1 Raportul dintre aşezări şi resurse Aşezările umane În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial pentru a se feri de o natură când darnică, când ostilă-locuinţa. Prin grupare ateritorială a mai multor locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat aşezările umane. Ele au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire, unele au dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe bolta cerească, unele având o “strălucire” puternică, altele abia “licărind”, minuscule între cei doi poli ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire geografică. Aşezările permanente sunt cuprinse între 83latitudine nordică (Siorapaluk - localitate din Groenlanda) şi 55latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon – Iordania la 250 m sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile – 5600 m, Arash în Tibet – 5320 m). Aşezările umane se împart în două mari categorii: sate şi oraşe. Între ele există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebeşte de oraş în principal prin următoarele elemente: - are în general o populaţie mai puţin numeroasă. - gradul de dotare cu unităţi edilitar- sociale, culturale şi de învăţământ a satului comparativ cu oraşul este mai scăzut. - fizionomia specifică a satului dată de o structură în general mai puţin compactă a locuinţelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel şi reţea de drumuri de categorie slabă şi mediocră. Populaţia satului este ocupată preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt specifice activităţile secundare şi cele terţiare. Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii, recreerii şi progresului unei populaţii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona imediat înconjurătoare până la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin clădiri, reţea de drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională între un nucleu central (aglomeraţia) şi un spaţiu înconjurător de întindere variabilă, de la caz la caz şi de la epocă la epocă. Odată cu concentrarea mai accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţă de
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Raportul dintre aşezări şi resurse
Aşezările umane
În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial pentru a
se feri de o natură când darnică, când ostilă-locuinţa. Prin grupare ateritorială a
mai multor locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat
aşezările umane. Ele au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire,
unele au dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc
astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe bolta cerească, unele
având o “strălucire” puternică, altele abia “licărind”, minuscule între cei doi poli ai
planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire
geografică.
Aşezările permanente sunt cuprinse între 83 latitudine nordică (Siorapaluk -
localitate din Groenlanda) şi 55 latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte
răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon –
Iordania la 250 m sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile – 5600 m, Arash
în Tibet – 5320 m).
Aşezările umane se împart în două mari categorii: sate şi oraşe. Între ele
există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebeşte de
oraş în principal prin următoarele elemente:
- are în general o populaţie mai puţin numeroasă.
- gradul de dotare cu unităţi edilitar- sociale, culturale şi de învăţământ a satului
comparativ cu oraşul este mai scăzut.
- fizionomia specifică a satului dată de o structură în general mai puţin compactă
a locuinţelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel şi reţea de
drumuri de categorie slabă şi mediocră. Populaţia satului este ocupată
preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt specifice activităţile
secundare şi cele terţiare.
Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în
scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii,
recreerii şi progresului unei populaţii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona
imediat înconjurătoare până la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin clădiri,
reţea de drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională
între un nucleu central (aglomeraţia) şi un spaţiu înconjurător de întindere
variabilă, de la caz la caz şi de la epocă la epocă. Odată cu concentrarea mai
accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţă de
2
muncă, mijloace de întreţinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei funcţia
urbană. Trebuie subliniată pe această cale importanţa poziţiei geografice în
alegerea locurilor de concentrare urbană. Componentele teritoriale ale oraşului
sunt: vatra – suprafaţa cuprinsă în linia de contur a zonei clădirilor de locuit;
intravilanul – suprafaţa afectată construcţiilor, înglobând toate zonele funcţionale
ale oraşului mai puţin teritoriul agricol; extravilanul – restul suprafeţelor din
perimetrul administrativ al oraşului.
Formele de concentrare urbană
Oraşele în evoluţia lor cunosc o permanentă extensiune teritorială şi
remodelare intensă. Datorită acestor fenomene dinamice prin extensiune nu
rezultă lipsa oraşului, ci dimpotrivă întâlnim pe suprafaţa globului zone continuu
urbanizate alături de apariţia insulară a oraşului ori absenţa lui. Formele de
evoluţie şi concentrare urbană sunt diferite de la epocă la alta şi de la o regiune
la alta. Ele diferă atât ca geneză cât şi ca mărime. În funcţie de aceste două
elemente deosebim următoarele forme de concentrare urbană: aglomeraţiile,
conurbaţiile şi megalopolisurile.
Aglomeraţia. În cazul aglomeraţiei realitatea urban-geografică se compune
din oraşul propriu-zis şi un teritoriu care “suportă” influenţele directe ale acestuia,
constituind împreună aglomeraţia urbană. Ea este o întruchipare a difuziunii
3
treptate a spaţiului urbanizat care porneşte de la un nucleu central, limitele sale
modificându-se mereu.
Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeraţiei unele criterii
statistice. Astfel avem de a face cu o aglomeraţie atunci când există o grupare
de cel puţin 100.000 de locuitori cuprinzând un oraş de cel puţin 50.000 de
locuitori, la care se adaugă diviziunile administrative alăturate prezentând
caractere asemănătoare şi, mai ales, în care peste 65% din populaţie exercită
activităţi neagricole.În asemenea cazuri populaţia aglomeraţiei poate depăşi de
8 sau chiar 20 de ori populaţia oraşului propriu-zis (Bruxelles şi Charleroi în Belgia).
Definirea depinde de relaţiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe
zone în cuprinsul aglomeraţiei.
1. zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între
ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş);
2. zona de întrepătrundere, căreia fără a exista o continuitate a construcţiilor,
activităţile urbane îi dau un caracter comun.
3. zona marginală în care populaţia, încea mai mare parte, are o activitate sau un
mod de viaţă urban şi trebuie să se deplaseze pentru lucru, cumpărături sau
agrement în comunele vecine.
În cadrul aglomeraţiei fiecare element are personalitatea sa, dar este
indispensabil în întregirea şi funcţionarea ansamblului (terenuri clădite, livezi,
grădini de zarzavat, spaţii verzi, locuri de recreere etc.).
Conurbaţia reprezintă un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent,
sunt aproape între ele şi au de rezolvat probleme comune (alimentarea cu
apă,cu energie, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător). Pentru a exista o
conurbaţie trebuie îndeplinite două condiţii:
- ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe care până
la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă
sunt înglobate într-un ansamblu.
- trebuie să existe o anumită densitate a oraşelor şi a populaţiei precum şi un
număr mare de locuitori. Oraşele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o
conurbaţie deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune. Conurbaţiile apar
şi se dezvoltă de obicei în legătură cu prezenţa unor importante zăcăminte ale
subsolului (Ruhr, Donbas). Cele maides citate sunt conurbaţiile formate din oraşele
dublete (St. Paul - Mineapolis în S.U.A. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi,
Reggio – Messina în Italia de sud).
4
Resursele umane
Resursele umane constituie totalitatea elementelor care tin de activitatea si
de competenaa oamenilor incluse in procesele economice directe, in servicii si in
domenii complementare.
Resursele umane cuprind, asadar, componenta umana a oricarei activitati.
Nivelul de dezvoltare este unul din criteriile mult utilizate pentru reliefarea
diferentierilor teritoriale intre asezari, regiuni, tari, continente.
Din acest punct de vedere Organizatia Natiunilor Unite clasifica statele lumii
in doua categorii:
-tari dezvoltate
-tari in dezvoltare
Tarile dezvoltate, supranumite generic si Lumea Nordica, sunt situate, in
mod deosebit, in zona temperata boreala – America anglo-saxona, Europa, Rusia,
Japonia, cu exceptia Australiei, care, desi este situata, geografic, in emisfera
sudica, face parte, din punct de vedere economic, din Lumea Nordica.
Lumea Nordica detine tehnologia (know how), resursele financiare, forta de
munca inalt specializata (si costisitoare in aceeasi masura) si cunoasterea. Aici au
inceput revolutiile: industriala si, mai recent, informationala.
Tarile in dezvoltare grupeaza, in general, America latina, Africa si sudul
Asiei, cu cateva exceptii (tigrii asiatici – Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong,
Taiwan etc.). Desi se afla in posesia unor bogate resurse minerale (Africa, America
Latina) si energetice (Orientul Mijlociu), gradul de dezvoltare economica este
destul de redus. Forta de munca este ieftina si o parte migraza spre „Nord”.
Sectoarele primar (agricultura) si secundar (industria, in special cea extractiva)
domina viata economica a „Sudului”.
Privita ca un proces de evolutie calitativa a conditiilor de viata a populatiei,
de ridicare a nivelului de trai pe fondul accesului la cunoastere si tehnologie,
dezvoltarea, a fost cuantificata de catre Natiunile Unite in 1990 si folosita,
incepand cu 1993, in Programele de Dezvoltare sub forma unui indicator – indicele
dezvoltarii umane (IDU) -, ca o masura aproximativa a calitatii vietii.
Acest indicator este rezultanta a trei dimensiuni: economica, demografica
si sociala.
Cel mai reprezentativ indice economic al dezvoltarii il constituie Produsul
Intern Brut pe locuitor (PIB/loc.).
5
Al doilea indicator reprezentativ pentru a identifica nivelul de dezvoltare al
unei regiuni care intra in calculul IDU este speranta de viata a locuitorilor, ca
exponent al aspectului demografic al problemei.
Speranta de viata la nastere este un cuantificator al nivelului de trai, al
calitatii vietii si nu in ultima instanta a calitatii serviciilor de sanatate asigurate de
un stat locuitorilor sai.
Asimetria se pastreaza si in acest caz. Cei mai longevivi sunt locuitorii din
Andorra, cu o speranta de viata medie la nastere de 83 de ani, dupa care, cu 80-
81 de ani, se inscriu populatiile urmatoarelor state: San Marino, Japonia, Singapore
si Australia. In SUA varsta medie atinsa este de 77 de ani, in timp ce tara noastra
inregistreaza valoarea de aproximativ 71 de ani.
Evolutiile demografice si urbane pe Terra difera foarte mult in raport cu nivelul de
dezvoltare al tarilor unde se afla situata populatia respectiva si unde sunt
localizate orasele.
Explozia urbana reprezinta cresterea numerica a populatiei urbane si
extinderea in teritoriu a oraselor. Este foarte evidenta in tarile in curs de dezvoltare,
datorita sporului natural foarte ridicat si tendintei de „dezvoltare spontana” a
oraselor.
Un fenomen asociat acestei cresteri spontane il reprezinta extinderea
cartierelor suburbane cu toate fenomenele negative asociate.
In toate tarile, dar indeosebi in tarile subdezvoltate, o cauza a cresterii
populatiei urbane o reprezinta migratia masiva din mediul rural spre mediul urban.
In tarile subdezvoltate, orasele se dezvolta in teritoriu in mod spontan,
aparand in imprejurimile acestora intinse cartiere subdotate si cu aspect rural
(denumite favellas in America de Sud). Centrele urbane au anumite aspecte
moderne, dar cartierele mediocre incep imediat din apropierea lor (cazul orasului
Mumbay este foarte cunoscut). Exista numeroase probleme dificile: reteaua de
strazi, infrastructura urbana, transporturile, calitatea serviciilor, lipsa unor sisteme de
depoluare etc. Un exemplu cunoscut este cel al orasului Cairo care s-a dezvoltat
demografic si teritorial foarte mult.
In tarile dezvoltate, orasele au o alta fizionomie, structura si functionalitate.
Exista parti centrale (BCD) in orasele cu functii de nivel internaaional, reteaua
urbana este modernizata si exista o centura de spatii verzi.
Se pot distinge trei categorii de orase din tari dezvoltate, diferentiate prin
specificul fizionomiei:
-orase europene (cu vechi nucelee centrale medievale)
6
-orase nord-americane (integral noi)
-orase est-asiatice (cu elemente europene, americane si
traditionale).
Resursele naturale se pot clasifica, dupa modul in care pot fi sau nu pot fi
refacute de circuitele planetare, in resurse neregenerabile si resurse regenerabile.
Dupa locul unde se afla situate pot fi: resurse ale mediului naturale si resurse ale
scoartei terestre.
Resursele neregenerabile sunt considerate acele resurse care se formeaza
intr-un interval foarte mare de timp si reprezinta rezultatul unor evolutii geologice
indelungate.
Dintre resursele neregenerabile, cea mai mare importanta pentru societatea
omeneasca o au resursele energetice de combustibili fosili (carbuni, petrol, gaze
naturale, uraniu), resursele de minereuri feroase si neferoase, anumite saruri
minerale, roci foarte rare. Intr-o oarecare masura in aceasta categorie intra si solul,
ca resursa de baza a agriculturii, care are capacitatea fizica de a se regenera
(dar foarte greu si intr-un timp indelungat).
Dintre resursele Terrei o situatie speciala o are sarea. Aceasta este
regenerabila intr-un timp foarte indelungat, dar rezervele actuale reprezinta
acumularea unor cantitati intr-un interval foarte mare de timp.
Dintre resursele neregenerabile, o situatie aparte o au hidrocarburile lichide
si gazoase (petrol si gaze naturale), deoarece sunt utilizate in mod intensiv si in
cantitati foarte mari.
Resursele actuale de petrol reprezinta materia prima de baza pentru
numeroase ramuri industriale (indeosebi petrochimia, termoenergia) si pentru
transporturi, fiind, in momentul de fata, resursa principala a lumii contemporane.
Repartitia resurselor de petrol arata concentrarea acestora in mari bazine
sedimentare situate la marginile ariilor rigide.
Pe tari, situatia rezervelor arata un grad inalt de concentrare a acestora in Orientul
Mijlociu si Apropiat, care cuprinde toate tarile cu peste 10 mild. tone rezerve.
Gazele naturale se afla intr-o situatie similara cu cea a petrolului in ceea ce
priveste asigurarea limitata in timp.
Se distinge existenta unei mari cantitati de gaze naturale in tarile foste ale
URSS (Federatia Rusa, Turkmenistan, Ucraina). Pe a doua pozitie se situeaza Iranul,
urmat de alte tari din jurul Golfului Persic.
7
Repartitia geografica a rezervele de carbuni este legata mai mult de
continentele nordice.
Desi productia globala mondiala s-a diminuat in ultimii ani, carbunele
ramane o resursa care va putea inlocui petrolul si gazele naturale dupa epuizarea
acestora. Principala limita a acestei resurse o constituie, evident, poluarea
exagerata a mediului inconjurator.
Metalele radioactive naturale (uraniu si thoriu)constituie combustibilul
utilizat in atomocentrale, pe baza fisiunii nucleare controlate.
Dintre resursele de minereuri neferoase, se pune in evidenta epuizarea
rapida a celor de cupru.
Rezervele de bauxita si de minereu de fier au un grad mai mare de
asigurare.
Problema principala o reprezinta epuizarea rapida la scara timpului istoric a
acestor resurse de baza si poluarea intensa a aerului, rezultata din procesele
tehnologice care le utilizeaza.
Ca o alternativa viabila, mentionam posibilitatea trecerii voluntare la alte
resurse, daca este posibil regenerabile, care necesita insa tehnologii
perfectionate, dar diminueaza poluarea mediului inconjurator.
Resursele naturale regenerabile sunt in general inepuizabile sau se refac in
anumite intervale de timp. Intre acestea se inscriu:
-energia geotermala
-energia solara
-energia eoliana
-energia mareelor
-hidrogenul
-hidroenergia.
La acestea se adauga cele din lumea vie (biomasa).
Dintre acestea, ponderi semnificative au hidroenergia, lemnul, energia
solara si eoliana.
8
Resursele agricole
Pedosfera, ca invelis de soluri al Pamantului, constituie o resursa naturala
fundamentala, deoarece aceasta reprezinta mediul pe care se dezvolta plantele
de cultura si vegetatia spontana si de unde acestea isi pot extrage substantele
nutritive.
Solurile difera, dupa gradul lor de fertilitate, la nivelul Terrei si pe continente.
In prezent, om problema fundamentala a lumii contemporane o constituie
asigurarea unor resurse de hrana suficiente pentru intreaga populatie a planetei.
Aproape toate tarile africane, tari din America latina si Asia de Sud-Est sunt
confruntate cu un deficit permanent de produse agroalimentare si creaza o
„problema a hranei” la nivel regional si mondial.
Posibilitatile de utilizare a terenurilor pentru agricultura, in vederea cresterii
intr-un viitor previzibil a productiei agroalimentare, comporta urmatoarele
dimensiuni:
-cresterea productivitatii terenurilor actuale, printr-o agrotehnica si
chimizare corespunzatoare
-extinderea irigatiilor in zonele semiaride si utilizarea resurselor de
soluri cu o fertilitate redusa
-dezvoltarea unor practici agricole care sa permita cresterea
cantitativa si diversificarea calitativa a produselor agricole
-conservarea atenta a resurselor de soluri existente.
Gestionarea resurselor, dezvoltarea economică
şi dezvoltarea durabilă
Varietatea resurselor naturale si utilizarea acestora au influente asupra mediului
inconjurator, care se manifesta in mod direct, dar indeosebi prin intermediul
activitatilor economice.
Legatura directa dintre resurse si dezvoltare a fost atenuata de efectele
negative ale utilizarii resurselor.
Resursele noi, predominant regenerabile, au o influenta negativa mult mai
redusa asupra mediului inconjurator.
In mod complementar utilizarii resurselor apare problema depozitarii
deseurilor legate de utilizarea acestora.
Fiecare industrie este generatoare, atat de poluanti, cat si de deseuri.
9
Dezvoltarea economica este o dimensiune a dezvoltarii umane care
vizeaza cresterea cantitatii si calitatii bunurilor si serviciilor, urmarindu-se cresterea
bunastarii, ridicarea nivelului de trai si sporirea venitului real pe locuitor. Spre
deosebire de modelele de crestere avansate in anii 1960-1970, care aveau ca
laitmotiv ”limitele cresterii”, noul concept al dezvoltarii economice – dezvoltarea
durabila -, are avantajul ca implica o compatibilitate intre economie si mediul
inconjurator. Mai mult stabileste faptul ca prosperitatea economica si conservarea
mediului se sustin reciproc.
Astfel, dezvoltarea durabila reprezinta capacitatea oamenilor de a
asigura satisfacerea cerintelor generatiei prezente, fara a compromite
capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati.
Principalele probleme puse in fata dezvoltarii durabile sunt:
-utilizarea rationala a resurselor naturale (prin evitarea risipei si
conservarea resurselor neregenerabile si in curs de epuizare)
-utilizarea optima a resurselor umane si marirea gradului de
pregatire al acestora pentru a face fata modificarilor viitoare
-asigurarea unui echilibru optim intre dezvoltarea economica
si pastrarea caracteristicilor mediului inconjurator
-asumarea de catre diferite grupe de tari, regiuni, comunitati,
agenti economici, a unui rol activ si bine precizat in diziunea internationala a
muncii
-dezvoltarea unor tehnologii nepoluante, necesare inlocuirii
treptate a actualelor tehnologii care duc la degradarea mediului inconjurator
-realizarea unor negocieri si acorduri care sa permita
identificarea unor directii de actiune in domeniul economic si al mediului
inconjurator, in prima parte a secolului al XXI-lea.
Repartiţia actuală a populaţiei, pe suprafaţa globului, disparităţile atât de
evidente care apar din acest punct de vedere între diferitele regiuni, reprezintă
rezultatul acţiunii şi interacţiunii unui număr mare de factori a căror influentă
directă sau indirectă poate fi cu caracter de favorabilitate sau restrictivitate.
Aceşti factori pot fi grupaţi în următoarele categorii:
Factorii fizico-geografici care prin potenţialul lor economic şi de habitat
asigură permanentizarea sau atracţia temporară a populaţiei.