INTRODUCERE Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă „gramatica” limbajului pe care-l utilizează în înţelegerea artei sau, poate în crearea ei, iar mentorul acestei achiziţii este dascălul. Fără educare prin artă e „mutilată” menirea fundamentală a omului: aceea de a se dezvolta armonios şi multilateral. Definirea artei presupune un proces de identificare şi argumentare a caracteristicilor activităţii artistice înţelese ca o formă de investigare şi adecvare, de trăire şi situare a omului într-o lume care tinde să se creeze permanent. Educaţia copilului prin activităţile artistico-plastice este azi o necesitate care începe chiar din grădiniţă. Acestea au ca scop iniţierea copiilor în cunoaşterea şi utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obţinerea de expresivităţi plastice cromatice şi acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei şi sentimente; descompunerea, secţionarea şi recompunerea în forme plastice noi a structurilor din natură, obţinându-se noi expresivităţi; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemment a mesajului artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoaşterea – înţelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieţii a cunoştinţelor de limbaj plastic dobândite în mod creativ. 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
INTRODUCERE
Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă „gramatica” limbajului pe care-l
utilizează în înţelegerea artei sau, poate în crearea ei, iar mentorul acestei achiziţii este dascălul.
Fără educare prin artă e „mutilată” menirea fundamentală a omului: aceea de a se dezvolta
armonios şi multilateral.
Definirea artei presupune un proces de identificare şi argumentare a caracteristicilor
activităţii artistice înţelese ca o formă de investigare şi adecvare, de trăire şi situare a omului într-
o lume care tinde să se creeze permanent. Educaţia copilului prin activităţile artistico-plastice
este azi o necesitate care începe chiar din grădiniţă.
Acestea au ca scop iniţierea copiilor în cunoaşterea şi utilizarea principalelor mijloace de
expresie plastică, obţinerea de expresivităţi plastice cromatice şi acromatice, prin combinarea
unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei şi sentimente; descompunerea,
secţionarea şi recompunerea în forme plastice noi a structurilor din natură, obţinându-se noi
expresivităţi; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemment a mesajului
artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoaşterea – înţelegerea operei de artă, aplicarea în
toate domeniile vieţii a cunoştinţelor de limbaj plastic dobândite în mod creativ.
Limbajul artistic-plastic este un limbaj metaforic, ce introduce valori în viaţa spirituală a
elevilor şi le dezvoltă entuziasmul pentru cultura artistică, dar este totodată şi un sistem de relaţii
stabilite convenţional între anumite semne. Elementele plastice: punctul, linia, forma plană,
volumul, culoarea, devin semne de limbaj plastic numai în perspectiva unei semnificaţii şi atunci
când sunt structurate expresiv. Relaţiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc
expresivitatea compoziţiei.
Într-o pânză totul e semn. Câteva pete colorate, nişte simple trăsături pot include în ele o
forţă expresivă egală cu a celei mai complicate şi mai reprezentative figuri. Tot ce ne înconjoară
are o formă. Culoarea şi forma reprezintă principalele mijloace de expresie şi de comunicare
artistică. Ele formează un tot unitar deşi sunt relativ solitare şi constituie elemente comune ale
tuturor obiectelor lumii materiale.
1
ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC. PUNCTUL. LINIA. FORMA. PATA CROMATICĂ.
1. Punctul- element de limbaj plastic
„Punctul este amănuntul şi cine stăpâneşte amănuntul, cucereşte universul” (Maria
Niculae- artist plastic contemporan).
Definiţia oferită de Dicţionarul de artă (1998, v9olumul II, p. 74), este următoarea:
„figura geometrică rezultată prin intersectarea a două linii sau prin întâlnirea mai multor planuri.
Teoretic, punctul este invizibil, întrucât e lipsit de mărime, şi, practic, are dimensiuni neglijabile.
În artele care folosesc suporturile plane se produce prin atingerea suprafeţei de către instrumentul
de lucru (pensula, cărbunele, e.t.c.). Prin amplificarea dimensiunilor devine mai puternic şi mai
clar, începe să devină suprafaţă, pată. Dacă limitele lui extreme rămân imprecise dimensional,
sunt în schimb precizabile formal: pot varia de la forme libere, divers dantelate, la altele
geometrizante se pot apropia de cerc, de triunghi, de stea, e.t.c. Punctul este cel mai simplu
element al formei, putând fi el însuşi formă, sau să aparţină conturului ei. Caracterul lui
fundamental rămâne imobilitatea. Pare închis în sine şi încărcat cu o tensiune interioară pe care
şi-o exercită asupra spaţiului din jur (iar dispariţia acestuia anulează punctul, luând naştere
linia).”1
Ca semne şi stimuli, culoarea şi forma au nu numai o funcţie impresivă ci şi o funcţie
expresivă. Culoarea determină efecte subiective în legătură cu specificitatea configuraţiei şi a
semanticii fiecărui obiect; forma contribuie la transmiterea unor gânduri şi stări psihologice atât
în artă cât şi în afara ei. Dacă pete de culoare provoacă pe plan subiectiv, reacţii afective, forma
implică participarea intelectului.
Predarea desenului, picturii şi modelajului în activităţile artistico-plastice au ca scop
formarea priceperilor copiilor de a observa şi reproduce realist diferite imagini ale obiectelor şi
aspectelor din mediul înconjurător, pentru a contribui la dezvoltarea atenţiei, a gândirii şi a
imaginaţiei copiilor, pentru cultivarea simţului estetic, a dragostei pentru frumosul din natură,
realitatea socială şi formarea trăsăturilor pozitive, ale voinţei ca iniţiativă şi perseverenţă li
pentru dezvilotarea spiritului de colaborare în cadrul social.
Pictura şi desenul constituie o activitate prin care copiii ne dau posibilitatea să constatăm
felul cum văd şi înţeleg lumea; să descoperim interesele şi năzuinţele lor. Aceste activităţi au un
rol deosebit în stimularea imaginaţiei, influenţând dezvoltarea activităţii intelectuale, prin
imprimarea caracterului de flexibilitate şi originalitate a abordărilor realiste. Prin realizarea unor
1 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Educaţie plastică în învăţământul primar, Editura Gheorghe-Cârţu Alexandru, Craiova, 1996, p. 66.
2
teme de pictură, desen, modelaj, gândirea este stimulată şi confruntată cu relitatea, iar operaţiile
acesteia iau o formă concretă care ajută la formarea şi dezvoltarea intelectuală a copiilor.2
De asemenea, gândirea este solicitată când copilul judecă plasarea desenului în pagină,
proporţiile, organizarea tabloului şi nuanţarea culorilor. Limbajul educaţiei plastice, ca limbaj al
formelor şi culorilor constituie o modaliatate prin care copilul îşi exprimă percepţiile, emoţiile,
dorinţele. Desenul devine astfel, deopotrivă mijloc de reprezentare a realităţii în funcţie de
comunicare.
În orele de educaţie plastică copilul are prilejul de a învăţa această „gramatică a artei”, cu părţile
ei: morfologia şi sintaxa. Este prilejul de a învăţa limbajul specific artei cu elementele lui de
bază: punctul, linia, culoarea, forma, compoziţia.
Punctul este cunoscut sub diferitele sale ipostaze: semn grafic, semn de punctuaţie, semn
muzical, punct cardinal, punct de pornire, punct medical, punct topografic, e.t.c. În artele plastice
se poate vorbi despre punct ca despre o formă foarte mică în raport cu spaţiul general din care
face parte.
Matematic, punctul este locul de intersectare a dreptelor. Din punct de vedere plastic, el
este un simbol. Punctul este cel mai simplu elemement de limbaj plastic din care evoluează
întreaga creaţie ca dintr-un germen. El este elementul generator al limbajului plastic; din el se
naşte linia prin simpla deplasare într-o anume direcţie, apoi suprafeţe prin deplasarea liniei pe
grosimea ei.
Arta egipteană, cea cretană, greacă sau romană au apelat de cele mai multe ori la forme
figurative în reprezentarea punctului, iar arta mozaicului bizantin, acesta îşi va manifesta
independenţa, care presupune de la început divizări ale suprafeţei în foarte mici zone corelate
distinctiv. Aici punctul este material, cu o cromatică proprie, construieşte linii sau suprafeţe, este
singular, sau multilateral. 3
Ca elemente de limbaj plastic în cadrul unei compoziţii, când se prezintă pe suprafaţa
plană, punctul are două dimensiuni: lungime şi lăţime, aproximativ egale. Încă de la primele
lecţii despre punct, elevii vor intui aceste dimensiuni şi vor observa „feluri” de puncte: rotunde,
trunghiulare, pătrate. Vor face exerciţii joc de obţinere a punctelor folosind diferite instrumente:
creion, creion colorat, carioca, beţişoare înmuiate în culoare, pensule de diferite mărimi, degetele
înmuiate în vopsele.
2 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit. p. 7.3 Arnheim, R. (2011), Arta şi precepţia vizuală. O psihilogie a văzului creator, Iaşi, Editura Polirom, p. 23.
3
Punctul este un semn grafic care poate fi orice formă (suprafaţă) mai mică sau mai mare
care are un centru. El poate marca diferite valori, nuanţe de culoare şi diferite tensionări, e.t.c.
Este vizibil şi are semnificaţia unui moment cosmogonic.
Punctele sunt de mai multe feluri:
– puncte spontane. Acestea sunt obţinute ca rod al întâmplării, accidental, prin diverse tehnici şi
folosind instrumente specifice, cum ar fi: pulverizarea, stropirea şi dispunerea culorilor prin
scuturarea pensulei, picurarea sau scurgerea culorii sub formă de picături, amprentarea sau
urmele lăsate pe suport, prin apăsare cu degetul ( dactilopictură), sau diverse alte obiecte.4
– punctele elaborate. După cum menţionează şi denumirea acestora, punctele elaborate sunt
relizate intenţionat, gândit, controlat. Procesul elaborării acestora solicită imaginaţia şi
capacităţile de selectare şi punere în valoare a experienţei acumulate. Cu ajutorul lor se poate
desena şi construi grafic, deoarece ele capătă diverse ipostaze când sunt folosite având scopuri
bine definite: a) ca semn plastic- este o imagine elaborată, care exprimă ceva concret, în acord cu
ideile şi sentimentele de care este animat autorul în momentul creaţiei. Poate reprezenta diverse
elemente figurative, depinzând de tema aleasă. Însă punctele pot anima o suprafaţă şi atunci când
sunt redate ca elemente abstracte sub diverse forme oarecare sau a celor geometrice cunoscute;
b) ca mijloc de exprimare, punctele devin elemente constructive sau readu volumul, efectul
spaţial, textura, structura, umbra e.t.c. Aceste espresivităţi pot fi evidenţiate prin mărimea şi
densitatea punctelor, valoare şi culoare, sensurile aranjării pe suport ( orizontal, vertical, spiralat,
Un punct mare, mai ales când este de culoare închisă, este greu, generând o compoziţie
statică, ce nu poate „evada” din spaţiul construit. De aceea, punctele mari vor ocupa partea
interioară a spaţiului, pentru a nu „apăsa” compoziţia. Dimpotrivă, pentru partea superioară vor
fi utilizate puncte mici şi foarte mici, care conferă senzaţia de uşor, dinamic, deschis.
De exemplu: „Şantier în lucru”, „Spre înălţimi”, „Spre cosmos”, „Roiuri de fluturi şi
albine”. Situarea punctelor mari în partea de sus chiar şi atunci când sunt de culori calde sau
deschise, devin apăsătoare, nu lasă loc dinamismului.8
7 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a Va, Editura Teora, Bucureşti, 1995, p. 36.8 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 68.
7
Când punctele sunt mari şi închise ele apasă şi mai mult, dând senzaţia de durere,
supărare apăsătoare, decepţionează. Pentru astfel de exerciţii se sugerează subiecte care să
exprime aceste stări: „Furtună”, „Ameninţare”, „Război”, e.t.c.
Compoziţional, punctul poate fi structurat într-o infinitate de localizări, poziţionate în
câteva zone mai importante: sus (stânga sau dreapta), jos, central, pe diagonală ascendentă, pe
diagonală descendentă.
Între punctele de diferite mărimi şi culori se stabilesc relaţii multiple. Acestea pot fi:
a) de echilibru; b). de dominantă sau subordonare (punctul mare este greu şi dezechilibrează); c)
statice (puncte pătrate) sau dinamice (rotunde, triunghiulare); d) grupate sau distanţate e)
ordonate sau haotice.9
Folosind gruparea aglomerată sau aerată a punctelor, copiii pot lucra peisaje, naturi
statice, vase cu flori. Pentru subiecte care cer să se sugereze dinamismul, mişcarea, tendinţa de
ascensiune şi viaţa, dominante cantitativ şi ca mărime vor fi punctele rotunde (care exprimă
voiciune, mişcare) sau cele triunghiulare (ascensiune). Punctele pătrate sunt statice sugerând
nemişcarea, repaosul, încremenirea.
Când punctul este singular pe o suprafaţă, aflat în armonie sau contrast coloristic cu
acesta, el devine centru de interes, tocmai prin singularitatea lui. Situaţia aceasta rezolvă
monotonia unei suprafeţe plate (colorată uniform decorativ), dându-i viaţă: punctul contrastant
sau armonizat cu suprafaţa pe care este pus creează un „loc unde se opreşte privirea”, adică
centrul de interes.
În clasa a III a, elevii se joacă şi obţin puncte de diferite mărimi, plasate în diferite
moduri pe foaia de hârtie. Vor fi incitaţi prin sugerări ale învăţătorului să realizeze puncte de
aceeaşi dimensiune în culori calde şi în culori reci şi vor observa că punctele calde par mai mari,
în vreme ce acelea care au culori reci, par a se contracta, devenind mai mici. Intervine aici
fenomenul optic de iradiere. Învăţând să stăpânească semnificaţia punctului, copilul va putea mai
târziu, să pună acest elelment în relaţie cu el însuşi, grupând în mod voit puncte de diferite
mărimi şi culori, pentru a comunica idei, trăiri, impresii.10
Cunoştinţele privind punctul ca element plastic, constructiv se completează cu expresivităţi
realizate din diferite moduri de grupare: aceeaşi mărime, dar culori diferite, aceeaşi culoare, dar
mărimi diferite.
Când punctele au aceeaşi dimensiune, fiind realizate cu instrumente dure (creion, beţişor,
degete), cele în culori calde, creează senzaţia de apropiere faţă de ochiul privitorului, „ies” din 9 Cioca, V. , Imaginaţia şi creativitatea vizual-plastică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, p. 45.10 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a VIa, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 32.
8
suprafaţa de lucru, pe când cele reci se depărtează, dând impresia de micşorare. La ora de
compoziţii aplicative se pot folosi materiale de lucru care să întruchipeze punctul: seminţe
rotunde, confeti, griş, polistiren expandat, putându-se realiza prin lipire pe carton, peisaje de
iarnă, nori care cern zăpada.
Stăpânind aceste noţiuni de grupare şi interpretare a punctului, atât desenat, cât şi
materializat, elevii vor obţine compoziţii gândite care să fie un mesaj al trăirii lor şi un mijloc de
comunicare.
2. Linia, element de limbaj plastic.
Ca element plastic, linia ia naştere dintr-un punct care „porneşte la plimbare”. Este deci un
punct în deplasare şi devine mijloc de comunicare a afectivităţii şi gândirii umane. Ea sugerează
ideea de formă şi de spaţiu. Pentru a desena linii, copilul va plimba pensula cu vopsea sau
creionul pe suprafaţa hârtiei şi va obţine urme de diferite grosimi, lungimi, orientări, adică linii.
Primele exerciţii vor fi jocuri de trasare a fel de fel de linii, lăsând copilul să lucreze liber.
Apoi, vom structura ceea ce a lucrat, clasificând liniile. Înţeles şi grai, linia capătă, atunci când o
privim din toate punctele de vedere: formă, orientare, grosime şi chiar culoare. Numai discutată
din toate aceste aspecte linia capătă expresivitate şi sensuri.
Mişcarea unui punct sub acţiunea unei forţe generează o linie.
„Dreaptă sau curbă, plană sau spaţială, linia dispune de un arsenal extins de elemente de
expresivitate plastică, stând la baza unei gramatici fundamentale a imaginii plastice.”11
Tratarea picturală se poate realiza cu ajutorul petelor picturale sau ale tuşelor. Prin utilizarea
acestei tratări se obţin compoziţii plastice. Tuşele reprezintă urmele vizibile lăsate de pensule pe
suprafaţa suportului. Când sunt aşezate pe forma obiectelor redate, volumul acestora va fi mult
mai bine sugerat.
Prin tratarea picturală, utilizând nuanţarea sau modelarea culorilor suprafeţele vor fi vibrate
în nuanţe şi tonuri variate, obţinându-se compoziţii plastice de un mare rafinament artistic.16
Concluzii
15 Cristea Maria, Niţescu Virginia, Panait Dan Horaţiu, Surdu Stănescu Elena, Ghid metodic de educaţie plastică pentru clasele I-IV , Editura Petrion,Bucureşti, 1997, p.87.16 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a Va, Editura Teora, Bucureşti, 1995, p. 24.
i
14
Cunoaşterea si valorificarea frumosului, stimularea şi formarea interesului pentru
esteticul întrupat în toate aspectele vieţii îşi găsesc un sprijin de neînlocuit în educarea
preşcolarilor.
Arta are o mare forţă educativă. Valoarea imaginii artistice constă în faptul că face apel la
sentimentele copilului şi antrenează activ latura psihicului său. Studiile întreprinse, ca şi
experienţa practică evidenţiază faptul că activităţile de pictură exercită o influenţă benefică
asupra formării personalităţii preşcolarilor, nu numai pe plan estetic, ci şi pe plan moral, afectiv,
intelectual.
Experienţa didactică ne-a demonstrat că activitatea de pictură este foarte îndrăgită de
copii, căci la această vârstă sunt atraşi de culoare, de varietatea instrumentelor tehnice,
dovedindu-şi spontaneitatea şi dând frâu liber imaginaţiei şi fanteziei.
Desenul la această vârstă este o formă a jocului şi, la fel ca aceasta, poate fi considerat de
exteriorizare a conţinuturilor psihice, fiind o proiecţie directă, o cale de comunicare a
evenimentelor subiective. În desen se folosesc liniile, petele alb-negru, pete de culoare. Desenul
copiilor trebuie sa fie armonios, echilibrat şi acest lucru se obţine prin combinarea mai multor
feluri de linii. Expresivitatea liniilor este variată şi diferă în funcţie de grosimea liniilor,
intensitatea lor, poziţia, forma, felul cum se însoţesc, ritmul şi culoarea.
Gustul estetic, această capacitate de a deosebi frumosul de urât, se cultivă prin contactul
copiilor cu opera de artă cât şi prin exerciţiu. Exersând, copiii, învaţă să se exprime, dar în
acelaşi timp dobândesc cunoştinţe referitoare la elementele de limbaj plastic cât şi la
posibilităţile lor de expresie. Mâna micului creator, condusă de gândire şi simţire, acţionează
direct şi firesc asupra materialelor de lucru, conferindu-le calităţi plastice noi. Ea le însufleţeşte,
le dă valori artistice şi o expresie corectă. Cu cât mâna lucrează mai frumos şi mai bine, cu atât
expresia lucrării este mai convingătoare, mai „adevărată”.
Acumulările de impresii estetice pun în mişcare resorturile complexe din mintea şi
sufletul copiilor, înfrumuseţează spaţiul plastic al lucrărilor realizate de ei, căci frumosul,
esteticul este discret şi izvorăşte dinspre interior către lume.
15
BIBLIOGRAFIE
1. Arnheim, R. (2011). Arta şi precepţia vizuală. O psihilogie a văzului creator, Editura
Polirom, Iaşi, 2011.
2. Cioca, V. , Imaginaţia şi creativitatea vizual-plastică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.
16
3. Crainic Botez Adriana, Istoria artelor plastice, editura Didactică şi pedagogică,