„Există multe obiective pe care nu le putem atinge singuri, ci numai împreună. Sarcinile sunt împărţite între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile regionale şi locale ale acestora.” 1 Danuta Hübner, Comisar European pentru Politică Regională în perioada 22 noiembrie 2004 – 4 iulie 2009 preciza, în Cuvântul Înainte la Al Patrulea Raport privind coeziunea economică şi socială, că: „acesta este primul privind coeziunea publicat după extinderile din 2004 şi 2007 şi care evaluează nivelul convergenţei realizat de cei 27 membri ai Uniunii. El furnizează, de asemenea, o evaluare preliminară a impactului programelor de coeziune pentru perioada 2000-2006 şi analizează primele rezultate ale programării pentru perioada 2007-2013. Dar, în primul rând, raportul analizează noile provocări pe care va trebui să le înfrunte dezvoltarea regională în deceniile care vor urma. Sunt convinsă că aceste provocări vor remodela harta regională a Europei în următorii ani şi vor pune în umbră descrierile tradiţionale pe care le utilizăm astăzi — precum cele referitoare la noile şi vechile state membre. Impactul presiunii economice accentuate din partea competitorilor globali, îmbătrânirea societăţilor noastre, dezvoltările de pe piaţa energiei, schimbările climaterice şi polarizarea socială vor fi resimţite, cu intensităţi diferite, în toate părţile Uniunii. În unele regiuni, aceste provocări vor impune noi constrângeri asupra dezvoltării economice. În altele, ele vor crea noi oportunităţi pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. Însă abordarea acestor provocări şi oportunităţi necesită o analiză solidă, o capacitate de 1 Declaraţia de la Berlin cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a semnării Tratatului de la Roma 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
„Există multe obiective pe care nu le putem atinge singuri, ci numai împreună. Sarcinile
sunt împărţite între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile regionale şi locale ale
acestora.”1
Danuta Hübner, Comisar European pentru Politică Regională în perioada 22 noiembrie
2004 – 4 iulie 2009 preciza, în Cuvântul Înainte la Al Patrulea Raport privind coeziunea
economică şi socială, că: „acesta este primul privind coeziunea publicat după extinderile din
2004 şi 2007 şi care evaluează nivelul convergenţei realizat de cei 27 membri ai Uniunii. El
furnizează, de asemenea, o evaluare preliminară a impactului programelor de coeziune pentru
perioada 2000-2006 şi analizează primele rezultate ale programării pentru perioada 2007-2013.
Dar, în primul rând, raportul analizează noile provocări pe care va trebui să le înfrunte
dezvoltarea regională în deceniile care vor urma.
Sunt convinsă că aceste provocări vor remodela harta regională a Europei în următorii
ani şi vor pune în umbră descrierile tradiţionale pe care le utilizăm astăzi — precum cele
referitoare la noile şi vechile state membre. Impactul presiunii economice accentuate din partea
competitorilor globali, îmbătrânirea societăţilor noastre, dezvoltările de pe piaţa energiei,
schimbările climaterice şi polarizarea socială vor fi resimţite, cu intensităţi diferite, în toate
părţile Uniunii.
În unele regiuni, aceste provocări vor impune noi constrângeri asupra dezvoltării
economice. În altele, ele vor crea noi oportunităţi pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea
economică. Însă abordarea acestor provocări şi oportunităţi necesită o analiză solidă, o
capacitate de anticipare, precum şi răspunsuri politice creative, adaptate nevoilor regionale. Prin
urmare, prin acest raport, Comisia lansează dezbaterea privind modul în care politica de
coeziune poate continua cel mai bine să promoveze dezvoltarea regională şi convergenţa, în
vederea viitoarelor schimbări sociale şi economice.
Însă nu începem de la zero. După cum s-a observat, în mod evident, în ultimii ani, se ştie
că dezvoltarea regională şi convergenţa sunt cel mai bine stimulate printr-o guvernare la
niveluri multiple, realizată prin acţiunile coordonate ale Uniunii, ale statelor membre şi ale
autorităţilor locale şi regionale. Statele membre însăşi au recunoscut acest fapt prin
direcţionarea, în ultimul deceniu, a unei părţi de responsabilitate din ce în ce mai mari în
materie de investiţii publice spre autorităţile regionale şi locale.
1 Declaraţia de la Berlin cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a semnării Tratatului de la Roma
1
Pentru a demonstra importanţa contextului global în care se desfăşoară coeziunea
socială şi economică, raportul privind coeziunea conţine, pentru prima dată, comparaţii între
diverşi indicatori şi principalii noştri competitori din alte părţi ale lumii. Convergenţa durabilă
poate fi realizată doar dacă ţinem cont de cadrul mai larg în care operează economia UE. În
acest context global, reducerea decalajului ia diverse forme. Rolul politicii de coeziune este de a
ajuta economiile regionale să-şi găsească locul pe pieţele mondiale, în reţele şi grupuri globale
esenţiale, să poată să-şi măsoare punctele tari şi slabe cu provocările şi oportunităţile globale,
precum şi să promoveze internaţionalizarea acestora.
Pentru a putea privi spre viitor, este necesar să înţelegem trecutul. Al patrulea raport
privind coeziunea furnizează dovezi clare despre modul în care programele întreprinse în
perioada 2000-2006 au contribuit la o mai bună coeziune. Politica de coeziune a revigorat PIB-
ul, a creat locuri de muncă şi a îmbunătăţit competitivitatea regiunilor UE. Disparităţile
regionale în termeni de dezvoltare economică şi ocuparea forţei de muncă au scăzut, pe măsură
ce regiunile întârziate au redus decalajul, în timp ce părţile mai prospere ale UE au susţinut
investiţiile în noi competenţe, crearea de noi resurse de talente şi în formarea de reţele şi
grupuri.
Mai rămân multe de făcut. Extinderea UE la 27 de state membre a mărit disparităţile
geografice în cadrul Uniunii, un număr din ce în ce mai mare de cetăţeni europeni locuind în
regiuni dezavantajate. Reducerea acestor decalaje va fi, inevitabil, un proces de lungă durată,
motiv pentru care regiunile cel mai puţin dezvoltate reprezintă prima prioritate a politicii de
coeziune...
...Această viziune se reflectă în perioada următoare 2007-2013, în care politica de
coeziune va concentra investiţiile spre C&D şi inovaţie, infrastructură, competitivitate
industrială, formare, surse de energie regenerabile şi eficienţă energetică.
Noua Europă, care să răspundă aşteptărilor cetăţenilor noştri, nu poate fi realizată numai
prin acţiunile individuale ale Uniunii, ale statelor membre, sau ale regiunilor. Succesul
economic pretinde o cooperare strânsă între toate acestea. Europa nu poate creşte fără regiuni
puternice şi în plină dezvoltare. ”
Danuta Hübner
Coeziunea economică şi socială în UE. Contextul şi obiectivelepentru perioada 2007-2013
2
1. Conceptul de coeziune economică şi socială
În Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi de faptul
că stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de durată, bazate pe încredere, precum
şi manifestarea solidarităţii cu indivizi şi/sau naţiuni mai slab dezvoltate au devenit
indispensabile pentru atingerea bunăstării generale. În ultimele decenii, creşterea producţiei şi a
consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum şi frecventele crize (mai ales
în domeniul resurselor), au dus la intensificarea relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea
dependenţei între naţiuni. Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui
grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de
beneficii economice pentru toţi cei implicaţi.
Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive
ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi
perpetuarea sistemului. D. Tarschys (2003) distinge patru niveluri la care poate fi surprinsă
coeziunea: economic, social, cultural şi politic.
1.1 Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de
fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului,
cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani
de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat.
Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de cei trei
„i”: inovare, instituţii şi investiţii.
1.2 Coeziunea socială reprezintă un alt element important în dezvoltarea unui sistem
economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada
revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a
reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste
probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii,
persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse
modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu
şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată
reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi
remodelarea sistemelor fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în
creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate.
1.3 Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor
industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea
sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de
3
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în
interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate
prin steaguri, embleme, imnuri, sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe,
sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii),
literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea
sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor
valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni
culturale.
1.4 Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole,
evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a
reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de
elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele
mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara
Europei, au fost martore, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut
ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La
nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe,
organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică.
Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând
obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale.
2. Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel
comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către
reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte
ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului
educaţional şi de formare continuă), precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării
rurale).
Conceptul de coeziune economică şi socială (CES) derivă din cel de convergenţă reală,
în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care
condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face
trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în
procesul integrării europene abia la finele anilor 80.
Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă, evident, politica de dezvoltare regională
(PDR).
3. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu diferiţi
4
actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile,
prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.
Altfel spus, PDR include toate acele măsuri, acţiuni care pot influenţa în mod
semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR îl reprezintă realizarea unei
cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a
rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea
nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii, echilibrarea
şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.
3.1 Coeziune teritorială
Unul din scopurile centrale ale UE, fixate în Tratat, (Articol 2) e de a ‘promova
progresul social şi economic şi un nivel înalt de ocupare profesională precum şi a atinge o
dezvoltare echilibrată si durabilă, în special prin crearea unui spatiu interior fără frontiere, prin
consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi
monetare...’. Aceasta implică faptul că populaţia nu trebuie să fie dezavantajată indiferent de
locul unde locuieşte sau munceşte în spaţiul UE. Din acest motiv, în Proiectul de Constituţie a
fost inclusă coeziunea teritorială (Articol 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune
economică şi socială ale UE. Importanţa acesteia e confirmată în Articolul 16 (Principii) al
Tratatului, care stipulează că cetăţenii trebuie să aibă acces la serviciile esenţiale, la
5
infrastructura de bază şi la învăţământ, subliniind importanţa serviciilor de interes economic
general în vederea promovării coeziunii sociale şi teritoriale.
Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune economică şi socială,
aceasta o completează şi o intensifică. În termeni politici, scopul este de a atinge o dezvoltare
echilibrată prin reducerea decalajelor existente, prin prevenirea discrepanţelor teritoriale şi prin
a contribui la coerenţa politicilor sectoriale cu impact teritorial şi a politicii regionale. Ideea e
de a lucra în direcţia ameliorării integrării teritoriale şi de a încuraja cooperarea între regiuni.
În cadrul UE, există o serie de aspecte ale echilibrului teritorial, care ameninţă
dezvoltarea armonioasă a economiei Uniunii în anii următori:
► la nivelul UE, o înaltă concentrare a activităţii economice şi a populaţiei în zona centrală sau
pentagonul (care se întinde între North Yorkshire în Anglia, Franche-Comté în Franţa,
Hamburg în Germania de nord şi Milano în Italia de nord), identificat în cel de-al Doilea Raport
de Coeziune şi care acoperă 18% din teritoriul UE15, unde locuiesc 41% din populaţie, 48% din
PIB şi 75% din cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare. Extinderea nu va face decât să
sporească acest grad de concentrare prin faptul de a adăuga mult la teritoriului UE şi la
populaţia ei, însă la PIB — va contribui relativ puţin;
► la nivel naţional persistenţa dezechilibrului între zonele metropolitane şi restul ţării în
termeni de dezvoltare economică, fapt care e o trăsătură caracteristică a ţărilor candidate;
► la nivel regional, creşterea, sau cel puţin menţinerea, numărului de decalaje teritoriale în
afară de cele calculate la PIB sau şomaj. Dezvoltarea economică e însoţită, în special, de
congestii în creştere şi poluare şi persistenţa excluderii sociale în principalele reţele urbane, pe
când o serie de zone rurale suferă din cauza legăturilor economice inadecvate cu oraşele mici
sau mijlocii din vecinătate şi, prin urmare, de obicei, economiile lor slăbesc. Ariile urbane mari
tind a se extinde în defavoarea localităţilor rurale din împrejurime odată cu creşterea activităţii
lor economice şi a numărului populaţiei, creând, aşa-numitele zone ‘rurbane’, pe când în zonele
rurale, în care nu există deloc oraşe, numărul populaţiei scade şi disponibilitatea serviciilor de
bază e în declin;
► în cadrul regiunilor şi oraşelor, dezvoltarea aşa numitelor ghetouri de sărăcie şi excludere
socială, de obicei, în zonele cu disponibilitate scăzută a serviciilor esenţiale;
► în multe din zonele specifice dezavantajate de caracteristicile lor geografice (insule, zone cu
populaţie scăzută din nordul îndepărtat şi unele zone muntoase) se înregistrează o populaţie în
scădere şi în curs de îmbătrânire, pe când accesul continuă a fi o problemă şi mediul ambiant
rămâne fragil, ameninţat, de exemplu, de incendii repetate, secete şi inundaţii;6
► în zonele periferice, cu o cumulare de dezavantaje naturale şi geografice (specificate în
Articolul 299.2 al Tratatului UE), continuarea problemelor severe economice şi sociale, care
sunt greu de soluţionat din cauza îndepărtării lor, a izolării, caracteristicilor topologice, climei, a
dimensiunilor mici ale pieţei şi dependenţa de un număr redus de produse.
4. Fondul de coeziune
Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de
locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de
dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în cadrul
obiectivului „Convergenţă” şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de
gestionare şi de control ca în cazul FSE şi FEDR.
Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor ţări:
Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă,
România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece
PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15
state membre.
Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din următoarele domenii:
* reţele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european definite
de Uniunea Europeană;
* mediu. În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din
domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru
mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea
transportului feroviar, sprijinirea intermodalităţii, consolidarea transporturilor publice etc.
Suspendarea asistenţei financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se
produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat
membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situaţiei sau acţiunile
întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare.
4.1 Fondul European de Dezvoltare Regională
Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a asigura
asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de dezvoltare a