Proiect Dezvoltare Economica - rolul educatiei in desvoltrarea economica din Tarile Scandinave

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza Iaşi”

Centrul de Studii Europene

Master „Dezvoltare Regională”

Rolul educației în dezvoltarea

economică din Țările Scandinave

Îndrumător:

Prof. Univ. Gh. LUȚAC

Iaşi

2012

Introducere

1. Dezvoltarea economică și educația. Rolul educației și premisele

favorabile dezvoltării economice

2. Analiză comparativă a modelelor de succes în învățământul

scandinav

3. Educația din Țările Scandinave și rolul ei în dezvoltarea economică

4. Educația în România Uniunii Europene. Stare de fapt și perspective

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Educația este unul din factorii fundamentali ai dezvoltării economice. Nici o

țara nu poate atinge un nivel de dezvoltare economică durabilă fără investiții

substanțiale în capitalul uman. Educația îi îmbogățește pe oameni, îmbunătățește

calitatea vieții lor și aduce beneficii sociale mari indivizilor și societății. Educația

ajută la creșterea totodată a productivității și creativității oamenilor și promovează

spiritul antreprenorial și progresele tehnologice. În plus, aceasta joacă un rol foarte

important în ceea ce privește asigurarea progresului economic și social și

îmbunătățirea distribuției veniturilor.

Înainte de secolul XIX, investițiile sistematice în capitalul uman nu au fost

considerate importante și nu s-a pus accent pe acestea aproape în nici o țară.

Cheltuiele privind școlarizarea, formarea și training-ul la locul de munca și alte forme

de investiții similare, au fost destul de mici. Acest lucru a început să se schimbe

radical în următoarea perioadă, mai întâi în Marea Britanie iar apoi treptat și în alte

țări. În timpul secolului XX, educația, competențele și dobândirea de noi cunoștințe au

devenit determinanți esențiali pentru unele persoane și pentru productivitatea întregii

națiuni. Tocmai de aceea, secolul XX este numit și “Epoca Capitalului Uman”, în

sensul că mediul și condițiile de trai sunt mai bune cu cât se reușește mai mult în

dezvoltarea și utilizarea competențelor și a cunoștințelor, ulterior în sănătatea și

educarea majorității populației.

În ultimele decenii s-au văzut extinderi extraordinare în ceea ce privește

accesul la educația de bază. Multe țări sunt pe cale de a mări accesul la învățământul

secundar și superior precum și în efectuarea îmbunătățirilor calității educației oferite

la toate nivelurile. Ca un rezultat al numărului tot mai mare de elevi care își

finalizează studiile de bază, cererea lor pentru învățământul superior este în creștere.

Educarea fetelor și femeilor este cu siguranță cea mai eficientă investiție pe care o țară

în curs de dezvoltare o poate face, indiferent dacă femeile lucrează sau nu acasă. Se

creează astfel o multitudine de beneficii pentru familii, inclusiv un nivel mai bun de

sănătate, nutriție, scăderea ratei mortalității, precum și consolidarea nivelului de

educație a copiilor.

Educația la nivelul Uniunii Europene este obiectivul major pentru tinerii care

aspiră la un job mai bine platit și un viitor mai bun. Nu este de mirare faptul că

3

diplomele de la cele mai bune universități europene sunt acceptate pretutindeni, la

nivel internațional, fiecare angajator aspirând la un angajat european în plus în

compania lui. În cele 27 de state ale UE există mii de universități, colegii, școli și

academii. Dacă privim la varietatea facultăților și specializărilor în diversele

Universități la nivelul UE, există într-adevăr o gamă largă de opțiuni, începând de la

Știinte și Arte și până la Inginerie, totul depinzând de alegerea fiecărui tânăr

european.

În sistemele de învățământ din Nordul Europei, elevul este evaluat continuu.

Finlandezii, de exemplu, nu pun note până la clasa a șasea, în timp ce elevii români

vânează note, tocmai pentru că știu când vor fi ascultați. Sistemul nostru de

învățământ este cu cel puțin 15 ani în urma sistemelor educaționale din Europa și cu

30 de ani fața de țările nordice. Diferența cea mai mare se vede în investiții, țările

nordice alocând anual de 6-7 ori mai mulți bani pentru un elev decât suma alocată

anual de statul român, iar pe lună echivalentul a 800 de euro pe cap de elev. În țările

nordice, după fiecare treaptă din cele patru în care sunt împărțite sistemele

educaționale, există o evaluare, cea mai importantă dintre evaluări fiind cea de la 16

ani. După acest examen, absolvenții pot renunța la studii sau pot alege să meargă mai

departe cu studiile.

Nici una din țări nu a avut un nivel de dezvoltare economică constant, fără

investiții considerabile în capitalul uman. Studiile anterior realizate au arătat diverse

forme de acumulare de capital uman: educația de bază, cercetare, formare, învățarea

prin practică și construirea de aptitudini. Distribuția în materie de educație are un

aport destul de mare: educația inegală tinde să aibă un impact negativ asupra

veniturilor pe cap de locuitor, în cele mai multe țări.

4

1. Dezvoltarea economică și educația. Rolul educației și premisele

favorabile dezvoltării economice

Dezvoltarea economică reprezintă o formă de manifestare a dinamicii

macroeconomice care presupune un ansamblu de transformări calitative, cantitative şi

structurale, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, în

mecanismele şi structurile organizaţionale ale economiei, în modul de gândire şi de

comportare a oamenilor. Prin urmare, nu poate exista o dezvoltare economică fără

îndeplinirea unor condiţii sociale, fără schimbarea cadrului instituţional. Cu toate

acestea, o mare parte din literatura economică referitoare la dezvoltarea economică a

rămas oarecum indiferentă la dimensiunea socială a fenomenului, neluând în

considerare aceste condiţii, fără de care procesul de dezvoltare nu ar putea exista. Pe

măsura dezvoltării economice, instituţiile educaţionale suferă o modificare în ceea ce

priveşte funcţiile acestora. În interiorul aşa-numitelor „societăţi tradiţionale”, educaţia

se referă, în principal, la transmiterea şi receptarea de cunoştinţe, la formarea unei

opinii publice, la menţinerea unui larg consens social. De asemenea, apar noi funcţii

ale instituţiilor educaţionale, care capătă o importanţă deosebită. O astfel de funcţie se

referă la instituţia de învăţământ ca la un agent de recrutare şi repartizare a individului

sau grupului de indivizi spre diferite roluri sau poziţii economice, în interiorul

structurii sociale. Din această cauză, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de

dezvoltare, educaţia a devenit o variabilă cu profunde influenţe în progresul societăţii

umane facilitând, dar şi împiedicând dezvoltarea economică.1

În economiile de astăzi, investiţiile în educaţie şi în formarea angajaţilor sunt

cel puţin tot atât de importante ca şi investiţiile în patrimoniu. Trăim din ce în ce mai

mult într-o economie bazată pe informaţie, în care tehnologia şi metodele de producţie

se modifică rapid şi în mod constant. „Capitalul intangibil” şi cunoştinţele produc cea

mai mare valoare adăugată şi doar un „clic” pe calculator ar putea însemna tot atât de

mult ca şi un bun fizic.

În mod evident, dispozițiile legislației învățământului reprezintă unul din

factorii determinanți ai compoziției și creșterii producției, constituind un ingredient

important în ceea ce privește capacitatea sistemului de a împrumuta în mod eficient

tehnologie străină. De exemplu, sănătatea și nutriția, invățământul primar și secundar,

1 Claudiu Cicea & Cosmin Dobrin, Contribuția educației la dezvoltarea economică, în Economia, Anul VIII, nr.1, 2005.

5

toate contribuie la creșterea productivității muncitorilor. Învățământul secundar,

inclusiv cel profesional, facilitează dobândirea de aptitudini și de capacitate

managerială; învățământul universitar sprijină dezvoltarea științei de bază, selectarea

corespunzătoare tehnologiei și adaptarea la dezvoltarea de tehnologie. Învățământul

secundar și universitar reprezintă de asemenea elemente critice în dezvoltarea

instituțiilor-cheie, în guvernare, sistemul financiar printre altele, toate esențiale în

nivelul de creștere economică. Educația are de asemenea o contribuție importantă în

ceea ce privește capacitatea tehnologică și schimbările tehnice din industrie. Educația

de una singură nu poate transforma o economie; calitatea și calitatea investițiilor

interne și externe, împreună cu mediul politic global, formează alți determinanți

importanți ai performanței economice. Cu toate acestea, nivelul de dezvoltare umană

are și el o influență asupra acestor factori. Calitatea de elaborare a politicilor și de

luare a deciziilor de investiții este influențată de factoriide decizie ai educației; în plus

volumul investițiilor interne și străine poate fi mai mare atunci când alimentarea unui

sistem de capital uman este mult mai bogat.

Formarea capitalului uman trebuie abordată cel puţin la fel de bine cum este

tratată formarea capitalului fizic, iar reforma în educaţie ar trebui să se străduiască să

o trateze pe cea dintâi în mod evident. 2

Educaţia influenţează schimbări în atitudinea membrilor societăţii, cu efecte

directe asupra dezvoltării. McClelland a reuşit să demonstreze că perioadele istorice

de dezvoltare economică şi socială au fost însoţite de o creştere a „nevoii de

acumulare” a populaţiei, care nu poate fi satisfăcută decât prin educaţie. În acelaşi

timp, A. Inkeles a sugerat ideea că „modernizarea societăţii” nu poate fi posibilă fără

o atitudine individuală adecvată care este, într-o proporţie covârşitoare, rezultatul

educaţiei. În opinia lui A. Inkeles, principala contribuţie a educaţiei la dezvoltarea

societăţii se fundamentează pe capacitatea de a transforma atitudinile şi valorile

individuale de la „tradiţional” la „modern”.

Educația este indispensabilă dezvoltării economice, nefiind posibilă o

dezvoltare economică fără un nivel de educație mai bun. Un sistem de învațamânt

echilibrat promovează nu numai dezvoltarea economică ci și productivitatea,

generând un venit pe cap de locuitor mai mare.

2 Maria Viorica Bedrule-Grigoruță, Capitalul uman și investiția în educație, în Analele Științifice ale Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, Tomul LII/LIII, Științe Economice, 2005/2006

6

Așadar, educaţia joacă un rol esenţial în formarea „capitalului uman” şi în

determinarea şansei omului din punct de vedere economic. În mediile de afaceri

există, desigur, multe întâmplări ale unor oameni care, deşi nu urmaseră decât liceul

sau chiar mai puţin, au avut un succes foarte mare şi au adunat o avere imensă. În

acelaşi timp, în unele ţări, economia este plină de indivizi care deşi şi-au dat

doctoratul, câştigă puţin din punct de vedere financiar. Totuşi, dincolo de astfel de

excepţii, cu cât educaţia unei persoane este mai înaltă şi de mai bună calitate, cu atât

şansele şi perspectivele de succes economic ale ei sunt mai mari.3

Aceasta nu este doar o observaţie teoretică, ci poate avea consecinţe practice

importante pentru creşterea economică. Anumite politici guvernamentale, cum ar fi

cea fiscală, pot descuraja indivizii să urmeze o educaţie mai înaltă, ceea ce reduce

capacitatea productivă a forţei de muncă naţionale. Educaţia creşte, în general,

câştigurile anticipate ale unui individ pe durata vieţii sale, fiind percepută ca un efort

pe termen lung. Totuşi, dacă impozitele şi taxele individului sunt din ce în ce mai

mari pe măsură ce îi cresc veniturile, politica fiscală îl descurajează pe acesta să-şi

folosească timpul şi resursele necesare obţinerii unui nivel mai ridicat de educaţie.

Impozitele mari pedepsesc succesul şi descurajează indivizii să acţioneze pentru a-l

obţine, indiferent dacă acţiunile necesare se constituie în muncă mai multă sau

educaţie superioară. Altfel spus, dacă impozitul creşte odată cu venitul, descurajează

formarea capitalului uman în acelaşi mod în care descurajează munca, economisirea

sau investiţia în capitalul fizic. Se poate descuraja „formarea capitalului uman” şi în

alte moduri, mai puţin cunoscute sau înţelese. De exemplu, în cadrul economiei

actuale, majoritatea familiilor înţeleg importanţa învăţământului universitar. Dacă

efortul educaţional se va reduce, va descuraja mai curând familiile cu venituri

modeste decât pe cele mai înstărite. Familiile cu venituri mai mari au capacitatea de a

suporta într-o mai mare măsură costurile mai mari ale educaţiei universitare decât

familiile cu venituri mai reduse.4

De generaţii întregi, familiile au făcut sacrificii ca unii copii sau chiar toţi să

poată merge la şcoală sau chiar la facultate, considerând că astfel le oferă copiilor o

viaţă mai bună decât a lor. Desigur uneori, aceasta era pur şi simplu o credinţă în

calitatea mai ridicată intrinsecă a vieţii unei persoane cu învăţătură. Cel mai adesea,

3 Ibidem 4 Ibidem

7

părinţii au înţeles că educaţia aprofundată creează mai multe posibilităţi de realizare a

unei cariere, de obţinere a unor venituri mai ridicate şi a unei siguranţe financiare mai

mari.5 Nivelurile superioare de educaţie oferă indivizilor o mobilitate mai mare în

ceea ce priveşte schimbarea profesiei şi creşterea veniturilor. De exemplu, este mult

mai uşor pentru o persoană cu un nivel superior al educaţiei să se adapteze la

schimbările de pe piaţa muncii învăţând abilităţi noi sau aplicând cunoştinţe mai vechi

în situaţii noi.6

Educaţia este importantă în orice perioadă bună, stabilă, deoarece este mai

probabil ca un individ care poate avea succes în mai multe domenii să treacă la

activităţile cele mai cerute pe piaţă. Şi atunci când economia nu merge bine, acest

grad mai înalt de mobilitate în privinţa locului de muncă îi permite individului să se

adapteze atunci când situaţia devine nefavorabilă.7

Educaţia aduce un beneficiu în plus societăţii, beneficiu care nu se manifestă

la nivelul individului. Precizând acest aspect din punct de vedere economic, rezultă că

randamentul social al educaţiei îl depăşeşte pe cel particular. Să încercăm să

înţelegem în ce poate consta acest beneficiu suplimentar. Formarea capitalului uman

este foarte importantă pentru capacitatea personală a unui individ de a contribui la

dezvoltarea economiei şi de a câştiga mai mult, dar nu trebuie ignorate consecinţele

sociale ale existenţei unei populaţii cu un nivel de educaţie mai ridicat.

Educaţia aduce societăţii nenumărate beneficii, multe dintre acestea având

efecte importante asupra modului în care operează economia, firmele şi instituţiile.

Un nivel mai ridicat al educaţiei se poate asocia cu stabilitatea. Familiile mai stabile

evaluează corespunzător consecinţele educaţiei faţă de cele dezorganizate. Cu cât un

popor este mai educat, cu atât comunităţile sale pot fi mai stabile, deoarece încrederea

şi conştiinţa de sine încurajează un mai mare respect pentru drepturile omului.8

În ceea ce priveşte efectele necuantificabile ale educaţiei, analizele

specialiștilor s-au concentrat pe două mari direcţii:

1) Relaţia dintre educaţie şi sistemul politic.

Studiile efectuate până în prezent sugerează faptul că educaţia contribuie la

dezvoltarea economică numai în cazul existenţei unui sistem politic democratic, care

5 Ibidem 6 Ibidem 7 Ibidem 8 Ibidem

8

să asigure un transfer de putere corect şi normal. Interferenţa celor două noţiuni

(educaţie şi sistem politic) este susţinută şi de analizele efectuate în ţările dezvoltate

potrivit cărora stabilitatea politică, asociată cu un transfer de putere normal şi cu un

nivel redus al violenţei este limitată doar la acele ţări a căror populaţie prezintă un

nivel ridicat de educaţie.

2) Relaţia dintre educaţie şi creşterea demografică.

Analizele efectuate au demonstrat teza potrivit căreia creşterea demografică

este în mod necesar fundamentată pe mărirea speranţei de viaţă. La rândul ei, speranţa

de viaţă se bazează pe educaţie, datorită modului de hrană şi a diagnosticelor

îmbunătăţite, a reducerii timpului de muncă şi a dificultăţii muncii etc. Totuşi, trebuie

recunoscut faptul că, în ciuda numeroaselor cercetări ale ştiinţelor sociale privind

rolul educaţiei în dezvoltarea unei societăţi, implicaţiile acesteia nu sunt atât de

evidente. De altfel, în trecut, în aproape toate ţările dezvoltate de astăzi, una dintre

principalele slăbiciuni ale planurilor de dezvoltare era aceea că foloseau concluziile

cercetărilor în mod selectiv, pentru a justifica politicile educaţionale ale acelor

vremuri care erau adoptate din cu totul alte motive (de cele mai multe ori, politice).

9

2. Analiză comparativă a modelelor de succes in invățământul scandinav

Uniunea Europeană și-a propus ca în urmatorii zece ani sa crească nivelul de

educație, pentru a face față concurenței la nivel global. În acest sens, statele membre

UE trebuie să își pună resursele în comun, la un nivel ridicat de competitivitate.

Strategia Lisabona, lansată în anul 2000, a fost reproiectată pentru perioada 2010-

2020, prin prisma economiei bazate pe cunoaștere. Obiectivul pentru anul 2020 fixat

de către Comisia Europeană este realizarea unui adevărat spațiu european al

cunoașterii, bazat pe o infrastructură de cunoaștere la nivel mondial, în care toți

actorii societății să beneficieze de libera circulație a persoanelor, a tehnologiei și a

cunoașterii. Acest obiectiv implică deopotrivă creșterea nivelului calitativ al educației,

promovarea inovării, prin folosirea tehnologiilor de informare și comunicare,

asigurandu-ne că ideile inovatoare pot fi transformate în produse și servicii care să

creeze creșterea economică și să creeze locuri de muncă.9

Este un lucru deja cunoscut că în acest moment eforturile Uniunii Europene

sunt îndreptate spre implementarea cu succes a Strategiei Europa 2020. Această

strategie îşi propune să elimine deficienţele modelului nostru de dezvoltare şi să

creeze condiţii favorabile pentru o creştere economică mai inteligentă, mai durabilă şi

mai favorabilă incluziunii, folosind proceduri și structuri de guvernanță noi.

Potrivit Strategiei Europa 2020, cele 27 de state membre trebuie să își asume

o serie de responsabilități, printre care: să reformeze sistemele de cercetare și inovare,

pentru a întări centrele de excelență; să dezvolte cooperarea între universități, între

cercetare și mediul de afaceri; să implementeze programe comune de cooperare

transfrontalieră, cu valoare adăugată la nivel european și să adapteze în acest sens

procedurile de finanțare, pentru a asigura difuzarea tehnologiei în spațiul Uniunii

Europene; să asigure sprijin suficient științei, absolvenților de matematică și inginerie

și să se concentreze asupra Curriculei școlare, asupra creativității, inovării și

antreprenoriatului; să acorde prioritate finanțării cunoașterii, inclusiv prin folosirea

unui regim de taxare și alte instrumente financiare care să promoveze o rata mai mare

a investițiilor în cercetare și dezvoltare

9 http://www.scoalaedu.ro/news/106/90/Cresterea-nivelului-de-educatie-cheia-strategiei-UE-pentru-urmatorii-10-ani

10

Pentru a măsura progresele realizate în îndeplinirea obiectivelor Strategiei

2020, au fost stabilite 5 obiective majore la nivelul UE10:

Educația reprezintă un obiectiv prioritar necesar pentru a măsura progresele

realizate ale Stategiei Europa 2020, iar indicatorii de referință care reflectă atingerea

acestui obiectiv se referă la:

reducerea abandonului şcolar la sub 10%, din 2003 până în prezent, numărul

tinerilor care părăsesc băncile şcolii după sau înainte de absolvirea ciclului

gimnazial a scăzut, ajungând la 14%.

creşterea la peste 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare în

rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani, în perioada 2000-2009, s-a

înregistrat o creştere de aproximativ 10 puncte procentuale, ajungând în

prezent la 32,3%.

Pe lângă acești indicatori, miniştrii învăţământului din UE au convenit că pentru

măsurarea progresului obținut în domeniul educației să se țină cont și de:

cel puţin 95% dintre copii să fie înscrişi în ciclul de învăţământ preşcolar; în

prezent, procentajul este de 92,3% - numai 9 state membre îndeplinesc deja

acest obiectiv, însă majoritatea dintre ele evoluează în această direcţie şi doar

câteva înregistrează performanţe slabe

ameliorarea competenţelor în materie de citire, matematică şi ştiinţe în

rândul tinerilor în vârstă de 15 ani: până în 2020, ar trebui să se înregistreze

o scădere a numărului celor care întâmpină dificultăţi în această privinţă, de la

20% (în prezent), la mai puţin de 15%.

creşterea nivelului de participare a adulţilor în sistemul de învăţare de-a

lungul vieţii la 15%: s-a constatat o uşoară scădere a participării adulţilor la

acest program (sub 10% în 17 state membre).

După aproape 2 ani de când Strategia Europa 2020 a intrat în vigoare, conform

ultimului raport al Comisiei Europene se constată că: există progrese în reducerea

ratei de abandon școlar timpuriu și în creșterea numărului de absolvenți în Europa, dar

este nevoie de mai multe eforturi.

Statele membre trebuie să facă mai multe eforturi dacă doresc să atingă

obiectivele educaționale ale Strategiei Europa 2020, de reducere la sub 10% a ratei

abandonului școlar timpuriu și de creștere a proporției de tineri absolvenți cu diplomă

10 Pentru detalii: http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/targets/index_en.htm11

la cel puțin 40%, conform cifrelor pe 2011 publicate de Eurostat. Acestea arată că s-

au înregistrat progrese în statele membre, dar că există încă puternice disparități între

ele și că nu este nici pe departe sigur că UE va reuși să-și îndeplinească obiectivele

pentru 2020: rata celor care abandonează timpuriu școala este de 13,5% în prezent,

față de 14,1% în 2010 și 17,6% în 2000. În 2011, 34,6% dintre persoanele cu vârsta

între 30 și 34 de ani din UE dețineau o diplomă, față de 33,5% în anul anterior și

respectiv 22,4% în 2000.

Europa dispune de unele dintre cele mai bune universități din lume, apreciază

experții Comisiei, însă ar trebui să ne propunem să avem mult mai multe și să le

transformăm într-un adevărat motor al cunoașterii și al creșterii. În acest sens, va fi

nevoie nu numai de investiții, ci și de reforme și, după caz, de consolidare, de o

cooperare mai strânsă, inclusiv cu mediul de afaceri, și de o atitudine mai deschisă la

schimbare. Pentru a contribui la acest proces de schimbare, universitățile europene ar

trebui evaluate comparativ cu cele mai bune universități din lume. Ar trebui luată în

considerare o nouă etapă în cadrul actualelor programe Erasmus, Leonardo și Erasmus

Mundus, însoțită de inițiative naționale, care să acorde tuturor tinerilor din Europa

posibilitatea de a efectua o parte din parcursul lor educațional în alte state membre.

Deși ultimele cifre indică progrese în contextul ambelor obiective, Comisia

este îngrijorată că acest lucru nu se datorează reformelor, care produc efecte pe

termen lung, ci sunt mai curând rezultatul șomajului în rândul tinerilor, care a făcut ca

mulți dintre aceștia să rămână mai multă vreme în sistemul de educație și formare. Un

alt motiv de îngrijorare este acela că obiectivele stabilite de statele membre nu sunt

suficiente pentru ca UE să-și poată îndeplini țintele globale.

2.1. Modelul de educație olandez11 are la bază principiul autonomiei în

educaţie, ce presupune o descentralizare la toate nivelurile: autonomia de a crea şcoli,

autonomia de orientare, autonomia de organizare (şcolile sunt libere în alegerea

metodelor şi materialului didactic).

În ceea ce priveşte libertatea de orientare, în timp ce şcolile publice au

obligaţia de a primi pe toţi acei elevi care bat la poartă, şcolile private pot refuza pe

acei elevi care nu corespund specificităţii acelei şcoli (de exemplu, şcoală cu specific

religios catolic, islamic etc). Cu privire la libertatea de organizare, unităţile şcolare

11http://spunesitu.adevarul.ro/Educatie/Solutii/Modele-europene-de-educatie-Olanda-Finlanda-si- Danemarca-119

12

din această ţară au posibilitatea de a alege ce cursuri să facă, ce manuale să aleagă şi

ce salarii să ofere profesorilor.

Dreptul la educaţie este garantat prin Constituţie, astfel încât şcolile private şi

cele publice primesc finanţare egală. În jur de 70% din elevii de şcoală primară şi

secundară frecventează în prezent şcoli private. Ceea ce diferenţiază sistemul olandez

de cel finlandez sau danez este gradul mare de libertate pe care părinţii îl au în

alegerea tipului de şcoală (public sau privat). Din moment ce ambele forme de

educaţie primesc finanţare egală de la stat, nu există pentru părinţi obstacole de ordin

financiar în alegerea lor. În acest sens, părinţii pot să-şi trimită copiii la altă şcoală,

dacă nu sunt mulţumiţi de calitatea actului educaţional oferit de o anumită unitate

şcolară. Cheltuiala transferului de la o şcoală la alta este suportată de către stat, suma

pe care acesta o acordă fiind transferată la școala pe care părinții o aleg pentru copilul

lor (publică sau privată).

2.2. Învăţământul danez este structurat în trei cicluri (preşcolar: 3-7 ani,

neobligatoriu; obligatoriu: 7-16 ani, gratuit, finanţat de comune; gimnaziul sau liceul

general: 17-20 ani, gratuit). Deşi liceele sunt finanţate de unităţile departamentale şi

se află în coordonarea Ministerului Educaţiei, fiecare dintre ele este liber să decidă

asupra corpului profesoral, a investiţiilor şi a salariilor profesorilor. În ceea ce priveşte

liceele private, acestea sunt subvenţionate de stat cu o sumă reprezentând 85% din

cheltuiala medie necesară pentru un elev în sectorul public. Ca urmare a finanţării

substanţiale a liceelor private de către stat, această formă de învăţământ este strict

controlată de stat, astfel încât nu există diferenţe între liceele publice şi cele private, în

privinţa programelor şcolare. Sistemul cupoanelor educaţionale funcţionează şi în

Danemarca12, cu deosebirea că aici, subvenţia suportată de stat pentru ca un elev să

poată fi transferat de la o şcoală publică la una privată nu este integrală. Statul suportă

doar 75% din costul total al şcolii private la care elevul urmează să fie transferat.

2.3 Responsabilitatea pentru sistemul de învățământ german revine în primul

rând landurilor (Länder), în timp ce guvernul federal joacă un rol minor. Grădinița

opțională este oferită pentru toți copiii între trei și șase ani, după care este obligatoriu

frecventarea școlii. Sistemul educațional german variază pe teritoriul Germaniei

deoarece fiecare land decide propria politică educațională. Majoritatea copiilor, cu

12 http://en.wikipedia.org/wiki/Education_in_Denmark

13

toate acestea, mai întâi frecventează Grundschule, de la vârsta de 6 ani până la 10-12

ani. Trebuie reținut faptul că din cauza descentralizării de la nivelul sistemului

educațional, există diferențe între cele 16 landuri ale Germaniei. În acest sens, fiecare

land are implementat propriul său sistem de educație. Elevii de obicei stau în bănci,

nu la birouri, de cele mai multe ori băncile sunt aranjate în semicercuri sau o altă

formă geometrică. În timpul examenelor în clasă, băncile sunt aranjate în coloane,

fiecare copil ocupând o bancă, pentru a preveni copiatul. În general, nu există o

uniformă în școală sau o regulă de vestimentație. Multe din școlile private respectă

regula, potrivit căreia, nu sunt permiși pantalonii scurți, sandalele, hainele cu găuri.

Câteva din școli au implementat uzul uniformei, însă aceasta nu e atât de formală

precum cele pe care le vedem de exempu în UK. De cele mai multe ori, uniforma în

Germania este compusă dintr-un tricou/o bluza și jeans de o culoare anume, de obicei

cu simbolul școlii. Cursurile încep de obicei la 7.30 – 08.15 a.m. și se pot încheia mai

devreme de 12. Cursurile la clasele inferioare se termină de obicei înainte de prânz. În

clasele mai mari, de obicei între cursurile de după-masă sunt ore libere mai multe, fără

supravegherea profesorilor. În mod obișnuit, orele de după-amiază nu sunt oferite în

fiecare zi și/sau continuu până seara mereu, lăsânduli-se copiilor după-amiezile libere.

În funcție de fiecare școală, sunt pauze de 5 sau 10 minute între ore. Nu există pauze

de prânz în școlile unde orele se termină de obicei înainte de 1:30. Oricum ar fi, în

școlile în care se țin ore după prânz ("Nachmittagsunterricht") și care se termină după

ora 1:30, există o pauză la prânz de 45-90 de minute. Câteva dintre școlile care au

pauze obișnuite de 5 minute între ore, au și pauze suplimentare de 15-20 minute după

a doua sau a treia oră de curs. În școlile de stat, ora de curs este de 45 minute. Fiecare

obiect este de obicei predat de 2 sau 3 ori pe săptămână (subiectele principale precum

matematica, germana sau limbile straine sunt predate de la 4 până la 6 ori pe

săptămână) și de obicei nu mai mult de două ore consecutiv. Începutul fiecărei ore de

curs și pauză sunt de obicei anunțate de o sonerie. Examenele (întotdeauna

supravegheate) sunt clasice, și nu de tip grilă. În clasa a 11-a, examenele de obicei

constau în nu mai mult de 3 exerciții separate. În timp ce majoritatea examenelor din

primele clase de gimnaziu au 90 minute, din clasa a 10-a până în clasa a 12-a

examenele pot fi de 4 ore sau mai mult (fără pauză). De obicei se studiază engleza ca

limbă străină, pentru cel puțin cinci ani. În ”Gymnasium” tinerii pot alege dintr-o

gamă largă de limbi străine (de obicei engleza, franceza, rusa în landurile germanice

14

estice sau latina) ca a doua limbă obligatorie în clasa a 7-a. Unele școli cer a fi

studiată o a treia limbă straina (cum ar fi spaniola, italiana, rusa, latina sau greaca

veche) sau un alt obiect (politica și engleza, biologie) sau studii media.

2.4. Sistemul finlandez de educaţie13 este şi el unul descentralizat, dar, spre

deosebire de cel olandez, mai aplecat spre ideea de egalitate de şanse. Peste tot, în

ţară, elevii studiază până la vârsta de 16 ani un trunchi comun de discipline (studiind

de pe aceleaşi manuale şi programe şcolare), iar profesorii au acelaşi statut. În ciuda

acestei uniformităţi, care diferenţiază sistemul finlandez de cel olandez,  şcolile

finlandeze beneficiază de autonomie în gestiunea banilor pe care-i primesc de la stat.

Gestionarea banilor de către unităţile şcolare duce la o repartizare corectă a lor, în

funcţie de nevoile specifice ale fiecărei şcoli.

Finanţarea învăţământului se face în proporţie de 50% de la bugetul de stat

(minister) şi 50% de la comunităţile locale (comune).  Această modalitate de finanţare

face ca Ministerul Educaţiei să definească liniile directoare ale programelor

educaţionale, lăsând totuşi în sarcina comunelor o mare marjă de iniţiativă. Comunele

asigură pentru şcoala primară (obligatorie, 7-16 ani) gratuitatea materialului didactic,

o masă caldă la prânz gratuită, medicină şcolară şi transport gratuit. Educația în

Finlanda aparține unui sistem egalitarist, fără taxe de școlarizare și cu mese gratuite

pentru studenți.14 Sistemul educațional finlandez actual este foarte bine structurat și

bine gândit în ceea ce privește programele de zi (pentru copii și sugari), un an

”preșcolar” (sau grădinița pentru copiii de 6 ani); 9 ani școala de bază (frecventată de

la vârsta de 7 până la 15 ani), învățământ post-obligatoriu secundar - liceu (înainte de

studiile universitare), învățământ superior (Universitate și Studii politehnice) și în

ceea ce privește adulții (învățământ continuu). Strategia Nordică cu referire la

realizarea egalității și excelența în educație s-a bazat pe construirea unui sistem

finanțat din fondurile publice, fără selecție sau urmărirea elevilor, respectiv

studenților. Atât profesorii din învățământul primar cât și cei care predau în

învățământul secundar, trebuie să aibă o diplomă de master pentru a se califica.

Predarea este o meserie extrem de respectată și intrarea în programele universitare

extrem de competitivă. Un profesor prospectiv trebuie să aibă rezultate foarte bune și

note mari. Ziarul ABC susține că până la vârsta de 4-5 ani mai puțin de jumătate din

13 http://en.wikipedia.org/wiki/Education_in_Finland14 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles

15

copiii finlandezi merg la grădiniță și nu încep școala până la vârsta de 7 ani. Cu toate

acestea, după doi ani, punctajele lor sunt mai mari decât al restul copiilor din celelalte

țări. În primii șase ani de școală primară la majoritatea materiilor copiii au un singur

învățător, care are grijă ca nimeni să nu fie exclus. Este un mod de a le întări

stabilitatea emoționala și siguranța de sine. La fel, în primii cinci ani nu se pun note,

existând doar calificative, nu se caută impulsionarea competenței și nici comparațiile

între elevi.15

Învățământul finlandez gratuit de la vârsta preșcolară și până la universitate

include săli de clasă, bufet, cărți gratuite și manuale plătite doar în cazul în care elevii

le pierd. Programul începe la orele 8:30 -9 dimineața până la ora 15:00 după-amiaza,

cu o pauză de masă la prânz. Se spune că succesul finlandez se datorează îmbinării a

trei elemente: familia, școala și resursele socio-culturale (biblioteci, activități de

recreere, film). Sistemul social finlandez contribuie prin numeroase ajutoare oficiale

acordate familiilor care își pot coordona programul de muncă cu creșterea copiilor.

Deosebirea stă în calificarea profesorilor, mai ales la cursurile primare, finlandezii

considerând că tezaurul unei naţiuni sunt copiii iar pentru educaţia lor recurg la cei

mai buni profesionişti din ţară. Cei mai buni docenţi predau la cursurile primare unde

se deprind elementele fundamentale care vor sta la baza educaţiei viitoare. Se

consideră că la vârsta de 7 ani copilul este într-o fază manevrabilă, când se realizează

conexiunile mentale fundamentale care îi vor structura întreaga viaţă. Pentru a fi

învăţător este nevoie de o medie bună la bacalaureat şi de o mare doză de sensibilitate

socială, participare activă precum si de voluntariat. Fiecare universitate îşi selectează

candidaţii printr-un interviu pentru a estima capacitatea de comunicare şi de empatie.

Se cere explicarea temelor în faţa clasei, demonstraţiile de aptitudini artistice, probele

de matematică şi alte aptitudini tehnologice. Procesul de selecţie pretinde candidatului

diplome şi perioade practice. Nu întâmplător profesorii sunt bine apreciaţi social în

Finlanda. Finlanda alocă între 11 şi 12% din bugetul statului şi primăriilor pentru a

finanţa modelul său. Este o politică inteligentă care dă roade, fără presiunile din

Coreea sau Japonia, alte ţări situate pe primele locuri în PISA.16

Cea mai mică țară nordică este cunoscută ca fiind casa Nokiei, gigantul telefon

mobil. În ultimii ani, Finlanda a atras atenția prin calitatea vieții pe care o traiesc

15 http://en.wikipedia.org/wiki/Education_in_Finland16 Ibidem

16

finlandezii, NewsWeek clasificand-o ca țară, pe locul întâi, încă de anul trecut.

Sistemul de învățământ finlandez a primit în ultimul timp laude speciale, pentru că în

ultimii ani elevii finlandezi au avut cele mai bune rezultate la examene, din întreaga

lume. Școlile din Finlanda datorează faima dobândită în primul rând studiului PISA,

efectuat la fiecare 3 ani de către OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare

Economică). Studiul compară 15 ani de educație în diferite țări, luând în considerare

lectura, matematica și științele. Finlanda s-a clasat mereu în top, pentru toate cele trei

obiecte de studiu, din anii 2000 și până în prezent, lângă alte state dezvoltate, precum

Coreea de Sud sau Singapore. În cel mai recent studiu din 2009, Finlanda a alunecat

ușor, elevii din Shangai și China având cele mai bune rezultate, finlandezii rămânând

în continuare pe primele locuri, destul de sus. În comparație cu modelul est Asiatic –

ore îndelungate de studiu și învățare pe de rost – succesul Finlandei este deosebit de

interesant, școlile finlandeze atribuind mai puțină atenție temelor, angajând elevii și

studenții în jocuri și activități creative. Toate acestea au condus la un flux continuu de

vizite și delegații în Finlanda, efectuate de celelalte națiuni, în scopul observării și

analizării națiunii experte în domeniul educației, considerand-o un miracol finlandez.

Începând cu anii 1980, principalul motor al politicii educaționale finlandeze a

fost ideea conform căreia fiecare copil ar trebui să aiba aceleași șanse la educație,

indiferent de mediul din care provine, de familie, de venituri sau locație geografică.

Educația este văzută în primul rând, și cel mai important, nu ca un mod de a produce

performanți, ci ca un instrument în uniformizarea inegalității sociale. Școlile

finlandeze trebuie să reprezinte un mediu sănătos și sigur pentru copii, începând cu

elementele de bază. Finlanda oferă tuturor elevilor mese gratuite la școală, acces ușor

la asistență medicală, consiliere psihologică. De fapt, atunci când elevii din Finlanda

au obținut rezultate atât de bune în 2001, cand a fost efectuat sondajul PISA, mulți

dintre finlandezi au crezut ca rezultatele sunt greșite. Însă testele ulterioare au

confirmat faptul că Finlanda, spre deosebire de Norvegia, a dat dovadă de excelență.

17

3. Educația din Țările Scandinave și rolul ei în dezvoltarea economică

Grupul țărilor Scandinave se distinge clar prin politica de educație urmărită.

Guvernul accentuează importanța educației puternice, prin subvențiile acordate. După

cum se poate observa în Figura 1, țările Scandinave subvenționează puternic educația,

cele mai multe din cheltuielile cu privire la nivelul educațional fiind suportate de către

Guvern.

Figure 1: Public expenditures on education as a percentage of total (public and private) expenditures on education (2002)

Acordarea de subvenții în învățământul din țările scandinave poate fi

justificată doar de două motive: pe cazuri de eficiență și cazuri de echitate.

Teoria economiei este discutabilă în ceea ce privește aceste două relații.

Eficiența este motivul principal pentru subvențiile din învățământ existente în țările

scandinave, o forță de muncă educată mai bine ducând la o creștere a productivității,

conducând la schimbări tehnologice mai rapide și în final la o creștere economică mai

pronunțată în viitor. Pe scurt, putem concluziona că din punct de vedere al eficienței

tot mai multe subvenții ar trebui acordate formelor de educație inferioare; pentru

sporirea eforturilor studenților, trebuie cerute mai multe investiții private în

învățământul superior (educațional).

18

Subvențiile în învățământ nu sunt acordate numai din motive de eficiență,

considerațiile de echitate, egalitate, putând juca un rol destul de important, o creștere a

nivelului educațional conducând la egalizarea veniturilor. Investițiile în educație vor

crește productivitatea cuiva, și prin urmare veniturile. Cererea și oferta pe piața de

muncă vor fi de asemenea influențate.

Aceste eforturi financiare substanțiale ale țărilor scandinave par să aibă o

contribuție ridicată, taxele de școlarizare neexistand în țări ca Danemarca și Suedia iar

în celelalte nici nu se simt, practic. După cum se poate observa și din Figura 2,

ponderea populației care a absolvit învățământul universitar este destul de ridicată în

toate aceste țări.

Figure 2: percentage of the population (aged 25 — 64) that has attained tertiary

education (2003)

Se poate afirma că politicile educaționale pot duce la un nivel relativ mai înalt

de calificare a muncitorilor, rezultând salarii mai joase; muncitorii mai slab calificați,

pe de altă parte vor deveni tot mai puțini și se vor confrunta cu o creștere a salariilor,

după care se vor egaliza cât de cât veniturile. Mai mult decât atât, subvențiile acordate

învâțământului, sunt considerate a fi necesare pentru facilitarea accesului la toate

tipurile de învâțământ, indiferent de veniturile părinților, familiilor.

Subvențiile în învățământul din Finlanda și Suedia pentru învățământul terțiar

sunt deosebit de mari. Acestea nu corectează disfuncționalitățile de piață și nici nu

generează mai multă egalitate. Trebuie de adăugat aici și faptul că țările scandinave

19

cheltuie sume considerabile ca având un aport important la o economie mai dinamică

și mai flexibilă. În care oamenii șomeri s-au angajat mai rapid (de multe ori chiar și

într-un alt sector), cu ajutorul recalificărilor.

Figure 3: distribution of public funds over different education levels in Scandinavia (2002) and in the Netherlands (2002)

Este necesară o schimbare în componența investițiilor publice: mai multe fonduri publice ar trebui să curgă spre nivelurile inferioare de educație. În prezent, însă, comparativ cu Țările de Jos unde învățământul inferior pare să funcționeze greșit, fiind caracterizat de o rată ridicată a abandonului școlar, putem învăța de la scandinavi, deoarece aceștia investesc în formele inferioare de învâțământ.

20

4. Educația în România Uniunii Europene. Stare de fapt și perspective

Romania este printre ultimele locuri în ceea ce privește sistemul educațional,

comparativ cu UE27. Statul român este codașul Europei la educație, acest lucru fiind

demonstrat de studiile realizate de Comisia Europeană. Sistemul educațional

românesc, față de altele europene, nu are o strategie pe termen lung asupra căreia

toată lumea să se pună de acord, iar investițiile la noi sunt și de zece ori mai mici față

de țările nordice, care au cel mai bun sistem de învățământ. Un elev român stă

minimum 25 de ore pe săptămână la școală. În țările nordice, elevii dedică cel mult 18

ore pe săptămână pentru cursuri și teme. Predarea după dictare și memorarea unor

informații inutile sunt o obișnuință în ceea ce ne privește.

Statul român a făcut progrese în ceea ce privește reforma educației, însă chiar

și așa, tot nu se apropie de media europeană. Un studiu realizat recent de Comisia

Europeană arată că țara noastră mai are mult până să atingă țintele stabilite de țările

membre pentru 2020: reducerea ratei de abandon școlar sub 10% care deocamdată

este de 14%, cel puțin 95% din copii să fie înscriși în ciclul de învățământ preșcolar,

procentul actual fiind de 92,3% și cea mai importantă, scăderea procentului elevilor

de 15 ani care nu știu să citească de la 40% la mai putin de 15%.

De asemenea, creșterea nivelului educației în România este necesară pentru a

face față schimbării cerințelor pe piața muncii. Dacă în 2010, 80% din pozițiile de

muncă din UE cereau un nivel de calificare mediu spre ridicat, acest număr se va

ridica la 85% în 2020, dintre care 35% vor fi poziții de muncă cu un nivel de

calificare ridicat. În consecință, îmbunătățirea sistemului de educație duce la

reducerea ratei șomajului și a riscului de sărăcie, precum și la îmbunătățirea nivelului

de trai și a speranței de viață. Mai mult decât atât, educația poate reduce riscul

manipulării politice și comerciale, întărind democrația și implicarea civică.

Adoptarea, în anul 2005, a Legii nr. 87/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind Asigurarea calităţii educaţiei, a creat cadrul

instituţional legal pentru dezvoltarea şi implementarea mecanismelor de asigurare a

calităţii în educaţie, la nivel de sistem (adică asigurarea calităţii este abordată din

perspectiva tuturor etapelor din ciclul calităţii) şi la nivel de furnizor.17

17 http://www.scoalaedu.ro/news/106/90/Cresterea-nivelului-de-educatie-cheia-strategiei-UE-pentru-urmatorii-10-ani

21

La nivelul furnizorilor de educaţie, conform legii, este obligatorie constituirea

Comisiei pentru Evaluarea şi Asigurarea Calităţii, care cuprinde 1 – 3 reprezentanţi ai

corpului profesoral şi câte un reprezentant al sindicatului, părinţilor, elevilor,

consiliului local şi al minorităţilor naţionale.

Comisia pentru Evaluarea şi Asigurarea Calităţii este responsabilă cu

coordonarea procesului de autoevaluare şi întocmirea raportului de autoevaluare şi a

propunerilor de îmbunătăţire a calităţii educaţiei. Pentru asigurarea transparenţei

procesului de asigurare a calităţii în educaţie, raportul de autoevaluare trebuie adus la

cunoştinţă tuturor beneficiarilor prin afişare sau publicare.

De asemenea în baza Legii 87/2006, au fost înfiinţate două agenţii naţionale

pentru asigurarea calităţii, care au ca rol esenţial promovarea şi aplicarea politicilor

privind calitatea educaţiei: Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în

Învăţământul Superior (ARACIS) şi Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în

Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). Cele două agenţii sunt responsabile cu

acreditarea şi evaluarea externă a furnizorilor de educaţie.

Un rol esenţial în asigurarea coerenţei şi transparenţei mecanismelor de

asigurare a calității în educație și formare profesională, dezvoltate la nivel european şi

naţional îl are Grupul Naţional pentru Asigurarea Calităţii în formarea profesională

(GNAC), înfiinţat în anul 2006, la recomandarea ENQA VET18. GNAC este format

din specialişti ai instituţiilor naţionale cu atribuţii în asigurarea calităţii pentru

formarea profesională iniţială si continuă: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi

Tineretului (MECT), Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse (MMFES),

Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar

(ARACIP), Consiliul Naţional pentru Formarea Profesională a Adulţilor (CNFPA),

Centrul Naţional de Formare a Personalului din Învăţământul Preuniversitar (CNFP),

Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic (CNDIPT).

Dintre cele mai importante atribuțiuni ce revin în sarcina lui GNAC putem enumera:

facilitarea coordonării inter-ministerială dintr-o perspectivă integrată a

sistemului de formare profesională;

informarea parților interesate relevante asupra activităţilor ENQAVET;

18 http://ec.europa.eu/education/lifelong-learning-policy/framework_en.htm

22

sprijinirea organizării vizitelor de peer learning şi a schimbului de

experienţă la nivel european;

formularea de propuneri şi recomandări către părţile interesate cu

privire la asigurarea calităţii în formare profesională.

Având în vedere rolul EFP în societățile și economiile europene, este esențial

să se asigure durabilitatea și excelența educației și formării profesionale. Dacă Europa

dorește să își păstreze poziția ca cel mai puternic exportator de produse industriale din

lume, aceasta trebuie să dispună de EFP de talie internațională. În societatea bazată pe

cunoaștere, abilitățile și competențele profesionale sunt la fel de importante ca

abilitățile și competențele academice. Diversitatea sistemelor europene de EFP

reprezintă un avantaj pentru învățarea reciprocă. Este însă nevoie de transparență și de

o abordare comună a asigurării calității pentru consolidarea încrederii reciproce, ceea

ce va facilita mobilitatea și recunoașterea abilităților și competențelor între aceste

sisteme. În deceniul care va urma, trebuie să acordăm o mare prioritate asigurării

calității în cadrul cooperării europene în materie de EFP.

Un raport recent al Comisiei Europene arată că România are încă un număr

ridicat de persoane care scriu şi citesc cu dificultate, procentul fiind de 40%, în 2009,

faţă de media UE de 17%. Raportul comisiei arată că patru din zece români au

dificultăţi serioase la citit, dar şi în domeniul matematicii. Indicator din strategie se

referă la persoanele cu nivel scăzut al competenţelor de citire, matematice şi

ştiinţifice.19

Ratele de părăsire timpurie a școlii (17,7%) au atins nivelul maxim în 2010,

dar au rămas cu mult peste media UE și în 2011. Părăsirea timpurie a școlii este mai

ridicată în zonele rurale și în rândul comunității rrome. În ciuda eforturilor susținute

de a redresa situația, bugetul pentru educație a scăzut considerabil în ultimii trei ani,

devenind unul dintre cele mai mici din UE. România a introdus o reformă ambițioasă

a educației la începutul anului 2012, pentru a cărei punere în aplicare sunt necesare

eforturi susținute.

De asemenea, este necesar să se consolideze toate programele existente pentru

a identifica măsurile prioritare care sunt bugetate în mod corespunzător și se bazează

pe identificarea clară și monitorizarea grupurilor expuse riscului de părăsire timpurie

a școlii.

19 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/23

În ceea ce privește cel de-al doilea indicator, constatăm că accesul la

învățământul superior crește într-un ritm accelerat, însă rămâne cel mai scăzut din UE

(19,9 % în 2011). România a introdus în 2012 o reformă ambițioasă a învățământului

superior. Cu toate acestea, o provocare importantă rămâne atragerea de studenți din

familiile cu venituri scăzute, în special din zonele rurale. În timp ce se îmbunătățește

nivelul de educație, guvernul trebuie, de asemenea, să își continue eforturile pentru a

îmbunătăți calitatea învățământului superior și a o armoniza cu nevoile pieței muncii.

Cea mai viabilă soluție o reprezintă în continuare atragerea de noi fonduri europene în

concordanță cu prioritățile comunitare, dar și cu nevoile proprii. Depinde de modul în

care autoritățile de la București, dar și potențialii beneficiari vor înțelege să folosească

aceste resurse, pentru a ne asigura că beneficiile acestei abordări strategice vor folosi

și pentru reducerea numărului de analfabeți din țară, dar și pentru sprijinirea

cercetătorilor noștri în dezvoltarea competențelor. Banii europeni ar putea fi extrem

de utili și companiilor private dispuse să investească resurse în atingerea propriilor

obiective, în măsura în care acestea converg cu tendințele europene. În caz contrar,

România riscă să își mărească decalajele de dezvoltare față de statele membre din

Vest și să se condamne la consolidarea poziției sale codașe în rândul statelor UE.

24

Concluzii

Economiile țărilor cu venituri mici și medii au crescut în ultimul secol destul

de rapid. Progresele în educație și duratele mai lungi de școlarizare au contribuit și ele

la reducerea nivelului de sărăcie în țările în curs de dezvoltare. Totuși, în ciuda acestor

realizări substanțiale la nivelul întregului, rămân provocări majore. Aceste provocări

contribuie la creșterea nivelului de acces la educație, îmbunătățirea calității

învățământului, accelerarea reformelor educaționale. În majoritatea țărilor, tot mai

mulți copii doresc să meargă la școlile secundare, cererea pentru învățământul

universitar fiind de obicei în creștere față de ofertă.

Familia reprezintă fundamentul unei societăți bune și al unui succes economic.

Familiile s-au diferențiat de-a lungul timpului, dar ele rămân să aducă un aport

important în economia modernă. Pentru a înțelege capitalul uman, trebuie să ne

întoarcem la o analiză a familiei, pentru că familia este cea care se ocupă și se

preocupă de educarea copiilor, încercând cu orice resurse promovarea educației

copiilor și a valorilor. Familiile sunt promotorii majori ai valorilor în orice societate

liberă și chiar în societățile mai puțin libere. Familiile iau o varietate de decizii. Una

dintre ele este aceea dacă să aibă mai mulți sau mai puțini copii. Pe măsură ce o țară

se dezvoltă, tendința se schimbă forte mult în favoarea ideii de a contribui cât mai

mult posibil la educația fiecărui copil. Educația celor săraci ajută la îmbunătățirea

aportului alimentar, nu numai prin creșterea veniturilor și a cheltuielilor pentru

alimente, ci și prin îndemnarea la alegeri mai bune și mai sănătoase. Învestițiile mai

mari în educație și în capitalul uman, contribuie la un nivel de sănătate mai bun, la

speranța de viață mai mare, rata de mortalitate mai mică.

Un nou raport al Comisiei Europene, intitulat „Mind the Gap – education

inequality across EU regions” („Atenție la diferențe – inegalitatea regiunilor din UE

în ceea ce privește educația”) arată că zona din Europa în care locuiești poate avea o

influență considerabilă asupra educației și perspectivelor tale în viață.

Se pare că există o mare diferență între nord și sud în ceea ce privește nivelul

de educație atins. Astfel, cele mai ridicate ponderi ale persoanelor care au promovat

doar ciclul de învățământ gimnazial sau mai puțin, se întâlnesc în special în regiunile

din sudul Europei, mai ales în Portugalia și Spania. În schimb, regiunile cu cele mai

mici ponderi ale persoanelor cu un nivel de calificare scăzut se găsesc în principal în

Regatul Unit, în Belgia, în Țările de Jos și în Suedia.

25

Totodată, regiunile cu cea mai mare proporție de persoane licență sau masterat

sau o diplomă echivalentă se află, în cea mai mare parte, în Regatul Unit, în Țările de

Jos, în nordul Spaniei și în Cipru. Regiunile cu cele mai mici proporții de absolvenți

ai unei forme de învățământ universitar se găsesc în Italia, în Portugalia, în România

și în Republica Cehă. Putem vedea că și de această dată România se află printre

codașele Europei.

În cazul României, se pot formula multiple constatări nefericite, legate de

stadiul beneficiilor educaţiei în dezvoltarea societăţii. Totuşi, este mai probabil ca un

popor mai educat să urmărească evenimentele curente şi să înţeleagă mai bine

consecinţele acestora asupra familiei, comunităţii şi ţării. Unul dintre cele mai mari

câştiguri ale democraţiei este faptul că oferă cetăţenilor dreptul şi capacitatea de a se

ocupa de viaţa şi educaţia lor de la un anumit nivel, fără intervenţia statului. Dar unul

dintre cele mai mari pericole ale democraţiei apare atunci când indivizii îşi exercită în

mod continuu aceste drepturi şi capacităţi, dar ignoră evenimentele externe care

modelează vieţile lor şi viitorul naţiunii. A obţine diplome, de studii superioare sau

chiar de studii doctorale, cu o relativă uşurinţă într-o perioadă de tranziţie a

economiei, aşa cum este cazul României sau al altor ţări din Europa de Est, nu va

determina efectele aşteptate la nivel macroeconomic, sau în planul real, practic al

comportamentului firmelor sau instituţiilor.

Dar cum se caracterizează un sistem educaţional, ca cel al României, aflată

într-o etapă finală a unei tranziţii atât de lungi? Dintre elementele ce caracterizează un

sistem educaţional în cazul României se pot enumera transparenţa, simplitatea,

dificultatea administrării fondurilor necesare „investiţiilor în educaţie” şi tratamentul

incorect aplicat profesorilor educatori în raport cu alte categorii sociale.

Pe de altă parte, profesorii şi organismele de reprezentare a acestora în raport

cu politicile educaţionale, sunt preocupaţi de declinul salariilor şi al condiţiilor de

muncă, precum şi de poziţia lor marginalizată în adoptarea deciziilor legate de

atragerea indivizilor în sistemele de educaţie. Negocierile colective privind unele

componente ale sistemului educaţional (salarii, condiţii de muncă, etc,) sunt rare sau

inexistente în unele ţări, fiind limitate prin argumentarea bugetului sectorului public

pentru educaţie, de nivel foarte scăzut faţă de cel al ţărilor puternic dezvoltate.

Grevele şi protestele celor care educă sau ale celor care sunt educaţi determină

guvernele să admită necesitatea unor reforme radicale în actualele sisteme

26

educaţionale puse la dispoziţia cetăţenilor în vederea formării capitalului uman de mai

târziu.

O preocupare importantă a guvernelor din lumea întreagă constă în adaptarea

educaţiei şi formării indivizilor la nevoile economiei, prin descrierea unui raport real

necesar între educaţie şi piaţa muncii. Această corelaţie este împărtăşită şi de firmele

sau instituţiile interesate să angajeze, ele fiind sensibile la capacitatea sistemului de

educaţie de a oferi potenţialilor angajaţi suficiente abilităţi şi competenţe prin care să

poată răspunde provocărilor economiei globale şi concurenţei.

Se cer multe de la învăţământul românesc, dar se evită prea multe investiţii.

Dacă ţările nordice, printre cele mai performante la testările PISA, investeau şi până

la 8% din PIB în educaţie (ex. Danemarca în 2005), în România au trecut ani până

când s-a vizat un 6% din PIB pentru acest domeniu. Planurile sunt de fiecare dată

mari, discursurile frumoase dar eforturile făcute pentru a moderniza într-adevăr

sistemul sunt mult prea limitate. Se uită că educaţia rămâne la baza dezvoltării

oricărei societăţi şi că a nu înveşti în educaţie înseamnă a frâna de la început orice pas

înainte pe care România ar dori să îl facă. Educaţia în România este în derivă şi în

lipsa unor proiecte şi reforme coordonate, bazate pe continuitate de la un guvern la

altul, singură direcţie pe care o va avea în final învăţământul românesc va fi aceea de

cădere liberă.

Astăzi în România devine urgentă atingerea obiectivului ”investiţii în capitalul

uman”: este necesară parcurgerea unor etape, nu doar conceptuale, ci şi de

mentalitate. Prima este aceea a înţelegerii faptului că, fără un progres rapid şi profund

în sistemul educaţional, nu vom putea avea nici creştere economică, nici creştere a

nivelului de trai, oricât de multe fonduri ne-ar aloca Uniunea Europeană sau orice altă

instituţie financiară internaţională. A doua etapă este aceea a schimbării mentalităţii

manageriale la nivelul Ministerului Educaţiei, în sensul reorganizării şi reformării

reale a întregului sistem educaţional. A treia este schimbarea mentalităţii, cetăţenii

ţării, oamenii de afaceri, părinţii, copiii, înţelegând că investiţia în educaţie este mai

important obiectiv pentru viitor.

Formarea capitalului uman prin procese educaţionale investiţionale rămâne o

responsabilitate globală a tuturor indivizilor şi guvernelor. Fără o psihologie colectivă

care să conducă la un curent de profunzime pe direcţia menţionată ne va fi greu să

ieşim din statutul de periferie economică, a Uniunii Europene, spre care tindem.

27

Bibliografie

1. Bedrule-Grigoruță, Maria Viorica, Capitalul uman și investiția în

educație, în Analele Științifice ale Universității ”Alexandru Ioan Cuza”,

Iași, Tomul LII/LIII, Științe Economice, 2005/2006

2. Cicea, Claudiu & Dobrin, Cosmin, Contribuția educației la dezvoltarea

economică, în Economia, Anul VIII, nr.1, 2005.

3. Costea, Maria & Costea, Simion, Integrarea României în Uniunea

Europeană – Provocări și perspective, Institutul European, Iași,

4. Hidișan, Felicia, Școala și educația în perspectiva europeană, Dacia, Cluj-

Napoca, 2009.

5. Iancu, Diana – Camelia, Uniunea Europeană și administrația publică,

Polirom, Iași, 2011

6. Macavei, Elena, Educația și integrarea europeană, Astra, Sibiu, 2007.

7. Suciu, M. C., Investiţia în educaţie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

8. circa.europa.eu

9. ec.europa.eu

10. europuls.ro

11. revistacultura.ro

12. spunesitu.adevarul.ro

13. www.euractiv.ro/uniunea-europeana

14. www.scoalaedu.ro

15. www.wikipedia.com

28