Probatiunea_Spoiala

Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor 1

ALEXANDRU SPOIALĂ

PROBAŢIUNEAŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ

A INFRACTORILOR

CHIŞINĂU 2009

2 Alexandru SPOIALĂ

CZU 343.84S 74

Sub redacţia ştiinţifică a dlui Vasile FLOREA, dr. în drept,prof. univ. interimar

Recenzenţi:Victor MORARU, doctor în drept, conferenţiar universitar,prodecan, Facultatea de Drept, USMXenofon ULIANOVSCHI, doctor în drept, conferenţiaruniversitar, judecător, Curtea de Apel Chişinău

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiSpoială, Alexandru

Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor/Alexandru Spoială. - Ed. a 2-a. - Ch.: S.n., 2009 (Centrul editorialal UASM). - 268p.

Bibliogr.: p 255-267. - 100 exISBN 978-9975-930-95-6

CZU 343.84S 74

© Alexandru SPOIALĂ

ISBN 978-9975-930-95-6


CUPRINS

Introducere.......................................................................4

Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii......7§1. Noţiunea instituţiei de probaţiune.....................................7§2. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

în legislaţiile altor state...................................................27§3. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune...........52

Capitolul II. Reglementarea juridică a probaţiunii...........88§1. Reglementarea juridică a probaţiunii în plan internaţional.....88§2. Reglementarea juridică a executării probaţiunii:

aspecte de drept execuţional penal...............................106§3. Reglementarea juridică a probaţiunii

în legislaţia Republicii Moldova....................................125§4. Propuneri de lege ferenda privind reglementarea

juridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova.......157

Capitolul III. Reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii.....................................187

§1. Aportul comunităţii la reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii....................................187

§2. Principalele instrumente de prognozare a recidivei folosite în cadrul probaţiunii.........................208

§3. Rolul probaţiunii în prevenirea criminalităţii şi recidivei.....228

Bibliografie selectivă....................................................255


INTRODUCERE

Politica multor state, inclusiv a Republicii Moldova, înultimele decenii este supusă unor schimbări şi reorientări, deseori,radicale. Politica execuţional-penală, fiind parte componentă apoliticii unui stat, de asemenea suportă modificări al căror sensîncă nu este pe deplin conştientizat. În timp ce sociologii încearcăsă releve menirea acestor transformări, practicienii se ciocnescde unele aspecte ale executării sancţiunilor de drept penal, îngeneral, şi ale probaţiunii, în special. Sistemele penale alemajorităţii statelor sînt într-un proces de schimbare, proces încare structura penologică veche a fost abandonată fără ca unanouă să o fi înlocuit. Rezultatele acestor schimbări plaseazăsistemul sancţionator într-un domeniu nefamiliarizat, undeprincipiile directoare nu sînt pe deplin clare, iar ideile vechi nupot fi aplicabile. Deci modificările apărute în sfera probaţiunii înultimul deceniu servesc drept un argument serios în favoareanecesităţii cercetării instituţiei probaţiunii.

În etapa actuală, practica de sancţionare tinde spreconsiliere şi detenţie, orientări ce există în toate statele, inclusivîn Republica Moldova. Activitatea serviciilor de probaţiune dinîntreaga lume este „alterată” din cauza lipsei unei politici clare îndomeniul aplicării probaţiunii, în special, şi a sancţiunilor penale,în general. De asemenea, cercetările ştiinţifice realizate referitorla probaţiune par a fi neactuale şi, în multe cazuri, inutile dinpunct de vedere practic. Cu toate acestea, cercetările îndomeniul probaţiunii au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă înultimele două decenii. În etapa actuală, pentru eficientizareaaplicării probaţiunii urmează a fi soluţionate următoareleprobleme: aspectul teoretizat existent la nivelul cercetărilor şielaborării direcţiilor de activitate în acest domeniu; lipsa


implementării tehnologiilor moderne de aplicare a probaţiunii înpractică; lipsa cursurilor necesare de formare profesionalăcontinuă a persoanelor abilitate cu executarea sancţiunii deprobaţiune.

În timp ce legislaţia referitoare la probaţiune este, înmajoritatea cazurilor, exactă şi clară, iar probaţiunea s-arecomandat drept o alternativă umană şi eficientă din punct devedere economic, rămîne nedemonstrat faptul dacă sancţiunearespectivă într-adevăr are o influenţă pozitivă asupra persoanelorcondamnate şi asupra comunităţii. Există puţine studii despreimpactul sistemic al probaţiunii şi despre implementareasancţiunii respective ce ar determina capacitatea sauincapacitatea acesteia de a atinge scopurile stipulate în legislaţie.De fapt, diferenţele dintre prevederile legale şi activitatea practicăpot explica declinul sancţiunii de probaţiune în multe ţări alelumii. Deci impactul probaţiunii asupra persoanelor supuseacestei sancţiuni constituie una din problemele actuale a căreianaliză se va încerca în lucrare.

Actualitatea temei investigate este condiţionată şi deaplicarea vastă a sancţiunii de probaţiune, fapt ce se datorează,în mare parte, ineficienţei instituţiilor penitenciare în realizareascopurilor pedepsei penale. O dată cu stabilirea acesteiineficienţe au început a se căuta alternative sancţiunilor privativede libertate, alternativa „principală” la privarea de libertatedevenind probaţiunea.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, este important amenţiona că, la momentul cînd Codul penal prevede unelemodalităţi ale probaţiunii în calitate de măsuri penale, Codul deprocedură penală stipulează unele proceduri de aplicare aacestor elemente, iar Codul de executare operează cu noţiunea„probaţiune”, investigarea temei de probaţiune esteindispensabilă şi adecvată. Legislatorul autohton, ca şi orice


legislator al unei ţări europene, tinde să alinieze sistemul săulegislativ la standardele europene şi internaţionale. Sistemulsancţiunilor penale, în general, şi probaţiunea, în special, deasemenea, sînt aspecte ce trebuie racordate la standardeleinternaţionale. Aşadar, sîntem de părerea că tema investigatăeste de o actualitate incontestabilă şi pentru Republica Moldova.


Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

§1. Noţiunea instituţiei de probaţiune

În cadrul politicii minimalizării numărului condamnaţilorla privaţiune de libertate sînt elaborate metode alternative desancţionare. Dacă se compară sistemele de sancţiune actualecu cele de acum treizeci de ani, trebuie să concluzionăm că, înmajoritatea ţărilor, sistemul analizat de sancţionare simplu (avîndînchisoarea şi amenda ca cele mai des-aplicabile sancţiuni) adispărut, lista sancţiunilor penale fiind completată cu o serie desancţiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metodenonprivative este de a pedepsi infractorul într-un mod adecvat,limitîndu-i într-o măsură oarecare libertatea. La realizarea acestuiscop, „partea leului” revine unei sancţiuni care este denumităprobaţiune. Probaţiunea există pretutindeni în lume, în ţări dintrecele mai diferite din punct de vedere politic şi cultural. Chiar şicuvântul “probaţiune” este utilizat ca un termen internaţional caredepăşeşte diferenţele de limbă sau sistem juridic. Din acest motiv,o definire simplă şi coerentă a probaţiunii se dovedeşte a fiaproape imposibil de realizat. Diferenţele din domeniulprobaţiunii sînt şi mai mult accentuate de procesele continue deschimbare, ceea ce implică o serie de dificultăţi în definireainstituţiei de probaţiune1.

O altă dificultate în definirea probaţiunii constă în faptulcă acest concept este determinat de principiile filosofiei dreptului,propriu fiecărei ţări în parte, care sînt foarte relative, precum şiîn dependenţă de cultura juridică şi politica justiţiei penale, care,de asemenea, diferă de la stat la stat. Explicaţia ar fi că „sistemelede probaţiune reflectă particularităţile de timp şi spaţiu, culturale,economice, ale politicilor şi practicilor penale dintr-un anumit


stat, păstrînd, în acelaşi timp, cîteva trăsături fundamentalecomune, precum şi identitatea şi orientarea profesională aconsilierilor de probaţiune”2. Următoarea dificultate rezidă înincoerenţa interpretării noţiunii de probaţiune de către înşişipracticienii care o aplică. Ca de fiecare dată, există o diferenţăîntre teorie şi practică. Problema esenţială rezultă în finalitateaprobaţiunii, ce devine determinantă în definirea teoretică aprocesului, finalitate care, în linii generale, se rezumă astfel: unnivel de viaţă decent pe care delincventul şi-l oferă sie însuşi şiprotecţia comunităţii3.

Toate aceste circumstanţe ale domeniului probaţiuniisporesc dificultatea oferirii unei definiţii simple. Există, totuşi, şiunele încercări de a defini probaţiunea într-o formă succintă. Lanivelul Naţiunilor Unite, spre exemplu, se menţionează căprobaţiunea „este o sancţiune şi o metodă de lucru cu infractorispecial selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată apedepsei pentru o perioadă de timp în care aceştea sîntsupravegheaţi şi primesc consiliere individuală şi tratament”4.

Probaţiunea a fost definită, în termeni ceva mai generali,ca fiind “o metodă de sancţionare cu bază sociopedagogică,caracterizată de o combinaţie între supraveghere şi asistare.Această metodă este aplicată într-un sistem liber (fără taxe)infractorilor selectaţi în conformitate cu personalitateainfracţională, tipul infracţiunii şi receptivitatea de care dau dovadăşi în relaţie cu un sistem al cărui scop este de a-i oferi infractoruluişansa modificării atitudinii sale faţă de viaţa în societate şioportunitatea de a se integra în mediul social fără riscul de aîncălca din nou normele sociale şi penale”.5

Menţionăm că probaţiunea poate fi definită atît în senslarg, cît şi în sens îngust. În sens larg, noţiunea probaţiunii esteprivită, concomitent, ca măsură de drept penal şi ca activitate aserviciului de probaţiune. Aici aducem exemplul dlui Xenofon


Ulianovschi, autorul autohton care susţine că probaţiunea esteo „modalitate de intervenţie prin activităţi cu fundamentsociopedagogic, caracterizate printr-o combinaţie întresupraveghere şi asistenţă. Ea este aplicată delicvenţilorselecţionaţi în funcţie de personalitatea lor criminologică, scopulprincipal fiind cel de a oferi subiectului posibilitatea de a-şimodifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegraîn mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca dinnou norma penală” 6.

În sens îngust probaţiunea este privită doar ca sancţiunede drept penal sau ca alternativă a privării de libertate, fiinddefinită ca „o procedură de sancţionare prin intermediul căreiapersoana condamnată la privaţiune de libertate, fiind subiectulobligaţiilor impuse de curte, este liberată înainte de a fi trimisă înînchisoare”7. O definiţie asemănătoare ar fi: „hotărîrea instanţeide a plasa infractorul sub supravegherea ofiţerului de probaţiunepentru o perioadă de la şase luni pînă la trei ani impusă (numaicu acordul persoanei vinovate) în locul sancţiunii cu închisoare”8.În acest sens menţionăm părerea savantului Dean J. Championcare defineşte probaţiunea ca fiind „menţinerea în comunitate ainfractorilor condamnaţi cu suspendarea condiţionată apedepsei, evitîndu-se astfel încarcerarea celor care dau dovadă,sub supravegherea unui ofiţer de probaţiune, de un buncomportament”9.

La definirea probaţiunii au fost utilizate noţiunile de„sancţiune” şi expresiile „în locul sancţiunii cu închisoare”, „înaintede a fi trimisă în închisoare” etc. Deci, în primul caz, este vorbade pedeapsă independentă, iar în cel de-al doilea, de alternativăla privaţiunea de libertate. Aceste concepte necesită a fidiferenţiate. În calitate de sancţiune independentă, probaţiunease presupune a fi o măsură de constrîngere statală, ce esteaplicată în baza sentinţei şi prevăzută ca pedeapsă în legea


penală. Iar ca alternativă, probaţiunea presupune modalităţi deexecutare a pedepsei cu închisoare sau a altei pedepse privativede libertate ce nu implică detenţia persoanei, adică instituţiimenite a reduce numărul de sentinţe ce prevăd executarea realăa pedepsei privative de libertate.

Astfel, în calitate de alternativă, probaţiunea este definităca „o sentinţă care este considerată o amînare în timp ce nunecesită ca infractorul să fie permutat din comunitate şi încarceratpentru o anumită perioadă. În timpul probaţiunii infractorul trebuiesă îndeplinească unele condiţii ale libertăţii, astfel încît să nu fiereîntors curţii pentru a-i fi impusă sancţiunea tradiţională”10.

În majoritatea ţărilor, probaţiunea este prevăzută înlegislaţie atît ca sancţiune independentă, cît şi ca alternativă apedepselor privative de libertate, iar în Republica Moldovaaceastă instituţie este prevăzută doar în calitate de alternativă.În acest sens, consecinţele sociale şi juridice vor fi, practic,identice, indiferent de faptul dacă probaţiunea va fi aplicată casancţiune sau ca alternativă. Diferenţa esenţială se face evidentăîn procesul stabilirii pedepsei ce urmează a fi aplicată. În ceeace priveşte aplicarea probaţiunii ca alternativă, judecătorulstabileşte pedeapsa şi, dacă sînt întrunite unele condiţii şi estestabilit cadrul legal, este în drept a aplica măsura probaţiunii.Iar în cazul prevederii probaţiunii ca pedeapsă independentă,ea va fi stabilită drept sancţiune pentru infracţiunea concretă şi,implicit, judecătorul va fi legat de această sancţiune stabilită înpartea specială a legii penale. În consecinţă, concluzionăm căprobaţiunea va fi aplicată „mai uşor” şi mai des dacă va fiprevăzută ca sancţiune independentă. În calitate de alternativă,aplicarea probaţiunii, pe lîngă condiţiile pe care le întruneşte, vadepinde şi de cultura juridică, politica penală, discreţiajudecătorului - particularităţi care, în unele cazuri, vor servidrept piedici suplimentare în aplicarea acestei modalităţi de


sancţionare.Trebuie să subliniem că în multe cazuri probaţiunea este

definită ca o metodă sau proces, de exemplu „proces desupraveghere şi control al delincventului, care poate urmaîncarcerarea”11, „metodă prin intermediul căreia pedeapsa estecondiţional suspendată”12 sau „evaluare psihosocială, controlal persoanelor aflate în conflict cu legea penală şi resocializarealor, adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenţie, pentrupreîntîmpinarea săvîrşirii de noi infracţiuni”13. În alte definiţiiprobaţiunea este tratată ca o stare de fapt: „libertate condiţionatăacordată de către judecător unui infractor selectat atîta timp cîtva întruni anumite condiţii ce ţin de comportament”14. Acestedefiniţii nu reflectă ceva deosebit sau contrar definiţiilor sus-menţionate, dar redau unele aspecte (mijloace de realizare) şiunele consecinţe sociale ale realizării instituţiei probaţiunii. Deşimerită atenţie, credem că studiul noţiunii de probaţiune nu trebuiecentrat pe studierea unor definiţii separate sau unilaterale. Deexemplu, conform unor legislaţii probaţiunea este o sancţiunece „implică un an de supraveghere urmate de o perioadă de doiani în care dosarul este încă deschis, dar lipseştesupravegherea”15, deci observăm că procesul de supraveghere,deşi pare a fi important, nu este o condiţie sine qua non. Pelîngă acest fapt, cunoaştem că supravegherea, sub o formă saualta, este prezentă şi în timpul executării altor sancţiuni. Din acesteconsiderente, nu putem defini probaţiunea centrîndu-ne exclusivpe procesul de supraveghere sau alte procese.

Următorul aspect al definirii probaţiunii constă în faptuldacă instituţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termeneste sau nu cuprinsă de această noţiune. Menţionăm că în sistemulanglo-saxon pentru aceste instituţii sînt folosite noţiuni diferite(„probation” şi „parole”). Dar, pe de altă parte, serviciile deprobaţiune existente în aceste ţări, de altfel ca şi în Republica


Moldova, se ocupă cu supravegherea şi asistarea persoaneloreliberate condiţionat înainte de termen. Pe lîngă acest fapt,activitatea serviciilor respective se realizează şi în instituţiilepenitenciare, adică sînt efectuate rapoarte privind posibilitateade recidivare a unor condamnaţi. Eliberarea condiţionată depedeapsă cu executarea unor obligaţii este elementul-cheie îndefinirea probaţiunii atît în cazul cînd persoana n-a executat oparte a pedepsei cu închisoarea, cît şi atunci cînd a executat oparte a pedepsei, acest element fiind, practic, identic. Totodată,unele definiţii caracterizează probaţiunea ca un proces ce „poateurma încarcerarea”16 sau pedeapsă care este aplicată deseori„în locul privaţiunii de libertate, iar uneori incluzînd sentinţa cuînchisoare”17, adică se aplică după ce persoana a executat oparte mai mare sau mai mică, din pedeapsa cu închisoare. Decinoţiunea de probaţiune, conform definiţiilor sus-menţionate, artrebui să includă şi instituţia liberării condiţionate de pedeapsăînainte de termen. Această concluzie este bazată şi pe textulLegii RM cu privire la probaţiune.

În unele definiţii de probaţiune analizate se operează cunoţiunea de „persoană condamnată”. Credem că corect ar finoţiunea de „persoană” sau „persoană în conflict cu legeapenală”. Noţiunea de „condamnat” presupune, conform art.65Cod de procedură penală, persoana faţă de care s-a dispus osentinţă de condamnare rămasă definitivă. În acest ultim caz,probaţiunea n-ar cuprinde cazurile de liberare condiţionată derăspundere penală, prevăzută de art.60 Cod penal al RepubliciiMoldova, fiindcă această instituţie este aplicată doar pînă lapronunţarea sentinţei de condamnare de către instanţă uneipersoane care nu este încă recunoscută vinovată. În aceastăordine de idei, dorim să menţionăm că, în literatura despecialitate18, liberarea de răspundere penală este tratată ca oalternativă procesului penal oficial şi nu ca alternativă unei


sancţiuni penale. Totodată, serviciile de probaţiune cuprind şirealizarea unor programe alternative procesului penal19, iar uniiautori menţionează în calitate de aspect (din cele două) al noţiuniide probaţiune ca alternativă la privarea de libertate ce semanifestă în amînarea procesului penal20.

Legislaţiile multor ţări prevăd instituţia suspendării înstabilirea pedepsei (în Franţa- „l ajournement”, în ţărileanglofone - „suspended sentence”)21. Această modalitate deindividualizare a răspunderii penale subînţelege faptul că instanţase pronunţă asupra vinovăţiei persoanei şi, dacă este recunoscutăca vinovată, stabilirea pedepsei este suspendată pe o perioadădeterminată de timp. Dacă infractorul îndeplineşte toate cerinţelestabilite, pedeapsa nu va mai fi determinată şi, implicit, nu vamai fi executată. În cazul acestei instituţii sînt prezente aceleaşicondiţii ca şi la probaţiune. Deci considerăm că instituţiasuspendării în stabilirea pedepsei este cuprinsă de noţiunea deprobaţiune.

Conform opiniei unor practicieni americani22, în unelelegislaţii, în general, actul de probaţiune:

1) suspendă executarea pedepsei stabilite anterior: „Eu tegăsesc vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi te condamn la cinciani de închisoare. Totuşi suspend impunerea acestui termen şi,în loc, te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “

2) suspendă impunerea sentinţei: „Eu te găsesc vinovatde săvîrşirea infracţiunii, dar suspend emiterea sentinţei şite plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “

3) amînă stabilirea vinovăţiei după completarea cu succesa termenului de probaţiune: „Sînt probe suficiente pentru astabili vinovăţia ta în cazul dat, dar voi amîna procesul ceurmează şi te voi plasa sub probaţiune pe termen de cinciani.”

În ţara noastră este utilizat termenul de “probaţiune”, care


s-a înrădăcinat şi este utilizat chiar şi în unele acte normative(Cod de executare al Republicii Moldova, Legea cu privire laprobaţiune), dar care poate fi considerat impropriu. Sensultermenului de “probaţiune” are şi alte înţelesuri, el se referă şi lasistemul probelor reglementate în cadrul dreptului procesual civilşi procesual penal etc. În această ordine de idei, menţionăm căîn Codul de procedură penală, cînd se face referire la sistemulprobelor, sînt utilizate noţiunile de probatoriu, probare şi,nicidecum, probaţiune. În România s-a recurs la termenul“reabilitare şi supraveghere comunitară”. Traducerea termenuluide “probation” prin “reabilitare şi supraveghere” reflectă parţialconţinutul şi natura instituţiei şi nu cuprinde o trăsătură esenţialăa acestui tip de sancţiune, cea de perioadă de încercare la careeste supus infractorul. Probabil din acest motiv în legislaţiaRomâniei s-a revenit la noţiunea „probaţiune”.

Totodată menţionăm că „probaţiunea apare ca o sancţiuneşi, cu toate acestea, în noua abordare a penalizării infractoriloreste vorba de un proces asistenţial al individului infractor învederea reintegrării lui sociale”23. Definirea probaţiunii în sensîngust, adică ca sancţiune de drept penal este doar o parte aprobaţiunii. Pe lîngă acest fapt, credem că analiza multilateralăa unei sancţiuni este imposibilă fără studierea organelor abilitatecu executarea probaţiunii, fără activitatea acestora, fără impactulsocial al acestei măsuri penale asupra comunităţii şi asupracriminalităţii. Datorită specificului acestei măsuri, importanţăprimordială au nu numai condiţiile de fond, dar şi activităţileserviciului împuternicit cu executarea acestei sancţiuni.

Studiind literatura de specialitate, putem observa cănoţiunea de probaţiune este utilizată în multiple sensuri: sancţiunepenală independentă, alternativă la privarea de libertate (subdiverse forme de realizare) şi activitate a unor organe specializate.Iar referitor la utilizarea acestui termen în legislaţiile interne se


observă o tendinţă modernă şi anume: noţiunea „probaţiune”este utilizată în legătură cu activitatea unor organe, iar sancţiunilepenale şi alternativele privării de libertate (pe care teoreticieniişi practicienii le includ în noţiunea de probaţiune) sînt prevăzuteîn legislaţiile penale şi au denumiri distincte. Despre aceastătendinţă ne mărturisesc şi schimbările în legislaţia Marii Britaniişi a României. Legea cu privire la împuternicirile instanţelor dejudecată a Marii Britanii, iniţial (anul 2000), prevedea aşasancţiune independentă cum este „ordinul de probaţiune”(probation order), iar pentru definitivarea serviciilor specializatese utiliza în lege expresia „servicii de probaţiune”. În a primajumătate a anului 2006 au intervenit unele schimbări prin caredenumirea ordinului de probaţiune a fost înlocuită cu denumirea„ordinul de reabilitare comunitară” (community rehabilitationorder), iar denumirea serviciilor de probaţiune a rămasneschimbată. În România, în 2005, a fost adoptată Legea privindsistemul naţional de probaţiune, prin care s-a renunţat la expresia„servicii reabilitare şi supraveghere comunitară” în favoareaexpresiei „servicii de probaţiune”. Astfel, şi în Românialegislatorul utilizează pentru activitatea specifică noţiunea deprobaţiune, iar pentru alternativele la privarea de libertate (carese includ în noţiunea doctrinară de probaţiune) utilizează noţiunidistincte (de exemplu, libertatea sub supraveghere etc.).

Este interesant faptul că legislatorul autohton „a urmat”aceeaşi cale. Astfel, Codul penal autohton, de asemenea,utilizează noţiuni distincte pentru liberarea de răspundere penalăşi liberarea de pedeapsa penală. Iar pentru referire la activitateaspecifică, conform Legii cu privire la probaţiune, se recurge lanoţiunea de probaţiune. De asemnea, prin Hotărîrea Guvernuluinr.44 din 12 ianuarie 2007, Direcţia de executare adocumentelor penale nonprivative de libertate a fostreorganizată în Direcţia probaţiune. Deci şi în Republica


Moldova se manifestă această tendinţă modernă.Un alt impediment în elaborarea unei noţiuni de probaţiune

constă în faptul că este greu de închipuit ca două aspectecontrare să fie cuprinse în aceeaşi noţiune. Primul aspect, celde sancţiune penală, plasează probaţiunea în contextul reacţieisociale faţă de încălcarea unor norme statuate penal. Cel de-aldoilea aspect, asistenţa şi consilierea, situează probaţiunea îndomeniul solidarităţii umanitare a societăţii referitoare la membriidelincvenţi. În consecinţă, este firesc ca un astfel de concept săfie greu de definit şi individualizat în aplicarea sa, avînd în vederecontradicţiile dintre pedepsirea şi ajutorarea persoanei.

Deci putem defini probaţiunea ca o măsură deconstrîngere juridico-penală dispusă printr-o hotărâre aunui organ competent care este aplicată anumitorcategorii de infractori, ce constă în executarea unei saumai multor obligaţii stabilite cu sau fără punerea lor subsupravegherea ori asistarea socială a organelor specialabilitate, în scopul reintegrării sociale a infractorului încomunitate şi a prevenirii comiterii de noi infracţiuni.Această definiţie, fiind o sinteză a problemelor sus-menţionate,cuprinde instituţiile de liberare condiţionată înainte de termen,amînarea stabilirii pedepsei.

Analizînd multitudinea definiţiilor, putem evidenţiacaracteristicile probaţiunii, mai bine zis, condiţiile necesare cedetermină valabilitatea probaţiunii: această instituţie se aplicăpersoanei condamnate, adică recunoscute ca vinovată saupersoanei liberate de răspundere penală; impunerea de cătreinstanţa de judecată a unei sau mai multor obligaţii24;supravegherea şi/sau asistarea socială din partea unor organeabilitate în acest sens; executarea obligaţiilor respective în cadrulcomunităţii; limitarea perioadei de timp în care persoana estesupravegheată şi supusă obligaţiilor (acest termen variază de la


şase luni pînă la cinci ani, în dependenţă de sistemul legislativ, înRM acest termen este de la unu pînă la cinci ani); unele condiţiireferitoare la fapta penală şi personalitatea infractorului (deexemplu, pericolul social redus al faptei, lipsa antecedentelorpenale etc.), acestea fiind diferite de la stat la stat; stabilireaobligaţiei de reparare a pagubei cauzate victimei prin săvîrşireainfracţiunii pentru care a fost declarată vinovată (îndeosebi înultimul timp această circumstanţă serveşte ca o modalitatejuridică de apărare a drepturilor victimei); toate limitările şiobligaţiile trebuie stabilite delincventului exclusiv în scopulreintegrării sociale şi prevenirii comiterii infracţiunilor. O condiţiesine qua non este ca implementarea acestei sancţiuni comunitaresă aibă o bază largă, stabilită pe existenţa unei organizaţii,instituţii, ale cărei metode de lucru, declaraţii de misiune, scopurişi atitudini sînt în strînsă legătură cu conceptele necesare întrurealizarea cu succes a probaţiunii25.

Credem că în calitate de condiţie necesară ar trebui săfie şi acordul infractorului de a fi supus probaţiunii, părerereflectată şi în literatura juridică26. În acest sens, atare sancţiunidiferă esenţial de pedepsele tradiţionale, deoarece necesităcooperarea infractorului. Paradoxal, dar pot fi întîlnite cazuricînd infractorul va prefera să fie supus privării de libertate,arestului la domiciliu, amenzii şi nicidecum să execute obligaţiilestabilite în cadrul probaţiunii sau, din alte motive, să executeaceastă pedeapsă. În consecinţă, întocmind raporturilepresentenţiale, acordul persoanei este o condiţie fără de careofiţerii de probaţiune nu ar putea stabili aviz favorabil aplicăriimăsurii date, deoarece dacă persoana nu va dori să executeobligaţiile în cadrul comunităţii, adică nu va dori „să-şi reparegreşeala în societate”, atunci nicidecum nu va putea fi atins scopulprobaţiunii - reintegrarea socială, căci de dorinţa persoaneidepinde dacă aceasta va stabili contactul cu comunitatea sau


nu, ea neputînd fi impusă să se reintegreze într-un mediu socialanumit27. Din aceste considerente, deşi în multe ţări nu sîntprevederi legislative referitoare la această problemă, practicaconsideră consimţămîntul infractorului drept condiţie sine quanon. Fără acordul inculpatului este imposibilă regenerarealegăturilor dintre infractor şi comunitate (societate). Aceastăregenerare presupune28: reabilitarea legăturilor cu familia;susţinerea întru obţinerea unui loc de muncă şi finalizareaproiectului de educaţie; dezvoltarea la infractor a ideii de utilitateîn viaţa socială. Ţinem să menţionăm că legislaţia RM prevedeacordul persoanei, dar doar în cazul liberării de răspunderepenală, conform al.6/1 art.285 al Codului de preocedură penală,şi în cazul probaţiunii penitenciare, conform al.1 art.3 al LegiiRM cu privire la probaţiune.

Probaţiunea presupune că infractorul trebuie să seschimbe, dar mai recunoaşte şi faptul că anumiţi factori dininteriorul comunităţii - care încurajează comportamentul criminal- trebuie schimbaţi simultan29. În timp ce modelul reabilitării estecentrat pe imperfecţiunile psihologice şi sociale ale criminalului,modelul probaţiunii (adică modelul reintegrării) subliniazăinfluienţa la fel de mare pe care o au condiţiile sociale dincomunitate asupra conduitei infractorului. Totodată menţionămcă sancţiunea de probaţiune are un loc predefinit în sistemulsancţionării penale. Această măsură se aplică prioritar pentrusăvîrşirea infracţiunilor uşoare şi nu prea grave, iar în cazul liberăriicondiţionate înainte de termen şi infracţiunilor grave şi deosebitde grave. În cadrul prezentului studiu a fost stabilit că înRepublica Moldova această modalitate de sancţionare esteaplicată, în mod prioritar, pentru sustrageri, în special furtul şijaful. De asemenea, prin modalitatea dată se sancţionează, înunele cazuri, infracţiunile nu prea grave legate de traficul dedroguri şi infracţiunile de corupţie, portul ilegal de arme,


huliganismul şi infracţiunea de încălcare a regulilor circulaţieirutiere (al.1 art.264 Cod penal al RM).

Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiuniide probaţiune presupune realizarea următoarelor activităţi:supraveghere, asistenţă şi consiliere. Desigur că aceste activităţi,fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţaprobaţiunii. Totuşi, în dependenţă de mai mulţi factori, în diferiteţări, se pune accent sau pe supraveghere, sau pe asistenţă şiconsiliere.

Supravegherea constă în monitorizarea procesului deexecutare de către persoana supusă probaţiunii a obligaţiilorstabilite. Deci instanţa de judecată stabileşte unele obligaţii ceurmează a fi executate de către infractor, iar controlul acesteiexecutări de către ofiţerul de probaţiune constituie activitate desupraveghere. Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactuldirect cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atîtprin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiunesau în locuri stabilite, cît şi prin efectuarea de controale inopinatela domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediilefrecventate anterior de către infractor, în care prezenţa acestuiaa fost interzisă prin condiţiile stabilite de instanţă. Activitatea desupraveghere se poate realiza şi printr-o strînsă colaborare cuorganele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cu voluntari[66, p.14].

Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter deosebitde complex, ea presupunînd evaluarea, ca proces de apreciereformală şi analiză primară a problemelor şi nevoilor delicventului,precum şi a riscului pe care-l reprezintă pentru societate, urmatăapoi de diagnosticare, pe baza căreia sînt apoi stabilite strategiilede acţiune şi formele concrete de acţiune [66, p.17].

Activităţile de asistenţă constau în acordarea unui ajutor


infractorilor supuşi la probaţiune pentru a facilita reintegrareasocială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Deseori,persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau destudii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul deprobaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta persoana săgăsească un loc de muncă, un cămin pentru trai etc. De asemenea,infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică.Activităţile de asistenţă nu includ, de regulă, acordarea sprijinuluifinanciar prin intermediul ofiţerului de probaţiune.

Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiuniide probaţiune presupune realizarea următoarelor activităţi:supraveghere, asistenţă şi consiliere. Desigur că aceste activităţi,fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţaprobaţiunii. Totuşi, în dependenţă de mai mulţi factori, în diferiteţări, se pune accent sau pe supraveghere, sau pe asistenţă şiconsiliere.

Supravegherea constă în monitorizarea procesului deexecutare de către persoana supusă probaţiunii a obligaţiilorstabilite. Deci instanţa de judecată stabileşte unele obligaţii ceurmează a fi executate de către infractor, iar controlul acesteiexecutări de către ofiţerul de probaţiune constituie activitate desupraveghere. Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactuldirect cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atîtprin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiunesau în locuri stabilite, cît şi prin efectuarea de controale inopinatela domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediilefrecventate anterior de către infractor, în care prezenţa acestuiaa fost interzisă prin condiţiile stabilite de instanţă. Activitatea desupraveghere se poate realiza şi printr-o strînsă colaborare cuorganele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cuvoluntari30.


Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracterdeosebit de complex, ea presupunînd evaluarea, ca proces deapreciere formală şi analiză primară a problemelor şi nevoilordelicventului, precum şi a riscului pe care-l reprezintă pentrusocietate, urmată apoi de diagnosticare, pe baza căreia sînt apoistabilite strategiile de acţiune şi formele concrete de acţiune31.

Activităţile de asistenţă constau în acordarea unui ajutorinfractorilor supuşi la probaţiune pentru a facilita reintegrareasocială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Deseori,persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau destudii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul deprobaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta persoana săgăsească un loc de muncă, un cămin pentru trai etc. De asemenea,infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică.Activităţile de asistenţă nu includ, de regulă, acordarea sprijinuluifinanciar prin intermediul ofiţerului de probaţiune.

Privită în contextul integrării europene, introducereaelementelor de probaţiune constituie un pas în armonizarealegislaţiei autohtone cu principiile justiţiei penale consacrate peplan european şi mondial. Legislaţia penală existentă în multestate europene reglementează instituţia probaţiunii, instituţie cuvechi tradiţii în dreptul anglo-saxon şi adoptată în dreptulcontinental în special după cel de-al doilea război mondial32.

Din perspectiva dreptului intern, elementele de probaţiunetind să dea un răspuns reacţiilor, prezente în multe sisteme penale,împotriva sistemului prisonocentric şi să promoveze o nouăorientare în sistemul sancţiunilor penale, în sensul că autorulinfracţiunii participă la realizarea reintegrării sale în comunitate,aceeaşi comunitate ale cărei valori le-a periclitat sau vătămatprin săvârşirea infracţiunii şi ale cărei valori urmează să leasimileze. În acest context, apare problema argumentăriinecesităţii acestei măsuri penale şi, de asemenea, priorităţilor ei


faţă de alte sancţiuni penale.Este evident că argumentele pentru introducerea

probaţiunii în sistemul juridic autohton nu pot fi altele decît celeexistente în statele cu o bogată experienţă în domeniul probaţiunii(diferenţa constă doar în acordarea priorităţii unui argument faţăde celelalte).

Un prim argument este cel rezultat din experienţa stateloravansate în domeniul sancţionării care a demonstrat căîncarcerarea nu reprezintă, aşa cum iniţial s-a crezut, o soluţieeficientă pentru protejarea membrilor comunităţii şi, în special,pentru resocializarea infractorilor33. Promovarea şireglementarea juridică a sancţiunilor neprivative de libertate estestrîns legată de reacţiile, existente în multe sisteme penale,împotriva sistemului prisonocentric, a încarcerării şi efectelorsale. Astfel, unii autori34 identifică cel puţin şase efecte colateraleale încarcerării: 1) reducerea şanselor celui care a ispăşit opedeapsă privativă de libertate să-şi găsească un loc de muncă;2) producerea efectelor pe termen lung asupra sănătăţii fizice şimintale a celui încarcerat; 3) posibilitatea izolării şi marginalizăriifamiliei deţinutului; 4) închisoarea este criminogenă; 5) pericolulca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” încomunitate; 6) reacţia la mediul penitenciar determină, deseori,stări şi tendinţe autolitice.

Deşi argumentele în favoarea alternativelor rămîn aceleaşi,totuşi în prezent se schimbă accentul pus pe acestea: dacăanterior se foloseau, cu preponderenţă, argumente penologice,acum necesitatea alternativelor se argumentează, mai mult, prinprisma supraaglomerării închisorilor. Actualmente urmărim şi oschimbare a abordării acestei probleme. În trecut, era tendinţade a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt, înacest sens, probaţiunea tradiţională era privită ca variantă optimăşi era utilizată doar pentru înlocuirea încarcerării pe termen scurt.


În prezent, conştientizînd faptul că metodele tradiţionale desancţionare nu mai sînt efeciente, se tinde spre elaborarea unornoi modalităţi care nu numai ar permite evitarea încarcerăriipersoanei, dar care ar rezolva concomitent şi unele sarcini desine stătătoare. În general, putem constata că argumentele înfavoarea probaţiunii sînt, „în esenţă, o oglindire a argumentelorcontra încarcerării”35 persoanei. Reieşind din aceste considerentemenţionăm următoarele argumente în favoarea acestei instituţii:se consideră mult mai adecvată pentru unele tipuri de infracţiuneşi pentru unele persoane care au săvîrşit fapte social periculoase;din cauză că se evită încarcerarea, probaţiunea faciliteazăreintegrarea în societate şi reabilitarea socială şi din aceste motiveeste o măsură mult mai umană; în general, este mai puţincostisitoare ca pedepsele privative de libertate; obţinîndu-semicşorarea populaţiei carcerale, se stopează procesul desuprapopulare a închisorilor şi administraţia instituţiei date poateacorda tratamentul necesar şi adecvat celor rămaşi înînchisoare.36

În argumentarea necesităţii instituţiei probaţiunii aducemstudiul realizat sub egida Naţiunilor Unite de către InstitutulInterregional pentru Cercetarea şi Prevenirea Crimelor, în caresînt propuse următoarele argumente în favoarea probaţiunii şi amăsurilor comunitare:

a) măsurile comunitare sînt mult mai potrivite pentruanumite tipuri de infracţiuni şi infractori. În cazul dat putemmenţiona infracţiunile din imprudenţă, când persoana n-a avutscopul de a acţiona ilegal şi nu avea orientarea antisocială acomportamentului său.

b) deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea,măsurile date sînt centrate pe reintegrare în comunitate şireabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane şi maipotrivite. Prin intermediul probaţiunii se va putea evita


încarcerarea persoanelor care au comis infracţiuni dinimprudenţă (sus-menţionate) şi a infractorilor ocazionali (desigurîn cazul comiterii unor infracţiuni uşoare, mai puţin grave), acestepersoane se caracterizează şi prin unele trăsături negative carenu se referă atât la personalitatea lor, cît la manifestările acesteipersoane în situaţii concrete: lipsă de prudenţă, nepăsare,superficialitate etc. În asemenea situaţii, aceste persoane nu-şivor ispăşi pedeapsa în penitenciare, dezvoltându-şi sau întărindu-şi orientările antisociale, pe care în viitor să le realizeze insocietate.

c) sînt, în general, mai puţin costisitoare decât sancţiunileprivative de libertate (un argument foarte important şi pentrusituaţia în care se află Republica Moldova).

După cum putem observa, argumentele sus-menţionatecoincid, în special, referitor la costurile pe care le implicăsancţiunea de probaţiune. În acest sens putem argumenta prin„încrederea că închisoarea ca pedeapsă „normală” are un evidentpreţ umanitar, etic şi social”37. De asemenea, există şi unelecifre concrete, de exemplu, conform unor cercetări efectuatede Serviciul corecţional canadian, s-a constatat că costulsupravegherii unei persoane în cadrul probaţiunii timp de un aneste de aproximativ 10.900 dolari americani, iar deţinerea înînchisoare timp de un an a unei persoane condiţioneză cheltuielistatului de circa 52.000 dolari americani38. În România, „pentruun deţinut, cheltuielile cu închisoarea depăşesc de două orisalariul mediu pe economie şi este de cel puţin douăzeci de orimai scump decît supravegherea în comunitate de către un ofiţerde probaţiune”39.

Deci pe baza acestor date putem concluziona căprobaţiunea necesită de circa cinci ori mai putine cheltuieli statuluicomparativ cu sancţiunea închisorii. Cercetătorii americani susţincă probaţiunea devine mai rentabilă mai tîrziu, iar beneficiile „se


adună” prioritar în timpul urmării tratamentului social40.Un set de argumente ar fi cel rezultat din fenomenul de

supraaglomerare a instituţiilor penitenciare. Prin descreştereanumărului de condamnaţi din închisori se evită supraaglomerarea,facilitîndu-se administrarea acestora, precum şi tratamentulcorecţional aplicat adecvat celor care rămîn în detenţie. Esteeficient a micşora numărul deţinuţilor, creşterea căruia, spreregret, e continuă. O muncă corecţională şi educativă este şimai eficientă cu un număr mai mic de condamnaţi la închisoare.

Creşterea criminalităţii a generat efecte de aceeaşi naturăşi în ceea ce priveşte populaţia încarcerată. Cu alte cuvinte,intensificarea combaterii infracţionalităţii a implicat creştereasentinţelor cu închisoare. În acelaşi timp, capacitateapenitenciarelor practic n-a suferit schimbări. Deci în acest răstimps-a produs un decalaj mare între capacitatea legală apenitenciarelor şi numărul real de deţinuţi, creîndu-se astfel unindice de suprapopulare.

Soluţia aparent firească şi cea mai simplă pentrurezolvarea supraaglomerării ar reprezenta-o construirea de noipenitenciare (şi, nicidecum, introducerea instituţiei deprobaţiune), însă această soluţie necesită sume uriaşe pentruconstrucţie şi întreţinere, la care se vor adăuga şi sumele necesarepentru întreţinerea infractorilor. Pe de altă parte, datorităsurplusului de deţinuţi existent în celelalte penitenciare,construirea de noi penitenciare ar duce la completarea lorimediată, astfel pomenindu-se în situaţia, în cel mai bun caz, căîn toate închisorile numărul deţinuţilor va coincide cu capacitatealegală. Dar această situaţie nu va dura mult timp, deoarececondamnaţii vor veni încontinuu.

Instituţia probaţiunii a fost acceptată de multe state atîtpentru soluţionarea problemei suprapopulării cît şi pentrurealizarea unor alte sarcini. Despre faptul acceptării instituţiei


probaţiunii ne vorbesc şi datele statistice. Astfel, conform unuiinventar al Naţiunilor Unite41, care cuprinde perioada anilor1990-1994, se relevă următoarea situaţie statistică: în anul 1994,în Republica Moldova, au fost traşi la răspundere penală cususpendarea condiţionată a pedepsei 435 de persoane, ceeace constituie 10 persoane plasate sub probaţiune la 100.000locuitori, faţă de 117.12 persoane în Scoţia sau 79,14 persoaneîn Olanda.

În concluzie, putem afirma că implementarea sancţiuniide probaţiune atît în calitate de pedeapsă penală, cît şi în calitatede alternativă reprezintă multiple avantaje pentru RepublicaMoldova. Executarea pedepsei sub forma privaţiunii de libertatecu respectarea tuturor standardelor naţionale şi internaţionaleeste mult mai costisitoare comparativ cu probaţiunea.Probaţiunea este mult mai potrivită pentru anumite tipuri deinfracţiuni şi infractori. Iar datorită faptului că evită privarea delibertate şi încarcerarea, probaţiunea este centrată pereintegrarea în comunitate şi reabilitare, fiind din aceste motivemult mai umană. Totodată, prin descreşterea numărului decondamnaţi din închisori se evită supraaglomerarea, facilitîndu-se administrarea acestora, precum şi tratamentul corecţionalaplicat celor care rămîn în detenţie. Aplicarea acestei instituţiiva conduce la evitarea efectelor colaterale ale încarcerării (deexemplu, reducerea şanselor celor care au ispăşit privarea delibertate să-şi găsească un loc de muncă, afectarea sănătăţiifizice şi mentale, izolarea şi marginalizarea familiei lor, pericolulca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” încomunitate etc.).


§2. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii în legislaţiile altor state

În acest paragraf vom încerca să prezentăm succint atîtactuala organizare şi funcţionare a serviciilor de probaţiune, cîtşi aplicarea sancţiunii de probaţiune în unele state care au dejao experienţă mai mică sau mai mare în acest domeniu. Dupătradiţia în acest domeniu, ţările pot fi clasificate, convenţional,în trei grupe: prima grupă este formată din ţările care sîntconsiderate patria probaţiunii, adică Statele Unite ale Americiişi Anglia; din grupa a doua fac parte ţările care au deja oexperienţă bogată în domeniul probaţiunii, cum ar fi Olanda,Franţa, Danemarca, iar grupa a treia include ţările în care instituţiaprobaţiunii a fost implementată recent în cadrul unor proiecte,de exemplu România.

Anglia. Datorită particularităţilor sistemului de dreptanglo-saxon, instituţia probaţiunii este reglementată de omultitudine de acte normative. Printre cele mai importante putemenumera următoarele: Legea serviciului de probaţiune (ProbationService Act), Legea împuternicirilor instanţelor penale (Powersof Criminal Courts (Sentencing) Act), Legea justiţiei criminale(Criminal Justice Act), Legea justiţiei juvenile şi depoziţiilor încazurile penale (Youth Justice and Criminal Evidence Act1999)42. De asemenea, într-o serie de alte acte normative seconţine sancţionarea cu probaţiune, dar fără a reglementa detaliataceastă măsură penală.

Totodată, menţionăm că în legislaţia Angliei termenul deprobaţiune este utilizat ca sancţiune independentă, iar aşa instituţiica liberarea condiţionată de executarea pedepsei, tratamentul,supravegherea persoanei sau aflarea la domiciliu sînt utilizate,de asemenea, ca sancţiuni/măsuri independente şi distincte de


probaţiune43 sau ca obligaţii în cadrul sancţiunii de probaţiune44.În art.33 al Legii împuternicirilor instanţelor penale sînt enumeratesancţiunile care, singure sau în combinare cu altele, fac partedin definiţia probaţiunii (dată în paragraful 1 al prezentei lucrări).De exemplu, ordinul de tratament contra drogurilor (drugtreatment and testing order) este o obligaţie a persoanei supuseprobaţiunii, de asemenea, ordinul de supraveghere (supervisionorder) este o parte a probaţiunii45. În acelaşi timp, în legea sus-menţionată este stipulat şi ordinul (sancţiunea) combinat(ă), adicăpoate fi aplicată supravegherea şi munca în folosul comunităţii.De asemenea, aplicînd una din sancţiunile din art.33 al legii încauză, instanţa este în drept să stabilească una sau mai multeobligaţii stipulate în anexa nr. 3 a aceleiaşi legi. În această anexăeste stipulată posibilitatea stabilirii unor obligaţii ce nu ţin demodalitatea de probaţiune respectivă, de exemplu, stabilindun ordin de tratament antidrog, pot fi impuse şi unele obligaţiice ţin de arestul la domiciliu (curfew order). Astfel, legiuitorulenglez a acordat o libertate instanţelor de judecată, ceea ce adus la aplicarea unor sancţiuni comunitare cu multiple obligaţiişi în aşa mod utilizînd instituţia probaţiunii în forma sa clasică.

Conform art. 41 al Legii împuternicirilor instanţelor penale,instanţa de judecată poate plasa persoana de 16 ani şi mai multsub supraveghere pe un termen de la şase luni pînă la trei ani,dacă această supraveghere va asigura reabilitarea persoanei şiva proteja societatea de daune din partea infractorului sau vapreveni săvîrşirea de noi crime de persoana respectivă46.Menţionăm că doar în cazul acestei măsuri penale legiuitorulenglez utiliza noţiunea de probaţiune.

În cazul stabilirii sentinţei de probaţiune, instanţa trebuiesă explice infractorului, într-un limbaj accesibil: efectele aplicăriişi conţinutul acestei sentinţe; consecinţele care vor surveni dacăpersoana nu va îndeplini toate obligaţiile stabilite în sentinţă47.


Conform art. 42 al Legii împuternicirilor instanţelor penale,instanţa, ţinînd cont de circumstanţele cauzei, poate stabili oriceobligaţiune care este considerată necesară pentru reabilitareapersoanei, protejarea comunităţii şi prevenirea recidiveipersoanei vinovate. Totodată, în al.2 al aceluiaşi articol semenţionează că, „fără a aduce prejudiciu unităţii acestui al.1,obligaţiile suplimentare, care pot fi incluse în sentinţa deprobaţiune trebuie să fie dintre cele enumerate în anexa 2”48.Aceste cerinţe sînt clasificate pe următoarele compartimente:a) cerinţe ce ţin de domiciliul persoanei; b) activităţile persoanei;c) obligaţiuni în cazul frecventării centrelor de probaţiune; d)obligaţiuni suplimentare pentru infracţiunile sexuale; e) cerinţeadăugătoare referitor la cei ce urmează un tratament psihiatric/psihologic; f) obligaţii ce ţin de tratamentul antidrog şi/sauantialcool.

Interesant este faptul că, în cadrul „ordinului de reabilitarecomunitară” poate fi stabilită cerinţa de compensare aprejudiciului cauzat49. Totodată, compensarea respectivă poatefi dispusă printr-un ordin (sancţiune) distinct(ă) de compensare.De asemenea, este demn de remarcat faptul că în cadrul„ordinului de reabilitare comunitară” (community rehabilitationorder), instanţa, dacă consideră că aceasta poate servi scopuluicorijării persoanei, poate permite oricărei persoane, care doreşte,să asigure comportamentul bun al infractorului să se implice înreabilitarea infractorului50. Deci, putem observa că în Anglia sîntcreate premisele participării comunităţii sau ai unor membri acomunităţii la aplicarea sancţiunii de probaţiune, ceea ce esteimportant pentru astfel de sancţiuni şi poate spori considerabileficacitatea acestei măsuri penale.

O modalitate a probaţiunii este „ordinul de tratament”.Ordinul de tratament antinarcotic este o sancţiune dispusă deinstanţa de judecată unei persoane care a împlinit vîrsta de 16


ani şi care are efect o perioadă determinată de timp, însă nu maipuţin de şase luni şi nu mai mult de trei ani şi include uneleobligaţii51. Conform art. art. 53, 54, aceste obligaţii sînturmătoarele: 1) infractorul trebuie să urmeze tratamentul, careare ca scop reducerea sau eliminarea dependenţei saupredispoziţiei spre abuzul de droguri; 2) să acceptesupravegherea unei persoane care va realiza nemijlocit sau vacoordona tratamentul („the treatment provider”); 3) să se supunăperiodic examenului medical, care se efectuează pentru a severifica prezenţa drogurilor în organism; 4) să comunicerezultatele examenului medical persoanei care-l supraveghează;5) să fie subiectul oricăror alte obligaţii ce sînt prevăzute în anexanr.3 a Legii atribuţiilor instanţelor penale52.

Este interesant faptul că curtea nu poate stabili aceastăsancţiune pînă nu vor fi probe că au fost clarificate toateproblemele ce ţin de tratament (de exemplu: durata tratamentului,medicul care va realiza tratamentul, cine va suporta cheltuielileetc.)53. De asemenea, este salutabil faptul că „ordinele detratament” trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii periodice aacestuia nu mai rar decît o dată pe lună. Această prevedere aredrept scop de a încuraja comportamentul adecvat al infractorului,deoarece bazîndu-se pe raportul ofiţerului de probaţiune(persoanei care-l supraveghează), instanţa este în drept sămicşoreze termenul de tratament.

Dorim să menţionăm faptul că legiuitorul englez a prevăzutposibilitatea înlocuirii unor sancţiuni nonprivative de libertate (estevorba de plata amenzii) pe una din modalităţile probaţiunii54.Datorită acestei prevederi, în cazul încălcării cerinţelor uneisancţiuni, instanţa va putea stabili altă pedeapsă comunitară saupoate stabili mai multe obligaţii în cadrul executării aceleiaşisancţiuni. De asemenea, prin această prevedere se poate evitaschema: încălcare a obligaţiilor ’! stabilirea pedepsei


privative de libertate, această situaţie există în multe ţări,inclusiv şi în Republica Moldova.

Totodată menţionăm că se acordă atenţie deosebităprobaţiunii ce poate fi aplicată minorilor55. Sistemul sancţionatorpentru minori este mai diversificat şi mult mai lejer. Despreaceasta ne poate mărturisi existenţa instanţelor de judecată(Young Offenders Panels) ce se ocupă în exclusivitate de cazurileminorilor.

Trebuie de menţionat rolul Secretarului de Stat (Secretaryof State) în procesul emiterii „ordinului de probaţiune”. Astfel,conform art.45 al legii sus-menţionate, Secretarul de Stat poateaduce amendamente referitor la termenul maxim sau minim alprobaţiunii. De asemenea, Secretarul de Stat este în drept săopereze careva schimbări ce sînt considerate necesare ca urmarea schimbării termenilor probaţiunii. Observăm că, deşi limitate,Secretarul de Stat posedă unele împuterniciri judecătoreşti îndomeniul probaţiunii.

Pentru a descrie sistemul de probaţiune din Anglia şi ŢaraGalilor trebuie să remarcăm că, de fapt, sînt 54 de servicii deprobaţiune diferite în Anglia şi Ţara Galilor şi unul în Irlanda deNord. Fiecare dintre cele 55 de servicii de probaţiune estecoordonat de o comisie sau comitet propriu pentru fiecareserviciu, de aceea una dintre consecinţele posibile este că,frecvent, modalităţile de lucru sînt diferite56.

Fiecare serviciu de probaţiune, la nivel teritorial, se aflăîn responsabilitatea unui Comitet de Probaţiune (ProbationComittee), care este alcătuit din magistraţi şi cel puţin unjudecător de la Tribunalul Regal (Crown Court), de asemenea,sînt incluşi în acest comitet şi membri marcanţi ai comunităţiilocale, specialişti în domeniul muncii sociale57.

În fruntea fiecărui serviciu local de probaţiune se află unşef de serviciu - chairman - care este ajutat de un adjunct -


chief officer - şi nu mai mult de cinci ofiţeri de probaţiune. Înacelaşi timp, menţionăm că, în afara personalului angajat, maiactivează şi personalul voluntar, care înfăptuieşte o serie deactivităţi strict limitate58.

Printre atribuţiile de bază a serviciilor de probaţiune potfi enumerate următoarele: întocmirea rapoartelor de evaluare ariscului de recidivare şi/sau a anchetelor sociale pentru instanţelede judecată sau alte organe competente de înfăptuire a justiţiei;supravegherea infractorilor cărora li s-a stabilit sancţiuneaprobaţiunii; supravegherea persoanelor liberate condiţionat deexecutarea pedepsei penale; asigurarea asistenţei sociale încadrul instituţiilor de privaţiune a libertăţii, cum ar fi penitenciarele,locurile de deţinere sub arest etc.; realizarea executării sancţiuniide muncă în folosul comunităţii (serviciul comunitar); consiliereafamiliilor persoanelor aflate sub supraveghere sau care sînt înstare de deţinere în penitenciare; administrarea propriilor casede reintegrare socială şi oferirea de consultanţă şi programespeciale pentru organizaţiile care au în administraţie asemeneaaşezăminte.

Enumerarea de mai sus nu are un caracter exhaustiv, listaatribuţiilor fiind mult mai largă. Este interesant faptul că, conformart. 24 al Legii serviciilor de probaţiune59, Secretarul de Stateste în drept să extindă atribuţiile serviciilor de probaţiune.

Astfel, lucrătorii de probaţiune sînt implicaţi în diverseprograme ale comunităţii locale, oferind, de exemplu, asistenţă,consiliere şi terapie de grup pentru victimele criminalităţii, precumşi organizarea şi desfăşurarea de activităţi speciale pentruprevenirea delincvenţei în şcoli, cartiere etc. Totodată,menţionăm că Serviciul de Probaţiune se află într-o permanentăschimbare şi adaptare la evoluţia societăţii, precum şi la sistemulpenal din care face parte integrantă.

SUA. Datorită formei sale de stat, instituţia probaţiunii


este reglementată aparte de legile fiecărui stat, dar totuşireglementările nu diferă principial unele de altele şi pot fievidenţiate unele reglementări comune. Aşadar, doar instanţade judecată poate determina termenii şi condiţiile probaţiuniisau supravegherii liberării condiţionate, poate schimba saumodifica condiţiile în orice perioadă a executării probaţiunii sausupravegherii şi poate include următoarele sau oricare altele: a)să nu comită infracţiuni stipulate în legile oricărui stat al SUAsau în legile federale; b) să evite deprinderile vicioase şipericuloase; c) să evite persoanele sau locurile cu caracterdiscreditar şi periculos; d) să ţină legătura cu ofiţerul deprobaţiune; e) să permită ofiţerului de probaţiune să-l viziteze ladomiciliu sau în orice alt loc; f) să muncească conştiincios la unserviciu potrivit (în măsura posibilităţilor); g) să nu părăseascăun teritoriu stabilit de instanţă; h) să plătească amenda în unasau cîteva rate (dacă amenda a fost stabilită de instanţă); i) săasigure persoanele care se află la întreţinerea lui; j) să se supunătestelor medicale, efectuate în scopul depistării consumului unorsubstanţe al căror uz este interzis persoanei respective60 etc.

Este binevenit faptul că probaţiunea poate fi aplicatătuturor infracţiunilor (cu unele excepţii), asemenea prevederenu face decît să încurajeze aplicarea acestei măsuri penale61.Deci probaţiunea nu poate fi stabilită: a) pentru infracţiunile grave(felony) de clasa A şi B (adică infracţiuni grave pentru care seprevede pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi, respectiv, pe untermen de la 10 ani); b) în cazurile cînd stabilirea acesteia esteexpres interzisă de lege; c) în cazurile cînd pentru o altă infracţiunei s-a stabilit o pedeapsă privativă de libertate. Sancţiunea probaţiuniipoate fi stabilită pe un termen de la un an pînă la 5 ani.

Legislaţiile unor state ale SUA permit ofiţerilor deprobaţiune să stabilească vinovatului unele obligaţii, violareacărora poate implica revocarea probaţiunii şi stabilirea unei


pedepse mai drastice. Printre aceste obligaţii pot fi enumerateurmătoarele: a) participarea regulată la diferite grupuri deautoajutorare (adică grupurile de alcoolici, narcomani etc.); b)primirea unei permisiuni în scris de la ofiţerul de probaţiune pentruprocurarea şi/sau conducerea autovehiculului; c) participarea şiîndeplinirea satisfăcătoare a unor programe, treninguri care sîntnecesare realizării programului de probaţiune; d) nepărăsireaţării fără acordul ofiţerului de probaţiune; e) abstinenţa totalăde la consumul de alcool62 etc.

Este intersant faptul că noţiunea de probaţiune esteutilizată doar în sensul unei sancţiuni independente sau alternative,iar pentru liberarea condiţionată înainte de termen (carereprezintă un mijloc de individualizare a executării pedepseipenale) este utilizată noţiunea de „parole”, cu toate acestea,modalităţile şi conţinutul supravegherii în ambele cazuri sînt,practic, aceleaşi.

Bazele juridice ale serviciilor de probaţiune în S.U.A. aufost stabilite de către Congresul acestei ţări. Prin Legea federalăa probaţiunii (Federal Probation Act) din 1925 a fost stabilitsistemul de probaţiune pe lîngă instanţele de judecată, tot prinacest act s-a consfinţit dreptul instanţelor de a numi ofiţeri deprobaţiune şi a stabili pedeapsa cu probaţiune. În 1940, OficiulAdministrativ al judecătoriilor S.U.A. (Administrative Office ofthe U.S. Courts) devenise responsabil pentru sistemul deprobaţiune63. Serviciile de asistenţă prejudiciară au devenitstructuri independente de serviciile de probaţiune mult mai tîrziu,avînd drept scop prevenirea săvîrşirii infracţiunilor comise depersoanele eliberate în comunitate ce se aflau în aşteptareaanchetei judecătoreşti şi reducerea la maxim a numărului dearestări preventive. În 1982, prin Legea Serviciilor de AsistenţăPrejudiciară (Pretrial Service Act) s-a obţinut implementareaacestui serviciu pe întreg teritoriul Statelor Unite.


Sancţiunea de probaţiune este realizată de către organespecializate de stat şi anume de Sistemul Serviciilor deProbaţiune şi Asistenţă Prejudiciară a Statelor Unite (U.S.Probation and Pretrial Services System). Acest sistem este oparte componentă a sistemului justiţiei federale64. Deci, dupăcum putem observa, întreaga activitate de probaţiune estedivizată în două părţi: a) pînă la începerea procedurii în faţainstanţei de judecată şi b) după începerea procedurii, adică încadrul anchetei judiciare şi după adoptarea deciziei asupracazului.

Scopul principal al serviciilor respective constă îninvestigarea şi controlul inculpaţilor şi infractorilor. Principaleleatribuţii sînt: investigarea, întocmirea rapoartelor şi controlulexecutării sentinţelor de probaţiune65.

Ofiţerii de probaţiune investighează pentru instanţăinculpaţii şi infractorii prin adunarea şi verificarea informaţiei.Serviciile de asistenţă prejudiciară conlucrează cu persoanelecare sînt învinuite de comiterea crimelor federale şi sînt înaşteptarea începerii procedurii în faţa instanţei de judecată.Serviciile de probaţiune se preocupă de cei care au fostrecunoscuţi vinovaţi de comiterea unei infracţiuni şi sînt înaşteptarea emiterii sentinţei, precum şi de cei care sînt supuşisupravegherii după liberarea condiţionată înainte de termen.

Ofiţerii de probaţiune pregătesc şi rapoarte pe care poatesă se bazeze instanţa de judecată la emiterea sentinţei. Acesterapoarte pot fi de două tipuri: a) raport de asistenţă prejudiciară,care ajută judecătorului să decidă a-l elibera sau nu de procesulde judecată şi b) raportul presentenţial, care ajută magistratuluisă stabilească sancţiunea potrivită şi în conformitate cu principiilefederale de emitere a sentinţei, şi cu legea federală aplicabilă.De asemenea, funcţionarii întocmesc şi alte rapoarte necesarecurţii penale, inclusiv rapoarte în care se propune corijarea


(reeducarea) condamnatului prin intermediul supravegherii şiacordul acestuia referitor la condiţiile eliberării.

Funcţionarii serviciilor de probaţiune şi asistenţăprejudiciară dispun de o varietate de strategii ce au drept scopmaximalizarea succesului persoanei în timpul supravegherii66.Aceste strategii includ diferite tehnici de control şi de corijare acomportamentului individului supus supravegherii.

Conform atribuţiei de control a riscului sau conformsentinţei de judecată, consilierul de probaţiune poate săstabilească unele servicii care i-ar ajuta infractorului să devinăun om respectuos faţă de lege67. Aceste obligaţii pot fiurmătoarele: tratamentul contra abuzului de droguri sautratamentul psihiatric, asistenţă în recalificare profesională saula încadrarea în cîmpul muncii. Majoritatea acestor servicii sîntacordate în baza contractelor încheiate între instanţelejudecătoreşti şi conducerea serviciilor, de asemenea, sînt utilizateresursele altor servicii sociale acordate de organele de stat.

FRANŢA. Această ţară are deja o experienţă îndomeniul probaţiunii. Sistemul francez de probaţiune a fostlegiferat în anul 1957. Prin legea respectivă a fost instituită măsurasuspendării sentinţei cu supunere la probă. De asemenea, prinacelaşi act normativ au fost înfiinţate Comitetele de Probaţiuneşi Asistenţă pentru Eliberaţi.

Referitor la instituţia probaţiunii, legislaţia franceză estefoarte asemănătoare cu cea naţională. Menţionăm că, în acestsens, Codul penal francez utilizează noţiuni ca „sursis simple” ţi„sursis avec mise ŕ l’epreuve” sau „sursis probatoires”68, eleputînd fi traduse ca „liberarea simplă de pedeapsă” şi, respectiv,„liberarea de pedeapsă cu punere la încercare”, iar în surselestrăine de literatură juridică, termenul „probation” este tradusca „mise a l’epreuve”69. Conform Codului penal francez,liberarea simplă de la excutarea pedepsei constă în neexecutarea


pedepsei privative de libertate, dacă în perioada termenului deîncercare persoana nu va mai comite altă infracţiune70. Acesttip de executare nu implică nici o obligaţie, decît cea de a nucomite o nouă infracţiune, obligaţie valabilă pentru toatepersoanele, nu numai pentru infractori. Dar şi în acest caz sîntimplicate serviciile de probaţiune şi regulile de aplicare a acesteia(de exemplu, pregătirea raportului presentenţial, estimareariscului de recidivă etc). Situaţia este puţin diferită în cazul liberăriicu punere la încercare, fapt ce presupune suspendarea executăriipedepsei pe o perioadă de timp în care persoana va trebui săexecute unele obligaţii stabilite de instanţa de judecată71.Instituţiile sus-menţionate sînt cuprinse de noţiunea deprobaţiune, dar legislatorul francez a preferat să utilizeze noţiuniproprii.

Pe lîngă cele menţionate, putem constata că Codul penalfrancez din 1992 conţine o diversitate mare a măsurilor penalecu caracter neprivativ şi care conţin elemente de probaţiune72.Astfel, conform art. 132-58 Cod penal francez, instanţa este îndrept să libereze persoana de executarea pedepsei sau să amînestabilirea pedepsei.

Amînarea stabilirii pedepsei este o instituţie străinălegislaţiei penale autohtone. Ea presupune faptul că instanţa dejudecată se pronunţă doar referitor la vinovăţia persoanei, adicăstabileşte dacă persoana este vinovată. În cazul în care persoanase dovedeşte a fi vinovată, stabilirea nemijlocită a pedepsei seamînă pe o perioadă de timp. Amînarea stabilirii pedepsei estede trei feluri: simplă, cu regim probatoriu şi cu prevederifinanciare73. Cea simplă nu presupune anumite obligaţii impusede instanţă, cea cu regim probatoriu prevede stabilirea unorobligaţii, iar cea cu prevederi financiare presupune amînareastabilirii pedepsei şi achitarea unor amenzi.

Termenul pentru care se amînă stabilirea pedepsei nu


poate fi mai mare de un an. În cadrul şedinţei în care se hotărăştestabilirea pedepsei, instanţa de judecată poate: să liberezecondamnatul de pedeapsă; să stabilească pedeapsa; să dispunădin nou amînarea stabilirii pedepsei. Totodată, Codul penalfrancez nu prevede o astfel de posibilitate cum ar fi dispunereadin nou a amînării stabilirii pedepsei cu dispunerea unor obligaţiisau a unor obligaţii suplimentare74. Dar, în această ordine deidei, atenţionăm că instanţa de judecată, după expirareaperioadei de un an, poate stabili pedeapsa, însă să dispunăliberarea condiţionată de pedeapsă (sursis avec mise ŕ l’epreuvesau sursis probatoires).

Codul penal examinat stabileşte unele măsuri de controlşi obligaţii la care persoana poate fi impusă. Aceste măsuri şiobligaţii sînt comune pentru toate instituţiile ce au elemente deprobaţiune. Conform art. 132-44 Cod penal francez, măsurilede control la care condamnatul poate fi supus sînt următoarele:să se prezinte la chemările judecătorului de executare apedepselor sau ale consilierului social stabilit; să accepte viziteleconsilierului social şi să-i pună la dispoziţie informaţii saudocumente necesare pentru a verifica sursele de existenţă acondamnatului şi îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor impusede instanţă; să comunice consilierului social despre schimbarealocului de muncă; să înştiinţeze despre schimbarea domiciliuluisau despre orice deplasare cu o durată mai mare decît 15 zile şisă anunţe revenirea sa; să primească acordul prealabil aljudecătorului de executare referitor la orice deplasare înstrăinătate şi dacă aceasta poate dăuna îndeplinirii obligaţiilorcu privire la orice schimbare de domiciliu sau loc de muncă.

Conform art. 132-45 Cod penal francez, obligaţiile cepot fi puse în sarcina condamnatului sînt următoarele: a) sărealizeze o activitate profesională sau să urmeze unele cursuride instruire sau învăţămînt profesional; b) să locuiască în locuri


anumite; c) să se supună măsurilor medicale de supraveghere,tratament, în caz de necesitate, însoşit de internare în asemeneainstituţii; d) să confirme participarea sa la cheltuielile familialesau să plătească regulat pensia de întreţinere; e) să repare,integral sau parţial, paguba cauzată prin infracţiune, în funcţiede posibilităţile financiare, chiar dacă lipseşte acţiunea civilă; f)să confirme achitarea în contul statului a sumelor ce ţin decheltuielile de judecată, în funcţie de posibilităţile financiare alesale; g) să se abţină de la conducerea unor categorii de vehicule;h) să se abţină de la practicarea unor activităţi profesionale, laexecutarea cărora sau în legătură cu care a fost comisăinfracţiunea; i) să se abţină de la vizitarea unor locuri stabiliteexpres în hotărîrea instanţei de judecată; j) să nu parieze,îndeosebi la totalizatoare; k) să nu viziteze locurile unde se vîndbăuturi spirtoase; l) să nu viziteze unii condamnaţi, îndeosebicoparticipanţii sau coautorii infracţiunii; m) să se abţină de lacomunicarea cu unele persoane, îndeosebi cu victima infracţiunii;n) să nu păstreze şi să nu poarte armă de foc.

Paralel cu obligaţiile sus-menţionate, condamnatul poaterecurge la unele măsuri de ajutor, care au drept scop susţinereaeforturilor condamnatului îndreptate spre reabilitarea sasocială75. Măsurile date sînt un drept pentru condamnat, adicăse realizează doar la cererea condamnatului.

Toate măsurile enumerate sînt stabilite şi aplicate caalternative la pedeapsa penală. În această ordine de idei,menţionăm că prin Legea nr. 98-468 din 17 iunie 1998 a fostintrodusă probaţiunea în calitatea sa de sancţiune penalăindependentă. Pentru sancţiunea respectivă este utilizatănoţiunea de supraveghere socio-juridică76.

În urma unei analize constatăm că sancţiunea dată posedătoate elementele probaţiunii analizate în primul paragraf al acestuistudiu. Este demn de remarcat că această măsură penală poate


fi dispusă a fi aplicată şi după ispăşirea unei părţi a pedepsei cuînchisoare77 (ceea ce coincide cu noţiunea de parole din SUA).De asemenea, în aceste reglementări şi-au găsit reflectare şiunele măsuri medicale (obligaţia de a urma tratament antidrogetc.), cărora, la moment, li se acordă o atenţie sporită atît decătre practicieni, cît şi de către teoreticieni.

Astfel, pe lîngă un număr vast de alternative cu elementede probaţiune, Codul penal francez reglementează probaţiunea,în integritatea sa, şi în calitatea sa de sancţiune penalăindependentă.

Legislaţia franceză prevede şi unele măsuri penale pentruminori, de exemplu, libertatea supravegheată, care „este un felde probaţiune pentru minori”78. Libertatea supravegheată constăîn punerea sub supravegherea unei persoane competente(deseori aceste persoane sînt părinţii sau tutorele), adică este omăsură restrictivă de libertate.

În ceea ce priveşte serviciile de probaţiune, acestea facparte din Administraţia Penitenciară, structură distinctă în cadrulMinisterului de Justiţie Francez. Serviciile însărcinate cureintegrarea socială a persoanelor condamnate erau organizateîn două categorii: serviciile care acţionează în mediu deschis,adică se ocupă de persoanele condamnate la pedepseneprivative de libertate (Comitetul de Probaţiune şi Asistenţăpentru Liberaţi) şi serviciile care acţionează în mediu închis, adicăau în sarcină deţinuţii (Servicii socio-educative ale instituţiilorpenitenciare)79. Printre activităţile de bază ale Comitetului deprobaţiune putem enumera următoarele: efectuarea anchetelorsociale la solicitarea instanţelor de judecată: în cazul în careinstanţa nu deţine toate informaţiile referitoare la situaţia psiho-socială a inculpatului, necesare pronunţării liberării provizoriisub control judiciar, aceasta solicită ofiţerului de probaţiune săefectueze o anchetă prin care se indică dacă persoana în cauză


beneficiază de un profil psihologic şi de un cadru social care săpermită menţinerea şi judecarea acestuia în libertate;supravegherea şi controlul asupra îndeplinirii şi respectăriicondiţiilor şi obligaţiilor impuse de instanţele de judecată celorsancţionaţi cu pedepse neprivative de libertate; ofiţerul deprobaţiune căruia îi este încredinţat cazul respectiv elaboreazăun program special care conţine toate datele necesare executăriiîn condiţii optime a hotărîrii pronunţate; supravegherea executăriiliberării condiţionate pentru unele categorii de persoane careau nevoi speciale; elaborarea şi realizarea unor programe pentrupersoanele care au probleme psiho-sociale şi care necesită opregătire atentă pentru reintegrarea lor în comunitate; consiliereafoştilor deţinuţi care, după executarea integrală a pedepsei,solicită ajutor pentru rezolvarea problemelor sociale pe care leîntîmpină.

Spre deosebire de alte ţări, consilierii francezi deprobaţiune nu sînt strict specializaţi, adică nu sînt consilieri caresă se ocupe, în exclusivitate, de efectuarea anchetelor socialesau de supravegherea îndeplinirii de către condamnat a condiţiiloreliberării sale condiţionate. Ofiţerii de probaţiune pot fi numiţisă îndeplinească toate categoriile de misiuni încredinţatecomitetului.

În 1999, legiuitorul francez a operat unele modificări îndomeniul probaţiunii, şi anume a realizat reforma sistemuluiexecuţional penal prin unificarea celor două categorii de serviciiîntr-o unitate administrativă unică80. Această reformă permite ourmărire mai bună a condamnaţilor care, pe parcursul derulăriiprocesului de executare a pedepsei, pot fi luaţi în sarcină, în modalternativ, de către mediul (probaţional) închis şi deschis, astfel fiindeliminată ruptura datorată trecerii de la un serviciu la altul81.

Totodată, elementul de bază în realizarea probaţiunii estejudecătorul de aplicare a pedepselor, acesta este un magistrat


care conduce şi supraveghează aplicarea pedepsei82. Printreprincipalele atribuţii ale judecătorului de aplicare a pedepselorse regăsesc: determinarea orientărilor generale ale misiunilorîncredinţate Serviciului Penitenciar de Integrare şi Probaţiune şievaluarea punerii lor în aplicare. Judecătorul poate asiguracontinuitatea acţiunilor exercitate în mediul închis şi în mediuldeschis. De asemenea, prin aceste activităţi pot fi elaborate încomun măsuri de activitate şi comunicate serviciului care asigurăurmărirea punerii în aplicare a măsurii particulare fiecărui caz înparte.

Mai mult decît atît, magistraţii ordonatori de măsuriîncredinţate Serviciului Penitenciar de Integrare şi Probaţiuneprimesc pentru fiecare măsură încredinţată un raport scris şipot cere comunicarea unor documente care nu au caracterconfidenţial din dosarul ţinut pentru fiecare infractor în parte.De asemenea, acelaşi magistrat poate să ceară, printr-o cererescrisă şi motivată, directorului serviciului desemnarea unui altlucrător social.

ROMÂNIA. Am hotărît să examinăm legislaţia României,deoarece instituţia probaţiunii (ca activitate a unor serviciispecializate) a fost recent legiferată (în anul 2000), iar legiferareaacesteia a fost precedată de un experiment la nivelul întregiiţări. Deci experienţa României poate servi drept exemplu înprocesul de implimentare a probaţiunii în ţara noastră.

Este demn de remarcat faptul că legislaţia română aremult comun cu cea naţională în ceea ce priveşte probaţiunea.Astfel, Codul penal român cuprinde unele instituţii care nureprezintă decît modalităţi de executare a unei părţi sau a întregiipedepse în regim liber, adică aceste prevederi conţin temeiuri şipremise ale misiunilor de supraveghere ale probaţiunii. Printreaceste instituţii putem enumera următoarele: liberareacondiţionată (art.59), suspendarea condiţionată a executării


pedepsei (art.81), suspendarea executării pedepsei subsupraveghere (art.86/1), executarea pedepsei la locul de muncă(art.86/7), măsura libertăţii supravegheate a minorului (art.103).De asemenea, legislaţia română cunoaşte şi instituţia liberării derăspundere penală, dar sub denumirea de înlocuire a răspunderiipenale83.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei constăîn dispoziţia dată de instanţa de judecată, prin hotărîrea decondamnare, de a suspenda, în mod condiţionat, executareapedepsei aplicate84. Conform art.81 Cod penal român, instanţade judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executăriipedepsei pe o anumită durată dacă sînt întrunite următoarelecondiţii:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 anisau amenda;

b) infractorul nu a mai fost anterior condamnat lapedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul cîndcondamnarea se referă la unul din punctele prevăzute în art.38din Codul penal român;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiarfără executarea acesteia.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fiacordată şi în caz de concurs de infracţiuni dacă pedeapsaaplicată este închisoare de cel mult 2 ani şi sînt întrunite condiţiileprevăzute în al.1 lit.b şi c (literele respective sînt menţionateanterior)85.

În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-aprodus o pagubă, instanţa poate dispune suspendareacondiţionată a executării pedepsei numai dacă pînă lapronunţarea hotărîrii paguba a fost integral reparată sau platadespăgubirii este garantată de o societate de asigurare86.Totodată, menţionăm că asemenea prevedere se conţine şi în


legea penală autohtonă. Dar Curtea Constituţională a Românieia constatat neconstituţionalitatea acestei prevederi87. În esenţă,prin decizia aceasta s-a arătat că accesul inculpatului la unelemăsuri de politică penală neprivative de libertate, la care el esteîndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi al dreptuluipenal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale,cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul care nuare posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului înainteapronunţării hotărîrii de condamnare nu poate avea acces lacondamnarea cu suspendarea executării pedepsei şi determinăo discriminare pe criteriul averii.

Măsura respectivă este aplicată pe o perioadădeterminată de timp, care nu este întotdeauna aceeaşi: în cazulînchisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei aplicate, la carese adaugă un interval de 2 ani; în cazul amenzii, ea este de unan. Deci durata termenului de probă este aceeaşi ca şi în ţaranoastră, de la un an pînă la cinci ani.

De asemenea, este prevăzută şi posibilitatea anulăriisuspendării condiţionate a executării pedepsei. Anularea esteposibilă cu concursul următoarelor condiţii: cel condamnat să fisăvîrşit o infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii prin care s-a dispus suspendarea sau pînă la executarea definitivă a acesteia.Totuşi este prevăzută o excepţie88, conform art. 305 Cod penalromân, în cazul abandonului de familie, dacă părţile nu s-auîmpăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşteobligaţiile, instanţa poate pronunţa împotriva inculpatului ocondamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepseichiar dacă nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.81 Codpenal român; pentru infracţiunea săvîrşită i s-a aplicat inculpatuluipedeapsa închisorii, fiind îndeplinită această condiţie şi atuncicînd pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea se pronunţădupă îndeplinirea termenului de încercare89; infracţiunea ce


atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinireatermenului de încercare, deci cel tîrziu pînă în momentul expirăriitermenului de încercare.

Următoarea modalitate de individualizare a pedepsei cuelemente de probaţiune este suspendarea executării pedepseisub supraveghere. Aceasta este o formă specifică, care implicăsupunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare,unor măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei ca acesta sărespecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, întemeiul legii90.

Condiţiile pentru a fi aplicată instituţia dată sînt, practic,aceleaşi ca în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei, dar cu unele excepţii. Astfel, suspendareaexecutării pedepsei sub supraveghere este posibilă dacăpedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, deci faţăde suspendarea simplă limita este stabilită cu un an mai mult.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nuatrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi aobligaţiilor civile prevăzute în hotărîrea de condamnare91. Deasemenea termenul de încercare este între 2 şi 5 ani, dar nuîntre 1 şi 5 ani ca în cazul suspendării simple.

Conform Codului penal român, pe durata termenului deîncercare condamnatul trebuie să se supună unor măsuri desupraveghere, şi anume: a) să se prezinte la judecătorul desemnatcu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; b)să anunţe, în prealabil, organelor menţionate orice schimbarede domiciliu şi orice deplasare cu o durată mai mare de opt zile,precum şi întoarcerea dintr-o astfel de deplasare; c) să comuniceşi să argumenteze necesitatea schimbării locului de muncă; d)să comunice informaţii pe baza cărora să poată fi controlatemijloacele lui de existenţă.

Pe lîngă măsurile de supraveghere la care cel condamnat


este supus, în baza legii, instanţa de judecată poate să impunăcondamnatului respectarea uneia sau mai multora dintreurmătoarele obligaţii: 1) să desfăşoare o activitate sau să urmezeun curs de învăţămînt ori de calificare; 2) să nu schimbe domiciliulsau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilitădecît în condiţiile fixate de instanţă; 3) să nu frecventeze anumitelocuri stabilite; 4) să nu intre în legătură cu anumite persoane; 5)să nu conducă nici un fel de vehicul sau să nu conducă anumitevehicule; 6) să se supună măsurilor de control, tratament sauîngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Desigur, la alegerea obligaţiei sau obligaţiilor pe care leimpune condamnatului, instanţa trebuie să ia în consideraţienatura şi cauzele infracţiunii săvîrşite, starea psihofizică acondamnatului, vîrsta şi, în general, nevoile de reeducare aleacestuia92.

Potrivit unor autori, „instanţa este obligată să examinezecererea infractorului de a i se dispune suspendarea condiţionată”,iar „aceste măsuri pot fi aplicate de către instanţă şi din oficiu”93.Asemenea împrejurări nu fac decît să faciliteze aplicarea cît maipe larg şi mai eficient a probaţiunii.

Totuşi bazele probaţiunii ca activitate a unor organespecializate au fost puse în 1996 prin înfiinţarea unui proiect-pilot de probaţiune în cadrul penitenciarului Arad, în scopulaplicării unor metode şi tehnici moderne de lucru cu infractoriiminori şi tineri, în vederea reabilitării sociale a acestora. În scurttimp au fost obţinute rezultate deosebite la Arad, un rol deosebitrevenind conducerii penitenciarului şi favorabilităţii contextuluilocal. Astfel, au fost create premisele înfiinţării, prin ordinulministrului justiţiei, a încă zece centre experimentale deprobaţiune în opt judeţe ale României şi în municipiul Bucureşti,cu deschidere comunitară, coordonate de către Serviciul deProbaţiune (septembrie 1998), respectiv Direcţia de reintegrare


socială şi supraveghere (noiembrie 2000) a MinisteruluiJustiţiei94. Iniţial, experimentul a fost suportat financiar de cătreKnow How Fund al Guvernului Marii Britanii. Din 1998, asistenţatehnică oferită de guvernul britanic s-a concretizat într-un proiect,numit „Probaţiunea în România”, care avea drept scop creareaunui sistem de probaţiune la nivel naţional95.

Pînă în momentul legiferării acestei instituţii (anul 2000),au fost create 11 proiecte-pilot (patru fiind, nemijlocit, îninstituţiile penitenciare), majoritatea dintre ele fiind realizate dediferite organizaţii nonguvernamentale. Activităţile de probaţiunerealizate în timpul experimentului pot fi grupate în felul următor:a) susţinerea unor prezentări în faţa magistraţilor, autorităţilorlocale şi comunităţii; b) activitatea în instanţa de judecată; c)activitatea în comunitate; d) activitatea în penitenciar. Toateaceste activităţi erau realizate în baza ordinelor ministruluijustiţiei.

Rezultatele îmbucurătoare obţinute în cadrul proiectelorau condiţionat adoptarea ordonanţei Guvernului nr. 92/2000privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegraresocială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilorneprivative de libertate96. Serviciile de reintegrare socială şisupraveghere erau organizate pe lîngă tribunale şi erauindependente de acestea, supunîndu-se Ministerului Justiţiei (înspecial, Direcţiei de reintegrare socială şi supraveghere).

În martie 2002 a fost adoptată Legea 129/2002 deaprobare şi completare a Ordonanţei Guvernului 92/2000.Această lege adaugă la responsabilităţile serviciilor de reintegraresocială şi supraveghere încă una: elaborarea, la cerereaparchetului, a referatelor de evaluare. Această schimbare aducecu sine un progres semnificativ, serviciile de reintegrare socialăşi supraveghere avînd acum posibilitatea de a interveni în sistemulde justiţie mult mai devreme, contribuind la prevenirea abuzului


de măsuri, cum ar fi cea a arestului preventiv, şi construindmecanisme alternative şi la detenţia preventivă97.

Este interesant faptul că termenul de probaţiune a fostschimbat cu cel de reintegrare socială a infractorilor şisupraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate,deoarece exista posibilitatea de a se confunda cu sistemul deprobe şi de administrare a acestora în procesul penal. Înlocuireatermenului “probaţiune” prin “reabilitare şi supraveghere” reflectăparţial conţinutul şi natura instituţiei şi nu cuprinde o trăsăturăesenţială a acestui tip de sancţiune, cea de perioadă de încercarela care este supus infractorul. De aceea, se considera cădeocamdată acest tip de sancţiune nu şi-a găsit o definire şi unechivalent potrivit în legislaţia României98. În această ordine deidei menţionăm că din anul 2005 a intrat în vigoare Legea cuprivire la sistemul naţional de probaţiune, legiuitorul român optînd,astfel, pentru noţiunea de probaţiune în detrimentul noţiunii dereabilitare şi supraveghere.

Conform legislaţiei române, intervenţia serviciilor dereintegrare socială şi supraveghere poate avea loc chiar de laprimul „contact” al infractorului cu sistemul justiţiei penale. Acestfapt poate contribui la reducerea substanţială a numărului deinfractori aflaţi în arest preventiv. În marea majoritate a cazurilor,atunci cînd se dispune arestarea preventivă, unul din temeiurilecare determină luarea acestei măsuri se referă la faptul că lăsareasa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.Evaluarea acestui risc, a gradului de pericol social pe care îlpresupune lăsarea în libertate a unui învinuit sau inculpat, estetocmai una din principalele atribuţii ale serviciilor de probaţiunedin alte ţări şi ale centrelor experimentale care funcţionează laora actuală99. Totodată, putem enumera următoarele atribuţii:oferirea de sprijin instanţelor de judecată în etapa individualizăriipedepsei, prin întocmirea referatelor de evaluare cu privire la


inculpaţi; supravegherea executării sancţiunilor neprivative delibertate de către persoanele condamnate, în sarcina cărorainstanţa de judecată a impus respectarea anumitor măsuri/obligaţii; asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate lapedepse neprivative de libertate, în funcţie de nevoile şiproblemele identificate ale acestora; conceperea, implementareaşi promovarea unor programe eficiente de supraveghere ainfractorilor în comunitate, de natură a proteja populaţia;derularea unor programe de resocializare a persoanelorcondamnate la pedepse privative de libertate, anterior şi ulteriorliberării acestora, în scopul însuşirii unui comportament pro-social; acordarea de suport comunităţii în vederea diminuăriiefectelor negative ale săvîrşirii de infracţiuni asupra victimelor;atragerea şi implicarea altor instituţii şi organizaţii, precum şi asocietăţii civile, în scopul utilizării unor metode constructive derăspuns la problematica fenomenului infracţional.

Asistenţa condamnaţilor care sînt menţinuţi de instanţade judecată în stare de libertate se face numai la cererea acestora,în timp ce supravegherea lor este obligatorie în fiecare caz.Această dispoziţie este criticabilă, deoarece o intervenţie poatefi eficientă în această fază a procesului penal numai dacă seobţine o îmbinare între supraveghere şi asistenţă şi nu o separarea acestora. Situaţia dată s-a creat datorită faptului că Codulpenal român obligă persoana condamnată doar să respecteanumite obligaţii şi măsuri enunţate în mod limitativ, nefiindimpusă participarea condamnatului la programele de asistenţăce pot fi derulate de către serviciile de reintegrare socială şisupraveghere100.

Limitarea intervenţiilor vizează şi liberaţii condiţionat, însensul că aceştea nu vor fi supravegheaţi de către serviciile dereintegrare socială şi supraveghere în intervalul de timp de laliberare şi pînă la împlinirea duratei pedepsei, avînd în vedere


că dispoziţiile Codului penal român nu prevăd obligaţia acestorade a se supune unor obligaţii sau măsuri de supraveghere dupăliberarea din penitenciar. Singura formă de intervenţie a serviciilorde reintegrare socială şi supraveghere, în cazul liberaţilorcondiţionat, constă în asistenţa acestora la cerere în vederea găsiriiunui loc de muncă sau a unei locuinţe, a identificării cursurilor şcolaresau de calificare ori recalificare profesională etc.

Totodată, există cîteva neconcordanţe în legislaţiaromânească. Astfel, potrivit lit. a) al.1 art. 86/3 din Codul penalromân, în timpul termenului de încercare condamnatul trebuiesă se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cusupravegherea lui sau la alte organe abilitate de instanţă. Deasemenea, supravegherea executării obligaţiilor stabilite deinstanţă se face de către serviciile de reintegrare socială şisupraveghere, organe care sesizează instanţa în caz deneîndeplinire, pentru luarea măsurii de revocare a suspendăriiexecutării pedepsei sub supraveghere101. Deci legea penalăinstituie în sarcina atît a judecătorului desemnat cusupravegherea, cît şi a altor organe stabilite de instanţă o seriede atribuţii comune.

Astfel, activitatea de supraveghere va putea fi efectuatăde serviciile de reintegrare socială şi supraveghere numai în cazulcînd această sarcină va fi trasată de către instanţa de judecată.În caz contrar, poate fi o dublă supraveghere a persoaneicondamnate, adică ea va fi supusă controlului atît din parteajudecătorului desemnat sau a altor organe însărcinate cu aceasta,cît şi din partea serviciilor de reintegrare socială. De asemenea,menţionăm că în acelaşi context poate apărea o altă problemă,şi anume contradicţia dintre punctul de vedere al serviciilor dereintegrare şi cel al organului căruia i-a fost încredinţatăsupravegherea referitor la revocarea măsurii neprivative delibertate. Deci nu este clar care ar trebui să fie hotărîrea instanţei


în cazul unei asemenea divergenţe.O altă problemă deosebit de importantă ce vizează

specificul activităţii de probaţiune, dar nu este cuprinsă înreglementarea românească este cea a asistenţei şi consilieriivictimelor infracţiunii102.

În concluzie putem stabili că probaţiunea ca sancţiunepenală are particularităţile sale în funcţie de sistemul de drept şilegislaţia internă. Totodată, instituţia probaţiunii, fiind stipulatăîn legislaţiile multor ţări, apare în două ipostaze şi anume:sancţiune principală în sistemul pedepselor penale; alternativăla pedeapsa penală. În calitate de sancţiune principală,probaţiunea este prevăzută în Marea Britanie (communityrehabilitation order), SUA (probation), fiind specificată directîn partea normei unde este sancţiunea pentru o anumită faptăsocial-periculoasă. În calitate de alternativă la pedeapsa penală,probaţiunea este prevăzută în mai multe ţări: Marea Britanie,SUA, România, Republica Moldova; în asemenea cazuri, pentrusăvîrşirea faptei social-periculoase este prevăzută o altă sancţiune(de obicei, privaţiunea de libertate ), dar legea permite aplicareaunor măsuri „mai uşoare” (printre care şi probaţiunea). Caalternativă la pedeapsa privativă de libertate, probaţiunea aparesub forma diferitelor modalităţi de liberare de răspundere penală,liberare de executarea sancţiunii penale, amînarea stabiliriipedepsei etc. Codul penal al Republicii Moldova prevedeprobaţiunea doar în calitate de alternativă a pedepsei penale şiapare sub forma liberării de răspundere penală şi liberării deexecutare a sancţiunii penale.


§3. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune

Reacţia socială faţă de criminalitate a cunoscut, de-alungul timpului, mai multe forme de manifestare, care s-auconturat ca modele distincte: represiv, preventiv şi curativ. Toateaceste modele, combinate, au contribuit la formarea unortendinţe noi ale reacţiei sociale. Conform doctrinelorcriminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale reprezintătendinţa moderată. Această nouă orientare abordeazăproblematica prevenirii şi combaterii criminalităţii într-o manierăstructurală, sistematică, apreciind că reducerea diferenţelorsociale, economice şi culturale dintre indivizi este de natură săcontribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor în soluţionareaproblemelor comunităţii din care fac parte103. În cadrulschimbării politicii penale, teoriilor criminalităţii şi reacţiei socialeerau dezvoltate unele măsuri penale noi sau metode noi deexecutare a celor deja cunoscute. Aceasta a fost şi calea deapariţie a probaţiunii.

Este evident că probaţiunea nu a apărut dintr-o dată, ci afost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-amanifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi spiritulnovator al unor judecători care, în cadrul sistemului commonlaw, dispuneau de o autoritate absolută104. Dificultatea înstabilirea originii probaţiunii rezidă în faptul că aceasta estedeterminată de o serie de alte instituţii a căror origine, deasemenea, este greu de stabilit.

Cercetările efectuate pînă în prezent plasează origineaprobaţiunii în Anglia, statul în cadrul căruia a fost elaborată şidezvoltată una din premisele probaţiunii, suspendarea pronunţăriisentinţei de condamnare, instituţie a cărei geneză se găseşte înActul Justiţiei de Pace (Peace Justice Act) din anul 1361105.


Două nume sînt indisolubil legate de instituţia probaţiunii:Matthew Davenport Hill, barrister şi judecător englez, şi JohnAugustus, cizmar din Boston106.

Totuşi patria acestei sancţiuni este Marea Britanie, maiexact Anglia şi Ţara Galilor. În calitatea sa de tînăr specialist,Matthew Davenport Hill autentifica trimiterea, pe o perioadăde timp, a minorilor condamnaţi părinţilor sau tutorelui, pentrua-i supraveghea îndeaproape. Ulterior, devenind Recorder alBirmingham-ului107, post de magistrat, continua să utilizezeaceastă practică faţă de persoanele care nu păreau a fi definitiv„alterate”. Dacă infractorii arătau unele perspective de reabilitare,ei erau plasaţi sub supravegherea tutorilor, care de bunăvoie îşiasumau această obligaţie. Hill a făcut ca poliţia să viziteze regulataceşti tutori şi să fie la curent cu activităţile lor în scopul reeducăriipersoanelor respective.

În SUA, începuturile probaţiunii se regăsesc în fapteleunuia din cei mai inovatori judecători, Peter Oxenbridge Thacher,de la tribunalul din Boston, Massachusetts, care a utilizatîngăduinţa judiciară în pedepsirea infractorilor. El a stabilit căanumiţi infractori puteau fi eliberaţi pe propria recunoaştere pînăsau după examinarea cauzei. Liberarea dată era pe o perioadăindeterminată de timp şi, astfel, se consideră că acest fapt sămotiveze infractorii pentru un comportament legal şi renunţareala faptele infracţionale108.

În pofida celor menţionate, „părintele probaţiunii” şi primulofiţer de probaţiune este considerat John Augustus. Din 1829,domiciliat în Boston, devine proprietar al unui business deconfecţionare a încălţămintei. Faptul care l-a adus în instanţelede judecată a fost calitatea sa de membru în Asociaţia deAbstinenţă Totală din Washington. Membrii acestei asociaţii,abţinîndu-se de la consumul de alcool, erau convinşi căpersoanele cu probleme de acest gen puteau fi reabilitaţi şi


corectaţi prin înţelegere, bunătate şi convingere morală, darnicidecum prin pedepsire şi întemniţare.

În 1841, John Augustus a reuşit să primească subsupravegherea sa un beţiv obişnuit. Acestuia îi era ordonat săse prezinte în instanţă după trei săptămîni de la pronunţareasentinţei109. El s-a reîntors un om treaz şi de necunoscut, însoţitde John Augustus. Spre mirarea tuturor, ţinuta şicomportamentul primei persoane supuse probaţiunii s-aschimbat radical, astfel, Augustus şi-a început cariera de ofiţervoluntar de probaţiune, carieră care a durat 18 ani. Nu toatepersoanele plasate sub supravegherea sa erau alcoolici, precumnu toate persoanele erau acceptate să fie controlate de cătreJohn Augustus. O atenţie sporită era acordată evaluăriiprobabilităţii faptului dacă persoana va fi un subiect de succesal probaţiunii.

Dezvoltarea probaţiunii în sistemul anglo-saxon a fostposibilă datorită faptului că instanţa era competentă să examinezemulţi factori (mult mai mulţi decît în ţările sistemului continental)referitor la infracţiune şi infractor pînă la pronunţarea sentinţei.În acest fel a fost permisă evitarea severităţii unor pedepse,evitare bazată pe valorile societăţii luate împreună cu situaţiainfractorului110.

După o aplicare neformală, această instituţie a fostconsfinţită legal în SUA. În 1878 a fost adoptată LegeaInfractorilor Primari (First Offender Act) în care se prevedeacă, pe durata termenului de probă, în care pronunţarea sentinţeiera suspendată, inculpatul este obligat la o anumită conduită şipus sub supravegherea unor persoane de încredere care aveaudatoria de a-l informa pe judecător cu privire la comportamentulacestuia.

Principiul profesional care a caracterizat activitatea deprobaţiune, în primele etape de dezvoltare, a fost cel de asistenţă


şi protecţie socială. Mult mai tîrziu, misiunea serviciilor deprobaţiune se va schimba din asistenţă în pedeapsă.

Un pas important în dezvoltarea probaţiunii în Anglia l-aconstituit apariţia în 1907 a Legii Probaţiunii Infractorilor(Probation of Offenders Act). Adoptarea acestui act normativeste răspunsul la succesul misionarilor care se ocupau de„infractorii alcoolici” încredinţaţi sub supraveghere. Prin acestact s-a statuat dreptul judecătorilor de „a angaja” o serie depersoane a căror sarcină era de a supraveghea, asista şi de „ase împrieteni” cu infractorii plasaţi sub supravegherea lor. Celemai importante influenţe asupra începuturilor probaţiunii, la acelmoment, au fost exercitate de către creştinism şi abstinenţă(decizia de a nu consuma alcool), influenţe ce au continuat săjoace un rol important în dezvoltarea serviciilor de probaţiune.Acest act normativ stabilea, de asemenea, şi condiţiile pe caretrebuia să le îndeplinească supraveghetorul. Prin această lege afost instituită baza legală pentru angajarea ofiţerilor deprobaţiune111.

Totodată, menţionăm că probaţiunea a început să seaplice cu preponderenţă faţă de infractorii minori, fapt desprecare ne mărturiseşte şi adoptarea în anul 1910 a Legii cu privirela combaterea infracţiunilor. Acest act împuterniceşte oficialităţileînchisorii să plaseze infractorii sub licenţă în orice moment dupăşase luni, dacă este temei de a se crede că deţinutul se va abţinede la săvîrşirea crimelor şi va duce un mod normal de viaţă112.În calitate de condiţie a unei asemenea eliberări servea plasareaminorilor sub supravegherea sau autoritatea unei instituţii oripersoane, obligatoriu fiind acordul acestor persoane.

În SUA, statul Massachusetts (1878) a fost primul statcare a adoptat o lege în domeniul probaţiunii, lege care prevedea,printre altele, dreptul primarului de a angaja primul ofiţer deprobaţiune113. Atît în Marea Britanie, cît şi în SUA, dezvoltarea


instituţiei ca pedeapsă şi ca instituţie cu atribuţii proprii a avutloc deopotrivă.

Prima jumătate a sec. XX este remarcată de un progresmoderat al instituţiei probaţiunii, pentru ca ultimele decade aleacestui secol să cunoască o dezvoltare vertiginoasă în majoritateaţărilor sistemului common law şi romano-germanic. În acestcontext remarcăm că probaţiunea a apărut în statele EuropeiContinentale pe fonul aceloraşi idei de umanizare a justiţiei şi deschimbare a concepţiilor cu privire la utilitatea pedepselorprivative de libertate. Desigur că această instituţie a fost preluatăde către statele europene de la Marea Britanie şi SUA, însă„spre deosebire de aceste state, mai tîrziu au apărut primelereglementări legislative şi apoi însăşi activitatea deprobaţiune”114.

De-a lungul ultimului secol, probaţiunea a parcurs caleade la ceva aplicat neformal pînă la un sistem foarte bine organizat.Toate acestea se datorează, în mare parte, faptului că o dată cucreşterea populaţiei încarcerate, ce presează sistemulcorecţional, probaţiunea a apărut ca cea mai optimă resursăpublică115.

Important este faptul că instituţia probaţiunii a progresatîn mod diferit de la ţară la ţară, în funcţie de mai mulţi factori,printre care: rolul pe care sistemul penal îl îndeplineşte în acelstat116; semnificaţia dată pedepsei; acceptarea sau respingereaacesteia de către societate117; locul pe care individul îl are însocietatea respectivă118.

Astfel, în primul rînd, în unele ţări instituţiile de probaţiunesînt incluse în categoria organelor de stat, în timp ce în alteleacestea au un caracter privat, statul exercitînd numai o activitatede coordonare şi control. În al doilea rînd, au rezultat şinumeroase aspecte, cum ar fi: integrarea acestora în cadrul unorinstituţii ale statului (Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne,


Departamentul penitenciarelor); forma de organizare (servicii,birouri, departamente) etc. În acest fel putem distinge două tipuriistorice ale serviciului de probaţiune: tipul exclusiv de stat şi mixt.

Tipul exclusiv de stat se caracterizează prin aceea căactivităţile de probaţiune se exercită, în mod exclusiv, de cătreorgane specializate ale statului. În asemenea caz, statul îşi asumăîn mod unilateral rolul de a gestiona, coordona şi finanţaactivitatea de aplicare a probaţiunii la nivel naţional. Evident căserviciile de probaţiune se află un subordinea unor ministere,departamente, de exemplu: în subordinea Administraţieipenitenciare a Ministerului Justiţiei (Danemarca, Norvegia,Franţa, Italia, Suedia); direct în subordinea Ministerului Justiţiei(Spania); sub autoritatea Procurorului General al Statului(Luxemburg).

Totodată, este demn de remarcat faptul că, şi în cazul încare activitatea de probaţiune este exercitată, în mod exclusiv,de organele statului, există o puternică cooperare cu organizaţiinonguvernamentale, voluntari din rîndul comunităţii, precum şireprezentanţi ai societăţii civile, tocmai datorită faptului că justiţianu poate fi administrată eficient în afara comunităţii, în serviciulcăreia se află.

Din motivul sus-menţionat, în alte ţări s-a dezvoltat tipulmixt al activităţii de probaţiune. Aşa cum rezultă din denumireaacestui tip, caracteristic este faptul că statul nu mai este singurulresponsabil de gestionarea şi coordonarea activităţii deprobaţiune. Astfel, „statele fie au menţinut caracterul privat alacestor instituţii, avînd în vedere că probaţiunea a apărut şi s-adezvoltat prin activitatea desfăşurată de unele instituţii private,fie au instituit numai un control, prin preluarea administrăriiacestora, ori în alte cazuri au delegat această activitate unorasemenea instituţii”119. Ca o particularitate a acestui tip putemmenţiona şi faptul că există nu puţine cazuri în care, deşi activitatea


de probaţiune se desfăşoară de instituţii private, statul contribuieuneori substanţial la finanţarea lor.

Un exemplu al acestui tip de implicare a statului înactivitatea de probaţiune este sistemul existent în Anglia şi ŢaraGalilor. În aceste ţări serviciile de probaţiune sînt plasate subtutela Ministerului de Interne (Home Office), în timp ceadministrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional esterealizată Serviciul Naţional de Probaţiune, iar la nivel teritorial-de Comitetele de Probaţiune (Probation Committee). Finanţareacomitetelor locale este asigurată din bugetele locale, care auresurse în proporţie de 80 la sută din subvenţiile guvernuluicentral120.

Dar mult mai divers şi complicat au evoluat politica penalăşi accentele puse pe o atribuţie sau alta a serviciului deprobaţiune. Iniţial, atribuţia de bază consta în asigurarea prezenţeipersoanei la proces, apoi, în cazul în care era eliberat, infractorulera supus unui tratament contra alcoolismului, deoarece la începutprobaţiunea se aplica prioritar acestei categorii de persoane,fiind supuse „influenţei Spiritului lui Dumnezeu, prin care sufletelelor vor fi salvate”121.

Spre sfîrşitul anilor ,20 ofiţerii de probaţiune au începutsă devină interesaţi de teoriile psihologice. Iar pe parcursul anilor,30 s-a consolidat modelul muncii cu cazul (casework) care erasubsumat ideii de tratament, adică modelului social122. De-alungul istoriei probaţiunii au fost stabilite o multitudine deprograme, dar toate fac parte din unul din cele trei modele:social, de reabilitare şi medical, sau constituie o combinare aacestora. În funcţie de factorii cărora li se acordă atenţieprioritară, aceste modele corespund teoriilor sociale, psihologiceşi, respectiv, biologice de cauzalitate a criminalităţii.

La începutul ultimului sfert al sec. XX a fost elaboratăscala de „funcţionare socială”. Într-un studiu realizat pe o


perioadă de cinci ani asupra tinerilor fără loc de muncă s-arelevat faptul că „cei care „funcţionează” în societate -�comparativ cu cei care nu funcţionează - au o trăsătură comună,şi anume cea a satisfacţiei resimţite la nivel subiectiv, satisfacţiecare corespunde nivelului de frustrare căruia îi pot rezista” 123.

Astfel, a fost construită o scală destinată măsurării relaţieidintre satisfacţia şi frustrarea pe care o persoană le simte la unmoment dat, fiind identificate cinci domenii în care succesul şieşecul au fost exemplificate: muncă şi interese; securitatefinanciară; relaţii de prietenie şi relaţii sociale; viaţă familială;sexualitate124. De asemenea, au fost identificate cinci domenii încare frustrarea blochează sau paralizează activitatea: depresia;alienarea; sentimentul de persecuţie; simptomele psihosomatice;posibilităţile de „evadare” (de exemplu, consumul de alcool)125.Aplicarea acestei metode produce un scor pozitiv şi unul negativ:pentru fiecare succes în domeniile sus-menţionate se adaugă unpunct, iar pentru fiecare eşec se scade un punct. Astfel, dacă seobţine un scor pozitiv, atît riscul de recidivare, cît şi efortul depusla consiliere va fi mai mic. Iar prin intermediul relevării domeniuluicare blochează activitatea poate fi direcţionată activitateaconsilierului de probaţiune.

Un timp, serviciile de probaţiune au investit resurse înaceastă metodă, dar, ca şi în cazul altor metode depăşite, şiaceasta a supravieţuit izolat, fiind utilizată de acei practicienicare erau motivaţi mai degrabă de credinţa că prin ea se reduceinfracţionalitatea, decît de existenţa unor probe empirice caresă dovedească acest lucru.

Un alt model apărut ceva mai tîrziu este modelul„modificării comportamentale”. Există puţine exemple demodificare comportamentală, realizate în cadrul comunităţii, caresă fie validate empiric126. În esenţă, abordarea pleacă de la ideeacă, în ceea ce fac, oamenii sînt influenţaţi de consecinţele


rezultante din acţiunile lor, iar în munca cu infractoriirecompensele şi stimulentele ar trebui să fie mai „degrabă pozitivedecît negative şi, cel puţin la început, acestea ar trebui să fieoferite cît mai repede posibil”127.

De asemenea, promotorii acestui model consideră căconsolidarea modificărilor comportamentale trebuie să fierelevantă şi că oferirea de aprobare sau recunoaştere pentrucomportamentul pozitiv trebuie să poată fi repetată mai tîrziu(„condiţionare repetată”)128. Accentul este pus şi pe procesulde angajare a infractorului - care implică stabilirea unor scopuriobservabile, tangibile şi conforme nevoilor acesteia - şi, deasemenea, pe utilizarea unor programe bine concepute. Conformlui Hall, în planificarea programului ar trebui să se regăseascăurmătoarele trei etape: „prima presupune analizacomportamentală a problemei specifice”, a doua, „identificareaunui factor eficace de întărire”, iar a treia, „legarea consecinţelorcomportamentului de sarcina care trebuie realizată”129. Deşi afost argumentat că astfel de programe dau rezultate în ceea cepriveşte reabilitarea infractorilor în Marea Britanie, demonstrareas-a bazat mai mult pe concreteţea şi claritatea acestui tip deprograme decît pe probe empirice.

Metodele sus-menţionate se bazau pe idealuri precumar fi corectarea (reeducarea) şi reabilitarea infractorului, însăcercetările criminologice la acel timp demonstrau că abordareacentrată pe reabilitarea infractorilor nu este eficientă130. Analizîndmai multe programe desfăşurate în penitenciarele americane, s-a ajuns la concluzia că „nimic nu merge” („nothing works”),acesta fiind un alt curent apărut în rezultatul incapacităţii serviciilorde probaţiune de a reintegra infractorii. Din momentul acesteiconstatări dezvoltarea probaţiunii are loc în două direcţii. Primadirecţie constă în schimbarea metodicilor, tehnicilor de lucrupentru a atinge scopul final-reabilitarea infractorului, iar în cea


de-a doua direcţie se renunţă la acest scop, orientîndu-se prioritarspre problemele contextuale ale persoanelor ce comitinfracţiuni”131.

În cadrul curentului „Nothing Works” apare concepţianoii penologii. Această concepţie a formulat o nouă strategie îndomeniul practicii penale concentrată pe: a) înlocuirea vechiloridealuri de reabilitare a infractorilor cu un nou ideal, cel alcontrolului şi managementului; b) utilizarea unui limbaj alprobabilităţilor şi al riscului în locul unuia specific diagnosticuluişi justiţiei retributive; c) abordarea infractorilor ca grupuri şi nuca individualităţi; d) soluţionarea cu preponderenţă aproblemelor sociale; e) acordarea unor importante atribuţiiofiţerilor de probaţiune132.

În aceste condiţii a apărut Lucrul Centrat pe Sarcină(„Task-Centered Casework”). Probabil că este cea maicredibilă metodă, deoarece se bazează pe rezultatele empiriceale cercetărilor133. Modelul acesta se concentrează prioritar,dar nu exclusiv, pe probleme pragmatice, de ordin practic, cumar fi banii, locul de muncă, traiul, şi a dat rezultate pozitive încazul infractorilor care nu au comis infracţiuni grave, dar aveaumultiple probleme.

Această metodă se mai caracterizează şi prin faptul căanaliza domeniilor de probleme posibile se poate realiza cuclaritate prin existenţa unui acord între infractor şi ofiţerul deprobaţiune referitor la cercul problemelor ce urmează a fisoluţionate şi la modalităţile de soluţionare a lor. „Metodacentrării pe sarcină oferă o structură ordonată, în cadrul căreiaprofesionistul se poate baza pe această metodă, ori de cîte orieste nevoie, pentru a se asigura că progresează exact spre scopulpropus”134.

Bineînţeles, soluţionarea problemelor infractorului estede un real folos în prevenirea recidivei. Însă limitarea doar la


această activitate va avea efect asupra persoanei respectivenumai pentru o perioadă scurtă de timp, fiindcă apariţia uneiprobleme care a fost deja soluţionată sau a alteia poate implicacomiterea unei noi infracţiuni. De exemplu, o persoană care nuavea un loc de muncă şi era condamnată pentru furturi esteangajată în cîmpul muncii cu ajutorul ofiţerului de probaţiune.Atît timp cît ea are un serviciu şi mijloace de existenţă, nu comitenici un furt, dar, fiind concediată, iarăşi comite furturi. Deciaceastă metodă este dependentă de existenţa sau inexistenţaproblemelor135. Mai mult decît atît, nu putem transforma unserviciu de probaţiune într-un serviciu pentru soluţionareaproblemelor persoanelor care nu sînt în stare să le rezolve singure.

Este mult mai eficient ca în veriga „problemă-persoană”să se acţioneze şi asupra persoanei, adică infractorul să fiereabilitat, reeducat (corectat). În acest mod, după constatareaineficienţei acestor idealuri136, adică reabilitarea socială,reeducare (corectare), au continuat cercetările în aceste direcţii.Dar, deja, pentru atingerea scopurilor sus-enumerate eraufolosite alte metodici. Astfel, în dezvoltarea instituţiei probaţiuniiapare o perioadă nouă, denumită „what works” (”celucrează”)137.

Începînd cu ultimul deceniu al sec. XX, atenţie deosebităse acorda studiilor cu privire la impactul diferitelor intervenţiiasupra vieţii infractorilor138. În acea perioadă cercetările eraucentrate pe infractor, întrebarea principală fiind: de ce oameniise abţin de la comiterea infracţiunilor? Scopul acestor cercetăriera de a releva modalităţile prin care se poate interveni eficientîn procesul de luare a deciziei pentru a preveni săvîrşirea unornoi infracţiuni. De asemenea, acest curent a fost utilizat şi pentrustudierea influenţei probaţiunii asupra schimbăriicomportamentului persoanei139, astfel, fiind constituită bazateoretică a curentului “What Works”.


Modelul „What Works” care a dominat practica deprobaţiune din Marea Britanie la sfîrşitul sec. XX s-a bazat peabordarea cognitiv-comportamentală. Aşa cum însăşi denumireaei arată, abordarea cognitiv-comportamentală are la bază ideearelaţiei dintre gîndire şi comportament şi este construită pornindde la orientări diverse ale psihologiei comportamentale şicognitive.

Modelul dat are următoarele caracteristici definitorii: 1)este îndreptat spre factorii cognitivi ce contribuie lacomportamentul criminal; 2) este organizat pentru acorespundere la maxim caracteristicilor infractorului; 3) esteorientat spre capacităţile ce ar facilita reabilitarea sa; 4) puneaccentul nu pe supravegherea infractorului, dar pe schimbărileîn motivaţia persoanei140.

În cadrul acestui curent au fost stabilite anumite reguli, şianume:

1. principiul riscului - presupune că intensitatea şi duratasancţiunii de probaţiune sînt stabilite în funcţie de riscul de recidivăa condamnatului. Riscul de recidivă este probabilitatea comiteriiunei noi infracţiuni de către condamnat;

2. regula necesităţilor criminogene - presupune caprogramele de probaţiune să fie orientate prioritar spre factoriidinamici de risc ai infractorului (aceşti factori şi sînt necesităţicriminogene) 141, care includ atitudinile antisociale, dependenţade consumul unor substanţe şi insuficienţa aptitudinilor cognitive;

3. regula corespunderii - prevede necesitatea de a acordaatenţie sporită caracteristicilor personalităţii şi motivaţieipersoanei. Cu alte cuvinte, programele de probaţiune trebuiesă fie cît mai „apropiate” de stilul de viaţă al infractorului142.

Modelul în cauză a fost criticat sub motivaţia că îi sînteste caracteristice conservatismul, patologizarea infractorilor şiignorarea cauzelor sociale ale infracţiunii. Acest model a fost


numit „un model simplist, care izolează comportamentulindividual de contextul său economic, social şi politic. Este unmodel medical ce etichetează persoanele care au comisinfracţiuni”143. Însă chiar şi o examinare sumară a unorinstrumente menite să estimeze necesităţile infractorilor pentrureabilitare ne va arăta că mulţi factori luaţi în consideraţie sîntde natură socială. Nu există nici o programă de activitate aserviciilor de probaţiune care ar ignora cauzele sociale aleinfracţiunilor.

Unii autori144 corect au menţionat că utilizarea cupreponderenţă a factorilor sociali în evaluarea riscului de recidivăar dezavantaja păturile social - vulnerabile dacă asemeneaevaluare ar include o mai mare severitate a pedepsei sau chiarcondamnarea, deoarece, pentru această categorie a populaţiei,factorii sociali sînt, practic întotdeauna, „mai buni” (de exemplu,cîştigul lunar mic, lipsa spaţiului locativ creează impresia căpersoana dată se va hotărî la o infracţiune mai repede decît ceacare posedă o locuinţă, un salariu bun, familie etc.). Dar totuşi acolounde factorii sociali sînt utilizaţi pentru a facilita reabilitarea şi asistenţa,pericolul de a dezavantaja populaţia săracă este redus.

Reabilitarea este necesară, preponderent, infractorilorpersistenţi care sînt condamnaţi de mai multe ori. Majoritateaabsolută dintre aceştia au dificultăţi în ceea ce priveşte dirijareacomportamentului, soluţionarea problemelor, deprinderilesociale, precum şi dezavantajele (inconveniente) sociale145.Primele pot deriva din inconvenientele sociale sau pot săcontribuie la acestea. Diferite persoane în circumstanţe socialesimilare se pot comporta în mod diferit. În cadrul acestui curent,una din sarcinile principale este de a deosebi pe cei ce comitinfracţiuni „uşor” de cei ce comit infracţiuni „mai greu”.

În acelaşi timp, s-a demonstrat că cele mai reuşiteprograme în cadrul modelului „what works” sînt cele care


combină atenţia acordată oportunităţilor sociale cu atenţiaacordată factorilor cognitivi, cum ar fi atitudinea şi motivaţia146.Deci acest model utilizează atît factorii cognitivi, cît şi cei sociali,dar punînd accentul pe cei cognitivi.

Un exemplu de combinare a factorilor cognitivi şi socialieste programul STOP („Straight Thinking On Probation”), carea fost identificat de unii autori ca fiind un program evaluat înmanieră adecvată. Programul STOP s-a bazat pe rezultatelecercetărilor potrivit cărora unele dintre persoanele ce comitinfracţiuni pentru o perioadă mai lungă de timp tind să-şi rezolveproblemele într-o manieră impulsivă, atribuie vina mai des altorpersoane decît lor înşişi, au dificultăţi în comunicarea cu alţioameni, adică aceste persoane posedă un nivel scăzut dedezvoltare a abilităţilor de gîndire147. La baza programului astat un model cognitiv-comportamental, care nu este consideratdrept o teorie a infracţionalităţii, dar una a reabilitării148. Aceastăteorie nu explică din ce motive oamenii comit crime, dar susţinecă gîndirea şi valorile unei persoane sînt strîns legate de conduitainfracţională. Modelul dat a fost criticat, considerîndu-se că seconcentrează numai pe individ, ignorînd, astfel, contextul socialşi cultural în care acesta trăieşte.

Observăm că modelul sus-menţionat, de asemenea, puneaccent pe reabilitarea infractorului, totuşi o atenţie mai marefiind acordată cauzei infracţiunii, dar „nu s-a avut în vedereproblemele contextuale ale persoanelor ce comit infracţiuni”.

Totodată, în ultimul timp majoritatea programelor deprobaţiune se bazează pe factori de diferit gen (social, psihologicşi de altă natură). În acest sens aducem drept exemplu modelul„Broken Windows” (din engl. geamurile stricate), care a fostelaborat în 1999 de Consiliul de Reinvenţie a Probaţiunii(Reinventing Probation Council) şi Institutul din Manhattan149.Trăsătura definitorie a acestui program constă în faptul că scopul


de bază îl constituie securitatea publică. Consiliul sus-menţionata aplicat timp de mai mult de doi ani şi a dezvoltat următoareastrategie din 7 trepte pentru „reinvenţia probaţiunii”, şi anume: Itreaptă: plasarea securităţii publice pe primul loc; II treaptă:supravegherea celor condamnaţi la probaţiune în mediul lorsocial, nu în oficiu; III treaptă: resurse financiare alocate raţional;IV treaptă: asigurarea strictă a executării condiţiilor probaţiuniişi reacţionarea rapidă la încălcarea acestor condiţii; V treaptă:dezvoltarea parteneriatului în comunitate pentru facilitareaexecutării probaţiunii; VI treaptă: stabilirea iniţiativelor bazatepe date empirice; VII treaptă: întărirea spiritului de lider aofiţerului de probaţiune150.

Acest consiliu a început cu examinarea multiplelor, deseoricontrare, sarcini ale probaţiunii (responsabilitatea, reducerearecidivismului, reabilitarea infractorului etc.) şi a ajuns la concluziacă „activitatea practicienilor nu corespunde afirmaţiei potrivitcăreia securitatea publică este scopul lor primar şi acţioneazăconform unor practici ce nu sînt în rezonanţă cu principalelevalori ale comunităţii”151. Autorii acestui program continuă cuargumentarea precum că majoritatea agenţiilor de probaţiuneau o viziune vagă despre securitatea publică, concentrîndu-şiatenţia exclusiv asupra infractorului şi ignorînd contextul socialal crimei şi victimizării. S-a stabilit că „serviciile de probaţiunetrebuie să înceapă a gîndi mai amplu pentru prevenireainfracţiunilor şi binele comunităţii”152.

Supravegherea celor condamnaţi la probaţiune în mediullor social şi nu în oficiu este argumentată prin faptul că osupraveghere eficientă trebuie efectuată acolo unde infractorultrăieşte, lucrează, îşi petrece timpul liber sau are alte activităţi.În acest caz apare însă o neclaritate: de ce o întrevedere încomunitate dintre ofiţerul de probaţiune şi infractor va întărisecuritatea publică, iar aceeaşi întrevedere în oficiu ar avea un


rezultat contrar? În termenii securităţii publice locul întrunirilornu prezintă mare importanţă. Ceea ce are importanţă crucialăeste conţinutul acestor întruniri. Conform opiniei unor autori,controlul social neformal (adică familia, prietenii, colectivul demuncă etc.) poate oferi mai mult pentru securitatea comunităţiidecît controlul social formal153.

În ceea ce priveşte alocarea resurselor financiaremenţionăm că acest punct este o parte indispensabilă a tuturorprogramelor de activitate a serviciilor de probaţiune, darproblema e de natură mai mult economică decît de drept penalsau execuţional-penal.

Acest program promovează stabilirea unor condiţii stricteşi reacţionarea rapidă la violarea condiţiilor probaţiunii. Conformprogramului „broken windows”, ofiţerul de probaţiune vasupraveghea infractorii pentru a-i identifica pe cei ce nu seconformează condiţiilor probaţiunii154. Este firească o asemeneaprevedere, deoarece pentru încălcarea regulilor persoanaplasată sub probaţiune trebuie să fie pedepsită, dar în cadrulacestui program, pentru orice încălcare se recomandă„revocarea probaţiunii şi trimiterea în închisoare”155.

În acest context menţionăm că ultima decadă a sec. XXa fost marcată nu numai prin schimbarea strategiei în stabilireapedepselor, care expunea foarte multe persoane încarcerării,dar şi prin creşterea numărului şi tipurilor condiţiilor probaţiuniistabilite pentru infractori156. Este evident că creşterea număruluide obligaţii puse în sarcina infractorului implică şi creştereanumărului de încălcări ale acestor condiţii, chiar dacă modalitateade supraveghere este aceeaşi. Pe de o parte, datorită număruluienorm de obligaţii, încălcările sînt destul de frecvente, iar pe dealtă parte, reacţionarea la fiecare încălcare, în conformitate cuprincipiile programului dat, ar duce la încarcerarea unui numărmare de persoane.


Această problemă are următoarele două soluţii: a) să nufie stabilite condiţiile ce nu au efect direct asupra securităţiipublice; b) elaborarea şi implementarea unui sistem structuratde sancţiuni ce vor fi aplicate în cazul nerespectării condiţiilor157.

Programul „broken windows” include şi prevederi cuprivire la locul ofiţerului de probaţiune. Astfel, ofiţerul deprobaţiune trebuie să fie un specialist pregătit în diverse domeniipentru a avea aptitudini de lucru cu infractori dependenţi deconsumul unor substanţe, infractori violenţi şi nonviolenţi,infractori cu boli psihice (se are în vedere bolile psihice ce nuexclud responsabilitatea). În această activitate li se recomandăsă utilizeze metoda de intermediar între persoană şi instituţia detratament158. De asemenea, conform acestui program, consilieriide probaţiune trebuie să fie implicaţi nu numai în supravegherea şicontrolul infractorilor supuşi probaţiunii, dar şi în prevenirea crimelor,în unele forme de asistenţă juridică, în viaţa comunităţii etc.

După o analiză minuţioasă a acestui program putemconchide că acesta este „un pas înapoi” comparativ cuprogramele elaborate în ultimul timp. Aici se pune accentul,prioritar, pe supravegherea şi nu pe reabilitarea infractorului.Asemenea schimbare de accente a avut loc în anii 80 - înc.anilor 90, însă atunci scopul principal era supraveghereastrictă a infractorilor pentru prevenirea recidivei, iar ofiţerii deprobaţiune aveau atribuţii foarte mari, uneori dublîndu-le pe celeale poliţiei. Astfel, acest program ţine de modelul „nothingworks”.

Actualmente, practic toate programele sînt orientate spreobţinerea unor schimbări comportamentale a infractorului, adicăspre reeducarea persoanei, accentul punîndu-se pe abilităţilecognitiv-comportamentale şi particularităţile psihologice.Accentul dat este o particularitate distinctivă a modelului „whatworks”159.


În acest context, aducem drept exemplu programul „thinkfirst” (mai întîi gîndeşte), care este: a) o parte a sancţiunii impuseinfractorului de către instanţa de judecată; b) un program deprobaţiune pentru cei condamnaţi la probaţiune160. Programuldat are acelaşi scop prioritar ca şi toate programele acestuimodel, şi anume - prevenirea recidivei, accentuîndu-se ajutorulîn soluţionarea problemelor şi în schimbarea comportamentuluiinfractorului.

Acest program este foarte asemănător cu cele existenteîn cadrul modelului „what works”, trăsătura definitorie constăîn faptul că întrevederile dintre ofiţerul de probaţiune şi infractoriau loc în grupuri şi amintesc consultaţiile psihologice occidentale.În cadrul acestor întrevederi persoanele discută despreinfracţiunile comise, încearcă să-şi analizeze faptele şi să accepteresponsabilitatea, totodată, lucrează asupra unor aspecte cumar fi: modul de a gîndi, munca în societate, recunoaştereaproblemei, schimbarea viziunilor asupra unor lucruri etc. Astfel,important în cadrul acestui program sînt schimbările produseasupra persoanei, adică reeducarea acesteia.

În multe situaţii, drept cauză a infracţiunii pot fi unele calităţiale persoanei, pe care se tinde a le schimba în cadrul programelormodelului „what work”. Deseori, infracţiunile sînt comise depersoane dependente de consumul unor substanţe sau fac abuzde aceste substanţe, mai ales la sfîrşitul sec.XX, cînd abuzul desubstanţe narcotice devenise o problemă de talie mondială. Acestfapt a influenţat politica penală în domeniu şi, drept consecinţă,au fost elaborate programe speciale pentru lucrul cu persoanelerespective supuse probaţiunii.

Este cunoscut faptul că simpla pedepsire nu este suficientăpentru o abordare completă a acestei probleme şi că trebuiedublată de existenţa unor strategii de educaţie şi tratament161.Din acest motiv, în ordinele de probaţiune au început a fi incluse


obligaţia infractorului de a urma un tratament de specialitate şi,mai rar, obligaţia supunerii la teste prin care se verifică consumulunor substanţe. În ultimul timp, supunerea unui tratament adevenit condiţia de bază a sancţiunii de probaţiune pentrupersoanele ce abuzează de diferite substanţe. În acest fel auapărut programele din cadrul modelului clinic, conform cărora,cauza principală a infracţiunii este abuzul de substanţe alcoolicesau cu efect narcotizant, adică boala respectivă (alcoolismul,narcomania). Astfel, pentru a preveni săvîrşirea unei noiinfracţiuni persoana trebuie să fie tratată de boala respectivă.

Analizînd multitudinea programelor modelului clinic,putem concluziona că din punct de vedere juridic ele pot fidivizate în două grupe. Din prima grupă fac parte programeleconform cărora infractorul este supus unor condiţii generale aleprobaţiunii, supravegherii din partea ofiţerului de probaţiune şiobligaţiei de a urma un tratament. A doua grupă este constituităde programele care prevăd doar obligaţia de a urma un tratamentşi unele obligaţii adiacente (de exemplu, de a se supuneexamenului medical pentru a verifica prezenţa diferitelorsubstanţe în sînge etc.). Se consideră că sînt mai reuşite aceleprograme în care se combină tratamentul medical cu osupraveghere strictă din partea ofiţerului de probaţiune162. Înacest context menţionăm că unii autori163 au remarcat reducerearecidivismului cu 20%-30% în programele în care persoaneleau fost supuse supravegherii şi tratamentului medical.

Scopul primar al acestor programe este de a determinainfractorul să urmeze programul de tratament, „ceea ce i-arpermite să accepte un mod de viaţă corect”164. Este necesar săsubliniem că acest rezultat (adică abstinenţa de la consumul unorsubstanţe) este greu de obţinut, deoarece tratamentul medicaleste anevoios şi nu întotdeauna are un final reuşit.

În cadrul programelor de tratament au fost elaborate


diverse sancţiuni. Astfel, în unele state se aplică cu succesurmătoarele sancţiuni: preîntîmpinarea verbală, preîntîmpinareaîn scris, preîntîmpinarea verbală de către instanţa de judecată,mărirea duratei fazei de tratament, mărirea gradului desupraveghere etc165. Aceste sancţiuni se deosebesc dupăsubiectul care le aplică şi faptele pentru care se aplică. Unelesînt aplicate de serviciile de probaţiune, iar altele de instanţa dejudecată. De regulă, serviciile de probaţiune sînt în drept săaplice sancţiuni doar pentru „violările tehnice” ale programuluide tratament, adică doar pentru încălcarea obligaţiilor stabilitenemijlocit de ofiţerul de probaţiune în scopul realizării hotărîriiinstanţei de judecată. Iar instanţa de judecată aplică sancţiunipentru încălcarea obligaţiilor stabilite în hotărîrea acesteia (deexemplu, săvîrşirea unei noi infracţiuni, abuzul repetat faţă deunele substanţe etc.). În asemenea caz judecătorul areurmătoarele opţiuni:1) stabilirea unei sancţiuni care înrăutăţeştesituaţia infractorului, dar menţine programul de probaţiune; 2)revocarea măsurii de probaţiune şi stabilirea unei pedepse noi,care, în majoritatea cazurilor, este privarea de libertate.

Realizarea programelor de tratament necesită implicareanu numai a serviciilor de probaţiune, dar şi a instituţiilor medicalerespective. Uneori numai ofiţerii de probaţiune realizeazăprogramul, însă, în majoritatea cazurilor, tratamentul este realizatnemijlocit de instituţii speciale, care au un acord special în acestsens cu autorităţile statului. Şeful oficiului de probaţiune esteîmputernicit să încheie contracte cu instituţiile private sau publiceîn scopul depistării şi tratării persoanei dependente de consumulunor substanţe166. Totodată, menţionăm că rolul primordialaparţine ofiţerilor de probaţiune, deoarece tratamentul persoaneinu este un scop în sine, ţelul final fiind reintegrarea persoanei. Înasemenea caz, persoana nu poate fi reintegrată reuşit fără omotivare respectivă. „Motivarea infractorilor este un aspect


important în realizarea programelor destinate infractorilor careabuzează de alcool/droguri, trebuind să fie incluse şi strategiiprin care să se îmbunătăţească motivaţia pentru schimbare”167.

Totuşi abordările utilizate în activităţile cu infractorii careconsumă abuziv unele substanţe vor fi dependente într-o anumitămăsură de legislaţia care reglementează atît tratamentul acestorpersoane, cît şi procesul penal şi sancţionarea din cadrulsistemului de justiţie penală.

La sfîrşitul sec.XX, sistemul de justiţie american aveaposibilitatea să utilizeze monitoringul electronic, aceastăposibilitate a pus începuturile unor noi programe de probaţiune.Monitoringul electronic se referă la un echipament tehnic, utilizatpentru a verifica executarea obligaţiei care cere infractorului săse afle untr-un loc anumit, de regulă la domicili168. Aflarea ladomiciliu poate fi permanentă, în anumite perioade ale zilei sauîn anumite ore169.

Echipamentul tehnic utilizat în aceste programe este, îngeneral, de două tipuri: semnalarea continuă şi echipamentulpentru contact.

Semnalarea continuă este constituită din trei părţicomponente. Emiţătorul de semnale, prima parte componentă,este purtat de infractor, deseori în acelaşi mod ca şi ceasul demînă. Receptorul electronic, a doua parte componentă, primeştesemnalele continue de la emiţător şi, prin indermediul firuluitelefonic, transmite informaţia computerului, a treia partecomponentă. În memoria calculatorului este introdus regimulpersoanei monitorizate şi el verifică automat toate plecărileinfractorului. De exemplu, persoana este la serviciu de la 8.00pînă la 17.30, deci la 8.00 ea poate părăsi locuinţa. Receptorulelectronic notifică computerul principal şi acesta verifică dacăplecarea este permisă, apoi se face o însemnare într-un registruspecial. La ora sosirii (17.30) calculatorul este programat să


verifice existenţa semnalului de la receptorul electronic, deoareceo dată cu ieşirea infractorului din încăperea monitorizată semnalulse întrerupe. Dacă semnalul lipseşte, automat este înştiinţatserviciul de probaţiune, mai exact ofiţerul respectiv de probaţiune.„În acest mod, echipamentul electronic înştiinţează serviciul deprobaţiune dacă persoana monitorizată este în încăperearespectivă sau nu şi nicidecum ce face aceasta în încăpere sauunde se află dacă nu este acolo”170.

Modalitatea de contact constă în verificarea periodică ainfractorului de către ofiţerul de probaţiune prin intermediultelefonului. Verificarea respectivă poate fi realizată prin diferitemodalităţi. Prin mijloacele tehnice inserate în aparatul de telefonpoate fi înfăptuită „îmbrăţişarea electronică”171, în acest caz estestabilită şi identitatea persoanei. Următoarea modalitate serezumă la aceea că infractorul este rugat să pronunţe unele cuvintea căror tonalitate se compară cu cele iniţiale (adică de la începutulmonitorizării) de către un aparataj special. Totodată, menţionămcă modalităţile tehnice prin care se realizează monitoringulelectronic sînt în continuă dezvoltare şi perfecţionare. De aceea,enumerarea şi caracterizarea exhaustivă a acestora pare a fiimposibilă.

Din punct de vedere juridic, monitoringul electronic esteo obligaţie conform căreia infractorul plasat trebuie să se afleîntr-un loc anumit, de regulă, la domiciliu. Pînă în prezent nueste stabilit locul monitoringului electronic în sistemul probaţiunii.Unii autori172 susţin că măsura dată este un program operaţionalindependent, conform altor opinii173, monitoringul electronic esteo parte componentă în cadrul sentinţei de probaţiune. În unelecazuri, măsura respectivă este utilizată ca o sancţiune pentruunele încălcări ale cerinţelor sentinţei de probaţiune174. Trebuiesă menţionăm că monitoringul conţine în sine toate caracteristicilepozitive ale probaţiunii, de asemenea, argumentele invocate


pentru utilizarea acestei măsuri sînt aceleaşi ca şi în cazulprobaţiunii.

Desigur, această măsură are şi unele dezavantaje, deexemplu, monitoringul nu poate fi aplicat în cazul cînd infractorulnu posedă telefon fix, deoarece se realizează prin intermediulfirelor telefonice175; în unele ţări tot echipamentul este plătit decondamnat, ceea ce ar putea implica o discriminare la aplicareaacestei măsuri, adică ea ar putea fi aplicată doar celor care ausumele necesare de bani176. Totuşi în cadrul acestui programsînt utilizate pe larg rezultatele progresului ştiinţific, datorităacestui fapt, un ofiţer de probaţiune poate supraveghea eficientmai mulţi infractori. Astfel, menţionăm că „monitoringul electroniceste un instrument de a mări abilitatea de supraveghere aofiţerilor, dar nu un instrument de a-i substitui”177.

Făcînd abstracţie de toate aspectele pozitive şi negative,putem sublinia faptul că această măsură s-a dovedit a fi foartereuşită. Conform unor date, rata de recidivare a persoanelorcărora li s-a aplicat monitoringul este foarte mică şi constituieccirca 10-11 la sută178.

În final dorim să menţionăm că o enumerare exhaustivăa tuturor programelor de probaţiune care au fost elaborate şi/sau aplicate este imposibilă, motiv pentru care în prezenta lucrareau fost elucidate doar acele programe care au fost aplicate pe oscară largă şi au dat rezultate pozitive. În acelaşi timp apariţia şirealizarea programelor întotdeauna va fi dependentă de teoriade cauzalitate a infracţionalităţii, predominantă la acel moment,de politica şi legislaţia penală, precum şi de cultura juridică asocietăţii respective.


Referinţe bibliografice:

1. Kevin Haines, Ce este probaţiunea? în ManualulConsilierului de Reintegrare socială şi Supraveghere,editura Themis, 2000, p.56-57

2. Harris R., Reflections on Comparative Probation, inHamai K., Ville R., Harris R., Huogh M. and Zvekic U.(eds), Probation Round The World. A ComparativeStudy, London and New York, Routledge, 1995, p.4

3. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti,editura NAŢIONAL, 2001, p.81

4. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services, Rome-London, UNICRI, 1998, p.21

5. Cartledge C.G., Tak P.I.P., Probation in Europe , inR.Harris(ed), Probation Round The World. AComparative Study, London &New York: Routledge,1995, p.203

6. Ulianovschi X., Probaţiunea. Alternative la detenţie,Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p.2

7. Bryan A. Garner, A Dictionary of Modern Legal Usage,Second Edition, New York 1995, p.694

8. Oxford Dictionary of Law, Fourth Edition, OxfordUniversity Press 1998, p.357

9. Dean J. Champion, Probation and Parole CommunityCorrections, 3-rd Edition, Prentice Hall 1999, p.127

10. James F. Anderson, Mangels Nancie, Langsam Adam,Dyson Laronistine, Criminal Justice and Criminology:Concept and Terms, London 2002, p.197

11. http://www.ripd.ri.gov/Handbook on probation12. Columbia Encyclopedia, Sixth Edition 2001, p.37213. art.2 al Legii nr.8-XVI din 14.02.08 cu privire la

probaţiune, Monitorul Oficial al RM nr.103-105 din13.06.08

http://www.ripd.ri.gov/


14. S. Livingstone, T. Owen, Prison Law, Second Edition,Oxford, University Press 1999, p.208

15. http://home.swipnet.se16. http://www.ripd.ri.gov/Handbook on probation.html17. S. Livingstone, T. Owen, Prison Law, Second Edition,

Oxford, University Press 1999, p.20818. Головко Л.В. , Альтернативы уголовному

преследованию в современном праве, Санкт-Петербург, 2002, pp. 52- 80

19. Penny Green, Andrew Rutherford, Criminal policy intransition, Oxford- Portland 2000, p78

20. Морару В., Сосна А., Пробация как мера наказания// Закон и жизнь, nr. 8, 2004, с. 45

21. http://www.justice.gov.ma/pdf22. Robert J. Gaffney, Vincent J. Yaria, Probation and Parole:

A Handbook for Crime Victims, Council of StateGouvernement Lexington, Kentucky 1995, pp. 7-8

23. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti,editura NAŢIONAL, 2001, p.81

24. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarte legislativeuniversale şi europene în Manualul Consilierului deReintegrare socială şi Supraveghere, Editura THEMIS,2000, p.36

25. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supraveghereainfractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p. 16

26. Ulianovschi X., Probaţiunea. Alternative la detenţie,Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p.2

27. Van Kalmthout A. and Derks J., Probation and ProbationServices: A European Perspective, Ultrecht: CEP, 2000, p.59

28. Balan A.,Stănişor E., Mincă M., Penologie, Ediţia a II-a, Oscar Print, Bucureşti 2003, p.66

http://home.swipnet.se

http://www.ripd.ri.gov/


29. Balan A.,Stănişor E., Mincă M., Penologie, Ediţia a II-a, Oscar Print, Bucureşti 2003, p.66

30. Ulianovschi X., Probaţiunea. Alternative la detenţie,Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, p.14

31. Ulianovschi X., Probaţiunea. Alternative la detenţie,Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, p.17

32. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p.733. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Editura

Naţional, Bucureşti 2001, p.20734. Tonry M., Petersilia J., Prison, University of Chicago

Press, Chicago 1999, pp. 5-635. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services.

Guidelines for Probation Practitioners and Managers,UNICRI, Rome-London 1998, p.8

36. Zvekic U. (ed.), Alternatives to Imprisonment inComparative Perspective, Chicago: Nelson-HallPublishers 1994, p.84

37. Zvekic U. (ed.), Alternatives to Imprisonment inComparative Perspective, Chicago: Nelson-HallPublishers 1994, p.87

38. Correctional Service of Canada, Basic Facts AboutCorrections in Canada, Ottawa: Public Works andGovernment Services Canada 1993, p.29

39. Graham W. Giles, Administraţia Justiţiei în Comunitate,Editura Expert, Bucureşti 2000, p.11

40. Hough, M., Community Penalties, Paper prepared forExperts Meeting at UNICRI, Italy, Rome, 1997, p.97

41. http://www.un.org.cjs42. http//www.legislation.hmso.gov.uk43. Bochel D., Probation and After-care: Its Development

in England & Wales, Edinburg: Scottish Academic Press,1976, p.47

http://www.un.org.cjs

http://www.legislation.hmso.gov.uk


44. Doherty M., Criminal Justice and Penology, London:Old Bailey Press, 2000, p. 106

45. http://www.homeoffice.gov.uk/docs46. http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm47. Osler Anthony, Introduction to the Probation Service,

Winchester: Waterside Press, 1995, p.12448. http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm49. Cavadino M., Criminal Justice 2000: Strategies for a

new century, Winchester: Waterside Press, 1999, p. 8450. Bochel D., Probation and After-care: Its Development


51. www.homeoffice.gov.uk.hmiprob.html52. h t t p : / / w w w . c r i m e r e d u c t i o n . g o v . u k /

workingoffenders45.htm53. Osler Anthony, Introduction to the Probation Service,

Winchester: Waterside Press, 1995, p.12454. Bochel D., Probation and After-care: Its Development


55. Hudson B., Understanding Justice, Buckingham: OpenUniversity Press, 1996, p.154

56. Van Kalmhout, Reintegrarea socială a infractorilor înopt ţări europene, Bucureşti, 2004, p. 35

57. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative ladetenţie, Chişinău, Institutul de Reforme Penale, 2004,p.6

58. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services.Guidelines for Probation Practitioners and Managers,UNICRI, Rome-London, 1998, p.31

59. www.hmso.gov.uk/acts/acts199360. http://www.state.nh.us/doc/pandp.html

http://www.homeoffice.gov.uk/docs

http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm


http://www.homeoffice.gov.uk.hmiprob.html

http://www.crimereduction.gov.uk/

http://www.hmso.gov.uk/acts/acts1993

http://www.state.nh.us/doc/pandp.html


61. Cole George F., The american system of criminaljustice, 5-th edition, Brooks/Cole Publishing Company,California, 1989, p.639

62. http://www.us/pc/services/lawjust/probation.htm63. Gaffney Robert J. & Iaria Vincent J., Probation and

Parole: A Handbook for Crime Victims, AmericanProbation and Parole Association, Kentuky, 1995, p. 14

64. http://www.nysd.uscourts.gov/probation/probfacts.htm65. Cole George F., The american system of criminal

justice, 5-th edition, Brooks/Cole Publishing Company,California, 1989, p.634

66. http://www.ajc.state.ak.us/Reports/palmdvframe.htm67. Zvekic, U. (ed.), Alternatives to Imprisonment in

Comparative Perspective, Chicago: Nelson-HallPublishers, 1994, p.145

68. P.Kolb, L.Leturmy, Droit penal general, Paris 2000,p.186

69. Henry S. Dahl, Dahl’s Law Dictionary, Second Edition,Paris 2001, p.598

70. Bernard Bouloc, Penology. Execution des sanctionsadultes et mineurs, Deuxieme edition, Paris 2001, p. 234

71. Odette-Luce Bouvier,Les alternatives a l’incarcerationtour d’horizon 2000, Bruxelles 2002, p.47

72. http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr73. Kolb Patrick, Leturmy Laurence, Droit pénal general,

Paris, 2000, pp.186-18874. Tomic-Malic M., Le modčle d’organisation de la mise

en śvre des sanctions et de mesures appliquées dansla communauté change son contenu // Revuepénitenciare et de droit pénal, nr. 3, 1999, p.360

75. http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr76. http://www.penalreform.org/français/article-senegal.html

http://www.us/pc/services/lawjust/probation.htm

http://www.nysd.uscourts.gov/probation/probfacts.htm

http://www.ajc.state.ak.us/Reports/palmdvframe.htm

http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr

http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr

http://www.penalreform.org/fran


77. Larguier Jean, Criminologie et science pénitenciare, 9-iéme edition, Paris, 2001, p.259

78. Ibidem, p. 27379. Tomic-Malic M., La probation en Europe // Revue de

l’application des peines, nr. 10, 1994, Paris, p.5280. Larguier Jean, Criminologie et science pénitenciare, 9-

iéme edition, Paris, 2001, p.26181. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, editura

Naţional, Bucureşti, 2001, p.10482. Pradel Jean, Droit pénal comparé, Paris,1995, p. 30783. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II,

ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, pp. 191-20484. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea judiciară a

pedepselor, ediţia a II-a,Bucureşti, p.29785. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată a

executării pedepsei. Şansă sau capcană,Bucureşti,2002, p.43

86. Ibidem, p.4487. Monitorul Oficial al României nr. 143 din 8 aprilie 1998,

pp. 59-7188. Sima Constantin, Codul penal adnotat cu practică

judiciară 1969-2000, Bucureşti, 2000, pp.264-26589. Mitrache Constantin, Drept penal român, parte

generală, Bucureşti, 1995, p.22990. Rămureanu V., Competenţa penală a organelor

judiciare, Bucureşti, 1980, p.201 citat de Daneş Ş.,Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor,ediţia a II-a,Bucureşti, p.297

91. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea judiciară apedepselor, ediţia a II-a,Bucureşti, p.348

92. Tănăsescu Iancu, Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel,Drept penal general, Bucureşti, 2002, p.609


93. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, vol. II, ediţiaa II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001, p.239

94. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p.16-1795. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supravegherea

infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p. 27496. Monitorul Oficial al României nr. 423 din 1 septembrie

2000, p.7-1297. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supravegherea

infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p. 27698. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şi

reglementarea probaţiunii: standarte legislativeuniversale şi europene, în Manualul consilierului dereintegrare socială şi supraveghere, editura THEMIS,2000, p.19

99. Balan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela, Penologie,editura Oscar Print, ediţia a II-a, 2003, p.76

100. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p. 33101. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, editura

Naţional, Bucureşti, 2001, p. 220102. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, editura

Naţional, Bucureşti, 2001, p. 221103. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative la detenţie,

Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p. 2104. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti

2001, p.83105. Worrall Anne, Punishment in the Community, Addison

Wesley Limited, New York 1997, p.72106. http://www.nyc.gov/html107. Judecător de pace şi judecător al cazurilor penale al

sesiunilor cvadriple, care aveau competenţa de a judecacazuri penale minore şi unele cazuri civile (English-RussianLaw Dictionary, Moscow 2000, p. 364).

http://www.nyc.gov/html


108. Dean J. Champion, Probation and Parole CommunityCorrections, 3-th edition, Prentince Hall, 1999, p. 31

109. http://www.nyc.gov/html110. Gaffney Robert, Iaria Vincent, Probation and Parole: A

Handbook For Crime Victims, Kentucky, 1995, p.7111. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti

2001, p.84112. http://22.1911encyclopedia.org/P/PR/PROBATION.htm113. Peter Raynor, Community penalties: probation,

punishment and „What Works”, in The OxfordHandbook of Criminology, third edition, OxfordUniversity Press, Oxford, 2002, p. 1173

114. http://www.nyc.gov/html115. Gaffney Robert, Iaria Vincent, Probation and Parole: A

Handbook For Crime Victims, Kentucky, 1995, p.7116. Hough Mike, Roberts Julian V., Sentencing trends in

Britain // Punishment & Society, Vol. 1(1), 1999, p.12117. Hindpal Singh Bhui, Public and sentencer attitudes to

probation // Punishment & Society, Vol. 50 (4), 2003, p.332118. Clear R. Todd, Rose R. Dina, Ryder A. Judith,

Incarceration and the Community: The Problems ofRemoving and Returning Offenders // Crime &Delinquency, Vol. 47, No. 3, 2001, p.350

119. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti2001, p.89

120. http://www.homeoffice.gov.uk/docs121. Mc Williams W., The Mission to the English Police

Courts 1876-1936 // Howard Journal of Criminal Justice,Vol. 22 1983, p. 134

122. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti2001, p.91

123. Heimler E., Survival in Society, London: Wiedenfield and


http://22.1911encyclopedia.org/P/PR/PROBATION.htm


http://www.homeoffice.gov.uk/docs


Nicolson, 1975, p.8124. Mc Guire J., Cognitive Behavioural Approaches: An

Introduction to Theory and Research, London: HomeOffice, 2000, p.95

125. Heimler E., Survival in Society, London: Wiedenfield andNicolson, 1975, p.10

126. Farrington D.P., Delinquent Behaviour Modification inthe Natural Environment // British Journal ofCriminology, Vol 4 (19), 1979, p.354

127. Vanstone M., Paradigme teoretice şi modele depractică în domeniul probaţiunii în ManualulConsilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere,Editura THEMIS, 2000, p.160

128. Hall J., Penal Institutions and Behaviour Modification// Probation Journal, Vol.2 (21) 1974, p.47

129. Ibidem p.48130. Martines P., An Analysis of Factors Affecting Parole

Decisions and Parole Success in Texas, Texas, Austin1983, p.47

131. Vanstone Maurice, Paradigme teoretice şi modele depractică în domeniul probaţiunii în ManualulConsilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere,Editura THEMIS, 2000, p.170

132. Feeley M.M. and Simon J., The New Penology: noteson the emerging strategy of correction and itsimplications in Criminology, Oxford University Press,1992, pp.449-450

133. Durnescu I., Estimarea riscului de recidivă în ManualulConsilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere,Editura THEMIS, 2000, p.338

134. Vaisey R., The Differential Treatment Unit: Part 2 //Probation Journal, Vol. 4 (23) 1976, p.112


135. Goldberg E.M. & Stanley S.J., A Task Centred Approachto Probation, in King J.(ed), Pressures and Change inthe Probation Service, Cropwood Conference, seriesII, 1979, p.112

136. Martines P., “An Analysis of Factors Affecting ParoleDecisions and Parole Success in Texas” Texas, Austin1983, p.47

137. McGuire J. (ed), What Works: Reducing Reoffending,London, Chichester:Wiley, 1995, p.9-24

138. Ros Burnett, Colin Roberts, What Works In Probation andYouth Justice: Developing Evidence-based Practice,Center for Criminological Research and Probation Studies,University of Oxford, Oxford 2004, p.272

139. Farrall S., Rethinking What Works with Offenders,Cullompton: Willan Publishing, 2002, p.35

140. Byrne, J M. and A. Pattavina., The Effectiveness Issue:Assessing What Works in the Adult CommunityCorrections System, in Smart Sentencing: TheEmergence of Intermediate Sanction., edited by J. M.Byrne, A. J. Lurigio, and J. Petersilia. Newbury Park,CA:Sage. 1992, p. 284

141. http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/pages/about_what_works_.php

142. Serin R. and Kennedy S., Treatment readiness andresponsivity: Contributing to effective correctionalprogramming, Research Report R-54, Canada:Correctional Services of Canada, Ottawa 1997, p.38

143. http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/pages/about_what_works_.php

144. Hudson, B., Gender Issues in Penal Policy and PenalTheory, in P. Carlen (ed.) Women and Punishment.Cullompton: Willan., 2002, p.178

http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/

http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/


145. Raynor Peter, The background: „What Works” and therediscovery of rehabilitation // The Probation Journal,vol. 50(4), 2003, p.336

146. Ibidem, p.337147. Underdown A., Strategies for Effective Supervision,

record for „What Works” Project, London: Home Office1998, p.4

148. Pitts J., The End of An Era // Howard Journal of CriminalJustice, Vol.31, 1992, p.134

149. Center for Civic Innovation, Transforming ProbationThrough Leadership: The “Broken Windows” Model,New York: Manhattan Institute, 2000, p.6

150. Taxman S. Faye and Byrne M. James, The Truth About„Broken Windows”Probation: Moving Towards AProactive Community Model, accesibil pe http://www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf


152. Ibidem, p.19153. Taxman F. and Piquero A., On Preventing Drunken

Driving Recidivism: An Examination of Rehabilitationand Punishment Approaches //Journal of CriminalJustice, Vol. 26(1) 1997, p.142


155. Taxman S. Faye and Byrne M. James, The Truth About„Broken Windows”Probation: Moving Towards AProactive Community Model, p.22 accesibil pe http://www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf

http://www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf



156. Langan, P. and Cunniff M. A., Recidivism of Felons onProbation, 1986-1989, Washington, DC: Bureau ofJustice Statistics, 1992, p.12

157. http://www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf158. Center for Civic Innovation, Transforming Probation

Through Leadership: The “Broken Windows” Model,New York: Manhattan Institute, 2000, p.114

159. Raynor, P. & Vanstone, M., Understanding CommunityPenalties, London Buckingham: Open University Press,2002, pp.35-87

160. h t t p : / / w w w . c r i m e r e d u c t i o n . g o v . u k /workingoffenders45.htm

161. Goat ly Ruth, Dependenţa şi comportamentulinfracţional, în Manualul Consilierului de ReintegrareSocială şi Supraveghere, Editura THEMIS, 2000, p.392

162. Torres Sam, A Continuum of Sanctions for Substance-Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62(2), 1998,p.37

163. Petersilia J., Terner S., Intensive probation and paroleîn Tonry M. (ed.), Crime and justice: An annual reportof research, Chicago University Press, 1993, p.282

164. Chavaria F.R., Successful drug treatment in a criminaljustice setting:A case study // Federal Probation nr. 56(1), 1992, p.51

165. Torres Sam, A Continuum of Sanctions for Substance-Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62(2), 1998,pp. 40-42

166. http://www.uscourts.gov/misc/2003-substance.pdf167. Goat ly Ruth, Dependenţa şi comportamentul

infracţional în Manualul Consilierului de ReintegrareSocială şi Supraveghere, Editura THEMIS, 2000, p.393


http://www.crimereduction.gov.uk/

http://www.uscourts.gov/misc/2003-substance.pdf


168. Schmidt K. Annesley, Electronic Monitoring: What DoesThe Literature Tell Us? // Federal Probation nr. 62(2),1998, p.10

169. Hover J. Paul, Meierhoefer S. Barbara, HomeConfinement, Washington, DC: Federal Judicial Center,1978, p.5

170. Schmidt K. Annesley, Electronic Monitoring: WhatDoes The Literature Tell Us? // Federal Probation nr.62(2), 1998, p. 11

171. Ibidem172. Putnam Jim, Electronic Monitoring: From Innovation, to

Routine, to Anticipation”// Correctional Issues: CommunityCorrections. Lanham, MD: American CorrectionalAssociation, Washington, 1996, pp. 123 - 126

173. Baumer L. Terry, Mendelson I. Robert, ElectronicallyMonitored Home Confinement: Does It Work?, înByrne James, Smart Sentencing: The Emergence ofIntermediate Sanctions, Newburry Park, SagePublications, 1992, pp. 53-55

174. h t t p : / / w w w. c e p - p r o b a t io n . o r g / r e p o r t s /electronic_monitoring_in_europe.html

175. www.probation.homeoffice.gov.uk176. Broadbent A., Poor clients: what can I do? // Probation

Journal nr.36, 1989, p.152177. Papy E. Joseph, Nimer Richard, Electronic Monitoring in

Florida // Federal Probation nr. 55 (1), 1991, pp. 31-33178. h t t p : / / w w w. c e p - p r o b a t io n . o r g / r e p o r t s /

electronic_monitoring_in_europe.html

http://www.cep-probation.org/reports/

http://www.probation.homeoffice.gov.uk

http://www.cep-probation.org/reports/


Capitolul II. Reglementarea juridică a probaţiunii

§1. Reglementarea juridică a probaţiunii în planinternaţional

Societatea contemporană pare să devină tot maipreocupată de problematica infracţionalităţii şi a justiţiei îngenaral. În pofida numeroaselor eforturi şi a diverselor încercăride limitare şi control a infracţionalităţii, amploarea fenomenuluia crescut semnificativ, în special în a doua jumătate a secoluluitrecut. Transformările sociale ale sec. XX, ratele din ce în cemai înalte ale criminalităţii şi frica de infracţiune au făcut dinjustiţie un subiect prioritar pe agendele politice ale lumii de astăzi.În consecinţă, practic toate aspectele ce ţin de prevenirea şicombaterea criminalităţii au fost reglementate în diferite izvoarede drept atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional, mondialşi regional.

Fiind unul dintre aspectele importante ale luptei contrainfracţionalităţii, probaţiunea s-a dovedit a fi reglementată de omultitudine de acte internaţionale. Graţie caracterului săucomplex, există o pluralitate a surselor de reglementare aprobaţiunii, acest fenomen este denumit pluralism juridic.Pluralismul juridic desemnează existenţa simultană a unor surseşi prescripţii normative diferite care se aplică unor situaţiiidentice1. Fiind o instituţie nu numai juridică, dar şi socială,probaţiunea este reglementată de multe acte internaţionale care,după teritoriul de aplicare, pot fi împărţite convenţional în actece se aplică pe întreg globul pămîntesc şi acte regionale(convenţiile şi rezoluţiile europene), iar după conţinutul acestora- izvoare generale şi izvoare speciale, adică cele ce reglementeazăalternativele la privarea de libertate.


Cadrul cel mai general care a condus la reglementareasancţiunilor comunitare în sistemul Naţiunilor Unite îl reprezintăDeclaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată deAdunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 217 A (III) din10 decembrie 1948. Atît prin intermediul principiilor statuate,cît şi prin lista drepturilor civile şi politice reglementate, Declaraţiaeste la originea mişcării de umanizare şi de reconstrucţie alegislaţiilor penale în acord cu valorile democraţiei şi demnităţiiumane. Declaraţia menţionează pentru prima oară într-undocument de drept internaţional principiul legalităţii incriminării,prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai blînde,dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de oinstanţă competentă, obiectivă etc2. Dar menţionăm că Declaraţiareglementează concomitent şi obligaţiile faţă de comunitate,aceasta reprezentînd singurul cadru al dezvoltării libere şi deplinea personalităţii individului.

Un alt pas spre reglementarea internaţională asancţiunilor nonprivative, în general, şi a probaţiunii, în special,îl constituie Regulile şi Standardele Minime ale AdministrăriiJustiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing), adoptate de AdunareaGenerală a ONU prin Rezoluţia nr. 40/33 din noiembrie 1985.Scopul şi obiectivele urmărite de Naţiunile Unite prin elaborareaşi adoptarea acestor Reguli au fost dezvoltarea, îmbunătăţireaşi reforma sistemului justiţiei juvenile din lumea întreagă. Meritulacestui act internaţional faţă de instituţia probaţiunii constă înfaptul că Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de areglementa un subsistem penal centrat pe particularităţilepsihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale de socializareşi reintegrare comunitară. Ele reglementează tratamentul juridicdiferenţiat al copiilor care au comis infracţiuni, drepturiledelicventului minor în toate fazele procesuale, precum şiobligaţiile profesionale ale persoanelor implicate în administrarea


sancţiunilor penale aplicate minorilor.Făcînd abstracţie de structura acestui document, ne vom

referi doar la acele prevederi care se referă nemijlocit laprobaţiune. Astfel, în partea a patra este reglementatăexecutarea hotărîrilor adoptate de autoritatea competentă.Asemenea executări vor influenţa minorul într-o măsură multmai mare decît un delicvent major. Din acest motiv, hotărîrilevor fi realizate de organisme specializate, al căror personal arepregătirea profesională necesară, prevăzută de Reguli. Decipentru exercitarea acestei atribuţii sînt necesare persoane cu ominimă pregătire în drept, sociologie, psihologie, criminologieşi ştiinţele comportamentului. Această prevedere poate ficonsiderată pe deplin merit ca cerinţa cea mai generală şiprincipală faţă de ofiţerul de probaţiune.

Totodată menţionăm că acest document conţine bazelejuridice ale reglementării ulterioare şi ale realizării probaţiunii.Art. 28.1 al Regulilor de la Beijing prevede instituţia liberăriicondiţionate care „constă în neexecutarea reală a pedepsei decătre persoana recunoscută vinovată de instanţa de judecată”3.Pe lîngă acest fapt, acelaşi articol prevede ca această liberaresă fie dispusă cît mai mult şi mai repede posibil. Astfel, acesteprevederi servesc ca direcţii prioritare ale politicii penalepromovate la nivel internaţional, fiindcă din acest articol rezultănecesitatea utilizării pe scară largă a instituţiei liberăriicondiţionate, prevederii în legislaţiile naţionale a mai multor cazuricînd ea poate fi aplicată minorilor şi stabilirii unei proceduri cear permite aplicarea cît mai rapidă a acestei instituţii.

Conform opiniei expuse în Cap.I. §1 „Noţiunea sancţiuniide probaţiune”, probaţiunea este definită atît ca sancţiunepenală, cît şi ca activitate de realizare a unei asemenea sancţiuni.De asemenea, Regulile de la Beijing, pe lîngă stabilirea bazelormateriale şi procesuale ale probaţiunii, prevăd şi cadrul


instituţional-administrativ, adică tratează probaţiunea şi ca oactivitate a unor instituţii specializate. Potrivit art. 28.2 alRegulilor de la Beijing, „minorii liberaţi condiţionat dintr-oinstituţie vor fi asistaţi şi supravegheaţi de o autoritate competentăşi vor primi întreg sprijinul comunităţii”4. Deci simpla liberarecondiţionată de executare a pedepsei este considerată a fi inutilăfără asistare şi supraveghere din partea unor organe abilitate înacest sens.

Totuşi prima consacrare exclusivă şi expresă a sancţiunilorcomunitare în legislaţia internaţională s-a realizat prin adoptareade către al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire laPrevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor a Regulilorşi Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate(numite Regulile de la Tokyo).

Pentru ca probaţiunea să fie efectivă sau, unde esteplanificată introducerea ei ca o sancţiune comunitară, efectivăşi economic-utilă, trebuie să existe sau să fie stabilite prin lege,politică penală sau procedură ori reguli profesionale alepracticienilor unele împrejurări legale5. Regulile sus-menţionatevin să reglementeze toate aceste aspecte. Deci putem considera,pe bună dreptate, că Regulile de la Tokyo este documentul debază, ca o „constituţie pentru un stat”. Regulile date prevăd oserie de aspecte primordiale, printre care: a) introducerea,definirea şi aplicarea masurilor neprivative trebuie prescrise prinlege; b) alegerea măsurii aplicate trebuie bazată pe o evaluare acriteriilor stabilite atît în funcţie de natura şi pericolul social alfaptei, cît şi de personalitatea infractorului, scopul pedepsei şidrepturile victimei; c) examinarea judiciară a posibilităţii aplicăriimăsurilor neprivative trebuie să fie posibilă la toate etapeleprocesului, asigurîndu-se răspunderea deplină şi numai înconformitate cu normele de drept; d) aplicarea măsurilornoncustodiale ce presupun o obligaţie aplicată pînă sau în locul


procesului formal sau examinării în judecată necesită acordulpersoanei obligate; e) deciziile de stabilire a măsurilorcomunitare trebuie să fie susceptibile căilor de atac în instanţade judecată sau altă autoritate independentă, pînă a fi aplicatepersoanei respective; f) infractorul are dreptul de a se adresa îninstanţa de judecată sau altui organ independent competent cuprivire la încălcarea drepturilor sale în timpul executăriiprobaţiunii; g) necesitatea prevederii unor mecanisme deprotecţie şi restabilire a drepturilor stipulate în acteleinternaţionale, dacă acestea au fost încălcate în timpul executăriiprobaţiunii; h) măsurile noncustodiale nu trebuie să impliceexperimentele asupra infractorului sau riscul neîntemeiat decauzare a daunelor sănătăţii fizice sau mintale acestuia; i)demnitatea infractorului supus probaţiunii trebuie protejată laorice etapă; j) în timpul executării măsurilor comunitare, drepturileinfractorului nu pot fi restrînse mai mult decît a fost stabilit prindecizia autorităţii competente care a emis prima sentinţa6.

Regulile de la Tokyo reprezintă nu numai o nouăreglementare internaţională, dar consacră schimbările majoreintervenite la nivelul politicii penale şi criminologiei. Reflectînd onouă politică penală structurată în jurul valorilor justiţiei restitutive,Regulile sus-menţionate consacră un set de drepturi, valori,norme şi proceduri care vizează menţinerea persoanei în starede libertate, ori de cîte ori este posibil, în toate fazele procesuluipenal. Pe lîngă acest fapt se mai prevede ca procuratura, poliţiasau alte agenţii care se ocupă de cazurile penale să aibăposibilitatea legală de a dezvinovăţi infractorul7, dacă aceastădecizie vine în sprijinul protecţiei societăţii, prevenirii infracţiunilorşi promovării respectului pentru drepturile victimei.

Integrarea acestor noi valori şi principii a servit drept bazăşi a condiţionat modificări esenţiale la nivelul legislaţiilor penalenaţionale şi, totodată, a constituit reglementarea unor noi instituţii


care să permită derularea tuturor etapelor procesual-penale curespectarea drepturilor participanţilor implicaţi în comiterea uneiinfracţiuni: victimă, comunitate, infractor8. Pentru atingerea acestuiscop, autorităţile naţionale competente trebuie să aibă ladispoziţie atît posibilităţi legale de aplicare pe larg a probaţiunii,cît şi un spectru amplu de obligaţii ce pot fi puse în sarcinainfractorului. În decizia adoptată de instanţă trebuie luate înconsideraţie nevoile de reabilitare a infractorului, protecţiasocietăţii, precum şi interesele victimei.

După cum putem observa, rezultatul pluralismului juridicare ca efect apropierea reglementărilor juridice de viaţa indivizilorsupuşi probaţiunii. Regulile de la Tokyo servesc în calitate deexemplu pentru acest proces. Reglementările nu mai au uncaracter general, abstract, dar fac referire expresă la nevoilepersonale, la circumstanţele socializării etc. În ceea ce priveşteconcentrarea asupra supravegherii şi adaptarea planului dereintegrare la nevoile infractorului, este stabilit că: a) în cadrulunei anumite măsuri de supraveghere se vor elabora şi dezvoltascheme variate, menite să satisfacă efectiv nevoile infractorului;b) ori de cîte ori se constată necesitatea administrării unuitratament social, vor fi făcute eforturi de a înţelege antecedenteleinfractorului, personalitatea, aptitudinile, inteligenţa, valorile saleşi, în special, circumstanţele care l-au condus la comitereainfracţiunii. În această ordine de idei menţionăm că Regulile sus-menţionate stabilesc scopul supravegherii infractorului încomunitate, care constă în reducerea riscului de recidivă, precumşi în sprijinirea implicării infractorului în activităţi care previnreîntoarcerea acestuia la comportamentul antisocial. În acestscop se recomandă adaptarea supravegherii şi tratamentului lafiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora înfuncţie de progresele înregistrate de infractor, de asemenea,este prevăzută posibilitatea reducerii termenului de aplicare a


măsurii de supraveghere, dacă infractorul răspunde favorabil laea.

Fiind reglementarea juridică de bază a probaţiunii, Regulilede la Tokyo acordă atenţie sporită şi probaţiunii ca activitate aunor organe specializate, menţionînd, totodată, desprepregătirea personalului care lucrează în domeniul administrăriisancţiunilor comunitare. Această pregătire trebuie să fiepluridimensională: de natură pedagogigă, juridică şi psiho-sociologică.

Altă direcţie reglementată de Regulile sus-menţionate esteparticiparea comunităţii şi cooperarea cu organismeleguvernamentale şi nonguvernamentale9. Astfel, „participareapublică va fi privită ca o posibilitate deschisă membrilorcomunităţii de a contribui la protecţia societăţii lor”10. În acestscop ar fi rezonabil ca agenţiile guvernamentale, sectorul privatşi opinia publică să fie încurajate de a sprijini organizaţiilenonguvernamentale care promovează măsurile neprivative delibertate, în special a probaţiunii. De asemenea, este necesar afolosi şi mijloacele de comunicare în masă pentru a crea oatitudine publică constructivă menită să conducă la o aplicaremai largă a probaţiunii şi la integrarea socială a infractorilor.

Aşadar, Regulile de la Tokyo, prin reglementările sale,au contribuit decisiv la mutaţiile majore care au avut loc înlegislaţiile şi sistemele penale naţionale, îndeosebi în ultimuldeceniu, prin stabilirea unor principii diriguitoare în stabilirea şirealizarea probaţiunii. Asemenea reglementare detaliată amăsurilor comunitare, în special a probaţiunii, a condus laimplementarea acestor prevederi în legislaţiile interne. Acestereguli prin ele însele nu prevăd mecanisme pentru aplicareaprevederilor sale, implimentarea acestora fiind lăsată la discreţiapărţilor semnatare.

Totodată menţionăm că Regulile de la Tokyo este o


rezoluţie al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.Ele nu au obligativitatea unui act juridic, dar pe de altă parte,respectarea acestor reguli este o obligaţie politică şi morală astatelor membre.

În asemenea condiţii era inevitabil ca comunitateaeuropeană să „rămînă indiferentă” faţă de progresul în domeniulalternativelor la privaţiunea de libertate şi, în special, aprobaţiunii. Astfel, în octombrie 1992, Comitetul de Miniştri alConsiliului Europei a adoptat Rezoluţia nr. 16(92) despreaprobarea Regulilor cu privire la Sancţiunile şi MăsurileComunitare. Acest document a fost adoptat în scopul stabilirii:unui set de reguli-standard care ar permite legislatorului şipracticienilor să asigure aplicarea corectă şi adecvată asancţiunilor sau măsurilor comunitare; unor garanţii contraîncălcărilor drepturilor fundamentale ale persoanei care estesubiect al unor asemenea măsuri sau sancţiuni; unor reguli decomportare pentru persoanele responsabile de aplicareamăsurilor sau sancţiunilor comunitare11.

Atenţionăm că se operează cu noţiunea de măsuricomunitare. În acest caz, măsurile comunitare includ în sinemăsurile şi sancţiunile penale executarea cărora are loc încomunitate, deseori, în mediul social în care se afla infractorulpînă la comiterea infracţiunii12. Această noţiune a fost utilizatăpentru că este mai explicită decît noţiunile „măsură alternativă”şi „sancţiune nonprivativă” (astfel se evită discuţiile ce ţin dediferenţa „privativ-nonprivativ”) şi subliniază faptul că acestemăsuri există în mod independent13. Toate aceste sancţiuni auurmătoarele trei momente comune: 1) infractorii rămîn încomunitate; 2) implică unele restricţii ale libertăţii şi impun unelecondiţii; 3) şi măsurile, şi sancţiunile sînt aplicate de organespecializate.

Menţionăm, totodată, că probaţiunea corespunde


cerinţelor sus-enunţate şi deci este o măsură comunitară. Înacelaşi timp, pe lîngă probaţiunea în forma sa clasică, Rezoluţianr. 16(92) mai reglementează şi alte forme ale probaţiunii14 (deexemplu, liberarea condiţionată de răspunderea penală, liberareacondiţionată de pedeapsa penală etc.). Cele relatate anteriorpermit să afirmăm că Regulile cu privire la Sancţiunile şi MăsurileComunitare contribuie nemijlocit la reglementarea probaţiunii.

Conţinînd principiile pe care Consiliul Europei lepromovează în justiţia penală, Regulile minime sînt chemate săasigure echilibrul necesar dintre securitatea societăţii şireabilitarea infractorului15. Ele conţin şi prevederi referitor lavictima infracţiunii, care, în unele cazuri, joacă un rol crucial lalurea deciziei de aplicare a unei măsuri sau sancţiuni comunitare,în general, şi a probaţiunii, în special.

Actul normativ respectiv este destinat a menţine unechilibru echitabil între drepturile persoanei supuse probaţiuniişi realizarea efectivă a sentinţei de condamnare. Astfel, se acordăgaranţii condamnatului fără a limita atribuţiile personaluluiîmputernicit cu realizarea probaţiunii, adică a ofiţerilor deprobaţiune, iar acestora, de asemenea, se acordă garanţii carele permit exercitarea cuvenită a împuternicirilor lor.

Regulile cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitareconţin un preambul şi trei secţiuni divizate în unsprezece capitole.Capitolele respective sînt urmate de o interpretare în care, înscopul asigurării unei continuităţi, sînt definite noţiunile principale.Această interpretare este parte componentă a Regulilor şi areacelaşi statut juridic16.

În prima parte sînt stabilite unele reguli sub denumirea„Principii Generale”, dar aceasta nu înseamnă că normele dinpartea dată sînt mai importante, toate normele au acelaşi statutjuridic şi importanţă socială. Acestea sînt norme cu caractergeneral, principii general-valabile pentru tot procesul realizării


măsurilor şi sancţiunilor comunitare. Cele patru capitole aleprimei părţi conţin prevederi referitoare la: principiul legalităţii;garanţiile juridice ale condamnatului; respectarea drepturilorfundamentale ale infractorului şi ale familiei sale şi, cel maiimportant, la cooperarea şi acordul persoanei supuse sancţiuniicomunitare17. De asemenea, este acordată o atenţie deosebităgaranţiilor legale ale persoanei, stipulate în Convenţia Europeanăa Drepturilor Omului18.

Semnificativ este faptul că partea ce urmează imediatdupă principiile generale este consacrată resurselor umane şifinanciare, ceea ce ne demonstrează importanţa şi atenţiadeosebită acordată factorilor uman şi financiar în procesulrealizării probaţiunii. Implementarea reuşită a unei asemeneasancţiuni depinde foarte mult de competenţa şi calificareapersonalului ce o aplică. Este indiscutabil faptul că realizareaunei asemenea activităţi este imposibilă fără o finanţareadecvată19. Astfel, în consecinţă, au fost stabilite unele regulidiriguitoare referitor la aceste momente.

În acest context menţionăm că, fiind o sancţiunecomunitară, probaţiunea este executată în comunitate. Deci unrol important în executarea acesteia revine comunităţii undeinfractorul locuieşte şi îşi execută pedeapsa. Este binevenit faptulcă în Regulile europene este reflectat acest moment, menţionîndu-se că „participarea comunităţii, într-un mod sau altul, la realizareasancţiunii, este cu adevărat o obligaţie a comunităţii”20. Îninterpretarea care este parte componentă a Regulilor cu privirela Sancţiunile şi Măsurile Comunitare este definită noţiunea de„participare a comunităţii”. Această noţiune presupune: oriceajutor, contra plată sau gratuit, îndeplinit ca o muncă de bază,cumul sau periodic, care este util autorităţii de aplicare şi esteacordat de instituţii publice, private sau persoane fizice.

A treia parte este dedicată aspectului managerial al


măsurilor şi sancţiunilor comunitare. Este un compartiment maimult metodologic şi, prin urmare, se referă, în special, ladepartamentele şi autorităţile administrative care au sarcinarealizării măsurilor comunitare. În această parte sînt redatemodalităţile de executare, metodele de lucru şi de soluţionare acazurilor de încălcare a condiţiilor măsurilor şi sancţiunilorcomunitare21. De rînd cu detalierea cerinţelor optime aleimplementării măsurilor comunitare sînt redate scopurile cetrebuie să ghideze implementarea lor, mai bine zis tehnicileutilizate în activitatea zilnică22. Astfel, se recomandă ca lasupraveghere să se recurgă cît mai rar posibil pentru a se evitanecesitatea intensificării controalelor. Se prevede că ar fi mairaţional de a se recurge la metode de control social neformaldecît la metode de control formal.

Rezoluţia 16(92) nu este o simplă constatare a unorrezultate deja stabilite în practica aplicării măsurilor comunitare.În acest context menţionăm că partea a treia conţine prevederireferitoare la necesitatea efectuării unor cercetări şi estimăridespre evoluţia şi performanţa acestor instituţii comunitare23.

Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi MăsurileComunitare sînt o parte a unui proces dinamic, sînt o culminarea unui proces îndelungat de reflectare între poziţia ConsiliuluiEuropei asupra sancţiunilor nonprivative şi sistemele desancţionare a statelor-membre. Dar trebuie să ţinem cont defaptul că aceste reguli au fost elaborate în cadrul „vechiului”Consiliu al Europei, alcătuit doar din ţările Europei de Vest.Actualmente, organizaţia dată este fondată din 40 de membri,17 dintre care sînt ţări care au trecut deja de la regimuri socialistela economia de piaţă.

Am diferenţiat membrii Consiliului Europei, deoarecesituaţia celor din urmă ţări este puţin diferită. În momentuladoptării Regulilor Europene, legislaţiile penale ale ţărilor Europei


de Vest cunoşteau o varietate mare de sancţiuni alternativepedepselor privative de libertate, în timp ce majoritatea ţărilorex-socialiste încă nu au un set adecvat de sancţiuni şi măsuricomunitare şi, de aceea, întîmpină dificultăţi în implementareaacestora, deoarece nu sînt acceptate nici de oficialii ce înfăptuiescjustiţia şi nici de întreaga societate24. Totodată, aceste ţări duclipsă de resurse umane, financiare şi de infrastructura necesarăimplementării reuşite a unor sancţiuni şi măsurilor comunitare.

Reieşind din acest fapt, au fost stabilite două direcţii noide activitate în domeniul implementării măsurilor alternative: 1.estimarea implementării curente a sancţiunilor şi măsurilorcomunitare, formelor de implementare şi cadrului juridic în caresînt aplicate, precum şi compatibilitatea şi convergenţa dintreimplementarea măsurilor şi prevederilor din Recomandarea nr.16(92); 2. elaborarea unor metode şi căi în vederea implementăriisancţiunilor şi măsurilor comunitare ca o modalitate umană şiconstructivă de reacţionare la o categorie de infracţiuni şiinfractori, precum şi acordarea unei atenţii deosebite statelor-membre care doresc să primească asistenţă în acest scop.

În acest context menţionăm Recomandarea nr.22(2000)cu privire la implementarea Regulilor Europene privind Măsurileşi Sancţiunile Comunitare. Adoptarea acestei recomandări a fostcondiţionată de declinul mic în domeniul probaţiunii şi de apariţiaunor dificultăţi în procesul implementării probaţiunii în unele stateeuropene. Documentul acesta constituie, practic, o retrospectivăa aplicării probaţiunii în unele ţări europene şi conţine multiperecomandări de lege ferenda în vederea aplicării eficiente aacestei instituţii (de exemplu: prevederea probaţiunii în calitatede sancţiune independentă; obligarea la tratament a celordependenţi de droguri, alcool; supravegherea intensivă a unorcategorii de condamnaţi; monitoringul electronic, etc.).

Deci, după cum putem observa, activitatea în domeniul


probaţiunii se află în continuă dezvoltare şi perfecţionare şi nueste exclus ca mai tîrziu să asistăm la adoptarea unei noirecomandări în care vor fi materializate progresele de ultimăoră în domeniul probaţiunii.

Este unanim recunoscut faptul că o aplicare reuşită, înspecial, a probaţiunii se face în funcţie de un personal calificat şicompetent. Deci putem afirma că personalul serviciilor deprobaţiune este un alt aspect al acestei măsuri comunitare, care,de asemenea, a devenit obiectul unor reglementări la niveleuropean. Astfel, menţionăm Rezoluţia 26(66) cu privire lastatutul, angajarea şi calificarea personalului penitenciarelor şiRezoluţia 24(68) cu privire la statutul, selectarea şi calificareacadrelor de conducere a instituţiilor penale25.

Bineînţeles, Rezoluţiile sus-menţionate necesitau anumitereglementări suplimentare şi adaptări la transformările de ultimăoră. Necesitatea unor schimbări fiind condiţionată şi de faptulcă unele prevederi stipulate în Regulile Europene cu privire laSancţiunile şi Măsurile Comunitare erau în contradicţie cu acesterezoluţii. Deci, ţinînd cont de schimbările în aplicarea măsurilorcomunitare, de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europeila 10 septembrie 1997 a fost adoptată Recomandarea nr. 12(97)cu privire la personalul abilitat cu implementarea sancţiunilor şimăsurilor penale26.

După cum putem observa, nu a fost utilizată expresia„sancţiuni şi măsuri comunitare”, dar se operează cu sintagma„sancţiuni şi măsuri”. În cazul dat nu este vorba de o omisiuneinvoluntară, s-a recurs la acest termen deoarece Recomandarearespectivă este adresată atît personalului cu funcţii de realizarea sancţiunilor comunitare (ofiţerii de probaţiune), cît şipersonalului instituţiilor penitenciare şi acest termen pare a fireuşit pentru definirea ambelor categorii printr-o singură noţiune.

Recomandarea respectivă conţine două seturi de reguli,


şi anume: a) principii generale de angajare, selectare, calificare,ale condiţiilor de lucru şi transferarea personalului abilitat cuimplementarea sancţiunilor şi măsurilor (la acest set se referă51 paragrafe); b) reguli diriguitoare europene ce vor servi dreptbază la elaborarea principiilor naţionale de etică pentrupersonalul abilitat cu implementarea sancţiunilor şi măsurilor (laacest set se referă 19 paragrafe).

Primul set de reguli constituie textul de bază cu privire lapolitica personalului şi este primul act juridic de acest nivel carepromovează a abordare unificată a serviciilor de probaţiune şia serviciilor instituţiilor penitenciare.

Al doilea set de reguli este o încercare de a scoate înevidenţă bazele etice ale implementării sancţiunilor şi măsuriloratît la nivel comunitar, cît şi la nivelul instituţiei penitenciare, altfelspus, de a elabora norme deontologice comune serviciilor deprobaţiune şi serviciilor penitenciare.

Principiile etice stabilite în Recomandarea sus-menţionatăsînt chemate a reglementa doar cele mai importante obligaţii alepersonalului abilitat cu implementarea sancţiunilor şi măsurilorpenale, din acest motiv, în actul european respectiv nu există oenumerare exhaustivă a unor asemenea obligaţii27.Recomandarea respectivă nu este un cod deontologic alfuncţionarilor de probaţiune şi a instituţiilor penitenciare, nu estenici un cod disciplinar, ce ar stabili care fapte sînt încălcări aleobligaţiilor de serviciu şi care ar fi sancţiunile pentru atare fapte.Ea este consacrată valorilor ce trebuie respectate de cătrepersonalul respectiv în relaţiile cu membrii societăţii şi se aplicărelaţiilor cu participarea serviciilor de executare a sancţiunilor şimăsurilor penale, precum şi angajaţilor săi; altor participanţi laefectuarea justiţiei; organizaţiilor neguvernamentale ce sepreocupă de problematica sancţiunilor şi măsurilor penale;comunităţii în general şi infractorilor-subiecţi ai măsurilor


respective.Se conţin, de asemenea, unele prevederi generale ce se

referă la: obligaţia funcţionarilor serviciilor respective de a seabţine de la utilizarea împuternicirilor în scopuri impropriipedepselor aplicate; relaţiile acestor servicii cu mijloacele mass-media; informarea condamnaţilor despre obligaţiile şi drepturilelor; confidenţialitate; relaţiile personalului serviciilor cu familiilecondamnaţilor.

Astfel, am analizat unele recomandări care contribuienemijlocit la reglementarea şi realizarea probaţiunii în calitateasa de măsură penală şi în activitatea unor instituţii. Dar pentru afi realizată, ea trebuie să fie dispusă de un tribunal independent,fapt ce necesită ca judecătorii să aibă o atitudine pozitivă faţăde sancţiunea probaţiunii şi, în general, faţă de măsurilecomunitare. Trebuie să menţionăm că anume acest faptconstituie un obstacol important în implementarea probaţiunii,mai ales în ţările unde este susţinută o politică penală dură, depromovare a sancţiunilor privative de libertate. Acest aspect nuputea rămîne neobservat, de aceea, pe lîngă Regulile Europenecu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare, a fost adoptatăRecomandarea nr. 17(92) referitor la continuitatea sentinţei (engl.consistency in sentencing).

Acest act recomandă ca sancţiunile privative de libertatesă fie aplicate în cazuri extreme de sancţionare a persoanei şidoar atunci cînd aplicarea celorlalte sancţiuni este inadecvată.Pentru a facilita aplicarea sentinţelor noncustodiale, în general,şi a probaţiunii, în special, legislatorul naţional trebuie să prevadăaceste măsuri ca sancţiuni de bază pentru o serie de infracţiuni28.Adoptînd o abordare inovativă a acestei probleme,Recomandarea stipulează că măsurile noncustodiale trebuie săfie înţelese ca pedepse „reale” nu numai de către persoanele cele stabilesc (adică magistraţii), dar şi de întreaga societate care,


probabil, se va implica la susţinerea şi participarea laimplimentarea sancţiunilor comunitare. De asemenea, conformpunctului B.6 al Recomandării 17(92) referitor la continuitateaemiterii sentinţei, se recomandă statelor ca acestea să prevadăposibilităţi conform cărora judecătorii ar putea alege sancţiuneacea mai adecvată din mai multe sancţiuni noncustodiale(neprivative) pentru una şi aceeaşi faptă.

Totodată atenţionăm că unele aspecte ale probaţiunii sîntstipulate nu numai în rezoluţii sau recomandări ale ConsiliuluiEuropei, dar şi în convenţii europene. În această ordine de ideimenţionăm Convenţia Europeană cu privire la supraveghereacondamnaţilor condiţionat sau infractorilor liberaţi condiţionat29.Acest document reprezintă, de fapt, o formă a asistenţei juridiceinternaţionale. Nu sînt prezente careva reguli deosebite cu privirela probaţiune, dar este prevăzută modalitatea ca condamnatulsă fie supravegheat de către autorităţile statului în caredomiciliază, în cazul în care persoana este condamnatăcondiţionat sau liberată condiţinat de către instanţajudecătorească a altui stat semnatar. Salutăm aplicarea uneiasemenea convenţii, doarece persoana condamnată va aveaposibilitatea să-şi stabilească domiciliul în altă ţară, unde,probabil, va avea un loc de muncă sau unde locuiesc membriifamiliei. În asemenea caz, riscul de recidivare va fi mult mai mic,iar persoana respectivă se va reintegra în societate mult maiuşor.

Bineînţeles, conlucrarea în domeniul probaţiunii la nivelmondial şi european nu se reduce doar la reglementarea juridicăa acestei instituţii. În prezent este efectuat un volum enorm delucru în domeniul conlucrării practice şi schimbului de experienţă,fapt ce contribuie nemijlocit la aplicarea şi realizarea probaţiunii.

Activitatea respectivă nu este o muncă întîmplătoare, daro muncă realizată prin intermediul unor organizaţii internaţionale.


O asemenea organizaţie care are atribuţii nemijlocite lareglementarea internaţională şi realizarea probaţiunii esteConferinţa Permanentă pentru Probaţiune şi AsistenţăPostpenală (engl. Permanent European Conference onProbation and Aftercare (CEP)). Organizaţia dată a fost înfiinţatăîn 1981 de către un grup de practicieni din diferite ţări aleEuropei. Actualmente, la această organizaţie sînt reprezentate18 state30 (subliniem faptul că România se numără printre acestestate). Organizaţia dată este condusă de o Asambleie Generală,care este convocată o dată la trei ani şi îşi are sediul în Olanda.

CEP are în calitate de obiectiv primordial reducereadelincvenţei prin promovarea reintegrării sociale a infractorilor31,în acelaşi timp, aceasta este şi cea mai bună metodă de a protejamembrii societăţii. Principalele componente ale acestei politicisînt următoarele: a) accesul persoanelor supuse probaţiunii lalocurile de muncă; b) accesul la asigurarea unei reintegrări; c)accesul la învăţămînt şi odihnă; d) programe orientate sprereducerea pagubei cauzate în urma unui comportamentprejudiciabil; e) respectarea necesităţilor particulare alegrupurilor minorităţilor; toate combinate cu: a) estimarea şimanagementul efectiv al riscului; b) programe orientate spreschimbarea comportamentului; c) executarea strictă a obligaţiilorimpuse de instanţă; d) repararea prejudiciului cauzat victimei32.

Este cunoscut faptul că reglementarea şi metodele derealizare a probaţiunii diferă de la stat la stat. Ţinînd cont deacest fapt, CEP-ul pune accent pe schimbul de cunoştinţe şiexperienţă dintre membrii şi precticienii de toate nivelurile.Asemenea activitate este înfăptuită prin intermediulsimpozioanelor şi conferinţelor. În cadrul simpozioanelor sediscută specificul serviciilor naţionale de probaţiune, sarcinileacestora, structura organizaţională, problemele cu care seconfruntă etc. Simpozioanele se organizează prin reunirea unui


grup de 20-30 de persoane din diverse ţări la care se studiazăcalea de executare a probaţiunii existentă în ţara-gazdă.Participanţii iau cunoştinţă de noi metode şi mijloace pe careurmează a le implementa în activitatea de mai departe.

Conferinţele, la rîndul lor, sînt destinate unui public multmai larg. La aceste măsuri, pe lîngă ofiţerii de probaţiune,participă judecători, procurori, alte persoane cu atribuţii îndomeniul înfăptuirii justiţiei. Temele abordate în cadrulconferinţelor prezintă atît interes comun, cît şi reflectă problemelecurente existente în ţările-membre, printre acestea menţionăm:tratamentul persoanelor dependente de droguri supuseprobaţiunii (Suedia 1991); probaţiunea intensivă (Norvegia1994); eficacitatea probaţiunii (Scoţia 1996); reconciliereainfractorilor şi victimelor (Germania 1998) etc.

Un alt scop al Conferinţei Europene Permanente constăîn promovarea standardelor internaţionale prin susţinerea şicooperarea cu alte organizaţii europene, cum ar fi ConsiliulEuropei33. CEP are statut de observator pe lîngă unele comiteteale Consiliului Europei, de exemplu: Comitetul European pentruProblemele Crimei, Consiliul pentru Cooperare Penologică (încolaborare cu care a fost elaborat proiectul Regulilor cu privirela Sancţiunile şi Măsurile Comunitare). Experţii CEP participăla diverse întruniri organizate de către Uniunea Europeană. Deciactivitatea acestei organizaţii europene este vastă şi contribuienemijlocit la reglementarea probaţiunii la nivel european.

În concluzie menţionăm că, din multitudinea de acteinternaţionale, au fost analizate doar cele ce se referă în mareparte la fenomenul probaţiunii. Procesul de reglementare ainstituţiei probaţiunii este în continuă dezvoltare. Astfel, în viitorulapropiat vom lua cunoştinţă, probabil, de unele schimbări îndomeniul dat.


§2. Reglementarea juridică a executării probaţiunii:aspecte de drept execuţional penal

Probaţiunea, ca şi alte sancţiuni comunitare, este subraportul naturii juridice, o sancţiune penală34. Deci, fiind osancţiune penală, e necesar a fi aplicată în corespundere cuanumite reguli ce se conţin în legislaţia execuţional-penală.Conform Codului de executare al Republicii Moldova, legislaţiade executare a sancţiunilor de drept penal reglementeazăpunerea în executare a pedepselor penale, precum şi modul deexercitare a controlului asupra condamnatului la neaplicareacondiţionată a pedepsei, asupra muncii educative cu condamnatulşi asupra protecţiei drepturilor şi intereselor lui legitime. Aşadar,în acest capitol ne propunem examinarea procesului de realizarea probaţiunii.

Procesul de punere în executare a sentinţelor deprobaţiune, pe lîngă regulile stipulate în Codul de executare,trebuie să fie guvernat de o serie de principii, cum ar fi: a)obligativitatea; b) executabilitatea; c) jurisdicţionalitatea; d)continuitatea35.

Obligativitatea executării sentinţei de probaţiune constăîn aceea că „dispozitivul hotărîrii trebuie adus la îndeplinire, înmod obligatoriu, de către autoritatea de executare”36. Decipărţile în proces trebuie să se supună deciziei adoptate dejudecător. Astfel, chiar dacă victima este împotriva executăriide către condamnat a sentinţei de probaţiune, acesta va trebuis-o execute. Asemenea poziţie a victimei poate influenţa durataşi/sau volumul sancţiunii şi nicidecum obligativitatea acesteia.

Executabilitatea reprezintă un efect al pronunţării de cătreinstanţa de judecată a unei soluţii, avînd caracter absolut în cazulhotărîrilor definitive, ca efect al autorităţii de lucru judecat. Acest


principiu presupune faptul că ofiţerul de probaţiune este obligatsă înceapă lucrul cu persoana respectivă de îndată ce-a primithotărîrea instanţei. De asemenea, consilierul de probaţiune nupoate suspenda sau amîna executarea, în tot sau în parte, aobligaţiilor stabilite de judecător.

Jurisdicţionalitatea presupune faptul că persoanacondamnată stă sub supravegherea serviciului de probaţiune îna cărui rază de activitate se află37. Nu se admite conflictul decompetenţă a serviciilor de probaţiune.

Continuitatea executării probaţiunii prevede că, odatădeclanşată, probaţiunea trebuie să se desfăşoare neîntrerupt,pînă la expirarea termenului38. Continuitatea nu se referă doarla neîntreruperea executării, dar şi-a găsit reflectare şi înactivitatea serviciilor de probaţiune, şi anume, ofiţerul deprobaţiune, care a fost desemnat pentru o persoană, va conlucracu aceasta pînă la expirarea termenului de executare. Schimbareaofiţerului de probaţiune este posibilă doar în cazurile cînd sînttemeiuri de recuzare sau alte cauze prevăzute în legislaţie (deexemplu, concedierea ofiţerului de probaţiune, schimbareadomiciliului condamnatului etc.).

Realizarea probaţiunii este un proces reglementat de legepus în sarcina unor organe de stat. Bineînţeles, organul principal,dar nu şi unicul, în procesul executării probaţiunii este un organspecial abilitat cu executarea probaţiunii şi/sau cu executareaalternativelor la privarea de libertate, care poartă denumirea deserviciu de probaţiune (Anglia, Franţa etc.)39, serviciu deprobaţiune şi mediere (Republica Cehă)40, serviciu de probaţiuneşi liberare condiţionată (SUA)41.

Totodată, la procesul sus-menţionat participă şi instanţade judecată, rolul căreia diferă de la stat la stat. În unele ţări,inclusiv în Republica Moldova, instanţa participă doar în cazurilece ţin nemijlocit de sancţiune, adică în cazurile revocării/


suspendării sancţiunii, de nerespectare a obligaţiilor impuse etc.În alte ţări, precum ar fi Franţa, este instituţia judecătorului deexecuţie care, pe lîngă atribuţiile menţionate, posedă şi unele ceţin nemijlocit de procesul de executare a probaţiunii.

Ca şi orice sancţiune penală, probaţiunea constă înlimitarea unor drepturi şi libertăţi. Deci, în funcţie de volumulrestrîngerii unor drepturi, în timpul executării, putem definiurmătoarele tipuri de probaţiune: probaţiunea tradiţională;probaţiunea intensivă; probaţiunea şoc42.

Probaţiunea tradiţională este probaţiunea propriu-zisă şiconstă în rămînerea în comunitate şi respectarea, pentru oanumită perioadă, a unor cerinţe. De regulă, persoana areobligaţia de a se întîlni regulat cu ofiţerul de probaţiune şi de arespecta alte restricţii impuse de instanţa de judecată. Probaţiuneatradiţională pune accent atît pe reabilitare, cît şi pe control,anume acest echilibru şi reprezintă specificul probaţiuniitradiţionale.

În ultimul deceniu al sec. XX, sub presiunea pretenţiilorcomunităţii cu privire la siguranţa sa şi a declinului eficienţeiprobaţiunii s-a încercat „înăsprirea” probaţiunii, în acest feldezvoltîndu-se sistemul probaţiunii intensive. Ea ocupă o poziţieintermediară între privarea de libertate şi probaţiunea tradiţionalăatît referitor la gradul de pedepsire, nivelul de siguranţăcomunitară, cît şi la costurile financiare de realizare a acesteimăsuri43. Spre deosebire de cea tradiţională, probaţiuneaintensivă pune accent pe supraveghere şi mai puţin pe reabilitare.De asemenea, ea este aplicată în asociere cu alte sancţiunineprivative de libertate (munca neremunerată în folosulcomunităţii, amenda, monitoringul electronic etc.).

În aceleaşi împrejurări ca şi probaţiunea intensivă a apărutprobaţiunea şoc44. Această modalitate a probaţiunii presupuneo scurtă perioadă de încarcerare pînă la executarea propriu-


zisă a probaţiunii. După asemenea experienţă, chiar şi pentru operioadă scurtă de timp, infractorul nu va dori să nimerească înaşa condiţii şi, respectiv, va fi mai puţin dispus să încalce condiţiileimpuse şi cu atît mai puţin dispus să comită noi infracţiuni.

Din punct de vedere execuţional-penal ne intereseazătemeiul aplicării probaţiunii şi volumul obligaţiilor. Este cunoscutfaptul că temeiul juridic de aplicare a pedepsei penale faţă depersoana care a săvîrşit fapta penal-condamnabilă este sentinţade condamnare rămasă definitivă, pronunţată în numele statului45.Prin urmare, ar fi logic să concluzionăm că este necesar a stipulaîn sentinţa sau hotărîrea instanţei de judecată toate obligaţiile cetrebuie executate de persoana condamnată.

Totuşi ofiţerul de probaţiune poate stabili unele obligaţii,cerinţe suplimentare, dar numai pentru asigurarea executării celorstabilite de instanţă. Obligaţiile impuse de ofiţerul de probaţiunenu pot limita drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei.De altfel, asemenea stare de fapt nu este una nouă. ConformRegulilor Statului Missouri (SUA), serviciul de probaţiune şiliberare condiţionată este în drept să stabilească unele condiţii,altele decît cele stabilite de instanţă46. Deci conţinutul sancţiuniide probaţiune este stabilit atît de instanţa de judecată, cît şi deofiţerul de probaţiune, dar într-o măsură mai mică. Referitor laîmputernicirile instanţei cu privire la executarea probaţiunii,menţionăm că instanţa de judecată poate schimba condiţiileprobaţiunii în orice timp pînă la expirarea termenului deprobaţiune47.

Pentru asigurarea unei realizări eficiente a acestei sancţiunisînt necesare unele condiţii care ar exista pe toată perioada deprobă, şi anume: 1) sentinţa de condamnare a persoanei pentrufapta săvîrşită sau alte temeiuri care permit stabilirea unor obligaţii(de exemplu, ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririipenale); 2) pericolul actualizat al executării reale a pedepsei


stabilite, de la executarea căreia vinovatul a fost liberat cuanumite obligaţii de probă sau stabilirea altor consecinţe nefasteîn caz de neîndeplinire a cerinţelor probaţiunii; 3) cerinţe(obligaţii) cu caracter limitativ, condiţionate de aflarea persoaneisub supraveghere profilactică48; 4) obligaţii cu caracter decorectare49.

Sancţiunea de probaţiune, în finalitatea sa, constă înexecutarea unor obligaţii impuse o perioadă anumită de timp.Obligaţie, în acest sens, poate fi denumită orice impunere apersoanei de a face anumite lucruri sau servicii. Deseori, acestelucruri rezidă în anumite restricţii ale unor drepturi fundamentaleale persoanei. Reieşind din acest fapt, unii autori50 au relevatcîteva reguli cu privire la limitele restricţiilor drepturilor şi anume:a) cu cît infracţiunea este mai social-periculoasă, cu atît maimare poate fi volumul şi numărul drepturilor şi libertăţilorrestrînse; b) asemenea limitări sînt posibile doar în baza legii,care trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă; c) legislaţiaprevede, de regulă, limitarea drepturilor, iar privarea de drepturiar trebui să fie ca excepţie; d) limitarea drepturilor are uncaracter temporar (acest fapt rezultă şi din definiţia probaţiunii).

În ceea ce priveşte obligaţiile ce pot fi impuse, menţionămcă, potrivit scopului urmărit, acestea pot fi divizate în douăcategorii51: 1) obligaţii cu caracter de constrîngere, conţinutulcărora constă în existenţa unor forme de supraveghere; 2)obligaţii cu caracter de reeducare/corectare, scopul acestorarezidă în reorientarea personalităţii pentru o reintegrare încomunitate.

Clasificarea obligaţiilor impuse în cadrul sancţiunii deprobaţiune constituie o problemă din cauza diversivităţiiacestora. În acelaşi timp menţionăm că clasificarea dată delegiuitorul şi practica americană52 şi de practica şi legislaţiaengleză53 stabilesc clasificarea după universalitatea condiţiilor


probaţiunii. Astfel, deosebim condiţii universale, cu alte cuvinteobligatorii, şi condiţii suplimentare, cu alte cuvinte coplementare.Primele obligaţiuni sînt impuse tuturor persoanelor supuseprobaţiunii, indiferent de particularităţile faptei, personalităţii(obligaţia de a nu încălca legile, prezentarea la Serviciul deprobaţiune etc.). Obligaţiile suplimentare sînt impuse la discreţiainstanţei de judecată, la stabilirea unor asemenea cerinţe se ţinecont de particularităţile faptei, personalităţii, alte cauze. Printreacestea putem enumera următoarele: abstinenţa de la consumulsubstanţelor narcotice/alcoolice, repararea prejudiciului cauzatvictimei, urmarea unui program educaţional etc.

Un aspect al obligaţiilor impuse în cadrul probaţiunii esteprevederea acestora în actul normativ, adică, la discreţiajudecătorului, pot fi stabilite doar obligaţiile prevăzute de lege.Pentru elucidarea acestui aspect este necesar de a porni de lascopul probaţiunii. În ceea ce priveşte scopul probaţiunii, existăo părere unanim acceptată atît de doctrina, cît şi de practicaunor ţări, precum că scopul probaţiunii constă în: 1) reabilitareaşi reintegrarea persoanei; 2) protecţia comunităţii de posibilelerecidive ale persoanelor supuse probaţiunii. Iar, conform LegiiRM cu privire, în calitate de scopuri sînt prevăzute prevenirearecidivei de infracţiune şi reintegrarea în comunitate a subiecţilorprobaţiunii. Astfel, trebuie stabilite acele obligaţii prin intermediulcărora s-ar putea atinge scopurile sus-menţionate.

Într-adevăr, instanţa trebuie să supună persoana doaracelor obligaţii care ar atinge scopul dat54, dar, conform opinieiautorului, este necesar ca aceste obligaţii să fie prevăzute delege. În ţara noastră, impunerea obligaţiilor ar putea fi doar dacăsînt necesare pentru a-şi atinge scopurile şi dacă sînt prevăzutede lege, deoarece, potrivit alin. 2 art.54 al Constituţiei RepubliciiMoldova, „exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supusaltor restrîngeri decît celor prevăzute de lege...”.


În acest context, referindu-ne la Codul penal al RepubliciiMoldova, menţionăm că în art.90 şi în art.104 sînt prevăzuteobligaţiile care pot fi impuse, constituind o enumerare exhaustivă.Însă în varianta sa iniţială, atît art. 90, cît şi art. 104 al Coduluipenal prevedeau că lista dată a măsurilor nu este exhaustivă şiinstanţele de judecată erau în drept să aplice orice alte obligaţiicare ar putea contribui la reeducarea minorului şi la prevenireasăvîrşirii noilor infracţiuni.

Obligaţiile respective au fost analizate reieşind dinclasificarea acestora în măsuri de reeducare şi măsuri desupraveghere. Primele se execută în comunitate şi sînt îndreptatespre reabilitare, iar cele din urmă necesită un control din parteaunor organe specializate, care în majoritatea absolută sîntserviciile de probaţiune.

Obligaţia de a urma un tratament medical, în cadrulsancţiunii de probaţiune, este prevăzută în legislaţiile multor ţări.Tratamentul medical este menit a înlătura cauza comiteriiinfracţiunii şi anume consumul abuziv de substanţe alcoolice saunarcotice55. Deci dacă făptuitorul săvîrşeşte unele fapte social-periculoase în legătură sau drept consecinţă a consumului dedroguri, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la untratament regulat sau a urma acest tratament. În asemenea cazuri,făptuitorul trebuie supus unui tratament medical. Chiar dacă nu-i nevoie de internare medicală, individul poate fi obligat să seprezinte în mod regulat la un tratament medical pînă laînsănătoşire56. Persoana faţă de care s-a dispus această obligaţiespecifică, trebuie să urmeze un tratament medical ce are dreptscop abstinenţa de la consumul de substanţe narcotice sau alcool.Obligaţia dată poate avea mai multe forme. Prima formă constăîn prezentarea la tratament medical şi urmarea acestuia pînă laînsănătoşire. Următoarea formă a acestei obligaţii constă, deasemenea, în urmarea unei cure de tratament, dar sub


supravegherea nemijlocită a ofiţerului de probaţiune57.Altă modalitate a acestei obligaţii poate fi numită ca cea

mai lejeră, deoarece prevede doar examene medicale periodice.Persoanei condamnate i se stabileşte obligaţia de a nu consumasubstanţe narcotice/alcoolice, iar aceste examene medicaleperiodice au drept scop depistarea prezenţei sau lipseisubstanţelor respective în organismul persoanei supuseprobaţiunii58.

În legătură cu executarea măsurii obligatorii la tratamentmedical, obligaţii deosebite revin unităţii sanitare unde trebuieefectuat tratamentul59. În unele cazuri, aceste unităţi sanitare sîntinstituţii specializate de stat, în alte ţări, acestea sînt unităţi sanitarecu care serviciile de probaţiune au încheiat acorduri (contracte)de colaborare. Însă, indiferent de statutul juridic al acestorinstituţii, ele sînt obligate să comunice consilierului de probaţiunesau instanţei de judecată dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat la instituţie şi dacă se supune tratamentului ori sesustrage de la efectuarea acestuia.

De asemenea, despre drepturile şi volumul obligaţiilor saletrebuie informat condamnatul. Astfel, ofiţerul de probaţiune sau,după caz, „judecătorul delegat cu executarea va comunicapersoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratamentmedical că este obligată să se prezinte de îndată la unitateasanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgîndu-iatenţia că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispuneinternarea medicală”60, stabilirea unor obligaţii mai drastice sauexecutarea reală a pedepsei stabilite în sentinţă.

Totodată menţionăm că obligaţia de a urma un tratamentnu întotdeauna ia forma unui tratament pur medical. De exemplu,în cadrul Serviciului de probaţiune din Carolina de Nord (SUA)a fost implementat un program special pentru persoanele supusetratamentului medical61. Conform acestui program, ofiţerii de


probaţiune se ocupă doar de controlul abstinenţei, neimplicîndu-se în tratamentul propriu-zis, şi, în caz de necesitate, pot aplicaunele sancţiuni. Sancţiunile date nu sînt sancţiuni penale, darînăspriri ale modului de executare a obligaţiei, de exemplu:prezentarea suplimentară la testări medicale, mărirea număruluide întrevederi cu ofiţerul de probaţiune etc62. În urma unorcercetări63 s-a constat că persoanele care consumă droguri şinu au finisat un program de tratament prezintă un risc înalt derecidivare. Astfel, nu trebuie subapreciată importanţa obligaţieirespective.

Următoarea obligaţie aduce atingere dreptului la libertateacirculaţiei şi cel mai des este întîlnită sub forma interzicerii de ase afla în anumite localităţi, care „constă în obligaţia impusăpersoanei, faţă de care s-a luat această măsură, de a se abţinede la orice acţiune ce ar avea ca urmare prezenţa sa pe teritoriulvreuneia din localităţile interzise”64. Obligaţia de a se afla pe unanumit teritoriu restrînge dreptul la libera circulaţie stipulat înlegea fundamentală a multor ţări (de exemplu, art. 27 ConstituţiaRepublicii Moldova, art. 25 Constituţia României etc.) şi într-oserie de acte internaţionale. Astfel, în art. 12 al PactuluiInternaţional privind drepturile civile şi politice se menţioneazăcă „oricine, care se află pe teritoriul vreunui stat, are dreptul, înlimitele teritoriului acestuia, să circule liber şi să-şi aleagădomiciliul”65.

Totodată menţionăm că în art. 27 al Constituţiei RepubliciiMoldova este garantat dreptul la libera circulaţie, dar în art. 54Constituţia Republicii Moldova este prevăzută posibilitatearestrîngerii acestui drept. Asemenea restrîngere poate fi efectuatăconform normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţionalşi sînt necesare în interesele ordinii publice, în scopul preveniriiinfracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altorpersoane. În acelaşi timp atenţionăm că în Codul penal al


Republicii Moldova este stipulată obligaţia de a nu frecventaanumite locuri şi de a nu-şi schimba domiciliul fărăconsimţămîntul organului competent, aceste obligaţii pot fiimpuse în cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei (art. 90 Cod penal), liberării condiţionatede pedeapsă înainte de termen (art. 91 Cod penal). Conformcelor menţionate, putem constata că legislaţia autohtonă oferăposibilitatea aplicării interzicerii de a se afla în anumite locuri caobligaţie în cadrul realizării unei măsuri penale cu elemente deprobaţiune.

Impunerea oricărei obligaţii trebuie să fie necesară şiargumentată. Prin urmare, pentru a stabili obligaţia interziceriiaflării în anumite locuri trebuie să fie dovedită legătura dintreaflarea în anumite localităţi şi săvîrşirea infracţiunii sau creareapericolului de a săvîrşi unele infracţiuni. Caracterizarea uneilocalităţi ca favorizantă pentru săvîrşirea de infracţiuni estedeterminată de influenţa împrejurărilor din această localitateasupra autorului faptei. Asemenea localitate poate avea caracterabsolut în raport cu alte localităţi, şi anume cînd caracterizarease referă la ambianţa socială dintr-o anumită localitate (cum arfi localitatea în care se află familia victimei); în celelalte cazuri,caracterizarea este totdeauna relativă, în sensul că în localităţileconsiderate ca nepotrivite, gradul de pericol social pe care îlreprezintă infractorul este mult mai ridicat decît cel pe care l-arprezenta în alte localităţi66.

Totuşi, prin impunerea obligaţiei sus-menţionate, nu poatefi înlăturat total pericolul săvîrşirii noilor infracţiuni. Astfel, uniiautori67 susţin că obligaţia respectivă trebuie să ia forma uneirestricţii continue, adică să se interzică orice prezenţă, chiarpentru o scurtă durată. Iar în alte surse68 se susţine că interzicerearespectivă poate fi atît perpetuă, cît şi periodică (adică în anumitepărţi ale săptămînii, anumite ore ale zilei etc.).


Pentru dispunerea unei asemenea interdicţii se cer întruniteo seamă de condiţii care vizează persoana făptuitorului, loculsăvîrşirii infracţiunii, numărul infracţiunilor etc. Însă aceste condiţiisînt enumerate în lege doar în măsura în care au tangenţă cucondiţiile generale de aplicare a probaţiunii. Astfel, de exemplu,locul săvîrşirii infracţiunii va fi luat în consideraţie la dispunereainterzicerii aflării într-o localitate doar ca o circumstanţă de factoşi nu ca un temei de iure necesar pentru dispunerea obligaţieisus-menţionate.

Persoana supusă interzicerii de a se afla în anumite localităţieste obligată să semnaleze existenţa acestei interdicţii şi să refuzeorice însărcinare ce i s-ar da şi ar pune-o în situaţia de a se aflaîn vreuna din localităţile interzise69.

În multe cazuri, dreptul la libera circulaţie este afectatîntr-o măsură mai mică, adică persoanei i se permite schimbareadomiciliului/reşedinţei, dar cu acordul consilierului deprobaţiune70 sau cu înştiinţarea ulterioară, timp de 48 de ore, aacestuia de către persoana condamnată la probaţiune71.

Altă obligaţie ce poate fi impusă persoanei condamnatela probaţiune este executarea tuturor cerinţelor patrimonialestabilite în ordinul de probaţiune, precum ar fi plata amenzii,repararea pagubei, alte plăţi ordonate de curte. Plata amenziişi/sau reparării pagubei, ca parte componentă a probaţiunii,trebuie realizată de persoana vinovată într-o perioadă stabilită,care, de regulă, este mult mai mică decît perioada de probaţiune.

Obligaţia respectivă, în unele cazuri, serveşte dreptcircumstanţă obligatorie pentru dispunerea probaţiunii (ataresituaţie este prevăzută şi în alin. 3 art. 90 Cod penal al RepubliciiMoldova). În asemenea cazuri, instanţa de judecată poatedispune sancţiunea probaţiunii cu condiţia că daunele au fostdeja integral reparate. Situaţia respectivă a suscitat unele criticiîn literatura de specialitate pe motiv că stabilirea unei sancţiuni


depinde de situaţia financiară a persoanei72.Referitor la problema menţionată, dorim să aducem

exemplul României. Codul penal român, de asemenea, prevedearepararea daunei drept circumstanţă obligatorie pentrudispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Vis-a-vis de această problemă s-a pronunţat Curtea Constituţionalăa României, care a constatat neconstituţionalitatea acesteiprevederi. Prin această decizie s-a stabilit că accesul inculpatuluila unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, lacare el este îndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şial dreptului penal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţieipenale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatulcare nu are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciuluipînă la pronunţarea hotărîrii de condamnare nu poate avea accesla condamnarea cu suspendarea executării pedepsei şidetermină o discriminare pe criteriul averii73.

În Republica Moldova această situaţie rămînenedeterminată. Pe de o parte, repararea prejudiciului este untemei necesar de liberare condiţionată de executarea pedepsei,iar pe de altă parte, repararea daunei este o condiţie ce poate fiimpusă după liberarea condiţionată de la executarea pedepsei.În ţara noastră, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupraproblemei date. Însă pentru evitarea unei asemenea sutuaţiiambugue propunem soluţia de a adopta alin. 3 art. 90 CP înurmătoarea redacţie: „În cazul condamnării pentru o infracţiuneprin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată, dacăcircumstanţele cauzei permit acesta, trebuie să dispunăsuspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilireaobligatorie a reparării integrale a daunelor cauzate” şi de a excludepct.e) alin. 6 al aceluiaşi articol să fie exclus.

În unele state obligaţia de plată a unor sume băneşti poatefi dispusă şi de serviciul de probaţiune şi liberare condiţionată74.


Modalitatea de executare a acestei cerinţe este aceeaşica şi executarea amenzii în calitatea sa de sancţiune principală.Instanţa judecătorească, la pronunţarea sentinţei de aplicare aamenzii, propune condamnatului să achite benevol amenda înbancă în decursul unei luni de la data la care sentinţa a rămasdefinitivă şi avertizează că în caz de neachitare amenda va fipercepută în mod forţat. De regulă, plata sumelor de bani seprobează prin prezentarea bonurilor de plată, altor documentede încasare a plăţilor.

În cadrul probaţiunii sau a formelor acesteia poate fiimpusă obligaţia prestării muncii social-utile75. Totuşi aplicareaacestei prevederi implică şi existenţa unor împrejurări pozitive,şi anume: inculpatul poate refuza prestarea munciineremunerate76, însă în cazul cînd prestarea este refuzată,judecătorul poate decide asupra extinderii duratei probaţiuniiori impunerea altor obligaţii. În Republica Moldova, conformart.62 Cod penal al RM, prestarea muncii social-utile esteprevăzută atît în calitate de pedeapsă independentă, cît şi încalitate de obligaţie în cadrul suspendării condiţionate a executăriipedepsei.

Executarea muncii poate fi realizată în cadrul diferitelorinstituţii, organizaţii, dar, de regulă, acestea sînt instituţiile ceaparţin organelor administraţiei publice locale. E necesar aremarca faptul, că pentru atingerea scopului probaţiunii,persoana care urmează a executa muncile social-utile nu trebuiesă dispună de unele împuterniciri faţă de instituţia în care vaexecuta aceste munci.

Obligaţiile analizate anterior sînt prezente ca cerinţe încadrul probaţiunii în majoritatea ţărilor unde există asemeneainstituţie, însă această enumerare poartă un caracterexemplificativ, multitudinea lor fiind foarte diversă. În majoritateaabsolută a cazurilor, instanţele de judecată stabilesc obligaţii cu


caracter de supraveghere. Executarea acestora necesită existenţaunor organe specializate, care ar realiza supravegherea (deseoriacestea fiind serviciile de probaţiune).

Deci infractorul, practic de fiecare dată, va fi obligat săse prezinte la serviciul de probaţiune şi să răspundă la toateîntrebările puse de ofiţerul de probaţiune. Prezentîndu-se lainstituţia respectivă, persoana va fi instruită referitor la locul şifrecvenţa unor asemenea întîlniri. Numai prin intermediulcontactului direct, consilierul de probaţiune va putea asistapersoana în realizarea pedepsei de probaţiune77. Persoana esteobligată să acorde toate datele cerute de la el şi să raportezepermanent despre ocupaţia şi locul său de aflare. De asemenea,infractorul supus probaţiunii trebuie să permită ofiţerului deprobaţiune să-l viziteze la domiciliu, la serviciu sau în orice altloc etc.

Este interesat faptul că, pentru atingerea scopuluiprobaţiunii, pot fi impuse, în cazurile minorilor, obligaţii faţă depărinţii copilului supus probaţiunii (parenting order). Astfel,părinţii pot fi impuşi să urmeze „cursuri de educaţie” (parentingclasses) pe o perioadă de trei luni cu posibilitatea prelungiriiacestui termen78.

Enumerarea obligaţiilor în această lucrare poartă uncaracter exemplificativ, iar varietatea lor este imensă. De exemplu,sînt stabilite condiţii speciale pentru persoanele ce au săvîrşitinfracţiuni computaţionale79, iar în cazul femeilor, poate fi impusăadministrarea contraceptivelor80 etc.

Toate obligaţiile analizate anterior sînt impuse uneipersoane recunoscute vinovată de săvîrşirea infracţiunii, însăprobaţiunea ca măsură penală poate fi impusă şi în timpul saudupă pornirea procesului, dar pînă la recunoaşterea vinovăţieipersoanei (de regulă, nu se mai ajunge la recunoaştereavinovăţiei).


În Statele Unite, atît legislaţia81, cît şi practica82 „auconvenit” că judecătorul are autoritatea de a pune subprobaţiune, cu impunerea unor condiţii, persoanele care nu aufost condamnate, adică cauza respectivă se află în examinare.Asemenea situaţie poate fi datorită existenţei unor instituţii dedrept procesual-penal (de exemplu: tranzacţia, instrucţiuneapenală etc.). În legislaţia ţării noastre, de asemenea, este posibilăsituaţia sus-menţionată. Astfel, conform art. 510 Cod deprocedură penală, urmărirea penală poate fi suspendatăcondiţionat cu liberarea ulterioară de răspundere penală.

În cazurile aplicării măsurii de probaţiune pînă la stabilireavinovăţiei pot fi încălcate unele drepturi şi libertăţi fundamentale,iar pentru evitarea acestor încălcări este necesar acordulpersoanei de a se supune obligaţiilor respective. Însă acorduldeja exprimat nu poate fi retras de persoana respectivă şiobligaţiile impuse de instanţă devin obligatorii, iar nerespectarealor implică revocarea măsurii date şi stabilirea unor măsuriprocesuale de constrîngere sau continuarea procesului penal înmod obişnuit. În cadrul acestui tip de probaţiune se impun atîtobligaţiile generale, cît şi cele speciale. La executarea probaţiuniila această etapă nu întotdeauna este implicat serviciul deprobaţiune.

Problema impunerii probaţiunii pînă la stabilirea vinovăţieinu este străină nici pentru unele ţări din sistemul de drept romano-germanic. Astfel, în 1994 legiuitorul francez a operat unelemodificări în Codul de procedură penală, printre care şi stabilirea„instrucţiunii penale” (injonction pénale). Sensul instituţieirespective rezidă în următoarele: procurorul, în cazurileinfracţiunilor pentru care sancţiunea este mai mică de trei ani,poate să refuze pornirea procesului dacă persoana execută unasau mai multe din următoarele cerinţe: plata unei amenzi;restituirea mijloacelor materiale cu care s-a săvîrşit infracţiunea;


executarea muncilor în folosul comunităţii; repararea pagubeivictimelor faptei respective83.

În procesul aplicării probaţiunii la etapa respectivă putemevidenţia două trăsături distincte: 1) impunerea unor obligaţii ceconstau în restrîngerea drepturilor şi libertăţilor persoanei; 2)obligaţiile sînt impuse de procuror şi nu de judecător (aceastăparticularitate nu se referă la SUA, unde asemenea obligaţii sîntimpuse de instanţa de judecată), care pot duce la lezarea unordrepturi fundamentale ale omului, cum ar fi: dreptul la apărare,prezumţia nevinovăţiei.

Astfel, Consiliul Constituţional al Franţei a declaratinstituţia instrucţiunii penale ca neconstituţională84. Consiliul datşi-a motivat hotărîrea prin faptul că această instituţie contravineunor principii constituţionale, şi anume prezumţiei nevinovăţieişi separării puterilor judecătoreşti şi executive. Hotărîrearespectivă a fost criticată de majoritatea savanţilor francezi.Printre argumentele cele mai principale se menţionauurmătoarele: persoana efectuează toate prescripţiile procuroruluidoar dacă doreşte acest fapt; încălcarea prescripţiilor stabilitenu implică revocarea probaţiunii şi stabilirea unor sancţiuni maidrastice, dar urmează cu intentarea procesului în ordinegenerală85.

În acest context, menţionăm că Curtea Europeană aDrepturilor Omului a examinat instituţia belgiană a tranzacţiei(instituţia similară cu instrucţiunea penală franceză) şi a conchiscă „prezentînd avantaje indiscutabile atît pentru părţile interesate,cît şi pentru realizarea justiţiei în general, tranzacţia în general nucontravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului” (CEDO,22 fevr 1980, Deweer c. Belgique, serie A 35, p.24)86.

În urma analizei efectuate, credem că ar fi binevenităcompletarea listei de obligaţiuni ce pot fi impuse persoanei decătre procuror cu următoarele cerinţe: să repare prejudiciul


cauzat victimei prin infracţiune, dacă asemenea prejudiciu a fostpricinuit; să urmeze o cură de tratament stabilit; să se prezintesăptămînal la organul în supravegherea căruia se află; să respecteunele programe de asistenţă socială şi/sau de instruireprofesională.

În scopul evitării unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilorpersoanei, este necesară respectarea anumitor condiţii, şi anume:1) acordul persoanei de a executa obligaţiunile date; 2) în cazulviolării condiţiilor probaţiunii, să urmeze procesul în ordinegenerală (acest fapt este prevăzut de art. 512 Cod de procedurăpenală).

Conform celor menţionate, probaţiunea este o sancţiunede drept penal şi, ca şi orice altă sancţiune, „generează un şir deconsecinţe juridice nefavorabile pentru persoana condamnată”87.În acest context, specificăm că consecinţele juridice pentruasemenea persoane se pot manifesta prin privarea de uneledrepturi (dreptul la vot), limitarea unor drepturi (persoanelecondamnate nu pot ocupa unele funcţii în aparatul de stat),stabilirea unor regimuri de exercitare a unor drepturi (schimbareadomiciliului doar cu acordul ofiţerului de probaţiune). De regulă,persoana supusă probaţiunii rămîne în posesia aceloraşi drepturipe care le avea pînă la condamnare, dar cu excepţiile expresprevăzute de lege (de exemplu, conform art. 13 Cod electoral,persoana condamnată nu are dreptul de a fi aleasă) şi, respectiv,devine titularul unor drepturi de care dispune datorităcondamnării sale (de exemplu, Codului de executare, persoanacondamnată este în drept să primească informaţie despre modulşi condiţiile de executare a pedepsei stabilite de instanţajudecătorească şi despre drepturile şi obligaţiile sale).

Ţinîndu-se cont de specificul probaţiunii, privarea şi/saulimitarea drepturilor trebuie să fie minimă. Restrîngereadrepturilor are loc în funcţie de etapa la care este aplicată măsura


probaţiunii. Astfel, în cazul cînd persoana este supusă probaţiuniipînă la stabilirea vinovăţiei (tranzacţia penală, suspendareacondiţionată a procedurii etc.), ea nu poate fi privată de uneledrepturi esenţiale88 (fiindcă nu este recunoscută vinovată,impunerea obligaţiilor la această etapă trebuie să fie precedatăde acordul persoanei care urmează a fi supusă probaţiunii), iarîn cazul cînd persoana este declarată vinovată şi supusăprobaţiunii, atunci ea are antecedente penale şi este privată deunele drepturi.

Un alt aspect ce ţine de executarea probaţiunii estesoluţionarea litigiilor ce apar în timpul acestui proces,reglementarea căruia diferă de la ţară la ţară. Astfel, conformart. 173 al Codului de executare al Republicii Moldova,condamnatul sau alte persoane ale căror drepturi şi intereselegitime sînt încălcate prin actele instituţiei sau organului careasigură executarea hotărîrilor cu caracter penal poate atacaaceste acte în modul stabilit de legislaţie. În Marea Britanie, cuexcepţia ofiţerului de probaţiune, şefului serviciului de probaţiuneşi a instanţei de judecată de circumscripţie (area board),competent în soluţionarea cazurilor de încălcare a dreptului, maieste reglementată instituţia ombudsmanului pentru închisori şiprobaţiune (din engl. Prison and Probation Ombudsman). Acestorgan de stat este competent să examineze toate aspectele ceţin de „modul în care persoanele sînt tratate de serviciile deprobaţiune, cu excepţia cazurilor de executare a liberăriicondiţionate înainte de termen”89. Cererea este examinată deombudsman doar în cazul cînd persoana a recurs la toateinstanţele competente, adică s-a adresat, în ordinea după cumurmează, ofiţerului de probaţiune, şefului serviciului deprobaţiune şi instanţei de judecată.

Probaţiunea, fiind o sancţiune penală, trebuie aplicatăastfel încît să fie posibilă realizarea scopurilor pedepselor penale.


Conform art. 61 Cod penal al Republicii Moldova, pedeapsaare drept scop restabilirea echităţii sociale, corectareacondamnatului şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. Acestescopuri trebuie realizate şi de probaţiune, dar în majoritateaţărilor, mai sînt propuse şi cerinţe specifice ca: reintegrareacomunitară a condamnatului şi asigurarea securităţii comunităţii.Astfel, probaţiunea trebuie realizată în aşa mod încît membriicomunităţii să nu sesizeze vreun pericol din partea persoaneicare execută în comunitate măsura respectivă, iar infractorul sădevină „membru deplin” al acestei comunităţi.


§3. Reglementarea juridică a probaţiunii în legislaţiaRepublicii Moldova

Primele elemente de probaţiune au existat, în modsurprinzător am putea spune, în legea penală adoptată în anul1961, în care erau prevăzute aşa instituţii ca: condamnareacondiţionată; liberarea de răspundere penală cu trimiterea cauzeijudecătoriei tovărăşeşti sau liberarea cu încredinţare pe chezăşieetc. Pe lîngă faptul că erau prevăzute, aceste instituţii erau pelarg aplicate, deoarece în acea perioadă comunitatea avea oinfluenţă foarte mare asupra comportamentului persoanelor şi,respectiv, putea fi atrasă în executarea sancţiunilor neprivativede libertate.

La 12 iunie 2003, în Republica Moldova au intrat învigoare Codul penal şi Codul de procedură penală, care seremarcă printr-o reglementare extrem de flexibilă a alternativelorla detenţie încă din faza de urmărire penală, precum şi princrearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentruminori. Noi instituţii, precum medierea şi împăcarea în cauzelepenale, metoda de reparaţii şi compensaţii acordate victimelorpentru daunele materiale cauzate prin săvîrşirea infracţiunii şimunca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar cîtevaexemple în acest sens90.

Apariţia acestor inovaţii este condiţionată, în mare parte,de politica penală a statului, care este orientată spre creareaunor alternative reale la pedeapsa închisorii în scopul evităriicosturilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive.Totodată menţionăm că legislaţia naţională reglementeazămajoritatea aspectelor instituţiei probaţiunii. Deci putem afirmacă necesarul pentru realizarea instituţiei probaţiunii estereglementat de legislaţia naţională. După cum am menţionat,


legea autohtonă conţine doar unele elemente ale probaţiunii.Dar care sînt ele? Unii autori91 susţin opinia conform căreiacondamnarea condiţionată (cuprinde liberarea condiţionată derăspundere penală şi condamnarea cu suspendarea condiţionatăa executării pedepsei) şi probaţiunea sînt identice. Fapt cu carenu sîntem de acord, deoarece în paragraful 1 capitolul I alprezentei lucrări am expus şi argumentat opinia potrivit căreiainstituţia probaţiunii în calitate de măsură penală poate includeşi asemenea instituţii cum ar fi: amînarea emiterii sentinţei;liberarea condiţionată înainte de termen etc.

În acelaşi timp subliniem că Codul penal al RepubliciiMoldova nu recunoaşte probaţiunea ca sancţiune independentă,ci doar ca alternativă la privarea de libertate, deci probaţiuneapoate fi aplicată doar în procesul individualizării pedepsei. Deasemenea, elementele probaţiunii existente trebuie săcorespundă definiţiei şi caracteristicilor elucidate în paragragful1 capitolul I al prezentei lucrări. Conform celor menţionate putemafirma că elemente ale probaţiunii în calitate de alternativă laprivarea de libertate sînt următoarele: liberarea de răspunderea minorilor (art.54 CP); liberarea condiţionată de răspunderepenală (art.59 CP); condamnarea cu suspendarea condiţionatăa executării pedepsei (art.90 CP); liberarea condiţionată depedeapsă înainte de termen (art.91 CP); liberarea de pedeapsăa minorilor (art.93 CP); amînarea executării pedepsei pentrufemei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la opt ani(art.96 CP).

În unele surse enumerarea respectivă este mai amplă92,opinie cu care nu sîntem de acord. În acest context menţionămcă liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea debună voie la săvîrşirea infracţiunii şi liberarea de răspundere înlegătură cu căinţa activă se aplică ţinîndu-se cont de comportareabenevolă a infractorului în timpul sau imediat după comiterea


infracţiunii, adică acţiunile întreprinse de persoana respectivăsînt consecinţa voinţei ei, dar nu consecinţa obligaţiunilor impusede instanţă, aşa cum este necesar în cazul probaţiunii.

Conform legii penale actuale, despre probaţiune putemvorbi în cazul aplicării unor modalităţi ale liberării de răspunderepenală (art. 54, 59 Cod penal al RM) şi unor modalităţi aleliberării de pedeapsa penală (art. 90, 91, 93, 96 Cod penal alRM).

Liberarea de răspundere penală constă în refuzuljudecătorului de a da o sentinţă de condamnare persoaneivinovate de săvîrşirea infracţiunii şi, implicit, în refuzul de a aplicaacesteia pedeapsa respectivă (sancţiunile juridico-penale)93.

Conform unei opinii94, unele modalităţi a liberării derăspundere sînt măsuri de siguranţă sau măsuri de apăraresocială, căci nu are ca restabilirea echităţii sociale ori intimidareainfractorului sau altor persoane, caracterul de măsură desiguranţă rezultă şi din aceea că măsura dată apare ca un„tratament criminologic”, destinat readaptării la viaţa socială.

Conform unor opinii95, liberarea de răspundere penalăeste un mijloc de individualizare a pedepsei. Modalitatea datăde individualizare a răspunderii penale poate fi consideratăprobaţiune, deoarece condiţiile necesare acesteia sînt, practic,identice cu cele necesare aplicării probaţiunii. Deci la aplicarealiberării de răspundere penală este necesar: prezenţa persoaneiînvinuite, stabilirea unor condiţii obligatorii pe o perioadă detimp, îndeplinirea cerinţelor obligatorii în cadrul comunităţii;cerinţe cu privire la infractor şi faptă fiind aceleaşi. Astfel,liberarea de răspundere penală poate fi considerată o modalitatea probaţiunii.

Totuşi unii autori96 susţin că liberarea de răspundere penalăeste o alternativă a procesului penal, dar nu o alternativă a uneisancţiuni privative de libertate. Nu negăm faptul că realizarea


procesuală a acestei instituţii materiale poate şi reprezintă oalternativă a procesului penal formal, dar, menţionăm, totodată,că liberarea de răspundere penală este o instituţie materială cuimplicaţii juridico-penale şi execuţional-penale şi considerămcă această măsură penală se înscrie în noţiunea de probaţiune.

Ordinea de aplicare a liberării de răspundere penală poatefi redată shematic în modul următor: instanţa de judecatăstabileşte că sînt suficiente probe pentru a demonstra vinovăţiapersoanei (dar fără a emite o sentinţă în acest sens); instanţaajunge la concluzia că condamnatul poate fi reeducat fărăstabilirea şi executarea reală a pedepsei; instanţa elibereazăpersoana vinovată de răspundere penală, stabilind în acelaşitimp un termen de încercare (termen de probare). Termenul deîncercare este o perioadă de timp în care condamnatul trebuiesă demonstreze printr-un comportament respectiv corectareasa97. Scopul principal al termenului de probă constă în necesitateaorganizării în această perioadă a lucrului educativ cu infractorulşi de a se convinge despre oportunitatea adoptării unei asemeneahotărîri de către instanţa de judecată.

Conform art. 54 al Codului penal al RM, persoana învîrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară oinfracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată derăspundere penală în conformitate cu prevederile proceduriipenale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fisupusă răspunderii penale. De asemenea, minorilor liberaţi derăspundere penală, în conformitate cu alin. 1 al art. 54, li se potaplica măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzuteîn art. 104 Cod penal.

În articolul menţionat legiuitorul foloseşte sintagma„persoana care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune”.Această expresie trezeşte unele confuzii. Din punct de vederejuridic, aceasta poate fi orice persoană care a săvîrşit pentru


prima oară, în viaţa sa, o infracţiune sau o persoană care a maisăvîrşit şi alte infracţiuni, dar antecedentele penale au fost stinsesau ridicate. Situaţia dată are loc datorită faptului că „persoananu poate răspunde de două şi mai multe ori pentru aceeaşi faptă”(art.4 al protocolului adiţional nr. 7 al Convenţiei Europenepentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Omului)98. Astfel, unminor care a fost supus deja unei sancţiuni penale sau liberăriicondiţionate, poate fi iarăşi supus liberării condiţionate derăspundere penală (cu condiţia că în perioada executării primeiliberări minorul n-a comis vreo infracţiune). Acestei teze se alăturăşi practicile unor state străine99. Din punct de vedere criminologicsituaţia dată nu este adecvată. Conform unor opinii100, dacăpersoana a săvîrşit din nou o infracţiune, aceasta înseamnă căliberarea condiţionată sau sancţiunea executată anterior nu şi-aatins scopul de reeducare şi prevenire specială, iar asemeneascopuri nu mai pot fi realizate cu ajutorul unei aşa instituţii cumeste liberarea condiţionată de răspundere penală.

În asemenea cazuri, instanţa de judecată, conducîndu-sede legislaţia în vigoare, poate libera condiţionat de răspunderepenală un minor faţă de care asemenea măsură sau una maiaspră (adică pedeapsa reală) şi-a demonstrat deja ineficienţa.Deci considerăm că liberarea de răspundere penală a minoruluiar trebui aplicată, de regulă, cînd persoana care nu a împlinitvîrsta de 18 ani a comis în adevăr pentru prima dată o infracţiune,sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentruprima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anteriorsăvîrşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea larăspundere penală. Situaţia dată intră în contradicţie cu noţiunea„infracţiune comisă pentru prima oară”, deoarece nu cuprindecazul cînd au fost stinse antecedentele penale pentru o infracţiunecomisă anterior celei pentru săvîrşirea căreia este pornit procesul.Totuşi credem că în această situaţie este raţional să acceptăm


punctul de vedere criminologic asupra noţiunii „infracţiunecomisă pentru prima oară”.

O condiţie obligatorie pentru liberarea condiţionată aminorului este gradul prejudiciabil al infracţiunii, adică infracţiuneasăvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă. Conform al. 2 art. 16Cod penal, infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru carelegea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsaînchisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv, iar infracţiunimai puţin grave, conform al. 3 art. 16 Cod penal, se considerăfaptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cuînchisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.

Instanţa trebuie să ajungă la concluzia că corectareapersoanei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. Încontextul problematicii din prezenta lucrare, aceasta ar însemnacă „în rezultatul cercetării cauzei şi calităţilor individuale alevinovatului s-a format convingerea fermă în posibilitatea atingeriiscopului răspunderii penale fără izolarea de societate, dar încondiţiile unui control profilactic al comportării persoaneirespective într-o perioadă de timp stabilită”101. De asemenea,conform opiniei unor autori102, în calitate de temei pentruconstatarea posibilităţii că minorul delincvent poate fi corectatfără a fi supus răspunderii penale, printre altele, ar fi următoareleîmprejurări: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activăla descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubeipricinuite sau înlăturarea daunei cauzate etc.

Un alt aspect al liberării de răspundere penală a minorilorse referă la faptul dacă instanţa poate, în ipoteza în care termenulde încercare depăşeşte momentul împlinirii vîrstei de 18 ani decătre condamnat, să stabilească numai obligaţiile prevăzute deart. 104 Cod penal, sau este obligată să impună şi respectareadupă majorat a altor măsuri prevăzute de legea penală sau ceaprocesual-penală. Credem că s-a optat corect „apreciindu-se


că dacă instanţa a considerat necesară impunerea unor obligaţii,acest lucru să persiste pe toată durata termenului de încercare,chiar şi după împlinirea vîrstei de 18 ani, deoarece nu există nicio raţiune care să justifice stabilirea în sarcina condamnatului aunor obligaţii executabile doar pînă la majorat, atîta vreme cîttermenul de încercare se prelungeşte şi după acest moment,chiar dacă conţinutul acestor obligaţii se modifică la împlinireavîrstei de 18 ani”103.

Conform al. 2 art. 54 Cod penal, persoanelor liberate derăspundere penală, în conformitate cu al. 1 art. 54, li se potaplica măsurile de constrîngere cu caracter educativ prevăzuteîn art.104 Cod penal. Articolul respectiv prevede următoarelemăsuri de constrîngere cu caracter educativ: a) avertismentul;b) încredinţarea minorului în supravegherea părinţilor,persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;c) obligarea minorului să repare daunele cauzate; d) obligareaminorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitarepsihologică; e) internarea minorului într-o instituţie specială deînvăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi dereeducare.

În ceea ce priveşte natura juridică a acestor măsuri, neraliem opiniei conform căreia ele „pot fi considerate drept măsuride alternativă pentru pedepsele penale”104, iar în alte surse,măsurile de constrîngere cu caracter medical sînt definite ca„măsuri de influenţă prevăzute a fi aplicate de instanţa dejudecată ...”105. Ţinînd cont de definiţia probaţiunii descrisă înprezenta lucrare, măsurile date sînt acele obligaţii care se impunpersoanei supuse probaţiunii. Cu atît mai mult, măsurile datesînt aplicate în scopul corectării şi reeducării infractorilor minori,precum şi prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni, după cum putemobserva, aceleaşi scopuri sînt urmărite de probaţiune prinstabilirea diferitelor obligaţiuni. Totuşi măsurile respective


nicidecum nu pot fi considerate pedepse, deoarece nu implicăapariţia antecedentelor penale. Mai mult decît atît, aplicareaacestora duce la liberarea minorului atît de pedeapsa penală,cît şi de răspunderea penală.

Conform al.3 art.104 Cod penal, minorului îi pot fi aplicateconcomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ,această prevedere a fost stipulată pentru a acorda instanţelor o„libertate” în combinarea măsurilor, combinare ce se efectueazăîn scopul atingerii scopurilor sus-menţionate. Totodatămenţionăm că, potrivit al.2 art.104 Cod penal, lista obligaţiuniloreste exhaustivă. În redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie2002, Codul penal prevedea că lista dată a măsurilor nu esteexhaustivă şi instanţele de judecată erau în drept să aplice oricealte obligaţii ce ar putea contribui la reeducarea minorului şi laprevenirea săvîrşirii noilor infracţiuni. În acest context, salutămdecizia legiutorului din următoarele motive: 1) stabilirea unui cercstrict de obligaţii va proteja minorul de încălcarea sau limitareaunor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, limitare cares-ar părea necesară, dar incompatibilă cu legislaţia în domeniuldrepturilor omului; 2) stabilirea unui cerc strict de obligaţii vaproteja minorul supus acestor măsuri de posibilele abuzuri saude stabilirea unor obligaţii inutile, care doar vor îngreuna procesulde reeducare a delicventului minor; 3) prevederea unei listeexhaustive a obligaţiunilor este în concordanţă cu cerinţeleRecomandării nr.22 (2000) cu privire la implementarea RegulilorEuropene privind Măsurile şi Sancţiunile Comunitare106.

În acelaşi timp, atenţionăm că posibilitatea acordatăinstanţei, conform art.104 Cod penal (în redacţia Legii RMnr.985-XV din 18 aprilie 2002), de a limita timpul liber şistabilirea unor cerinţe speciale privind comportamentul minoruluia fost, de asemenea, exclusă din motivele enumerate anterior.

Avertismentul prevăzut la lit.a) al.1 art.104 presupune o


apreciere negativă de drept a acţiunii făptuitorului şi concomitento reacţie din partea societăţii în scopul educării şi reeducăriiacestuia107. Pentru a obţine un efect mai mare al acestei măsuri,în toate cazurile avertismentul trebuie să fie anunţat public, dar,suplimentar, poate fi realizat şi în formă scrisă, adică prinînmînarea hotărîrii instanţei contra semnătură.

Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor de stat specializatepresupune punerea în sarcina lor a obligaţiei de a urmări şi adirecţiona comportamentul minorului. Pentru aplicarea acesteimăsuri, „instanţa urmează să se convingă de posibilitatea realăa acestora de a asigura măsura de constrîngere cu caractereducativ”108. Legea penală nu conţine prevederi referitor laacordul acestor persoane de a realiza supraveghereadelicventului minor. Totuşi ne alăturăm opiniei109 conform căreianecesitatea acordului este un rezultat firesc al naturii şi scopuluiacestei măsuri educative. Cu toate acestea, modalitatea deexprimare a acordului nu prezintă importanţă principială, dardin punct de vedere procesual, ar fi binevenită forma scrisă. Înacest context menţionăm că prin măsura respectivă, adicăîncredinţarea minorului pentru supraveghere organelorspecializate de stat, Codul penal stabileşte bazele activităţiiserviciilor de probaţiune. În acest caz trebuie să existe „organespecializate de stat” şi în acelaşi timp instanţa este în drept săpună minorul sub supraveghere. Deci în cazul minorilor putemvorbi despre posibilitatea aplicării probaţiunii atît ca sancţiune,cît şi ca activitate a unor instituţii specializate. Mai mult decîtatît, supravegherea respectivă poate fi dispusă împreună cu altemăsuri educative.

Următoarea măsură educativă este repararea daunelorcauzate. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplicăîn următoarele cazuri: 1) cînd minorul este obligat să întoarcă


persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalentcelui dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) cînd minorulpoate repara în bani costul obiectului sau dauna cauzată stabilităde către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) cînddauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitor prinmunca lui proprie110.

Amenda aplicată minorului nu se răsfrînge obligatoriuasupra părinţilor sau persoanelor care îl întreţin, deoarece existăşi minori care au bunuri proprii111. Deci măsura dată poate fidispusă ţinîndu-se cont de starea materială a minorului. Prinstare materială a minorului se înţelege prezenţa unei surse devenit sau patrimoniu care i-ar permite acoperirea daunelor, deexemplu, salariul, bursa etc. Dispunerea acestei măsuri educativeeste posibilă şi în cazul cînd părinţii sînt de acord, la înţelegerecu partea vătămată, să repare dauna cauzată. Credem căaceastă situaţie poate fi admisă numai în cazul în care va aveaun caracter educativ asupra minorului, deoarece dacă părinţiivor repara dauna fără ca minorul să suporte anumite consecinţe,atunci, credem că, din punct de vedere al reeducării persoanei,nu mai are rost dispunerea unei asemenea măsuri.

În această ordine de idei, nu putem fi de acord cu opinia112

potrivit căreia, în cazurile cînd minorul este liberat de răspunderepenală, nu este posibilă repararea daunei. În cazul liberării derăspundere penală a unui minor, instanţa de judecată poate aplicamăsurile de constrîngere cu caracter educativ prevăzute în art.104, iar acest articol conţine prevederea conform căreia instanţade judecată poate dispune obligarea minorului să repare daunelecauzate.

Totodată menţionăm că repararea pagubei poate firealizată nu numai prin oferirea de despăgubiri, dar şi prin muncaproprie a minorului, de exemplu, cînd prin diferite acţiuni devandalism sînt deteriorate băncile din parcuri, monumentele,


delicventul minor poate fi impus să le repare personal.Altă măsură educativă este obligarea minorului de a urma

un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Aceastămăsură „este determinată de dereglările de comportament aleminorului, dependente de starea familială sau de atragerea lasăvîrşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi”113. Internareaminorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducaresau într-o instituţie curativă şi de reeducare presupune trimitereaminorilor în şcoli-internat şi instituţii medicale pentru copii cudeficienţe psihice sau copii care au suferit boli ce s-au răsfrîntasupra dezvoltării lor. Temeiurile pentru trimiterea în asemeneainstituţii trebuie să fie stabilite de instanţă în baza concluziilormedicale114. În practică s-a decis corect că internarea minoruluiîntr-un centru de reeducare, pentru a fi eficientă, nu se poateefectua decît faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărîriii-a rămas, pînă la majorat, suficient timp pentru reeducare115.

Atenţionăm asupra faptului că legea penală autohtonăstabileşte urmări nefaste în caz de nerespectare a măsurilorimpuse de instanţa de judecată, prin aceasta apropiindu-se şimai mult de noţiunea de probaţiune în accepţiunea sa clasică.Altfel spus, în cazul minorilor sînt prevăzute obligaţiile ce urmeazăa fi respectate şi consecinţele nerespectării acestora. Astfel,conform al.4 art. 104 Cod penal, „în cazul eschivării sistematicede la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de cătreminor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de statspecializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzeipenale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în bazacăreia persoana a fost condamnată, după caz”. Urmările nefastepot interveni numai în cazul eschivării sistematice de la măsurilestabilite. Eschivarea sistematică presupune încălcarea (de trei şimai multe ori) măsurii aplicate: de a se prezenta pentru a reparadauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitare


psihologică, sau pentru a i se anunţa avertismentul etc.Ordinea şi procedura liberării de răspundere penală a

minorului este reglementată de Codul de procedură penală alRepublicii Moldova. Deci ordinea este următoarea: organul deurmărire penală face propunere procurorului de a încetaurmărirea penală în privinţa minorului şi, dacă procurorulconsideră necesar, emite ordonanţă de încetare a procesului cuaplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ.

În cazul aplicării măsurii de internare într-o instituţiespecială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativăşi de reeducare, demersul procurorului privind liberarea minoruluide răspundere penală se examinează de către judecătorul deinstrucţie conform prevederilor art.308 CPP. Dacă judecătorulde instrucţie respinge demersul, atunci procurorul este obligatsă anuleze ordonanţa de încetare a procesului penal şi săcontinue procedura obişnuită. Este în drept să iniţieze proceduraliberării atît organul de urmărire penală, procuratura, cît şi,conform al.5 art.483 C.P.P., instanţa de judecată în timpulexaminării cauzei penale. Faptul că procedura liberării poate fiiniţiată în mai multe faze ale procesului penal este salutabil,deoarece cu cît mai multe posibilităţi de aplicare a probaţiuniivor fi, cu atît probabilitatea de aplicare va fi mai mare, ceea ce-ar constitui un pas important în aplicarea pe larg a probaţiunii.

Următorul element de probaţiune reglementat de legislaţiaRepublicii Moldova este liberarea condiţionată de răspunderepenală. Conform art.59 Cod penal, în privinţa persoanei pusesub învinuire pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau maipuţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericolsocial, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, culiberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cuprocedura penală, dacă corectarea acestei persoane esteposibilă fără aplicarea unei pedepse penale.


Aşadar, reieşind din conţinutul legii, această modalitatede liberare de răspundere penală este posibilă în prezenţa unorcondiţii concrete, şi anume: 1) infracţiunea săvîrşită nu prezintăun grad prejudiciabil înalt, adică persoana a săvîrşit o infracţiuneuşoară sau mai puţin gravă; 2) procurorul a emis ordonanţa deînvinuire şi vinovatul îşi recunoaşte vinovăţia; 3) persoana celuivinovat nu prezintă pericol social sporit (a săvîrşit infracţiuneapentru prima dată, se caracterizează pozitiv, munceşte cinstit,poartă grijă de familie etc.); 4) reeducarea lui este posibilă fărăaplicarea unei pedepse penale; 5) vinovatul nu insistă ca dosarulpenal să fie cercetat în judecată; 6) dauna cauzată a fostreparată116.

Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia încare învinuitului i s-a explicat dreptul de a tăcea şi de a numărturisi împotriva sa, iar acesta acceptă să depună mărturii şisă dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată117.

Legea penală operează cu noţiunea de persoană ce nuprezintă pericol social. Se consideră că persoana nu prezintăpericol social în cazul în care nu a fost anterior condamnată, nueste dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer decomiterea infracţiunii118, de asemenea, este necesar ca persoanavinovată să aibă un comportament pozitiv şi în cadrul procesuluipenal119.

Liberarea condiţionată de răspundere penală a persoaneise realizează conform prevederilor Codului de procedură penală.Astfel, potrivit art. 511 Cod de procedură penală, în cazul încare procurorul constată că persoana întruneşte toate condiţiilenecesare liberării condiţionate, el, prin ordonanţă (care trebuiesă fie confirmată de procurorul ierarhic superior), suspendăcondiţionat urmărirea penală pe un termen de un an. În acestcaz, persoanei învinuite îi pot fi stabilite una sau mai multeobligaţii: 1) de a nu părăsi localitatea unde îşi are domiciliul decît


în condiţiile stabilite de procuror; 2) de a comunica organuluide urmărire penală orice schimbare de domiciliu; 3) de a nusăvîrşi infracţiuni sau contravenţii; 4) de a-şi continua lucrul saustudiile.

De asemenea, legea procesual-penală prevede căliberarea condiţionată nu se aplică persoanelor care: 1) auantecedente penale; 2) sînt dependente de alcool sau droguri;3) avînd funcţii de răspundere, au comis infracţiunea făcînd abuzde serviciu; 4) au comis infracţiuni contra securităţii statului; 5)nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

Conform art.512 Cod de procedură penală, dacă întermenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale învinuitula respectat condiţiile stabilite, procurorul, prin ordonanţa sa,liberează persoana de răspundere penală. Iar în cazul în careînvinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror, ultimultrimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală. Esteinteresant faptul că persoana poate fi liberată de răspunderepenală în baza art.59 Cod penal poate fi dispusă doar deprocuror. Necătînd la faptul că art.53 Cod penal prevedeposibilitatea liberării de răspundere atît de către procuror, cît şide către instanţa de judecată, însă art.59 Cod penal stabileştecă liberarea condiţionată se realizează în conformitate cuprevederile procesual-penale. Şi anume prevederile procesual-penale (art.510-512 Cod de procedură penală) stabilesc aceastăatribuţie procurorului.

Termenul de suspendare pe un an este necesar pentru ase convinge de corectitudinea deciziei adoptate şi pentru a puteafi reluată procedura în cazul încălcării obligaţiunilor stabilite. Decişi în cazul liberării condiţionate sînt prezente multe elemente aleprobaţiunii. Astfel, persoanei i se stabilesc anumite condiţii, pecare trebuie să le respecte o perioadă determinată de timp. Arfi binevenit faptul dacă una din condiţiile necesare, prevăzută


de Codul de procedură penală, ar fi repararea pagubei,deoarece, în multe ţări, repararea pagubei este o condiţieobligatorie a sancţiunii de probaţiune şi, totodată, realizarea eieste pusă în sarcina serviciilor de probaţiune120.

O instituţie a dreptului penal care include unele elementeale probaţiunii este instituţia liberării de pedeapsă penală.Conform art.89 Cod penal, prin liberare de pedeapsa penalăse înţelege eliberarea persoanei care a săvîrşit o infracţiune dela executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penalepronunţate prin hotărîrea instanţei de judecată. În alin. 2 alaceluiaşi articol sînt prevăzute modalităţile liberării de pedeapsăpenală, însă, după cum am menţionat anterior, doar unelemodalităţi conţin elemente ale probaţiunii. Printre acesteaenumerăm: condamnarea cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei; liberarea condiţionată înainte de termen;liberarea de pedeapsă a minorilor; amînarea executării pedepseipentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani.

Conform opiniei unor autori121, toate modalităţile deliberare de pedeapsa penală conţin elemente de probaţiune.Nu împărtăşim această opinie, deoarece unele modalităţi ce seconţin în lege nu au caracteristicile enumerate în prezenta lucrare,care pot caracteriza o măsură penală drept probaţiune.

Astfel, dacă unei persoane îi este înlocuită parteaneexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, atuncipedeapsa mai blîndă va fi aleasă din lista stipulată în art.62 Codpenal. Dar această listă nu conţine nici o pedeapsă ce ar puteafi atribuită probaţiunii. Desigur, o parte neexecutată din pedeapsacu închisoare poate fi înlocuită cu o pedeapsă neprivativă delibertate (de exemplu, amenda, munca neremunerată în folosulcomunităţii122), dar în acest caz modalitatea respectivă poate fitratată ca o alternativă la detenţie. Însă deşi probaţiunea este„principala alternativă”, nu orice alternativă este probaţiune. Deci


susţinem că înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu opedeapsă mai blîndă nu poate fi atibuită la sancţiunea deprobaţiune.

În ceea ce priveşte liberarea de la executarea pedepsei apersoanelor grav bolnave, putem să menţionăm că aplicareamodalităţii respective este în funcţie de o circumstanţă obiectivă,îmbolnăvirea persoanei de o boală psihică, ce excludediscernămîntul, sau de o boală ce împiedică executarea pedepsei.În acest caz nu este vorba nici de supraveghere şi asistare (cuexcepţia celor pur medicale) şi nici de stabilirea unor obligaţiuni.

În urma unei analize a legislaţiei autohtone, putem afirmacă liberarea de pedeapsa penală poate fi condiţionată şinecondiţionată. Liberarea necondiţionată nu presupune anumitecerinţe cu privire la conduita ulterioară a persoanei. Însă liberareacondiţionată solicită anumite cerinţe persoanei, după liberareaei de pedeapsa penală, cu privire la conduita acesteia în termenulde încercare. Această afirmaţie este veridică, dar e necesar amenţiona că şi în cazul liberării necondiţionate persoanele auunele obligaţii generale, care nu sînt impuse de instanţa dejudecată, dar de lege (de exemplu, obligaţia de a nu comitecrime, de a avea un comportament bun etc.).

Potrivit opiniei noastre, condamnarea cu suspendareacondiţionată a executării pedepsei este instituţia care conţinetoate elementele probaţiunii ca măsură (sancţiune) penală.Conform art.90 Cod penal, dacă la stabilirea pedepsei cuînchisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunilesăvîrşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvîrşitedin imprudenţă, instanţa de judecată, ţinînd cont decircumstanţele cauzei şi persoana celui vinovat, va ajunge laconcluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsastabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executăriipedepsei aplicate vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre


motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executăriişi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispuneneexecutarea pedepsei aplicate dacă, prin comportareexemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-aacordat.

De asemenea, în acelaşi articol sînt stipulate şi obligaţiilece pot fi impuse infractorului, iar lista acestora este exhaustivă.În varianta sa iniţială, Codul penal prevedea că lista dată amăsurilor nu este exhaustivă şi instanţele de judecată erau îndrept să aplice orice alte obligaţii ce ar putea contribui lareeducarea condamnatului şi prevenirea săvîrşirii noilorinfracţiuni. În acest context, salutăm decizia legiutorului dinaceleaşi motive enumerate în cazul art. 104 Cod penal.

Conţinutul obligaţiilor stipulate în art.90 Cod penal va fianalizat în alt context. Însă menţionăm că există o neclaritate, şianume: pe de o parte, repararea daunei este o condiţie obligatoriepentru a dispune condamnarea condiţionată, iar pe de altă parte,repararea daunei este o condiţie care poate fi impusă persoaneivinovate după dispunerea condamnării condiţionate. Deci nueste clar cînd este necesar a repara dauna. Dacă asemeneareparare este îndeplinită, în calitate de condiţie, pînă lapronunţarea sentinţei, atunci este inadmisibilă stabilirea acesteireparări ca obligaţie ce urmează a fi executată în termenul deprobă şi invers.

În legea penală este stipulat termenul de probă în limitelede la un an pînă la cinci ani. Apreciind termenul de probă, instanţade judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi justificecorectarea prin comportament exemplar şi muncă cinstită,nesăvîrşind o nouă infracţiune123.

Această măsură nu se aplică însă persoanelor care ausăvîrşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,precum şi recidiviştilor. Menţionăm, totodată, că Codul penal,


în redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie 2002, prevedealiberarea doar a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni uşoareşi nu prea grave. Această prevedere nu cuprindea două categoriide persoane stipulate, în prezent, în alin.1 al art.90 Cod penal şianume persoanele condamnate la închisoare pe un termen decel mult 7 ani pentru infracţiunile imprudente şi persoanelecondamnate la închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentruinfracţiunile intenţionate grave. Deoarece, conform art.16 Codpenal, infracţiunea gravă se consideră faptele pentru care legeapenală prevede pedeapsa de la 5 ani pînă la 15 ani. În asemeneacaz, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei putea fi aplicată doar celor condamnaţi pe un termende 5 ani, indiferent dacă fapta a fost săvîrşită cu intenţie sau dinimprudenţă. Însă o dată cu modificările operate în art.90 acestelimitări au fost evitate.

Legiuitorul a stipulat şi unele „privilegii” pentru persoanelecondamnate condiţionat, care au o comportare corectă şiexemplară. Astfel, conform alin. 7 art. 90, instanţa, la propunereaorganului competent, poate anula, în întregime sau parţial,obligaţiile stabilite anterior, iar conform alin. 8 al aceluiaşi articol,instanţa poate pronunţa o încheiere cu privire la anulareacondamnării şi stingerea antecedentelor penale. Asemeneaprevedere este binevenită, deoarece „utilizarea în cadrulprobaţiunii a măsurilor de stimulare, mai ales prin reducereatermenului, face această sancţiune şi mai eficientă”124.

În acelaşi timp, deopotrivă cu măsurile de stimulare, sîntprevăzute şi consecinţele nefaste pentru încălcarea obligaţiilorşi/sau săvîrşirea unor infracţiuni. Aşadar, conform alin. 7 art.90,instanţa, la propunerea organului competent, poate adăuga uneleobligaţii, iar conform alin. 9 al aceluiaşi articol, instanţa poatepronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cususpendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea


condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărîreainstanţei de judecată. Totodată menţionăm că, în cazul săvîrşiriiunei infracţiuni din imprudenţă, legiuitorul lasă la discreţiainstanţei anularea sau menţinerea condamnării condiţionate.Susţinem această soluţie ca fiind una optimă, deoarece persoanacare a comis o infracţiune imprudentă nu întotdeauna prezintăpericol social şi, deseori, se poate de limitat doar la stabilireaunor obligaţii. În această ordine de idei, stabilirea unor consecinţe(sancţiuni) este o „condiţie indispensabilă pentru eficienţaprobaţiunii ca sancţiune comunitară”125.

Totodată menţionăm că în alin. 9 art.90 Cod penal esteutilizată expresia „încalcă... ordinea publică, fiind supusrăspunderii administrative”. Această expresie e necesar a fiinterpretată în mod restrictiv, adică în asemenea caz trebuie luateîn consideraţie doar acele încălcări care, prin caracterul lor, nedemonstrează că condamnatul n-a îndreptăţit încredereaacordată126 (de exemplu, huliganismul neînsemnat, nesupunereaintenţionată cerinţelor poliţistului, consumul de băuturi spirtoaseîn locurile publice etc.).

La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cususpendarea condiţionată a executării pedepsei a executatcondiţiile stabilite prin hotărîrea instanţei de judecată, conformart. 111 Cod penal, el se consideră ca neavînd antecedentepenale.

La stabilirea acestei măsuri instanţa de judecată trebuiesă ţină cont şi de personalitatea infractorului. Legiuitorul însă nuenumeră elementele obiective şi subiective ce trebuie luate înconsideraţie. În unele cazuri, săvîrşirea pentru prima dată a uneiinfracţiuni indică asupra caracterului întîmplător, iar în altele, deşipersoana a săvîrşit pentru prima dată o infracţiune, ea nurespecta şi alte reguli ale convieţuirii sociale. Desigur, despregradul pericolului social ne poate mărturisi comportarea


persoanei în timpul procesului penal, precum şi atitudinea ei faţăde decizia luată de organele competente 127.

O altă instituţie care ne-ar interesa ar fi liberareacondiţionată de pedeapsă înainte de termen, stipulată în art.91Cod penal. Executarea pedepsei stabilite de instanţă este utilădoar în măsura în care sînt atinse scopurile pedepsei prevăzuteîn lege: stabilirea echităţii sociale; corectarea condamnatului;prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. În cazul în care s-a reuşitstabilirea echităţii sociale, drept scop principal, şi corectareacondamnatului, atunci executarea de mai departe nu are sens şidevine inutilă. De aceea, ţinînd cont de principiul umanismului,legea acordă instanţei dreptul de a libera condiţionat de laexecutarea de mai departe a pedepsei persoanele care audemonstrat că pentru corectarea lor nu au nevoie de executareaîn întregime a pedepsei. Totodată, posibilitatea, stabilită prinlege, de a fi supus liberării condiţionate de la executarea pedepseicreează la condamnaţi un stimul enorm la corectare şireîntoarcerea cît mai rapidă la o viaţă normală în societate128.

Conform opiniei unor autori129, liberarea condiţionatăînainte de termen, în esenţă, este un drept subiectiv al persoanei.Asemenea afirmaţie nu defineşte natura juridică a acestei măsuripenale, ci numai stabileşte că persoana condamnată are dreptulde a i se dispune măsura respectivă. Alţi autori130 consideră căinstituţia dată este un mijloc de stimulare pentru condamnaţi.Bineînţeles, nu putem nega efectul de stimulare a liberăriicondiţionate, dar esenţa acesteia constă în „terminarea executăriipedepsei cu condiţia respectării, în perioada termenului deprobaţiune, a unor cerinţe stabilite de lege”131.

Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termenconţine elemente de probaţiune şi, din punct de vedere alexecutării, este foarte asemănătoare cu condamnarea cususpendarea condiţionată a executării pedepsei132. Astfel, art.


91 Cod penal prevede categoriile de persoane cărora le poatefi aplicată această pedeapsă şi, totodată, obligaţiile ce pot fiimpuse de instanţa de judecată şi sancţiunile în caz denerespectare a acestora sau de săvîrşire a unor noi infracţiuni.

Conform art.91 Cod penal, persoanelor care executăpedeapsa cu închisoare, care au reparat integral daunele cauzatede infracţiunea pentru care sînt condamnate şi care nu au refuzatexecutarea, în conformitate cu art.253 Cod de executare, amuncilor remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajarea penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor detrai şi medico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberareacondiţionată. Iar, conform al.(2) art.91 Cod penal, instanţa dejudecată îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiileprevăzute în alin. 6 art.90 Cod penal în termenul de pedeapsărămas neexecutat. Sancţiunile în caz de nerespectare aobligaţiilor sau de săvîrşire a unor noi infracţiuni sînt aceleaşi caşi în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei care au fost analizate mai sus.

Diferenţa esenţială dintre condamnarea cu suspendareacondiţionată şi liberarea condiţionată înainte de termen constăîn faptul că în cazul liberării condiţionate sînt stabilite condiţiisuplimentare (repararea prejudiciului şi îndeplinirea muncilor) şiunele termene minime de executare efectivă a pedepsei cuînchisoare. Astfel, conform art. 91 Cod penal, aceste perioadede timp, pentru persoanele care au împlinit vîrsta de 18 ani, sînturmătoarele: a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsăstabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţingrave; b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilitpentru săvîrşirea unei infracţiuni grave; c) cel puţin trei pătrimidin termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiunideosebit de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoaneianterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă


liberarea condiţionată de pedeapsă a fost anulată în condiţiilealin. 8 art.91 Cod penal; d) cel puţin 35 ani de închisoare pentrupersoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Pentrupersoanele care în timpul comiterii infracţiunii nu aveau vîrstade 18 ani termenele respective sînt altele, şi anume: a) cel puţino treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea uneiinfracţiuni uşoare sau mai puţin grave; b) cel puţin jumătate dintermenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiunigrave; c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilitpentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave sauexcepţional de grave.

Referitor la condamnarea cu suspendarea condiţionatăşi liberarea condiţionată înainte de termen în ţara noastră, putempresupune că frecvenţa aplicării acestor instituţii va fi în funcţiede conştiinţa şi voinţa instanţei de judecată. Această situaţieeste posibilă datorită faptului că legiutorul foloseşte sintagma„instanţa poate aplica”133. Credem că această formulare nu estecapabilă să faciliteze, ci, dimpotrivă, împiedică aplicarearăspîndită a acestor măsuri penale. Conform legislaţiei în vigoare,primul pas al instanţei trebuie să fie stabilirea tuturor condiţiilornecesare aplicării măsurii în cauză, iar al doilea, stabilireaposibilităţii aplicării lor, chiar dacă sînt prezente toate condiţiilenecesare pentru a dispune măsura dată. Astfel, constatămprezenţa a două trepte în procesul de stabilire a condamnăriicondiţionate sau liberării condiţionate, însă cu cît mai multe treptevor exista în procesul de aplicare, cu atît mai mică va fiprobabilitatea aplicării acestor măsuri. În consecinţă, ne alăturămopiniei134 conform căreia instanţa trebuie să stabilească doarprezenţa cerinţelor necesare şi, dacă sînt prezente toate, sădispună, în mod obligator, condamnarea condiţionată sauliberarea condiţionată, adică să fie stabilit procesul de aplicarea acestor măsuri cu o singură treaptă.


În ceea ce priveşte programele de probaţiune din cadrulmodelului clinic, trăsătura de bază a acestora constă în obligaţiainfractorului de a urma un tratament medical şi, mai rar, de a fisupus testelor prin care se verifică consumul unor substanţe. Înacest context menţionăm că Codul penal prevede aplicareamăsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şinarcomanilor sau punerea lor sub curatelă. Deci în caz desăvîrşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman,dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată,la cererea colectivului de muncă, a organului de ocrotire asănătăţii sau din proprie iniţiativă, poate să aplice unei asemeneapersoane, paralel cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită,tratamentul medical forţat135. Referitor la natura juridică a acestormăsuri, nu s-a ajuns la un numitor comun, unii autori136 fiind depărerea că asemenea măsuri nu pot fi luate drept măsuri desiguranţă. Desigur, o atare măsură este binevenită, dar,comparativ cu măsurile medicale de probaţiune din alte ţări, seaflă încă la o etapă incipientă, deoarece nu este prevăzut uncadru juridic corespunzător pentru realizarea eficientă a acestormăsuri şi în cadrul liberării de răspundere penală sau pedeapsăpenală.

În concluzie menţionăm că Codul penal autohton conţinemai multe măsuri juridico-penale cu elemente de probaţiune şireglementări eficiente ale acestor măsuri cu excepţia unorneajunsuri, principalul fiind, în acest sens, lipsa probaţiunii casancţiune independentă, complementară sau principală, însistemul de pedepse, deoarece „cadrul restrîns al pedepselorprincipale nu permite o corectă individualizare a pedepsei pentruvarietatea de infracţiuni săvîrşite, cu consecinţa imposibilităţiirealizării finalităţii acesteia”137.

Analizînd Codul de procedură penală, menţionăm că nusînt prezente careva prevederi exprese cu privire la probaţiune,


ca măsură penală, însă sînt multiple prevederi ce se referă înmod direct la aplicarea sau realizarea măsurilor de probaţiune.

În acest mod, Codul de procedură penală prevedeposibilitatea aplicării probaţiunii în unele cauze penale, conformart. 385 al acestei legi, la adoptarea sentinţei, instanţa de judecatăsoluţionează din multitudinea de probleme, în specialurmătoarele: dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentruinfracţiunea săvîrşită; dacă măsura de pedeapsă stabilităinculpatului trebuie sau nu executată de inculpat etc. Iar conformart. 485 Cod de procedură penală, instanţa de judecată, pelîngă circumstanţele prevăzute în art. 385, este obligată săexamineze posibilitatea liberării de pedeapsă penală a minoruluisau a suspendării condiţionate a executării pedepsei de cătreminor.

O novelă a Codului de procedură penală este anchetasocială. În complexul activităţilor desfăşurate de serviciile deprobaţiune, aceasta este o activitate de bază, avînd în vederecă în prezent ea se regăseşte printre atribuţiile oricărei instituţiidin lume, însărcinată cu aplicarea probaţiunii. Evaluarea esterealizată prin întocmirea rapoartelor (acest document poate fidenumit referat, raport, anchetă socială etc.).

Abordarea acestei probleme în lucrare nu esteîntîmplătoare. Instituţia dată ţine de activitatea serviciilor deprobaţiune (probaţiune presentinţială), dar nu de probaţiune camăsură juridico-penală, deoarece acesta este rezultatul activităţiiofiţerului de probaţiune la etapa judecării cauzei penale. Anchetasocială, fiind o noţiune nouă pentru procedura penală autohtonă,necesită unele precizări. Legea prevede obligativitatea ancheteisociale în cazul minorilor cînd se constată că persoana respectivăsuferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boalăpsihică, iar în celelalte cazuri, ancheta socială este facultativă.

Ancheta socială constă în colectarea de date cu privire la


comportamentul minorului în mod obişnuit, starea fizică şi psihicăa acestuia, antecedentele contravenţionale sau penale, condiţiileîn care a crescut şi a trăit, modul în care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinescîndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu privire la oriceîmprejurări ce pot servi la luarea unei măsuri faţă de minor138.

În art.475 Cod de procedură penală al RepubliciiMoldova nu se precizează cine va efectua ancheta socială. Deciaceastă sarcină poate fi trasată unei organizaţiinonguvernamentale (obşteşti), consiliului profesoral al şcolii încare învaţă minorul, dar şi mai bine ar fi, din punct de vedere alresponsabilităţii şi obiectivităţii, dacă ancheta va fi efectuată deautoritatea tutelară a primăriei în a cărei rază de activitatedomiciliază minorul139. Totodată menţionăm că asemeneaposibilitate este oferită şi ofiţerului de urmărire penală din cadrulMinisterului Afacerilor Interne. Astfel, în p.33 art. 13 al Legii cuprivire la poliţie se stipulează că poliţistul este în drept să cearăşi să primească de la organizaţii, instituţii şi persoane particularedate necesare pentru îndeplinirea sarcinelor. Iar, conform art.5şi 16 Legea RM cu privire la probaţiune, realizarea ancheteisociale ţine de competenţa organului de probaţiune.

Datele oferite de ancheta socială prezintă importanţădeosebită în pocesul de luare a unor măsuri sau la aplicareaunei sancţiuni eficiente faţă de minori, fiindcă analiza conţinutuluieste făcută de organele judiciare care îşi motivează decizia, înmare parte, în baza acestor referate de evaluare sau anchetesociale.

Despre natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşacum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat căîşi păstreză totuşi natura de act procedural140. Iar în ceea cepriveşte neefectuarea anchetei sociale de către organul deurmărire penală, putem afirma că nu duce la nulitatea urmăririi


sau la alte consecinţe, deoarece această omisiune a organuluide urmărire penală poate fi lichidată de către instanţa de judecatăîn cadrul cercetării judecătoreşti, fără a fi necesară restituireacauzei procurorului141, precum este prevăzut în unele legislaţii.

Dar, nici în cadrul cercetării judecătoreşti lipsa ancheteisociale nu provoacă anumite consecinţe. Cu toate acestea,ancheta socială nu are numai caracterul unei garanţii procesuale,în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, darconstituie şi un element important, chiar necesar, pentru stabilireavinovăţiei şi stabilirea unei sancţiuni adecvate şi eficiente cetrebuie executată.

Pentru a corespunde scopurilor sale, ancheta socială trebuiesă cuprindă date cît mai complete, mai amănunţite. Folosirea unornoţiuni cu caracter general sau formulări neconcrete (de exemplu,comportare bună, însuşita bună) trebuie evitate, în măsuraposibilităţilor, deoarece pot determina organul judiciar să tragăconcluzii incorecte cu privire la personalitatea infractorului142. Dateleanchetei trebuie să influenţeze pozitiv organul de urmărire penală şiinstanţa de judecată în adoptarea celor mai eficiente măsurireeducarea minorului.

Este îmbucurător faptul că sînt reglementate şi uneleaspecte ale activităţii de probaţiune de către Codul de executareal RM. Codul respectiv prevede atît activităţi ce pot fi efectuateîn instituţiile penitenciare143, cît şi activităţi ce ţin de executareaunor măsuri juridico-penale cu elemente de probaţiune (deexemplu, Capitolul XXVI „Amînarea executării pedepsei,suspendarea executării pedepsei şi liberarea de pedeapsă”).Dorim să menţionăm că acest cod conţine şi noţiunile „serviciude probaţiune” (art. 223, 237), „activitate de probaţiune” (art.279, 281).

În scopul asigurării unei coerenţe în implimentareaprobaţiunii, a fost adoptată la 14.02.2008 Legea RM nr.8-XVI


cu privire la probaţiune. Prezenta lege prevede unele noţiuni debază (noţiunea de probaţiune, tipurile de probaţiune, principiileprobaţiunii etc.) şi stabileşte regulile principale ale organizăriiactivităţii de probaţiune şi statutul personalului organelor deprobaţiune. De asemenea a fost creat şi serviciul de probaţiune.Astfel, prin Hotărîrea Guvernului nr.34 din 15.01.2002 a fostcreat Departamentul de executare a deciziilor judecătoreşti,avînd în cadrul său Direcţia principală de executare a pedepselorpenale nonprivative de libertate, care, prin structura şi atribuţiilesale, aminteşte de serviciile clasice de probaţiune. Iar prinHotărîrea Guvernului nr.44 din 12.01.2007 direcţia în cauză afost reorganizată în Direcţia de probaţiune.

În scopul relevării lacunelor în activitatea practică înRepublica Moldova referitor la instituţia probaţiunii, am analizatcare este situaţia de fapt. Pentru realizarea acestui scop, în cadrulacestei cercetări, au fost examinate douăzeci de sentinţe cuaplicarea articolului 90 Cod penal şi peste două sute de dosarede control aflate în proces de executare (toate dosarele serefereau la liberarea de pedeapsă penală).

Pentru început am dori să menţionăm că numărulsentinţelor prin care se dispune o sancţiune neprivativă este maimare144 comparativ cu cinci ani în urmă. În rezultatul acesteiexaminări au fost relevate şi „preferinţele” judecătorilor, adicăprin practicpă s-a stabilit o serie de infracţiuni care, în cele maimulte cazuri, sînt sancţionate prin aplicarea art. 90 şi 96 Codpenal. Astfel, majoritatea cazurilor de aplicare a articolelor sus-menţionate se referea la sancţionarea sustragerilor (aproximativ70%) printre acestea: furtul - art.186 al.1 şi 2 (cca 47%); jaf -art.187 al.1 şi 2 (cca 13%); pungăşie - art. 192 (cca 10%).Fiind urmate de infracţiunile prevăzute în art.217 - circulaţiailegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor145

(cca 12%) şi în art.264 - încălcarea regulilor de securitate a


circulaţiei (cca 8%). Celelalte tipuri de infracţiune (de exemplu:păstrarea ilegală a armelor de foc - art. 290, neglijenţa în serviciu- art.329, primirea recompensei ilegale - art.330, huliganismul- art.287) constituie mai puţin de 4% fiecare.

În acelaşi timp, au fost relevate şi categoriile de persoanefaţă de care se dispune suspendarea sau amînarea executăriipedepsei. Persoanele condamnate pentru sustrageri şi substanţenarcotice sau psihotrope, de regulă, fac parte din familii social-vulnerabile cu o situaţie financiară grea. În majoritatea cazurilor,acestea sînt persoane care au crescut cu un singur părinte saucu bunei etc. Faţă de aceste persoane funcţionarii oficiului deexecutare întreprind mai multe acţiuni de supraveghere.Persoanele condamnate pentru încălcarea regulilor de circulaţieşi fapte de corupţie, de regulă, nu necesită acţiuni desupraveghere şi prezintă un grad mic de recidivare. De obicei,oficialii stabilesc întîlniri cu asemenea persoane o dată la două-trei luni sau chiar şi mai rar. Referitor la personalitate, a fostrelevat faptul că instanţa de judecată nu solicită date desprecondamnările anterioare în cazul stabilirii suspendării executăriipedepsei, aceste date sînt solicitate de oficiile de executare.Desigur că antecendentele penale stinse nu pot fi luate înconsideraţie, dar ele ne pot indica asupra eficienţei sau ineficienţeisancţiunilor aplicate anterior. În acest context dorim să aducemexemplul cet. V.M. careia i-a fost stabilită suspendareacondiţionată cu termenul de probă 4 ani146 pentru furt. În dosarulpersonal era un certificat solicitat de oficiul de executare în carese indica că V.M. a fost condamnat în anul 1999 pentru furt şisancţionat cu suspendarea condiţionată cu termenul de probă 3ani. Iar în luna mai 2006 în privinţa lui V.M. a fost intentat dosarpenal pentru săvîrşirea unui furt, comis după cea de-a douacondamnare.

Totodată menţionăm că au fost observate două momente,


am putea spune, contrare. Pe de o parte, în unele cazuri, sedispune suspendarea executării pedepsei pentru unele modalităţiagravate (al. 2 ale art.art.186, 187), ceea ce vorbeşte despre opredispunere a judecătorilor faţă de sancţiunile neprivative. Pede altă parte, în multe cazuri, cînd sancţiunea articolului Coduluipenal prevede ca pedepse alternative amenda şi privarea delibertate pe termen scurt (pînă la 5 ani), judecătorii „preferă”stabilirea amenzii şi nicidecum stabilirea închisorii cu suspendareaexecutării acesteia. Situaţia respectivă nu este atît de nefavorabilă,dar, totuşi, nu credem că plata amenzii ar avea un impact maifavorabil asupra persoanei decît suspendarea executăriipedepsei cu stabilirea unor obligaţii efective (mai ales dacă listaacestora va fi mult mai mare).

Conform art.281 al Codului de executare, condamnatulcu privire la care a fost amînată sau suspendată executareapedepsei trebuie să semneze în instanţa de judecată obligaţiade a se prezenta în termen de 5 zile, după rămînerea definitivă ahotărîrii, la oficiul de executare. Au fost întîlnite cazuri în carecondamnatul nu semnase asemenea declaraţie (sau chiar nici nui se explica asemenea obligaţie). Odată ce lipseşte impunereaacestei obligaţii de către instanţa de judecată, nu putem cereexecutarea acesteia. De exemplu, cet. A.N., condamnat la 3ani privaţiune de libertate cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei, nu a semnat asemenea declaraţie147. Imediatdupă rămînerea definitivă a hotărîrii A.N. a plecat în Ucraina.Executorul judiciar, în baza art. 283 Cod de executare, s-aadresat instanţei de judecată pentru a anunţa persoana încăutare. Instanţa a stabilit că cet. A.N. nu s-a prezentat pentrua fi luat la evidenţă şi a părăsit domiciliul, dar condamnatul nu aavut stabilite prin hotărîrea instanţei asemenea obligaţii. Înconsecinţă, instanţa a refuzat dispunerea dării în căutare pe motivcă nu era temei.


Referitor la etapa de executare a amînării şi suspendăriiexecutării pedepsei putem menţiona că şi aici sînt uneleneajunsuri, dar, în general, se realizează un volum enorm demuncă. Dorim să atenţionăm asupra faptului, care persistă, dealtfel, în multe ţări, că executorii judiciari (actualii consilieri deprobaţiue) sînt supraîncărcaţi. De exemplu, în cadrul oficiuluide executare Buiucani activau două persoane şi aceşti doifuncţionari aveau în procedura de executare cca opt sute dedosare. Faptul dat se datorează insuficienţei cadrelor şi, parţial,termenelor mari de probă stabilite de către instanţa de judecată(în cca 60% din cazurile studiate termenul de probă era maimare de trei ani). Această supraîncărcare ar putea fi evitată,credem noi, parţial, prin stabilirea unor termene de probă maimici, în unele cazuri, şi prin atragerea voluntariatului în procesulde executare a măsurilor respective. Posibilitatea existenţeivoluntariatului este prevăzută în Legea RM cu privire laprobaţiune (lit.d) art.14, art.20).

Totodată menţionăm că funcţionarul oficiului de executareare, relativ, puţine posibilităţi de a influienţa persoanasupravegheată. Astfel, dacă persoana respectivă încalcă sau nurespectă obligaţiile impuse de instanţa de judecată, atuncifuncţionarul este nevoit „să aştepte” ca această încălcare să fiesistematică şi numai atunci să adreseze instanţei un demers princare ar solicita anularea suspendării executării pedepsei.

Următorul impediment în activitatea oficiilor de executareconstă în faptul că instanţa de judecată nu poate obliga persoanacondamnată condiţionat să se prezinte la organul competent cusupravegherea sa, deoarece asemenea obligaţie nu este în listaunde sînt stipulate obligaţiile (al. 6 art. 90 Cod penal). Decirezultă că executorul este nevoit să plece la domiciliul sau lalocul de muncă al condamnatului pentru a realiza careva acţiuni.În practică, totuşi, persoanele se prezintă la oficiul de executare,


dar în caz de refuz nu vor putea fi aplicate careva constrîngeri.În acelaşi timp atenţionăm asupra faptului că funcţionarii oficiuluide executare stabilesc numărul de întrevederi în dependenţă depersonalitatea şi fapta condamnatului. De regulă, persoanele seprezintă o dată pe lună, iar persoanele care „insuflă încredere”se prezintă o dată la două-trei luni. În asemenea caz putemsusţine că executorii folosesc, deşi într-o măsură mai mică,estimarea riscului de recidivă, ceea ce se poate răsfrînge doarpozitiv asupra activităţii de supraveghere.

Conform al. 8 art. 90 Cod penal, instanţa de judecată, lapropunerea organului ce exercită controlul, poate anulacondamnarea şi stinge antecedentele penale dacă a trecut celpuţin jumătate din termenul de probă şi condamnatul a avut ocomportare exemplară. În anul 2005 în oficiul de executareBuiucani au parvenit spre executare 384 de dosare şi numai încinci cazuri s-a dispus această anulare, în 2006 (pînă în lunaseptembrie, inclusiv) n-a fost dispusă nici-o anulare.

Lista unor lacune, ca şi în alte domenii, ar putea continua,dar am dori să remarcăm faptul că examinarea datelor oficiuluide executare Buiucani a scos în evidenţă o rată joasă derecidivare. Astfel, în 2005 din totalul de 384 de persoane ausăvîrşit infracţiuni sau a fost schimbată suspendarea în închisoareşase şi, respectiv, patru persoane, iar în anul 2006 (pînă în lunaseptembrie inclusiv) -trei şi, respectiv, cinci persoane. În acelaşitimp dorim să atenţionăm asupra faptului că în cazul amînăriiexecutării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copiiîn vîrstă de pînă la opt ani nu au fost înregistrate cazuri decomitere a unei noi infracţiuni, iar instanţa de judecată a liberatde fiecare dată (cazurile oficiului de executare Buiucani)condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei.

În concluzie puntem menţiona următoarele: prevederileCodului penal şi a Codului de procedură penală ne permite să


concluzionăm că, în linii generale, prevederile legislaţiei autohtonepermit aplicarea probaţiunii. În primul rînd, pentru un şir de faptepoate fi aplicată probaţiunea ca măsură penală (din păcate, doarîn calitate de alternativă a pedepsei privative de libertate), înacest caz este vorba de liberarea de răspundere penală şiliberarea de pedeapsa penală. În al doilea rînd, în cazul liberăriide răspunderea penală şi în cazul liberării de pedeapsa penală,instanţa de judecată poate impune unele obligaţiuni persoanei(art. 511 Cod de procedură penală şi, respectiv, art. 90, 104Cod penal). În al treilea rînd, în legislaţie (art. 511 Cod deprocedură penală, art. 90, 91 Cod penal) sînt prevăzute urmărilenefavorabile în cazul nerespectării obligaţiilor, şi anumeposibilitatea instanţei de judecată de a anula măsura respectivăşi a continua procedura în ordine obişnuită sau a stabili opedeapsă privativă de libertate. În al patrulea rînd, este stipulatăposibilitatea anulării tuturor obligaţiilor sau a unora pînă laexpirarea termenului de probă pentru un comportamentexemplar. De asemenea, este prevăzut şi organul de stat careasigură supravegherea şi executarea măsurii respective. Deciobservăm că toate elementele necesare executării sancţiunii deprobaţiune sînt prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.Prevederi referitoare la probaţiune sînt stipulate şi în Codul deexecutare al Republicii Moldova. Dorim să atenţionăm că anumeîn acest act normativ legiuitorul, pentru prima oară, a utilizatnoţiunea „probaţiune” (care are un sens mai restrîns decît celdin prezenta lucrare). În Codul de executare este stipulatăactivitatea de probaţiune atît în cadrul liberării de pedeapsapenală, cît şi în cadrul pedepsei cu închisoare. De asemenea,este stipulată noţiunea de probaţiune penitenciară şi posibilitateaatragerii comunităţii în procesul executării pedepselor penale.Prevederile acestui cod sînt completate de către Legea cu privirela probaţiune.


§4. Propuneri de lege ferenda privind reglementareajuridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova

Prezentul compartiment este consacrat unor propuneride lege ferenda cu privire la implementarea instituţiei probaţiuniiîn Republica Moldova. Totodată menţionăm că lista propunerilorprezentată nu este una exhaustivă, dar credem că modificărilepropuse vor facilita, mai mult sau mai puţin, realizarea instituţieiprobaţiunii. Unele propuneri făcute de către autor148, într-o formăsau alta, şi-au găsit reflectare în unele actele normative. Astfel,prin modificările149 la Codul penal, munca în folosul comunităţiipoate fi dispusă şi în calitate de obligaţie în cadrul suspendăriicondiţionate a executării pedepsei.

Examinînd legislaţia autohtonă, putem concluziona căinstanţa de judecată are, relativ, puţine posibilităţi de a aplicamăsura probaţiunii. În această ordine de idei propunemincluderea probaţiunii în Codul penal în calitate de pedeapsăpenală. Modificarea respectivă este în concordanţă cuRecomandarea nr. 22 (2000), totodată asemenea modificareva permite stabilirea probaţiunii, în unele cazuri, şi pentruconcursul de infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave. În acelaşitimp, luînd în consideraţie noţiunile din Legea cu privire laprobaţiune, credem că noţiunea de probaţiune ar trebui utilizatăcoerent, adică, în actele normative, acest termen să defineascăactivitatea unor organe specializate. Totodată menţionăm cădenumirea acestei pedepse poate fi diversă (de exemplu,libertatea sub supraveghere, limitarea libertăţii etc.), ceea ceconsiderăm esenţial este conţinutul pedepsei respective. Decirecomandăm modificarea alin. 1, 2 art.62 al Codului penal:


Articlolul 62. Categoriile pedepselor aplicatepersoanelor fizice

(1) Persoanelor fizice care au săvîrşit infracţiuni li se potaplica următoarele pedepse:

a) amendă;b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de

a exercita o anumită activitate;c) retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului

de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat;d) munca neremunerată în folosul comunităţii;e) libertatea supravegheată;f) închisoare;g) detenţiune pe viaţă.(2) Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în

calitate de pedepse principale.(3) Munca neremunerată în folosul comunităţii, libertatea

supravegheată, trimiterea într-o unitate militară disciplinară,închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate depedepse principale.

(4) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumitefuncţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atît capedepse principale, cît şi ca pedepse complementare.

(5) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, agradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplicănumai în calitate de pedeapsă complementară.

(6) Amenda şi munca neremunerată în folosulcomunităţii se aplică şi în calitate de obligaţii în cadrulpedepsei de libertate supravegheată. Amenda nu poate fiaplicată concomitent în calitate de obligaţie în cadrulprobaţiunii şi în calitate de pedeapsă complementară.

În scopul asigurării unei continuităţi referitor la


problematica introducerii probaţiunii în calitate de sancţiuneindependentă, propunem introducerea unui nou articol, şi anume:art. 67/1 Cod penal „Libertatea supravegheată”:

Articolul 67/1. Libertatea supravegheată(1) Libertatea supravegheată constă în stabilirea de către

instanţa de judecată în sarcina condamnatului a unor obligaţii înscopul corectării şi reeducării sale şi în scopul reintegrării lor însocietate.

(2) Libertatea supravegheată se stabileşte pe un termen dela 1 la 5 ani. În cazul înlocuirii sumei neachitate a amenzii cu libertatesupravegheată termenul respectiv poate fi mai mic de 1 an.

(3) În cazul stabilirii libertăţii supravegheate instanţa dejudecată dispune una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 6art. 90 şi poate dispune una sau mai multe obligaţii prevăzute laalin. 7 art. 90. În cazul stabilirii libertăţii supravegheate faţă deun minor instanţa de judecată dispune una sau mai multe obligaţiiprevăzute în art. 104.

(4) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului dela executarea obligaţiilor stabilite în cadrul libertăţiisupravegheate, instanţa de judecată poate să înlocuiască, lapropunerea organului împuternicit cu executarea pedepsei date,partea neexecutată cu închisoare în limitele termenelor prevăzutela art. 68 sau 70, calculîndu-se o zi de libertate supravegheatăpentru o zi de închisoare.

Este evident că aplicarea alternativelor, în general, şi aprobaţiunii, în special, într-o societate educată în spiritul uneilupte dure cu criminalitatea va fi foarte anevoioasă. Din acestemotive ar fi necesare unele prevederi care, în limite accesibile,ar determina instanţa de judecată să opteze pentru asemeneamăsură cum este probaţiunea. În acest context propunemurmătoarele modificări:


a) completarea art. 385 Cod de procedură penală„Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecatăla adoptarea sentinţei” cu alineatul (5) care ar avea următorulconţinut: „La adoptarea sentinţei în cazul infracţiunilor uşoaresau mai puţin grave instanţa de judecată urmează să argumenteze,în mod obligatoriu, neaplicarea în conformitate cu prevederileCodului penal a liberării persoanei de răspundere penală saude pedeapsa penală”. Asemenea prevedere ar atrage atenţiajudecătorilor la asemenea măsuri şi credem că, într-o măsurăoarecare, va spori periodicitatea dispunerii unei astfel de măsuri.Trebuie să menţionăm că aşa prevedere există deja în Codul deprocedură penală al Republicii Moldova (art. 485) şi se referădoar la procedura în cauzele privind minorii;

b) completarea art. 87 Cod penal „Modul determinăriitermenului pedepsei definitive în cazul cumulării diferitelorpedepse” cu alineatul (3) care ar avea următorul conţinut: „Lacumularea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni uşoaresau mai puţin grave, dintre care cel puţin una fiind sancţionatăcu libertate supravegheată, instanţa va aplica, în mod prioritar,libertatea supravegheată. În acest caz unei zile de libertatesupravegheată îi corespunde: a) 2 ore de muncă neremuneratăîn folosul comunităţii; c) o unitate convenţională de amendă”.Dorim să menţionăm că modificarea respectivă va fi actualădoar în cazul cînd probaţiunea va fi acceptată ca pedeapsă şiva fi capabilă să sporească frecvenţa sentinţelor cu asemeneasancţiune, chiar şi în cazurile unui concurs de infracţiuni.

c) Prevederea unor posibilităţi de înlocuire a unei pedepsenonprivative cu altă pedeapsă nonprivativă, de exemplu:

Articolul 64. Amenda(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să

plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală saucomplementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor


art. 67 şi 67/1, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cumuncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 deore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţiconvenţionale de amendă sau cu libertate supravegheată,calculîndu-se 30 de zile de libertate supravegheată pentru50 unităţi convenţionale de amendă.

Credem că ar fi logic dacă instanţa de judecată va ficompetentă să dispună un cerc mai larg de obligaţiuni minorilorşi unor alte categorii de persoane. Deci propunem următoarele:

Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrîngerecu caracter educativ

(1) Persoanelor liberate de răspundere penală înconformitate cu art. 54, instanţa de judecată aplică una sau maimulte din următoarele măsuri de constrîngere cu caractereducativ:

a) avertismentul;b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,

persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La

aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea materială aminorului;

d) obligarea minorului de a urma un curs de tratamentmedical de reabilitare psihologică;

e) obligarea minorului de a continua studiile sau munca;f) obligarea de a urma un tratament în caz de alcoolism,

narcomanie sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumulsubstanţelor alcoolice, narcotice sau psihotrope;

g) să nu frecventeze anumite locuri sau localuri;h) să se prezinte la organul competent cu executarea

măsurii de constrîngere sau la alt organ indicat de instanţa dejudecată.


În aceeaşi ordine de idei propunem ca să fie posibil aaplica şi unele obligaţii femeilor gravide şi femeilor care au copiide pînă la opt ani. Credem că în asemenea situaţie, în scopulprotejării intereselor copilului, trebuie preferat un regim mai lejerde liberare de pedeapsă ca în cazul altor categorii de condamnaţi.Respectiv susţinem că cercul de obligaţii ce pot fi impuse acestorfemei trebuie să fie mult mai restrîns, la moment fiind prezentădoar o singură obligaţie: să continue educarea copilului.Următorul moment se referă la durata amînării executăriipedepsei. Conform art.96 Cod penal, termenul amînăriiexecutării pedepsei este de pînă la atingerea de către copil avîrstei de opt ani, respectiv termenul maxim poate constitui, înunele cazuri, opt ani, adică mai mult ca în cazul suspendăriicondiţionate a executării pedepsei. Mai mult, acest termen deopt ani este mai mare ca termenul de prescripţie tragerii larăspundere penală şi cel de executare a sentinţei de condamnarepentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave. Desigur că înasemenea caz nu este încălcat careva drept, dar susţinem că,din punct de vedere penologic, situaţia respectivă nu este unacorectă. Nu este echitabil ca o femeie gravidă, care nu a executatpedeapsa cu închisoare pentru o infracţiune mai puţin gravă dinmotive obiective şi care nici n-a fost supusă la careva măsuri decorectare, peste şase ani să nu poată fi supusă la vre-o măsurăjuridico-penală, iar o femeie gravidă, faţă de care a fost dispusăamînarea executării pedepsei, peste opt ani (termenul maximposibil) poate fi supusă unei pedepse mai blînde sau să executereal pedeapsa stabilită. Mai mult, în tot acest termen persoanarespectivă va avea antecedente penale, iar termenul acestorava fi mai mare decît în cazul executării reale a pedepsei cuînchisoare pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Deciconsiderăm că instituţia amînării executării pedepsei, la momentul


actual, este destul de drastică. În această ordine de ideipropunem alineatele (1) şi (5) în următoarea redacţie:

Articolul 96. Amînarea executării pedepsei pentrufemei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8ani

(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copiiîn vîrstă de pînă la 8 ani, cu excepţia celor condamnate laînchisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiunigrave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotrivapersoanei, instanţa de judecată le poate amîna executareapedepsei pînă la atingerea de către copil a vîrstei de 8 ani. Înorice caz acest termen nu poate fi mai mare de 3 ani.

(5) În cazul amînării executării pedepsei, instanţa dejudecată stabileşte una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin.(6) art. 90.

Următoarea propunere ar consta în modificareasancţiunilor unor articole ale Părţii speciale a Codului penal.Asemenea revizuire este necesară pentru a majora numărulcazurilor pentru care ar fi posibilă stabilirea pedepsei deprobaţiune. După părerea noastră, în unele cazuri sancţiunilesînt exagerate, iar stabilirea unor sancţiuni mai blînde ar puteadetermina: a) majorarea numărului infracţiunilor pentru careprobaţiunea ar fi prevăzută în calitate de pedeapsă penală (aşasituaţie va fi posibilă doar în cazul cînd probaţiunea va fi acceptatăîn calitate de sancţiune independentă); b) majorarea cazurilorcînd va fi posibilă liberarea de răspundere penală sau depedeapsa penală (situaţia respectivă va fi posibilă chiar şineacceptînd probaţiunea în calitate de pedeapsă). Dorim săatenţionăm că nu susţinem micşorarea tuturor sancţiunilor dinCodul penal, dar numai pentru anumite infracţiuni. Nu propunemo listă exhaustivă a infracţiunilor a căror sancţiuni ar trebui


micşorate din motivul că pentru aceasta sînt necesare studiiseparate, dar ne limităm la recomandarea generală de a revizuisancţiunile. Acestea ar putea fi sancţiunile pentru unele formeale sustragerilor (furt şi jaf), infracţiuni legate de consumul desubstanţe narcotice şi psihotrope, huliganism neagravat, multipleinfracţiuni săvîrşite din imprudenţă etc.

Analizînd trăsăturile sancţiunii de probaţiune, ammenţionat că este necesară stabilirea în cadrul termenului deprobă a unor obligaţii care au drept scop reintegrarea persoaneiîn societate. Asemenea obligaţii sînt prevăzute în art. 90, 104Cod penal şi art. 511 Cod de procedură penală, însă credemcă aceste liste ar putea conţine mai multe obligaţii (de exemplu,de a se prezenta, cel puţin o dată pe lună, în faţa organului deexecutare a probaţiunii, de a nu poarte arme de foc, de a prestamunci în folosul comunităţii, de a plăti amendă, de a se abţinede la consumul băuturilor alcoolice şi a substanţelor narcoticesau psihotrope, de a se afle la domiciliu în anumite perioade alezilei, de a participa sau de a se abţine de la participarea la anumiteacţiuni etc.). Existenţa unei multitudini de obligaţii ce pot fi impusenu va crea piedici în implementarea probaţiunii, ci, dimpotrivă,va face ca sancţiunea respectivă să fie mult mai elastică şi uşoradaptabilă la necesităţile diferitelor grupuri şi categorii deinfractori.

Articolul 90. Condamnarea cu suspendareacondiţionată a executării pedepsei

(3) În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată, dacă circumstanţele cauzeipermit aceasta, trebuie să dispună suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei cu stabilirea obligaţiei de a repara integraldaunele cauzate prin infracţiune.

(6) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionatăa executării pedepsei, instanţa de judecată stabileşte


condamnatului una sau mai multe din următoarele obligaţii:a) să nu-şi schimbe domiciliul fără înştiinţarea prealabilă

a organului competent;b) să se prezinte la organul care exercită controlul asupra

comportării sale;c) să repare daunele cauzate prin infracţiune, dacă

asemenea daune au fost pricinuite.(7) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată

a executării pedepsei, instanţa de judecată poate stabilisuplimentar una sau mai multe din următoarele obligaţii:

a) să nu frecventeze anumite locuri;b) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie

sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumul substanţeloralcoolice, narcotice sau psihotrope;

c) să continue lucrul sau studiile;d) să nu poarte arme de foc;e) să presteze munci în folosul comunităţii. Obligaţia

respectivă se stabileşte în volumul prevăzut de art. 67, dar nupoate depăşi în timp durata termenului de probaţiune;

f) să plătească amenda stabilită;g) să se afle la domiciliu în anumite perioade a zilei.(alineatele 7, 8, 9, 10, 11 devin respectiv 8, 9, 10, 11,

12).


Codul de procedură penalăArticolul 511. Procedura de suspendare condiţionată

a urmăririi penale(1) În cazul în care procurorul constată că în

privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art. 510, el, prinordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termende 1 an, stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decîtîn condiţiile stabilite de procuror;

2) să comunice organului de urmărire penală oriceschimbare de domiciliu;

3) să nu săvîrşească infracţiuni sau contravenţii;4) să continue lucrul sau studiile;5) să plătească amenda;6) să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune7) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie

sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumul substanţeloralcoolice, narcotice sau psihotrope.

În rezultatul analizei efectuate, recomandăm ca listaobligaţiilor ce pot fi stabilite în cadrul probaţiunii să fieexhaustivă, adică instanţa de judecată să fie în drept a stabilidoar măsurile ce vor fi stipulate expres în legislaţie (art. 90, 104Cod penal şi art. 511 Cod de procedură penală). Dorim săatenţionăm asupra faptului că, la momentul intrării în vigoare,Codul penal prevedea expres că lista de obligaţii din al. 6 art.90 nu era exhaustivă, iar în art. 104 Cod penal era prevăzut căinstanţa poate limita în orice alt mod timpul liber al minorului,judecătorul avînd opţiunea de a stabili unele obligaţii ce nu erauprevăzute expres. Însă prin Legea nr. 211-XV din 29.05.03 aufost înlăturate asemenea prevederi, iar listele cu obligaţii „audevenit” exhaustive. Salutăm asemenea modificare cu atît mai


mult că ea este în conformitate cu Recomandarea nr. (2000)22a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statelemembre cu privire la ameliorarea implementării a RegulilorEuropene asupra sancţiunilor şi măsurilor comunitare.

Recomandăm divizarea obligaţiilor ce pot fi impuse încadrul probaţiunii în: obligatorii - una sau mai multe obligaţii cevor fi impuse de fiecare dată cînd se va dispune probaţiunea(de exemplu, de a se prezenta, cel puţin o dată pe lună, în faţaorganului de executare a probaţiunii, de a nu săvîrşi infracţiunisau contravenţii, de a nu-şi schimba domiciliul fără înştiinţareaorganului competent, de a repara daunele cauzate în termenulstabilit de judecată, etc.); opţionale - una sau mai multe obligaţiia căror impunere va fi în dependenţă de specificul cauzei şipersonalităţii infractorului (de exemplu, de a nu purta arme defoc, de a presta munci în folosul comunităţii, de a plăti amendă,de a se abţine de la consumul băuturilor alcoolice şi asubstanţelor narcotice sau psihotrope, de a se afla la domiciliuîn anumite perioade ale zilei etc.). Sîntem de părerea că existenţalistei de obligaţiuni a căror dispunere este obligatorie va facilitareintegrarea socială a infractorului şi prevenirea recidivei dinpartea acestuia. Totodată, vom evita situaţia prin care au trecutun şir de ţări, şi anume: o perioadă de timp probaţiunea eraprivită ca o neglijare la faptul săvîrşirii unei infracţiuni, deoarece,stabilindu-se termenul de probă, nu era prevăzută nici o obligaţieefectivă şi, în final, sancţiunea respectivă nu mai avea nici unefect benefic asupra condamnatului.

În cadrul recomandării precedente au fost stipulate încalitate de obligaţii opţionale plata amenzii şi prestarea munciiîn folosul societăţii, iar în Codul penal al Republicii Moldova, lamomentul actual, aceste obligaţii sînt prevăzute în calitate desancţiuni independente. Credem că ar fi optimal dacă acestepedepse vor exista atît ca sancţiuni principale, cît şi ca obligaţiuni


în cadrul probaţiunii (lit. e şi f alin. 7 al proectului art. 90 Codpenal). Atenţionăm asupra faptului că ipostaza dublă a acestormăsuri juridico-penale există în mai multe legislaţii (de exemplu,Marea Britanie, majoritatea statelor SUA). Totodată, conformp. 8.2 al Regulilor minime standard ale O.N.U. cu privire lapedepsele nonprivative (Regulile de la Tokyo), aceste pedepsesînt recunoscute ca alternative independente. Dar, conformaceloraşi Reguli, ca sancţiuni independente poate fi oriceîmbinare a măsurilor alternative. Astfel, propunerea respectivăcoincide cu o practică deja stabilită. În această ordine de idei,propunem completarea art. 87 Cod penal cu un alineat care arprevedea evitarea stabilirii amenzii sau a muncii neremunerateîn folosul comunităţii, concomitent, atît în calitate de obligaţii, cîtşi în calitate de sancţiune independentă în cazul cumulăriipedepselor. Credem că în asemenea caz volumul amenzii şi amuncii neremunerate ca obligaţii în cadrul probaţiunii nu trebuiesă depăşească volumul stabilit pentru acestea în calitate desancţiuni principale:

Articolul 87. Modul determinării termenuluipedepsei definitive în cazul cumulării diferitor pedepse

(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicateîn cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe,unei zile de închisoare îi corespunde:

a) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii;b) o zi de libertate supravegheată.(3) La cumularea pedepselor în cazul concursului

de infracţiuni uşoare sau nu prea grave, dintre care celpuţin una fiind sancţionată cu libertate supravegheată,instanţa va aplica, dacă este posibil, în mod prioritar,libertatea supravegheată. În acest caz unei zile de libertatesupravegheată îi corespunde:

a) o zi de închisoare;


b) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii;c) o unitate convenţională de amendă.

Referitor la faptul că, conform art. 510 Cod de procedurăpenală şi al. 3 art. 90 Cod penal, nu pot fi liberate de răspunderepenală sau, respectiv, de pedeapsa penală persoanele care nuau reparat paguba cauzată în urma infracţiunii, dorim să neexprimăm dezacordul. Pe de o parte, înţelegem grija legiuitoruluifaţă de interesele victimei infracţiunii, dar pe de altă parte, aceastăprevedere limitează accesul unor persoane la asemenea măsuri.Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivativede libertate, la care el este îndreptăţit din punctul de vedere alpoliticii penale şi al dreptului penal, nu îi poate fi interzis pecriterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală aprejudiciului. Inculpatul care nu are posibilitatea obiectivă deacoperire a prejudiciului pînă la pronunţarea hotărîrii decondamnare nu poate avea acces la condamnarea cususpendarea executării pedepsei, ceea ce determină odiscriminare pe criteriul averii. Totodată, art. 90 Cod penalstipulează, pe de o parte, repararea prejudiciului drept un temeinecesar de liberare condiţionată de executarea pedepsei, iarpe de altă parte, repararea daunei este o condiţie ce poate fiimpusă după liberarea condiţionată de la executarea pedepsei.În acest context propunem: de a adopta al. 3 art. 90 Cod penalîn următoarea redacţie: „În cazul condamnării pentru o infracţiuneprin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată, dacăcircumstanţele cauzei permit aceasta, trebuie să dispunăsuspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilireaobligatorie a reparării integrale a daunelor cauzate”; de a excludepct.e) al. 6 art. 90 Cod penal; de a exclude pct. 5) al. 2 art.510 Cod de procedură penală; de a exclude cuvintele „şi careau reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care


sînt condamnate” din al. 1 art. 91 Cod penal:În prezent, unul din multiplele modelele de probaţiune

aplicate pe larg în unele ţări este modelul medical. O caracteristicădefinitorie a acestui model constă în stabilirea obligaţiei de aurma un tratament contra consumului de droguri sau substanţenarcotice şi abstinenţa de la consumul acestor substanţe. Sîntemde părerea că ar fi binevenită aplicarea probaţiunii şi faţă depersoanele dependente de alcool sau droguri care au săvîrşitinfracţiuni uşoare sau nu prea grave (îndeosebi pentru infracţiunilelegate de această dependenţă). Asemenea practică existăaproximativ în toate statele ce au reglementat instituţia probaţiunii.În Republica Moldova, faţă de categoria respectivă de persoanenu poate fi aplicată liberarea condiţionată de răspundere penală.În scopul evitării acestei situaţii, propunem al.2 art. 510 Codde procedură penală în următoarea redacţie:

Articolul 510. Dispoziţii generale(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică faţă de persoanele:1) care au antecedente penale;2) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea

făcînd abuz de serviciu;3) care au comis infracţiuni contra securităţii statului.

Liberarea de răspundere penală este o modalitate aprobaţiunii. Menţionăm că, potrivit legislaţiei autohtone,suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusăfără a se cere acordul persoanei puse sub învinuire. Totodată,conform art.art. 510, 511 Cod de procedură penală, persoana,care la momentul respectiv nu este recunoscută vinovată printr-o hotărîre definitivă, poate fi impusă la una sau mai multeobligaţiuni ce implică unele limitări ale drepturilor sale. Deci opersoană nevinovată este supusă unor măsuri restrictive delibertate de către procuror. În asemenea situaţie poate avea loc


încălcarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,care stipulează dreptul la apărare în cadrul unui proces. Desigur,este binevenit faptul că persoana este supusă la probaţiune pînăla un proces în faţa instanţei de judecată, deoarece se reuşeşteo operativitate a înfăptuirii justiţiei. Însă acest fapt nu înlăturăsituaţia unei posibile încălcări ale dreptului la apărare. În scopulevitării situaţiei respective, propunem completarea art. 511 Codde procedură penală cu următorul alineat: „Suspendareacondiţionată a urmăririi penale cu stabilirea obligaţiilor sus-menţionate poate fi dispusă doar cu acordul persoanei pusesub învinuire. În caz contrar, procedura va continua în ordinegenerală”. Stabilirea unor obligaţii restrictive de drepturi faţă deo persoană nevinovată, dar cu acordul acesteia, nu constituieîncălcare a dreptului la apărare şi este în concordanţă cu practicaCurţii Europene a Drepturilor Omului.

Sancţiunea de probaţiune este o măsură penală specifică.Analizînd practica multor state în acest domeniu, putemconcluziona că pentru atingerea scopurilor specifice este nevoiede stimulări permanente ale infractorului pentru comportamentulsău „pozitiv”. Asemenea stimulare este prevăzută şi în Codulpenal autohton. Astfel, conform al. 8 art. 90 Cod penal, dupăexpirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, poate fidispusă anularea suspendării condiţionate şi stingereaantecedentelor penale. Credem că ar fi util dacă vom obligaorganul competent de a examina în mod obligatoriu, la expirareatermenului respectiv, posibilitatea şi oprtunitatea unei propuneriinstanţei de judecată. Deci, propunem completarea al. 8 art. 90Cod penal cu următoarea propoziţie: „După expirarea termenuluiindicat în prezentul alineat, organul care exercită controlul asupracomportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei este obligat să examineze posibilitatea şioportunitatea înaintării propunerii instanţei de judecată de a anula


suspendarea condiţionată şi antecedentele penale”. Sîntem depărerea că asemenea modificare ar determina aplicarearăspîndită a stimulărilor, iar persoana va avea încă un motiv dea respecta cerinţele probaţiunii, ceea ce va determina creştereaeficienţei acestei sancţiuni. În aceeaşi ordine de idei propunemcompletarea art. 91 Cod penal cu un alineat care ar aveaurmătorul conţinut: „La expirarea termenelor indicate în alineatele4 şi 6 ale prezentului articol, organele abilitate cu executareapedepsei cu închisoare sînt obligate să examineze posibilitateaşi oportunitatea înaintării unui demers instanţei de judecatăpentru dispunerea liberării condiţionate de pedeapsă înainte determen”. Credem că asemenea prevedere va avea efect beneficatît în domeniul probaţiunii, cît şi în domeniul executării pedepseicu închisoare.

În Republica Moldova executarea liberării de pedeapsapenală ţine de competenţa Direcţiei de probaţiune aDepartamentului de executare a deciziilor judiciare. Considerămcă funcţionarii oficiilor de executare, la moment, nu dispun deun spectru necesar de împuterniciri efective pentrusupravegherea condamnaţilor în comunitate. În această ordinede idei propunem acordarea unor drepturi mai largi acestorfuncţionari, îndeosebi: posibilitatea de a sancţiona, în baza unoracte normative, condamnaţii care nu execută unele cerinţe legaleale acestora, posibilitatea de a controla nemijlocitcomportamentul condamnaţilor etc.

De asemenea, propunem crearea unui sistem departicipare a membrilor comunităţii în procesul executăriiprobaţiunii. Prin această participare vor putea fi obţinute, celpuţin, următoarele rezultate: a) cresc seminficativ şansele uneireintegrări sociale reuşite a persoanelor supuse probaţiunii; b)prin atragerea voluntarilor s-ar putea evita, într-o măsurăoarecare, supraîncărcarea conslierilor de probaţiune, ceea ce


în condiţiile Republicii Moldova este foarte actual. Pentru acointeresa persoanele particulare pentru a participa în asemeneaactivităţi, statul ar putea stipula unele facilităţi (de exemplu,facilitări la plata impozitelor, acordarea unor cadouri pentruactivitate fructuoasă, includerea timpului respectiv în vechimeade muncă etc.).

Desigur, lista acestor propuneri nu este exhaustivă şi arputea continua. Credem că doar implementarea practică aacestora ar putea releva utilitatea sau inutilitatea acestora,precum şi necesitatea unor alte modificări legislative.


Referinţe bibliografice:1. De Sousa Santos B., Toward a New Common Sense.

Law, Science and Politics in the ParadigmaticTranzition, London, Routledge 1996, p. 114

2. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarde universale şieuropene în Manualul consilierului de reintegraresocială şi supraveghere, Bucureşti, editura THEMIS,2000, p.31

3. Кудрявцев В.Н., Российское уголовноеправо.Общая часть, Москва, 1997, с.360

4. Balahur Doina, Fundamente socio-juridice aleprobaţiunii, Iaşi, Editura Bet, 2001, p.52

5. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services, Rome-London, UNICRI 1998, p.10

6. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarde universale şieuropene în Manualul consilierului de reintegraresocială şi supraveghere,Bucureşti, editura THEMIS,2000, p.40

7. se are în vedere încetarea procesului la faza începeriiacestuia sau la faza urmăririi penale şi nu se are în vedererecunoaşterea persoanei ca nevinovată, declarare ce ţinede competenţa exclusivă a unei instanţe independente dejudecată

8. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarde universale şieuropene în Manualul consilierului de reintegraresocială şi supraveghere,Bucureşti, editura THEMIS,2000, p.40

9. Balahur Doina, Fundamente socio-juridice aleprobaţiunii, Iaşi, Editura Bet, 2001, p.57


10. www.un.org/recs/45/11011. Rau Wolfgang, European standarts in the area of

community sanctions and measures în Renaud Villé,Ugljesa Zvekic, Jon F. Klaus, Promoting ProbationInternationally, UNICRI, Rome, 1997, p.144

12. h t t p : / / w w w . c e p / p r o b a t i o n . o r g /implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.htm

13. Rau Wolfgang, European standarts in the area ofcommunity sanctions and measures în Renaud Villé,Ugljesa Zvekic, Jon F. Klaus, Promoting ProbationInternationally, UNICRI, Rome, 1997, p.144

14. http://www.unicri.it/probation.htm15. http://www.cep-probation.org/reports.html16. Rau Wolfgang, European standarts in the area of


17. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services, Rome-London, 1998, p.102

18. van Kalmthout A. & Derks J., Probation and ProbationServices: A European Perspective, Ultrech: C.E.P.,2000, p.41

19. Graham W. Giles, Administrarea justiţiei în comunitate.Standarte şi reglementări internaţionale, Editura„Expert”, Bucureşti, 2001, p.43

20. h t t p : / / w w w . c e p - p r o b a t i o n . o r g /implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.html


22. Rau Wolfgang, European standarts in the area ofcommunity sanctions and measures în Renaud Villé,

http://www.un.org/recs/45/110

http://www.unicri.it/probation.htm

http://www.cep-probation.org/reports.html


Ugljesa Zvekic, Jon F. Klaus, Promoting ProbationInternationally, UNICRI, Rome, 1997, p.146

23. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services, Rome-London, 1998, p.103

24. http://www.unicri.it/probation.htm25. http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm26. http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm27. Rau Wolfgang, European standarts in the area of



29. Convenţia respectivă a fost deschisă spre semnare la30.11.1964 şi este în vigoare de la 22.08.1975. RepublicaMoldova nu a semnat şi, implicit, nu a ratificat convenţia.

30. www.cep-probation.org31. http://www.cep-probation.org /

implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.html32. Grundler Peter, The Permanent European Conference

on Probation and Aftercare (CEP), în Renaud Villé,Ugljesa Zvekic, Jon F. Klaus, Promoting ProbationInternationally, UNICRI, Rome, 1997, p. 150

33. http://www.cep.probation.org /implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.htm

34. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarde legislativeuniversale şi europene în Manualul Consilierului deReintegrare Socială şi Supraveghere, editura THEMIS,2000, p.22

35. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N.,

http://www.unicri.it/probation.htm

http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm

http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm

http://www.cep-probation.org

http://www.cep-probation.org

http://www.cep.probation.org


Bulai C., Stănoiu R., Explicaţii teoretice ale Codului penalromân. Partea generală, vol. II, Bucureşti, 1970, p.299

36. Lupaşcu Dan, Punerea în executare a pedepselorprincipale, Bucureşti, 2003, p. 14

37. http://www.probation-lancashire.org.uk/databases/publications/publications_493.pdf

38. Vincent J., Guinchard S., Montagnier G.,Varinard A., Lajustice et ses institutions, 4é édition, Dalloz, 1996,p.804

39. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services.Guidlines for Probation Practioners and Managers,UNICRI, Rome-London, 1998, p.5

40. http://www.spj.cz/frm_GB_act.html41. http://caeslaw.lp.com/casecode/uscodes.htm42. http://www.lrc.state.ky.us/KRS/439-00/265.PDF43. Lurigio A.J., Petersilia J., The Emergence of Intensive

Probation în Byrne J.M., Lurigio A.L., Petersilia J. (eds),Smart Sentencing. The Emergence of IntermediateSanctions, Sage Publications, Newbury Park, 1992,p.171

44. Morris N., Tonry M., Between Prison and Probation:Intermediate Punishments in a Rational SentencingSystem, New York: Oxford University Press, 1990, p.92

45. Белый Н.А., Пенитенциарное право РеспубликиМолдова. Курс лекций, Кишинев, 2001, с. 74

46. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf47. alin. 1 al Secţiunii 559.021 a Capitolului559 al Statutelor

Revizuite a Statului Missouri (Missouri Revised Statutes)accesibil la http://www.moga.mo.gov/statutes/C500-559/5590000021.HTM

48. Новикова Е. В., Осуждение с условнымнеприменением наказания как форма реализации

http://www.probation-lancashire.org.uk/databases/

http://www.spj.cz/frm_GB_act.html

http://caeslaw.lp.com/casecode/uscodes.htm

http://www.lrc.state.ky.us/KRS/439-00/265.PDF

http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf

http://www.moga.mo.gov/statutes/C500-559/


уголовной ответственности, Автореферат насоискание ученой степени кандидатаюридических наук, Минск, 1999, с. 10

49. Ibidem50. Бушкова Е .В., Правовой статус

несовершеннолетнего при условном осуждении,Автореферат на соискание ученой степеникандидата юридических наук, Казань, 1993, с. 11

51. Новикова Е. В., Осуждение с условнымнеприменением наказания как форма реализацииуголовной ответственности, Автореферат насоискание ученой степени кандидатаюридических наук, Минск, 1999, с. 11

52. Secţiunea 3563 al titlului 18 „Crimele şi procedura penală”(Crimes and Criminal Procedure) a Codului SUA,accesibil la http://caselaw.lp.com/casecode/uscode/uscodes18/parts/ii/chapter/227/subchapters/B_probation.html

53. art. 70 şi anexa nr.2 al Legii referitor la împuternicirileinstanţelor judecătoreşti de drept penal (Powers ofCriminal Courts (Sentencing) Act 2000), accesibil la http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm

54. Zvekič U.(ed), Alternatives to Imprisonment inComparative Perspective, Chicago, Nelson HallPublishers, 1994, p.28

55. Scripcaru Gheorghe, Astărăstoaie Vasile, Criminologieclinică, Bucureşti, 2003, p.163

56. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executăriisancţiunilor penale, Bucureşti, 2002, p.437

57. Petersilia J., Turner S., Intensive probation and parole,in M. Tonry (Ed.), Crime and justice: An annual reviewof research, Chicago: University of Chicago Press, 1993,

http://caselaw.lp.com/



p.28558. Torres Sam, A Continuum of Sanctions for Substance-

Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62 (2),1998, pp. 36-38

59. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executăriisancţiunilor penale, Bucureşti, 2002,, p.437

60. Paşca Viorel, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale,Bucureşti, 1998, p. 151

61. Chavaria F.R., Successful treatment in a criminaljustice settings: A case study // Federal Probation nr.56(1), 1992, pp. 48-52

62. http:www.uscourts.gov/misc/2003-substance.PDF63. Vito Gennaro F., Tewksburry Richard A., The Impact

of Treatment: The Jefferson County (Kentuky) DrugCourt Program // Federal Probation, nr. 62 (2), 1998,p. 50

64. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penalcontemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.128

65. Международные акты о правах человека.Сборник документов. 2-е издание, Москва, 2002,с. 502

66. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penalcontemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.126

67. van Kalmthout A. & Derks J., Probation and ProbationServices: A European perspective, Ultrech: CEP, 2000,p. 61

68. http://www.appa-net.us/probation_board.html69. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 305, citat

de Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptulpenal contemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999,p.12

70. www.taylorcountytexas.org/CCL2prob.html

http://www.uscourts.gov/misc/2003-substance.PDF

http://www.appa-net.us/probation_board.html

http://www.taylorcountytexas.org/CCL2prob.html


71. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf72. Broadbent A., Poor clients: what can I do? // Probation

Journal, Vol.36, 1989, p.15273. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată a


74. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf75. http://caselaw.lp.com/casecode/uscodes18/parts/ii/

chapter/227/subchapters/B_probation/sections/section_3563.html

76. http://www.moga.mo.gov/statutes/c500-599/5990000021.HTM

77. Gafney Robert J., Iarya Vincent J., Probation andParole: A Handbook For Crime Victims, Kentucky,1995, p.22

78. Raynor Peter, Community penalties: probation,punishment and „what works” in The OxfordHandbook of Criminology, third edition, OxfordUniversity Press, Oxford, 2002, p. 1171

79. ht tp:/ /www.usdoj.gov/cr iminal/cybercr ime/usamarch2001_7.htm

80. Stacey Arthur, The Norplant Prescription: BirthControl, Woman Control or Crime Control? // UCLALaw Review, vol. 40, 1992, p.43

81. § 87 Capitolul 276 al Legilor Generale al statuluiMassachusets (SUA), accesibil la http://www. youthadvocacy project.org

82. http://www.youthadvocacyproject.org/lawyers/Law%20of%20Probation.doc

83. Medjaoui K., L’injonction pénale et la médiationpénale, tableau comparatif critique // Revue de sciencecriminelle et de droit pénale comparé, nr. 4, 1996, p.



http://caselaw.lp.com/casecode/uscodes18/parts/ii/

http://www.moga.mo.gov/statutes/c500-599/

http://www.usdoj.gov/criminal/cybercrime/

http://www.youthadvocacyproject.org/lawyers/


82384. Décision nr. 95-360 DC // Journal officiel de la

République Française, 7 février, 1995, p. 209785. Pradel Jean, D’une loi avortée ŕ un projet nouveau

sur l’injonction pénale // Recueil Dalloz Sirey, nr. 23,1995, p. 172

86. Европейский Суд по правам человека. Избранныерешения. Том 1, Москва, 2000, с. 311

87. Macari Ivan, Dreptul penal al RepubliciiMoldova.Partea generală, Chişinău, 2002, p. 254

88. http://www.doc.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf89. http://www.state.akus/local/sentencing/magistrate.html90. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative la

detenţie, Institutul de Reforme Penale, Chişinău, 2004,p.26

91. Кудрявцев В. Н., Российское уголовное право.Общая часть, Москва, 1997, р. 331

92. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative ladetenţie, Institutul de Reforme Penale, Chişinău, 2004,pp.26-30

93. Macari Ivan, Dreptul penal al RepubliciiMoldova.Partea generală,Chişinău, 2002, p. 251

94. Edmond Nöel Martine, La mise ŕ l’épreuve desdeliquantes et les principes traditionels du droit penal// Révue de science criminelle et de droit penal comparé,nr. 2 din 1961, p. 242

95. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea juridică apedepselor, Bucureşti, ediţia a II-a, p. 297

96. Головко Л.В. , Альтернативы уголовномупреследованию в современном праве, Санкт-Петербург, 2002, p.52

97. Кудрявцев В.Н., Российское уголовное право.

http://www.doc.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf

http://www.state.akus/local/sentencing/magistrate.html


Общая часть,Москва, 1997, р. 33498. Международные акты о правах человека.

Сборник документов, Москва, 2000, с. 55799. Сборник постановлений Пленумов Верховных

Судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным делам.Москва, 1995, с. 168.

100. Наумов А.В. Уголовное право. Общая часть. Курслекций. Москва, 1996, с. 447; Macari Ivan, Dreptulpenal al Republicii Moldova.Partea generalг, Chiєinгu,2002, p. 254

101. Новикова Е.В.,Осуждение с условнымнеприменением наказания как форма реализацииуголовной ответственности // Автореферат насоискание учённой степени кандидатаюридических наук, Минск, 1999, с. 10

102. Codul penal.Comentariu, sub redacţia lui BarbăneagrăA., Chişinău, 2003, p. 150

103. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei, editura Lumina-Lex, Bucureşti,2002, p.112





108. Ibidem109. Комментарий к Уголовному кодексу Российской

Федерации, под ред. Скуратова Ю.И., Лебедева


В.М., Москва, 1999, с.194110. Codul penal.Comentariu, sub redacţia lui Barbăneagră

A., Chişinău, 2003, p. 243111. Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Bucureşti,

1998, p.63112. Bîtcă M., Noul Cod penal apără doar declarativ, dar

nu şi prin prevederi concrete interesele legitime alepăgubaşului //Dreptul nr. 21(22),2002, p.3


114. Уголовное право.Часть общая, под ред. БеляеваН.А., Шаргородского М.Д., Москва, 1969, с. 394

115. Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Bucureşti,1998, p.57



118. Ibidem119. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată a


120. w w w . c e p - p r o b a t i o n . o r g / r e p o r t s /implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.html

121. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative ladetenţie, Institutul de Reforme Penale, Chişinău, 2004,pp.26-29

122. Conform art.3 Legea RM cu privire la probaţiune,persoana condamnată la muncă neremunerată este subiectal probaţiunii. Aceasta semnifică că serviciile deprobaţiune vor avea în competenţă executarea munciineremunerate atît în calitate de obligaţie a liberării


condiţionate de pedeapsă, cît şi în calitate de pedeapsă.Faptul că executarea unei pedepse ţine de competenţaserviciului de probaţiune nu înseamnă că pedeapsarespectivă ţine de probaţiune (în sensul juridico-penal alacesteia). Deci reiterăm opinia precum că muncaneremunerată în folosul comunităţii, în calitate de pedeapsăprincipală, nu poate fi inclusă în noţiunea de probaţiune,în sensul de măsură juridico-penală.


124. Klaus F. Jon, Handbook on Probation Services,UNICRI, Rome-London, 1998, p.32

125. Harris R.(ed.), Probation Round the World. AComparative Study, London & New York, 1995, p.92

126. Кудрявцев В.Н., Российское уголовное право.Общая часть, Москва, 1997, р. 366

127. Sphon C. Casia, How do Judges decide? (The searchfor fairness and justice in punishment), SagePublication, London, 2002, p. 195

128. Кудрявцев В.Н., Российское уголовное право.Общая часть,Москва, 1997, р. 363

129. Улицкий С.Я., Некоторое теории юридическойприроды условно-досрочного освобождения всоветском праве,Ученые записки ДВГУ,Владивосток, 1968, Т. 14. c. 89

130. Михлин А.С. , Проблемы досрочногоосвобождения от наказания, Москва, 1982, c. 26

131. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовногоправо. Учение о наказании, Москва, ИКД. Зерцало,2002, том 2, с. 114

132. Новикова Е.В. , Осуждение с условнымнеприменением наказания как форма реализации


уголовной ответственности, Автореферат насоискание учённой степени кандидатаюридических наук, Минск, 1999, сc. 11-13

133. Dorim să menţionăm că doar în cazul liberării de pedeapsăa minorilor, în conformitate cu art.486 sau art.487 CPPal RM, instanţa, în cazul în care constată prezenţacircumstanţelor din art.93 CP, dispune (adică aceastaconstituie o obligaţie a instanţei) liberarea de pedeapsă aminorului.

134. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовногоправо. Учение о наказании, Москва, ИКД. Зерцало,2002, том 2, с. 114


136. Галиакбаров Р.Р., Уголовное право. Общая часть,Краснодар, 1999, р. 408; Михеев Р.И .,Принудительные меры медицинского характерав уголовном праве - социально-правовые и медико-реабилитационные меры безопасности,Владивосток, 2000, р. 24

137. Diaconu Gheorghe, Pedeapsa în dreptul penal,Bucureşti, 2001, p.183

138. Crişu Anastasiu, Tratamentul infractorului minor îndreptul penal şi procesual penal român, Bucureşti,2000, p.100

139. Ibidem, p.105140. Theodoru Gh., Moldovan L., Drept procesual român,

Bucureşti, 1979, p.339141. Papadopol V., Neefectuarea anchetei sociale în

cauzele cu infractori minori. Consecinţe // Revista dedrept penal, nr. 3, 1995, Bucureşti, p.109

142. Ibidem, p.340


143. Ulianovschi X., Golubţov I., Zaharia V., Cojocaru V.,Ghidul consilierului de probaţiune, I.R.P., Chişinău,2004, p.26

144. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr.3, 2006, p.8;www.justice.gov.md

145. În dosarele examinate persoanele erau atrase larăspundere penală în baza art. 217 Cod penal în redacţiaLegii nr. 211 din 29.05.03, Monitorul Oficial nr.116 din13.06.03

146. Oficiul de executare al sectorului Buiucani, dosar personalnr. 38/06

147. Oficiul de executare al sectorului Buiucani, dosar personalnr. 224/05

148. Spoială Alexandru, Implementarea instituţieiprobaţiunii în legislaţia Republicii Moldova: propuneride lege ferenda // Probleme actuale de prevenire şicombatere a criminalităţii, anuar ştiinţific, ed.VII-a,Chişinău, 2006, p.81-98

149. Legea RM nr.184-XVI din 29.06.2006 pentrumodificarea şi completarea unor acte legislative, MonitorulOficial al RM nr.126-130 din 11.08.2006

http://www.justice.gov.md


Capitolul III. Reintegrarea socială a infractorilor supuşiprobaţiunii

§1. Aportul comunităţii la reintegrarea socială ainfractorilor supuşi probaţiunii

Delincventul este un individ care, în aparenţă, are unsurplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-olume lipsită de confort şi ameninţătoare, totodată. Sentimentullui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea, nu se simteafectat dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavînd un statutsocial de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facăeforturi pentru a se conforma normelor sociale1. Din acest motiv,sarcina serviciilor de probaţiune constă nu numai în simpla punereîn executare a obligaţiilor, dar şi în reintegrarea socială apersoanei supuse probaţiunii. Reintegrarea socială constituiescopul şi finalitatea probaţiunii. Pentru a atinge acest scopprobaţiunea trebuie realizată conform unei metodici binedeterminate a cărei părţi componente pot fi: atragerea membrilorcomunităţii în procesul de executare; estimarea riscului derecidivă; posibilitatea prevenirii recidivei.

Reintegrarea socială presupune „restructurareacaracterului infractorului astfel încît acesta să poată activa însocietate fără a comite, pe viitor, infracţiuni”2. În acest procestrebuie să intervină toţi factorii sociali, iar reintegrarea va fiefectivă dacă se va realiza în diferite direcţii. Acestea ar fi:reintegrarea individuală psihosocială, reintegrarea culturală(realizată şi prin posibilităţi de calificare profesională), asigurareaunei şanse delincventului pentru a-şi dezvolta inteligenţa în senspozitiv. Conform celor sus-menţionate, putem concluziona căasigurarea unei game multiaspectuale de reintegrare nu poate fi


îndeplinită doar de organele de stat. Din acest motiv, în multeţări, în procesul reintegrării sociale a infractorilor supuşiprobaţiunii sînt atraşi membrii comunităţii sau chiar întreagacomunitate unde locuieşte persoana respectivă.

Implicarea societăţii civile în procesul reintegrării comunitarea persoanei supuse probaţiunii este încurajată şi la nivel internaţional.Astfel, conform pp. 17.1, 17.2, al Regulilor Minime ale ONUreferitoare la Măsurile Nonprivative de Libertate ((Regulile de laTokyo) adoptate prin Rezoluţia ONU nr. 45/110 din 1990): a)trebuie încurajată participarea publicului ca o resursă majoră şi unfactor important în consolidarea relaţiilor sociale dintre persoanasupusă unei măsuri neprivative, pe de o parte, şi familia sa şicomunitate, pe de altă parte; b) participarea publicului trebuie săfie tratată ca o oportunitate a membrilor comunităţii de a contribuila protecţia mediului său social.

Implicarea comunităţii în procesul reintegrării sociale nueste un proces chiar atît de uşor, precum ar părea la primavedere. Volumul şi gradul de implicare a comunităţii depinde, încea mai mare parte, de faptul dacă societatea aprobă sancţiuneadată sau nu o aprobă. Deoarece dacă societatea aprobă politicastatului în domeniul probaţiunii, atunci ea va susţine, direct şi/sau indirect, executarea acestei sancţiuni. Acceptarea sancţiuniidin partea comunităţii este necesară şi pentru realizarea scopuluipedepsei, iar referitor la sancţiunile comunitare, asemeneaacceptare este indispensabilă realizării scopului pedepsei.

Cea mai eficientă metodă de relevare a gradului deacceptare a sancţiunilor de către comunitate este sondajulsociologic, însă chiar şi „sondajele de opinie se pot dovedi a fiun indicator înşelător, răspunsurile depinzînd, în mare măsură,de natura şi specificitatea întrebării puse, ordinea şi succesiuneaîntrebărilor, contextul în care au loc măsurile alternative sugerate,precum şi compoziţia socio-economică, etnică şi de gen a


infractorilor”3.Astfel, la nivelul Naţiunilor Unite a fost realizat un sondaj

sociologic cu privire la preferinţele persoanelor asuprapedepselor penale4. Analizînd datele studiului efectuat putemconcluziona că atitudinea comunităţii faţă de sancţiunilecomunitare este în funcţie de nivelul socio-economic dedezvoltare şi anume, în ţările dezvoltate, cetăţenii acceptă maimult pedeapsa de probaţiune decît cetăţenii ţărilor în tranziţiesau în curs de dezvoltare.

Totodată menţionăm că Finlanda este singura ţară, dintrecele dezvoltate, care raportează o creştere a tendinţei negativeîn atitudinea generală faţă de infractori. În Irlanda, potrivit unuistudiu general, mai mult de o treime din public este la curent cuactivitatea serviciilor de probaţiune şi aproape două treimiconsideră rezultatele acestor servicii drept bune. Italia raporteazăo creştere a interesului societăţii faţă de activitatea de probaţiune.În final, în Olanda studiile arătau că sancţiunile alternativeprimesc, în general, un suport din partea populaţiei; oricum,opinia generală susţine ideea că infracţiunile nu sînt suficient deputernic, din punct de vedere fizic sau psihic, pedepsite5.

În acelaşi context vom releva şi situaţia din RepublicaMoldova, adică vom elucida faptul dacă cetăţenii acestei ţăripot şi doresc să participe la reintegrarea socială a persoanelorsupuse probaţiunii. În acest sens a fost întreprins un studiu prinmetoda sondajului sociologic. În primul rînd, menţionăm căpopulaţia nu este familiarizată cu noţiunea de probaţiune şiimplicările acesteia şi priveşte sceptic asemenea instituţie.Investigaţia respectivă a avut la bază aplicarea unui chestionarpe un eşantion de 100 de subiecţi din municipiul Chişinău. Astfel,circa 85% din subiecţii chestionaţi au confirmat disponibilitateade a ajuta un fost infractor la reintegrarea acestuia în societate.Totodată, majoritatea absolută dintre cei disponibili consideră


că ajutorul pe care ar fi în măsură să-l ofere este doar de ordinmoral sau spiritual. Cînd este vorba de un ajutor concret, real,doar 27% dintre subiecţi ar fi de acord să-l ofere, ceilalţi aumenţionat că ajutorul concret în reintegrarea socială trebuie pusîn sarcina unui organ de stat.

În această ordine de idei menţionăm că şi referitor la„prevenirea recidivei din partea persoanelor supuse probaţiunii”majoritatea (circa 78%) susţin că, în acest domeniu, trebuie săintervină statul prin oferirea locurilor de muncă, precum şi prinalte măsuri. Însă există totuşi unele tendinţe în conştiinţapersoanelor spre implicarea comunităţii în procesul dereintegrare socială a infractorilor. Astfel, 34% din intervievaţiconsideră că este necesară înfiinţarea unor organizaţiineguvernamentale care să se ocupe în exclusivitate dereintegrarea comunitară a persoanelor supuse probaţiunii.

Este cunoscut faptul că una dintre modalităţile de reintegrarereuşită în comunitate este munca permanentă. Referitor la acestaspect putem menţiona că mai mult de jumătate (59%) dinpersoanele chestionate au declarat că ar fi afectate dacă un infractorle-ar deveni coleg de serviciu, în acelaşi timp, cealaltă parte aeşantionului consideră acest fapt ca unul neimportant.

În concluzie menţionăm că, actualmente, populaţiaautohtonă nu este disponibilă de a participa activ la reintegrareasocială a persoanelor supuse probaţiunii. Cauzele acestuifenomen sînt diverse, de exemplu: foştii infractori sînt priviţi, îngeneral, prin prisma formelor grave de manifestare a criminalităţii,adică noţiunea de infractor se asociază cu noţiunea de ucigaş,tîlhar etc. Nu ultimul rol îl joacă şi conştiinţa civică a populaţiei,care nu este la nivelul necesar pentru a accepta o astfel desancţiune cum este probaţiunea.

Modalitatea de sancţionare a infractorilor şi mediul socialîn care această sancţionare se execută sînt două fenomene ce


se află într-o dependenţă reciprocă. Pe de o parte, procesul desancţionare este influenţat de necesitatea încrederii din parteasocietăţii într-un asemenea proces. Necesitatea încrederiicetăţenilor în administrarea justiţiei înseamnă că opinia publicăjoacă un rol important în politica şi practica de sancţionare.Acest fapt a fost recunoscut şi de politicieni în multe ţări. Astfel,Lordul-şef al comitetului de Justiţie (Lord Chief Justice), LordulBingham, în 1997 a menţionat că „el nu consideră că ar fi corect,dacă ar fi posibil, ca judecătorii să ignore opinia publică”6.Legiutorul, la rîndul său, „este nevoit” să ţină cont de opiniapublică la luarea unor decizii ce ţin de procesul de sancţionare apersoanelor7. Pe de altă parte, uneori, cînd sînt întrunite anumitecondiţii, statul poate adopta şi promova o politică penală ce nuse bucură de susţinerea comunităţii. Asemenea politică,promovată o anumită perioadă, va modifica viziunea membrilorsocietăţii asupra pedepselor penale. În multe cazuri, politicienii,pentru a promova unele schimbări dure în legislaţia penală,descriu fenomenul criminalităţii într-un mod îngrozitor. Astfel,putem aduce exemplul ministrului afacerilor interne (HomeSecretary), care a propus proiectul de sancţionare a recidiviştilor,argumentînd susţinerea acestuia prin prisma creşterii fărăprecedent a criminalităţii recidiviştilor şi a necesităţii spoririiîncrederii populaţiei în procesul de sancţionare a infractorilor8.

Desigur, toate aceste schimbări juridico-politice auinfluenţă asupra formării opiniei publice despre politica penală.Însă această înfluenţă este mult mai mică decît influenţa opinieipublice asupra politicii penale. În calitate de argument putemaduce un studiu conform căruia doar o parte neînsemnată acreşterii populaţiei încarcerate a fost atribuită direct schimbăriilegislaţiei9, cealaltă parte revenind culturii juridice a judecătorilor,victimei, organelor de urmărire penală şi, în general, întregiisocietăţi.


Rolul comunităţii în resocializarea persoanelor supuseprobaţiunii este imens, deoarece comunitatea este mediul în careapare intenţia de a săvîrşi infracţiunea, mediul în care se săvîrşeşteinfracţiunea, în care are loc pedepsirea persoanei, în care seexecută nemijlocit pedeapsa şi în care persoana urmează sătrăiască şi să activeze în continuare toţi actorii actului infracţional.Astfel, în activitatea serviciilor de probaţiune comunitateafigurează în calitate de victimă a infracţiunii: trebuie de construito comunitate neprimejdioasă şi de apărat de atentatele criminale.Comunitatea apare în calitate de agent al preveniriiinfracţiunilor10: trebuie de implicat resursele comunităţii laprevenirea faptelor antisociale şi la ajutorul poliţiei în aceastădirecţie. Comunitatea figurează în calitate de loc al pedepsirii11:trebuie de administrat pedeapsa mai mult în comunitate decît înînchisoare. Comunitatea figurează ca beneficiar al pedepsei12:ea este protejată de către pedeapsă; unele pedepse, precumeste probaţiunea, oferă posibilitate reală infractorului de a-iacorda o reparare. De asemenea, comunitatea poate figura încalitate de mediu social al infractorului13: chiar dacă scopulprincipal al probaţiunii nu ar fi reabilitarea persoanei, probaţiuneaar avea totuşi un beneficiu asupra infractorului şi anume, îi permitede a-şi păstra locul în comunitate, loc pe care încarcerareaameninţă să-l distrugă.

Rolul comunităţii este şi mai mare, dacă acceptăm teoriaaboluţionistă, conform căreia, doar comunitatea poate rezolvaproblema infracţiunilor. Potrivit acestei teorii, infracţiunea nutrebuie tratată ca o faptă social-periculoasă ce urmează a fipedepsită, dar ca un „conflict” ce trebuie soluţionat decomunitatea în care această „problemă” apare14.

Prin urmare şi metodele de înfăptuire a justiţiei trebuie săfie altele, astfel, în cadrul acestei teorii se pledează pentru metodeneformale de sancţionare, cum ar fi justiţia restaurativă şi


aplicarea pedepselor de către comunitate. Deci putemconcluziona că rolul comunităţii în atingerea scopului probaţiunii(reintegrarea socială a infractorului) este imens.

Pentru atingerea scopului reabilitării persoanei supuseprobaţiunii este necesar a apela la posibilităţile comunităţii. Însăcomunitatea nu trebuie utilizată în scopul supravegherii,deoarece limitările de drepturi şi supravegherea sunt realizatedeja de ofiţerul de probaţiune şi nu este binevenit ca, în cadrulprobaţiunii, la unele intimidări să fie adăugate altele, cele dinpartea comunităţii.

Comunitatea trebuie inclusă în procesul de executare aprobaţiunii pentru a argumenta şi condiţiona conformareapersoanei cu normele morale de care se conduc membriisocietăţii. Este necesar ca mediul social să fie o parte a procesuluide comunicare morală cu infractorul15. Intervenţia comunităţii,în varianta sa ideală, trebuie să aibă drept scop determinareainfractorului să conştientizeze că fapta sa este una greşită şi săaccepte cenzura existentă în comunitate cu privire la unele fapteantisociale, regretînd, totodată, cele săvîrşite.

Astfel, persoana supusă probaţiunii nu va fi respinsă demembrii comunităţii, ale cărei reguli le va accepta şi le varespecta. În acest mod, infractorul va dispune de cele mai marişanse pentru o reintegrare reuşită în comunitate.

Implicarea comunităţii în procesul de reintegrare nu esteun ideal, dar o necesitate ce poate fi realizată prin diverse mijloacejuridice, de exemplu: la întrevederile ofiţerului de probaţiune cupersoana vinovată pot fi invitaţi şi unii membri ai societăţii sauvictima; întrevederile cu persoanele sus-menţionate, însă cuexcepţia infractorului; punerea în sarcina comunităţii a unoractivităţi neînsemnate de asistare şi consiliere etc.

Implicarea societăţii în procesul reintegrării persoaneisupuse probaţiunii poate avea loc la diferite niveluri ale societăţii,


adică implicarea comunităţii poate fi realizată prin intermediulasociaţiilor de persoane, familiei şi a persoanelor individuale.Membrii comunităţii, practic, întotdeauna se asociau pentru arealiza anumite sarcini sau acţiuni mai efectiv şi mai operativ.Deci în procesul aplicării probaţiunii organele specializate potconlucra cu diferite organizaţii obşteşti. Necesitatea participăriiacestor grupuri sociale a fost rezultatul căutării unor metode deeficientizare şi de explorare a unor capacităţi suplimentare înreintegrarea persoanei supuse probaţiunii. Conform celor sus-menţionate, asemenea implicare a comunităţii şi-a demonstrat dejaeficienţa. Însă trebuie să atenţionăm asupra faptului că în unele stateau apărut şi unele deficienţe în conlucrarea dintre asociaţiile cereprezintă membrii comunităţii şi serviciile de probaţiune.

Potrivit unor autori16, implicarea diferitelor organizaţiinonguvernamentale este privită, deseori, de către organelestatului ca un concurent al serviciilor de probaţiune, ca lipsă deprofesionalism, ca prestare neadecvată a serviciilor, ca organizaţii„căutătoare de granturi” în vederea obţinerii unor beneficii etc.Mai mult decît atît, implicarea societăţii civile poate fi tratată şica începutul „privatizării” totale sau parţiale a executării sancţiuniide probaţiune. Atenţionăm însă că nu sîntem de acord cuasemenea afirmaţie. În toate legislaţiile studiate, organul investitcu atribuţii de executare a sancţiunii de probaţiune este un organsau instituţie de stat. Persoana care urmează să execute aceastămăsură este subordonată acestor organe statale. Asociaţiileobşteşti, la rîndul lor, au fost atrase în acest proces datoritădistanţării dintre persoană şi serviciile de stat în calitate de„catalizator” a relaţiilor dintre subiecţii menţionaţi. Din acestemotive organizaţiile comunitare nu pot exercita anumite metodecoercitive faţă de persoana supusă probaţiunii, însă pot realizaunele măsuri specifice încredinţate de serviciile de probaţiune(de exemplu: organizarea de traininguri, cursuri profesionale,


căutarea şi/sau oferirea unor locuri de muncă etc.). Deciasociaţiile obşteşti vor concura cu serviciile de probaţiune înmăsura în care serviciile de probaţiune vor permite acest lucru.

Pentru a atrage societatea civilă în procesul reintegrăriicomunitare a persoanelor supuse probaţiunii, unele state aurecurs la diferite modalităţi de stimulare a acestor formaţiunisociale. Astfel, Guvernul Marii Britanii şi Irlandei a stabilit căfiecare serviciu local de probaţiune trebuie să cheltuie 5-7%din bugetul său pentru plata serviciilor acordate de asociaţiileobşteşti persoanelor condamnate17. În scopul selectăriiorganizaţiilor respective, se organizau concursuri. Acordîndsumele necesare, serviciile de probaţiune erau în drept să verificeutilizarea acestor bani, iar asociaţiile, la rîndul lor, trebuiau săprezinte dările de seamă serviciilor respective. În acest mod,organizaţiile comunitare „dependente” de serviciile de probaţiunedeveneau, de facto, „parte componentă” a structurii unor organede stat. În rezultatul acestui fapt, asociaţiile comunitare pierdeaulegătura specifică cu ceilalţi membri ai societăţii, fiind puşi însituaţia imposibilă de a valorifica resursele comunităţii, resursepentru care, iniţial, au fost atrase în procesul de reintegrare apersoanelor supuse sancţiunii de probaţiune. Deci aceastăsituaţie este un alt moment negativ care poate să apară în procesulimplicării comunităţii în procesul realizării măsurii penalerespective. Considerăm că situaţia analizată nu va fi unacaracteristică şi Republicii Moldova. Deoarece, avînd în vederebugetul limitat destinat justiţiei, sîntem de părerea că organeleabilitatea cu executarea probaţiunii nu vor fi în stare să achiteserviciile acestor organizaţii şi vor implica asociaţiile care aualtă finanţare decît cea de la buget.

În procesul de reintegrare comunitară pot fi atraşi şi agenţieconomici, persoane implicate direct în procesul de integraresocială a persoanelor supuse probaţiunii. Despre disponibilitatea


agenţilor economici faţă de o eventuală propunere de angajarevenită din partea unei persoane supuse probaţiunii nemărturiseşte următorul fapt: la tîrgul locurilor de muncă(asemenea manifestaţii sînt organizate anual) din 2008, organizatîn Chişinău, au participat peste 120 agenţi economici, iar numărultotal de locuri oferite a fost de aproximativ o mie cinci sute.

Nimeni nu propunea locuri pentru persoanele supuse unormăsuri de probaţiune. Mai mult decît atît, peste 70% dinantreprenorii prezenţi au respins posibilitatea de angajare a unorasemenea persoane. Iar cei care au răspuns afirmativ, auspecificat că ar angaja asemenea persoane cu condiţia dacăaceştia ar fi recomandaţi de cineva care i-a avut sau îi are îngrijă şi care poate garanta comportamentul lor.

Astfel, acest sector al societăţii (se are în vedere agenţiieconomici) se caracterizează printr-o reticenţă mare în angajareapersoanelor supuse probaţiunii. Iar din punct de vedere alstructurii capitalului, firmele particulare exprimă în mai maremăsură acest dezacord comparativ cu întreprinderile cu capitalmajoritar de stat. Bineînţeles, trebuie de acţionat în direcţiaatragerii agenţilor economici în acest proces, propunînd unelesoluţii în această direcţie: 1) elaborarea unui program ce ar facilitalegătura dintre serviciul de probaţiune şi potenţialii angajatori,pentru a le putea oferi acestora informaţii sigure şi precise despreeventualii doritori de locuri de muncă; 2) acordarea de creditecu dobîndă avantajoasă pentru întreprinderile care au cel puţin5-10% din personal angajat din rîndul persoanelor supuseprobaţiunii; 3) scutirea totală sau parţială de plata unor impozitesau taxe etc.

Vorbind despre implicarea comunităţii în procesul dereintegrare comunitară, nu putem trece cu vederea rolul familiei,care constituie următorul nivel al mediului social, în acest procesdificil. În procesul de reintegrare, mediului familial îi revine un


rol important, şi anume, asigurarea individului, prin mijloacespecifice, cu noi raporturi sociale, noi modele de comportament,influenţarea acestuia de a pune capăt faptelor delincventeanterior săvîrşite, reorientîndu-le spre scopuri dorite şi permisede societate.

Persoanele supuse probaţiunii aşteaptă înţelegere şiindulgenţă din partea familiei. Însă dacă răspunsul familiei lanevoile şi aşteptările psiho-afective şi emoţionale ale fostuluicondamnat este parţial, atunci scade probabilitatea uneireintegrări sociale reuşite şi creşte probabilitatea recidivei dinpartea persoanei respective.

O modalitate răspîndită în multe ţări de participare acomunităţii la realizarea sancţiunii de probaţiune este participareacetăţenilor la procesul de executare a probaţiunii. Utilitateaacestui gen de participare era tratată în funcţie de politica penalăexistentă într-un stat. O dată cu „mişcarea modernă” în dreptulpenal şi cu individualizarea concomitentă a răspunderii penale,importanţa probaţiunii a crescut semnificativ. Respectiv, interesulîn creştere a guvernelor cu privire la probaţiune a avut dreptrezultat sporirea implicării profesioniştilor în această activitate.În diferite ţări aceasta a avut loc în perioade diferite, dar adeterminat reducerea implicării voluntarilor şi creştereaidentificării probaţiunii cu alte organizaţii judiciare executive18.

Astăzi, datorită evoluţiei sancţiunilor alternative şi creşteriivolumului de lucru al serviciilor de probaţiune, s-a revenit laimplicarea voluntarilor. Creşterea nivelului de implicare aprobaţiunii în sprijinul acordat victimelor sporeşte importanţamuncii voluntarilor, deoarece această muncă este desfăşurată,de obicei, mai mult de către voluntari. Astfel, putem susţine căprobaţiunea, trecînd prin momentele cînd voluntarii sprijineaucondamnaţii şi cînd organele de stat îndeplineau acest rol, semişcă înapoi, adică iarăşi revine la momentul cînd activitatea


voluntarilor este una utilă, necesară şi binevenită.Un exemplu elocvent al implicării comunităţii în procesul

de realizare a sancţiunii de probaţiune este instituţia ofiţeruluivoluntar de probaţiune (din engl. Volunteer Probation Officer,în unele surse poate fi întîlnită noţiunea de ofiţer comunitar deprobaţiune (Community Probation Officer) care, din punct devedere juridic, este acelaşi ofiţer voluntar). Ofiţerul voluntar deprobaţiune este o persoană fizică particulară, care asistă ofiţerulprofesionist de probaţiune, sprijină infractorii la reintegrarea încomunitate şi participă la prevenirea criminalităţii în comunitate19.

În general, activitatea ofiţerilor voluntari de probaţiuneeste clasificată în următoarele categorii: 1) activitatea de asistenţăşi consiliere în scopul reintegrării persoanei; 2) activitatea deprevenire a infracţiunilor.

Persoanele voluntare realizează unele activităţi dereintegrare în comunitate care sînt puse în sarcina acestora decătre ofiţerul de probaţiune. Deci ofiţerul voluntar poate efectuaurmătoarele acţiuni: 1) asistarea şi consilierea persoanelor supuseprobaţiunii; 2) cercetarea mediului social în care persoanasupusă probaţiunii va locui; 3) realizarea investigaţiilor preliminareasupra persoanei ce urmează a fi liberată de răspundere penală.

Enumerarea de mai sus are un caracter exemplificativ, iaratribuţiile ofiţerului voluntar pot varia de la ţară la ţară. Totodatăatenţionăm asupra faptului că, fiind o persoană privată, ofiţerulvoluntar efectuează doar activităţi care ar uşura munca ofiţeruluide probaţiune, de aceea sînt unele atribuţii pe care persoanavoluntară nicidecum nu este în drept să le realizeze (de exemplu,semnarea unor documente, participarea în proces în calitate defuncţionar al serviciului de probaţiune etc.).

Totuşi, din punct de vedere social, rolul ofiţerului voluntareste mult mai mare. În timp ce ofiţerul de probaţiune acţioneazăîn calitate de specialist în tratamentul persoanelor supuse


probaţiunii, ofiţerul voluntar conlucrează cu infractorul în calitatede „vecin” al acestuia, ajutîndu-l la reintegrarea cu succes încomunitate. Pe lîngă toate acestea, ofiţerul voluntar poate recurgela autoritatea sa, poate apela la cunoscuţii din comunitate pentrua ajuta infractorul să se reintegreze.

Activitatea ofiţerului voluntar trebuie documentată. Ometodă oportună şi comodă de documentare a acţiunilor realizatear fi rapoartele periodice prezentate consilierului de probaţiune.Aceste rapoarte ar trebui să conţină informaţia despre lucrulefectuat şi concluziile ofiţerului voluntar cu privire la anulareasupravegherii, revocarea probaţiunii etc. Totuşi decizia finalăaparţine în exclusivitate ofiţerului de probaţiune.

De asemenea, nu este strict reglementată activitatea deprevenire realizată de ofiţerul comunitar de probaţiune. Din acestpunct de vedere, ofiţerul voluntar de probaţiune realizează omultitudine de activităţi, fiind susţinut de ofiţerul de probaţiune,organizaţii şi instituţii de stat şi obşteşti.

Instituţia consilierului voluntar, fiind o modalitate deimplicare a comunităţii în reabilitarea persoanelor supuseprobaţiunii, trebuie caraterizată şi din punct de vedere social.Astfel, aducem exemplul Japoniei, unde activează de la 48.000pînă la 49.000 de ofiţeri voluntari. Vîrsta medie a acestora constituiecirca 63,4 ani. În calitate de voluntari activează persoane din toatesferele vieţii sociale. În acest mod, 44,5% din voluntari sîntpensionari sau angajaţi ai întreprinderilor, 14,4% - persoane casnice,12,4% - fermieri, 10,9% - funţionari din domeniul culturii. Deasemenea, în calitate de ofiţeri voluntari activează: businessmani,funcţionari publici, profesori, medici şi avocaţi20.

Este remarcabil faptul că la reintegrarea persoanei supuseprobaţiunii participă reprezentanţi ai unei game largi de profesii.În acest context menţionăm insistenţa acestor persoane de aparticipa la procesul de realizare a sancţiunii de probaţiune.


Astfel, jumătate din toţi voluntarii au activat în această ipostazămai mult de zece ani. Activitatea ofiţerului voluntar, de regulă,nu este retribuită, deoarece el nu este angajat al serviciilor deprobaţiune. Totuşi aceste persoane pot primi compensări dinpartea statului în cazul cînd este prejudiciat în timpul executăriiatribuţiilor de ofiţer voluntar de probaţiune. Unele state, precumeste Coreea de Sud, oferă o retribuţie pentru lucrul efectuat, şianume: ofiţerilor voluntari li se acordă cinci dolari pentru fiecareraport presentenţial sau raport asupra rezultatelorsupravegherii21.

De regulă, funcţia de ofiţer voluntar de probaţiune seacordă persoanei pe un termen de doi ani cu posibilitatearenumirii în acest post. În practică, persoanele sînt desemnatede mai multe ori, deoarece îndeplinirea obligaţiilor lor necesităo experienţă cu cunoştinţe şi deprinderi în domeniul probaţiunii22.

Cerinţele faţă de persoanele ce doresc să devină ofiţerinetitulari de probaţiune diferă de la ţară la ţară. Totodatămenţionăm că, fiind netitulari, nu sînt impuse anumite cerinţestricte. Deci analizînd multiple legislaţii, pot fi deduse unele cerinţecomune, şi anume: 1) comportament exemplar şi autoritateireproşabilă în comunitate; 2) motivare serioasă pentru realizareaactivităţii respective; 3) situaţie financiară stabilă; 4) apt din punctde vedere medical. De asemenea, pe lîngă cerinţele pozitive,sînt prevăzute şi o serie de cerinţe negative pe care trebuie să leîndeplinească ofiţerul netitular. Deci nu pot fi în continuare ofiţerivoluntari de probaţiune persoanele care: 1) manifestă neglijenţăfaţă de sarcinile stabilite sau este incompetent de a realizasarcinile respective; 2) încalcă prevederile legislaţiei ca urmarea îndeplinirii obligaţiilor de ofiţer voluntar de probaţiune; 3) sîntconsiderate ca nepotrivite din cauza că compromit activitateade probaţiune.

Persoanele care pretind la postul de ofiţer netitular nu


sînt selectaţi în mod haotic, dar conform unor anumite proceduri.Cetăţenii respectivi pot fi numiţi în calitate de ofiţeri voluntari decătre diferite persoane oficiale. Astfel, ofiţerul netitular poate finumit de şeful serviciului regional de probaţiune (asemeneasituaţie se întîlneşte, de regulă, în ţările unde legislaţia nureglementează fenomenul respectiv, dar nici nu-l interzice) saude şeful organului administraţiei publice centrale în subordineacăruia se află serviciul de probaţiune (de exemplu, MinistrulJustiţiei în Japonia). În toate ţările în care asemenea fenomeneste reglementat juridic procedura este, în principiu, următoarea:a) un ofiţer de probaţiune întocmeşte lista candidaţilor, bazîndu-se pe informaţiile obţinute din comunitate; b) un comitet de pelîngă serviciul teritorial de probaţiune se pronunţă asupracandidaţilor prezentaţi (aceste comitete sînt compuse, de regulă,din: judecători, procurori, avocaţi, funcţionari ai instituţiilorpenitenciare etc.); c) procedura se finalizează cu numirea decătre autoritatea centrală, în subordinea căruia se află serviciulde probaţiune, a persoanelor acceptate de comitet.

Totodată menţionăm că comitetele sus-menţionate sînt îndrept de a lua decizii disciplinare, adică de a sancţiona sau apropune spre eliberarea din funcţie a ofiţerilor netitulari deprobaţiune. Însă atribuţia de bază constă în analiza practicii localeşi propunerea unor strategii locale în domeniul probaţiunii şiîntocmirea planului de acţiuni ce urmează a fi realizat de ofiţeriivoluntari de probaţiune.

Ofiţerii voluntari trebuie să posede cunoştinţe în domeniulprobaţiunii. Drept soluţii de rezolvare a acestei probleme pot fiurmătoarele: 1) desemnarea în calitate de ofiţer netitular apersoanelor care posedă cunoştinţe în domeniul probaţiunii(asemenea verificare poate fi efectuată prin testări sau examenela concursul de desemnare); 2) realizarea unui sistem continuude instruire.


Astfel, în Japonia, de exemplu, există cinci tipuri de cursuride instruire a ofiţerilor netitulari: a) cursul iniţial, destinatpersoanelor desemnate în calitate de ofiţeri voluntari pentru primadată în scopul iniţierii în condiţiile de bază ale procesului derealizare a probaţiunii; b) cursul primar, destinat ofiţerilorvoluntari cu o experienţă mai mică de doi ani în acest domeniuîn scopul familializării cu metodele de supraveghere şi asistenţăcomunitară; c) cursul secundar, destinat persoanelor cu oexperienţă cuprinsă între doi şi patru ani pentru implementareadeprinderilor şi cunoştinţelor în domeniul tratamentuluipersoanelor supuse probaţiunii; d) cursuri regulate regionale,destinate tuturor ofiţerilor voluntari pentru implementareadeprinderilor şi cunoştinţelor în domeniul reabilitării şi reintegrăriiîn comunitate; e) cursuri speciale destinate ofiţerilor netitulariselectaţi de şeful serviciului regional de probaţiune pentruimplementarea cunoştinţelor şi deprinderilor în domeniulmetodelor de tratament specifice diferitelor tipuri de infractori(de exemplu, persoane ce comit infracţiuni violente, persoanece comit infracţiuni sexuale etc.).

Instituţia ofiţerului netitular de probaţiune are multeavantaje. Astfel, în timp ce ofiţerul voluntar şi persoana supusăprobaţiunii locuiesc în aceeaşi comunitate, ei ar putea săorganizeze întrevederi nu periodic (în cadrul executăriiprobaţiunii, persoana poate fi obligată la întrevederi săptămînalesau lunare cu ofiţerul de probaţiune), dar zilnic sau oricînd, încaz de necesitate. În consecinţă, ofiţerul netitular va fi privit şitratat ca un vecin şi nu ca un reprezentant al autorităţilor de stat,ceea ce este foarte important pentru realizarea scopului dereintegrare în comunitate.

Ofiţerul netitular, fiind o persoană cu autoritate, ar putearecurge la resursele comunităţii şi ar putea acorda informaţieutilă infractorului despre comunitate în scopul facilitării reintegrării


sociale a acestuia. De asemenea, ofiţerul voluntar poate exercitao influenţă mare asupra formării opiniei publice în comunitatereferitor la fapta şi personalitatea infractorului. Din aceste punctede vedere, ofiţerul netitular de probaţiune se află pe poziţii multmai avantajoase decît ofiţerul profesionist de probaţiune.

În acelaşi timp menţionăm că în unele state ale SUA (deexemplu, în California) participarea membrilor comunităţii lareintegrarea socială, prin probaţiune, poate fi efectuată prin douămodalităţi: a) voluntari în probaţiune (engl. Volunteers inProbation (VIP)); b) ofiţeri voluntari de probaţiune (engl.Volunteers Probation Officer (VPO))23. Diferenţa dintre acestedouă modalităţi constă în gradul de implicare a acestora înrealizarea reintegrării persoanei.

Voluntarii în probaţiune asistă ofiţerii profesionişti deprobaţiune în activitatea acestora şi îndeplinesc următoareleacţiuni: a) tutelează şi/sau curează persoanele minore supuseprobaţiunii; b) asigură, deseori prin translare, comunicareaofiţerului de probaţiune cu persoanele supuse probaţiunii carenu posedă limba engleză; c) participă la programarea timpuluiliber a persoanelor „aflate sub tutela lor”; d) asigură participareapersoanelor respective la diferite programe de tratament, dacăacest lucru este necesar. Deci, după cum putem observa,instituţia voluntarilor în probaţiune activează pe principiivoluntare, nefiind reglementată de acte normative speciale.

Ofiţerii voluntari de probaţiune, la rîndul lor, posedăîmputerniciri mult mai largi, similare (dar într-un număr mai mic)celor care le are reprezentantul oficial al serviciului de probaţiune.Respectiv, cerinţele faţă de persoanele care tind să activeze încalitate de ofiţer voluntar de probaţiune sînt mai stricte (deexemplu, censul de vîrstă pentru voluntari este de 18 ani, iarpentru ofiţerii voluntari - 21 de ani, voluntarii sînt supuşi unortestări medicale generale, iar ofiţerii netitulari - unor testări


medicale şi psihologice etc.).Ofiţerii netitulari de probaţiune nu activează separat de

ofiţerii profesionişti de probaţiune. Instituţia ofiţerului comunitara fost introdusă în scopul asistării şi ajutării consilierilor deprobaţiune. Deci rolul principal în acest sens revine activităţiioficiale a ofiţerilor de probaţiune. Astfel, consilierul deprobaţiune, primind un dosar, îl repartizează ofiţerului netitularcare, după domiciliu, aptitudini, studii, pare a fi cea mai potrivităcandidatură. Apoi, în caz de necesitate, asigură ofiţerul voluntarcu toate documentele necesare şi disponibile. De asemenea, însarcina ofiţerului de probaţiune intră obligaţia de a înştiinţapersoana supusă probaţiunii, iar în cazul minorilor, şi părinţiiacesteia, despre ofiţerul voluntar care se ocupă de cazul lor.

Conform celor sus-menţionate, activitatea ofiţerilorcomunitari de probaţiune este necesar să fie documentată. Dinacest motiv, ofiţerii voluntari sînt obligaţi să prezinte periodic (odată la două săptămîni, săptămînal, lunar etc.) ofiţeruluiprofesionist rapoarte asupra lucrului efectuat cu fiecare persoanăcurată de el. De regulă, rapoartele prezentate conţin informaţierelevantă care ar permite ofiţerului profesionist să adopte metodade tratament cea mai potrivită. Totuşi ţinem să menţionăm căofiţerii netitulari, nefiind specialişti în domeniu, pot prezentarapoartele sub diferite forme şi cu conţinut diferit. Iată de ce ofiţerulprofesionist este în drept de a întoarce raportul la prelucrare, dacănu a fost respectată una din următoarele cerinţe24: a) trebuie indicatădata întocmirii raportului; b) raportul trebuie să fie întocmit într-unlimbaj accesibil, astfel încît să fie evitate orice ambiguităţi; c) raportultrebuie să cuprindă o descriere amănunţită a condiţiilor de trai,muncă sau studii ale persoanei supuse probaţiunii; d) trebuie evitateopiniile şi factorii în privinţa cărora există îndoieli sau presupunerineîntemeiate etc.

Instituţia ofiţerului voluntar de probaţiune, ca şi orice alt


fenomen, prezintă atît avantaje, cît şi dezavantaje. Odată ceprobaţiunea este parte componentă a justiţiei penale, fiindrealizată de stat, este necesar a acorda acelaşi nivel de suport şisupraveghere tuturor infractorilor supuşi probaţiunii. Însă ofiţeriivoluntari, fiind cetăţeni obişnuiţi, sînt tentaţi să trateze infractoriiconform caracterului şi propriilor viziuni formate în timpul vieţii.Asemenea situaţie poate provoca mari discrepanţe în procesulde tratament ce se diferenţiază de la un ofiţer la altul. Cu toatecă tratamentul trebuie să fie individualizat şi bazat pe necesităţileşi riscul condamnatului, totuşi tratamentul realizat parţial poateprovoca rezultate parţiale.

O altă problemă ce ar putea apărea este vîrsta ofiţerilorvoluntari de probaţiune. De regulă, ofiţerii netitulari sînt de-ovîrstă mai mare ca majoritatea persoanelor supuse probaţiunii.Cu asemenea problemă se confruntă Japonia. În această ţară,vîrsta medie a ofiţerilor voluntari este de 63,4 ani, iar aproximativ70% din delicvenţii supuşi probaţiunii sînt persoane care n-auîmplinit vîrsta de 20 de ani25. Cifrele respective ne relateazădespre o diferenţă mare de generaţii şi, implicit, despre moduldiferit de a gîndi şi a acţiona. Diferenţa dată poate avea efectnegativ asupra comunicării şi conlucrării dintre ofiţerul netitularşi delicvent.

În acest context, propunem unele soluţii pentru lichidarea(sau cel puţin anihilarea) dezavantajelor instituţiei respective.Deci pentru evitarea tratamentelor diferenţiate s-ar putea puneaccent pe sistemul de cursuri de iniţiere, adică instruirea ofiţerilornetitulari de probaţiune să fie realizată conform unui programunic de studii.

În ceea ce priveşte diferenţa de generaţii, menţionăm căproblema respectivă este foarte controversă. Pe de o parte,pentru a fi capabil să atragă resursele comunităţii, ofiţerul netitulartrebuie să fie o persoană multstimată şi cu o autoritate impecabilă


în comunitate. Însă, după cum ştim, rar pot fi întîlnite persoanemultstimate şi cu autoritate impecabilă la o vîrstă mai mică, deregulă, acestea sînt persoanele în vîrstă. Pe de altă parte,diferenţa de generaţii implică multiple dificultăţi în realizareaprobaţiunii. Totuşi trebuie de atras persoanele tinere ca acesteasă poată conlucra cu semenii supuşi probaţiunii. Deci pentruatragerea persoanelor tinere în calitate de ofiţeri voluntari pot fiîntreprinse următoarele acţiuni: introducerea limitei maxime devîrstă pentru ofiţerii netitulari de probaţiune; elaborarea unuisistem de recrutare mai transparent şi mai favorabil persoanelortinere; oferirea unor avantaje în urma participării la realizareaprobaţiunii (de exemplu, persoanele care au o anumită experienţăîn calitate de ofiţer netitular să fie scutite de testare la concursulde ocupare a funcţiei de ofiţer profesionist de probaţiune etc.).

În scopul atragerii tineretului în activitatea de probaţiune,multiple asociaţii nonguvernamentale publică, pe site-urile loroficiale, avantajele unei asemenea activităţi. Astfel, Asociaţiade Probaţiune Comunitară (engl. Probation Community ActionAssociation (PCAA)) acordă membrilor săi următoarele: 1)oportunităţi de a înţelege şi de a vedea sistemul justiţiei penale„din interior” prin prisma unor facilităţi şi prin iniţierea înprogramele de probaţiune; 2) primirea noutăţilor despreactivitatea realizată de PCAA; 3) participarea la diferite seminare,mese rotunde, conferinţe organizate de asociaţie; 4) posibilitateade a lucra „unu-la-unu” cu minorul supus probaţiunii; 5)conştientizarea faptului că, prin simplu statut de membru,persoana participă la procesul de reintegrare şi la prevenireainfracţionalităţii.

Este evident faptul că aceste avantaje nu oferă beneficiiserioase, însă este salutabil faptul că prin intermediul acestorase încearcă a atrage tineretul în procesul de realizare aprobaţiunii.


Instituţia participării voluntare la realizarea probaţiunii estespecifică ţărilor în care această măsură penală are tradiţii bogateşi se aplică de mult timp. Însă menţionăm că şi în unele ţări încare probaţiunea a fost implementată recent este recunoscutacest fenomen. În acest caz ne referim la România. Legea 192/2002 de aprobare şi completare a Ordonanţei Guvernului 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor dereintegrare socială şi supraveghere stabileşte în sarcina acestororgane de stat o serie de responsabilităţi, printre care şi „iniţiereaşi derularea, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţiicivile”. Astfel, observăm că însăşi legea sus-menţionată admiteparticiparea comunităţii la realizarea probaţiunii. Este interesantfaptul că legislatorul român face distincţie între „voluntari” şi„reprezentanţii societăţii civile”. Sîntem de părerea că noţiuneade voluntari a fost utilizată intenţionat, credem că prin asemeneaprevedere legiutorul nu exclude legiferarea, pe viitor, a instituţieiofiţerului voluntar de probaţiune sau a altor modalităţi specialede participare a membrilor comunităţii la realizarea sancţiuniide probaţiune. De asemenea, instituţia voluntariatului înprobaţiune este prevăzută şi în Legea RM cu privire laprobaţiune.


§2. Principalele instrumente de prognozare a recidiveifolosite în cadrul probaţiunii

Drept sarcină majoră a serviciilor de probaţiune esteprotejarea comunităţii în care se execută pedeapsa de probaţiunede faptele infracţionale. Acest deziderat este realizat şi prinpropunerea făcută instanţei de judecată sub forma raportuluipresentenţial. În acest raport ofiţerul de probaţiune analizeazăriscul comiterii unei noi infracţiuni.

Prin riscul comiterii unei noi infracţiuni sau prin riscul derecidivare se înţelege probabilitatea comiterii unei noi infracţiunide către una şi aceeaşi persoană după aplicarea pedepsei (încazul dat, a sancţiunii de probaţiune). Riscul de recidivare poatefi considerat drept rezultat al estimărilor carierei infracţionale.La rîndul ei, cariera infracţională poate fi definită ca „o secvenţălongitudinală a infracţiunilor comise de către un infractor”26.

Cercetările privind riscul de recidivare s-au dezvoltat odată cu observarea posibilităţii unei corelări dintre factorii careţin de istoria infracţională şi probabilitatea comiterii unei noiinfracţiuni ulterior aplicării sancţiunii de probaţiune.

Riscul de comitere a unei infracţiuni a căpătat o accepţiunemai largă decît o simplă instituţie utilizată în cadrul justiţieicriminale, fiind descris ca o caracteristică a modernităţii27.Umanitatea, prin activitatea sa, creează efecte negative enormeşi, deseori, nedorite asupra societăţii şi mediului ambiant,condiţionînd astfel dominarea sentimentului de frică şi neliniştiripublice. În asemenea împrejurări sporeşte importanţa şinecesitatea în administrarea riscului de daune, care emană de laastfel de condiţii. Importanţa riscului se manifestă şi prin faptulcă ascensiunea strategiei de administrare a riscului are efectnemijlocit nu numai în cadrul probaţiunii, dar şi în cadrul


încarcerării „persoanelor periculoase” în scop de prevenire28.În acest context se menţionează că procedurile de

estimare a riscului, în special cele bazate pe metode ştiinţifice şiprobabilitate sporită, sînt esenţiale pentru activitatea serviciilorde probaţiune, avînd o fundamentare teoretico-aplicativă. Totuşicaracterul esenţial nu se datorează faptului că instrumentele deestimare asigură o predicţie eficientă a comportamentuluiinfracţional, nici faptului că permite reorientarea efectivă aresurselor în scopul prevenirii comiterii infracţiunilor, dar sedatorează faptului că procedurile de estimare a riscului permitserviciului de probaţiune să-şi fundamenteze poziţia centrală îndomeniul prevenirii infracţiunilor29.

Odată cu dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului deprobaţiune se dezvoltau şi se perfecţionau şi metodele deestimare a riscului de recidivă. Astfel, putem distinge trei trepte,trei generaţii de dezvoltare a instrumentelor de stabilire a risculuide recidivare.

Prima generaţie de instrumente de estimare a riscului derecidivă este reprezentată de analize subiective şi nestructurate.Acest tip de analize depindea foarte mult de persoana care realizaevaluarea. Consilieri de probaţiune diferiţi apreciau în mod diferitprobabilitatea ca un infractor să recidiveze. În această etapă seaflă sistemul penal român: nu se vorbeşte explicit despre risculde recidivă şi sînt utilizaţi indicatori nerelevanţi sau într-o manierăneordonată.

În cadrul celei de-a doua generaţii, evaluarea nu mai esteun proces subiectiv şi nestructurat. Instrumentele de estimare ariscului conţineau un anumit număr de factori în funcţie de careerau diferenţiaţi cei care aveau să recidiveze şi cei care nu aveausă recidiveze. Ulterior, aceşti factori au fost incluşi într-o scalăde evaluare a riscului.

În acest mod, în Marea Britanie a fost stabilit un instrument


de predicţie ce se baza pe următorii şase factori30: 1. vîrsta lacare a fost condamnată persoana; 2. numărul sentinţelor privativede libertate pînă la vîrsta de 21 de ani; 3. numărul sentinţelorprivative de libertate după vîrsta de 21 de ani; 4. antecedentelepenale; 5. genul de infracţiune pentru care este condamnat (cuaplicarea violenţei, împotriva libertăţii sexuale, legate de droguri,tîlhărie etc.); 6. sexul persoanei.

Aceste instrumente, deşi au fost folosite în activitateaoficială a serviciilor de probaţiune, erau imperfecte şi aveau uneleneajunsuri: a) au fost elaborate, prioritar, pentru lucrul cupersoanele deţinute în instituţiile penitenciare ceea ce implicăunele inconvergenţe şi inexactităţi în procesul de aplicare aacestor instrumente asupra persoanele neprivate de libertate;b) au fost elaborate, prioritar, pentru lucrul cu grupuri deinfractori, adică rezultatele lor pot fi precise la nivelul grupului şinu la nivel individual31; c) în cadrul instrumentelor acesteigeneraţii este utilizată doar analiza clinică (analiza clinică porneştede la premisa că „cel mai bun indicator al comportamentuluiviitor este comportamentul trecut”); d) aici nu sînt incluşi factoriice ţin de protecţia comunităţii32; e) nu este specificat ce gen deinfracţiune poate comite persoana, în cazul cînd va recidiva, şinici condiţiile şi împrejurările în care poate avea loc recidivarea33;f) numeroase studii care stau la baza elaborării acestorinstrumente nu au lucrat cu loturi de validare a instrumentului şi/sau sînt fundamentate pe studii empirice; g) argumentulfundamental al criticilor rezidă în faptul că instrumentele datecuprind doar indicatori statici (indicatorii statici ţin de istoriainfracţională a individului), iar în lipsa indicatorilor dinamici nupot fi stabilite direcţiile de acţiune în procesul de reabilitare34.

Generaţia a treia a instrumentelor de evaluare a risculuieste direcţionată spre atingerea următoarelor scopuri: 1)determinarea libertăţii individuale în funcţie de riscul de recidivare


a persoanei; 2) stabilirea condiţiilor optime pentru prevenirearecidivei şi reabilitarea acesteia.

Orice condamnat, pe lîngă posibilitatea de a recidiva, maidispune şi de unele nevoi, în baza cărora sînt stabilite obiectivelede reabilitare. Acest tip de instrumente se bazează pe prezumţiacă o dată cu acoperirea nevoilor respective va scădea şi risculde recidivă.

Spre deosebire de generaţia a doua de instrumente, încadrul acestei generaţii sînt folosiţi şi indicatori dinamici, carepot varia în perioada de reabilitare a persoanei (situaţia financiară,studiile etc.)35. Sistemele moderne de estimare a riscului audepăşit limitele unei simple prognozări a activităţii infracţionaleviitoare. Acestea ar permite stabilirea şi realizarea unor programede reabilitare socială care s-ar baza pe particularităţile risculuide recidivare, pe specificul necesităţilor persoanei şi pesensibilitatea acesteia36.

Originalitatea acestui curent constă atît în scoaterea înevidenţă a factorilor dinamici, cît şi în elaborarea şi utilizareaprincipiului riscului. Potrivit acestui principiu, intensitateaprogramelor de reabilitare depinde direct de probabilitatea derecidivare a persoanei. Astfel, indivizii cu risc scăzut de recidivănu trebuie supuşi la careva măsuri stricte de supraveghere, iarindivizii cu risc înalt trebuie să fie incluşi în programe intensivede reabilitare pentru a li se diminua acest risc.

Jerry Kieslling a realizat în Ottawa un studiu prin care ademonstrat că, dacă infractorii cu un risc scăzut de recidivă sîntincluşi în programe intensive, recidiva produsă după doi ani dela încheierea acestora este de 17% comparativ cu doar 10%pentru cei incluşi în programe obişnuite de supervizarecomunitară. Alta a fost situaţia pentru infractorii care prezentauun risc înalt de recidivă: dacă li se administrau programe obişnuitede supraveghere, rata de recidivare era de 58%, însă dacă erau


incluşi în programe intensive sau mai elaborate, rata de recidivăera de doar 31%37. Acest studiu ne demonstrează importanţaunei estimări corecte a riscului de recidivare.

În cadrul celei de-a treia generaţii a instrumentelor deestimare a riscului cel mai utilizat şi, în opinia noastră, mai reuşiteste „nivelul inventarului de supraveghere”, (engl. Level ofSupervision Inventory), care a fost elaborat de dl. AndrewsD.A. ca fiind o modalitate de estimare a riscului de recidivare şia necesităţilor persoanelor supuse probaţiunii38. Instrumentulrespectiv de estimare, bazîndu-se pe teoriile învăţării sociale,oferă informaţie relevantă privitor la nivelul necesar desupraveghere a persoanei (riscul de recidivare) şi la planificareatratamentului (necesităţile persoanei). Mult mai tîrziu, în anul1995, metoda respectivă a fost revizuită şi redenumită (engl.Level of Service Inventory-Revised, LSI-R)39.

Fiind îndeplinit prin intermediul analizei documentelor şiintervievării, acest instrument evaluează o gamă largă de factoricriminogeni, inclusiv factori statici (cum ar fi condamnărileanterioare) şi factori dinamici (cum ar fi abuzul de substanţealcoolice, angajarea în cîmpul muncii)40. Rezultatele primareobţinute relevă domeniile specifice ale riscului şi necesităţilorindividuale, iar rezultatul final, care este obţinut din rezultateleprimare, este indicatorul probabilităţii de recidivare a persoanei.De exemplu, persoana care a acumulat 0-13 puncte prezintărisc mic de recidivare, cu o probabilitate de a comite o nouăinfracţiune de 11,7%, iar persoana care a acumulat 41-47 puncteprezintă risc înalt de recidivare, cu o probabilitate de a comite onouă infracţiune de 76%.

O trăsătură importantă a oricărui instrument esteveridicitatea rezultatelor obţinute. Rezultatele cercetărilorconfirmă că LSI-R este un instrument valid şi credibil.Credibilitatea a fost demonstrată de însuşi autorul acestui


instrument41. Rezultatele estimărilor primare s-au adeverit înproporţie de 80-99 la sută. Referitor la validitatea instrumentuluiîn cauză, gradul acesteia este, practic, acelaşi şi în cazul utilizăriiaupra altor condiţii a acestui instrument42.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui instrument,autorii susţin că el poate fi utilizat la: a) relevarea scopurilortratamentului şi monitoringul riscului în timpul perioadei desupraveghere şi/sau tratament; b) luarea deciziei de supraveghereîn cadrul probaţiunii; c) luarea hotărîrii de plasare a persoanei încasele de arest (instituţii unde persoanele sînt deţinute în anumiteore ale zilei sau animite zile ale săptămînii); d) deciderea asupraclasificării persoanei în funcţie de nivelul de securitate pe care îlnecesită în cadrul instituţiei penitenciare; e) estimareaprobabilităţii de recidivare43.

În practică, LSI-R este aplicat pentru o gamă de scopurimult mai largă. Astfel, utilizarea acestui instrument a fost extinsăasupra evaluării necesităţilor criminogene nonsexuale ainfractorilor condamnaţi pentru infracţiuni sexuale44. În acelaşitimp, metodica respectivă se aplică: pentru relevareacomportamentului ilegal în timpul executării pedepsei cuînchisoare; în cadrul procedurii liberării condiţionate înainte determen; în scopul estimării riscului de recidivă a femeilorcondamnate; în cadrul procedurii înfăptuirii justiţiei în cazurileminorilor etc45.

În procesul de evaluare a riscului, deseori, sînt utilizateinstrumente ce se bazează pe teorii psihologice (referitor la acesteinstrumente vom reveni în cadrul examinării principiului 1 şi 2).Totuşi, în ultimul timp, sînt frecvent utilizate instrumentele ce sebazează pe nemijlocit pe teoriile de cauzalitate a criminalităţii, printrecare enumerăm: I-Level (din engl. Interpersonal Level); CL (dinengl. Conceptual Level); PCL-R (din engl. Psychopathy Checklist-Revised); LSI-R (din engl. Level Service Inventory-Revised).


În sistemul I-Level, persoana este privită ca trecînd prinşapte niveluri de reintegrare în societate. Persoanele care nu autrecut nivelul doi, trei sau patru posedă probabilitate sporită derecidivare46. Sistemul CL, la rîndul său, conţine patru trepte aledezvoltării cognitive, iar persoana care nu depăşeşte prima treaptăprezintă un grad înalt al probabilităţii de recidivare. Cu toate căinstrumentele sus-menţionate sînt argumentate şi fundamentateteoretic, totuşi sînt puţine cercetări care ar demonstra validitateaacestora. Rezultatele existente se referă, în mare parte, laconformarea cu regulile impuse persoanei (reglementăriinstituţionale), decît la probabilitatea de a recidiva47.

Metoda PCL-R a arătat o validitate impunătoare deprezicere a recidivismului. Teoria respectivă se bazează pepersonalitatea antisocială şi psihopatică. Autorii acestei metode48

susţin că personalitatea psihopatică are două caracteristiciesenţiale: un mod specific afectiv şi interpersonal şi un mod deviaţă social deviant. Totodată, se bazează pe douăzeci de poziţii(întrebări) structurate în mai multe domenii.

În procesul studierii acestei probleme au fost relevate şiexaminate peste treizeci de instrumente de estimare a riscului.Astfel, am concluzionat că există intrumente de evaluare a unuitip anumit de comportament şi a unor persoane anumite, în acestsens aducem drept exemplu: VRAG este un instrument deprezicere a comportamentului violent, YASI (youth assessmentscrenning instrument) – instrument pentru minori etc.

Decizia de a utiliza un instrument trebuie să fie bazată peurmătoarele considerente: 1) scopul (clasificarea infractorilor,evaluarea necesităţilor criminogene, prezicerea recidivismuluisexual etc.); 2) evaluarea altor participanţi la infracţiune. Unstudiu recent a arătat că evaluarea victimelor este o sursă acorectitudinii estimării riscului49; 3) validitatea rezultatelor (uninstrument trebuie utilizat doar după ce a fost verificat pe cale


experimentală); 4) sursele ce oferă informaţia utilizată (informaţiaeste obţinută de la victimă, infractor, din acte oficiale etc.); 5)conţinutul informaţiei utilizate (domeniile folosite: istoria criminală,atitudinea antisocială, comportamentul violent etc.); 6) uşor înadministrare (să nu necesite mult timp pentru îndeplinire); 7) uşor îninterpretare (instrumentul de estimare a riscului trebuie construitastfel încît analiza rezultatelor să nu fie dificilă); 8) necesită sau nucunoştinţe speciale; 9) preţul şi accesibilitate (acest punct a fostinclus deoarece în ţările unde se aplică estimarea riscului de recidivă,drepturile de autor asupra instrumentelor respective sînt apărate şipot fi procurate de la autor)50.

În continuare vom examina principiile activităţii deevaluare a riscului de recidivă, iar în cadrul acestei examinărivor fi prezentate şi analizate unele instrumente de estimare ariscului.

Principiul 1. Instrumentele de estimare a risculuitrebuie să posede validitate predictivă.

Conform acestui principiu, este necesar de a validacapacitatea instrumentelor respective de a prezicecomportamentul infracţional, adică de a verifica veridicitateametodelor utilizate.

Majoritatea instrumentelor utilizate pentru prezicereacomportamentului redau rezultate ce nu se referă, în special, lareabilitarea condamnatului. Unele metode nu au fost elaboratepentru estimarea riscului de recidivă. Procesul de analiză a risculuitrebuie să se finalizeze cu stabilirea gradului de probabilitate arecidivării sau, în cazuri speciale, a modului de recidivare (deexemplu, comiterea repetată a unor infracţiuni sexuale, violenţaîn cadrul familiei, abuzul de substanţe narcotice şi/sau alcooliceetc.). Instrumentele de estimare, elaborate original pentruprezicerea adaptării psiho-emoţionale, nu vor putea atingeobiectivele sus-enumerate.


În acest context menţionăm că nu trebuie utilizate (sauutilizate, dar parţial) testele psihologice, fiindcă sînt puţinecercetări ce ar analiza validitatea lor în materie corecţională şide reabilitare socială a persoanei. De exemplu, referitor lapredictibilitatea instrumentului MMPI sînt unele cercetări, însăse reduc la compararea dintre versiunea originală (MMPI) şivarianta revizuită (MMPI-2)51.

Totodată menţionăm că există instrumente specialelaborate pentru lucrul cu infractorii în direcţia analizei risculuide recidivă, dar, în acelaşi timp, sînt puţine date care ar analizavaliditatea predictivă a acestora. În acest context atenţionămasupra instrumentului HCR-20, care este un instrument deestimare a riscului ce se bazează pe următorii trei factori: istoric(istoria activităţii infracţionale), clinic şi de risc (de aici şi aparedenumirea metodei, primele litere ale fiecărui factor formîndnumele (history,clinic, risk – HCR-20))52. În momentul realizăriiprezentului studiu (sfîrşitul anului 2005) existau doar trei lucrăripublicate în care era efectuată analiza validităţii predictive ainstrumentului respectiv. În cadrul unui studiu53 a fost examinatădoar componenta istoriei comportamentului criminal, alte douăstudii54 au examinat toate trei componente ale HCR-20. Toateaceste cercetări au evidenţiat un nivel satisfăcător al gradului devaliditate predictivă, însă menţionăm că studiul realizat deDouglas şi alţii a avut la bază cercetarea persoanelor cu dereglăripsihice şi numai în studiul efectuat de Kroner şi Mills au fostutilizate persoanele supuse probaţiunii. Deci putem concluzionacă ofiţerii de probaţiune trebuie să fie prudenţi cînd recurg lainstrumentele de estimare a riscului, care se află la o treaptăincipientă de examinare şi verificare.

Principiul 2. Trebuie de utilizat instrumentele deestimare care se raportează nemijlocit la comportamentulcriminal.


Principiul respectiv prevede că pentru estimarea risculuide recidivă trebuie de recurs la instrumentele care prezic risculde recidivă şi nu alte aspecte ale comportamentului.

În domeniul corecţional există necesitate în informaţiareferitoare la multiple aspecte ale riscului. Astfel, ofiţerul deprobaţiune poate fi interesat de următoarele aspecte ale viitoruluicomportament: ce infracţiune ar putea comite persoana; dacăva încălca regulile probaţiunii; dacă este tentat spre crize denervi sau suicid etc. Conform unor autori55, nu există vreuninstrument de estimare a riscului ce ar prezice toate direcţiilecomportamentului persoanei supuse examinării. Totodată, nuexistă necesitatea unor astfel de instrumente particulare pentrufiecare direcţie a comportamentului.

Trebuie să menţionăm că, din punct de vedere alreabilitării sociale, au importanţă doar două grupuri alecomportamentului: a) nerespectarea normelor (în acest caz sesubînţelege încălcarea regulilor în sens general, adicăneconformarea cu normele penale, regulile de executare aprobaţiunii, alte norme juridice); b) instabilitatea psihică, adicădeficienţele cognitiv-comportamentale şi dezvoltarea acestora.

Deseori, comportamentul ilegal este consecinţa directă aunor tulburări psihice (de exemplu, accesul paranoic al soţuluişi violenţa asupra membrilor familiei acestuia), însă nuîntotdeauna. Se consideră că dezvoltarea insuficientă acapacităţilor psihocognitive ale persoanei va conduce inevitabilla un comportament deviant. Bazîndu-ne pe această idee, putemdeduce că un potenţial comportament deviant poate fi anihilatprin dezvoltarea la persoana respectivă a unor capacităţipsihocognitive. Însă datele statistice relevă o situaţie diferită: unprocent foarte mic al persoanelor cu dereglări psiho-emotive(ce nu exclud starea de responsabilitate) au comis infracţiuni şi,pe de altă parte, persoanele cu dereglări psihice vinovate de


săvîrşirea infracţiunilor constituie un procent foarte mic dintotalitatea infractorilor. Deci concentrarea atenţiei doar asuprainstabilităţii psihice a persoanei nu poate avea mari succese înceea ce priveşte estimarea riscului de recidivă şi reducereaprobabilităţii unui comportament deviant.

Principiul 3. Instrumentele de estimare a risculuitrebuie să derive din teoriile adecvate de cauzalitate acriminalităţii.

Metodele de prognozare a posibilităţii de recidivare sebazează pe factorii relevaţi din teoriile de cauzalitate ainfracţionalităţii. Utilizînd teoriile comportamentului uman, sîntrelevate noţiunile ce necesită a fi estimate şi direcţiile de activitateîn scopul schimbării comportamentului persoanei. Neimplicîndu-ne în analiza conţinutului teoriilor de cauzalitate, menţionăm căinstrumentele de estimare a riscului se bazează, prioritar, peurmătoarele trei grupe de teorii56: a) teoriile sociologice decauzalitate a criminalităţii; b) modelul psihopatologic (teoriilepsihologice); c) teoriile de învăţare socială a comportamentuluiinfracţional.

Teoriile sociologice (teoria anomiei sociale, teoriaetichetării persoanei, teoria conflictului etc.) plasează cauzeleinfracţiunii în mediul social în care trăieşte infractorul. Respectiv,persoana comite infracţiuni ca rezultat al frustrării din cauzasărăciei, conflictelor de clasă etc. Totuşi în cadrul acestor teoriiproblema riscului de recidivă nu este studiată.

Un instrument bazat pe teoriile sociologice ar fi uşor deutilizat şi succint. De exemplu, următoarele trei poziţii ar fisuficiente: a) ce venit aveţi? b) rasa; c) aparţineţi sau nu unuigrup social dezavantajat? Unii practicieni ar saluta o asemeneametodă, însă nu există studii empirice a instrumentelor bazatepe teoriile sociologice57.

Teoriile psihopatologice explică comportamentul criminal


ca fiind drept consecinţă a disfuncţiilor biologice, emotive,cognitive şi psihologice. Conform acestor teorii, persoana seimplică în infracţiune din cauza anumitor „tulburări la nivelulfactorilor biologici, ce prezintă un risc mai ridicat de a comitefapte antisociale”58. În asemenea cazuri, pot fi utilizate metodeşi mijloace medicale de relevare a anumitor indicatori clinici,care nicidecum nu pot fi depistaţi cu ajutorul unor instrumentede estimare utilizate de ofiţerii de probaţiune.

Cu toate că multipli factori biologici şi psihologici sîntutilizaţi în instrumentele de estimare, posibilitatea acestor variabilede a prezice comportamentul criminal este nesatisfăcătoare.Rezultatele unor cercetări empirice, în cadrul cărora au fostanalizaţi aşa factori ca: ereditatea, inteligenţa, „necazurilepersonale”, au stabilit faptul că variabilele psihopatologice au oexactitate mică sau mijlocie de prezicere a comportamentuluidelictual. Rezultate similare au fost obţinute în cazul persoanelorce au comis infracţiuni sexuale59 şi în cazul persoanelor cudeficienţe mintale. De asemenea, unii autori au relevat asociaţiineimportante între devierile psihobiologice şi recidivă60.

În acest context menţionăm că, în cadrul unor instrumentede estimare a riscului de recidivare, se acordă atenţie sporităfactorilor psihopatologici. Astfel, instrumentul HCR-20 conţinedouăzeci de poziţii, exprimate prin întrebări, din trei domenii(istoria comportamentului, sfera clinică şi managementul riscului).Capitolul referitor la domeniul clinic este constituit din poziţii,majoritatea cărora se referă la prezenţa/absenţa factorilorpsihopatologici. Studiile cu privire la valididatea acestuiinstrument au relevat faptul că compartimentul clinic oferă ceamai mică exactitate în prezicerea recidivismului violent din toatecele trei compartimente ale acestui instrument61.

Cea de-a treia perspectivă a instrumentelor de estimaresînt teoriile învăţării sociale a comportamentului infracţional.


Conform acestei teorii, comportamentul delincvent se învaţăprintr-un proces obişnuit de comunicare. Comportamentulinfracţional este asimilat deci de la persoanele cu care subiectulcontactează, iar comportamentul noninfracţional, la rîndul său,este consolidat mai puţin decît cel infracţional.

În cadrul acestui model există o diversitate de factori ceimpun individul să acţioneze ilegal, unii factori fiind mai importanţidecît ceilalţi. Printre cei mai importanţi sînt enumeraţi următoriifactori: comportamentul criminal anterior; personalitateaantisocială; atitudinile antisociale şi suportul social al crimei62.Iar printre factorii mai puţin relevanţi, însă nelipsiţi de importanţă,pot fi stipulaţi următorii: locul de muncă; studiile; familia; abuzulde substanţe narcotice sau alcoolice etc.

Cercetările de validare a rezultatelor instrumentelor deestimare a riscului nu sînt numeroase, în schimb, toate indică ungrad înalt de exactitate a prezicerii comportamentului uman. Deasemenea, instrumentele bazate pe teoriile învăţăriicomportamentului criminal au dat „rezultate bune”, fiind aplicatepersoanelor ce au comis infracţiuni sexuale şi persoanelor cudeficienţe psihice63 (ce nu exclud responsabilitatea).

Principiul 4. Instrumentele de evaluare a risculuitrebuie să se bazeze pe multiaspectualitatea cauzalităţiiinfracţiunii.

Comportamentul criminal are diverse cauze. Nu există ocauză unică despre care am putea afirma cu certitudine căprovoacă comiterea tuturor infracţiunilor. Deci dacă noiacceptăm multideterminismul în domeniul cauzalităţii, atunci şievaluarea infractorului trebuie să se bazeze pe multiple cauze.Altfel spus, utilizarea multicauzală a factorilor asociaţicomportamentului criminal trebuie să fie un lucru normal înprocesul de estimare a riscului. Astfel, în procesul de estimareeste necesar a trata aşa domenii ca: istoria comportamentului


criminal, atitudinile şi valorile antisociale, suportul social al crimeietc. A fost demonstrat faptul că cu cît mai mulţi factori ce se referănemijlocit la comportamentul criminal sînt utilizaţi, cu atît mai multsporeşte exactitatea instrumentului de estimare a riscului64.

Factorul istoriei comportamentului criminal este prezentîn majoritatea absolută a instrumentelor de evaluare. Acest factorreprezintă: jumătate din punctele instrumentului HCR-20,treisprezece poziţii din cele cincisprezece ale SIR-lui (StatisticalInformation on Recidivism)65; şase din cele şapte poziţii ale SFS-lui (Salient Factor Score)66; patru din cele şase poziţii ale OGRS-lui (Offender Group Reconviction Scale)67. Totuşi ţinem sămenţionăm că istoria criminală este un factor important, însă nueste unicul factor relevant al comportamentului criminal. Dar,după cum putem observa, ceilalţi factori constutuie o cotă-parteneînsemnată.

PCL-R a fost elaborat pentru examinarea personalităţiiantisociale, adică psihopatice, totodată fiind analizat şi factorulistoric. Deci observăm că instrumentul respectiv se bazează pedouă cauze. În rezultatul examinării a HCR-20 şi VRAG,concluzionăm că aceste instrumente, de asemenea, opereazăcu mai mulţi factori.

În acest context menţionăm că toate instrumentelemenţionate la acest principiu conţin un factor „favorit”, adică unfactor este de bază şi unu/doi factori sînt secundari. Nici o metodădin cele enumerate nu operează cu o diversitate de factori încote-părţi, relativ, egale. Totuşi LSI-R este un instrument careoperează cu multiple domenii asociate nemijlocitcomportamentului criminal.

Aşadar, potrivit unor autori68, varietatea factorilor utilizaţinu implică, în mod obligatoriu, superioritate în exactitateaprezicerii riscului faţă de instrumentele ce se bazează pe unu/doi factori (deşi, în majoritatea cazurilor, aşa şi se întîmplă),


însă oferă, în consecinţă, avantaje incontestabile referitor laprocesul de management al riscului.

Principiul 5. Instrumentele de estimare utilizate înprobaţiune trebuie să evalueze atît factorii statici, cît şicei dinamici.

Factorii statici pot fi definiţi ca aspecte ale persoanei sauale situaţiei acesteia care nu se schimbă sau se schimbă într-osingură direcţie (un exemplu de factor static este vîrsta). Iarfactorii dinamici sînt nişte aspecte ale persoanei sau ale situaţieiacesteia care, schimbîndu-se, sînt asociate modificărilor încomportamentul criminal69.

Totodată menţionăm că un tip de factori nu este superiorceluilalt. Cercetările cu privire la această idee au arătat diferenţeneînsemnate între exactitatea prezicerii factorilor statici şidinamici luate separat. Astfel, au fost efectuate comparaţii şiîntre instrumentele de estimare a riscului ce conţin factori staticişi dinamici (au fost cercetate LSI-R şi Wisconsin ClassificationSystem) şi instrumentele ce operează doar cu factori statici (aufost analizate SFS şi PCL-R)70. Rezultatele acestui studiu, deasemenea, au arătat o diferenţă nesemnificativă între cele douăgrupe de instrumente.

În asemenea situaţie apare problema utilităţii factorilordinamici. Importanţa acestor factori rezidă în faptul că prin intermediullor sînt relevate necesităţile criminogene ale persoanei. Ofiţerul deprobaţiune trebuie să stabilească în ce mod aceste necesităţi vor fireflectate în planul de lucru cu persoana supusă probaţiunii, deoarecereducerea necesităţilor criminogene este asociată direct cu reducereaprobabilităţii de recidivare.

Pentru studierea schimbării factorilor dinamici şi relevarearezultatelor tratamentului este necesară reevaluarea persoaneidupă o perioadă de timp, utilizîndu-se acelaşi instrument deestimare, astfel fiind verificată eficacitatea intervenţiei. O


intervenţie reuşită este depistată prin reducerea necesităţilorcriminogene, iar indicatorul acestor necesităţi sînt factoriidinamici. În acest context menţionăm că instrumentul LSI-Reste unul din puţinele instrumente care operează cu factoridinamici şi statici şi a cărui validitate a reevaluării a fostdemonstrată teoretic şi practic71. Schimbările în rezultateleobţinute la reestimarea persoanei, utilizîndu-se LSI-R, seraportează direct la schimbările ce ţin de gradul riscului derecidivare. Astfel, persoanele care la ultima estimare au acumulatun punctaj mai mare decît la estimarea anterioară posedă ocreştere a probabilităţii de recidivare, iar cele care au acumulatun punctaj mai mic denotă o micşorare a riscului de recidivare.

În acest context menţionăm că instrumentele careoperează cu factori dinamici, pe lîngă validitatea prezicerii,trebuie să fie cercetate şi referitor la validitatea rezultatelorretestării. Astfel, a fost examinat instrumentul CSS (CriminalSentiments Scale, din engl. indicatorul sentimentelor(aptitudinilor) criminale), care „măsoară” atitudinea antisocialăa persoanei. Validitatea dinamică a acestui instrument a fostverificată în felul următor: o sută cincizeci de persoane au fostsupuse testului după o perioadă de şase luni de la prima testare,iar rezultatele retestării au fost comparate cu starea reală existentăpeste trei ani de la retestare72. Concluzia obţinută a fost identicăcu cea în cazul LSI-R, şi anume: creşterea punctajului laretestare este asociată creşterii probabilităţii de recidivare, iardescreşterea punctajului - micşorării riscului de recidivă.

Factorii dinamici au o importanţă majoră în procesul deevaluare a unor categorii de infractori, precum ar fi persoanelece-au comis infracţiuni sexuale. Unii autori73 au relevat o seriede factori dinamici care sînt asociaţi recidivismului sexual. Factoriirespectivi au fost analizaţi şi structuraţi într-o metodă de prezicerea recidivismului sexual, care se numeşte SONAR (Sex Offender


Need Assessment Rating, din engl. rata estimării necesităţilorinfractorilor sexuali).

Principiul 6. Testele generale de personalitate şi celecognitive trebuie limitate la evaluarea sensibilităţii persoanei.

Conform celor analizate în cadrul primului principiu,observăm că mulţi consilieri de probaţiune şi corecţie utilizeazăteste psihologice de personalitate la evaluarea riscului derecidivă. În cadrul aceluiaşi principiu a fost analizată şi stabilităneadmisibilitatea unor asemenea teste la procesul de estimare ariscului de recidivă, însă acestea pot fi utile la aplicarea principiuluisensibilităţii.

Principiul sensibilităţii la clasificarea infractorilor presupunefaptul că stilul şi modul tratamentului trebuie să fie corespunzătorcalităţilor cognitive, personale şi socio-culturale ale individului74,adică trebuie aplicate acele modele de tratament care, datorităparticularităţilor individului, vor avea efect maxim.

Pentru a respecta acest principiu consilierul de probaţiunepoate utiliza testele psihologice ca un supliment la instrumentul deestimare a riscului sau poate utiliza instrumentele de estimare a risculuicare deja conţin poziţii pentru relevarea sensibilităţii persoanei. Unastfel de instrument este I-Level (Interpersonal Level).

Conform acestui instrument, persoanele sînt clasificate înfuncţie de maturitatea interpersonală, iar intervenţia este realizatăîn dependenţă de nivelul acestei dezvoltări. De exemplu,persoana de nivelul I-3 (egocentrism) necesită o tratare care arrecunoaşte şi, în acelaşi timp, ar proteja sentimentele egocentriceale individului. Persoanele ce se află la I-nivel diferit pot prezentaacelaşi risc de recidivare şi pot avea aceleaşi necesităţicriminogene, dar modalitatea de tratare a acestora va depindede nivelul maturităţii interpersonale.

În concluzie menţionăm că relevarea sensibilităţiipersoanei poate fi efectuată nu numai prin intermediul trăsăturilor


cognitive ale individului, dar şi prin intermediul altor factori socio-culturali. Nu sînt necesare anumite metode pentru stabilirea rasei,sexului, etniei etc. Totuşi influenţa acestor factori asupraprocesului de evaluare nu este studiată îndeajuns şi, prin urmare,la estimarea riscului de recidivă nu sînt luaţi în consideraţie75.

Dorim să atenţionăm că principiul respectiv a fost formulat,pentru prima dată, în SUA. Apariţia acestui principiu a fostcondiţionată de faptul că majoritatea (circa 78%) ofiţerilor deprobaţiune utilizau la acel moment testele psihologice pentruevaluarea riscului de recidivă şi nu instrumentele elaborate înacest scop76. Sîntem de părerea că situaţia sus-menţionată nupoate fi atribuită Republicii Moldova, însă sperăm că utilizareasubsidiară a testelor de personalitate va deveni o realitate înprocesul de estimare a riscului de recidivă în ţara noastră.

Principiul 7. Trebuie utilizate diverse tehnici în procesulde evaluare a riscului şi necesităţilor criminogene.

Orice instrument de estimare a riscului are o anumităeroare. Sursa erorii poate fi diferită: lipsa cunoştinţelor necesarepentru a aplica unele instrumente; lipsa de motivare din parteaindividului supus probaţiunii etc.

Una din sursele care oferă cele mai mari erori este tehnicautilizată la evaluare. Tehnica utilizată la estimarea riscului derecidivă nu este altceva decît modalitatea de colectare ainformaţiei relevante ce urmează a fi prelucrată. Corectitudineaevaluării poate fi eficientizată prin folosirea multiplelor metodeîn procesul de estimare. Sînt patru metode comune utilizate laevaluarea riscului77: 1) răspunsul în scris (paper-and-pencil),adică îndeplinirea poziţiilor instrumentului de însăşi persoanasupusă probaţiunii; 2) metoda de intervievare; 3) metodacomportamentală; 4) metoda documentară (file extractionprocedures), adică prelucrarea informaţiei ce este accesibilădin alte documente.


Fiecare metodă are neajunsurile sale, de exemplu: metodarăspunsului în scris nu este eficientă în cazul cînd persoana nuînţelege una sau mai multe întrebări; metoda intervievării depindede personalitatea ofiţerului de probaţiune; metodacomportamentului este specifică şi foarte controversată; metodadocumentară se limitează la calitatea şi cantitatea informaţiei cese conţine în actele examinate.

La estimarea riscului de recidivă sînt utilizate toatemetodele sus-enumerate. Astfel, metoda răspunsurilor în scriseste utilizată la clasificarea generală a infractorilor cu ajutorulinstrumentelor I-Level şi MMPI, la estimarea atitudinii antisocialecu ajutorul instrumentului PID (Pride in delinquency, din engl.mîndrie în criminalitate)78 etc. Metoda intervievării este utilizatăîn cadrul instrumentelor LSI-R, PCL-R şi HCR-20. Metodacomportamentală este inclusă în Sistemul Managementului Internal Adultului (Adult Internal Management System)79. Tehnicadocumentară este prezentă în cadrul unor instrumente ca: VRAGşi, pentru evaluarea recidivismului sexual, STATIC-99.

Instrumentele prezentate drept exemplu evaluează diferitedomenii (de exemplu, clasificarea generală, recidivismul sexual,predispuneri la acţiuni ilegale însoţite de violenţă etc.), uneleanalizează un singur domeniu (de exemplu, PID analizează doaratitudinea antisocială a persoanei), altele - două sau trei domenii(de exemplu, PCL-R examinează istoria criminală, personalitateaşi atitudinea individului). Totodată menţionăm că instrumentulLSI-R se bazează pe zece domenii relevante alecomportamentului criminal.

În acest context apare următoarea întrebare: ce va fi dacăvom utiliza mai multe tehnici la evaluarea aceluiaşi domeniu? Deexemplu: în cazul cînd ne interesează atitudinea criminală apersoanei, vom cîştiga în exactitatea rezultatelor prezicerii risculuidacă în procesul de evaluare a acestui domeniu vom utiliza diferite


tehnici. Referitor la această problemă a fost efectuată ocercetare80, a cărei metodică este următoarea: un grup depersoane supuse probaţiunii a fost examinat cu ajutorulinstrumentului CSS (instrument ce utilizează metoda răspunsuluiîn scris), iar alt grup a fost supus examinării cu ajutorul aceluiaşiinstrument şi cu componentul atitudinii antisociale a LSI-R(instrument ce utilizează metoda intervievării şi documentării).Peste trei ani, fiind verificate rezultatele s-a constatat că în celde-al doilea caz (cînd au fost utilizate două metode) exactitatearezultatelor este mult mai mare.

În concluzie menţionăm că utilizarea mai multor metodeoferă, pe de o parte, o exactitate mai mare, iar, pe de altă parte,face mai anevoioasă activitatea ofiţerului de probaţiune.Considerăm că în procesul implementării probaţiunii în RepublicaMoldova va fi găsită o soluţie de compromis.


§3. Rolul probaţiunii în prevenirea criminalităţii şi recidivei

Stabilind pedepse pentru faptele social-periculoase, caresînt considerate infracţiuni, legiuitorul urmăreşte, în primul rînd,scopul asigurării unei funcţionări normale a societăţii, funcţionarela care contribuie şi prevenirea comiterii faptelor penal-condamnabile. Bineînţeles, o pedeapsă poate fi mai eficientă,din punct de vedere al prevenirii generale, cu cît va fi mai durăsancţiunea pentru fapta respectivă. Însă o pedeapsă ce nucorespunde ideii de dreptate şi pe care conştiinţa socială oconsideră nedreaptă nu poate contribui la reeducareainfractorului şi, implicit, la prevenirea comiterii infracţiunilor.

Totodată menţionăm că legea penală nu trebuie să prevadăpedepse excesiv de blînde, deoarece, pe de o parte, efectulintimidant al acestora va fi cu totul neînsemnat, iar pe de altăparte, asemenea pedepse nu-şi vor putea îndeplini în mod eficientfuncţia de reeducare, ceea ce va face ca nici prevenirea generală,nici prevenirea specială să nu fie asigurate81.

În literatura de specialitate este acceptată opinia conformcăreia sancţiunile penale, ca şi întregul sistem de prevenire, acţioneazăpe două niveluri: prevenire generală şi prevenire specială.

Referitor la prevenirea generală, scopul sancţiunii deprobaţiune se realizează, în mod exclusiv, prin intermediul acţiuniide intimidare. Acţiunea respectivă poate fi materializată prinfaptul că, odată aplicată unui individ determinat, dobîndeştevaloare prin demonstrarea tuturor persoanelor, îndeosebi celorînclinate spre comiterea infracţiunilor, că acea ameninţare nueste una simbolică şi fără conţinut şi că poate deveni o pedeapsăefectivă şi inevitabilă în cazul comiterii infracţiunilor. În acestcontext afirmăm că „orice pedeapsă concretă serveşte la


consolidarea forţei de intimidare, pe care aceasta trebuie să oexercite asupra destinatarilor, deoarece, prin aplicarea saefectivă, pedeapsa devine exemplu pentru toţi cei care ar fi ispitiţisă comită fapte nepermise”82.

Din cele menţionate putem concluziona că, pentrurealizarea funcţiei de intimidare în cadrul prevenirii generale, estenecesar a fi îndeplinite cel puţin două condiţii: a) legea penală,îndeosebi sancţiunile penale ce pot urma comiterea infracţiunii,trebuie să fie cunoscute de un număr cît mai mare de persoane(în varianta sa ideală, de toate persoanele); b) „în cazul fiecăreiinfracţiuni concrete, intervenţia organelor de resort să fie promptă,încît cetăţenii să-şi formeze convingerea că, dacă ar încălca eiînşişi prescripţiile legii penale, nu vor putea nici să evite, nicimăcar să întîrzie aplicarea şi executarea pedepsei, cu toateconsecinţele pe care acestea le implică”83.

În cazul prevenirii speciale, scopul probaţiunii este atinsprin reeducarea şi intimidarea unei persoane concrete.

Reeducarea persoanei supuse probaţiunii îşi începeacţiunea de modelare a comportamentului acesteia din momentulcondamnării, cînd devine conştientă de necesitatea de a respectanormele de conduită socială, de a fi onestă şi disciplinată.Respectiv, măsura probaţiunii îşi exercită funcţia de reeducareîndeosebi după ce hotărîrea de condamnare a fost pusă înexecutare şi pe parcursul executării acesteia. În perioada realizăriiprobaţiunii, condamnatul este supus unor obligaţii privitoare lamuncă, ordine şi disciplină, la recompense şi obligaţiuni, esteintegrat într-un sistem de instruire pentru formarea sau ridicareanivelului său cultural, este asistat la procesul de învăţare a uneimeserii ori la finalizarea pregătirii profesionale. Toate acesteasînt menite să influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şideprinderile celui condamnat, să-l determine a respecta normelesociale, astfel încît, atunci cînd pedeapsa va fi executată,


persoana respectivă să se reintegreze cu succes în comunitate,avînd un mod de viaţă diferit de cel infracţional.

Funcţiei de reeducare, în cazul prevenirii speciale, i seasociază şi funcţia de intimidare a pedepsei. Forţa intimidantă apedepsei acţionează, spre deosebire de funcţia de intimidare înprevenirea generală, faţă de un individ determinat şi pe parcursulexecutării unei pedepse concrete. Suferinţa inerentă a executăriiunei pedepse penale nu dispare din conştiinţa celui condamnato dată cu finisarea perioadei de executare, ameninţarea semenţine în continuare, acţionînd ca o forţă inhibitoare în caleaunor noi încălcări ale legii penale.

Totodată trebuie de menţionat faptul că, în fiecare caz,coraportul dintre rolul şi importanţa fiecărei funcţii în procesulrealizării prevenirii speciale este diferit. Uneori, rolulpreponderent revine reeducării. Astfel, funcţia respectivă devineinstrumentul principal în cazul recidiviştilor, a infractorilor cumoralitatea scăzută, care sînt înclinaţi către manifestăriinfracţionale şi în privinţa cărora este nevoie de un proces maiîndelungat de reeducare pentru a se obţine o transformaremorală. În alte cazuri, rolul principal, practic unic, aparţine funcţieide intimidare. La fel se întîmplă şi în cazul infractorilor ocazionalisau a celor care au comis infracţiuni imprudente, care nu sîntpericuloşi şi care au încălcat legea penală datorită unui concursde situaţii întîmplătoare. Structura morală a unor asemeneapersoane nu necesită transformare, adică reeducare. Înasemenea caz, funcţia de reeducare este, practic, lipsită deobiect, iar prevenirea specială se realizează, prioritar, prinintimidarea pe care o exercită condamnarea.

Astfel, toate cele menţionate se referă la modalitatea deprevenire a infracţiunilor prin prisma funcţiilor pedepsei penale,care sînt comune tuturor sancţiunilor penale, inclusiv probaţiunii.Caracteristic sancţiunii de probaţiune este faptul că în cadrul


procesului de consiliere şi asistenţă socială se acordă atenţie majorărelevării şi neutralizării cauzelor şi condiţiilor comiterii unei infracţiuniconcrete. În consecinţă, putem afirma că, din perspectiva unor teoriide cauzalitate a criminalităţii, probaţiunea poate avea o influenţăeficientă şi directă asupra activităţii infracţionale.

Din punct de vedere al perspectivei alegerii raţionale,menţionăm că probaţiunea măreşte costul infracţiunii ce urmeazăa fi săvîrşită, iar infractorul reevaluează, de regulă, şansele salede a comite fapta şi a rămîne nesancţionat. Din punct de vedereal teoriilor biologice, probaţiunea este capabilă să previnăcomiterea infracţiunilor datorită formelor de tratament care potfi realizate în cadrul acestei sancţiuni penale. În cadrul probaţiuniisînt prevăzute şi modalităţi de sancţionare ce ţin de teoriilesociologice (implicarea comunităţii, familiei, părţii vătămate etc.)şi psihologice (schimbarea unor atitudini faţă de mediul socialetc.). Putem concluziona că probaţiunea oferă o multitudine demodalităţi de lucru cu infractorii, ceea ce sporeşte eficacitateaacesteia în procesul de prevenire a comiterii infracţiunilor.

Făcînd abstracţie de aspectul de consiliere socială şireintegrare comunitară, putem afirma că probaţiunea acţioneazăasupra comportamentului persoanei respective în felul următor:în rezultatul unui proces sînt stabilite o serie de condiţii care, deregulă, pun sau, cel puţin, ar trebui să pună persoana înimposibilitate de a comite noi infracţiuni. La această schemăputem adăuga şi condiţiile speciale impuse de ofiţerul deprobaţiune, a căror încălcare este numită „încălcări tehnice”.Condiţiile stabilite în cadrul probaţiunii nu previn nemijlocitcomiterea infracţiunilor, ci orientează, controleazăcomportamentul persoanei în direcţia respectării legilor, cel puţina celor penale. De exemplu, sînt stabilite un set de condiţiispeciale pentru a reduce probabilitatea unui comportamentspecific asociat cu activitatea infracţională (cum ar fi consumul


de droguri). Din punct de vedere teoretic, obligaţia de a urma untratament va minimaliza consumul de droguri, influenţînd, totodată,comportamentul infracţional legat de consumul de droguri.

În realitate, în acest proces intervin şi aşa componenteprecum ar fi: încălcările tehnice, verificările din partea consilieruluide probaţiune şi răspunsul acestuia la încălcările condiţiilorprobaţiunii. De exemplu, persoanei i-a fost stabilită obligaţia dea urma un tratament antidrog, iar ofiţerul de probaţiune poatesă nu ştie dacă infractorul urmează tratamentul sau nu. În cazulîn care consilierul dispune de asemenea informaţie, importanteste răspunsul prompt la încălcările depistate.

Fiecare din componentele sus-menţionate intervine ladiferite etape ale realizării probaţiunii şi acţionează în mod diferitasupra comportamentului persoanei. Astfel, în practica realizăriiprobaţiunii apar mult mai multe componente capabile săorienteze comportamentul persoanei în direcţia respectării legilor,principalele fiind controlul şi supravegherea persoanelor.Controlul şi supravegherea persoanelor eliberate din instituţiilepenitenciare şi ale celor condamnate la măsuri neprivative delibertate, din punct de vedere istoric, sînt primele forme deprevenire a recidivei84.

Serviciile de probaţiune pot preveni comitereainfracţiunilor prin intermediul supravegherii în cadrul probaţiunii.Supravegherea asigură contextul necesar pentru a „dirija”comportamentul infractorului în termenul de probă. De asemenea,această metodă este importantă şi pentru executarea obligaţiilorimpuse de instanţa de judecată, care au drept scop prevenireacomiterii de noi infracţiuni. La stabilirea obligaţiilor în cadrulsupravegherii persoanei este necesar de a stabili acele restricţiice ar neutraliza sau anihila comportamentul riscant (de exemplu,folosirea drogurilor, posesia armelor de foc etc.), deoarececomportamentul riscant este direct asociat cu comportamentul


infracţional, care creează condiţiile necesare comiterii infracţiunilor.Supravegherea în cadrul probaţiunii poate fi realizată prin

diferite metode. Un program elaborat în cadrul preveniriiinfracţiunilor este supravegherea intensivă în cadrul probaţiunii(din engl. Intensive Supervised Probation (ISP)). Analiza acestuiprogram a relevat o serie de rezultate pozitive, unul din cele maiimportante fiind reducerea activităţii criminale printre persoanelesupuse probaţiunii85, fapt ce a contribuit la instituirea acestuiprogram în majoritatea statelor ale S.U.A. Totuşi rezultatelecercetărilor n-au fost confirmate de rezultatele cercetărilorulterioare86. În studiile realizate, Petersilia şi Turner n-au relevatanumite diferenţe în rearestul persoanelor supuse supravegheriiintensive şi persoanele din grupul de control (acestea fiindpersoanele supuse probaţiunii, dar realizarea căreia era efectuatăconform unei alte metodologii). Mai mult decît atît, grupul depersoane supus supravegherii intensive avea o rată mai înaltă aîncălcărilor tehnice.

Unii autori87 propun, în locul supravegherii tradiţionale(care presupune doar monitorizarea executării/neexecutăriiobligaţiilor), supravegherea proactivă ca modalitate mai eficientăde prevenire a infracţiunilor. Supravegherea proactivă presupuneprevenirea comportamentului infracţional în timpul cînd persoanase află sub controlul justiţiei penale. Conform acestei concepţii,activitatea consilierului de probaţiune trebuie orientată prioritar, darnu şi exclusiv, spre neutralizarea factorilor de risc care contribuie lacomportamentul criminal şi spre „rezolvarea” problemelor.

În cadrul supravegherii este necesar a întocmi un plan deprevenire a comiterii infracţiunilor (din engl. crime preventionplan), care va include, de regulă, măsurile îndreptate nemijlocitspre prevenirea recidivei şi, totodată, următoarele componente:1) analiza situaţiilor de risc; 2) relevarea situaţiilor alternativesituaţiilor de risc; 3) un program de măsuri ce are drept scop


evitarea situaţiilor de risc88.Conform modelului de supraveghere proactivă, accentul

trebuie pus pe procesul de autoestimare şi autocontrol alcomportamentului persoanei supuse probaţiunii. Deci aceastămetodă facilitează implicarea persoanei în procesul schimbăriicomportamentului său.

Planul de prevenire a comiterii infracţiunilor trebuie să fiereal şi adecvat. Caracterul real al planului presupune ca măsurileincluse într-un asemenea plan să fie pasibile de executare. Astfel,nu poate fi impusă obligaţia de a nu părăsi domiciliul pe timp denoapte, dacă condamnatul lucrează la întreprindere în schimbulde noapte. Pentru ca planul să fie adecvat, ofiţerul de probaţiune,dispunînd de informaţia necesară, de comun acord cu persoanarespectivă, trebuie să stabilească măsurile care nemijlocit şieficient ar evita factorii de risc. De exemplu, fiind ştiut faptul căpersoana supusă probaţiunii este pasionată de aparatele de joc,ceea ce îl determină la săvîrşirea furturilor pentru a-şi plăti aceastăpasiune, poate fi impusă interdicţia de a frecventa localurile cuasemenea aparate de joc. În acest caz, stabilirea unei alte interdicţii(cum ar fi abţinerea de la consumul de băuturi alcoolice) nu ar aveaefecte benefice asupra prevenirii furturilor săvîrşite.

Un alt aspect al planului de prevenire a comiterii infracţiuniloreste realizarea măsurilor stabilite. Conform opiniei profesoruluiTaxman F., principiul de bază în procesul realizării este: netolerareaîncălcărilor planului respectiv89. Ofiţerul de probaţiune trebuie sărăspundă prompt ori de cîte ori au fost depistate asemenea încălcări.În caz contrar, lipsa de reacţie din partea consilierului de probaţiuneva favoriza infractorul să creadă că planul de prevenire a infracţiuniloreste unul neimportant.

În ceea ce priveşte încălcările condiţiilor probaţiunii,acestea pot fi divizate în două categorii: 1) încălcarea propriu-zisă care se manifestă prin comiterea unei noi infracţiuni; 2)


„încălcări tehnice” sînt faptele care nu constau în comitereainfracţiunii, dar se manifestă prin nerespectarea condiţiilor impusede instanţa de judecată şi/sau consilierul de probaţiune.

Comiterea unei noi infracţiuni mărturiseşte despreincapacitatea sancţiunii de probaţiune de a corija persoana şiîntotdeauna duce la încetarea probaţiunii şi aplicarea uneisancţiuni penale mai drastice, de regulă, privativă de libertate.Conform unor autori90, sînt trei grupuri de bază a obligaţiilor, acăror nerespectare constituie încălcări tehnice: 1) obligaţiifinanciare şi de muncă în folosul comunităţii, impuse de instanţade judecată; 2) condiţii speciale cu privire la diferite tipuri detratament medical, impuse de instanţa de judecată sau ofiţerulde probaţiune; 3) condiţii standarde referitoare la părăsirea unuianumit teritoriu şi restricţia la dreptul de portarmă, impuse tuturorpersoanelor supuse probaţiunii.

Consilierul de probaţiune monitorizează executarea sauneexecutarea obligaţiunilor prin diferite modalităţi. Astfel,consumul de droguri poate fi depistat prin analize medicaleperiodice. Prezenţa unui loc de muncă, urmarea tratamentuluisau arestul la domiciliu pot fi verificate prin legătura telefonicăcu instituţiile corespunzătoare sau prin întrevederile nemijlocitecu persoana respectivă. În unele cazuri, persoanele care au locde muncă trebuie să prezinte lunar ofiţerului de probaţiune copiade plată a salariului.

Avînd asemenea posibilităţi de control, consilierii deprobaţiune posedă şi o gamă largă de modalităţi de sancţionare apersoanelor ce nu respectă condiţiile probaţiunii. Aceste sancţiunipot fi: 1) nereacţionarea la încălcările depistate; 2) prevenirea verbalăsau în scris; 3) revizuirea condiţiilor (stabilirea unor noi condiţii); 4)înăsprirea gradului de supraveghere; 5) remiterea materialelorinstanţei de judecată pentru examinarea posibilităţii de înlocuire aprobaţiunii cu o pedeapsă penală mai aspră.


Ofiţerii de probaţiune sînt obligaţi să raporteze despreîntrevederile cu persoanele respective, inclusiv tipul contactului şidata. Conform acestor raporturi, infractorulavea, în medie, cîte oîntrevedere pe lună cu consilierul de probaţiune, de obicei, în oficiulacestuia. În asemenea caz, vizite la domiciliu, la serviciu erau foartepuţine. Astfel, au fost înregistrate următoarele date: aproximativ 14%dintre persoanele examinate au fost arestate pentru comiterea unornoi infracţiuni în timpul primului an de probaţiune şi numai 6% aurealizat tratamentul impus de instanţa de judecată91.

În scopul eficientizării activităţii de prevenire a infracţiuniloreste necesar ca ofiţerii de probaţiune „să iasă în stradă”92. Altfelspus, întîlnirile cu persoana supravegheată, cu vecinii acesteiatrebuie să se desfăşoare, prioritar, la locul de muncă şi/saudomiciliu. Este necesar a renunţa, însă nu definitiv, la întîlnirile înbirou şi la studierea doar a dosarului prezentat, ceea ce ar permiterealizarea unei supravegheri mai eficiente şi ar demonstra căchiar şi cele mai neînsemnate încălcări ale condiţiilor probaţiunii nuvor rămîne neobservate. De asemenea, acest fapt poate facilitacooperarea dintre consilierul de probaţiune şi comunitate, care esteabsolut necesară în procesul unei supravegheri eficiente. Vecinii,liderii societăţii civile, alţi concetăţeni au posibilităţi mult mai maridecît ofiţerul de probaţiune de a cunoaşte dacă persoana respectivăeste sau nu implicată în activitatea infracţională.

Altă posibilitate de a activa în direcţia preveniriiinfracţiunilor, pe lîngă cea a supravegherii oficiale, estesupravegherea comunitară. Supravegherea comunitară faceparte din reacţia socială a populaţiei la infracţiunea comisă. Acesttip de supraveghere este o activitate haotică, adică nu sedesfăşoară conform unui program prestabilit şi este reglementat,de regulă, de normele morale. Efectul de prevenire asupravegherii comunitare se manifestă prin93: 1) conştientizareadin partea persoanei supuse probaţiunii a faptului că este


permanent urmărit; 2) conştientizarea faptului că membriicomunităţii nu vor rămîne indiferenţi la faptele infracţionale sauamorale; 3) conştientizarea că membrii comunităţii ce-lsupraveghează permanent pot interveni în timpul comiterii fapteisau pot comunica organelor competente.

Astfel, mecanismul de prevenire a infracţiunilor prinintermediul probaţiunii poate fi realizat pe două căi, care, înmod normal, ar trebui să se completeze reciproc.

Metodele analizate sînt eficiente, în opinia noastră, însăau o caracteristică comună - se aplică o perioadă determinatăde timp (de regulă, pînă la 3-5 ani). Deci efectul de frică va ficapabil să prevină comiterea infracţiunilor doar pînă la expirareatermenului stabilit de instanţa de judecată. Desigur, prevenirearecidivei de către probaţiune pe un termen atît de scurt (3-5ani), deşi este binevenită, nu se înscrie pe deplin în scopurilelegii penale şi a politicii statului în domeniul prevenirii infracţiunilor.De aceea, în timpul probaţiunii este necesară o conlucrare cuinfractorul în scopul stabilirii unor astfel de schimbări ce voravea un efect mai îndelungat. Asemenea schimbări sînt obligaţiilepersoanei faţă de diverse instituţii sociale. Obligaţiile faţă deangajator, faţă de familie etc. sînt capabile „să schimbe” persoanapentru o perioadă mult mai îndelungată. Din aceste considerentear fi binevenit ca serviciul de probaţiune şi membrii comunităţiisă ajute persoana, într-o măsură rezonabilă, să-şi restabileascărelaţiile cu familia sau cu persoanele faţă de care simte o afecţiuneşi să-şi găsească un loc de muncă permanent.

Totodată ţinem să menţionăm că serviciile de probaţiuneconstituie principalul subiect de prevenire a comiterii infracţiunilorprin intermediul probaţiunii. Însă doar un număr limitat de serviciinaţionale de probaţiune privesc ca atribuţie proprie saudesemnează drept sarcină proprie prevenirea recidivei. Existătotuşi şi unele excepţii. Serviciile de probaţiune din Marea


Britanie şi Ţara Galilor sînt implicate în activitatea de protecţiea comunităţii şi în problema prevenirii infracţionalităţii şi sîntobligate să lucreze cu poliţia, autorităţile locale şi alte instituţii înrealizarea strategiilor de reducere a criminalităţii. Declaraţiilede misiune ale serviciilor de probaţiune din Austria pun accentulpe importanţa prevenirii infracţiunilor îndreptate spre reducereaprejudiciului şi a sentimentului de frică în societate. Alte ţări încare prevenirea infracţionalităţii primare este văzută drept sarcinăimportantă a serviciilor de probaţiune sînt Norvegia şiDanemarca, unde probaţiunea şi serviciile penitenciare sîntimplicate în activităţile locale ale programelor Consiliului Naţionalde Prevenire a Infracţiunilor94.

În prezent, în cadrul politicii penale, accentul este pus pepublic şi siguranţa comunitară. Acest fapt serveşte drept opresiune în creştere asupra serviciilor de probaţiune pentru caacestea să se implice mai activ în prevenirea primară. Deexemplu, în Franţa, serviciul de probaţiune este membru alconsiliilor comunitare de siguranţă şi, de asemenea, esteresponsabil pentru o serie de măsuri prevăzute în planuriledepartamentelor locale de siguranţă comunitară. În Suedia,serviciul de probaţiune participă activ într-un program specialde prevenire numit „Lege şi Justiţie”. În Elveţia, serviciilerespective sînt implicate în proiecte de prevenire ainfracţionalităţii, în principal în cele care vizează cu violenţacasnică, abuzul minorilor, persoanele dependente de drogurisau alcool aflaţi în îngrijirea comunităţii.

Totuşi ţinem să atenţionăm asupra faptului că „în cele maimulte servicii de probaţiune din Europa, principala atenţie esteacordată prevenţiei secundare şi terţiare, activităţile de prevenireprimară fiind limitate la participarea la consultările de nivel local,fără a avea un rol major”95.

În prezentul paragraf au fost menţionaţi unii factori care


au influenţă directă asupra probabilităţii de recidivare, au fostexaminate unele studii ce au avut drept obiect impactul instituţieiprobaţiunii asupra infracţionalităţii, în general, şi asupra recidivei,în special. Studiile respective sînt cercetări realizate conformunor metodici speciale, asupra cărora ne vom opri, în contiuare,în mod detaliat.

Cea mai uzuală metodă de cercetare a aspectului respectiveste studiul datelor statistice. Utilizînd datele statistice, putemexamina impactul instituţiei probaţiunii asupra criminalităţii, în general,şi asupra recidivei persoanelor supuse probaţiunii, în special.

Referindu-ne la impactul probaţiunii asupra criminalităţii,în general, menţionăm că un studiu veridic bazat pe date concreteşi credibil ni se pare imposibil de realizat, putem doar înaintadiferite presupuneri şi teze despre capacitatea de preveniregenerală a acestei măsuri penale. Totuşi unii autori96 susţin căprobaţiunea nu are influenţe semnificative asupra dinamiciicriminalităţii. Această afirmaţie poate fi verificată în felul următor:suprapunem graficul dinamicii criminalităţii şi dinamicii număruluisancţiunilor de probaţiune (în cazul ţării noastre vom utilizanumărul liberărilor de răspundere penală şi liberărilor deexecutarea sancţiunilor penale) rămase definitive. Analizîndrezultatul unei asemenea suprapuneri, am relevat faptul că lipseştevreo legitate dintre creşterea/descreşterea criminalităţii şicreşterea/descreşterea numărului sancţiunilor de probaţiune. Încadrul cercetării respective au fost utilizate datele statistice peperioada anilor 2000-2005 atît pentru Republica Moldova, cîtşi pentru Statele Unite.

În ceea ce priveşte impactul probaţiunii asupra recidivei,putem menţiona că se recurge la aceeaşi metodă ca şi în cazulcriminalităţii, în general, dar rezultatele sînt diferite. În acest ultimcaz, a fost evidenţiată o legitate şi anume: creşterea număruluide sancţiuni de probaţiune implică scăderea, în următorul an, a


numărului de infracţiuni comise de recidivişti „nepericuloşi”. Însă,ţinem să menţionăm că, în cazul Republicii Moldova, nu a foststabilită vreo legitate.

Datele statistice, fiind supuse unor critici aspre în cepriveşte obiectivitatea şi veridicitatea acestora, devin mai puţinpreferabile în cazurile studiilor despre probaţiune. Multe activităţiinfracţionale rămîn în afara statisticilor oficiale. Pe lîngă acestea,o supraveghere intensă poate rezulta în depistări ale încalcărilorcare nu reflectă, în mod inevitabil, un nivel înalt al activităţiicriminale. Acest fapt limitează considerabil utilitatea dateloroficiale referitoare la recidivism în procesul studierii impactuluisancţiunii de probaţiune asupra activităţii infracţionale apersoanei. În consecinţă, au căpătat o popularitate printre savanţi„datele de autodenunţare” (self-reported data), colectate încadrul sondajelor sociologice.

Utilizarea unor asemenea date în studierea impactuluiprobaţiunii asupra recidivei este o metodă de pionieriat. Datele„anonime de autodenunţare” au stat la baza unor studiicriminologice despre activitatea infracţională a persoanelorprivate de libertate97. În acelaşi timp este foarte dificil amonitoriza conformarea persoanei cu cerinţele stabilite în cadrulprobaţiunii. De asemenea, precum a fost menţionat, uneleinfracţiuni comise în timpul executării probaţiunii rămînneînregistrate sau chiar necunoscute. Din aceste considerentecredem că asemenea date au un rol primordial în relevarealegăturii dintre probaţiune şi activitatea criminală ulterioarăstabilirii sancţiunii de probaţiune.

Cu cît vor fi mai multe persoane intervievate cu atîtsondajul va fi mai reprezentativ. Deci este binevenit faptul ca unasemenea sondaj sociologic să cuprindă persoanele condamnatede pe întreg teritoriul ţării noastre. În cazul studiului respectiveste necesar a interoga aceste persoane de două ori: la începutul


executării sancţiunii de probaţiune (în termen de pînă la douăluni de la începutul executării) şi după o perioadă de 10-12 lunide la prima intervievare. Cea de-a doua perioadă nu trebuie sădepăşească termenul la care expiră sancţiunea de probaţiune şisă nu fie prea mare pentru ca persoana să memorizeze toatefaptele sale în acea perioadă. Totodată putem intervievapersoanele respective de trei şi mai multe ori, însă la fiecareintervievare ulterioară vor participa mai puţine persoane decîtla cea precedentă, iar rezultatele acestui sondaj nu vor fireprezentative.

Persoanele supuse probaţiunii trebuie selectate în funcţiede scopul studiului. Deci pentru studierea impactului sancţiuniide probaţiune asupra recidivei este necesar ca persoanelecondamnate la acest tip de pedeapsă printr-o hotărîre a instanţeide judecată rămasă definitivă şi să corespundă următoarelorcriterii98: 1) să fie supuse supravegherii din partea ofiţerului deprobaţiune, adică există obligaţia de a avea întrevederi regulatecu consilierul de probaţiune (această cerinţă este de ordin tehnic,datorită căreia se va putea menţine legătura cu persoanarespectivă în cazul schimbării domiciliului, survenirii altorîmprejurări de ordin social); 2) să nu fie supuse unor altor tipuride supraveghere (cum ar fi: supravegherea administrativă,supravegherea în „căminele de probaţiune” (halfway houses),supravegherea ca rezultat al urmării unui tratament etc.). În cazulstudiului respectiv, doar supravegherea realizată de ofiţerii deprobaţiune ne poate oferi date veridice cu privire la posibilitateaprevenirii recidivei, celelalte tipuri de supraveghere pot fi analizateîn cadrul unor alte studii criminologice; 3) să existe posibilitateade a interoga persoana ulterior, adică a doua oară (în cazurilecînd persoana va executa sancţiunea de probaţiune în alt statsau din alte motive nu va putea fi contactată în vedereaintervievării ei repetate).


Totodată menţionăm că în cazul realizării unui asemenea studiuîn Republica Moldova vor fi eligibile persoanele: liberate derăspundere penală în temeiul art.art. 54, 59 Cod penal; liberate derăspundere penală în temeiul art.art. 90, 91, 92, 93 Cod penal.

Atenţie deosebită necesită cazurile cînd persoana, întimpul realizării sondajului, este trasă iarăşi la răspundere penală.În asemenea situaţii, trebuie de acţionat în funcţie de timpulsăvîrşirii faptei pentru care persoana a doua oară este trasă larăspundere penală. În cazul cînd fapta a fost săvîrşită pînă lastabilirea probaţiunii, persoana continuă să participe la studiu,deoarece ne interesează doar comiterea sau necomiterea faptelorpenale după aplicarea şi nicidecum pînă la aplicarea probaţiunii.Iar în cazul cînd fapta a fost comisă după stabilirea sancţiunii deprobaţiune, aceasta trebuie luată în consideraţie la analizarezultatelor, deoarece ne relatează despre incapacitateaprobaţiunii de a preveni recidiva din partea persoanei concrete.Însă trebuie să menţionăm că doar instanţa de judecată stabileştecomiterea/necomiterea unei fapte penale de către o persoană,respectiv, în asemenea cazuri trebuie să aşteptăm sentinţainstanţei de judecată. Deseori, examinarea cauzei penale decătre instanţa de judecată durează mai mult timp decît studiulrespectiv. Deci asemenea cazuri (lipsa sentinţei în momentulfinalizării studiului) nu se iau în consideraţie, din simplul motiv cănu ştim la ce categorie să atribuim persoana (la categoriapersoanelor ce n-au comis infracţiuni sau la categoria celor careau comis fapte penal-condamnabile).

Un alt aspect al realizării unui astfel de sondaj esteanonimitatea persoanei intervievate. Am menţionat anterior căcea mai efectivă este metoda datelor „anonime deautodenunţare”, adică persoana relatează despre ea însăşi dacăa comis sau nu vreo infracţiune sau vreo încălcare a obligaţiilorstabilite. În lipsa unei anonimităţi stricte, asemenea informaţie ar


putea servi drept temei pentru iniţierea procesului penal sau, dupăcaz, revocarea sancţiunii de probaţiune şi stabilirea unei pedepseprivative de libertate, ceea ce va condiţiona nedorinţa participăriipersoanelor la sondaj şi/sau acordarea unor informaţii denaturate(care nu corespund realităţii) din partea subiecţilor menţionaţi.

În această ordine de idei menţionăm că unii cercetători99,realizînd asemenea studiu, nu au înştiinţat oficiile de probaţiunedespre persoanele supuse probaţiunii selectate. În cadrulcercetării realizate, persoanele nu au fost niciodată intervievateîn oficiile de probaţiune, toate acestea au fost întreprinse pentruca cercetătorii ce realizau sondajul să nu fie priviţi de cătreintervievaţi drept ofiţeri de probaţiune sau o subdiviziune a lor.Aceasta a fost o încercare, după părerea noastră reuşită, de aasigura anonimitatea şi de a cointeresa persoanele să fie sincereîn timpul intervievării.

Trebuie să menţionăm că nu toate persoanele vor dori săparticipe la acest sondaj, vor fi multiple cazuri cînd persoanele,participînd la primul sondaj, vor refuza să participe laintervievarea ulterioară sau nu vor putea fi contactate pentru a fiintervievate a doua oară. În asemenea cazuri pot fi întreprinseurmătoarele acţiuni: 1) colectarea datelor din documenteleoficiale (însă va fi imposibilă colectarea tuturor datelor necesare);2) excluderea persoanelor respective din masivul intervievat.Bineînţeles, persoanele care au refuzat să participe şi cele carenu au putut fi contactate posedă unele trăsături diferite de celeale persoanelor participante: a) persoanele care refuză săconlucreze sînt caracterizate, deseori, ca avînd atitudine asocialăsau antisocială faţă de valorile comunităţii; b) faptul că n-auputut fi contactate unele persoane ne poate mărturisi despreabsenţa unui domiciliu permanent, ceea ce constituie o cauzăprimordială în săvîrşirea infracţiunilor.

Unii cercetătorii ştiinţifici care au realizat un studiu al


impactului probaţiunii asupra recidivei au relevat faptul că nuexistă diferenţe semnificative între persoanele participante şi celeneparticipante100.

După cum am menţionat anterior, persoanele urmează afi intervievate de, cel puţin, două ori. În procesul primeiintervievări urmează a fi obţinute următoarele date: a) identitateapersoanei (numele, prenumele, data naşterii, naţionalitatea, stareacivilă etc.); b) categoria socială din care face parte persoana(şomer, muncitor, intelectual etc.); c) informaţia referitoare laconsumul de substanţe alcoolice/narcotice şi încălcările de legecomise în legătură cu acest consum; d) modul de viaţă aintervievatului (prezenţa unui loc de muncă sau a unui venitconstant, frecventarea instituţiilor de învăţămînt, traiul de unulsingur sau cu alte persoane, problemele familiale); e) comiterea/necomiterea infracţiunilor (altele decît cele depistate de organeleoficiale ale statului) timp de un an pînă la punerea sub învinuire şipînă la începerea executării sancţiunii de probaţiune; f) experienţainfracţională (vîrsta la care a fost condamnat prima dată, la care s-a implicat în activitatea infracţională, numărul aresturilor,condamnărilor etc.); g) alte date necesare, dacă studiul criminologicare drept scop, pe lîngă relevarea impactului probaţiunii asuprarecidivei, evidenţierea unor fapte sau date conexe.

Cea de-a doua intervievare este identică cu prima, avîndtotuşi două excepţii. Nu este necesară colectarea repetată aunor date (cum ar fi: datele personale; activitatea infracţionalăetc.), deoarece nu au suferit schimbări în perioada dintre celedouă intervievări. În cadrul acestei intervievări, accentul se punepe întrebările ce reflectă comiterea infracţiunilor după începereaexecutării sancţiunii de probaţiune şi încălcarea condiţiilor stabiliteîn cadrul acestei sancţiuni. Datele referitoare la încălcărilecondiţiilor pe luni. Persoanele erau interogate dacă au părăsitteritoriul districtului (raionului) fără permisiunea ofiţerului de


probaţiune, au deţinut arme, au urmat tratamentul antidrog, aureparat dauna cauzată prin infracţiune sau cheltuielile de judecată,au realizat munci în folosul comunităţii, au început (continuat) săabuzeze de consumul substanţelor narcotice/alcoolice (toate acestecircumstanţe pot fi stabilite ca obligaţii în cadrul probaţiunii).

Totodată menţionăm că unele informaţii (cum ar fi:„încălcările tehnice”, neexecutarea obligaţiilor stabilite de ofiţerulde probaţiune, reacţia ofiţerului de probaţiune la încălcăriledepistate etc.) pot fi obţinute şi din dosarele personale alecondamnaţilor. În cazul cînd nu este folosită metoda intervievării,dosarele personale sînt, practic, unica sursă de informaţie.Dispunînd de datele iniţiale şi de cele ce reflectă situaţia persoaneidupă un termen de 10-12 luni de executare a probaţiunii, nu nerămîne decît să analizăm şi să contrapunem aceste date.

În concluzie putem afirma că probaţiunea se aplică, înmod prioritar, pentru sancţionarea infracţiunilor uşoare şi nu preagrave, putem concluziona că prin intermediul probaţiunii se poatereuşi reducerea criminalităţii nu prea grave, precum şi prevenirearecidivei legate de acest tip de criminalitate. Totodată menţionămcă, în rezultatul studiului efectuat, nu s-a reuşit stabilirea unorlegităţi între dinamica aplicării probaţiunii şi dinamica criminalităţiigrave. Faptul dat ne determină să concluzionăm că probaţiuneanu are influenţă semnificativă asupra infracţionalităţii grave, chiardacă ea poate fi aplicată şi în cazurile infracţiunilor grave şideosebit de grave prin modalitatea liberării condiţionate deexecutarea pedepsei înainte de termen. În cazul RepubliciiMoldova nu au fost stabilite careva legităţi între dinamicaliberărilor de răspundere şi de pedeapsă şi dinamica criminalităţiinu prea grav. Acest fapt se datorează, în principal, faptului căexecutarea liberărilor era privită ca un scop în sine, precum şifaptului că în majoritatea sentinţelor de condamnare nu stabileauobligaţiile concrete ce trebuie executate.


Referinţe bibliografice:1. Tănase Iuliana, Rolul factorilor de control social în

integrarea postpenală a infractorilor, în Brezeanu Ortansa(coordonator), Integrarea socială postpenală a infractorilorîntre realitate şi perspectivă, Bucureşti, 1999, p.11

2. Garner Bryan A.(ed), A Handbook of Basic Law Terms,Minnesota, 2001, p.184

3. Zvekic Ugljesa, International trends in non-custodialsanctions in Promoting Probation Internationally,UNICRI, Rome-London, 1997, p. 25

4. Ibidem, p. 25-275. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supravegherea

infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p.286. Hough M., Roberts J., Sentencing trends in Britain.

Public knowledge and public opinion // Punishment &Society vol. 1 (1), 1999, p.12

7. Ashworth A., Hough M., Sentencing and the climateof opinion // Criminal Law Review, vol. 11, 1996, p.79

8. Henham R., Anglo-American approaches tocumulative sentencing and the implication for UKsentencing policy // The Howard Journal of CriminalJustice, vol. 36, 1997, p.264

9. Hough M., Roberts J., Sentencing trends in Britain.Public knowledge and public opinion // Punishment &Society vol. 1 (1), 1999, p.12

10. Nelken D., Community involvement in crime control// Current Legal Problems, vol. 38, 1985, p. 242

11. Dean-Myrda M.C., Cullen F.T., The panaceapendulum: an account of community as a respons tocrime in Petersilia J. (ed), Community corrections,Oxford University Press, 1998, p. 4

12. www.homeoffice.gov.uk/punishment.htm

http://www.homeoffice.gov.uk/punishment.htm


13. Duff R.A., Penal communities // Punishment & Society,vol 1(1), 1999, p. 27

14. Christie N.,Conflicts as proprety // British Journal ofCriminology, vol 17, 1977, p.3

15. Duff R A., Penal communications // Crime and Justice,vol 20,1996, p. 22

16. Ward D., Scott J., Lacey M., Probation. Working forJustice, second edition, Oxford University Press, p. 357

17. Ibidem, p. 35818. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supravegherea

infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p.3019. h t t p : / / w w w. u n ic r i . i t / w o r k s h o p 2 0 0 2 / 6 -

20%Kunihiko%20Sakai.htm20. h t t p : / / w w w. u n ic r i . i t / w o r k s h o p 2 0 0 2 / 6 -

20%Kunihiko%20Sakai.htm21. http://www.unafei.or.jp/english/pdf/PDF_rms/no61/

ch14.pdf22. h t t p : / / w w w. u n ic r i . i t / w o r k s h o p 2 0 0 2 / 6 -

20%Kunihiko%20Sakai.htm23. http://www.ocgov/probation/programs/vpo.asp24. Chung, Dong-Ki, Citizen Participation in the

Probation System // Korean Associat ion ofProbation,Vol.1, No.1, 2001, pp. 35-50

25. h t t p : / / w w w. u n ic r i . i t / w o r k s h o p 2 0 0 2 / 6 -20%Kunihiko%20Sakai.htm

26. Farrington D., Human development and criminalcareer in Oxford Handbook of Criminology, OxfordUniversity Press, 1998, p. 361

27. Beck U., Risk society: Towards a New Modernity,London: Sage publication, 1992, p.132

28. Clear T., Cadora E., Risk and Community Practice, inStenson K. and Sullivan R.R. (eds), Crime Risk and

http://www.unicri.it/workshop2002/6


http://www.unafei.or.jp/english/pdf/PDF_rms/no61/


http://www.ocgov/probation/programs/vpo.asp



Justice, Devon: Willan publishing, 2001, p. 8929. Horsefield Alan, Risk assessment: Who needs it? //

Probation Jounal, vol. 50(4), 2003, p. 37730. Copas J., Ditchfield J., Marshall P., Development of a

new reconviction prediction score in Research Bulletin,nr. 36, 1994, Home Office, p.30

31. Walker N., Padfield N., Sentencing: theory, law andpractice, London: Butherworth, 1996, p. 52

32. Haines K., Drakeford M., Young people and youthjustice, London: Macmillan, 1998, p. 104

33. Hare P. D., The revised psychopath checklist, Toronto:Multi-Health System, 1995, p. 93

34. Bonta J., Risk-Needs assessment and treatment inChoosing correctional option what work, London:SAGE Publication, 1996, p.187

35. Gendreau P., Little T., Goggin C., Predicting adultoffender recidivism: What works?, Canada, 1997, p.79

36. Williams D. J., Strean W.B., The Transtheoretical Modeland Quality of Life Promotion: Towards SuccessfulOffender Rehabilitation // Probation Journal, vol. 49(3), 2002, p. 217

37. Durnescu Ioan, Estimarea riscului de recidivă înManualul Consilierului de Reintegrare Socială şiSupraveghere, editura Themis, 2000, p. 340

38. Andrews D.A., The Level of Supervision Inventory(LSI): The first follow-up. Toronto: Ontario Ministry ofCorectional Sevices, 1982, p.5

39. Andrews D.A., Bonta J., LSI-R: The Level ofSupervision Inventory-Revised, Toronto: Multi-HealthSystem, 1995, p. 11

40. Hollin C.R., Palmer E.J., Clark D., The Level of ServiceInventory-Revised Profile of English Prisoners //


Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no. 4, 2003, p.423

41. Andrews D.A., The Level of Supervision Inventory(LSI): The first follow-up. Toronto: Ontario Ministry ofCorectional Sevices, 1982, pp.78-96

42. Loza W., Simourd D.J., Psychometric evaluation ofthe Level of Supervision Inventory (LSI) among maleCanadian federal offenders // Criminal Justice andBehaviour, vol. 21, no.5, 1994, p. 470

43. Andrews D.A., Bonta J., LSI-R: The Level ofSupervision Inventory-Revised, Toronto: Multi-HealthSystem, 1995, pp. 173-174

44. Simourd D.J., Malcolm P.B., Reliability and validity ofthe Level of Service Inventory among federallyincarcerated sex offenders // Journal of InterpersonalViolence, vol. 13 (3), 1998, p.263

45. Hollin C.R., Palmer E.J., Clark D., The Level of ServiceInventory-Revised Profile of English Prisoners //Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no. 4, 2003, p.424

46. Jesness C., The Jesness Inventory classification system// Criminal Justice and Behavior, vol. 15, 1988, p.80

47. Van Voorhis P., Psychological classification of the adultmale in prison inmate, Albany: State University of NewYork Press, p.103

48. Hare R., The Hare Psychopathy Checklist-Revised,Toronto, Canada: Multi-Health Systems, 1990, p.27

49. Weisz A., Tolman R., Saunders D., Assessing risk ofsevere domestic violence // Journal of InterpersonalViolence, vol.15, 2000, p. 78

50. http://www.womanabuseprevention.com/html/Risk%20Assessment%20instruments.htm

http://www.womanabuseprevention.com/html/


51. Helmes E., Reddon J.R., A perspective ondevelopments in assessing psychopathology: Acritical review of the MMPI and MMPI-2 / /Psychological Bulletin, vol.113, 1993, p.459

52. Webster C.D., Douglas K.S., Eaves D., Hart S.D., HCR-20: Assessing Risk for Violence (Version 2), Canada:Simon Fraser University, 1997, p.52

53. Grann M., Belfrage H., Tengstrom A., Actuarialassessment of risk for violence: Predictive validity ofthe VRAG and historical part of the HCR-20 // CriminalJustice and Behavior, vol.27, 2000, p.101

54. Kroner D.G., Mills J.F., The accuracy of five riskappraisal instruments in predicting institutionalmisconduct and new convictions // Criminal Justice andBehavior, vol. 28, 2001, pp. 476-480

55. Bonta James, Offender Risk Assessment // CriminalJustice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, p.360


57. Andrews D., Bonta J., The psychology of criminalconduct, 2-nd edition, Cincinnati, OH:Anderson, 1998,p.205

58. Gladchi Gh., Criminologie generală, EdituraMUSEUM, Chişinău, 2001, p.195

59. Hanson R.K., Bussičre M.T., Predicting relapse: Ameta-analysis of sexual offender recidivism studies // Journal of Consulting and Clinical Psychology, vol. 66,1998, p. 296

60. Bonta J., Law M., Hanson R., The prediction of criminaland violent recidivism among mentally disorderedoffenders // Psychological Bulletin, vol. 123, 1998, p.141

61. Douglas K.S., Ogloff J.R.P., Nicholls T.L., Grant I.,


Assessing risk for violence among psychiatricpatients: The HCR-20 violence risk assessmentscheme and the Psychopathy Checklist: ScreeningVersion // Journal of Consulting and Clinical Psychology,vol. 67, 1999, p. 927

62. Andrews D., Bonta J., The psychology of criminalconduct, 2-nd edition, Cincinnati, OH: Anderson, 1998,p. 26


64. Andrews D., Wormith J., Kiessling J., Self-reportedcriminal propensity and criminal behaviour: Threatsto the validity of assessment and personality, Ottawa:Solicitor General Canada, 1985, p. 32

65. Nuffield J., Parole decision-making in Canada, Ottawa:Solicitor General Canada, 1982, pp. 51-58

66. Hoffman P., Twenty years of operational use of a riskprediction instrument: The United States ParoleCommision’s Salient Factor Score // Journal of CriminalJustice, vol. 22, 1994, pp. 477-494

67. Copas J., Marshall P. , The Offender GroupReconviction Scale: A statistical reconviction scorefor use by probation officers // Applied Statistics, vol.47, 1998, p. 159-170 citat de Bonta James, OffenderRisk Assessment // Criminal Justice and Behavior, vol.29,no.4, 2002, p.366

68. Bonta James, Offender Risk Assessment // CriminalJustice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, pp.366-367

69. Andrews D., Bonta J., Hoge R., Classification foreffective rehabilitation: Rediscovering psychology //Criminal Justice and Behavior, vol. 17, 1990, p.18

70. Gendreau P., Goggin C., Smith P., Is the PCL-R really


the „unparalleled” offender risk assessment measure?// Criminal Justice and Behavior, vol. 29, 2002, p.398

71. Raynor P., Kynch J., Roberts C., Merrington S., Riskand need assessment in probation services: Anevaluation, London: Research Development andStatistics Directorate, Home Office, 2000, p. 106

72. Andrews D., Wormith J., Criminal sentiments andbehavior, Ottawa: Solicitor General Canada, 1984,pp.92-95

73. Hanson R., Harris A., Where should we intervene?Dynamic predictors of sexual offence recidivism //Criminal Justice and Behavior, vol. 27, 2000, p. 15

74. Bonta J., The responsivity principle and offenderrehabilitation // Forum on Corrections Research, vol.7, 1995, p.59

75. Lowenkamp C., Latessa E., Race, gender and the LSI-R:The predictive validity of the LSI-R on a sample of USoffenders. The 52-nd Annual Meeting of the AmericanSociety of Criminology, San Francisco, 2000, p.61

76. Boothby J., Clements C., A national survey ofcorrectional psychologists // Criminal Justice andBahavior, vol. 27, 2000, p. 715

77. Bonta James, Offender Risk Assessment // CriminalJustice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, p. 373

78. Simourd D., van de Ven J., Assessment of criminalatitudes. Criterion related validity of the CriminalSentiments Scale-Modified and Pride in DelinquencyScale // Criminal Justice and Behavior, vol.26, 1999,pp.92-98

79. Quay H., Managing adult inmates: Classification forhousing and programe assignments, College Park,Washington: American Correctional Association, 1984,pp. 56-78


80. Andrews D., Wormith J., Kiessling J., Self-reportedcriminal propensity and criminal behaviour: Threatsto the validity of assessment and personality, Ottawa:Solicitor General Canada, 1985, pp. 42-51

81. Daneş Ştefan, Drept penal, partea generală, EdituraSylvi, Bucureşti, 2001, p. 363

82. Dongoroz V ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penalromân, Bucureşti, 1969, p. 22

83. Daneş Ştefan, Rolul pedepsei în combatereainfracţiunilor // Dreptul, nr. 12, 2004, p. 162

84. Червоткин А.С., Уткин В.А., Развитиеспециально-предупредительных мернекарательного характера в уголовно-правовыхинститутах, не связанных с лишением свободы // Правовые вопросы борьбы с преступностью,Томск, 1985, с. 91-92

85. Mackenzie D.L., Browning K., Scroban S., Smith D.,The impact of probation on the criminal activities ofoffenders // Journal of Research in Crime and Deliquency,vol. 36, No. 4, 1999, p.424

86. Petersilia J., Turner S., Intensive Supervision for HighRisk Probationers: Findings from Three CaliforniaExperiments, Santa Monica, CA: RAND, 1990, p. 207

87. Taxman Faye S., Proactive supervision: supervisionas crime prevention, accesibil la: ht tp://www.bgr.umd.edu/ pdf/ proactive_supervision.pdf

88. Taxman Faye S., Proactive supervision: supervisionas crime prevention, accesibil la: ht tp://www.bgr.umd.edu/ pdf/ proactive_supervision.pdf

89. Ibidem90. Mackenzie D.L., Browning K., Scroban S., Smith D.,

The impact of probation on the criminal activities of

http://www.bgr.umd.edu/

http://www.bgr.umd.edu/


offenders // Journal of Research in Crime and Deliquency,vol. 36, No. 4, 1999, p.426

91. Ibidem, p.42592. http://www.manhattan-institute.org/html/cb_32.htm93. Уткин В.А., Правовые основы участия

общественности и трудовых коллективов впредупреждении рецидива преступлений, Томск,1990, с.110

94. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supraveghereainfractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p.12

95. Ibidem96. MacKenzie D. L., Browning K., Scroban S., Smith A.,

The impact of probation on criminal activities ofoffenders // Journal of Research in Crime andDelinquency, vol. 36 no. 4, 1999, p. 437

97. Horney J., Marshall I.H., An Experimental Comparisonof Two Self-Reported Methods for Measuring Lambda// Journal of Research in Crime and Delinquency, vol.29,1992, pp. 102-121




http://www.manhattan-institute.org/html/cb_32.htm


Bibliografie selectivă1. Monografii, manuale, cursuri, tratate

1. ABRAHAM, P., Întroducere în probaţiune, Bucureşti:editura Naţional, 2001, 223 p.

2. BALAHUR, D., Fundamente socio-juridice aleprobaţiunii, Iaşi: editura Bet, 2001, 210 p.

3. BALAN, A., STĂNIŞOR, E., MINCĂ, M., Penologie,Bucureşti: editura Oscar Print, 2003, 311 p.

4. BARBĂNEAGRĂ, A. (sub red.), Codul penal.Comentariu. Chişinău, 2004, 835 p.

5. BARBĂNEAGRĂ, A., BERLIBA, V., ş.a., Codul penalcomentat şi adnotat, Chişinău, 2005, 655 p.

6. CRIŞU, A., Tratamentul infractorului minor în dreptulpenal şi procesual penal român, Bucureşti, 2000, 218 p.

7. DANEŞ, Ş., PAPADOPOL V., Individualizareajudiciară a pedepselor, Bucureşti, ediţia a II-a, 506 p.

8. DIACONU, Gh., Pedeapsa în dreptul penal, Bucureşti,2001, 199 p.

9. FLETCHER, G., DOLEA, I., BLĂNARU, D.,Concepte de bază ale justiţiei penale, Chişinău: edituraARC, 2001, 411 p.

10. GILES, G.W., Administraţia justiţiei în comunitate,Bucureşti, 2000, 189 p.

11. van KALMTHOUT, A., Reintegrarea socială şisupravegherea infractorilor în opt ţări europene,Craiova, 2004, 311 p.

12. PAŞCA, V., Măsurile de siguranţă. Sancţiunile penale,Bucureşti, 1998, 287 p.

13. LUPAŞCU, D., Punerea în executare a pedepselorprincipale, Bucureşti, 2003, 172 p.


14. MORAR, I.-C., Suspendarea condiţionată a executăriipedepsei. Şansă sau capcană?, Bucureşti, 2002, 340 p.

15. TURUIANU, C., Răspunderea juridică pentru faptelesăvîrşite de minori, Bucureşti: editura Continent, 1995,189 p.

16. ULIANOVSCHI, X., Probaţiunea. Alternative ladetenţie, Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004,31 p.

17. ULIANOVSCHI, X., GOLUBŢOV, I., ZAHARIA, V.,COJOCARU, V., Ghidul consilierului de probaţiune,Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, 172 p.

* * *18. ANDREWS, D. A., BONTA, J., LSI-R: The Level of

Supervision Inventory-Revised, Toronto: Multi-HealthSystem, 1995, 189 p.

19. ANDREWS, D. A., WORMITH, J., KIESSLING, J.,Self-reported criminal propensity and criminalbehavior: Threats to the validity of assessment andpersonality, Ottawa: Solicitor General Canada, 1982,201 p.

20. BECK, U., Risk society: Towards a New Modrenity,London: Sage publication, 1992, 241 p.

21. BOCHEL, D., Probation and After-care: ItsDevelopment in England & Wales, Edinburg: ScottishAcademic Press, 1976, 205 p.

22. BOULOC, B., Penology. Execution des sanctions adulteset mineurs, deuxieme edition, Paris, 2001, 680 p.

23. BOUVIER, O.-L., Les alternatives a l’incarcerationtour d’horizon 2000, Bruxelles, 2002, accesibil la http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr

24. BURNETT, R., ROBERT, C., What Works In


Probation and Youth Justice: Developing Evidence-based Practice, Oxford: Center for CriminologicalResearch and Probation Studies, 2004, 283 p.

25. BYRNE, M., LURIGIO, A., PETERSILIA, J. (eds), SmartSentencing: The Emergence of Intermediate Sanctions,Newbury Park: Sage publication, 1992, 428 p.

26. CENTER for CIVIC INNOVATION, TransformingProbation through Leadership: The „Broken Windows”Model, New York: Manhattan Institute, 2000, 57 p.

27. COLE, G., The american system of criminal justice,V-th edition, California: Brooks/Cole PublishingCompany, 1989, 329 p.

28. DEAN, J. C., Probation and Parole CommunityCorrections, 3-rd edition, Prentice Hall, 1999, 682 p.

29. DOHERTY, M., Criminal Justice and Penology,London: Old Bailey Press, 2000, 694 p.

30. FARRALL, S., Rethinking What Works withOffenders, Cullompton: Willan Publishing, 2002, 259 p.

31. GAFFNEY, R.J., YARIA, V., Probation and Parole:A Handbook for Crime Victims, Kentucky: Council ofState Gouvernement Lexington, 1995, 72 p.

32. Mc GUIRE, J. (ed), What Works: ReducingReoffending, London: Chichester Wiley, 1995, 471 p.

33. Mc GUIRE, J., MORGAN, R., REINER, R. (eds), TheOxford Handbook of Criminology, Oxford UniversityPress, 2002, 1227 p.

34. HAMAI, K., VILLE, R., HARRIS, R. (eds), ProbationRound The World. A comparative Study, London/NewYork: Routledge, 1995, 407 p.

35. HOVER, J., MEIERHOEFER, S., Home confinement,Washington: D.C. Federal Justice Center, 1978, 105 p.


36. van KALMTHOUT, A., DERKS, J., Probation andProbation Services: A European Perspective, Ultrech:CEP, 2000, 163 p.

37. KOLB, P., LETURMY, L., Droit pénal général. Paris,2000, 354 p.

38. KING, J. (ed), Pressures and Change in the ProbationServices, Cropwood Conference, series II, 1979, 942 p.

39. LARGUIER, J., Criminologie et science pénitenciare,9-iéme édition, Paris, 2001, 288 p.

40. LIVINGSTONE, S., OWEN, T., Prison law, II-ndedition, Oxford: Oxford University Press, 2001, 735 p.

41. MORRIS, N., TONRY, M., Between Prison andProbation: Intermediate Punishments in a RationalSentencing System, New York: Oxford University Press,1990, 274 p.

42. OSLER, A., Introduction to the Probation Service,Winchesteer: Waterside Press, 1999, 203 p.

43. PETERSILIA, J. (ed), Community corrections, OxfordUniversity Press, 1998, 703 p.

44. PETERSILIA, J., TURNER, S., Intensive Supervisionfor High Risk Probationers: Findings from ThreeCalifornia Experiments, Santa Monica, CA: RAND,1990, 207 p.

45. PRADEL, J., Droit pénal comparé, Paris, 1995, 732 p.46. PUTNAM, J., Electronic Monitoring: From

Innovation to Routine, to Anticipation, Washington:American Correctional Association, 1996, 185 p.

47. QUAY, H., Managing adult inmates: Classificationfor housing and programe assignements, Washington:American Correctional Association, 1984, 196 p.

48. RAYNOR, P., KYNCH, J. , ROBERTS, C.,MERRINGTON, S., Risk and need assessment in


probation services: An evaluation, London: ResearchDevelopment and Statistics Directorate, Home Office,2000, 328 p.

49. RAYNOR, P., VANSTONE, M., UnderstandingCommunity Penalties, London, Buckingham: OpenUniversity Press, 2002, 279 p.

50. SERIN, R., KENNEDY, S., Treatment readiness andresponsivity: Contributing to effective correctionalprogramming, Ottawa: Correctional Services ofCanada, 1997, 56 p.

51. TAXMAN, S.F., BYRNE, M.J., The Truth About„Broken Windows” Probation: Moving Towards AProactive Community Model, accesibil la http://www.bgr.umd.edu/open_windows.pdf

52. TAXMAN, S.F., Proactive supervision: supervisionas crime prevention, accesibil la http://www.bgr.umd.edu/pdf/proactive_supervision.pdf

53. TONRY, M.(ed.), The Handbook of Crime andPunishment, Oxford University Press, 1998, 803 p.

54. VINCENT, J. et autres, La justice et ses institutions,IV-iéme édition, Paris: Dalloz, 1996, 804 p.

55. VILLE, R., ZVEKIC, U., KLAUS, J.F. (eds),Promoting Probation Internationally, Rome: UNICRI,1997, 198 p.

56. WARD, D., SCOTT, J., LACEY, M., Probation.Working for justice, second edition, Oxford UniversityPress, 2005, 407 p.

57. WASIK, M., Emmins on Sentencing, fourth edition,Oxford University Press, 2005, 399 p.

58. WORALL, A., Punishment in the Community, NewYork: Addison Wesley Limited, 1997, 178 p.

http://www.bgr.umd.edu/open_windows.pdf

http://www.bgr.umd.edu/pdf/proactive_supervision.pdf


59. ZVEKIC, U.(ed), Alternatives to Imprisonment inComparative Perspective, Chicago: Nelson-HallPublishers, 1994, 582 p.

* * *60. АЗАРЯН, Е., Преступление. Наказание.

Правопорядок., Санкт-Петербург, 2004, 227 с.61. ВЕЛИЕВ, С.А., Принципы назначения наказания,

Санкт-Петербург, 2004, 386 с.62. ГОЛОВКО, Л.В., Альтернативы уголовному

преследованию в современном праве, Санкт-Петербург, 2002, 542 c.

63. ЕНДОЛЬЦЕВ, А.М., Институт освобождения отуголовной ответственности, Москва, 2004, 226 с.

64. КРЫЛОВА, Н.Е., СЕРЕБРЕННИКОВА, А.В.,Уголовное право зарубежных стран, издание 2-е,Москва, 1998, 201 с.

65. МИХЛИН, А.С., Проблемы досрочногоосвобождения от наказания, Москва, 1982, 243 с.

66. СТАРКОВ, О.В., Криминопенология, Москва,2004, 478 с.

67. УТКИН, В.А. , Правовые основы участияобщественности и трудовых коллективов впредупреждении рецидива преступлений, Томск,1990, 216 с.

68. ШЕЛИ, Д., Криминология, 3-е международноеиздание, перевод с английского и под научнойредакцией Гилинского А.С., Санкт-Петербург,2004, 860 с.

69. ШМАРОВ, И.В., Предупреждение преступленийсреди освобожденных от наказания, Москва,1974, 135 с.


2. Studii şi articole ştiinţifice

70. BALAHUR, D., Pluralismul socio-juridic şireglementarea probaţiunii: standarde legislativeuniversale şi europene // Manualul Consilierului deReintegrare Socială şi Supraveghere, Craiova: edituraThemis, 2000, p. 15-56.

71. DANEŞ, Ş., Reforma măsurilor luate pe timpulexecutării pedepsei fără privare de libertate // Dreptul(România), nr. 4, 2002, p. 88-97.

72. DANEŞ, Ş., Rolul pedepsei în combaterea infracţiunilor// Dreptul (România), nr. 12, 2004, p.160-172.

73. DOLEA, I., Modele contemporane de alternative înjustiţia juvenilă // Conferinţa ştiinţifico-practicăinternaţională „Probleme de prevenire şi combatere adelincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiuniiilegale”, Chişinău, 23-24 aprilie 2004, p. 141-144.

74. DURNESCU, I., Estimarea riscului de recidivă // ManualulConsilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere, Craiova:editura Themis, 2000, p. 335-346.

75. GOATLY, R., Dependenţa şi comportamentulinfracţional // Manualul Consilierului de ReintegrareSocială şi Supraveghere, Craiova: editura Themis, 2000,p. 390-395.

76. GROSU, V., Justiţia penală juvenilă: experienţastatelor străine // Conferinţa ştiinţifico-practicăinternaţională „Probleme de prevenire şi combatere adelincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiuniiilegale”, Chişinău, 23-24 aprilie 2004, p. 167-170.

77. MANCAŞ, R., Instituirea suspendării executăriipedepsei sub supraveghere // Analele Universităţii dinTimişoara, Seria Jurisprudenţă, nr.1-2, 1992, p. 108-119.


78. PAPADOPOL, V., Neefectuarea anchetei sociale încauzele cu infractorii minori. Consecinţe // Revista dedrept penal, nr. 3, 1995, p. 3-9.

79. PAŞCA, V., Suspendarea executării pedepsei şirepararea prejudiciului // Dreptul, nr. 10-11, 1993, p.34-45.

80. ROTARU, O., Necesitatea implementării instituţieiprobaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova // Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Prevenireaşi combaterea crimelor transnaţionale: probleme teoreticeşi practice (traficul de fiinţe umane, terorismul, spălareabanilor, traficul ilicit de droguri şi armament)”, Chişinău,6-7 octombrie 2005, p. 332-339.

81. TĂNASE, I., Rolul factorilor de control social înintegrarea postpenală a infractorilor în Brezeanu O.,Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitateşi perspectivă, Bucureşti, 1999, p. 9-16.

82. VANSTONE, M., Paradigme teoretice şi modele depractică în domeniul probaţiunii // ManualulConsilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere,Craiova: editura Themis, 2000, p. 157-173.

* * *83. ANDREWS, D., BONTA, J., HOGE, R., Classification

for effective rehabilitation : Rediscovering psychology // Criminal Justice and Behavior, vol. 17, 1990, p. 16-35.

84. BONTA, J., The responsivity principle and offenderrehabilitation // Forum on Corrections Research, vol.7, 1995, p. 54-71.

85. BONTA, J., Risk-need assessment and treatement inChoosing Correctional options what work, London: SagePublication, 1996, p. 183-207.


86. BONTA, J., LAW, M., HANSON, R., The predictionof criminal and violent recidivism among mentallydisordered offenders // Psychological Bulletin, vol. 123,1998, p. 139-170.

87. BONTA, J., Offender Risk Assessment // CriminalJustice and Behavior, vol. 29, 2002, p. 359-393.

88. BYRNE, J. , Reintegration Community intoCommunity Corrections // Crime and Delinquency, vol.35, 1990, p. 89-108.

89. CHAVARIA, F.R., Successful drug treatment in acriminal justice setting: A case study // FederalProbation, vol. 1(56), 1992, p. 47-69.

90. CLEAR, R.T., ROSE, R.D., RYDER, A., Incarcerationand the Community: The Problems of Removing andReturning Offenders // Crime & Delinquency, vol. 47,no. 3, 2001, p. 88-112.

91. DONG-KI, C., Citizen Participation in the ProbationSystem // Korean Association of Probation, vol. 1, no.1, 2001, p. 35-50.

92. FEELEY, M.M., SIMON, J., The New Penology: noteson the emerging strategy of correction and itsimplication in Criminology, Oxford University Press,1992, p. 528-619.

93. HARRIS, R., Reflection on Comparative Probationin Hamai, K., Ville, R., Harris, R. (eds), Probation RoundThe World. A Comparative Study, London/New York:Routledge, 1995, p. 34-89.

94. HINDPAL, S.B., Public and sentencer attitudes toprobation // Punishment & Society, vol. 50, 2003, p.329-353.

95. HOLLIN, C.R., PALMER, E.J., CLARK, D., The Levelof Supervision Inventory-Revised Profile of English


Prisoners // Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no.4, 2003, p. 421-468.

96. HORSEFIELD, A., Risk assessment: Who needs it? // Probation Journal, vol. 4(50), 2003, p. 376-407.

97. HOUGH, M., ROBERTS, J., Sentencing trends inBritain. Public knowledge and public opinion //Punishment & Society, vol. 1, 1999, p.9-26.

98. LURIGIO, A.J., PETERSILIA, J., The Emergence ofIntensive Probation in Byrne, J.M., Lurigio, A.L.,Petersilia, J. (eds), Smart Sentencing. The Emergence ofIntermediate Sanctions, Newbury Park: Sage publication,1992, p. 168-204.

99. MACKENZIE, D.L. et others, The impact of probationon the criminal activities of offenders // Journal ofResearch in Crime and Delinquency, vol. 36, no. 4, 1999,p. 422-461.

100. MEDJAOUI, K., L injonction pénale et la médiationpénale, tableau comparative critique // Revue descience criminelle et de droit pénale compare, nr. 4, 1996,p. 822-849.

101. PAPY, E.J., NIMER, R., Electronic Monitoring in Florida// Federal Probation, vol. 1(55), 1991, p. 30-47.

102. PETERSILIA, J., TERNER, S., Intensive probationand parole in Tonry, M. (ed), Crime and Justice: An annualreport of research, Chicago University Press, 1993, p.134-195.

103. RAU, W., European standarts in the area ofcommunity sanctions and measures in Villé, R., Zvekič,U., Klaus, J.F., Promoting Probation Internationally,Rome: UNICRI, 1997, p.56-83.

104. RAYNOR, P., The background „What Works” andthe rediscovery of rehabilitation // Probation Journal,


vol. 4(50), 2003, p.1156-1184.105. RAYNOR, P., Evidence-based Probation and Its Critics

// Probation Journal, vol. 4(50), 2003, p. 334-345.106. SCHMIDT, K.A., Eletronic Monitoring: What Does

Literature Tell Us? // Federal Probation, nr.2(62), 1998,p. 9-27.

107. TOMIC-MALIC, M., La probation en Europe // Revuede l’application des peines, nr. 10, 1994, p. 50-67.

108. TOMIC-MALIC, M., Le modčle d’organisation de lamise en épreuve des sanctions et des mesures appliquésdans communauté change son contenu // Revuepénitenciare et de droit penal, nr. 3, 1999, p. 357-381.

109. ZVEKIČ, U., International trends in non-custodialsanctions in Villé, R., Zvekič, U., Klaus, J.F., PromotingProbation Internationally, Rome: UNICRI, 1997, p. 84-132.

* * *110. АХМЕДОВ, М. , Некоторые вопросы

освобождения от уголовной ответственности // Уголовное право, № 3, 2002, с. 78-91.

111. БУРЛАКОВА, Н., Возможно ли исполнениеусловного осуждения самостоятельно? / /Уголовное право, № 2, 2003, с. 42-50.

112. ЖЕВЛАКОВ, К., Условная свобода // Уголовноеправо, № 3, 2002, с. 58-71.

113. ЕНДОЛЬЦЕВА, А. , Некоторые проблемыинститута освобождения от уголовнойответственности // Уголовное право, № 2, 2004,с. 72-81.

114. КРАЙНОВА, Н., Реcсоциализация осужденных.Зарубежный опыт // Уголовное право, № 2, 2002,с. 22-41.


115. МОРАРУ, В., СОСНА, А., Пробация как меранаказания // Закон и Жизнь, № 4, 2004, c. 45-48.

116. УЛИЦКИЙ, С.Я., Некоторые теории юридическойприроды условно-досрочного освобождения всоветском праве // Ученые записки ДВГУ, том 14,1968, с. 84-97.

117. УПОРОВ, И., Пределы и характер ограниченийправ осужденных // Правозащитник, № 1, 1998, с.25-34.

118. ЧЕРВОТКИН, А.С., УТКИН, В.А., Развитиеспециально- предупредительных мернекарательного характера в уголовно-правовыхинститутах, не связанных с лишением свободы // Правовые вопросы борьбы с преступностью,Томск, 1985, с. 91-108.



Alexandru SPOIALĂ

PROBAŢIUNEA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂA INFRACTORILOR

Bun de tipar 05.08.2009. Formatul 84x108 1/32Coli de autor 6,5

Tirajul 100Tirajul executat sub comanda 237

Centrul editorial al Universităţii Agrare de Stat din MoldovaMD-2049, Chisinau, str. Mircesti 42, tel.: (3732) 432-575;

432-659, fax.: (3732) 29-49-87E-mail: [email protected]

mailto:[email protected]

Probatiunea_Spoiala

Documents