pg. 1 RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ. CUPRINS. Lista de Abrevieri………………………………………………………………..…......p. 1 Introducere…………………………………………………………………..................p. 3 Capitolul I Sfintele Taine ale iniţierii………………………………………..............p. 11 a) Intrarea în Biserică………………..........…………………………..........p. 11 b) Sfintele Taine de iniţiere în creştinism……………………………..........p. 13 c) Administrarea Sfintelor Taine……………………………………...........p. 18 Capitolul II Sfânta Taină a Botezului ……………………………………….…..........p. 20 a) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşitorul şi primitorul…….........p. 22 b) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşirea şi efectele Botezului…...p. 31 c) Cazuri speciale şi practici necanonice…..…………………………..….....p. 51 Capitolul III ……………………………………….….......p. 55 a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Mirungerii………...........p. 57 b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Mirungerii………….............p. 59 Capitolul III Sfânta Taină a Euharistiei……………………………………................p. 71 a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Euharistiei……….…......p. 73 b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Euharistiei………….…........p. 79 CONCLUZII………………………………………………………………….……....p. 96 Bibliografie……………………………………………………………………..…...p. 107
111
Embed
RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
pg. 1
RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA
TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ.
CUPRINS.
Lista de Abrevieri………………………………………………………………..…......p. 1
P.S.B. – colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
rev. – revista
Rev. – reverend
R.T.A. – Revista de Teologie Sfântul Apostol
Andrei
Sin. – Sinod
S.T. – Revista Studii Teologice
t., (tom.) = tomul
T.D. – Teză de Doctorat
T.D.O. – Teologia Dogmatică Ortodoxă
T.D.S. – Teologia Dogmatică şi Simbolică
trad.= traducere, tradus
trad. rom. = tradus în româneşte, traducerea
românească;
T.V. – Revista Teologie şi Viaţă
v. – vezi…, vezi la…,
V.O. – Vestitorul Ortodoxiei, Bucureşti.
vol. – volumul, volumele
pg. 3
INTRODUCERE.
Biserica Ortodoxă învaţă că mântuirea se realizează prin încorporarea şi creşterea
oamenilor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, atât ca trup tainic dar şi ca trup
vizibil al Domnului, ceea ce se înfăptuieşte de regulă prin Tainele numite ale iniţierii (Botez –
Mirungere - Euharistie), care administrate într-o anumită succesiune pun temelia vieţii
creştine, şi astfel credincioşii, renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Mirungere (Confirmare) şi
sunt hrăniţi de Euharistie.
În ciclul de taine ale iniţierii, după botez, ungerea şi sfinţirea trebuie să o primim
înainte de a ne uni cu Hristos. De unde şi o anumită ordine în primirea Tainelor : întâi Taina
Sfântului Botez, în al doilea rând Taina ungerii cu Sfântul Mir şi numai după aceea,
împărtăşirea cu Sfânta Euharistie.1 În acest fel, Iniţierea creştină este un tot în care
Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le încununează pe amândouă; şi dacă
„Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar
puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos”2.
În această lucrare vom încerca să aducem în atenţie rânduielile şi normele canonice
ortodoxe privind administrarea Tainelor iniţierii sau încorporării noatre în Biserică. Prin
aceste Taine esenţiale, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cel ce crede în Mântuitorul Hristos
este „unit deplin cu El” sau „introdus deplin în Biserică”3.
Între lume şi Biserică există o strânsă legătură şi astăzi, când se promovează şi se
recunoaşte libertatea credinţei, ca o măsură de salvgardare a Statului, cel puţin prin distincţia,
vitală pentru acesta, dintre spaţiul religios şi spaţiul politic,4 istoria dreptului canonic
reaminteşte cum aproape întotdeauna a existat un anumit grad de interferenţă al categoriilor şi
al procedurilor între legislaţiile bisericească şi cele laice5.
Toţi creştinii suntem uniţi în chip tainic şi negrăit cu Hristos şi întreolaltă prin harul
Tainelor, al Botezului şi al Euharistiei6, iar Biserica este însuşi corpul lui Christos, întemeiată
în mod vizibil ca societate umană, pentru a continua lucrarea Lui în salvarea lumii7, iar
mântuirea noastră, şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră
cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” (Ioan XIV, 6) 8
.
De două mii de ani, pentru creştinii din toată lumea, absenţa unei întâlniri personale şi
vizibile cu Mântuitorul, după înălţarea Lui la cer, este împlinită de Harul revărsat în sfintele
taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele credincioşilor,
sărbătoare cu reale urmări ontologice, iar aşteptarea în perspectivă eshatologică a „întâlnirii
1 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. T Bodogae, Sibiu, 1946, p. 28.
2 Idem, p. 27.
3 Pr. Prof. Ion Ionescu, Tainele de iniţiere în Biserica Ortodoxă, G. B., XXXIII (1983), nr. 9-12, p. 460.
4 L.-M. Harosa Regimul constituţional al cultelor în Statele Uniunii Europene. O persectivă comparată în
„Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România, coord. S. Frunză, ed. Limes, Cluj-Napoca,
2004, p. 91-100. 5 I. N. Floca, „Drept canonic ortodox…, vol. I, p. 70
6 I. Karmiri, I Orthodoxoς Ekklisiologhia, (în limba greacă), Atena-1973, p. 242-243, apud Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, vol. 2, Bucureşti, 1997, p. 173. 7 A se vedea pentru dezvoltări filozofice Arhid. Pr. dr. I. N. Floca, „Drept canonic ortodox. Legislaţie şi
administraţie bisericească. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1990, vol. I, p. 58-64. 8 Drd. Emanuel Banu, Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos, „Studii Teologice, nr. 7-
10/1976, p. 683-694.
pg. 4
depline” poate fi înţeleasă numai prin faptul că „noi şi acum îl întâlnim pe Domnul cel
preamărit, căci El face vizibilă şi palpabilă între noi prezenţa Sa harică, activă – prin
Sfintele Taine”9. Ele sunt lucrări vizibile, acte externe şi personale ale Mântuitorului, în
vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora „ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus” şi prin
care venim „în contact viu cu misterul cultic sfinţitor al lui Hristos”10
.
Evident, Sfintele taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ţinta reală
a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare11
. Subliniind acest sens un teolog rus arată că
trebuie să aflăm ultimul înţeles al ideii ortodoxe de mântuire în sărbătoarea Schimbării la faţă
(a transfigurării)12
, deoarece Sfintele Taine sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al
omului căzut în păcat, pentru că : „Nu există un alt mijloc mai bun de a găsi şi de a primi pe
Mântuitorul sau ceva din cele ce ne dă El, ca Sfintele Taine; căci acestea ne fac pe noi
consângeni cu Sângele Lui şi ne fac părtaşi atât la patimile pe care le-a îndurat, cât şi la
harurile pe care le-a dobândit prin naştere.”13
Cu siguranţă, în contextul ecumenic de astăzi, Tainele iniţierii, reprezintă, una dintre
temele principale ale eclesiologiei, cel puţin a celei ortodoxe, iar în conexiune cu acest
subiect istoria dreptului canonic arată că este foarte importantă atitudinea pe care trebuie să o
aibă Biserica faţă de Tainele săvârşite în afara graniţelor ei canonice. Numai prin Tainele
iniţierii (Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania) Hristos se prelungeşte în oameni, făcându-i
mădulare ale Trupului Său, iar oamenii dobândesc viaţa cea nouă în Hristos şi cu Hristos. Şi
numai în spaţiul acestor trei Taine se realizează deplina încorporare a omului credincios în
Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, Biserica, adică se obţine, în dimensiunile ei
esenţiale calitatea deplină de creştin, şi într-un crescendo rapid, se realizează urcuşul
credinciosului, eliberat de păcat, spre veşnicie, pe calea îndumnezeirii.
Pentru aceasta, păstrând cu sfinţenie dispoziţiile tuturor canoanelor, Părinţii Bisericii au
„întărit aşezământul lor întreg şi nestrămutat”, întrucât le-au considerat a fi „date de
trâmbiţele Duhului Sfânt, de prea lăudaţii Apostoli, de către cele şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte… şi de către Sfinţii
noştri Părinţi… fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt…”.14
Temeiurile, dispoziţiile şi normele canonice, privind administrarea Sfintelor Taine au
sancţionat de fapt întreaga rânduială şi disciplină canonică referitoare la modul săvârşirii,
administrării şi validităţii Tainelor. Orice lucrare de Drept Canonic Bisericesc recunoaşte o
anume rigurozitate, proprie demersului exact al cercetării juridice. Astfel marele teolog şi
canonist român Părintele Profesor Liviu Stan, în legătura cu subiectul nostru, spune tranşant
că învăţătura Bisericii Ortodoxe din primul mileniul exprimată prin texte canonice, impune
considerarea ca nevalide a tuturor tainelor care se săvârşesc în afara Bisericii Ortodoxe fie de
către eretici15
, fie de către schismatici ...16
Ca urmare, dacă ar fi să urmeze norma pe care o
9 1. E. H. Shillebeeck, Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu, în „Ortodoxia, XVIII (1956), nr. 1, p.
120. 10
Ibidem. 11
A. Schmemann, Liturghy and life – Christian development through Liturgical Experience – New York,
1974, p. 90. 12
Ibidem. 13
N. Cabasila, op. cit., cartea III-a, P. G., t. CL, col. 577, la Pr. Prof. Ene Branişte, Explicarea Sfintelor
Liturghii, după Nicolae Cabasila, Bucureşti, 1943, p. 117. 14
Can. 1 sinodul VII ecumenic (Dr. N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. Uroş
Kovincici şi dr. N. Popovici, Arad, 1930-1936, vol. I, pct. 2, p. 490-491). 15
Canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic: „(...) Iar eretici numim pe cei ce de demult au fost îndepărtaţi
din Biserică şi pe cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceştia şi pe cei ce,
pg. 5
indică această învătătură şi canoanele corespunzetoare, atunci ar trebui ca în cazul cînd orice
neortodox ar dori să intre în Biserică, botezul nici unuia să nu mai fie socotit valid. De
asemenea, cînd ar dori să intre în Biserica ortodoxă vreun cleric neortodox, indiferent din
care Biserică sau confesiune, acesta ar trebui să fie întâi botezat şi apoi hirotonit, bineînţeles
în cazul că ar urma să fie admis în cler. Pentru acest motiv Can. 48 Cartagina nu îngăduie
botezarea şi hirotonirea din nou17
.
În nici un caz, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin
iconomie, o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat
măcar în tinda ei18
.
Validitatea unei Taine presupune verificarea a patru condiţii19
:
- Prima condiţie este obiectivă, săvârşirea slujbei religioase respective potrivit
rânduielii Bisericii, depozitara şi distribuitoarea harului.
- A doua condiţie, tot obiectivă, priveşte pe săvârşitorul tainelor, care este însuşi
Dumnezeu. Episcopul şi preotul sunt instrumentele, prin care Dumnezeu săvârşeşte aceste
taine.
- A treia condiţie, este subiectivă şi priveşte pe săvârşitorul văzut, adică slujitorul
Tainei, căruia i se cere intenţia de a săvârşi taina în conformitate cu Biserica.
- A patra şi ultima condiţie este to subiectivă şi priveşte starea şi pregătirea sufletească
a primitorului.
Aşadar, se poate vorbi de un drept canonic-liturgic propriu-zis, care constituie un
adevărat îndreptar, o călăuză şi un normativ sigur în administrarea corectă a Sfintelor Taine,
pentru că acestea „nu se pot face arbitrar, ci după normele stabilite de Biserică”20
şi din acest
motiv, pe lângă multe altele, credinciosul – laic sau cleric – trebuie să se afle, încă de la
naşterea sa prin botez, într-o comuniune permanentă cu Biserica. Can. 80 Trulan chiar
pedepseşte clericul şi laicul care nu merge la biserică cel puţin o dată la trei săptămâni, sub
pedeapsa caterisirii pentru clerici şi a excomunicării – îndepărtare de la împărtăşire - pentru
laici.21
Modul administrării tainelor de iniţiere s-a dezvoltat încă de timpuriu în Biserică sub
forma unui model care arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii. Acest model
vechi cuprindea următoarele părţi:
prefăcându-se că mărturisesc credinţa cea sănătoasă, s-au făcut schismatici şi se adună împotriva
episcopilor noştri canonici. cf. Canonul 74 apostolic; canoanele 12, 14 şi 15 ale Sinodului de la Antiohia
(341); canonul 4 al Sinodului de la Sardica (342-343); canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare. Vezi şi Ioan
N. Floca, Canoanele…, p. 74. 16
Despre eretici şi schismatici vorbeşte şi can. 7 sin. II ec. : „noi oprim ca, împotriva episcopului, să poată
ridica acuze orice eretic, înţelegând sub cuvântul eretic nu numai pe cei ce propriu-zis sunt în erezie şi pe
care Părinţii nostri i-au condamnat din cauza învăţăturii lor greşite, ci şi pe toţi aceia, care s-au făcut
schismatici, precum şi pe cei ce formează adunări ilegale împotriva episcopilor canonici, cu toate că aceştia
se înfăţişează ca şi când ar mărturisi credinţa ortodoxă (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, part. 1, p. 113.) 17
Vezi şi can. 14, 47, 68 ap.; 5 Antioh.; 9 sin. I-II. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 288). 18
Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 321, 323. 19
Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 516-519 20
Prof. Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1809, p. 3. 21
Vezi şi can. 8, 9 ap.; 66 Trul.; 2 Antioh. 11 Sard. (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi
Comentarii, ed. a III-a, Sibiu, 2005, p. 165-166).
pg. 6
1) pentru adulţi un timp de încercare22
şi pregătire în care catehumenii erau formaţi23
pentru includerea lor în Biserică; în vremea primară a creştinismului, Taina Sf. Botez
era precedată de o instrucţie creştină sistematică şi de o pregătire trupească şi
sufletească deosebită. Candidatul la botez trebuia mai întâi să-şi îndeplinească stagiul
de catehumen,24
apoi să aştepte cu post şi rugăciune „zilele Paştelui”, când urma să fie
botezat25
.
2) Botezul săvârşit de episcop înconjurat de preoţi şi diaconi, sau săvârşit de preoţi
ajutaţi de diaconi, precedat de rostirea simbolului credinţei26
şi de diferite ectenii şi
alte acte liturgice;
3) Mirungerea, săvârşită în Apus numai de episcop, iar în Răsărit săvârşită şi de preot,
eventual în prezenţa episcopului, prin punerea mâinilor sau ungere cu Sf. Mir sau
ambele27
;
4) Slujba Sfintei Euharistii, în timpul căreia noii botezaţi şi mirunşi erau primiţi la
părtăşia deplină la Trupul lui Hristos.
În Biserica primară cele trei taine erau împărtăşite în cursul unei singure slujbe
liturgice. După aceasta urma o perioadă de instrucţie catehetică şi maturitate duhovnicească şi
participarea deasă la Euharistie. Bineînţeles, acest model rămâne ca ideal pentru amândouă
Bisericile, deoarece corespunde cel mai bine cu modul în care primele Biserici creştine, care
s-au aflat în comuniune deplină, şi şi-au însuşit tradiţia biblică şi apostolică, în timp ce astăzi,
există în diferitele confesiuni creştine, îndeosebi protestante, o mulţime de obiecţii, fie pentru
înlăturarea tainelor, fie împotriva numărului lor, fie chiar se pretinde că ele ar fi invenţii ale
„popilor”28
.
22
Can. 12 Ancira prevede că acei catehumeni căzuţi care se întorc la biserică vor fi spălaţi de păcat chiar prin
botezul valid săvârşit după rânduiala pentru penitenţi. Vezi şi can. (14 sin. I ec.; 5 Neocez.; 5 Chiril Alex.)
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 208 23
«Catehumenul, spune Sfântul Niceta, este ca un oaspete, sau ca un vecin al credincioşilor: el ascultă afară
tainele, dar nu le înţelege, ascultă harul, dar nu şi-l însuşeşte». Asist. Ştefan C. Alexe, Sfântul Niceta de
Remesiana şi ecumenicitatea Patristică, S. T., Nr. 7-8, 1969, p. 541. 24
Can. 78 VI; 46 Laod. 25
Can. 45 Laod. 26
Înaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea
Simbolul ei de Credinţă, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinţei, care era Catehismul lor,
trebuitor pentru lucrarea misionară, înăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără sş ştie
pe de rost Simbolul Credinţei. Se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau roman. Simbolul de Credinţă
al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul
de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele,
după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice
în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în
Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de
credinţă locale, le-au întregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine,
comoară preţioasă pentru totdeauna. (Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, cu aprobarea Sf. Sinod,
EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 45). 27
La început Sf. Apostoli săvârşeau această Sf. Taină prin punerea mâinilor, precum am văzut (Fapte 8, 17).
De la o vreme însă, Sf. Apostoli au înlocuit punerea mâinilor prin ungere şi lucrul acesta s-a făcut destul de
timpuriu, odată cu întinderea creştinismului, care nu mai îngăduia mersul apostolilor aşa departe şi pentru
prea mulţi botezaţi. Pe măsură ce se răspândea creştinismul, această Sf. Taină a început să se săvârşească
prin ungere cu Sf. Mir şi de către fiecare preot, în asemănare şi cu ungerea din Testamentul Vechi în care
preoţii şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască. (Învăţătura de credinţă …,
p. 95-96.) 28
Diac. P. I. David, Călăuză creştină – Sectologie, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994,p. 261.
pg. 7
În primele veacuri, Biserica insista permanent în catehizare, nu numai pentru
înţelegerea tainelor, ci pentru acceptarea, primirea şi încorporarea primitorilor în Hristos şi în
Biserica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat unitatea dogmatică, liturgică şi canonică
mai ales prin taine29
. După Reformă s-a şters mult din partea văzută a Tainelor din cauza
inovaţiilor apusene, păstrându-se numai simbolismul Botezului şi Cinei, iar în lumea sectelor
s-a accentuat ceremonialul primirii la altă credinţă şi intensificarea prozelitismului şi pentru
faptul că n-au mai avut taine care să-i ţină legaţi de aceeaşi „o credinţă, un Domn şi un
Botez”. În faţa acestei situaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor încearcă astăzi, lăudabil, prin
Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM) să ajungă la un consens cu privire la
tainele respective30
.
Şi dacă în principiu, putem considera că toţi credincioşii sunt membre ale Trupului lui
Hristos, în realitate sunt numai aceia care prin Sf. Botez s-au încorporat Trupului Său văzut şi
n-au ieşit din împărtăşirea harului dumnezeiesc. În acest sens Biserica Ortodoxă precizează
următoarele: întrucât deplinătatea credinţei o păstrează Biserica Ortodoxă, toţi credincioşii cu
botezul valid ortodox sunt membri adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe; ceilalţi care mărturisesc
greşit credinţa sunt numai membri provizorii ai Bisericii Mântuitorului, fără nici un drept în
Biserica Ortodoxă, până la abjurarea tuturor rătăcirilor şi îndeplinirea tuturor formelor
prevăzute, până atunci ei rămân grupaţi aparte în confesiuni creştine.31
Începând din secolul XIX şi până în zilele noastre, în teologia ortodoxă se observă o
anumită influenţă a scolasticismului occidental şi a modului de gândire străine duhului
Sfinţilor Părinţi, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice. Pentru
aceasta, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul
mileniu al crestinătăţii, întoarcerea la Sfintii Părinţi a căror învătătură, în mod cît se poate de
concentrat, este formulată în sfintele canoane ale Bisericii, care alcătuiesc colecţiunea
generală, fără deosebire, şi au obligativitate universală pentru toţi membrii Bisericii. (...)
Pentru că izvorul fundamental şi primar, pe care se bazează – canoanele, (s.n.) - şi din care
derivă toate, este Sfânta Scriptură şi Tradiţia - cum spunea în anul 1884 dr. Nicodim Milaş32
.
Prin Taine, Biserica oferă lucrarea Sfintei Treimi în lume, transmite harul dumnezeiesc
ca cel ce este începutul mântuirii (Evr. I, 2-4) şi transformarea noastră (Gal. III, 27) din om
vechi în om nou, duhovnicesc (Rom. VI, 6), iar calitatea de creştin complet şi integru nu o
poate avea cineva decât prin Sfintele Taine33
.
Deoarece numim Biserică numai acea adunare a credincioşilor în care s-a păstrat
plenitudinea succesiunii – credinţa adevărată şi preoţia adevărată – putem spune că singura
Biserică în care se continuă lucrarea săvârşită prin jertfa Mântuitorului este desigur, Biserica
Ortodoxă,34
care, prin raportare la această moştenire, are posibilitatea şi autoritatea să
aprecieze, cât de apropiată sau îndepărtată este învăţătura de credinţă şi rânduiala celorlalte
confesiuni eterodoxe. În acest scop se ia în considerare dacă respectiva confesiune diferă de
Biserica Ortodoxă numai în ce priveşte unele puncte secundare de credinţă şi de ritual, sau
greşeşte cu privire la baza credinţei Bisericii şi are învăţătură denaturată atât în ce priveşte
chestiunile de credinţă cât şi disciplina bisericească.35
29
Ibidem. 30
Idem, ibidem. 31
Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc universal, 1942, p. 262-263. 32
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. 1, partea1, p. 5. 33
Diac. P. I. David, op. cit., p. 259-260. 34
Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică, S. T., VII (1955), p. 305-323. 35
N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261.
pg. 8
Se ţine apoi seamă dacă în respectiva Biserică s-a păstrat succesiunea neîntreruptă a
puterii ierarhice de la Apostoli până în ziua de astăzi, ca în virtutea acestei constatări preoţia
să fie considerată legală din punct de vedere canonic, chiar dacă în Biserica respectivă există
concepţii diferite care nu ating în schimb baza credinţei creştine, fiinţa şi puterea tainelor; în
cazul invers, dacă succesiunea apostolică este întreruptă, iar Biserica respectivă, despărţită
fiind de unitatea Bisericii, a introdus într-însa o ierarhie deosebită, independent de
succesiunea apostolică, o asemenea preoţie nu poate fi recunoscută ca adevărată.36
Cum potrivit Bisericii Ortodoxe, ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci şi
continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar
clericul care le va socoti totuşi valide este supus caterisirii37
. În acest context problematica
rânduielilor şi normelor canonice privind primele trei Taine ale Bisericii numite Taine ale
iniţierii reprezintă fără îndoială un subiect important.
În nici un caz, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin
iconomie, o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat
măcar în tinda ei38
.
Harul primit prin Sfintele Taine lucrează numai atâta timp cât creştinul se află în
comuniune cu Biserica. De aceea, afirmaţia Bisericii Romano-Catolice că cei care se fac
părtaşi Tainelor în afara Bisericii, pot fi asemănaţi cu cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie în
Biserică39
, este total greşită şi a fost condamnată de practica şi doctrina canonică a Bisericii
Ortodoxe Ecumenice40
. Aşadar, în asemenea cazuri de ieşire din comuniunea cu Biserica
Ortodoxă – prin erezie sau schismă – nici Taina Botezului şi nici Taina Hirotoniei nu mai
asigură rămânerea harului, pentru că în afară de Biserică nu este mântuire. Readministrarea şi
împărtăşirea harului la revenirea în Biserica Ortodoxă – în cazul eterodocşilor – este deci
îndreptăţită din punct de vedere dogmatic şi canonic.
Potrivit Can. 46 ap. tainele ereticilor nu sunt taine – botezul şi celelalte sfinte taine.
Primind Botezul, persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind
astfel subiect de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic. Totuşi, deoarece astăzi
există mai multe confesiuni creştine, trebuie făcută distincţia între: botezul ortodox, care îl
face pe primitor membru deplin al Bisericii, şi botezul eterodocşilor41
, care, atunci când este
săvârşit în numele Sfintei Treimi, îl face pe primitor membru provozoriu al Bisericii până la
primirea deplină a credinţei ortodoxe.42
Botezul valid nu se repetă, dar un botez necurat al
ereticilor trebuie refăcut în forma validă43
. Iar în can. 57 Cartagina prin care copiii botezaţi ai
donatiştilor pot fi hirotoniţi dacă revin la biserică, se face şi o adevărată meditaţie asupra
faptului că tainele au deplină valabilitate numai dacă se săvârşesc în Biserica Ortodoxă44
.
36
N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261. 37
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 47, 68 ap.; 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec., 95 Trul.; 7, 8 Laod.; 1,
47 Vas.. 38
Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 321, 323. 39
Vezi H. Andrutsos, Simbolica, trad. de Prof. Dr. Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p. 256. 40
Vezi canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 40). 41
C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor în Biserică, în Ortodoxia, IX (1957), Nr. 2, p. 282. 42
Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc…, p. 181. 43
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 46, 47, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 84, 95 Trul.;
32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare. 44
Vezi şi can. 46, 47, 68 ap.; 8 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 95 Trul.; 47, 66, 67, 68, 69, 91, 92, 93, 94, 99, 117, 118,
119, 124 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 295).
pg. 9
Dacă încercăm să schiţăm problemele principale în legătură cu validitatea Tainelor
săvârşite de către eterodocşi, acestea ar fi:
1) Problema Bisericii însăşi, a Bisericii adevărate care nu poate exista decât în calitatea
de trup mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfânt45
lucrător prin Taine în
Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineşte succesiunea apostolică şi dacă
putem socoti Tainele valide acolo unde nu o găsim.
Mai mult decât atât, pentru a putea delimita sau trasa graniţele Bisericii, este necesar să
ne ghidăm şi după criteriul succesiunii apostolice; unde o găsim, acolo este Biserica, şi unde
nu o găsim, nu este Biserica46
.
3) Problema intercomuniunii in sacris a credincioşilor care aparţin diverselor
confesiuni creştine. Intercomuniunea cerută atât de imperios de toate ramurile
protestantismului, neoprotestantismului, şi practicată de către romano-catolici la aşa zisele
ospeţe euharistice, ba chiar, promovată şi de unii teologi ortodocşi47
.
4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni creştine, problemă
atât de actuală oricând, este şi ea printre acelea a căror soluţionare justă depinde în primul
rînd de existenţa Tainelor lucrătoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe.
5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul că membrii unui astfel de Sinod nu
pot fi în primul rînd, decât episcopii cu succesiune apostolică; dar există oare episcopi cu
succesiune apostolică şi în afara Bisericii Ortodoxe?
La toate aceste întrebări şi încă la multe altele, nu este cu putinţă a da un răspuns
unanim acceptat de toate confesiunile, fără să ne clarificăm care sunt condiţiile pentru ca un
ritual săvârşit într-o comunitate eclesială sau alta, să aibă calitatea canonică de Taină, prin
care să lucreze harul Sfântului Duh48
.
Pentru ajungerea la unitatea deplină între toate confesiunile creştine pe baza minimului
dogmatic sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele
principale a fost văzut tocmai în sfintele canoane înţelese şi practicate într-un anume fel de
toţi Sfinţii Părinţi. De aceea, nu este de mirare faptul că unii dintre teologii ortodocşi, fie nu
cunosc deloc legislaţia canonică a bisericii, fie văd sfintele canoane drept o expresie a
fanatismului, rigorismului excesiv, sau fundamentalismului lipsit de duhul dragostei
evanghelice49
. Aceşti teologi uită însă că Biserica fiind creată de Dumnezeu, este pentru
45
Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru
trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate
mădularele unui singur trup». (Fer. Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P. L., XXXVIII, col. 1231.) 46
Prin Biserică Universală se înţelege Biserica Creştină în general în afara căreia nu mai rămâne nimic, piesă
centrală în teologia creştină, indiferent de cult. Este de precizat că atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică
sunt ambele în acelaşi timp, în teologiile lor, Ortodoxă (gr. „păstrător al adevăratei credinţe) şi Catolică (gr.
„Catholicos înseamnă cu vocaţie universală). A se vedea I. N. Floca, „Drept canonic ortodox…, vol. II, p.
182-186. 47
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura „România Creştină, Bucureşti,
1999, p. 215, 260. 48
Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 306. 49
De exemplu Pr. Prof. Dr. Ion Bria, în cartea „Destinul Ortodoxiei, editată la EIBMBOR, Bucureşti 1989,
scrie următoarele: femeile suferă cel mai mult deoarece, datorită unor traditii din epoci istorice de declin
pastoral, datorită unor interpretări confuze şi nerealiste ale canoanelor valabile în alt mediu cultural şi
social, le este interzis accesul în locurile şi actele sfintitoare, sunt excluse de la anumite organisme
pg. 10
oameni expresia cea mai vizibilă a ordinii căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii”
(I Cor. 14, 33), iar dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice au avut
întotdeauna drept scop respectarea învăţăturii de credinţă50
, a rânduielilor cultice51
şi
canonice52
statornicite prin tradiţia scrisă şi nescrisă a Bisericii drept-măritoare.
Când în această lucrare, vorbim despre „rânduielile” şi „normele” canonice de
administrare a tainelor iniţierii, cuvântul „norme” îl vom situa prin conţinut mai aproape de
aspectele juridice decât de acelea teoretice, în timp ce pentru cuvântul „rânduială”, conţinutul
lui de astăzi ne apropie mai mult de actul liturgic, şi de succesiunea cronologică a diferitelor
aţiuni săvârşite în Sfintele slujbe religioase.
Pentru aceste considerente, în această lucrare ne vom restrânge strict la sensul canonic
al termenilor folosiţi şi nu vom aborda toate rânduielile şi toate normele care fac referire la
sfintele taine ale iniţierii, ci numai acele norme şi rânduieli bisericeşti care interesează dreptul
canonic, adică nu ne vom referi la alte aspecte care ţin de administrarea Tainelor, dar sunt fie
numai liturgice, fie numai pastorale.
De asemenea când facem referire la termenul de „administrare”, nu avem în vedere
organizarea teritorială sau ierarhia bisericească şi treptele ei administrative ci căutăm numai
sensul referitor la aţiunea concretă de administrare, şi anume acele acţiuni care săvârşite în
slujba fiecăreia dintre Sfintele Taine ale iniţierii sau introducerii în Biserică, trebuie să fie
canonice şi numai acest sens al administrării ne interesează în lucrare.
Importanţa deosebită a puterii sfinţitoare constă mai ales în faptul că prin mijlocirea ei
se conferă întreaga putere bisericească şi anume prin săvârşirea Sf. Taine a Hirotoniei, în cele
trei trepte de instituire divină. Sf. Taină a Botezului este cea dintâi Taină şi obligatorie
fiecărui credincios, care se împărtăşeşte tocmai pentru ca cineva să devină membru al
Bisericii şi astfel să poată primi şi alte Sfinte Taine, deci şi pe aceea a Preoţiei sau a
Hirotoniei. Apoi, pe de altă parte, pentru unele Taine există un număr mai mare de rânduieli
canonice în legătură cu săvârşirea lor, acestea producând şi mai multe efecte Juridice, în timp
ce, în legătură cu altele, există mai puţine rânduieli canonice. În această lucrare dorim să
abordăm numai acele rânduieli şi norme canonice care privesc Tainele de iniţiere, în ce
priveşte săvârşitorul, primitorul, şi administrarea propriu-zisă a Tainelor, precum şi efectele
juridice pe care le produc aceste Sf. Taine.
parohiale, nu obtin usor permisiunea să propovăduiască şi să evanghelizeze.-p. 100. În ultimii ani,
Bisericile Ortodoxe au încercat să considere cu mai mult spirit critic unele aspecte ale traditiei canonice de
odinioară, aspecte care nu mai au o semnificatie majoră pentru spiritualitatea de azi.-p. 101. Care este
autoritatea Bibliei şi chiar a Traditiei, cînd unele practici rituale şi atitudini canonice, cu privire la femeie şi
mamă, nu tin seama de învătătura şi exemplul lui Iisus Hristos? (subl. n.). În ce măsură practica rituală este
aici fidelă sau consecventă spiritului Evangheliei? Acesta este un domeniu în care se pot observa
„inconsecvente teologice, sau contradictii sistematice, p. 271 50
Vezi can. 49 şi 50 apostolic. 51
Conform art. 41 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române, - Extras – Bucureşti, 1950, preotului care a săvârşit Sfânta Liturghie fără să facă
proscomidia, i se aplică pedeapsa caterisirii. 52
Vezi can. 10 sin. VII ec.
pg. 11
CAPITOLUL I.
SFINTELE TAINE ALE INITIERII.
a) Intrarea în Biserică.
Biserica Ortodoxă învaţă că mântuirea se realizează prin încorporarea şi creşterea
oamenilor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, atât ca trup tainic dar şi ca trup
vizibil al Domnului, ceea ce se înfăptuieşte de regulă prin Tainele numite ale iniţierii (Botez –
Mirungere - Euharistie), care administrate într-o anumită succesiune pun temelia vieţii
creştine, şi astfel credincioşii, renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Mirungere (Confirmare) şi
sunt hrăniţi de Euharistie. În timpurile constituirii Bisericii şi al dezvoltării ei noţiunea era
clară şi se referea simplu la acei păgâni care săvârşind anumite ritualuri, însuşindu-şi anumite
învăţături, deveneau creştini, fiind încorporaţi în trupul lui Hristos, Biserica. Vorbind simplu
şi generic, intrarea sau introducerea în Biserică semnifică acel proces prin care un om
devine creştin.
Dacă în principiu, putem considera că toţi credincioşii sunt membre ale Trupului lui
Hristos, în realitate sunt numai aceia care prin Sf. Botez s-au încorporat Trupului Său văzut şi
n-au ieşit din împărtăşirea harului dumnezeiesc. În acest sens Biserica Ortodoxă precizează
următoarele: întrucât deplinătatea credinţei o păstrează Biserica Ortodoxă, toţi credincioşii cu
botezul valid ortodox sunt membri adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe; ceilalţi care mărturisesc
greşit credinţa sunt numai membri provizorii ai Bisericii Mântuitorului, fără nici un drept în
Biserica Ortodoxă, până la abjurarea tuturor rătăcirilor şi îndeplinirea tuturor formelor
prevăzute, până atunci ei rămân grupaţi aparte în confesiuni creştine.53
Pentru că Biserica este o instituţie divino-umană, noţiunea de introducere în Biserică,
comportă o multitudine de sensuri şi semnificaţii religioase, unele divine, altele umane, dar
noi vom face referire numai la acel sens care ne ajută să definim noţiunea din punctul de
vedere al dreptului canonic, respectiv acel proces complex prin care credinciosul dobândeşte
statul deplin de creştin prin participarea după norme şi rânduieli la întregul ciclu de Taine ale
iniţierii. Evident introducerea în Biserică nu este pur şi simplu o intrare fizică într-una din
clădirile sau în una din organizaţiile Bisericii, ci este o noţiune cu un sens particular şi se
referă în mod normal, numai la acei oameni care vin la credinţa creştină, pentru prima dată,
cât şi în mod excepţional, la aceia care se întorc la credinţa creştină după ce au rătăcit în
erezii. Astfel, introducerea în Biserică se suprapune prin efecte, dar, se şi deosebeşte formal
de reprimirea în Biserică.
Deoarece numim Biserică numai acea adunare a credincioşilor în care s-a păstrat
plenitudinea succesiunii – credinţa adevărată şi preoţia adevărată – putem spune că singura
Biserică în care se continuă lucrarea săvârşită prin jertfa Mântuitorului este desigur, Biserica
Ortodoxă,54
care, prin raportare la această moştenire, are posibilitatea şi autoritatea să
aprecieze, cât de apropiată sau îndepărtată este învăţătura de credinţă şi rânduiala celorlalte
confesiuni eterodoxe. În acest scop se ia în considerare dacă respectiva confesiune diferă de
Biserica Ortodoxă numai în ce priveşte unele puncte secundare de credinţă şi de ritual, sau
greşeşte cu privire la baza credinţei Bisericii şi are învăţătură denaturată atât în ce priveşte
chestiunile de credinţă cât şi disciplina bisericească.55
53
Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc universal, 1942, p. 262-263. 54
Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică, S. T., VII (1955), p. 305-323. 55
N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261.
pg. 12
Biserica a fost constituită de Mântuitorul Hristos, şi de atunci încorporează în sine
continuu pe acei credincioşii care au îndeplinit (formal) anumite rânduieli cerute de
canoanele creştine, oameni din toate popoarele, din toate timpurile, de toate vârstele,
condiţiile şi stările sociale.
Ca subiect de drept Biserica este o comunitate religioasă creştină al cărei ţel este
înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii
bisericeşti56
.
Privind Biserica potrivit dreptului canonic, numai în situaţia ei de instituţie divino-
umană, trebuie să delimităm pentru Noţiunea de Intrare sau Încorporare în Biserică cel
puţin două sensuri :
unul juridic, sau instituţional, privitor la condiţi, structuri, norme şi rânduieli care se
cer şi se săvârşesc pentru ca un credincios să devină şi să fie creştin, adică subiect cu drepturi
şi obligaţii juridico-religioase depline în cadrul Bisericii, prin care se realizează juridic
Introducerea în Biserică.
un sens teoretic-dogmatic, respectiv, însuşirea anumitor învăţături şi practici
ritualice şi de viaţă, care conferă calitatea şi statul de creştin. Acest al doilea aspect conduce
la cealaltă expresie a introducerii în Biserică, Iniţierea în creştinism, şi la acestea mai
trebuie să adăugăm şi sensul duhovniceasc de Taine ale iniţierii.
Împreună aceste trei expresii se conjugă pentru a defini realitatea complexă a
încorporării unui credincios în Biserică.
Principala condiţie cerută în sprijinul oricărei rânduieli creştine este săvârşirea unei
taine corespunzătoare, sau participarea la o taină şi pentru că nici o taină nu se săvârşeşte în
separare de celelalte, ba dimpotrivă, pentru introducerea în Biserică, se săvârşesc de slujitorii
Bisericii, în cadrul Bisericii, într-un ciclu de trei Taine: Botez, Mirungere şi Euharistie,
înţelegem că cele trei expresii deşi nu sunt identice, totuşi pot fi folosite ca şi sinonime:
Introducerea în Biserică, Iniţierea în creştinism, şi Tainele iniţierii, pentru că se referă la
unul şi acelaşi proces, evident păstrând fiecare specificul ei.
Prin Taine, Biserica oferă lucrarea Sfintei Treimi în lume, transmite harul dumnezeiesc
ca cel ce este începutul mântuirii (Evr. I, 2-4) şi transformarea noastră (Gal. III, 27) din om
vechi în om nou, duhovnicesc (Rom. VI, 6), iar calitatea de creştin complet şi integru nu o
poate avea cineva decât prin Sfintele Taine57
.
Initierea creştină are o semnificaţie îndeosebi teoretică şi conţinutul ei este realizat
prin cateheză care desemnează în sens restrâns „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru
noii membri care se alătură Bisericii”58
, deci, o iniţiere în tainele credinţei creştine a celor
care doresc să primească Botezul şi să devină astfel membri ai Bisericii. Văzută însă ca
lucrare duhovnicească, iniţierea creştină este un proces care odată început se continuă toată
viaţa şi se repetă la nivele mereu superioare prin comuniunea din cadrul Sfintei Liturghii care
este o cateheză desăvârşită ce ne introduce de fiecare dată în taina credinţei dăruindu-ne
experienţa întâlnirii, comuniunii şi cuminecării mântuitoare cu Dumnezeu.
În acest fel introducerea în Biserică nu este epuizată odată cu săvârşirea ciclului de
Taine ale iniţierii, ci este repetată la fiecare comuniune a credincioşilor în cadrul Sfintei
56
FLOCA, arhid. prof. dr., Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Vol. I,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 231. 57
Diac. P. I. David, op. cit., p. 259-260. 58
Jean Danielou, Regine de Charlat, La Catechese aux premiers siecles, Paris, 1968, p. 7.
pg. 13
Liturghii, şi pentru fiecare credincios în parte. Şi dacă Botezul odată săvârşit în formă validă
nu se mai repetă, celelalte două taine se repetă. Astfel Mirungerea se repetă în cazuri
excepţionale, în cazul reprimirii unor eretici, iar Euharistia se repetă constant, ţinând de
ritualul permanent al comuniunii harice dintre creştini şi Dumnezeu. Totuşi numai când sunt
săvârşite prima dată, pentru un necredincios, sau pentru un eretic ce revine la credinţă şi în
succesiunea prevăzută de rânduieli, tainele iniţierii au urmări duhovniceşti şi efecte juridice,
pentru ca ulterior să aibă numai efectele duhovniceşti.
b) Sfintele Taine de iniţiere.
Am spus că introducerea în Biserică sau iniţierea creştină se săvârşeşte prin ciclul
celor trei Taine ale iniţierii, iar în contextul ecumenist, de astăzi, Tainele iniţierii,
reprezintă, una dintre temele principale ale eclesiologiei, cel puţin a celei ortodoxe, şi în
conexiune cu acest subiect istoria dreptului canonic arată că este foarte importantă atitudinea
pe care trebuie să o aibă Biserica faţă de Tainele săvârşite în afara graniţelor ei canonice.
Pentru aceasta, păstrând cu sfinţenie dispoziţiile tuturor canoanelor, Părinţii Bisericii au
„întărit aşezământul lor întreg şi nestrămutat”, întrucât le-au considerat a fi „date de
trâmbiţele Duhului Sfânt, de prea lăudaţii Apostoli, de către cele şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte… şi de către Sfinţii
noştri Părinţi… fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt…”.59
Fiecare taină are folosul ei deosebit de celelalte, dar, ele conlucrează în direcţia comună
a mântuirii şi prin ciclul de Taine ale iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cel ce crede
în Mântuitorul Hristos este „unit deplin cu El” sau „introdus deplin în Biserică”60
.
Sfânta Liturghie este centrul tuturor Tainelor care se săvârşesc în Biserică, iar „prin
acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în Biserica şi în viaţa
credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel Sfânt şi viaţa credincioşilor ei
se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi astfel înaintează în viaţa
duhovnicească ”61
.
Temeiurile, dispoziţiile şi normele canonice, privind administrarea Sfintelor Taine au
sancţionat de fapt întreaga rânduială şi disciplină canonică referitoare la modul săvârşirii,
administrării şi validităţii Tainelor. În acest sens, se poate vorbi de un drept canonic-liturgic
propriu-zis, care constituie un adevărat îndreptar, o călăuză şi un normativ sigur în
administrarea corectă a Sfintelor Taine, pentru că acestea „nu se pot face arbitrar, ci după
normele stabilite de Biserică”62
şi din acest motiv, pe lângă multe altele, credinciosul – laic
sau cleric – trebuie să se afle, încă de la naşterea sa prin botez, într-o comuniune permanentă
cu Biserica. Can. 80 Trulan chiar pedepseşte clericul şi laicul care nu merge la biserică cel
puţin o dată la trei săptămâni, sub pedeapsa caterisirii pentru clerici şi a excomunicării –
îndepărtare de la împărtăşire - pentru laici.63
59
Can. 1 sinodul VII ecumenic (Dr. N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. Uroş
Kovincici şi dr. N. Popovici, Arad, 1930-1936, vol. I, pct. 2, p. 490-491). 60
Pr. Prof. Ion Ionescu, Tainele de iniţiere în Biserica Ortodoxă, G. B., XXXIII (1983), nr. 9-12, p. 460. 61
Pr. Dr. Nicolae, V. Dură, Propovăduirea şi Sfintele Taine, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 140. 62
Prof. Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1809, p. 3. 63
Vezi şi can. 8, 9 ap.; 66 Trul.; 2 Antioh. 11 Sard. (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi
Comentarii, ed. a III-a, Sibiu, 2005, p. 165-166).
pg. 14
Modul administrării tainelor de iniţiere s-a dezvoltat încă de timpuriu în Biserică sub
forma unui model care arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii. Acest model
vechi cuprindea următoarele părţi:
1) pentru adulţi un timp de încercare64
şi pregătire în care catehumenii erau formaţi65
pentru includerea lor în Biserică; în vremea primară a creştinismului, Taina Sf. Botez
era precedată de o instrucţie creştină sistematică şi de o pregătire trupească şi
sufletească deosebită. Candidatul la botez trebuia mai întâi să-şi îndeplinească stagiul
de catehumen,66
apoi să aştepte cu post şi rugăciune „zilele Paştelui”, când urma să fie
botezat67
.
2) Botezul săvârşit de episcop înconjurat de preoţi şi diaconi, sau săvârşit de preoţi
ajutaţi de diaconi, precedat de rostirea simbolului credinţei68
şi de diferite ectenii şi
alte acte liturgice;
3) Mirungerea, săvârşită în Apus numai de episcop, iar în Răsărit săvârşită şi de preot,
eventual în prezenţa episcopului, prin punerea mâinilor sau ungere cu Sf. Mir sau
ambele69
;
4) Slujba Sfintei Euharistii, în timpul căreia noii botezaţi şi mirunşi erau primiţi la
părtăşia deplină la Trupul lui Hristos.
În Biserica primară cele trei taine erau împărtăşite în cursul unei singure slujbe
liturgice. După aceasta urma o perioadă de instrucţie catehetică şi maturitate duhovnicească şi
participarea deasă la Euharistie. Bineînţeles, acest model rămâne ca ideal pentru amândouă
Bisericile, deoarece corespunde cel mai bine cu modul în care primele Biserici creştine, care
s-au aflat în comuniune deplină, şi şi-au însuşit tradiţia biblică şi apostolică, în timp ce astăzi,
există în diferitele confesiuni creştine, îndeosebi protestante, o mulţime de obiecţii, fie pentru
64
Can. 12 Ancira prevede că acei catehumeni căzuţi care se întorc la biserică vor fi spălaţi de păcat chiar prin
botezul valid săvârşit după rânduiala pentru penitenţi. Vezi şi can. (14 sin. I ec.; 5 Neocez.; 5 Chiril Alex.)
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 208 65
«Catehumenul, spune Sfântul Niceta, este ca un oaspete, sau ca un vecin al credincioşilor: el ascultă afară
tainele, dar nu le înţelege, ascultă harul, dar nu şi-l însuşeşte». Asist. Ştefan C. Alexe, Sfântul Niceta de
Remesiana şi ecumenicitatea Patristică, S. T., Nr. 7-8, 1969, p. 541. 66
Can. 78 VI; 46 Laod. 67
Can. 45 Laod. 68
Înaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea
Simbolul ei de Credinţă, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinţei, care era Catehismul lor,
trebuitor pentru lucrarea misionară, înăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără sş ştie
pe de rost Simbolul Credinţei. Se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau roman. Simbolul de Credinţă
al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul
de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele,
după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice
în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în
Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de
credinţă locale, le-au întregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine,
comoară preţioasă pentru totdeauna. (Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, cu aprobarea Sf. Sinod,
EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 45). 69
La început Sf. Apostoli săvârşeau această Sf. Taină prin punerea mâinilor, precum am văzut (Fapte 8, 17).
De la o vreme însă, Sf. Apostoli au înlocuit punerea mâinilor prin ungere şi lucrul acesta s-a făcut destul de
timpuriu, odată cu întinderea creştinismului, care nu mai îngăduia mersul apostolilor aşa departe şi pentru
prea mulţi botezaţi. Pe măsură ce se răspândea creştinismul, această Sf. Taină a început să se săvârşească
prin ungere cu Sf. Mir şi de către fiecare preot, în asemănare şi cu ungerea din Testamentul Vechi în care
preoţii şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască. (Învăţătura de credinţă …,
p. 95-96.)
pg. 15
înlăturarea tainelor, fie împotriva numărului lor, fie chiar se pretinde că ele ar fi invenţii ale
„popilor”70
.
În primele veacuri, Biserica insista permanent în catehizare, nu numai pentru
înţelegerea tainelor, ci şi pentru acceptarea, primirea şi încorporarea primitorilor în
Hristos şi în Biserica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat unitatea dogmatică, liturgică
şi canonică mai ales prin taine71
. După Reformă s-a şters mult din partea văzută a Tainelor
din cauza inovaţiilor apusene, păstrându-se numai simbolismul Botezului şi Cinei, iar în
lumea sectelor s-a accentuat ceremonialul primirii la altă credinţă şi intensificarea
prozelitismului şi pentru faptul că n-au mai avut taine care să-i ţină legaţi de aceeaşi „o
credinţă, un Domn şi un Botez”. În faţa acestei situaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor
încearcă astăzi, lăudabil, prin Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM) să ajungă la
un consens cu privire la tainele respective72
.
Numai în spaţiul acestor trei Taine se realizează deplina încorporare a omului
credincios în Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, Biserica, adică se obţine, în
dimensiunile ei esenţiale calitatea deplină de creştin, şi într-un crescendo rapid, se realizează
urcuşul credinciosului, eliberat de păcat, spre veşnicie, pe calea îndumnezeirii.
Fiecare creştin cunoaşte că în ciclul de taine ale iniţierii, după botez, ungerea şi sfinţirea
trebuie să o primim înainte de a ne uni cu Hristos. De unde înţelegem că avem o anumită
ordine în primirea Tainelor : întâi Taina Sfântului Botez, în al doilea rând Taina ungerii cu
Sfântul Mir şi numai după aceea, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie.73
În acest fel, Iniţierea
creştină este un tot în care Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le încununează pe
amândouă; şi dacă „Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe
daruri minunate, iar puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului Însuşi Trupul şi Sângele lui
Hristos”74
.
Vorbind într-un sens pur cronologic putem spune că introducerea în Biserică este un
proces cu mai multe etape :
- Prima etapă, teoretică sau pedagogică, este iniţierea catehetică şi ritual-morală, pentru
primirea harului,
- A doua etapă, practic-rituală, prin participarea la ciclul de Taine ale iniţierii, pentru ca
păgânul şi necredinciosul să devină omul nou, sau creştinul,
- Şi în sfârşit următoarea etapă, care le însumează pe primele două, în care se realizează
creşterea şi desăvârşirea duhovnicească, de la statutul de novice până la statutul de creştin
matur.
Introducerea în Biserică nu se epuizează prin săvârşirea tainelor de iniţiere ci doar se
începe atunci, - săvârşirea unei taine fiind întotdeauna un început, şi o refacere pe o treaptă
mereu superioară faţă de starea anterioară-, şi astfel, fiecare credincios este condus pas cu pas
şi treaptă cu treaptă pe spirala vieţii creştine, de slujitorii Bisericii, prin comuniunea creştină,
potrivit rânduielilor stabilite în Biserică de Sfinţii Părinţi începând cu Sfinţii Apostoli şi prin
care slujitorii de astăzi ai Bisericii administrează puterea sacramentală rânduită lor de
Mântuitorul prin succesiunea apostolică.
70
Diac. P. I. David, Călăuză creştină – Sectologie, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994,p. 261. 71
Ibidem. 72
Idem, ibidem. 73
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. T Bodogae, Sibiu, 1946, p. 28. 74
Idem, p. 27.
pg. 16
Despre importanţa rânduielilor Sfântul Igntatie Teoforul îi spunea lui Polycarp:
„Oricine vorbeşte împotriva rânduielilor, chiar dacă ar fi vrednic de credinţă, chiar dacă ar
posti, ar păzi fecioria, ar face minuni sau profeţii, să fie pentru tine ca un lup, lucrând sub
pielea unui miel spre moartea turmei”.75
Faptul că Sf. Polycarp al Smirnei coliturghiseşte împreună cu papa Anicet, la Roma,
dovedeşte atât caracterul unitar al ritului liturgic din cele două mari regiuni ale creştinătăţii de
atunci, Orient şi Occident, cât şi existenţa în Biserica primară a unei rânduieli a sfintei
liturghii, încă din secolul al II-lea. Sfinţii Părinţi amintesc chiar de existenţa unui „canon”
euharistic, adică a unei rânduieli stabilite, în cadrul căreia se afla inclusă şi rugăciunea de
sfinţire a darurilor (anafora), precum şi formulele speciale care se rosteau în momentul
împărtăşirii clericilor şi credincioşilor.76
Biserica a stabilit chiar de la început, o serie de norme şi rânduieli canonice, pentru
exercitarea şi administrarea puterii sacramentale77
, unele referindu-se la cuprinsul însuşi al
puterii sfinţitoare, adică la actele cu caracter sacramental prin care se exercită această putere,
iar altele la competenţa de fond a celor ce exercită această putere şi la competenţa teritorială
în cadrul căreia cei ce obţin această putere sfinţitoare trebuie să exercite actele cu caracter
sfinţitor sau sacramental şi ierarhic.
Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale78
constituie acea lucrare prin care se
sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtăşesc Sfintele Taine,
cât şi acela pe care-l împărtăşesc ierurgiile.
Importanţa administrării Tainelor de slujitorii altarelor o subliniază Sfântul Ioan Gură
de Aur spunând : „Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu
încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici Îngerilor
şi nici Arhanghelilor n-a dat-o. […] Cele ce fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi
Stăpânul aprobă hotărârea servilor Săi. […] Ce autoritate ar putea fi mai mare decât
aceasta: „Tatăl a dat Fiului toată judecuta” (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere
a fost dată preoţilor de către Fiul „79
.
Dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice au avut întotdeauna
drept scop respectarea învăţăturii de credinţă80
, a rânduielilor cultice81
şi canonice82
statornicite prin tradiţia scrisă şi nescrisă a Bisericii drept-măritoare.
Bineînţeles, la început, fiecare biserică locală îşi avea o sumă de rânduieli şi norme
proprii acumulate de obicei prin înţelepciunea obiceiurilor locului dar, normele canonice
statornicite de Părinţii Bisericii Ortodoxe Ecumenice, au avut precădere în cinste şi aplicare,
75
Pr. Photios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, trad. rom. de Marilena Rusu, Editura
deISIS, Sibiu, 1994, p. 34 76
O rânduială a liturghiei primelor patru secole creştine, considerată a fi cea mai completă, o găsim în
Constituţiile Apostolice, VIII, 13-15, vezi trad. rom. De Pr. I Mihălcescu, Ec. Matei Pâslaru, Ec. G. N. Niţu,
în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. II, 1967. 77
Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului,
Ortodoxia, Nr. 3-4, 1979, p. 593. 78
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 29. 79
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1987, p. 59. 80
Vezi can. 49 şi 50 apostolic. 81
Conform art. 41 din Regulamentul de procedură…, preotului care a săvârşit Sfânta Liturghie fără să facă
proscomidia, i se aplică pedeapsa caterisirii. 82
Vezi can. 10 sin. VII ec.
pg. 17
faţă de cele hotărâte de legile, statutele şi rânduielile proprii, ale unei Biserici autocefale,
pentru că orice rânduială de organizare, conducere şi administrare83
pe care o întocmeşte şi o
aplică o Biserică autocefală rămâne întotdeauna un normativ „secundum legem”, a cărei
canonicitate se măsoară cu însăşi respectarea principiilor înscrisse în legislaţia canonică a
Bisericii Ortodoxe Ecumenice. Prin observarea în comun şi întocmai a normelor canonice
„întărite şi statornicite”84
, „după obiceiul predanisit”85
de către Părinţii Bisericii, de fiecare
Biserică autocefală86
se păstrează însăşi unitatea canonică a Ortodoxiei Ecumenice.
În legătură cu competenţa de fond în materie de putere sacramentală, în rânduielile
canonice de totdeauna ale Bisericii Ortodoxe, toate cele şapte Taine instituite de Mântuitorul
pot fi săvârşite doar de prima treaptă a preoţiei – treapta arhierească, deoarece Dumnezeu îşi
revarsă harul Său peste fii Bisericii creştine prin cele şapte Taine, ca prin şapte izvoare
văzute.87
Aşa a hotărât Domnul nostru Iisus Hristos potrivit cu cele şapte trebuinţe sufleteşti care
este şi numărul darurilor Sf. Duh (Isaia 11, 2-3) şi răspunde trebuinţelor duhovniceşti ale
omului. „Naşterea duhovnicească” e dată prin Botez, „creşterea”; prin Mirungere, „hrana”;
prin Sf. Împărtăşanie; „puterea de a învăţa, sfinţi şi conduce” (Matei 28, 19), prin Hirotonie
sau Preoţie; „înnoirea morală”, prin pocăinţă; „sfinţirea şi tăria legăturii căsătoriei”, prin
Taina nunţii; „tămăduirea de bolile trupeşti şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor care le-
au cauzat”, prin Maslu.
În ce priveşte săvârşitorul Sfintelor Slujbe, dacă Biserica noastră primeşte formula
scolastică „ex opere operantis”, pentru a caracteriza aşa zisele taine ale Vechiului Testament,
tot pentru aceleaşi considerente ea primeşte şi formula „ex opere operato”, privitoare la
sfintele Taine.88
Desigur, nu se poate face abstracţie nici de situaţia canonică a săvârşitorului Tainei,
deoarece, canoanele prevăd că „cei ce s-au făcut vinovaţi de infracţiuni canonice şi … au fost
pedepsiţi cu caterisire definitivă şi perpetuă şi au fost aruncaţi în starea laicilor…”89
, nu mai
pot săvârşi nimic „din slujba preoţească”90
, pentru că sunt rânduiţi „în rândul mirenilor”91
.
Fireşte, în starea de laici, ei pot săvârşi doar acel botez de iconomie, cauzat de necesitate sau
nevoie. Cât priveşte pe clericii căzuţi în erezie, - ca unii care au pierdut harul – aceştia nu mai
au calitatea de a săvârşi nici măcar Botezul, „… fiindcă cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de
către unii ca aceştia nu pot fi nici credincioşi, nici clerici”92
.
De fapt, pentru validitatea Tainelor, romano-catolicii pun mai mult accentul pe
obligativitatea săvârşirii Tainelor numai după „forma canonică”93
, decât pe obligativitatea
83
Can. 1 sinodul IV ecumenic, 2 sinodul VI ecumenic, 1 sinodul VII ecumenic 84
Can. 2 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 305.) 85
N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 306. 86
În articolul 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se menţionează că
«Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa. Ea îşi păstrează unitatea
dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului» (Legiuirile Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1953, p. 5.) 87
Pr. Vasile Pop, Sfintele Taine: temeiuri scripturistice, G. B., Nr. 1-2, ian.-feb., 1975, p. 41. 88
Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 516-517 89
Can. 21 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 376). 90
Can. 4 Antioh. (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 65). 91
Can. 8 al Patriarhului Nicolae al Constantinopolului (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 254). 92
Can. 68 ap. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 287). 93
Prof. Vincenzo del Giudice, Noziuni di diritto canonico, Milano, 1970, p. 292.
pg. 18
credinţei autentice ortodoxe, a săvârşitorului şi primitorului de care am văzut că fac menţiune
expresă canoanele94
Bisericii Ortodoxe.
„Dacă nu putem dovedi în chip formal numărul de şapte (Taine, - s.n.) prin Scriptură,
putem totuşi să-l întemeiem, într-un fel oarecare, în chip obiectiv, prin argumentul
prescripţiei juridice, prin faptul istoric al acordului Grecilor cu Biserica Latină şi prin
argumentul teologic al infailibilităţii bisericeşti. Argumentul prescripţiei a fost folosit pentru
prima oară de Tertulian, şi în acest fel e un fel de dovadă a Tradiţiei. Ceea ce se găseşte
unanim în Boserică e o învăţătură tradiţională. Adversarilor le revine datoria de a dovedi că
o nouă taină a putut să fie introdusă într-un moment oarecare…”.95
Prezbiterii săvârşesc şi ei Sfintele Taine, mai puţin Taina Preoţiei sau Hirotoniei96
în
timp ce diaconii au rolul de ajutători ai arhiereului şi preotului în săvârşirea celor şapte Sfinte
Taine de instituire divină.
În baza hirotoniei, slujitorii altarelor devin iconomi şi administratori ai Tainelor lui
Dumnezeu. Cei care au primit Taina Hirotoniei, adică puterea sfinţitoare, au însă obligaţia să
o administreze conform dispoziţiilor şi normelor înscrise în „canoanele aşezate de către
Sfinţii Părinţi la toate sinoadele de până acum”97
, pentru că „alcătuirile aşezămintelor
canoniceşti sunt spre mărturisire şi spre îndrumare celor ce au primit demnitatea
ieraticească”98
. De fapt, administrarea puterii sfinţitoare prin Sfintele Taine constituie
lucrarea prin care se sfinţeşte viaţa credinciosului prin har. Săvârşirea corectă a actului formal
al ritului, îndeplinirea formelor canonice respective, implică, într-adevăr, o cunoaştere şi
respectare a întregii legislaţii canonice a Bisericii, a „aşezămintelor canoniceşti”, fără de
care, în dreptul canonic, însăşi conceptul de rit nu îmbracă întreaga lui încărcătură semantică
şi funcţională99
.
c) Administrarea Sfintelor Taine
Administrarea Sfintelor Taine100
este reglementată de rânduieli şi norme canonice, care
privesc pe săvârşitor, primitor, precum şi actul însuşi al săvârşirii tainei cu efectele ei.
Rânduielile şi normele canonice definesc în mod precis condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru săvârşirea corectă a tainei. Synodikon-ul Ortodoxiei, rezumând lucrarea celui de-al
VII-lea Preasfânt Sinod Ecumenic, a enunţat odată pentru totdeauna norma credinţei ortodoxe
când a spus: „Aşa cum au văzut Profeţii, cum au propovăduit Apstolii, cum au dogmatizat
Părinţii, cum a primit Biserica, la fel credem, propovăduim şi învăţam şi noi”.101
Pe lângă
persoana care administrează taina – episcopul sau preotul cu hirotonie validă -, şi cea care o
primeşte – care trebuie să exprime dorinţa şi să dovedească vrednicia necesară primirii tainei
-, se cere materia adecvată şi forma determinată, prescrise pentru săvârşirea tainei respective.
Ca izvor al Sf. Taine, Mântuitorul Hristos este şi săvârşitorul lor, prin mijlocirea
arhiereului şi a preotului. Ca unul Care e prezent fără întrerupere în Trupul Său tainic, adică
94
Vezi canoanele : 80 ap., 2, I ecumenic, 10 Sardica, 3 Laod., 12 Neocez. Etc. 95
Mgr. Bernard Bartmann, Precis de Theologie Dogmatique, t. II, (Mulhouse, 1983), ed. III-a; II, p. 266.
Apud Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 521. 96
Can. 48 Cartagina nu îngăduie botezarea şi hirotonirea din nou. Vezi şi can. 14, 47, 68 ap.; 5 Antioh.; 9 sin.
I-II. (Ioan N. Floca, Canoanele… p. 288). 97
Can. 1 sinodul IV ecumenic (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 185). 98
Can. 1 sinodul VII ecumenic, (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 490). 99
Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului…, p.
595. 100
Idem, p. 593. 101
Pr. Photios, Noul catehism catolic…, Introducere, p. 8
pg. 19
în Biserică, Hristos şi numai El este săvârşitorul Sf. Taine. Episcopul şi preotul nu sunt decât
organele văzute, sfinţite ale Arhiereului şi Preotului nevăzut Hristos, sunt iconomii Tainelor
lui Dumnezeu, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca
slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). Lucrul e atât de
adevărat, încât Sf. Taine îşi păstrează puterea, oricare ar fi viaţa preotului. Sf. Ioan Gură de
Aur zice: „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui
Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin
cei nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa preotului”102
. Se înţelege de
aici că preotul doar administrează Sfintele Taine şi preotul nu săvârşeşte Sfintele Taine prin
puterea sau vrednicia lui ci săvârşitorul este însuşi Dumnezeu ale căruia sunt şi puterea şi
meritul.
Biserica noastră, prin ierarhii ei din cele trei provincii istorice româneşti, a dat
slujitorilor altarului îndrumări liturgice, pastorale şi de drept canoinc privind modul cum
trebuie să se administreze Sfintele Taine. Ele sunt o expresie vădită a preocupării permanente
a Bisericii Ortodoxe pentru administrarea corectă a Sfintelor Taine.103
Trăind vremurile de profundă criză, atât materială, cât şi spirituală, de astăzi, suntem
nevoiţi să reflectăm la cuvintele Părintelui B. Bobrinskoy, care afirmă: „Suntem chemaţi la
dialog, pentru a mărturisi, dar şi pentru a descoperi ceea ce ar putea fi pozitiv la fraţii noştri,
pentru a auzi întrebările ce ne sunt puse şi pentru ca prin intermediul lor să ajungem la o
mai bună experienţă a vieţii Duhului in Ortodoxie. De asemenea, avem nevoie de o reformă
profundă a instituţiilor noastre eclesiale. Parintele Schmemann a vorbit până la moartea sa
despre starea de criză in care se află Ortodoxia, criza eclesiologică, criza spirituală, criza
liturgică... faptul nu înlătură analiza unor probleme, precum exerciţiul colegialităţii sau
practica spirituală”104
.
Situaţia actuală obligă pe teologii ortodocşi să actualizeze în duhul Sfinţilor Părinţi,
învăţătura eclesiologică a Bisericii primare celei nedespărţite din primul mileniu. Eclesiologia
fiind prin excelenţă o temă dogmatică, totuşi noi asistăm la o preocupare din ce în ce mai
activă în această direcţie a specialiştilor de Drept Canonic Bisericesc şi Sfintele canoane ale
Bisericii Ortodoxe, reflectând în mod concentrat, printre altele, şi învăţătura eclesiologică a
Sfinţilor Părinţi, rămân izvorul preţios de cercetare în domeniul menţionat.
102
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 8, 1, la Epistola către Corinteni, Migne, P. G., LXI, col. 69. 103
Pr. Asist. Dr. Nicolae, V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui
Mir pe teritoriul ţării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, M.
M. S., LVII 1981, nr. 1-3, p. 56. 104
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2004, p. 332.
pg. 20
CAPITOLUL II.
SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI.
Biserica noastră învaţă că nu e mântuire afară de Botez (extra baptismul nulla salus), în
timp ce Biserica Romano-Catolică zice : extra ecclesiam nulla salus – (nu este mântuire afară
de biserică), dar, importanţa Botezului este recunoscută în absolut toate confesiunile creştine,
fie ca practică: scufundare, afundare, îmbăiere; fie ca ceremonie: curăţire, trezire, înnoire,
salvare, vindecare, spălare105
.
Pentru acest motiv, cunoaşterea şi respectarea rânduielilor şi normelor canonice privind
administrarea Sfintei Taine a Botezului rămâne o preocupare canonică majoră a fiecărei
Biserici autocefale, şi dacă ceremoniile nu aparţin substanţei botezului şi lipsa lor nu loveşte
botezul de nulitate, totuşi numai în caz de absolută necesitate se îngăduie lipsa lor. Altfel,
episcopul sau preotul care va săvârşi fără nici un ritual botezul, cade sub grea pedeapsă
canonică.106
În practica Bisericii se mai vorbeşte de un Botez al sângelui ca fiind moartea martirică
pentru credinţa în Hristos suferită de o persoană nebotezată, conform cuvintelor
Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu
pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei X, 32), şi de un Botez al dorinţei
care este dorinţa arzătoare a unui om nebotezat de a deveni membru al Bisericii Ortodoxe a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreunată cu pocăinţă, evlavie şi viaţă virtuoasă. Dacă
un om nu poate primi Botezul dintr-o cauză pe care n-o poate înlătura, acesta se socoteşte
totuşi a fi botezat cu Botezul dorinţei.
În biserica apuseană chestiunea momentului instituirii Sf. Botez, a fost lămurită de
Bernard de Clairvaux, care are aderenţi şi printre teologii moderni, sub această formă specific
scolastică: „Botezul a fost instituit materialiter, adică în ce priveşte materia, când s-a botezat
– formal, când a înviat şi a dat porunca de a boteza; efectiv, după ce a pătimit, când a luat şi
puterea; final, când i-a prezis necesitatea şi folosul”.107
Dar, în conformitate cu învăţătura
Sfinţilor Părinţi, noi ortodocşii preferăm porunca expresă din Matei XXVIII, 19, ca formulă a
instituirii.
Punctele dogmatice esenţiale privind Botezul asupra cărora cele două Biserici –
Ortodoxă şi Romano-Catolică - sunt unitare, sunt următoarele:
1) necesitatea Botezului pentru mântuire;
2) efectele Botezului, în special viaţa cea nouă în Hristos şi eliberarea de păcatul
strămoşesc108
;
3) încorporarea în Biserică prin Botez;
4) raportul Botezului cu taina Sfintei Treimi;
5) legătura esenţială dintre Botez şi moartea şi învierea Domnului;
105
Diac. P. I. David, op. cit., p. 263. 106
Can. 46-50 ap.; 1 Cartag.; 38, 44, 45 Nichif. Mărt.; Teodor Studitul, Răspuns la întrebarea II. 107
B. Bartman, op. cit. p. 178; apud Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 523. 108
Can. 110 Cartagina stabileşte că botezul copiilor este obligatoriu pentru că prin el se şterge copilului
păcatul strămoşesc. Vezi şi can. 1, 4 sin. III ec.; 72, 109, 111-116 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.
321).
pg. 21
6) rolul Duhului Sfânt la Botez;
7) necesitatea apei care arată Botezul ca baie a naşterii din nou.
Pe de altă parte, cu privire la Botez, între cele două Biserici există şi următoarele
deosebiri:
1) faptul că Biserica Romano-Catolică săvârşeşte Botezul prin stropire, deşi ea
recunoaşte importanţa principială a Botezului prin afundare;
2) faptul că, în Biserica Catolică, un diacon poate fi săvârşitorul normal al Botezului.
În afară de aceasta, în unele Biserici latine, din motive pastorale, de exemplu ca tinerii
candidaţi la Confirmare să se pregătească mai bine în pragul maturizării, s-a răspândit
obiceiul de a primi la împărtăşire dintre cei botezaţi care încă nu au fost confirmaţi; cu toate
acestea, prevederile disciplinare cu privire la ordinea tradiţională a tainelor de iniţiere creştină
nu au fost abrogate. Această inversare care atât la catolici, cât şi la ortodocşi trezeşte
împotrivire şi îndoială justificată, cere o reflecţie teologico-pastorală serioasă, deoarece
practica pastorală nu trebuie să piardă niciodată sensul tradiţiei primare şi importanţa ei
pentru învăţătura Bisericii. Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că atunci când Botezul se
administrează la maturitate, în Biserica latină, el este imediat urmat de confirmare şi
împărtăşire.
În acelaşi timp, ambele Biserici se preocupă de formarea duhovnicească în credinţă a
neofiţilor. De aceea, ele vor să sublinieze următoarele: pe de-o parte, între lucrarea suverană a
Duhului care incorporează în viaţa Bisericii prin cele trei taine, şi răspunsul celui botezat şi al
comuniunii în credinţă, există o legătură necesară; pe de altă parte, deplina iluminare în
credinţă este posibilă, dacă vârsta îi permite, abia după ce neofitul a primit toate cele trei taine
de iniţiere creştină.
Practica botezului, în ceea ce priveşte curăţirea, spălarea sau înviorarea, este cunoscută
în toate religiile şi ceremoniile popoarelor, fiindcă nimic nu se dezvoltă, creşte sau rodeşte
fără apă109
.
Administrarea Sf. Taine a Botezului, adică săvârşirea acestei Sfinte Taine este primul
act prin care se aplică puterea sfinţitoare. Ea nu se aplică însă vreunui membru al Bisericii, ci
unei persoane care nu face parte din Biserica şi care, astfel, este situată în afara Bisericii.
Deci în această privinţă, cea dintâi lucrare a puterii sfinţitoare se aseamănă cu cea dintâi
lucrare a puterii Învăţătoreşti, adică cu lucrarea misionară, deşi aceasta nu se săvârşeşte faţă
de membrii Bisericii, oferindu-ne posibilitatea să constatăm că aplicarea mijloacelor puterii
bisericeşti nu se face numai la realităţi din viaţa Bisericii, ci şi la realităţi din afara
Bisericii110
.
Normele canonice sau rânduielile, care trebuie să fie observate la săvârşirea Sf. Botez,
se împart în patru categorii şi anume:
1) în norme sau rânduieli privitoare la cei care au dreptul să săvârşească Botezul
2) şi în norme privitoare la cei care pot primi Botezul,
3) în norme privitoare la săvârşirea Botezului însuşi
109
Diac. P. I. David, op. cit., p. 263. 110
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 30.
pg. 22
4) şi în norme privitoare la efectele administrării Sf. Taine a Botezului.
Rânduielile şi normele canonice privind administrarea Sfântului Botez nu se referă doar
la modul, la actul însuşi al săvârşirii Tainei, ci reglementează însăşi raporturile dintre
săvârşitor şi primitor.
a) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşitorul, primitorul Botezului.
Ce dispun aceste norme în privinţa săvârşitorului Sf. Taine a Botezului? În primul
rând ele prevăd că, în mod obişnuit. Sf. Taină a Botezului se săvârşeşte de către episcop şi de
către presbiter111
, putând fi ajutaţi nu numai prin prezenţă, ci şi prin împreună lucrare harică
de către diacon, iar în cazurile când nu este posibil să săvârşească aceasta Sf. Taină un
episcop sau un presbiter, ea poate fi săvârşită şi de un diacon sau chiar şi de către un laic,
bărbat sau femeie, ori de un monah sau de o monahie, dacă aceştia sunt ei înşişi botezaţi în
mod valid şi nu sunt eretici. Dar, pe când însă episcopul şi presbiterul au calitatea harică112
deplină de a săvârşi Sf. Taină a Botezului, toţi ceilalţi săvârşitori posibili ai Botezului, au o
calitate harică nedeplină, care-i îndreptăţesc totuşi ca în cazuri de necesitate să-l săvârşească
(can. 46-50 ap.; 44-45 Sf. Nichifor Mărturisitorul). Diaconul nu are dreptul de a boteza decât
numai în caz de necesitate. Tot în caz de necesitate poate boteza oricare dintre laici, chiar şi o
femeie.113
Astfel, Can. 45 Nichif. Mărt. stabileşte că la nevoie, orice creştin poate boteza114
.
În afară de condiţiile canonice, pe care trebuie să le îndeplinească un botez pentru a fi
valid, canonul 47 apostolic face referinţă expresă la starea harică a săvârşitorului. Deosebirea
dintre preoţia harică, de instituire divină şi cu succesiune apostolică, faţă de aceea a unei
confesiuni creştine ce nu-şi poate justifica succesiunea în har şi credinţă de la Sfinţii
Apostoli, rămâne o normă de bază în evaluarea validităţii tainei botezului.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „…chiar dacă s-ar distinge vreunul prin purtare,
puterea Botezului este egală. (de aceea – s.n.) Oricine poate fi săvârşitor, dacă are aceeaşi
credinţă”.115
Dacă în canoanele apostolice 47, 49 şi 50 se aminteşte doar că episcopii şi prezbiterii
sunt cei care săvârşesc Botezul, în Aşezămintele Apostolice se afirmă în mod categoric şi
lămurit că „… nici laicilor nu le dăm voie să îndeplinească ceva din lucrurile preoţeşti,
precum : aducere de jertfă, sau botez, sau hirotesie, sau binecuvântare mică sau mare, …
pentru că prin punerea mâinilor episcopului se dă astfel de cinste; … dar nici celorlalţi
clerici – se menţionează în Constituţiile Apostolilor – nu le dăm voie să boteze, precum :
anagnoştilor, sau psalţilor, sau portarilor sau slujitorilor, ci numai episcopilor şi preoţilor,
ajutaţi fiind de diaconi”116
.
Prin hirotesie (gr. ceiroqesia = punerea mâinilor; ceir + tiqimi = a pune), spre deosebire
de hirotonie, se acorda în trecut una din treptele clerului bisericesc inferior (citeţ sau cântăreţ
şi ipodiacon) sau, în prezent, una din rangurile bisericeşti onorifice, pentru merite deosebite
111
Can. 47, 49, 50 Ap. 112
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 30. 113
N. Milaş, Canoanele Bisericii Orientale…, vol. I, partea I, p. 264. 114
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 511 115
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt 41, 26; apud Hristu Andrustos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene,
trad. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 322 şi notă. 116
Scrierile Părinţilor apostolici…, p. 96.
pg. 23
(ex. acordarea brâului, a crucii de iconom stavrofor)117
, de aceea, conform rânduielii Sfinţilor
Apostoli, predanisită şi păstrată până astăzi în Biserica Ortodoxă, diaconii au dreptul să
săvârşească Botezul numai în caz de necesitate, şi numai în baza unei încredinţări sau
autorizări a episcopului. În Can. 44. Nichif. Mărt., călugărul fără hirotonie şi diaconul pot
efectua taina botezului118
.
Sfântul Nichifor Mărturisitorul a dat expresie acestei predanii canonice, spunând că „la
nevoie … şi diaconul să boteze”119
. În sprijinul acestei tradiţii, în caz de necesitate, botezul
poate fi săvârşit de orice creştin sau monah, cu condiţia să rostească corect formula, şi
urmând după aceea cu precizarea că rânduiala botezului să fie completată mai apoi cu
rugăciunile necesare de către preot120
care trebuie să săvârşească rânduiala completă a Tainei
Botezului, inclusiv lepădările121
. În canonul 45, Sfântul Nichifor Mărturisitorul ne dă această
mărturie despre această tradiţie, afirmând că „dacă nu este de faţă preot se cuvine ca pe
pruncii cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo (prin oricine se înţelege de regulă
un creştin, bărbat sau femeie, botezat valid). Dacă îl botează chiar şi însuşi tatăl lor sau
oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat”122
.
Nu au calitatea de a săvârşi botezul nici un cleric şi nici un creştin care au căzut în
erezie (can. 68 ap.). Au însă această calitate toţi clericii, chiar dacă sunt supuşi vreunei
pedepse sau sunt opriţi de la cele sfinte, ori chiar dacă sunt caterisiţi, însă pentru alt motiv
decât pentru erezie, căci prin erezie ei cad din har şi îşi pierd calitatea de membri123
ai
Bisericii, nemaiavând astfel posibilitatea de a transmite sau de a mijloci transmiterea harului
sfinţitor pentru alţii.
După învăţătura Bisericii Romano-Catolice, un Botez valid poate fi săvârşit şi de cineva
care nu este membru al Bisericii, dacă acesta îl săvârşeşte cu intenţia de a produce un
membru al Bisericii. Asemenea deosebiri şi înstrăinări ale Bisericii Catolice de duhul autentic
al tradiţiei dogmatice şi canonice ortodoxe au apărut după despărţirea ei de Biserica Ortodoxă
Ecumenică (şi ele nu mai au la bază principiul canonico-bisericesc al iconomiei). După
această perioadă a apărut şi doctrina romano-catolică (de factură scolastică) „ex opere
operato”, conform căreia efectele Tainelor se produc prin lucrarea harului divin, indiferent de
credinţa „meritul şi demnitatea slujitorului”124
.
Desigur, nu se poate face abstracţie nici de situaţia canonică a săvârşitorului Tainei,
deoarece, canoanele prevăd că „cei ce s-au făcut vinovaţi de infracţiuni canonice şi … au fost
pedepsiţi cu caterisire definitivă şi perpetuă şi au fost aruncaţi în starea laicilor…”125
, nu
mai pot săvârşi nimic „din slujba preoţească”126
, pentru că sunt rânduiţi „în rândul
mirenilor”127
. Fireşte, în starea de laici, ei pot săvârşi doar acel botez de iconomie, cauzat de
117
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de Cunoştinţe Religioase,
tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului LAURENŢIU Episcopul Caransebeşului, Editura Diecezană
Caransebeş, 2001, p. 192. 118
Vezi şi can. 49, 50 ap. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 511). 119
Can. 44 Nichif. Mărt. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II. p. 242). 120
Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc…, p. 182. 121
După dispoziţia însrisă în Constituţiile Apostolilor «… când s-a apropit timpul ca să fie botezat cel
catehizat, să înveţe cele privitoare la lepădarea de diavol şi la învoirea cu Hristos, căci trebuie mai întâi să
se lepede de cele potrivnice şi apoi să fie introdus în Taine» (Scrierile Părinţilor Apostolici…, p. 210). 122
Dr. N. Milaş. op. cit., vol. II, pct. II, p. 242. 123
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 30. 124
Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 287. 125
Can. 21 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 376). 126
Can. 4 Antioh. (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 65). 127
Can. 8 al Patriarhului Nicolae al Constantinopolului (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 254).
pg. 24
necesitate sau nevoie. Cât priveşte pe clericii căzuţi în erezie, - ca unii care au pierdut harul –
aceştia nu mai au calitatea de a săvârşi nici Botezul, „… fiindcă cei ce sunt botezaţi sau
hirotoniţi de către unii ca aceştia nu pot fi nici credincioşi, nici clerici”128
.
În ce priveşte săvârşitorul Sfintelor Slujbe, dacă Biserica noastră primeşte formula
scolastică „ex opere operantis”, pentru a caracteriza aşa zisele taine ale Vechiului Testament,
tot pentru aceleaşi considerente ea primeşte şi formula „ex opere operato”, privitoare la
sfintele Taine.129
De fapt, pentru validitatea Tainelor, romano-catolicii pun mai mult accentul pe
obligativitatea săvârşirii Tainelor după „forma canonică”130
, decât pe obligativitatea credinţei
autentice ortodoxe, a săvârşitorului şi primitorului de care am văzut că fac menţiune expresă
canoanele131
Bisericii Ortodoxe.
În privinţa primitorului Sf. Taine a Botezului, rânduielile tradiţionale şi canonice ale
Bisericii prevăd că acesta poate fi orice fiinţă umană aflată în viaţă, fie copil, fie adolescent,
fie persoană adultă, de orice vârstă (can. 2. 14, I ec., 78 Trul., 19. 46 l.aod., 110 Cart.) şi sex.
Aşadar în privinţa primitorului Tainei Sfântului Botez, putem spune că practica şi
normele canonice au rânduit următoarele :
1) pot primi Sfânta Taină a Botezului persoanele132
în viaţă – bărbat sau femeie, prunc,
tânăr sau bătrân – care nu au fost botezate;
2) persoana care primeşte Botezul, trebuie asistată de un însoţitor – naş – cu care intră în
raport de năşie133
. Naşul (naşa) trebuie să fie creştin ortodox şi este interzis să fie naş
cel de altă credinţă, ereticul sau schismaticul, deoarece naşul ia răspunderea134
duhovnicească pentru finul său;
3) copiilor găsiţi, despre care nu se ştie precis dacă au fost botezaţi135
, li se administrează
Botezul, ca să nu rămână lipsiţi de curăţirea cea sfinţitoare, rostindu-se formula „se
botează robul lui Dumnezeu, dacă nu a fost botezat”.
4) În privinţa botezului copiilor există dispoziţii canonice în caz de boală136
să fie
botezaţi imediat. Canonul 38 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul dispune că „de va
naşte femeia, şi pruncul este în primejdie de moarte după trei sau cinci zile, să se
boteze acel prunc…”137
.
În cazul când persoanele care urmează a primi Sf. Botez sînt nevârstnice şi nu pot
mărturisi ele însele credinţa creştină, trebuie să fie asistate de altă persoană drept-
credincioasă, care îndeplineşte rostul părinte sufletesc, garant138
, martor, tutore religios
128
Can. 68 ap. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 287). 129
Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 516-517 130
Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 292. 131
Vezi canoanele : 80 ap., 2, I ecumenic, 10 Sardica, 3 Laod., 12 Neocez. Etc. 132
Vezi canoanele: 45, 46 Laod., 14, I ecumenic, 78, 95 Trulan etc. 133
Vezi canonul 53 Trul. 134
Vezi Canonul 45 Cartag. 135
Vezi canoanele: 72 Cartag.; 84, VI ecumenic 136
Vezi canoanele : 26 Nichif. Mărt., 4 Tim. Alex.; 47 Laod.; 5 Chiril Alex., etc. 137
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 241. 138
Can. 45 Cartagina stabileşte că bolnavii care nu-şi pot mărturisi credinţa şi convingerea personală, nu pot fi
botezaţi decât dacă aduc un girant, care să asigure că, atunci când se vor însănătoşi, aceştia vor fi credincioşi
ai Bisericii. Vezi şi can. 46, 47, 49, 50, 52, 61, 75, 80 ap.; 2, 9, 11, 12 sin. I ec.; 24, 51, 95, 102 Trul.; 8 sin.
pg. 25
creştin al noului botezat, având faţă de persoana ce se botează exact o poziţie asemănătoare
cu aceea a părintelui, garantului, martorului sau a tutorelui în raporturile civile. Persoana
aceasta se cheamă Naş139
, iar faţă de el, persoana pe care o asistă la botez, dobândeşte numele
de Fin şi între ambele persoane, adică între naş şi între fin, precum şi între rudele de sânge ale
acestora se stabileşte o înrudire cu caracter religios care se numeşte năşie (can. 57 Trul.).
Interdependenţa validităţii botezului de credinţa ortodoxă în Sfânta Treime – platforma
dogmatică de bază şi de hirotonia canonică a săvârşitorului este prevăzută şi de canonul 19 al
sinodului I ecumenic, care dispune ca ereticii, de tipul pavlianiştilor140
, - care profesau o
învăţătură greşită despre Sfânta Treime - „… să se boteze negreşit din nou, să se
hirotonească de către episcopul Bisericii Catolice (Ortodoxe)…”141
. Aşadar, după cum arătau
şi Părinţii de la Niceea, cel ce nu mărturiseşte dreapta credinţă nu primeşte nici botezul valid
şi nu se învredniceşte nici de o hirotonie canonică.
Pentru aceasta, folosirea Simbolului niceo-constantinopolitan de către Biserica
Ortodoxă este conformă cu prescripţiile can. 7, sin. III ec. : „Sfântul sinod a hotărât că
nimănui nu-i este permis să propună sau să scrie, sau să alcătuiască altă credinţă, afară de
cea hotărâtă de către Sfinţii Părinţi, adunaţi în cetatea niceenilor, împreună cu Sfântul Duh.
Iar cei ce îndrăznesc să alcătuiască altă credinţă, sau a o răspândi, sau a o propune celor ce
voiesc a se întoarce la cunoştinţa adevărului sau din iudasim, sau din orice fel de eres,
aceştia de ar fi episcopi sau clerici, străini să fie episcopii de episcopie, iar clericii de
clericat. Iar de ar fi laici să se anatematisească”.142
Aşadar, Naşii trebuie să fie creştini drept-credincioşi143
de preferat de acelaşi gen cu
pruncul, valid botezaţi. Este interzis să fie naşi cei nebotezaţi, cei eretici sau cei de alte
confesiuni sau credinţe religioase, pentru că el trebuie să prezinte garanţia atât că mărturisesc,
la botezul finului lor, dreapta credinţă, cât şi că îi vor da îndrumarea şi sprijinul necesar de a
creşte şi de a se forma în această credinţă144
.
Despre cei care nu vor respecta această rânduială, putem găsi precizări canonice care
dispun că vor cădea sub pedeapsa afurisirii ca unii care „s-ar purta împotriva canonului”145
.
Aceasta o putem înţelege şi din prevederile canonice unde cel botezat în cazurile
fortuite, şi mai ales dacă a fost un adult, trebuie să „înveţe credinţa”146
, ca să „urmeze
vieţuirea lui Hristos cea după trup”147
.
VII ec.; 2, 3, 12, 17, 47, 75 Laod.; 12 Neocez.; 63 Cartag. 17 sin. I-II.; 1, 5, 89 Vasile cel Mare; 4, 5 Chiril
Alex.; 1, 4 Grig. Nyssa. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 286). 139
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 31. 140
Laici şi clerici, care s-au întors la adevărata Biserică, să fie botezaţi din nou, iar clericii după ce vor fi
botezaţi, să fie hirotoniţi din nou, dacă vor fi găsiţi vrednici iar dacă nu aceştia să fie caterisiţi. Vezi şi can.
46, 47, 49 ap.; 15 sin. IV ec.; 95 Trul.; 6, 126 Cartag.; 1 Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.
68). 141
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 76. 142
N. Milaş, op. cit., vol. I, partea II, p. 155. 143
Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p. 73 şi Rânduiala înaintea Sf. Botez,
în „Molitfelnic, ed. 1937, p. 14 144
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 3, trad. rom. de Pr. C. Iordăchescu, Iaşi,
1932, (Ed. Paideia, Bucureşti, 1996), p. 150-152 şi Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62,
trad. rom. p. 76. 145
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 481. 146
Vezi canoanele : 46 Laod. Şi 78 Trul. 147
Canonul 96 Trul. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 481).
pg. 26
Dionisie Pseudo-Areopagitul ne spune următoarele: „După ce lua cunoştinţă „cu
Evanghelia cea adevărată”, candidatul la botez îşi alegea un naş „din cei iniţiaţi (botezaţi)”,
care avea să-l conducă la ierarh, când acesta slujea, şi în prealabil făgăduind naşului „să
urmeze în totul tuturor îndemnurilor ce i se vor da”. Arhiereul luând act de dorinţa
catehumenului, „strânge toată preoţimea cea sfântă la locul cel sfânt, pentru ca să
conlucreze cu dânsul la mântuirea omului şi să participe la sărbătoarea sa, mulţumind
bunătăţii divine şi intonând la început, împreună cu tot poporul aflat în biserică, un cântec
de laudă. După aceea, sărutând şi sfânta masă, se îndrepta spre persoana ce este de faţă, şi o
întreabă ce-a venit să ceară”. „Cel venit spre botezare se plânge de nelegiuirea sa…,
rugându-l (pe ierarh) ca prin mijlocirea lui sfântă să-l facă părtaş al lui Dumnezeu şi al
bunurilor celor divine. După ce explică în ce constă viaţa cea în Dumnezeu şi-l întreabă dacă
vrea să ducă o astfel de viaţă, atunci ierarhul, după ce i-a primit făgăduinţa, îi pune mâna pe
cap, şi făcându-i semnul crucii, porunceşte preoţilor să-l înscrie printre cei botezaţi”; apoi
„ierarhul împreună cu toată biserica” rosteşte „o rugăciune”.148
Întrucât, de la generalizarea pedobaptismului, mărturisirea de credinţă personală
(rostirea Crezului) va fi impracticabilă – cu excepţia botezului persoanelor adulte –, naşii
mărturisesc credinţa în locul finului şi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea şi păstrarea
în credinţa creştină a acestuia149
.
Reversibilitatea credinţei (şi pentru noi, importantă este aceea de la părinţi spre copii)
este atestată în multe cazuri începând cu Sf. Scriptură. Aşa de exemplu, Mântuitorul vindecă
pe slujitorul din Capernaum pentru credinţa stăpânului său (Mat. VIII, 5-13), pe fiica femeii
cananeence, pentru credinţa mamei sale (Mat. XV, 22-28), pe fiul lunatic, pentru credinţa
tatălui său (Mat. XVII, 14-18), a înviat pe fiul văduvei din Nain, pentru credinţa mamei sale
(Luca VIII, 41-55). Pentru toate acestea Biserica a încuviinţat instituţia chezăşiei
duhovniceşti a părinţilor sufleteşti, Naşii, iar după cuvintele Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul:
„Învăţătorii noştri cei duhovniceşti au binevoit a admite la botez şi pe prunci, sub acea
condiţie sfântă, ca părinţii lor naturali să încredinţeze pruncii unuia dintre credincioşi ca să-
i înveţe bine obiceiurile dumnezeieşti şi apoi să îngrijească pe prunc, ca un părinte arătat de
Dumnezeu şi ca un păzitor al mântuirii lui celei veşnice. Şi pe acest om, dacă va da el
promisiunea de a conduce pe copil spre o viaţă pioasă, îl învaţă ierarhul să pronunţe
lepădarea şi mărturisirea cea sfântă”.150
Lepădările aveau loc „în pridvorul baptisteriului” -
ne informează Sf. Chiril al Ierusalimului.151
Cu faţa spre apus şi cu mâinle întinse, după
obiceiul celui ce se roagă, în aceeaşi direcţie, candidatul rostea cu glas tare după sfinţitul
slujitor lepădările de trei ori: „Mă lepăd de Satana şi de lucrurile lui şi de trufia lui şi de toţi
de sub el”152
. După aceea candidatul este întors spre răsărit, sau cum zice Dionisie Pseudo-
Areopagitul, „îl face să privească spre cer şi întinzând mâinile în sus îi porunceşte să se
unească cu Hristos şi cu toate învăţăturile divine ce ne-au fost predate”.153
În privinţa botezului copiilor, există norme canonice şi anume :
- unele care impun îndatorirea de a fi botezaţi imediat copiii nou-născuţi, şi mai ales
dacă se află în primejdie de moarte (can. 38 Nichif. Mărt.),
148
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească…, p. 78-79. 149
Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic, Institutul de Arte Grafice „Atheneu,
Timişoara, 1935, p. 218. 150
Prot. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 309, 313. 151
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, (2003), vol. II, p. 541. 152
Constituţiile Apostolice, ed. cit. vol. II, cartea VII, cap. 41, p. 210. 153
Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., p. 80.
pg. 27
- apoi altele care impun pedeapsa anatemei pentru cei care refuză să boteze copiii (can,
110 Cart.), precum şi alte norme referitoare la copiii născuţi din căsătorii mixte sau din
părinţi necreştini etc.
Pentru Botezul pruncilor, nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple
să moară nebotezaţi154
. Dacă pruncul e firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat
îndată după naştere (Con. 38 al Sf. Nichifor Marturisitorul).155
Dacă nu, Botezul se face de
obicei la opt zile după naşterea pruncului, sau în orice zi de sărbătoare, după Liturghie.
Chestiunea botezului copiilor156
a fost controversată în Biserica veche, dar ea a fost
soluţionată în mod pozitiv, pe cale practică şi apoi prin canoane (can. 31, 56, VI ec),
stabilindu-se, în privinţa lor rînduiala care se păstrează până astăzi în Biserici.
Astfel, măsurile canonico-disciplinare157
luate de Biserica primară împotriva erorilor
pelagianismului, care învăţa că pruncii sunt lipsiţi de păcate, inclusiv cel strămoşesc,
dovedesc grija permanentă a Bisericii Ortodoxe Ecumenice pentru respectarea, observarea şi
aplicarea întocmai a „canonului credinţei”, „… în felul în care pururi l-a înţeles catoliceasca
(ortodoxă) Biserică, cea răspândită şi întinsă pretutindeni”.158
În „canonul credinţei” se arată lămurit că „… şi pruncii, care de sine nici unul din
păcate nu au putut săvârşi, cu adevărat întru iertarea păcatelor se botează, ca să se
curăţească întru dânşii prin renaştere ceea ce şi-au atras din naşterea cea veche”159
.
O problemă mereu actuală este aceea a justificării botezului pruncilor. Există obiecţii
care susţin, anume, că aceştia nu pot îndeplini cele două condiţii pretinse şi acceptate de ei
pentru botez: credinţa (Marcu XVI, 16; Mat. XXVIII, 19; Fap. Ap. VIII, 12; II, 38; X, 33-34;
XVI, 14-15; 30-32; XVIII, 8) şi pocăinţa (Fapt. Ap. II, 38, III, 19)160
, dar aceste obiecţii pot
fi eliminate cu uşurinţă, deoarece, potrivit învăţăturii ortodoxe, copiii nu opun o piedică
personală Sfântului Har, aşa încât Harul poate lucra prin Sf. Botez fără rezistenţă; cât priveşte
pocăinţa, ea nu e necesară, copiii neavând păcate personale, ci numai pe cel strămoşesc161
.
Mai mult, Sf. Grigorie de Nyssa arată că acei părinţi creştini care întârzie botezul copiilor îşi
asumă o grea răspundere162
.
În ce priveşte botezul copiilor, a existat o erezie – messalianismul – privitoare la
raportul dintre păcatul strămoşesc şi Taina Botezului, potrivit căreia:”Unii socotesc Sfântul
Botez desăvârşit, întemeindu-se pe Scriptură. Alţii însă susţin că păcatul cel vechi se
desfiinţează abia prin nevoinţe, aducând şi ei mărturia Scripturii, care zice: „Să ne curăţăm
154
Biserica s-a preocupat şi de sufletele copiilor mici morţi nebotezaţi, dacă aceştia vor suferi în iad sau se vor
bucura de fericirea raiului pentru nevinovăţia lor. O hotărâre sinodală în acest sens nu există. Însă Sfântul
Grigore de Nazianz spune referitor la această chestiune: „Aceia care nu se pot împărtăşi de botez din cauza
copilăriei sau a mortii premature nu se pot împărtăşi de mărire, dar nici nu pot fi chinuiţi de dreptul
judecător, ca unii ce sunt nepecetluiţi, dar fără răutate, ca unii ce au suferit paguba fără s-o cauzeze prin
acţiunea lor (Cf. Hristu Andrutsos, Dogmatica …, p. 350, nota). 155
Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 61 şi 62 (Despre preoţie, în trad. rom. tip. de Toma
Teodorescu, cu titlul: Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 72,
77); Rugăciune la însemnarea pruncului când i se pune numele a opta zi după naştere, în Molitfelnic (ediţia
1984, p. 13-14). 156
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 31. 157
Vezi canoanele: 109-116 Cartag., 1, 4 III ecumenic etc. 158
Can. 110 Cartag. (N. Milaş, op cit., vol. II, pct. I, p. 271). 159
Can. 110 Cartag. Din anul 419. 160
Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p. 308. 161
Hr. Andrutsos, op. cit., p. 347. 162
În Cuv. XL, 28; apud Hr. Andrutsos, op. cit., p. 347.
pg. 28
pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului (I. Cor. VII, I). Ba aceştia susţin că
până şi lucrarea însăşi a păcatului se află în ei după Botez”.163
Observând că cei din urmă şi-
au scos învăţătura din interpretarea arbitrară şi eronată a unor texte scripturistice, Marcu
Ascetul apreciază că numai tradiţia adevărată este norma adevăului. Erezia provine din
aceea că se nesocoteşte semnificaţia acceptată în Biserică şi transmisă de tradiţie şi se pune în
loc propria interpretare. Pentru aceasta ne avertizează Marcu Ascetul : „Trebuie să credem
propovedaniei Apostolilor şi să rămânem pe lângă mărturisirile lor şi să nu ispitim puterea
lui Dumnezeu prin socotinţe omeneşti”.164
La obiecţiile celor care afirmă că botezul copiilor este făcut împotriva voinţei lor, şi
deci nu este valid, mai amintim doar că aşa după cum fără voinţa lor s-au împărtăşit „prin
natură, de păcatul protopărinţilor, tot astfel şi încă cu mult mai mult se pot face părtaşi, fără
voinţa lor de harul răscumpărător al Domnului”.165
Botezul copiilor, este o Tradiţie apostolică166
ce s-a practicat încă de la început, şi a fost
procedura cea mai deasă pentru primirea noilor creştini la viaţa deplină a Bisericii. Aceste
lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la
rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor
ce vor veni după noi. În afară de acestea, după învăţătura Bisericii Ortodoxe copiii se botează
„în credinţa părinţilor şi a naşilor”167
, adică având garanţi şi îndrumători pentru credinţa lor
pe părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.
Privind, deci, Taina Botezului sub aspectul ei canonic, practica botezului copiilor, este
adeverită de numeroase mărturii şi temeiuri canonice, Botezul copiilor168
are darul de a
conferi starea celor trecuţi în obştea închinătorilor lui Hristos.
Rânduielile în legătură cu naşterea şi botezul copiilor constituie, un capitol aparte de
ierurgii în tezaurul de slujbe al Bisericii Ortodoxe. În condiţiile specifice ale copilului ce se
naşte din părinţi creştini, ele formează în mod esenţial o treaptă pregătitoare pentru primirea
botezului:
1) Rânduiala în ziua întâi, când naşte femeia pruncul;
2) Rânduiala din ziua a opta după naştere;
3) rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii femeii care a născut, la 40 de zile după
naştere.169
Apoi, de la sfârşitul epocii apostolice şi mai precis din epoca postapostolică s-a introdus
rânduiala ca persoanele ajunse la starea conştiinţei de sine, dacă îşi manifestau dorinţa de a
primi botezul, să fie trecute prin mai multe trepte sau stări premergătoare Botezului şi anume:
mai întâi, să li se dea un nume creştinesc170
,
163
Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despe dumnezeiescul Botez, şi Despre cei ce-şi închipuie
că se îndreptează prin fapte, în Filocalia, trad. rom., vol. I, ed. II, Sibiu, 1947, p. 287. 164
Marcu Ascetul, Răspuns acelora…, p. 287. 165
Hristu Andrutsos, Dogmatica…, p. 357. 166
Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10, 23, 39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426. 167
Vezi Învăţătura preoţilor pe scurt a 7 Sfinte Taine a Bisericii, cu porunca Prea Sfinţitului Mitropolit
Antonie, Iaşi, 1732; cf. C. Popovici, Misterul Sfântului Botez, în Candela, 1882, nr. 4, p. 176. 168
Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului…,
p. 596. 169
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, Ort. Nr. 3, 1985, p. 455.
pg. 29
apoi să fie supuşi catehizării, adică să intre în categoria aşa-zişilor catehumeni, în care
trebuiau să petreacă un anumit timp171
, după rânduieli statornicite prin practică şi chiar prin
textul canoanelor (can. 14 I ec.).
abia după ce isprăveau catehumenatul, erau supuşi exorcismelor172
; exorcizaţii erau
interogaţi pe rând, după ce în prealabil erau dezbrăcaţi (însă nu complet)173
, şi aşezaţi
„deasupra unei haine păroase”.
şi în sfârşit erau admişi să participe la sfintele slujbe în cadrul cărora erau botezaţi
(can. 7 II ec).
Spre deosebire de botezul copiilor, cei care sunt botezaţi la o vârstă înaintată, trebuie să
treacă prin anumite trepte de instruire şi catehizare creştină. Pentru aceasta încă din epoca
apostolică s-a introdus rânduiala174
ca aceste persoane să fie catehizate, să fie supuse
exorcismelor şi să li se dea un nume creştin.
Can. 1 Tim. Alex. stabileşte ca o excepţie, necesitatea de a se boteza acel catehumen
care s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi,
„căci de Dumnezeu a fost chemat”175
.
Catehumenii, pe măsura deprinderii învăţăturii evanghelice şi pregătirii către Sf. Botez
se împărţeau în trei trepte:
1) Ascultătorii - catehumenii care abia veneau în biserică. Lor li se permitea să intre în
pronaos176
şi să facă cunoştinţă cu credinţa, să asculte Cuvântul Iui Dumnezeu.
2) Ingenunchiaţii catehumenii care aveau dreptul să se roage în genunchi.
3) Cei către luminare - catehumenii candidaţi pentru Sf. Botez (înscrişi în listă).
170
A „chema pe cineva (o persoană) pe nume e semn de cunoaştere, se familiaritate, de identificare şi de
„invocare personală (chemare pe numele său). Însuşi numele Mântuitorului: Iisus (ebr. Iesua = Dumnezeu
mântuieşte) Hristos (gr. „cristo = uns; ebr. Maşiah = de la „iaşa = a unge) – Unsul lui Dumnezeu are o
profundă încărcătură semantică şi soteriologică. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I. B. M. O.,
Bucureşti, 1995, p. 221 –222. 171
Can. 47 Laodiceea dispune că unii catehumeni se botează mai repede în caz de boală, - adică sărind unele
etape de pregătire -, iar dacă se însănătoşesc rânduiala pregătirii lor pentru botez se reia în modul complet.
Vezi şi can. 12, 14 sin. I ec.; 78, 96 Trul.; 12 Neocet.; 19, 45, 46 Laod.; 45 Cartag. (Ioan N. Floca,
Canoanele…, p. 251). 172
Can. 26 Laodiceea interzice persoanelor necăsătorite să se instituie în funcţie de exorcişti, să catehizeze,
atât în Biserică, cât şi în case particulare. Se ştie că exorcişii îi pregăteau pe catehumeni mai întâi în
particular, în case, şi apoi în biserică la botez. Prima sarcină a dispărut prin introducerea pedobaptismului.
Despre a doua sarcină se păstrează urme în rânduiala botezului, şi anume momentul în care săvârşitorul
întreabă: „Te lepezi de satana? vezi şi can. 7 sin. II ec.; 10 Antioh. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 245). 173
Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit. trad. rom. cit., p. 79-80. 174
Vezi Aşezămintele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu, p. 209-213. 175
Vezi can.. 2, 14 sin. I ec.; 78, 96 Trul.; 19, 46 Laod. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 176
De obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartica (nartex) sau pronaos, naos (naie) şi altar. Nartica sau
pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau catehumenii. În vremurile mai noi aici stăteau
femeile. Tot aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra - un fel de cazan portativ susţinut
de un picior, în care sunt afundaţi copiii); iar în biserica de mânăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie,
a înmormântării călugărilor şi altele. Şi astăzi colimvitra, Gr. kolumbhqra, slv. cristelniţă sau creştinătoare (=
vasul de botez) se păstrează, de regulă, în pronaos sau într-o încăpere învecinată intrării în biserică.
(Învăţătura de credinţă…,p. 99.)
pg. 30
Can. 5 Neocezareea aminteşte două trepte ale Catehumenilor şi stabileşte o pedeaspsă
progresivă de la trecerea în treapta inferioară până la excludere.177
Tot depsre catehumeni Can. 2 Tim. Alex. stabileşte că cel îndrăcit care nu se curăţă de
duhul necurat în timpul vieţii, se botează dar numai pe patul de moarte178
, iar Can. 4. Tim.
Alex. stabileşte despre catehumenul ieşit din minte că se poate boteza dacă nu se bântuieşte
de duh necurat179
.
O categorie aparte de candidaţi la botez o formau aşa-numiţii clinici180
, adică oameni
bolnavi care zăceau. Aceştia erau botezaţi numai dacă erau destul de conştienţi ca să-şi
exprime dorinţa de a primi Sf. Botez sau în cazul când acest lucru îl mărturiseau alte
persoane, care îndeplineau — şi în acest caz — rostul de naşi181
(can. 45 Cart.). În privinţa lor
existau o serie de restricţii în ceea ce priveşte drepturile pe care le dobândeau în Biserică,
restricţii legate şi de condiţia specifică a acestora şi anume de faptul că erau sau nu
catehumeni, că erau sau nu eretici, etc. (can. 12 Neocez; 47 Laod., 45 Cart.; Vas. c. M.).
Can. 26 Nichif. Mărt. dispune ca celui bolnav de moarte să i se dea, dacă cere, fie
botezul, fie şi schima monahală182
.
Altă categorie aparte o formau cei al căror botez nu era sigur183
. În cazul lor, fie că erau
copii care nu puteau mărturisi că au fost sau nu botezaţi, fie că erau adulţi care nu aveau
siguranţa că au primit un botez valid, Sf. Botez se săvârşea folosindu-se o formulă deosebită
prin care se făcea rezerva că Sf. Botez se săvârşeşte, „numai dacă primitorul nu a fost botezat
în mod valid” (can. 72 Cart.; 84, VI. ec).
Canoanele mai prevăd şi alte categorii de primitori ai Botezului, dintre care mai
menţionăm — în mod special — pe eretici sau pe cei ce au primit Botezul de la eretici, căci
sub acest raport, ereticii184
sunt de două feluri, adică:
1) unii care primiseră Botezul în mod valid şi deveniseră membri ai Bisericii, iar apoi au
căzut în erezie,
2) iar alţii care n-au primit Botezul Bisericii, ci numai botezul săvârşit de eretici, adică
un botez formal care nu i-a făcut părtaşi de harul Sf. Botez185
.
177
Vezi şi can. 2, 11, 12, 13, 14 sin. I ec.; 96 Trul.; 19 Laod.; 20 Vasile cel Mare; 4, 6 Tim. Alex.; 5 Chiril
Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 215). 178
Vezi can. 79 ap.; 7 Trul.; 3, 4, 15 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 179
Vezi can. 79 ap.; 60 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; Cartag.; 5 Vasile cel Mare.; 2, 3, 14, 15 Tim. Alex.; 5
Chiril Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 180
Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox…,vol. II, p. 31. 181
Echivalentul grecesc al termenului naş este „anadecomenoV, de la vb. anadecomai = a lua asupra; a suferi,
a suporta; a se încărca cu; a garanta, a se pune chezaş; a plăti cauţiunea cuiva; anadoch = fapt de a lua
asupra, a îndura; anadocoV = cauţiune. În vechime naşul era cel ce se punea chezaş, martor, pentru buna
credinţă, seriozitatea şi fidelitatea celui ce opta pentru creştinism. El însoţea pe viitorul catehumen în faţa
episcopului atât la prima înfăţişare şi examinare, cât şi la al doilea examen, la înscrierea propriu-zisă pentru
botez, dinaintea Postului Mare, cât şi la oficierea lui. Apud A. Schmemann, Din apă şi din Duh. Studiu
liturgic al botezului, trad. Ion Buga, Ed. Symbol, Bucureşti, 1992, p. 29, nota 4. 182
Vezi şi can. 4 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 506). 183
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 32. 184
Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare propune de principiu părerea Sf. Vasile cel Mare potrivit căreia se
impune botezarea tuturor ereticilor care se întorc la Biserică. De altfel, norma generală despre care eretici să
fie botezaţi şi cum anume a fost adoptată în can. 7 sin. II ec. ce s-a ţinut după doi ani de la moartea Sfântului
Vasile cel Mare. Vezi can. 48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc.; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 46, 77, 80 Vasile cel
mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 414).
pg. 31
În fine, mai amintim că în canoane se cuprinde şi o dispoziţie care interzice botezarea
celor morţi (can. 18. Cart.).
b) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşirea şi efectele Botezului.
În privinţa săvârşirii Sf. Botez rânduielile tradiţionale ale Bisericii au statornicit şi
canoanele au confirmat, prin norme precise să se urmeze întocmai ceea ce a poruncit Domnul
care le-a cerut Sfinţilor Săi Apostoli să săvârşească Botezul în numele Sfintei Treimi, prin
cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al
Fiului şi a1 Sfântului Duh” (Mat. 28, 19). Sfântul Atanasie spune: „Oricine ar lăsa ceva din
Sfânta Treime şi s-ar boteza numai în numele Fiului, sau în numele Tatălui şi al Fiului, fără
Sfântul Duh, acela nu primeşte nimic…; căci desăvârşirea, mântuirea se află în Treime”186
.
De ascmenea, tot pe baza practicii şi a normelor canonice, s-a statornicit ca botezul să fie
săvârşit prin trei afundări (can. 50 ap.; can. 7 II ec.; 91 Vasile cel Mare)187
.
Această întreită afundare arată pe de o parte că temeiul credinţei noastre e Sfânta
Treime, iar pe de alta închipuie cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40);
prin afundarea în apa se închipuie moartea noastră pentru viaţa în păcat, de până aici, şi
îngroparea noastră împreună cu Hristos; iar prin ieşirea din apă se închipuie învierea noastră
împreună cu El, pentru viaţa cea nouă întru Hristos.188
Canoanele Bisericii Ortodoxe prevăd rânduieli clare referitoare la Taina Botezului. De
pildă, episcopul şi preotul trebuie să respecte cu stricteţe toate actele care însoţesc săvârşirea
tainei. Forma Botezului, de exemplu, trebuie să fie săvârşită prin cufundarea de trei ori în
apă, în numele Sfintei Treimi, rostindu-se integral formula Bisericii : „Se botează robul lui
Dumnezeu… (N.) … în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”. Neafundarea
de trei ori189
şi nerostirea corectă a formulei atrage după sine nulitatea Botezului. Canonul 49
ap. prevede pedeapsa cu caterisirea pentru episcopul sau prezbiterul care „nu ar boteza după
porunca Domnului în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt”. „Dacă vreun episcop sau prezbiter
nu ar boteza după porunca domnului în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, ci în trei fără de
început, sau în trei fii sau în trei mângâietori, să se caterisească”190
.
Canonul 50 ap. prevede aceeaşi pedeapsă pentru episcopul sau prezbiterul care „nu va
săvârşi trei afundări ale unei taine ci o afundare, care se face întru moartea Domnului…”191
.
Abaterile de la rânduiala prescrisă de cărţile de ritual sunt aşadar sancţionate de canoane cu
185
Can. 8 sin. II ec. prevede că Botezul ereticilor nu e botez – concret însă este vorba de anumiţi eretici care
trebuie văzuţi şi botezaţi ca şi păgânii. Adăugat în unele colecţii canonice ca un apendice la can. 7, can. 8
este considerat de Aristen ca al 8-lea canon al sin. II ec. Totuşi aşa cum observă şi N. Milaş acest canon,
inclusiv comentariul lui făcut de Aristen, reprezintă doar un fragment din can. 7 sin. II ec., (vezi şi Ioan N.
Floca, Canoanele…, p. 78). 186
Apud Popescu (I.), op. cit., p. 87. 187
Vezi şi can. 46, 47, 49 ap.; 95 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; 47 Cartag.; 1, Vasile cel Mare; (Ioan N. Floca,
Canoanele…, p. 36). 188
Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. III, cap. 17 în trad. rom. vol. II, p. 100); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza
III, 12 şi Cateheza II Mystag., trad. rom. cit., p. 98, 551-554; Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., cap. II, 3,
p. 86; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, art. IV, cap. 9, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 248; Sf.
Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească şi teoria mistică (tâlcuire despre sfântul locaş şi despre
Sf. Liturghie) trad. rom. în ms. de I. Popescu, p. 4-5, apud Învăţătura de credinţă…; N. Cabasila, op. cit.,
cart. II, p. 26, 37 şi u.); Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62-64, trad. rom. p. 77, 79-80. 189
Can. 7 sinodul II ecumenic Aici trebuie amintit însă faptul că, în situaţii critice, fiind copilul în pericol de
moarte şi lipsind preotul, se poate administra prin stropirea cu apă sau chiar cu ţărână. 190
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 263. 191
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 264.
pg. 32
pedeapsa caterisirii. În Constituţiile Apostolilor se atrage atenţia săvârşitorilor, adică
episcopului şi preotului, să respecte întocmai rânduiala administrării Botezului, fixată de
Biserică din timpul Sfinţilor Apostoli. „… Episcop şi preot… să botezi astfel, cum a rânduit
prin noi – Domnul… întâi să ungi cu untdelemn sfânt, după aceea să botezi cu apă, şi la
urmă să pecetluieşti cu mir, ca ungerea să fie împărtăşirea Sfântului Duh, apa să fie
închipuirea morţii, iar mirul să fie pecetea făgăduinţelor”192
.
Prin ritul liturgic bizantin, Biserica ortodoxă se dovedeşte păstrătoare fidelă a tradiţiei
primare şi în privinţa slujbei botezului.193
O dată săvârşit în mod valid, Botezul nu se mai repetă, adică este interzis a se repeta,
sub pedeapsa caterisirii (can. 47. ap. , 48 Cart.).
Referitor la modul săvârşirii Botezului, dispoziţiile şi normele canonice prevăd că locul
unde se săvârşeşte Sf. Botez este biserica. Săvârşirea lui în altă parte se poate face numai cu
aprobarea episcopului, în caz contrar se prevede pedeapsa caterisirii (can. 31, 59 VI ec.; 12, I-
II).
În acest sens, canoanele prevăd, în principiu, că această Taină să se săvârşească doar în
Biserica parohială. Potrivit normelor canonice, este oprită cu desăvârşire, oficierea Botezului
în paraclisele din casele particulare, sau în case particulare, sub sancţiunea aspră a caterisirii
preotului care nu ar respecta rânduiala canonică fixată de canonul 59 Trulan. „Botezul cu nici
un chip să nu se săvârşească în paraclisul, care se găseşte în casă particulară; ci, cei ce
voiesc a se învrednici de preacurata luminare să meargă la biserici… şi acolo să primească
darul acesta. Iar de se va găsi cineva, care nu va ţinea cele hotărâte de noi, se menţiona în
acest canon, dacă va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi laic, să se afurisească”194
.
Aşadar, Taina Botezului trebuie să fie săvârşită doar în biserica sfinţită de episcopul locului.
Deşi nu se prevede în canoanele Bisericii, sunt totuşi cazuri speciale, de bolnavi, care se pot
boteza şi în case particulare. Canonul 31 Trulan condiţionează săvârşirea Botezului în
paraclise care se găsesc în case, de permisiunea episcopului locului. În aceste paraclise, se
putea însă săvârşi Botezul doar dacă erau sfinţite de episcop sau aveau Sfintele moaşte
prescrise, pregătite de episcopul locului, pe Sfintele mese ale acestor paraclise, pentru că
Sfintele Antimise195
pot înlocui Bisericile sfinţite de episcopi. În practica liturgică a Bisericii
Ortodoxe s-a impus dispoziţia decretului sinodal din anul 1028, prin care patriarhul Alexios
al Constantinopolului a interzis episcopilor să mai dea încuviinţări pentru Botez în paraclise
particulare şi a prevăzut că în paraclisele din casele particulare poate fi încuviinţată doar
săvârşirea Sfintei Liturghii. În consens cu rânduiala şi practica canonică a Bisericii Ortodoxe
Ecumenice, articolul 24 din Regulamentul de procedură al Bisericii noastre menţionează că
„săvârşirea serviciului divin într-un paraclis particular, fără ştirea şi consimţământul
episcopului, se va considera ca neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare”196
.
În ceea ce priveşte locul săvârşirii Botezul cunoaşte o evoluţie: la început, cum se ştie,
se administra în râuri sau în apă curată şi curgătoare; ceva mai târziu se administrează în
192
Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. de Pr. Prof. Ioan
Mihălcescu, Chişinău, 1928, p. 192-193. 193
Pr. Drd. Liviu Streza, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox şi în cel catolic, Studiu comparativ, S. T. Nr.
9-10, 1973, p. 685. 194
Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 432. 195