ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI FACULTATEA DE MANAGEMENT PROGRAM DE LICENŢĂ - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ – ANUL I – MANAGEMENT ECONOMIC DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR PROIECT LA DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR “CONTRACTUL DE VÂNZARE” CADRU DIDACTIC STUDENT PROF. UNIV. DR. DRĂGAN DANIELA CRAUCIUC OLIMPIU ADRIAN SERIA A, GRUPA 208
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT
PROGRAM DE LICENŢĂ - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ – ANUL I – MANAGEMENT ECONOMIC
DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR
PROIECT LA DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR
“CONTRACTUL DE VÂNZARE”
CADRU DIDACTIC STUDENT
PROF. UNIV. DR. DRĂGAN DANIELA
CRAUCIUC OLIMPIU ADRIAN SERIA A, GRUPA 208
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 1
I. CLASIFICAREA TIPURILOR DE CONTRACTE ÎN AFACERI
În lumea afacerilor, în general, contractele sunt cu titlu oneros şi sinalagmatic.
Contractele sunt cu titlu oneros, întrucât oamenii de afaceri urmăresc realizarea de
beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante.
Aceste contracte sunt sinalagmatice (pentru că fiecare dintre parteneri se obligă faţă de
celălalt), dar nu rămân în mod indefinit în această stare. Când una dintre prestaţii se
execută, contractul nu va mai lega decât pe debitorul celuilalt şi, deci, va înceta să mai
fie sinalagmatic, pentru a deveni “unilateral” (contractul unilateral fiind acela care nu
obligă decât una dintre părţi). Aşa, de exemplu, promisiunea acceptată a unui împrumut
cu dobândă este un contract sinalagmatic, dar odată acest împrumut primit nu mai este
vorba de o promisiune de împrumut, ci un împrumut şi nu va genera o obligaţie decât
pe seama împrumutătorului; el devine un contract unilateral.
O altă categorie de contracte, devenită clasică în dreptul contemporan, o constituie
contractele aleatorii, adică acele contracte la încheierea cărora nu este cunoscută
existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru părţi din
ele, fiindcă au înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert.
Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, în general, următoarele grupuri
de contracte:
Contractul de vânzare (cel mai important contract atât pe planul comerţului
intern, cât şi al comerţului pe plan internaţional);
Contractul de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision;
contractul de agency; contractul de consignaţie);
Contractul de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; contractul de
franchising);
Contractul de transfer de tehnologie (contractul de licenţă; contractul de
consulting – engineering; contractul de know – how);
Contractul de finanţare a operaţiunilor comerciale (contractul de factoring;
contractul de leasing).
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 2
II. NOŢIUNI GENERALE ŞI CARACTERE JURIDICE PRIVIND CONTRACTUL DE VÂNZARE
Originea vânzării se găseşte în schimb. Oamenii tranzacţionau, primind alte bunuri în
locul celor vândute (trocul). Nevoia de a asigura posibilitatea transferului unui bun
primind în schimb valoarea reală a acestuia a determinat apariţia monedei, a banului,
care a devenit rapid cea mai utilă şi folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor
aflate în circuitul economic şi social. Pe cale de consecinta, trocul a fost inlocuit rapid
cu vânzarea – un contract simpu şi eficient – prin care transferul proprietăţii unui bun
se face în schimbul primirii unui preţ stabilit de părţi prin acordul lor comun, în funcţie
şi cât mai aproape de valoarea reală a bunului respectiv. Vânzătorul va înstrăina
marfa, iar cumpărătorul va plăti preţul. Fernand Braudel remarca faptul că „Economia
începe în pragul valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul
elementar până la capitalismul cel mai sofisticat. Evoluţia vânzării ca şi instituţie juridică
a fost una spectaculoasă, devenind în scurtă vreme elementul central al circuitului
civil. Treptat, regulile ei au fost temeinic consolidate şi, ca urmare a importanţei pe
care a căpătat-o în viaţa economică a societăţii, s-au transformat într-un cumul de
norme a căror aplicabilitate s-a extins şi asupra altor tipuri de contracte.
Deşi vânzarea a devenit cel mai uzual contract, ea nu neagă existenţa contractului de
schimb, care nu mai joacă însă un rol atât de important. Codul civil consacră vânzării un
întreg titlu (articolele 1650 – 1762), iar modalităţi ale vânzării vom întâlni în unele acte
normative speciale (de exemplu, Decretul – Lege nr 61/1991, privind vânzarea
imobilelor din fondul locativ de stat etc.).
Art 1650 Cod civil defineşte vânzarea ca fiind „contractul prin care vânzătorul
transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.
Anumite contracte de vânzare – cumpărare sunt reglementate şi prin alte legi speciale,
cum este cazul vânzării locuinţelor proprietate de stat, a vânzării internaţionale de
mărfuri etc., „vânzării de bunuri consumatori, vânzării bunurilor la distanţă (prin telefon
sau internet) etc.
Contractul de vânzare mai este cunoscut în dreptul actual ca cel de „contract de
vânzare – cumpărare” sau „contract de cumpărare”.
Vânzarea priveşte de regulă strămutarea dreptului de proprietate, însă sunt şi alte
drepturi care se pot transmite pe calea vânzării, cum sunt alte drepturi reale (ex. dreptul
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 3
de uzufruct) sau alte drepturi de creanţă (caz în care vânzarea mai poartă denumirea
de „cesiune”), sau alte drepturi de proprietate intelectuală.
A determina caracterele juridice ale unui contract înseamnă, în esenţă, a-i stabili
principiile fundamentale în raport de care el va fi analizat întotdeauna.
Contractul de vânzare prezintă următoarele caracteristici:
este un contract cu titlu oneros: oamenii de afaceri urmăresc realizarea de
beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante. Prin
încheierea contractului, vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul
urmăreşte să primească dreptul cumpărat. Este evident, deci, caracterul oneros al
contractului de vânzare cumpărare, ambele părţi având un interes pe care îl
materializează şi care este cauza determinantă a realizării contractului. Lipsa oricăruia
dintre aceste elemente face ca actul juridic încheiat să nu mai reprezinte o vânzare ,
modificând astfel întregul regim juridic aplicabil. De exemplu, dacă transmiţătorul
urmăreşte să înstrăineze dreptul fără a primi în schimb un preţ, atunci contractul va fi
unul cu titlu gratuit, respectiv o donaţie. De asemenea, dacă o parte urmăreşte să
remită celeilalte o sumă de bani fără a primi în schimb un drept sau proprietatea unui
bun, contractul va fi unul de donaţie, iar nu de vânzare.
Având în vedere interesul pe care ambele părţi îl au, faptul că fiecare urmăreşte să-şi
procure un avantaj, în esenţa având în vedere caracterul oneros al contractului de
vânzare - cumparare, regimul juridic aplicabil vânzarii are o anumită conotaţie, fiind
caracterizat de existenţa anumitor reglementări specifice. Pentru că interesul urmărit de
vânzător este procurarea preţului bunului respectiv, legea reglementează cu multă
rigurozitate toate aspectele legate de preţ. Corelativ cu aceasta, pentru ca scopul
urmărit de cumpărător este dobândirea proprietăţii bunului vândut, norma legală se
ocupă cu precadere de toate aspectele legate nu numai de transmiterea proprietăţii ci
şi de predarea bunului, de starea lui şi de păstrarea proprietăţii şi a posesiei de către
dobânditor.
este un contract comutativ: actele juridice – contractele – comutative sunt acele
acte cu titlu oneros în care, la momentul încheierii lor, “existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea lor este determinată sau determinabila”, in timp ce
actele juridice – contractele – aleatorii sunt acele acte tot cu titlu oneros dar care, prin
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 4
natura lor sau prin voinţa părţilor, “oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi
o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” .
Două condiţii se cer a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi despre caracterul comutativ
al unui act juridic :
- certitudinea existenţei drepturilor şi obligaţiilor;
- o întindere determinată sau determinabilă a respectivelor drepturi şi obligaţii.
Aceste două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca, în primul rând,
tehnica redactării normei juridice o impune prin aşezarea celor două elemente într-un
raport de coordonare. În al doilea rând, observăm ca şi în cazul actelor juridice
aleatorii existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă – lucru absolut firesc având în
vedere că este vorba de acte cu titlu oneros, în cadrul cărora ambele părţi urmăresc
obţinerea unui avantaj. Ceea ce delimitează de fapt cele două categorii de acte este
întinderea acestor drepturi şi obligaţii, măsura în care proporţia lor este sau nu
cunoscută părţilor încă de la momentul incheierii contractului.
este un contract consensual: este unanim recunoscut în teoria juridică faptul că
vânzarea se formează, ca şi contract, prin simplul acord de voinţă al părţilor,fără a
necesita nici folosirea unei anumite forme, ad validitatem, nici remiterea materială a
bunului.
Această catalogare are la origine acea clasificare a actelor juridice făcută în funcţie de
modul lor de formare şi care le împarte în acte juridice consensuale, acte juridice
solemne şi acte juridice reale.
Actele juridice consensuale sunt acelea care iau naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţa a părţii/părţilor, fără a fi necesară respectarea unei anumite forme
de încheiere a lor. Conform art. 1174 alin (1)Cod civil, contractul consensual este
definit ca fiind acela care se formeaza “prin simplul acord de vointa al părţilor” şi tot el
instituie, prin art. 1178, principiul consensualismului ca şi regulă esenţială în materia
contractelor.
Actele juridice solemne sunt acelea care nu pot lua naştere valabil decât dacă sunt
încheiate cu respectarea unei forme cerută în mod obligatoriu de lege – forma ad
validitatem – şi care reprezintă o condiţie esenţială pentru insăşi valabilitatea actului
juridic. Art. 1174 alin. ( 2) Cod civil, defineşte contractul solemn ca fiind cel a cărui
validitate “este supusă îndeplinirii unor formalităţi cerute de lege”.
Actele juridice reale sunt acelea care nu pot lua naştere în mod valabil decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea materială a bunului ce face obiectul
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 5
actului. Acelaşi art. 1174 Cod civil, în al treilea aliniat al său, se precizează că este real
acel contract care, pentru a se foma în mod valabil, necesită “remiterea bunului”.
Vânzarea este în mod evident un contract consensual, regulile care-i sunt aplicabile
fiind cele cuprinse în art. 1182 si următoarele din noul cod civil. Pentru incheierea
valabilă a contractului nu este nevoie decât de acordul părţilor, simpla manifestare a
voinţei lor concordante fiind suficientă pentru a da naştere actului juridic. Astfel,
contractul de vânzare se incheie “prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta”. Tot în conformitate cu regulile generale,
“este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
contractului” pentru ca vânzarea să ia fiinţa în mod valabil, chiar dacă anumite aspecte
secundare au fost lăsate spre a fi convenite ulterior sau spre a fi determinate cu
ajutorul unui terţ.
este un contract translativ de proprietate: acest caracter rezultând din însăşi
definiţia legală a acesteia, cuprinsă în art. 1650 Cod civil : “vânzarea este contractul prin
care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun”. Este o caracteristică ce priveşte însăşi esenţa contractului de
vânzare, în aceeaşi măsura în care esenţial este şi caracterul oneros al acestuia.
Analizând fondul contractului de vânzare, se pot extrage două elemente care îl
definesc în mod special şi obligatoriu: faptul că vânzătorul transmite proprietatea unui
bun – deci caracterul translativ de proprietate – şi faptul că acest transfer se face în
schimbul unui preţ – deci caracterul oneros al contractului de vânzare .
Transferul proprietătii bunului ce face obiectul unui contract de vânzare este însuşi
interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot aşa cum
primirea preţului este interesul urmărit de vânzător, ceea ce leagă fără echivoc
caracterul translativ de proprietate de caracterul oneros al vânzării, cele două
aspecte astfel evidenţiate reprezentând avantajele reciproce pe care părţile urmăresc
să şi le procure .
Prin urmare, atunci când vorbim despre caracterul translativ de proprietate al vânzării
trebuie să avem în vedere faptul că el este de esenţa acestui contract, definindu-l în
mod obligatoriu. În lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vânzare, regimul juridic