foarte dezvoltate . Descentralizarea capitalului
între naţiuni înseamnă descentralizarea deciziilor şi a puterii economice care sunt elemente
esenţiale ale democraţiei internaţionale. În realitate însă, creşterea forţei economice pentru
locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare reprezintă o ameninţare pentru FMI şi globalizare. Deci
armele globalizării în secolul XXI sunt instituţiile monetare internaţionale şi Organizaţia
Mondiala a Comerţului11.
11 Addis Ababa – Globalisation, the 21st Century Version of Colonialism, The Daily Monitor, Februarie, 2001
11
Există multe ţări care beneficiază de consultanţa şi sprijinul organizaţiilor internaţionale
pentru a accelera dezvoltarea. În ciuda bunelor intenţii, rezultatele nu sunt deloc satisfăcătoare,
ţările susţinute nu reuşesc să iasă din spirala inflaţionistă, nici să imprime economiei un ritm cât
de cât constant al creşterii economice şi cu toate acestea, nu asistăm la schimbări spectaculoase
în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru nerealizarea de rezultate satisfăcătoare la
programele desfăşurate. De aici putem deduce că nu performanţa economică se urmăreşte, ci
controlul total al economiilor şi menţinerea lor la un nivel care să nu facă concurenţă
economiilor din ţările cu un grad ridicat de dezvoltare.
Chiar dacă globalizarea aduce un progres economic incontestabil şi posibilităţi certe de
dezvoltare în anumite domenii, acest progres este departe de a fi uniform şi creează zone
privilegiate, dând naştere la conflicte majore în cadrul structurilor social-economice care nu se
pot adapta.
12
CAPITOLUL II. Corporații transnaționale – vectori ai globalizării
economice.
Evoluția economiei mondiale de la afaceri internaționale la afaceri globale se datorează
fluxurilor de investiții internaționale precum și creșterea rolului societăților transnaționale. Rolul
al societăților transnaționale și al investițiilor străine directe se consideră două identități care
reprezintă piloni ai globalizării.
Companiile multinaţionale au devenit jucători importanţi în economia contemporană.
Companiile multinaţionale produc 25% din producţia mondială şi contribuie la 70% din comerţul
mondial. Vânzările lor sunt egale cu jumătate din PIB-ul mondial, şi 1/4 la 1/3 din comerţul
mondial, și intra-firmă de comerţ între sucursale ale companiilor multinaţionale12.
Liderii politici ai corporațiilor, precum și cea mai mare parte a literaturii de specialitate
preferă utilizarea termenului de societate multinațională, dar în cadrul ONU este specificat
termenul de societate transnațională. Totuși din punct de vedere economic, atât conceptul de
societate transnațională cât și cel de societate multinațională au aceleași trăsături.
CTN poate fi orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare
internațională într-o activitate productivă, ea însăși internațională. Ea este forma sub care se
organizează o parte a capitalului internațional13.
Dicționarul „Modern Economy” definește CTN ca fiind o întreprindere de mari
dimensiuni, având sediul central într-o țară, și operând, în principal sau parțial, prin filialele sale
în alte țări. Aceste corporații se extind la scară internațională pentru a valorifica avantajele
verticale și orizontale ale economiei de scară.
O CTN reprezintă o companie de mari dimensiuni a cărei activitate se desfășoară în
același timp în mai multe țări, sediul său central, societatea mamă, este într-o singură țară, dar ea
acționează în mai multe țări, prin filialele sale, societățile fiice. Domeniile sale de activitate sunt
variate, deseori integrate într-o rețea unică de producție, cercetare, comercializare, bancar-
financiară și de asigurare14.
Marile corporații au invadat planeta, iar fluxurile financiare internaționale instantanee fac
ca economia mondială să nu mai poată fi îngrădită înăuntrul granițelor unui stat. Fluxul liber de
12 Nayyar, Deepak. Globalization, History and Development: A Tale of Two Centuries, Cambridge Journal of Economics, 30, 2006, pag.141;
13 Andreff W.: „Profits et structures du capitalism mondiale”, Paris 1992;14 Nicoleta Cozarici: „Societățile transnaționale și investițiile străine directe – principalii vectori ai
globalizării”, Articol, Universitatea „Ștefan cel Mare, Suceava13
informații a dus la îmbunătățirea comunicațiilor și la scăderea costurilor pentru transport, astfel
încât globalizarea oferă comunităților și persoanelor din zone mai îndepărtate sau mai puțin
dezvoltate, numeroase oportunități și opțiuni.
Companiile multinaţionale îşi extind tot mai mult producţia internaţională, folosind ca
instrumente principale fuziunile, achiziţiile transfrontaliere, investiţiile străine directe şi alianţele
strategice, pe baza cărora au apărut numeroase parteneriate tehnologice, mai ales în domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicării în cel al producţiei de automobile, al producţiei
farmaceutice ş.a. Extinderea pieţei produselor şi serviciilor, reducerea costurilor de producţie la
nivelul reţelei proprii de întreprinderi transnaţionale, lupta pentru eficienţă şi competitivitate sunt
mobilurile principale care au iniţiat şi întreţin procesul de multe-naționalizare al firmelor, iar
investiţiile încrucişate, cu deosebire între ţările dezvoltate, reprezintă principalul instrument prin
care se redistribuie pieţele în cadrul mediului economic internaţional.
Orice STN se manifestă în trei spații economice: cel național, autohton (societatea
mamă); cel străin, în cazul filialelor; cel internaționale, schimburile dintre unitățile care o
compun și restul lumii.
Trebuie să subliniem faptul că nici dezbaterile cu privire la CTN nu sunt unanim
acceptate, existând atât susţinători, cât şi critici la adresa acestora15:
unii autori consideră că CTN-urile reprezintă victoria economiei asupra politicii,
reprezentând o evoluţie semnificativă pentru managementul naţional al economiei globale;
CTN-urile împreună cu finanţele internaţionale reprezintă simbolul capitalismului
global cu tot ce are acesta mai rău, iar STN exploatează întreaga lume pentru a-şi spori profitul
corporatist;
CTN nu este o corporaţie globală, ci este doar o firmă de o anumită naţionalitate
care şi-a organizat producţia, distribuţia şi alte activităţi astfel încât să depăşească graniţele
naţionale;
comportamentul CTN este determinat de politicile economice, de structurile
economice şi de interesele politice din ţara de origine;
CTN nu sunt nici bune, nici rele, dar este nevoie de anumite norme internaţionale
care să guverneze relaţiile dintre CTN şi guvernele naţionale.
Forța economică și financiară a CTN poate fi măsurată cu ajutorul Indicelui de
Transnaționalizare (ITN) care se determină ca media a trei rapoarte:
ITN=(Astr/At+Vstr/Vt+FMstr/FMt)/3
15 Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag.127-130;
14
Corporațiile cu cel mai ridicat ITN sunt localizate în țările mici (de exemplu în Elveția
sunt trei CTN al căror ITN este de peste 90%. Explicația poate fi următoarea: CTN localizate în
țări mici tind ca regulă generală, să-și extindă activitatea în străinătate pentru a depăși
constrângerile pieței lor naționale și a obține economiile de scară necesare menținerii nivelului
de competitivitate. Conform activelor în străinătate în anul 2009 printre primele zece CTN erau:
Enel SpA, Volkswagen Group, GDF Suez.
Tabelul 2.1
Primele zece STN non-financiare, clasificate după activele în străinătate.
Locul STN Țara de origine Industria ITN1 Enel SpA Italia Electricitate, gaz și apă 57,22 Volkswagen Group Germania Automobile 61,93 GDF Suez Franța Electricitate, gaz și apă 56,54 EDF SA Franța Electricitate, gaz și apă 39,05 Deutch Telecom AG Germania Telecomunicații 54,16 Eni SpA Italia Extracția de Petrol 59,27 General Motors CO SUA Automobile 53,78 France Telecom SA Franța Telecomunicații 47,09 EADS NV Franța Avioane 71,910 Vattental AB Suedia Electricitate, gaz și apă 84,9
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2011, pag. 30.
Producţia internaţională continuă să crească ca urmare a extinderii rolului STN în
economia globală. Statisticile recente evidenţiază faptul că există, în prezent, aproximativ 65.000
de corporaţii transnaţionale, care deţin aproximativ 850.000 de filiale pe întreg globul. Filialele
din străinătate dispun de peste 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cei 24 de milioane de
angajaţi din 1990. Vânzările lor însumează aproximativ 19.000 miliarde dolari, fiind de două ori
mai mari decât exporturile la nivel mondial. Dacă facem o comparaţie cu anul 1990, când
vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale, la sfârşitul anului 2004 stocul pentru
investiţiile străine directe a crescut de la 1.700 miliarde dolari, la peste 6.600 miliarde dolari, iar
filialele străine reprezentau a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile
mondiale16.
Potrivit statisticilor ONU, corporaţiile transnaţionale sunt lideri ai producţiei de bunuri şi
servicii în cadrul comerţului internaţional. Prin activitatea lor, CTN determină fluxurile
internaţionale de capital şi deţin avantaje asupra politicilor ţărilor-gazdă, cu precădere în sectorul
economico-financiar. Schimbările cele mai importante din sistemul economic internaţional au
fost generate de internaţionalizarea producţiei, de creşterea fluxurilor investiţiilor străine şi a
comerţului internaţional şi au determinat CTN să devină actorii principali în noua ordine 16 ONU, “Raportul mondial al investiţiilor - Corporaţii transnaţionale şi competitivitatea la export”, 2005,
pag.3-5;15
economică globală, în ceea ce priveşte direcţionarea investiţiilor străine care au la bază
strategiile private multinaţionale. Din această perspectivă, ţările receptoare au încercat să creeze
pentru CTN pieţe mari de desfacere, precum şi oportunităţi pentru ca acestea să se dezvolte şi să-
şi adapteze obiectivele economice private la exigenţele noii ordini economice globale.
2.2 Evoluția fluxurilor de Investiții Străine Directe în economia mondială.
Investiţiile străine, în cadrul unei industrii globale, constituie factorul-cheie fără
participarea căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil. Investiţiile
internaţionale reprezintă o componentă importantă şi deosebită de dinamică a fluxurilor
economice internaţionale. Ele au un impact puternic asupra creşterii economice, a comerţului
exterior şi a structurilor productive din toate ţările lumii, indiferent de nivelul lor de dezvoltare.
Astfel investiţiile internaţionale sunt motorul dezvoltării economice. De faptul în care ţara va
putea beneficia de un aflux de investiţii străine depinde mult şi de succesul creşterii economice,
iar pentru ţările în tranziţie la economia de piaţă - succesul acestei treceri.
În plan teoretic, investiţia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezumă
efecte favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, în activităţi profitabile, în
speranţa recuperării lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului
generată de realizarea unor imobilizări corporale, necorporale şi chiar financiare; un proces
economic complex, generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc.).
În plan practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi
„condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic înseamnă, de fapt, investiţie, fiind
vorba despre orice efort de creştere şi instruire a tinerei generaţii, de formare a forţei de muncă
constituie o investiţie continuă. Construcţiile de case, de fabrici, de întreprinderi, de şcoli şi
spitale, achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare
etc. constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor17.
Cea mai simplă definiție a ISD poete fi formulată în felul următor: acestea sunt
investițiile care urmăresc scopul de a controla o întreprindere în afara teritoriului național. ISD
fac parte din piața internațională a capitalului, apărută încă la sfârșitul secolului XIX-lea, dar
care a cunoscut o dezvoltare rapidă în secolul următor18.
17 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 12;
18 Constantin Doltu: „Investițiile Străine Directe și influența lor asupra modernizării economiei în tranziție”. Editura ARC, Chișinău 2003, pag 11;
16
Indiferent de sensul larg sau restrâns al abordării conceptului de investiţie şi de relativa
diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune
ale investiţiilor19:
a. Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti
indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau
dimpotrivă plasamente în acţiuni, titluri şi hârtii de valoare;
b. Orice investiţie înseamnă efort, sub multiple aspecte, dar în urma căruia se
scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a cărui
realizare rămâne incertă;
c. Orice investiţie implică „dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse
curente (materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete
viitoare.
În funcție de motivul principal care se află la temelia unei sau altei decizii de investire
peste hotare, în teoria economică contemporană, ISD-urile sunt clasificate în trei categorii20: 19,
pag.32
1) ISD de valorificare a resurselor țării gazdă, care reprezintă forma cea mai veche
de investiții;
2) ISD de valorificare a piețelor care, în prezent, rămân a fi cea mai importantă
formă a ISD;
3) ISD de eficiență și de exploatare a unor avantaje locale (costul forței de muncă, al
transportului, al energiei etc.).
Fluxurile de ISD au început să dobândească prevalenţa în cadrul investiţiilor
internaţionale în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu realizarea de investiţii
masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. După al doilea război mondial, se pot
distinge trei mari valuri privind investiţiile străine21:
Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi corespunde
fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a fi motivate de
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în puternică lărgire.
Al doilea val se realizează din anul 1965 pană în 1975, perioadă în decursul căreia firmele
americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de Sud-est.
Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea
continuă a fluxurilor de investiţii. Astfel, în anul 2000 stocul mondial de ISD atrase atinge cifra
19 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.17;
20 Matei Mirela:„ Inestiții Străine Directe. Funcții și Evoluții. 1990-2000.” Ed. Expert București 2004, pag 19;