Primadona operei din milano

MIHAI BABELE

P R I M A D O N A

O P E R E I d i n M I L A N O

R O M A N

1

P R E F A ŢĂ

La mijlocul anilor” 80 al secolului XIX la Teatrul de Operă din Milano, Prima Donă era Clotilda Caligaris, o domnişoară tânără, cu o voce extraordinară.

Era o domnişoară timidă, bine educată. Tatăl ei era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Italia, care îşi iubea la nebunie unica fiică. Ea avea cei mai buni profesori de muzică, literatură, etc.

Clotilda nu s-a luptat cu nimeni pentru a deveni Prima Donă. Era indiferentă de succesul cel avea, nu-i plăceau admiratorii. Ea a fost pur şi simplu numită de conducerea Teatrului pentru calităţile ei extraordinare, pentru talentul cel avea de la Dumnezeu. Era o catolică credincioasă.

Având ca cavaleri cei mai de seamă tineri din Italia şi chiar din toată Europa, ea s-a îndrăgostit de un sublocotenent din România, un stat recent format în centrul Europei, şi aproape necunoscut pe atunci de europeni. A părăsit Teatrul La Scala, Italia, şi a urmat soţul în necunoscut... Petre Otu, colonel şi cercetător istoric scrie despre ea „ ..., toţi cei care au cunoscut-o au apreciat generozitatea şi bunătatea ei, faptul că era însufleţită de o iubire mistică a binelui şi avea o nevoie religioasă a jertfirii de sine”.

Această activitate deosebită pentru alinarea suferinţelor celor loviţi, într-un fel sau altul de soartă, a impresionat opinia publică, astfel că la trecerea ei în nefiinţă ziarul „Universul” titra „Moartea unei românce de seamă”.

Alexandru Averescu a fost un om căruia i-au plăcut femeile, acestea jucând un rol important în viaţa sa. Clotilda, cu marea sa iubire pentru Alessandro, a trecut cu vederea peste această situaţie, rămânându-i fidelă. La rândul său Mareşalul a avut pentru Clotilda un adevărat cult şi de aceea moartea ei l-a zguduit profund.

2

„CEA MAI DE SEAMĂ ROMÂNCĂ DIN TOATE TIMPURILE”.

(ziarul „Adevărul” la moartea Clotildei Caligaris)

Italia. Începutul anilor 60, secolul XIX. Un tânăr simpatic, înalt, bine educat, se plimba prin Milano, unde sosise la porunca tatălui său, un negustor bogat provenit din Grecia. Tatăl său, a fost trimis şi el în tinereţe de bunel cu afacerile familiei la Milano, unde s-a îndrăgostit de o italiancă, de provinienţă nobilă. Ea a răspuns la dragostea lui. Se întâlneau pe ascuns, pe furiş, să nu fie văzuţi de cineva. Neamul ei nu voia să se înrudească cu un neam de negustori greci. Negustorii în general, şi mai ales cei greci, erau consideraţi de nobilimea italiană oameni de categoria a doua sau a treia.

Însă domnişoara era o persoană mai inteligentă, mai contemporană şi nu voia ca soarta ei să fie hotărâtă de altcineva. După câteva discuţii cu neamul ei, care nici nu voiau să audă de astfel de căsătorie, ea i-a propus iubitului să o fure.

S-a întâmplat întocmai. Tinerii s-au stabilit cu traiul în Grecia. Acolo a şi apărut pe lume el, Teodor Caligaris, care acum se plimba prin Milano, oraşul natal al mamei sale. Oraş de care se îndrăgostise cât timp s-a aflat acolo.

Teodor a îndepinit poruncile tatălui, a pus pe roate afacerile, la care el se pricepea mai bine ca majoritatea dintre greci. Voia foarte mult să vadă castelul unde a crescut mama lui, unde şi-a petrecut copilăria, tinereţea. O găsea deseori plângând, dorul de casă, dorul de părinţi, de soră o rodea tot mai mult. Se închidea în ea, nu scotea o vorbă.

Tatăl îl preîntâmpină ca în aceste momente trebuie s-o lase în pace, să-şi vină în fire. O iubea mult, Teodor simţea asta. Tatăl său încercase de nenumărate ori să vorbească cu reprezentanţii neamului ei. Însă nimeni n-a mers la contact.

O lună în urmă, tatăl îl chemă la el.-Teodor, trebuie să pleci la Milano cu afacerile noastre. Dar nu asta este cel mai

important lucru - tatăl tăcu.-Tată, vă ascult – îl scoase de pe gânduri Teodor.-Vezi ce se întâmplă cu mama. Am consultat câţiva medici. -Ceva grav, tată?-Toţi sunt de acord că dorul de părinţi, de fraţi şi de surori pot duce la cazuri

fatale. Cazurile sunt foarte rare, dar sunt...-Ce-i de făcut? întrebă cu tristeţe Teodor. Îşi iubea mama. De fapt, pe nimeni nu

iubea atât de mult ca pe ea.

3

-Ai o misiune grea, fiule. Trebuie să convingi neamul ei să o ierte, să poată să vină în ospeţie la ei. Altfel, o pierdem...

-Tată, nu mă întorc acasă până nu rezolv problema.-Dacă cineva din ei vor cere bani, promitele orice sumă. Nu mai pot să văd cum se

topeşte femeia pe care o iubesc... Dumnezeu să te ajute!

Când călcase pe pământul italian, nu l-a impresionat nimic. Venise cu o corabie ce aparţinea neamului Caligaris, care aruncase ancora în golful Veneţiei. Însă în drum spre Milano... iar apoi şi în oraş şi-a schimbat atitudunea, oraşul mamei sale devenind tot mai atrăgător.

Misiunea cea mai importantă pe care trebuia s-o îndeplinească o amână pentru mai târziu, căci nicidecum nu se hotăra, nu ştia cum s-o îndeplinească, încălcând porunca tatălui, care îi ordonase să meargă în primul rând la părinţii mamei sale şi să încerce el, nepotul lor, să-şi ceară scuze de la ei, lămurind starea mamei, pe care nostalgia o ducea în mormânt.

Câtă vreme s-a aflat aici, a trecut de nenumărate ori pe lângă castelul bunicilor, însă nu s-a încumetat să intre. Acum nu are încotro, mâine de dimineaţă trebuie să se întoarcă în Grecia. Ştia cât de mult aşteptau tata şi mama rezultatul acestei călătorii.

Cu inima în dinţi se apropie de porţile masive ale acestei cetăţi medievale, care ascundea multe taine. A bătut de câteva în poarta cu unelul masiv. Zgomotul era destul de puternic. Avea impresia că în castel nu e nimeni. Însă nu mai putea bate în retragere. Să vină altădată nu mai era timp. Acum înţelese de ce tatăl a insistat să se meargă în primul rând aici. Nu-idădu ascultare... Dacă se întoarce cu un răspuns negativ, o pierde pe mama, pe care o iubea atât de mult!

După un timp destul de lung poarta se deschise şi un slujitor întrebă:-Cine sunteţi, senior?-Cheamă pe cineva din stăpânii castelului!-Trebuie să le spun cine sunteţi, altfel nu veţi fi primit.„Şi aşa n-o să fiu primit” se gândi Teodor. Însă altă şansă nu avea.-Sunt Teodor Caligaris, nepotul stăpânilor. Am sosit din Grecia să mă închin

buneilor mei – spuse el cam tulburat.-Mă duc să raportez - poarta se închide din nou. Însă era hotărât să se lupte până

la capăt pentru mama sa. Va sta aici atât cât va trebui ca să-şi ajute mama.Însă poarta se deschise şi se înfăţişe o doamnă cam de vârsta mamei sale, care

semăna mult cu ea.-Nu te întreb, tinere, cine eşti, căci eşti copia mamei tale. Poftim, intră.

În faţa castelului era aşteptat de o mulţime de oameni. Se opri la distanţă şi se prezentă. De el se apropie o doamnă în vârstă şi fără să spună vre-un cuvânt îl îmbrăţişă, iar din ochi îi curgeau lacrimi.

-Sunt bunică-ta – se prezintă ea. El căzu în genunchi şi îi sărută mâna – intrăm în castel, spuse bătrâna.

Toţi se supuse ordinului ei. Într-o sală mare se aşeză în jurul unei mese enorme. Atenţia celor prezenţi era concentrată asupra lui. Teodor se fâstâcise de atâtea priviri.

4

-Îţi fac cunoştinţă cu neamul tău - spuse bunica şi începu să le spună pe nume. N-a numi-o doar pe o domnişoară care sta lângă un tânăr, pe care bunica zise că era nepotul său.

-Dar unde e bunelul? întrebă el.-Ne-am adunat astăzi ca să-l pomenim - spuse bunica – a decedat un an în urmă.-Să-i fie ţărna uşoară – Teodor se sculă în picioare şi îşi făcu cruce.-N-o să-i fie – spuse tristă bunica – a spus-o el însuşi asta pe patul de moarte. -De ce, bunică?-Căci s-a încăpăţânat şi n-a mai primit-o pe fiica sa iubită la castel. Însă pe patul

de moarte a iertat-o, cerându-şi scuze de la ea şi de la tine.Se lăsă o tăcere profundă. Pe femei le podidiră lacrimile. Toţi ştiau de această

tragedie, de dragostea cea mare dintre tatăl şi mama lui Teodor. Privi instinctiv spre domnişoara care nu-i fusese prezentată. Lacrimile curgeau din ochii ei mari şi frumoşi.

-Acum povesteşte-ne de mama ta – se întoarce spre el bunica.-Mama e foarte grav bolnavă. . . Zi şi noapte plânge de dorul vostru, voia de multe

ori să vină să-şi ceară iertare. Însă bunelul n-a acceptat prezenţa ei la castel.-Sărmana fiică – oftă printre lacrimi bătrâna – se chinuie din cauza omului care o

iubea mult. Dar încăpăţânat. Câte lacrimi am vărsat eu şi fiica, sora mamei tale, unul Dumnezeu ştie!

Peste un timp toţi se liniştiră.-Bunică, stimate rude – rosti Teodor– trebuie să plec la Veneţia. Mâine corabia

pleacă în Grecia. Ce să-i transmit mamei?Toţi îşi îndreptară privirile spre bătrână.-O aşteptăm cu nerăbdare. Să vină imediat! Îţi încredinţez această misiune ţie,

Teodore. Cred că te vei isprăvi de minune. -Nu numai de minune, dar şi cu cea mai profundă bucurie. Mama va fi cea mai

fericită femeie. Noi avem corăbiile noastre şi tata va trimite imediat una cu mama.-Să vină şi el, totul s-a iertat, totul s-a uitat.-O să vezi, bunică, ce tată de treabă am !Îşi luă rămas bun de la toţi, sărută mâna şi domnişoarei care îl intrigase. Însă ea

nu-i dădu nici o atenţie.

Mare bucurie era în familia Caligaris după întoarcerea lui Teodor. Mama începu pregătirea de întoarcere în ţară. Tata a ordonat să fie gata cea mai bună corabie şi cel mai bun echipaj. Au încărcat pe corabie două cele mai frumoase trăsuri cu cei mai buni şi mai frumoşi cai. Mama întinerise. Teodor n-o văzuse niciodată atât de veselă.

Mama a stat mult pe ţărmul italian, bucuroasă... cu lacrimi la ochi. Vizitiii dau în cai din toată puterea, însă ei îi părea că merg încet. Tatăl tăcea, fericit şi el.

Când se apropiau de castel mama a rugat să se meargă mai încet. Se uita împrejur, dorind să-şi amintească de ceva.

-Aproape că nu cunosc nimic aici – spuse ea cu tristeţe – totul s-a schimbat.Au bătut la poartă aşa cum bătuse şi el. Acelaşi slujitor fără să întrebe ceva a

deschis larg poarta şi ei au intrat cu trăsurile. În ogradă nu se vedea nimeni. Însă numai au ajuns la intrare, că au început să se adune locatarii.

5

Mama a coborât, s-a închinat până la pământ la castel. Întâlnirea între mamă şi fiică a fost tragică. Bătrâna a îmbrăţişat-o, a sărutat-o. Aşa şi stau îmbrăţişate. Peste un timp bătrâna spuse:

-Poftim în castelul tău fiica mea, şi se lăsă încet la pământ. Au încercat s-o ridice, însă ea era moartă.

Bucuria cea mare s-a transformat într-o scârbă .-Mama spunea des că voia mai întâi să te vadă şi apoi să se ducă după tata. Să-i

spună şi lui cum arăţi – spuse sora ei plângând.La înmormântare Teodor o văzu şi pe domnişoara cu care nu făcuse încă

cunoştinţă. La prima ocazie se uita la ea. Simţea cum şi ea se uita la el.După înmormântare făcu cunoştinţă cu ea. O chema Claudia şi era logodnica

verişorului său. -Când nunta, întrebă el cam cu tristeţe-Care?-A voastră cu verişorul meu.-Nimeni n-a vorbit niciodată de nuntă.-Sunteţi doar logodiţi? se miră Teodor.-Părinţii ne-au logodit de mici. Ca neamurile să nu piardă din înfumurarea lor.

Însă noi am hotărât că fiecare face ce vrea. Noi rămânem prieteni.Această informaţie îl bucură nespus de mult. Domnişoara îi plăcea. Era frumoasă,

deşteaptă, veselă. Cu ea era interesant să vorbeşti pe diferite teme. O interesa tot ce nu ştia, dar voia să ştie.

Rămase să trăiască în Italia. Bussinesul l-au transferat tot încoace. Mama înflorise. Teodor şi tatăl său erau fericiţi. Tata a cumpărat o casă mare cu ogradă, care după dimensiuni era mai mare ca castelul bunicului... Însă nu era castel...

Întâlnirile lui cu Claudia au crescut într-o dragoste mare. S-au căsătorit. La timpul cuvenit s-a născut o fetiţă. În acea noapte luna de pe cer era extrem de luminoasă. Bătrânii nu-şi aminteau de aşa ceva.

-Această fetiţă va aduce multă lumină oamenilor ca şi această lună, care luminează atât de puternic, spuse o bătrânică.

Au numit-o Clotilda. Când crescuse puţin, Claudia observă că fiica ei are o voce specifică, nu ca toţi copiii. Curioasă a dus-o la şcoala de muzică ce funcţiona pe lângă Teatrul La Scala. A fost primită imediat la vocal, necătând că anul de învăţământ se începuse deja. A fost hotărârea colegiului de profesori, întruniţi special pentru a o asculta.

Teodor îşi iubea fiica. Cum avea timp liber, se juca cu ea, se plimbau prin oraş. Îi cumpăra tot ce ea dorea. Însă ea era timidă, simplă, fără mari pretenţii.

Murise tatăl lui Teodor şi tot bussinesul a rămas pe spatele lui. Câte odată regreta că n-are un fecior. Însă numai în clipa aceea. Clotilda se făcuse o domnişoară frumoasă, cu ochii mari ca a mamei sale. Cânta în câteva spectacole în roluri secundare.

Avea mulţi admiratori. Însă nu iubea pe nimeni, fapt ce o întrista pe mama ei, care se simţea tot mai rău şi mai rău. Teodor a dus-o la toţi doctorii cei mai buni. Însă nimeni nu putea spune concret de ce este bolnavă.

La 19 ani Clotilda o înlocuia de multe ori pe primadonă. Însă nu asta era scopul ei. Voia să fie liberă de aceste repetiţii care o lăsau fără puteri.

6

La un spectacol sosi Regina Italiei cu suita sa. Ea plăcut mult această fetiţă care avea talent colosal, însă era simplă. O invită la audienţă. În faţa Reginei se fâstăci, nu ştia ce să facă cu mâinile.

-Aşează-te draga mea, Regina se uita cu dragoste la buzele ei plinuţe, frumoase – cine ţi-i mirele?

-Nu am, Majestate.-Cum aşa? se miră Regina – o cântăreaţă atât de bună şi n-are pe nimeni. Hotărăsc

eu această problemă – iar ochii vedeau numai buzele acestea plinuţe şi nesărutate – şi nu te-ai sărutat încă cu nimeni?

-Nu Majestate, spuse ea şi aplecă ochii în jos.-Trebuie să simţi ce înseamnă asta. E ceva plăcut! – se apropie de ea şi o sărută

lung şi fierbinte. Clotilda nu ştia ce să facă. Era doar Regina! – mai înfierbântat atât de mult că nici nu ştiu ce să fac – Regina o mai sărută şi mai fierbinte. Era plăcut sărutul Reginei, foarte plăcut.

Însă ea îşi închipuia asta mai altfel. Auzia la repetiţie cum fetele se lăudau ce au făcut cu flăcăii.

-Regret că trebuie să plec. Sunt aşteptată de Rege. Data viitoare când mai vin, dar o să vin eu repede, se uită cu dragoste la ea, te învăţ să te săruţi. Acum încă un pup şi eu plec – o îmbrăţişază şi o sărută cu plăcere - sărutul tău o să-l simt mult timp.

Clotilda nu ştia cât timp l-a simţit Regina, însă ea l-a simţit destul...

Moartea mamei a scos-o din ritmul vieţii. Nu voia nimic, nu mai voia teatru... Nu se ducea la repetiţii, nu primea pe nimeni la ea în ospeţie. Tatăl era tot în acea stare.

Numai sora mamei avea acces la ei. Cu ea Clo se simţea ca cu mama. Doamna Campanella o mângâia ca pe fiica sa. Dorea mult o fiică, însă bunul Dumnezeu i-a trimis un băiat, Giovani, un băiat deştept, simpatic ca şi tatăl său, colonelul Campanella.

Trecuse câteva luni de când Regina se întoarse de la Milano. Era cu o dispoziţie extraordinară, şi chiar i-a permis Regelui să se culce cu ea. Acest fapt la pus pe gânduri pe Rege, care ştia că purtarea Reginei face unele abateri de la normele societăţii.

Îi plăceau pe lângă bărbaţii tineri şi frumoşi... şi domnişoarele. La Curte se şoptea despre aceste tendinţe ale Reginei, care se pregătea intens de plecarea dinnou la Milano. Regele hotărî să-i strice puţin planurile Reginei şi în ultimul moment se urcă cu ea în tren.

Foarte dezamăgită, Regina însă nu spuse nimic. Regele l-a luat cu el pe feciorul lui Amaratti, un neam apreciat în Italia, care l-a ajutat să-şi recapete tronul. Dacă treburile stau aşa cum gândeşte Regele, dar el este încrezut în asta, apoi tânărul Amaratti îi va fi de folos.

Însă la Milano îi aştepta un fiasco. Domnişoara Caligaris nu mai cânta la Teatrul La Scala. După moartea mamei sale a părăsit scena. Au asistat la câteva spectacole. Regina nu-şi găsea locul. A pus în funcţie conducerea Teatrului, pentru a o convinge să vină la audienţă. Însă Clotilda a refuzat categoric.

Regele avea planurile lui în privinţa acestei domnişoare. Voia să unească neamul Amaratti cu neamul Caligaris. Se primea un tandem foarte puternic pentru sprijinul Coroanei. Din această cauză l-a luat cu el pe feciorul lui Amaratti, un băiat înalt, frumos,

7

însă timid de fire. După cum credea el, tinerii se potriveau de minune. Stimul mai era şi unirea a două averi colosale.

Regele n-a aşteptat să vină Clotilda la Teatru, dar a plecat el l-a ea, luându-i iniţiativa de la Regină. A trimis pe cineva, ca familia Caligaris să fie preîmtâmpinată de sosirea Regelui.

Prezenţa Regelui în casa cuiva era o cinste extraordinară pentru orice familie, pentru orice neam. Regele a fost întâmpinat cu paine şi sare de Teodor Caligaris, colonelul Campanella cu toaze regaliile, doamna Campanella şi Clotilda.

După partea oficială, s-au aşezat cu toţii la masă. -Domnule Caligaris - începu Regele – aveţi o fiică extraordinar de talentată şi

frumoasă, cu toate că nu am auzit-o personal cum cântă. Însă slava a întrecut-o.-Mulţumesc, Majestate – se închină Teodor.-Eu astăzi sunt la Dumneavoastră nu numai ca Regele Italiei, ci în primul rând ca

peţitor...La aceste cuvinte toţi şi-au întors privirea spre Clotilda, care nu înţelese nimic.-L-am luat cu mine pe feciorul prietenului meu Amaratti – se scoală tânărul

simpatic ce sta lângă Rege – o cerem de soţie pe fiica Dumneavoastră.Regele tăcu. Nimeni nu se încumeta să spună ceva. Toţi aşteptau ce va fi mai

departe. Se vedea că nici Paolo Amaratti nu ştia de acest lucru. Se fâstâci şi el. Teodor trebuia să răspundă ceva. Însă ce? Clotilda putea să nu accepte!. Ea la înfăţişare pare timidă şi simplă, dar are un caracter puternic, poate mai puternic ca al lui, Teodor Caligaris.

-Majestate, stimaţi invitaţi. Neamului nostru i-a căzut marea cinste de a fi vizitat de Rege, nu numai ca Regele Italiei, dar ca şi peţitor din partea stimatului neam Amaratti.

Teodor se întoarce spre Rege şi Paolo Amaratti.-Însă, Majestate, - continuie el – fiica mea este matură şi după tradiţiile familiei

Caligaris, este independentă în a lua vreo hotărâre. Eu voi susţine orice hotărâre luată de ea.

Se lasă o tăcere adâncă. Toţi erau şocaţi de răspunsul domnului Teodor: să refuze Regeleui, să nu vrea să se înrudească cu cea mai stimată familie a Italiei?

Clotilda se fâstâci. Paolo era un tânăr destul de frumos, la prima vedere îi plăcea. Însă tatăl i-a lăsat ei dreptul să aleagă.

-Văd nedumerire pe faţa multstimaţilor noştri oaspeţi şi invitaţi – spuse Teodor – însă cu puţin timp în urmă a murit soţia mea, mama Clotildei, pe care am iubit-o foarte mult. Clotilda a încetat să mai cânte din această cauză. Ea suferă cel mai mult. N-am dreptul moral s-o impun.

Iarăşi tăcere. Problema o rezolvă Regele, care găsi soluţia cea mai potrivită la moment. -Domnule Caligaris, domnişoară Clotilda, vizita noastră de astăzi o vom interpreta ca prima înţelegere de logodnă, care sper că se va termina cu o nuntă demnă de aceste două neamuri. Hotărârea o luaţi voi, Paolo şi Clotilda. Din acest moment vă numiţi logodnici.

8

Toţi s-au sculat în picioare şi au aplaudat. Regele l-a dus pe Paolo până la Clotilda şi le-a făcut cunoştinţă. Au roşit amândoi.

-Încă o dată vă doresc să fiţi toată viaţa împreună, spre bucuria neamului vostru – spuse Regele.

Vestea s-a răspândit prin toată Italia. Cea mai tristă era Regina. Înţelese jocul Regelui, şi a cedat.

Clotilda nu înţelese toată seriozitatea acestui demers a Regelui. Neamul Amaratti a cumpărat o casă frumoasă pentru Paolo, ca să fie mai aproape de logodnică.

Ea cânta, iar Paolo o aştepta şi o petrecea până acasă. Se ţineau de mână. Şi atât. El nu îndrăznea s-o sărute, cu toate că ea aştepta.

Ea deveni Primadonă. Zeci de mii de tineri voiau numai să se uite la ea mai aproape. Însă toţi ştiau că e logodnica lui Paolo Amaratti, şi nimeni nu se încumeta să se apropie de ea.

Împlinise 20 de ani. Sângele de italiancă fierbea în ea. Voia îmbrăţişată, sărutată, cum se sărută fetele de seama ei. Însă el nu întreprindea nimic. Din această cauză începea să-i displacă. Tot mai greu şi mai greu îl suporta alături.

O delegaţie a Ministerului de Război din Italia inspecta Armata română în cadrul programului de adaptare a Armatei române la Alianţă. Au fost organizate o serie de aplicaţiuni în timpul cărora cei mai buni ofiţeri au primit invitaţie să participe la concursul final pentru a primi dreptul de a face studiile la Şcoala Superioară de Război din Torino. Concursul a fost câştigat de sublocotenentul de cavalerie Alexandru Averescu. Şcoala Superioară de Război din Torino era una din cele cinci instituţii de elită, care funcţionau la Berlin, Viena, Paris şi Bruxelles, şi pregăteau în special ofiţeri de Stat Major. Să faci studiile la una din aceste Şcoli era un noroc şi o onoare mare pentru orice ofiţer din Europa. Pentru ea erau selectaţi cei mai buni dintre cei mai buni.

Averescu, ajuns la Torino, începu cu studierea limbii italiene. Mari probleme n-a avut. La lecţii se preda tactica şi strategia militară. Mai întâi tactica apoi se trecea la strategie. Era interesant. Asculta cu plăcere lecţiile, apoi, întors acasă, mai studia o dată. Pentru el prioritate aveau lecţiile de tactică şi strategie militară, care, după opinia sa, pot fi folosite curent în practica militară contemporană. Orice temă de tactică, expusă şi lămurită de profesori, era apoi minuţios studiată şi discutată de studenţi. Fiecare avea dreptul să-şi expună punctul de vedere, iar ceilalţi să-l contrazică cu argumentele de rigoare. Cel mai puternic oponent al lui Averescu în asemenea dispute era italianul Giovani Campanella. Locotenentul Giovani Campanella provenea dintr-o veche familie de militari. S-a născut şi locuia la Milano. Era ager la minte, iute la caracter, dar şi un cavaler

9

galant şi bine educat. Şi, fireşte, avea trecere la domnişoare, doamne, inclusiv măritate. Averescu şi Campanella, din adversari de discuţii, au devenit în curând prieteni la cataramă. Giovani i-a propus să locuiască la o gazdă comună. Apartamentul vecin cu al lui, era liber. Sandu însă nu-şi permitea un astfel de lux… Într-o zi, după Anul Nou, întors de la lecţii se odihnea, când cineva bătu în uşă. Abia a deschis că se şi pomeni în braţele Rodicăi, o domnişoară din Bucureşti, mai bine zis una dintre cele mai bogate mirese din România. Sandu a ajutat mult familia Fişer, după moartea tatălui ei, Iohan Fişer, un proprietar de fabrici şi uzine, ce lucrau pentru îndestularea Armatei Române. -Crede-ai că nu te găsesc? A văzut că în cameră mai este un pat. -De ce nu ţi-ai luat un apartament? -Cu leafa mea? -Scuză, am uitat de asta. Ai făcut mult pentru noi. Avem o datorie faţă de tine. -Altceva nu vreai să-mi spui? -Eşti cel mai apropiat prieten al nostru, dragu meu. Gata, mergem să căutăm un apartament. Nu ştii ceva pe aici, pe aproape? -Am un prieten, unul pe nume Giovani. Italian. Trăieşte într-un apartament, iar apartamentul de alături e liber. De altfel ai grijă, dacă te vede, se îndrăgosteşte imediat de tine, glumi Averescu. -N-o să regreţi? -Nu ştiu. -Atunci mergem. Vedem apartamentul şi-l vedem şi pe Giovani. Giovani era acasă. Se bucură că vor fi vecini. Dar se pare că se bucură şi mai mult că Sandu îşi avea în ospeţie „sora”. Şi încă una foarte frumoasă, aprecie el, văzând-o pe Rodica şi aflând, din prezentarea lui Sandu că îi este soră. A început să-i facă curte. Ea îl acceptă cu uşurinţă lângă ea pe acest tânăr simpatic, şi foarte galant. S-a prefăcut că nu posedă italiana. A trebuit ca Sandu să-şi ia funcţia de traducător. Aşa a vrut ea să-i facă în ciudă lui Sandu. Îl mai şi săruta din când în când la vedere pe Giovani, îl îmbrăţişa. -Ai văzut cum mă discurc cu italiana!? -Am văzut. Cu sărutările. Un limbaj foarte greu de însuşit! zâmbi el. -De fapt sărută foarte bine. Nu ca unii! -La ei asta e în sânge! -Dacă-i aşa, mâine mă mărit cu el, glumi ea. -Nu-i el omul cela! -Aşa crezi? Vom vedea! Vineri mergem la Milano. S-a schimbat brusc. Era veselă, cânta arii din opere italiene. Avea o voce plăcută, puternică. -De unde ştii să cânţi aşa? -Ai uitat cine a fost tatăl meu? A fost un om de o vastă cultură. Am avut profesoare de muzică aduse din Italia. Îţi mai spun un secret. Dar mai întâi jură că nu află nimeni. -Ştiu ce vrei să-mi spui!

10

-Adică? -Că ştii bine italiana. -Nu. -Atunci ascult. -De Margaret nu ţi-am spus nimic. Era gravidă. Poate să fie copilul tău. -?!! -Te miră? Până la nouă ştiu să număr! E posibil că pe atunci făcea dragoste şi cu soţul ei. Îmi închipui cum se chinuia. După atâta dragoste cu tine ziua, trebuia seara să se culce şi cu bărbatu-său pe care nu-l iubeşte. -Am hotărât s-o las în pace. -Dacă copilul e al tău, nu prea o să-i trebuieşti. Dragostea pentru tine, va trece la copil. -Lăsăm tema. -Spune atunci te rog, ce fel de specialist în militărie este Giovani? -E excelent! Ne luptăm cu el cine e primul. -România are nevoie de astfel de specialişti? -Neapărat! -O să mai aibă unu! -Prea încrezută eşti. -Deloc. Numai nu-mi încurca! -Ai cuvântul meu. Vineri au plecat la Milano. Rodica şi Giovani se ţineau deja de mână, şi se sărutau deschis. Dar ea tot nu voia ca Giovani să ştie că vorbeşte italiana. Dorea copilăreşte să afle ce spun părinţii despre ea. Ştiind că nu ştie italiana vor vorbi liber. Au fost primiţi de neamul Giovani aşa cum ştiu să primească doar italienii: cu bucurie zgomotoasă şi interes viu. -Dumnealui e prietenul meu, sublocotenentul Averescu. Nu vă uitaţi la gradul lui. Este „adversarul” meu principal la Şcoală. După cunoştinţe şi calităţi eu i-aş acorda gradul de căpitan sau maior. A luptat cu turcii. Are trei medalii. Iar domnişoara este sora lui. -Bucuroşi de oaspeţi, tatăl lui Giovani, în uniformă de colonel, cu toate distincţiile pe piept, îi salută milităreşte. Doamna o privi cu interes pe Rodica. Era frumoasă românca: avea ochii mari, negri, părul negru ca la italience, figură trasă ca prin inel. Şi se purta liber. Ca să spună ceva, doamna o întrebă: -Cu ce se ocupă domnişoara? -Tata a murit. Mă ocup în locul lui de afacerile familiei. -De ce n-o face fratele dumitale? -Pentru el cariera militară este mai presus ca orice. Sandu, care trăducea, mai adăugă de la el, că ea este patroana a cinci fabrici mari. Noutatea i-a dat gata definitiv. Întreaga seară s-a toastat pentru ea, pentru România, de care nu toţi auzise. Giovani, încurajat de rude, începu serios să-i facă curte. -Regret că nu e aici şi domnişoara Clotilda, nepoată-mea, spuse doamna Campanella. -Unde e ? întrebă Rodica

11

-Cântă în teatrul de operă. -Unde?! -Aici, la La Scala. -O, exclamă surprinsă Rodica. Ştia ce însemna Opera din Milano. Era de fapt centrul operei mondiale. Iar o solistă a Operei din Milano, se cota ca nivel al faimei, valorii şi autorităţii la cel al unei prinţese sau chiar regine. -Aş putea să fac cunoştinţă cu ea? întrebă Rodica. - Astăzi cântă, iar mâine o invit la noi. Începu să le placă sincer această domnişoară. Nu că era bogată. Campanella era un neam stimat în Italia, nu numai fiindcă dăduse ţării militari de elită, dar şi că posedau o bogăţie agonisită cinstit. Aveau moşii imense, un castel strămoşesc.

Natura italiană este frumoasă. Munţi, câmpii verzi, dealuri şi păduri. Iarnă şi vară peste tot e verde. -Giovani, cai de călărie aveţi? -Suntem neam de militari, domnişoară. Cum vă închipuiţi un cavalerist fără cal? se miră el. -Demult n-am călărit! spuse ea. -Mami spunea că eşti o călăreaţă bună. Dar nu te-am văzut niciodată călare, i se adresă Sandu în română. -Dacă domniăoara doreşte, mâine ne ducem să călărim, spuse Giovani, pe la amiază, merge? -Domnişoara doreşte. A doua zi au făcut o plimbare călare. La întoarcere erau aşteptaţi de o domnişoară şi un tânăr. Rodica se prezintă. S-a prezentat şi Sandu. -Clotilda Caligaris, apoi îl privi cu vădit interes pe acest tânăr frumos, care însă sub privirea ei se cam pierdu: după câte înţeleg, sunteţi colegul lui Giovani? -Da domnişoară, îi răspunse el uşor tulburat de privirea cu care îl fixa. Avea ochi mari şi albaştri, netipici pentru italience. -După accent nu sunteţi italian. -Da, domnişoară. Sunt din România. -N-am auzit. E în Asia, Africa? Nu semănaţi însă deloc cu un africanos, şi nici cu un asiat. -Vedeţi că nu. Înţelegea că noua lor cunoştinţă nu-l jignea ci doar încerca să înţeleagă ceva. -România, ţinu el să treacă la un ton mai neutru, e o ţară nouă, aflată chiar în centrul Europei, mai sus de ţara dumneavoastră şi dacă sunteţi îngăduitoare observaţi că jumătate din nume are legătură cu una din capitalele pe care le cunoaşteţi sau cu poporul unui fost strălucit imperiu. Ne tragem de la Roma, ba chiar suntem în parte de acelaşi sânge cu italienii. -Nu vă supăraţi dar într-adevăr nu am ştiut. Apropo, ce limbă vorbiţi? -Foarte asemănătoare cu italiana. -Dar Operă aveţi? -Nu ştiu exact. Trebuie s-o întrebăm pe Rodica. Ea se pricepe.

12

Au fost invitaţi la masă. După masă cineva o rugă pe Clotilda să cânte. Vru să refuze, dar apoi acceptă. -Pardon, se pare însă că nu are cine să mă acompanieze, spuse ea bucuroasă că a scăpat. Da, întradevăr, fratele doamnei Campanella, care întotdeauna acompania, nu era cu ei. Rodica se oferi s-o acompanieze. -Aveţi idee de pian? întrebă puţin surprinsă Clotilda. -Puţin. Se aşeză la pian. Făcu nişte exerciţii pentru mâini. -Sunt gata. Ce arie doriţi să cântaţi? Clotilda îi spuse. Rodica o cunoştea bine. După ce s-a terminat aria, toţi au aplaudat în picioare. Nu era clar pe cine mai mult. Din acest moment România nu mai era o ţară necunoscută, sălbatică, cum credeau majoritatea dintre ei. Rodica era fericită. -Mă scuzaţi. Trebuie să plec, Clotilda se ridică. Au petrecut-o cu toţii. Clotilda păşea acum alături de Sandu. Ambii tăceau. Înainte de a se urca în trăsura care o aştepta, ea îi spuse cu un anumit ton: -Dacă veţi fi la Milano, vă invit la Operă. -Când aveţi următorul spectaclu? -Sâmbăta viitoare. Vă aştept? -Neapărat, răspunse scurt Sandu. -E bine. Biletele le las la doamna Campanella. Rodica se arătă încântată. Iată că se împlineşte visul ei de altădată. -De ce eşti atât de fericită? întrebă Sandu zâmbimd. -Chiar nu înţelegi ce înseamnă să nimereşti la Opera din Milano? La asta visează milioane de copii şi adulţi, care practică zilnic muzica, care este o muncă destul de grea. -Nu-i exclus că într-adevăr nu-mi dau seama. N-am cântat decât în corul bisericesc din sat şi la seminarul teologic din Ismail. La Torino au plecat împreună. I-au promis doamnei Campanella că vineri se vor întoarce. Trebuie neapărat să meargă la Operă.

Iar Clotilda, puţin tulburată de această cunoştinţă, cunoştinţă scurtă, nu se putea linişti. Logodnicul a fost trimis acasă, şi rămasă singură, nu putea scăpa de privirea acestui tânăr, care i-a plăcut de la prima vedere prin inteligenţa şi educaţia sa. Mai era şi frumos, chipeşi şi îndrăzneţ în măsură...

Rodica toată săptămâna i-a explicat lui Sandu ce înseamnă operă, cu ce se deosebeşte de alte genuri şi tipuri de muzică. -Dacă vrei serios să-i faci curte unei domnişoare ca Clotilda, iar ea merită, trebuie să ştii totul despre muzică. Şi nu te lenevi, învaţă. Altfel n-ai nici un sorţ la izbândă. Ce nu ţi-i clar întreabă, şi râse. Îi plăcea să-l tachineze. Ca să fie în ton cu ea el îi răspunse: -Sluga dumitale preaplecată are şansa să devină curând expert în Operă. Ceea ce pentru un militar e indispensabil. Mai ales pe câmpul de luptă…

13

Nu avea cum să bănuiască faptul că destinul îi pregătea o surpriză. De care îi va fi legat o bună parte din viaţă. Vineri au sosit la Milano. I-au întâmpinat rudele lui Giovani. Clotilda lipsea. -E la repetiţie. Îşi cere mii de scuze. Vă vedeţi mâine direct la teatru. Biletele mi le-a transmis, sunt la mine, explică doamna Campanella. Si Rodica, şi Sandu, se aflau pentru prima oară într-un teatru de operă. Interiorul i-a uimit pur şi simplu, nu le venea să creadă că o astfel de frumuseţe e făcut de mâinile omului. Aveau impresia că se află într-un palat din poveste. Rodica îşi îndreptă privirea spre scenă, şi din acest moment nu mai văzu nimic şi pe nimeni decât scena. Sandu continua să-şi plimbe privirea peste interior, peste frumuseţele palatului, până nu auzi vocea cunoscută. Pe scenă era Clotilda, primadona Operei din Milano. Din acest moment o va vedea numai pe ea. Era cu adevărat extraordinară. Când vocea ei dumnezeiască s-a stins, sala se ridică în picioare şi aplaudă îndelung. -Ce voce! Rodica era încântată. Extraordinar! Rodica nu-şi găsea loc. Aplauzele au ţinut vreo cinci minute. Sala nu voia s-o lase să plece. Era ceva fantastic! O atmosferă de neuitat! S-au dus la ea. Peste tot vedeau lume emoţionată. S-au apropiat de cabina ei. Pe coridor se primbla logodnicul Clotildei. S-au salutat. Rodica bătu în uşă şi apoi intră. -A fost ceva extraordinar, începu ea de la uşă. Eşti fantastică, felicitările mele. S-au îmbrăţişat. Lumea spune că ai cântat chiar mai bine ca oricând. Mai inspirată..., continuă Rodica. -Păi…, începu ea şi roşi uşor, voi aţi fost un stimulent extraordinar. -Noi sau… ? Şi Rodica o privi cu atenţie. Îşi dădu seama că nu greşise. Atinsese coarda sensibilă. Clotilda făcu o pauză. Încetă să se mai dezbrace. Privi în altă parte. Apoi se întoarse spre ea. -Nu credeam că aşa ceva există şi în realitate. Am auzit multe despre asta, dar nu credeam. Acum am nimerit singură în această situaţie. -Ce fel de situaţie? -Toată săptămâna m-am gândit numai la el. Ce nu făceam el îmi stătea mereu în faţa ochilor. Dacă ai observat, mă uitam numai la voi. Fără să-mi dau seama. El i-a dat până şi vocii mele o însufleţire nouă… Rodica o privea şi se vedea pe ea însuşi. Câte emoţii a avut ea pentru Sandu, câte nopţi nedormite, lacrimi… -Sunt liberă şi dacă accepţi rămân puţin timp cu tine, Rodica uitase că fusese prezentată că nu cunosşte limba, şi vorbea liber italiana. Clotilda însă nu observă. -Îţi voi fi recunoscătoare, şi o îmbrăţişă. Era imposibil să treacă. Mulţimea dorea s-o vadă mai de aproape. Cu ajutorul lui Giovani şi Alessandro, cum îl numea ea, au ajuns la trăsură. -Rămân la mătuşă-mea. Poţi pleca acasă, îi spuse ea logodnicului. A doua zi, după micul dejun, Rodica îi aminti lui Giovani de plimbarea cu caii.

14

Caii erau de cavalerie, bine instruiţi, şi se comportau liniştit. La un timp Rodica spuse: -Vreau să mă întrec cu ofiţerii de la Şcoala Superioară de Război din Torino. Să văd cu-i încredinţăm noi să ne apere. Ce zic bravii ofiţeri? Rodica a pornit iute din loc, dar rămase mult în urnă. A biruit Sandu. -Că Giovani e un călăreţ excelent ştiam, dar ce s-a întâmplat…, Clotilda rămase uimită. -Să ştiţi, spuse Rodica, Sandu e cel mai bun cavalerist din armata română. Mi-a spus-o chiar şeful Marelui Stat Major, colonelul Nicolae Dona. Am fost pe la el, când am încheiat contractul. După masă au plecat la Torino. Despărţirea a fost oarecum tristă. Clotilda a dat clar de înţeles ce simte pentru Sandu. -Vă aştept mult, domnule Alessandro. Se pare că fără dumneata n-o să pot să cânt la fel de bine, caută ea să glumească. Şi îl privi îndelung. Această privire, plină de căldură şi gingăşie îl făcu pe Sandu să-şi aplece ochii. Îi sărută mâna. Vineri zburau spre casă, convinşi că sunt aşteptaţi. Dar domnişoarele erau la repetiţie. -Am uitat de repetiţii. Clo mâine cântă. Le aşteptăm. Timpul trecea greu. Priveau tot mai des spre poartă. Dar ele nu veneau. A doua zi, după ce ei plecase la Torino, Clo întrebă: -Oare ce fac băieţii noştri? -Se gândesc la noi! Mă miră faptul, că tu, în jurul căreia se învârtesc mii de bărbaţi, n-ai experienţă în relaţiile cu ei. -De unde? Mi-au împins acest logodnic. Aşa, serios, n-am avut pe nimeni. Mergeau în fiecare zi la repetiţie. O mulţime de bărbaţi începuse să se învârtească în jurul Rodicăi. -Mă bucur că ai succes, spuse Clo, dacă-i mai dezbaţi şi pe cei de la intrare în teatru, o să fiu fericită. M-am săturat de admiratori. -Altele toată viaţa doresc asta, iar tu fugi. -Eu sunt aşa, şi nu mă pot schimba. -De asta şi te iubeşte Alessandro. În sfârşit au apărut. Erau ambele extrem de drăguţe. Seara în dormitorul Clotildei intră doamna Campanella. - Cum rămâne cu nunta? -O anulez. -O să ai probleme! -Ştiu. Dar nu-mi schimb hotărârea. Decât să trăiesc cu omul neiubit, mai bine nu trăiesc. -Cum poţi să spui una ca asta?! Vrei să fii blestemată de sfânta biserică? -Mătuşă, la ce v-aţi gândit? Nu. Am să lupt cât voi avea puteri. -Dacă trăia maică-ta era altceva. Dar să ştii, noi suntem cu tine. Pentru întotdeauna. -Mulţumesc, mătuşă, şi o îmbrăţişă, în timp ce din ochi curgeau lacrimi. Cât de mult îmi lipseşte mama! De ai şti cât de mult! repetă ea.

15

-Ştiu, draga mea, ştiu. -De fapt cred-că mă discurc singură! -Aşa va fi mai bine. Tatăl o iubea mult! Dorea să fie fericită. Era unica lui fiică, şi Dumnezeu i-a dat un glas extraordinar. I-a lăsat jumătate din averea sa. Trecuse mai mult de trei ani după decedarea mamei, când el i-a făcut cunoştinţă cu o doamnă. Aştepta asta. Vedea cum se chinuie fără femeie. Totuş nu s-a simţit bine, văzâmd o femeie străină lângă el, înlocuind-o pe mama ei. Dar s-a reţinut, şi a primit-o aşa, cum era primit în societate. Nu era femeie rea, voia să se împrietenească cu Clo. Şi îl iubea pe tata. Asta era principalul pentru Clo. Diverse probleme financiare l-au silit să părăsească Italia şi să plece în Grecia. Doamna, spre bucuria lui Clo, a plecat cu el. Clo trăia cu servitoarea în castelul moştenit. Mai erau doi bărbaţi care făceau muncile legate de îngrijirea curţii. Dar foarte des înopta la mătuşa ei, sora mamei, care o iubea ca pe o fiică. A doua zi Clo îi povesti şi Rodicăi toată istoria cu logodnicul ei. Şi ceru un sfat cum să scape de el. Rodica se gândi puţin şi propuse soluţia. Clo rămase uimită. Era atât de simplu. -Ce făceam fără tine? Bunul Dumnezeu mi te-a trimis să mă ajuţi să scap de nevoile mele. -Tu trebuie să aduci bucurie oamenilor cu vocea ta. De problemele tale mă ocup eu. -Degrabă pleci. Şi eu rămân iarăşi singură. -Revin cât mai degrabă. Încep construcţia fabricii de manufactură şi mă întorc. Se apropie de băieţi. -Dar voi ce staţi aşa îmflaţi? Rodica pleacă. Cine o să mă apere? spuse cu tristeţe Clo. -Dacă-mi permiteţi, vă apăr eu, Sandu puţin teatral luă poziţia drepţi. -Nu cu sabia, dar aşa, cum o face Rodica, elegant, dar ferm. -Aşa ca Rodica, poate numai ea, răspunse Sandu -Ce facem mâine? întrebă Clo. -Cum ne-am înţeles, vă învăţ să călăriţi ca o amazoană. -Credeam că ai uitat! Clo şi Sandu mergeau încet cu caii. Sandu îi explica cum trebuie să se ţină dreaptă în şa, cum să stăpânească fără probleme calul. Şi ea repeta. Era stăruitoare, făcea întocmai ce-i spunea. Nu se uita la el, era concentrată la ce-i spunea. Acasă, când să coboare, Clo îi întinse mâna s-o susţină. El o luă de mijloc, ea se lipi de el, ca ieri, când au sosit de la Torino. La dispărţire Clo îi reţinu mâna şi spuse: -Vă aştept. Rămân iarăşi singură. Rodica plecă şi ea. După plecarea lor Clo se întristase. Ce bine se simţea cu ei! Iarăşi a rămas singură. Aştepta cu nerăbdare să vină ziua de vineri. Trăia ca în ceaţă. Nu simţea nimic. Repetiţiile iarăşi se făcură insuportabile.

16

Însă vineri el nu sosise. O întrebă pe doamna Campanella, însă ea tot nu ştia nimic. Au împlut-o lacrimile. De ce ea oare n-are noroc? Când şi vinerea următoare el nu sosi, ea a anulat spectacolele cu participarea ei. Se închise în castel şi nu primea pe nimeni. Logodnicul dispăruse, după ce ea i-a reproşat ceva. Doamna Campanella se pricepu ce se întâmplă, şi sosi la ea.

-Ce se întâmplă, draga mea? Se uită cu gingăşie la ea, o mângâie pe păr. Ea se lipi de mătuşa – te-ai îndrăgostit?

Se făcu tăcere, apoi Clo spuse cu amărăciune:-Da mătuşă. Prima dată simt aşa ceva. Nu ştiam că dragostea este atât de

nemiloasă!-De ce spui aşa? Dragostea este un simţ măreţ !-Şi dureros, mătuşă.-Nu mi-ai spus, ce s-a întâmplat?-Alessandro a treia săptămână mă ignorează. Nu vine la Milano..., la mine.-Draga mea, el este sub ordin. Militarii nu depind de ei însăşi.-Cum aşa?-Ei îndeplinesc ordinele superiorilor. Ori s-a întâmplat ceva, ce nu depinde de

el. Noi, soţiile militarilor, ştim ce e asta.-Cred că aşa şi este, şi ea se linişti.

Trecuse trei săptămâni, apoi patru, iar Giovani tot nu găsea timp să meargă acasă. A venit primăvara. Şi Sandu se hotărî. A plecat singur la Milano. Simţea că nu mai este în stare să n-o vadă. Doamna Campanella l-a întâmpinat cu bucurie.

-Acuşi vine Clo şi luăm masa. Odihniţi-vă. Ce fel de odihnă, când inima îi bătea gata să sară din piept! Tresărea la fiecare zgomot de uşă. În sfârşit se auzi zvon de clopoţei şi zgomot de trăsură. S-au repeit unul în întâmpinarea altuia, s-au îmbrăţişat fără să-şi mai spună ceva şi fără să înţeleagă prea bine ce faceau. Ea îi şopti: -Ce mult te-am aşteptat! Cuvintele ei l-au făcut fericit. Ea i se adresă cu „tu”, ca unui bun prieten, ca unui om apropiat. -De ce n-ai venit? -Giovani… Cum să vin în ospeţie la oameni străini? -Veneai la mine. -Nu m-ai invitat. -E adevărat. Peste o lună la Milano soseşte Regina Italiei. Să vadă noul meu spectacol. Mi-a transmis că doreşte să-mi vorbească. Mi-e frică. O să-mi amintească de nuntă. Familia Amaratti este legată de Curtea Regală. Se spune că Amaratti l-a inaugurat la tron pe Rege. Aşa că şi Regina are datorii directe faţă de această familie. Vezi în ce m-am încurcat? Şi nu ştiu cum să scap. Cu Rodica mă simt mai în siguranţă. E unica fiinţă care mă înţelege. -Clo, din acest moment mai ai un apărător, gata să-şi sacrifice viaţa pentru tine. Ordonează!

17

-Mulţumesc mult, senior Alessandro, spuse ea zâmbind la tonul lui uşor teatral, plină de recunoştinţă şi dragoste. Mulţumesc, dragul meu Alessandro, şi-l sărută -Îi scriem o scrisoare? Cred că Rodica mă va ajuta. E descurcătoare. -După masă. Căci mătuşa ta se va supăra că ne aşteaptă atâta. După masă i-au spus doamnei ce vor să facă. S-a bucurat. -Transmiteţi-i că o aştept şi eu. Şi că mi-i dor de ea. S-au dus în bibliotecă. Sandu s-a apucat să scrie. -Tot ţineam să te întreb, de unde ştie Rodica italiana? -A avut o profesoare de muzică de origine italiană. -Iată de unde cunoaşte atât de bine muzica! El scria, iar ea se aşeză alături. O simţea tot mai aproape. Discutau fiecare propoziţie. La un moment însă apropierea ei îl tulbură complet. Capul nu-i mai lucra. Sânii ei îl atingeau tot mai mult şi mai mult. Se reţinea cu greu să n-o cuprindă şi să n-o sărute. Încerca să se concentreze. Dar în zădar. La un moment s-a întors spre ea s-o întrebe ceva. Buzele ei frumoase erau atât de aproape, atât de mult dorite… Cum s-a încumetat s-o sărute, nu şi-a dat seama. A fost un sărut îndelung şi dulce. Ea nu numai că nu l-a respins, din contra, părea că-l aşteptase. Şi arăta fericită. Era conştientă că de fapt într-un fel ea îl provocase. Altfel cum avea să-i spună să fie mai îndrăzneţ? Era clar că pentru el ar fi fost mai uşor, de exemplu să lupte cu turcii, decât să aibă curajul s-o sărute neprovocat pe primadona Operei din Milano. Cu alte domnişoare poate că nu ar fi fost atât de timid. A doua zi au plecat să călărească. Nu atât au călărit, cât de fapt s-au sărutat şi şi-au vorbit. Seara a cântat ca o zeiţă. Aplauzele de-a dreptul furtunoase care au urmat n-o atingeau. Într-un fel era sătulă de ele. Acum unica ei dorinţă ar fi fost să coboare în sală, şi de faţă cu toată lumea care aplauda, să-l îmbrăţişeze pe Alessandro devenit al ei, şi să-l sărute. Să-l sărute îndelung, îndelung… A doua zi a venit să-l petreacă. Nu s-au îmbrăţişat, nu s-au sărutat. Se sfiau de doamna Campanella. -Data viitoare vii direct la mine. Te aştept, dovedi ea să-i şoptească. Toată săptămâna s-a gândit la ultimele ei cuvinte. Ce era? Simplă invitaţie de domnişoară îndrăgostită subit sau altceva mai profund şi mai de durată? Din partea ei această invitaţie să vină direct la ea era răspunsul la întrebarea lui unde să vină dacă Giovani nu vrea să meargă la Milano. Şi mai mult nimic. Fără nici un subînţeles, fără nici o motivaţie. Aşteptau cu nerăbdare ziua de vineri. Joi însă Sandu şi Geovanu au fost trimişi în componenţa unei comisii să inspecteze o aplicaţiune a armatei italiene. Această deplasare a ţinut aproape două săptămâni, după care au primit vacanţă până la toamnă. Clo, care însuşise lecţia doamnei Campanella despre militari şi soţiile lor, nu retrăia, însă îl aştepta cu nerăbdare. Împreună cu Giovani au sosit la Milano. I-a îmtâmpinat doamna Campanella.

18

-Mă duc să trimit pe cineva să cheme fetele. V-au aşteptat. Iar voi treceţi la masă. Persoana trimisă s-a întors în curând rugându-i să meargă ei la ele căci erau ocupate cu pregătirile legate de sosirea Reginei la Milano peste două zile. S-a dus la Clo. Abia a intrat pe poartă, că s-a şi pomenit în braţele ei. Aşa îmbrăţişaţi au intrat în casă. -Şi ce faceţi mai departe? o întrebă Rodica pe Clo. -Nu ştim, dar găsim noi ceva, răspunse Clo vizibil fericită. Era târziu când ea a propus să se ducă la culcare. Nu vroiau să se despartă unu de altul. Şi el a îndrăznit: -Poate ne culcăm împreună? propuse el, şi roşi. -Nici biserica ta, nici a mea, nu permit aşa ceva până la nuntă. Iar eu sunt catolică credincioasă. Da şi tu, după câte ştiu, eşti credincios. Aşa că rabdă până la nuntă! -Când e nunta? întrebă el naiv. -Când v-a fi, atunci v-a fi, răspunse ea trist, noapte bună. Cu Clo la audienţă urma să meargă Rodica, Sandu, Giovani şi Paolo Amaratti, logodnicul lui Clo. Toată ziua şi-au pregătit uniforma militară de paradă. A doua zi fetele au intrat pe la ei. S-au înţeles ca aceştea să aştepte în spatele scenei. După care vor merge împreună la Regină. Rodica a propus cum să facă, pentru a putea să se debaraseze de logodnicul nedorit. Întreaga zi au pus la cale planul. Au găsit o soluţie cât se poate de simplu. Rodica urma să se comporte astfel încât să-l determine pe Paolo să-i facă curte. Şi să-l vadă Clo. Puţin scandal, şi scăpă cu cinste de el. Nimeni n-o să spună că ea ar fi fost de vină. Ştiau, Paolo o iubeşte la nebunie pe Clo. Şi n-o să-i facă curte Rodicăi. Însă era o şansă… Clo a cântat din nou excelent. După reprezentaţie a venit cineva de la Regină şi i-a invitat. -Majestate, permiteţi-mi să vi-i prezint pe însoţitorii mei. -Da, draga mea. -Domnul Averescu şi sora lui, domnul Giovani Campanella, şi… -Mai departe nu e nevoie. Pe domnul Paolo Amaratti, logodnicul tău, îl cunosc bine. Draga mea, ai cântat azi ca o zeiţă! -„E frumos acest sublocotenent român – se gândi ea - va fi un amant strălucit”. -Domnule Averescu, Regina se apropie de el, sunteţi cât se poate de tânăr, dar văd că aveţi deja trei medalii. De unde sunt? -Am luptat cu turcii în Balcani, excelenţă, răspunse aproape milităreşte Sandu. -Dar ce faceţi în Italia? nu-şi rupea ea ochii de la el. -Sunt student la Şcoala Superioară de Război din Torino. -O...Din păcate, n-am fost niciodată la Şcoală. Promit însă că la toamnă voi veni neapărat, să văd, ce se face pe acolo. După terminarea audienţei, Regina o rugă pe Clo să rămână. -Cum îţi merg treburile cu Paolo? -Nici cum. Nu avem un viitor comun.

19

-El ştie de asta? -I-am spus-o de mai multe ori! Dar continuiă să insiste. -Te-ai făcut atât de frumoasă, încât îmi vine tocmai să te sărut, şi se apropie de ea, după care o sărută cu adevărat. Clo nu se ateptase la aşa ceva, nu era în stare să spună nimic. Iar Regina s-a folosit de starea ei, şi a mai sărutat-o odată, dar cu foc, ce buze fine ai! Şi nu le sărută nimeni? -N-am pe nimeni, Majestate. -Clotilda, sublocotenentul pe care mi l-ai prezentat este foarte frumos! Ce zici dacă-l iau ofiţer la Curtea Regală? -N-o să fie de acord. -Nu există militar care să nu dorească să rămână în Italia. Mai ales la Curtea Regală. Clo îi răspunse destul de rece. -Este unul din cei care nu vor rămâne. Ţine la ţara lui mai mult ca la orice. Şi nu se lasă momit de onoruri. -Eşti tânără. Tot în lume se vinde şi se cumpără. Trebuie doar să ştii să oferi preţul cuvenit. Iar eu pentru acest sublocotenent am să dau exact preţul cuvenit. Şi el o să-l ia. Vei vedea. -Majestate, Clo făcuse o pauză, apoi, învingându-şi şovăiala, continuă – îndrăznesc să vă cer ceva. -Spune, draga mea. -Vă rog mult să vorbiţi cu familia Amaratti să mă lase în pace. -Grea rugăminte, spuse Regina după un timp. Află că aceşti Amaratti sunt prieteni buni cu Regele. Totuşi…îţi promit că voi încerca să fac ceva. Clo ieşi veselă de la Regină. Dar nu spuse nimic. -Mergem acasă. Sunt obosită. Paolo a plecat. Acasă i-a spus lui Sandu ce a promis Regina. -Ştii ce mai doreşte ea? Să te ia la Curtea Regală. -Nu, Clo. Nu pot să primesc. Am nişte obligaţiuni morale. Mă aşteaptă Patria mea, pe care n-o schimb pe nimic. Clo nu spuse nimic. Prevăzuse că aşa va reacţiona. Acum era clar că dacă vor să fie împreună, înseamnă că unul din ei trebuie să accepte, oricât de dureros ar fi fost, să-şi părăsească ţara. El nu putea să rămână. Era şi unicul ofiţier de stat major, care învăţa la o astfel de Şcoală. Armata naţională are nevoie de el. Datoria faţă de Patrie e mai presus ca orice. Mai ales pentru un militar care are în el o minimă onoare. Plata va fi viaţa nefericită fără Clo.

Clo s-a întristat. Alessandro a scos la iveală cea mai grea problemă. Ce să facă? Să se despartă de el nu putea ! Îl iubea serios, îl iubea aşa cum putea numai ea ! Nu vedea nici un bărbat lângă ea, numai el, Alessandro al ei. A doua zi Clo s-a dus la biserică. S-a aşezat în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului. O rugă să o ajute să nu-şi piardă omul iubit. O rugă din toată inima. Într-

20

un târziu se linişti. Straniu dar simţi că va fi ajutată. Maica Domnului n-o s-o lase. Nu făcu rău nimănui. Plecă cu o faţă calmă şi luminată din biserică.

S-a început vacanţa care dura trei luni. Deoarece Clo era ocupată la Operă, Sandu i-a propus lui Giovani să plece împreună în România. Lui Giovani îi plăcu ideea. Au plecat. Au vizitat însă mai întâi Parisul, Berlinul, Viena. Nu fusese nici unul din ei în aceste ţări. Doamna Fişer îi întâmpină cu mare bucurie. Au fost invitaţi să se cazeze la ea. -Domnule Averescu, spuneţi-mi, ce face fiica? Ce ia-ţi scris în scrisoare, încât a lăsat tot şi a plecat urgent în Italia? -E fericită. A avut o audienţă la Regina Italiei. Este unica prietenă a primadonei Operei din Milano. -S-a împlinit visul ei. -Care? -Nu v-a spus? De când a început să se preocupe de muzică, unica ei dorinţă era să meargă măcar o dată la teatrul de Operă din Milano. Profesoarea de muzică i-a băgat în cap ideea. Italianca. A lăsat baltă construcţia fabricii şi a plecat. Am făcut investiţii mari în utilaj. Iar ea nici nu vrea să audă să vină, să termine. Mi-a scris că prietena ei are probleme, şi că trebuie s-o ajute. Eu însă ce mă fac? -Rodica întradevăr o ajută pe prietena sa, spuse Sandu, iar de fabrică, staţi liniştită, mă ocup eu. Dacă fireşte îmi permiteţi? -Aţi venit să vă odihniţi. La ce vă trebuie problemele noastre! -Am spus cândva că problemele dumneavoastră sunt şi ale mele. Vă sunt dator. M-aţi ajutat întotdeauna. L-a luat cu el şi pe Giovani. A rămas surprins. -Şi totul e organizat de Rodica? Câtă energie are domnişoara asta! Sandule, acum chiar că vreau să te ajut. Lucrările la fabrică au început să avanseze rapid. Într-o zi la luat pe Giovani şi s-a dus la Margaret. Aceasta s-a bucurat. L-a îmbrăţişat. -Ce bine că ai venit! Am vrut să te văd! -Tot atât de frumoasă eşti. Nu te-ai schimbat. -Vrei s-o vezi pe fetiţa noastră? -Sigur, te rog… S-au dus la pătuc. Micuţa se juca singură. -Îţi seamănă toată ţie, spuse Margaret fericită, astfel o să te am toată viaţa lângă mine. A plecat cu o dispoziţie bună. Cum n-ar fi, ce nu s-ar întâmpla cu el, lasă ceva bun pe pământ. Sângele neamului Averescu curge deja în vinele generaţiei tinere! La începuul lui august utilajul a fost montat. Cu inginerii au mai controlat o dată totul. Doamna Fişer invită oaspeţi de vază la deschiderea fabricii. Era de fapt cea mai mare fabrică de manufactură din România.

21

Din vacanţă s-au întors în Italia la sfârşitul lui august. Toată vara s-a gândit la situaţia creată între el şi Clo. Acum era convins că o iubea cu adevărat. Nu-şi închipuia viaţa fără ea. Dar la fel se simţea legat şi de ţară pentru care a vărsat şi sânge, apărând-o. Simţea clar că viaţa lui e legată indisolubil de România. Şi numai de ea. Nu-şi imagina că poate să rămână în Italia. Pur şi simplu, nu-şi putea imagina. Ar fi simţit un gol imens. Voia să facă ceva ca şi Patria sa să ajungă în rând cu Italiea, Germania, Franţa. Dar ce face cu Clo? Cum va trăi fără ea? Au fost întâmpinaţi cu bucurie de domnişoare. Clo îl săruta fără să se mai sfiască de cineva. Era veselă.. Îmbrăţişerile şi săruturile nu mai aveau sfârşit... -Problema cu logodnicul a hotărât-o Regina, spuse bucuroasă Clo. -La Bucureşti am făcut un mare lucru, începu Giovani, aşteptând reacţia Rodicăi. -Şi ce lucru mare aţi făcut voi, mă rog? Voi care sunteţi pricepuţi în toate numai nu şi în gospodărie. -Află mult stimată domnişoară, sceptică în ce priveşte anumite calităţi ale noastre ca eventuali capi de familie că, de exemplu, am terminat şi am dat în exploatare o fabrică de manufactură aparţinând cuiva nu tocmai necunoscută. -Glumeşti? se uită mirată la el. Nu-mi vine să cred! Au povestit tot. -Dar ce aţi făcut voi? întrebă Sandu. -Am scăpat de logodnic. A plecat cu ură. Mă tem să nu facă ceva urăt. Dacă află de tine, te vor înjosi în faţa societăţii. Şi dacă te discreditează pe tine, mă discreditează şi pe mine. De fapt eu sunt ţinta lor principală. Au îndeplinit ordinul Regelui, dar mi se pare au să mă urmărească toată viaţa. -Vom vedea. Din acest moment eşti însă sub ocrotirea mea, se aşeză în genunchi în faţa ei, după care continuiă la fel de energic şi, fireşte uşor patetic, oricine, care a îndrăzni să spună ceva rău de tine, va simţi pe pielea lui ascuţişul sabiei mele. Jur! Urmă un moment de tăcere. Nu se aştepta nimeni la gestul lui, îţi propun să devii soţia mea. S-au pierdut cu totul. Un nou moment de tăcere plină de surprindere. Şi ca un trăsnet pentru toţi răsună răspunsul ei: -Sunt de acord. Îţi voi fi soţie fidelă pentru toată viaţa. Se speriase singur de răspunsul ei. Nu se aştepta la un răspuns rapid. Ea se aşeză în genunchi în faţa lui după care îl sărută. -Sunteţi martorii noştri, se adresă Clo lui Giovani şi Rodica, care încă nu înţelegeau ce s-a întâmplat, de alţi martori nu mai avem nevoie. Rodica şi Giovani i-au felicitat. -Nu m-am aşteptat să ai atâta curaj, spuse Giovani, adresândui-se lui Clo, sunt de-a dreptul surprins. -Eu însumi sunt surprinsă, spuse Clo fericită. De altfel credeam că Alessandro n-o să-mi propună niciodată primul. Eram gata să-i propun eu, râse ea cu poftă. -Mergem s-o anunţăm şi pe doamna Campanella, spuse Rodica, să se bucure şi ea. A retrăit toată epopeea cu Amaratti împreună cu noi. S-a început şcoala. Ei au plecat la Torino.

22

Clo era fericită. Aştepta cu nerăbdare să vină ziua de vineri. Devenise mai calmă, mai sigură de ea. Şi cânta extraordinar. Dragostea o inspira, îi dădea puteri noi. Ca întotdeauna toţi trei o aşteptau după scenă. Pentru nimeni nu mai era secret că Sandu e logodnicul ei. Într-o seară după scenă au intrat un căpitan şi doi locotenenţi italieni. Vorbeau tare, făceau glume urâte pe seama actriţelor. Giovani îl recunoscu pe căpitan. Era cel mai vestit duelgiu din Italia. Dar îşi făcea serviciul la Roma. Interesant, ce căuta aici? Clo a terminat de cântat şi veni la ei. Căpitanul spuse cu glas tare o glumă urâtă, la adresa ei, să-l audă toţi. Toţi prezenţi au înţepenit. Un ofiţer italian să se comporte atât de urât! Giovani a înţeles ce caută ei aici, şi de cine fuseseră trimişi. Îl rugă pe Sandu să nu reacţioneze. Dar Sandu se apropie de căpitan şi îi ceru căpitanului să-şi ceară imediat scuze. Căpitanul nici nu-l privi. Sandu mai repetă. Căpitanul a mai spus ceva referitor la Clo. Locotenenţii se tăvăleau de râs. Sandu se apropie de el şi îl lovi în plină figură. Îl lovi tare încât îi ţâşni sângele pe nas. Îşi scoase mănuşa şi aruncă cu dispreţ în faţa căpitanului -Sunt la dispoziţia ta, măgarule. Apoi o luă de braţ pe Clo, care aşa şi n-a înţeles ce se petrece, şi plecă. În trăsură întrebă: -De ce l-ai lovit? -Căpitanul e trimis de Amaratti anume să te jignească, spuse Rodica, mă mândresc că am aşa frate... -Îl ştiu pe căpitan, spuse Giovani. Este cel mai bun duelgiu din Italia. Şi a fost trimis de cineva special ca să-l ucidă pe Alessandro, ştiind că el n-o să-i permită să te jignească. Rodica are dreptate. -Ce duel? Poate să te ucidă? Clo îl privi înspăimântată pe Sandu. -Vedem noi cine pe cine, răspunse liniştit Sandu. -N-ai şanse contra lui. Trebuie să-ţi ceri cumva scuze. -Adică? Să cer scuze unei puşlămăli? Drept cine mă vezi? -E puşlama dar şi ofiţer. -Mie mi s-a părut că e doar puşlama. Bine ai făcut că l-ai implut de sânge. Şi dacă mâine are noroc să rămână viu o să-l ţină minte pe Sandu toată viaţa, răspunse Rodica. -Mă duc eu să-i cer scuze în locul tău, spuse plângând Clo. Vezi ce spune Giovani, o să te ucidă. -Drept cine mă crezi? Sunt ofiţer! Şi nu permit nimănui să intervină. A doua zi veni unul dintre locotenenţii care îl însoţeau pe căpitan. -Cât va plătit Amaratti? îl întrebă Giovani. Te întreb ca ofiţer italian pe ofiţer italian. Locotenentul lăsă ochii în jos. Ca partea considerată ofensată, căpitanul dictă condiţiile. Aşa prevedea regula. Sandu acceptă. Se bat cu săbiile, până la moarte. Secundanţii celui ucis se gândesc singuri ce să spună pentru justificare. Urmau să se întâlnească la amează, în câmp liber. Giovani ştia locul. Sandu era liniştit, ca înainte de atac. Emoţiile îl cuprindeau după luptă.

23

La ora fixată erau pe loc. Giovani mai făcu o încercare să rezolve disputa pe cale paşnică. -A făcut în pantaloni cavalerul vostru, râse cu răutate căpitanul. -Eu nu conversez cu o puşlama cumpărată de Amaratti. Acest răspuns l-a jignit şi l-a îngrijorat mult pe căpitan. Familia Amaratti a promis în afară de o sumă frumoasă de bani, că nimeni nu va afla de misiunea sa murdară. Şi el credea că nimeni nu se va pricepe şi totul va fi dat drept un duel cinstit. Şi iată, totul a ieşit la suprafaţă. Începu să se enerveze, fapt care n-a fost scăpat de Sandu. -„E un plus mare pentru mine, se gândi el, nu mă aşteptam că această puşlama mai are şi cinste”. Sandu respinse oferta de împăcare propusă de Giovani. La comandă au început lupta. Căpitanuul se purta ca un învingător sigur. Executa mişcări teatrale cu sabia, arătându-şi măiestria. Însă Sandu observă la el unele nereguli în mişcări, ca rezultat al stării nervoase în care se afla. La un moment dat căpitanul hotărî s-o termine cu el. Îl atacă dur. Însă se pomeni prăbuşit la pământ şi cu intestinele afară. Unul din locotenenţi îşi pierdu cunoştinţa, când văzu scena. Sandu salută cu sabia. -Dacă mai aveţi doritori, poftim, spuse el liniştit. A plecat apoi fără să mai privească înapoi.

Înre timp Clo se duse la biserică şi se rugă ca Maica Domnului să-l ocrotească pe Alessandro al ei, ca el să vină viu şi nevătămat. Acum nu-şi găsea locul. -Cum poţi sta liniştită? îi spuse ea Rodicăi. -Eu ştiu ce poate Sandu, iar tu încă nu. -Dar n-ai auzit ce a spus Giovani despre căpitan? -Iar tu n-ai auzit ce am spus eu despre Sandu? E unul dintre cei mai buni ofiţieri din armata română. Dacă nu chiar cel mai bun! Când au intrat în ogradă, vii şi nevătămaţi, Clo amuţi de bucurie. Apoi îl îmbrăţişe şi îl sărută îndelung, îndelung. Era omul ei cel scump. Au plâns amândouă. Clo întrebă: -Tu de ce plângi? Erai încrezută că el biruie. - Ziceam aşa, să te liniştesc pe tine. Dar retrăiam nu mai puţin. -Propun să ne ducem la mine. Ne aşteaptă şampanie rece. Vreau azi să gust din tot rodul vieţii. Dar aici mi-i ruşine de mătuşa.

În trăsură se aşeză pe genunchii lui. Au gătit repede masa. Şampania era adusă din Franţa, foarte gustoasă. După a treia sticlă, se dezlegase limba la toţi.

-Povestiţi ce a fost acolo? – întrebă Rodica puţin ameţită.-Totul a fost bine – răspunse Sandu, ca să schimbe tema.

-Da, şi eu nu-s mai rău ca alţii. Dar aşa lovitură ca la Alessandro, n-am mai văzut. Nimeni nici n-a observat, când căpitanul a căzut răpus. Mă înveţi şi pe mine? Giovani, puţin sub chef, se tot adresa la Sandu. -Hai să bem cea mai bună şampanie din lume – propune Rodica – Giovani, mai distupă una.

24

Au băut-o şi pe asta şi încă câteva. Clo n-a scos o vorbă, n-a întrebat nimic. Nu-şi putea reveni după retrăirea ce a avut-o. Se uita la el, făcea automat tot ce spunea.

Rodica se aşeză la pian. Încercă mai multe melodii apoi cântă ceva vesel. Pe la miezul nopţii Rodica se adresă la Giovani:

-Cavalerul meu, nu e timpul de culcare? Hai mama să te culce – râse ea cu poftă.

-Mergem, demult n-am dormit în braţele mamei – susţine el gluma. Rodica şi Giovani au plecat împreună. Sandu a condus-o pe Clo până la uşă. -Intră, îi spuse ea simplu, credeam că te pierd. Vreau ca din ziua aceasta să fim întotdeauna împreună - şi ziua şi noaptea, se apropie de el, îl luă de mână, şi îl conduse spre pat. Nu avuse încă relaţii. Şi nu ştia ce să facă. Când s-a culcat alături şi a îmbrăţişat-o, ea începu să tremure. Dar totul se termină simplu şi firesc. Se simţea fericită. Rodica s-a trezit cu dureri la cap. Şi-a amintit tot ce a fost aseară. „Oare cum se simte Clo. Mă duc să văd ce face,” zise ea, şi intră în cameră la Clo. Clo era în pat cu Sandu. Dormeau îmbrăţişaţi. A ieşit încetişor din camera lor. Clo totuşi a făcut ceia, ce voia demult să facă, dar se temea. Se vede că a fost o hotărâre spontană, odată ce nu i-a spus. Ori poate are secrete de ea? Bine că n-au văzut-o. O să vadă, i-a spune ori nu Clo? Şi atunci o să fie clar ce fel de prietenă are. S-au trezit târziu. -Suntem de-acum soţ şi soţie pe deplin, spuse Clo veselă, rămâne să mergem la bisereică. -Când? întrebă el. -De azi hotărăşti tu totul. Eu sunt o femeie cu bărbat la casă, glumi ea. Ai înţeles ce te aşteaptă? O poţi şterge cât nu e târziu! -M-ai speriat rău de tot! glumi el, aşa că fug rămânând lângă tine. -Am văzut ieri, înainte de duel, cum te purtai. Parcă era vorba de viaţa altcuiva, şi nu de a ta. De azi înainte n-ai dreptul să rişti aşa. Nu uita că mai sunt şi eu pe lume. La bucătărie masa era gata. -Rodica, aseară a fost ceea ce trebuia să se întâmple – îi şopti ea fericită. Apoi spuse cu glas tare: trebuie să merg la preot să vedem ce facem. Sandu e ortodox. -Şi dacă preotul nu vă dă voie, ce faceţi? Vă despărţiţi? -Niciodată! -Şi o să trăiţi necununaţi? -Ne cununăm la voi. Nu-i totuna? -Cred că da. Au venit şi Sandu cu Giovani. -Bem azi şampanie? întrebă Giovani vesel. -Nu te doare capul? îl întrebă Rodica. -Ce are şampania cu capul meu!? Pe la orele nouă seara Clo spuse: -Băieţii pleacă dimineaţa. Mergem la culcare.

25

S-au dus în camera lor. Era pur şi simplu plăcut să stai în braţele omului iubit. Care o sărutâ uşor pe ochi, sâni, buze… Ca într-un vis. S-au despărţit veseli. -Curând ne vizitează Regina. Vom fi ocupaţi cu primirea ei. Nu ştiu cum voi rezista fără tine. O sărută pe ochii cei frumoşi şi plini de lacrimi. -Venim noi la voi! Regina a sosit sâmbătă la Milano, a asistat la concert, iar duminică a plecat la Torino. A invitat-o şi pe Clo. Cu ea a mers şi Rodica. Au călătorit în vagonul Reginei. -Aş dori să-l văd pe băiatul cel frumos, pardon, adică pe domnul Averescu. Şi să-l invit la Curtea Regală, spuse Regina, adresându-i-se lui Clo. -Majestate! Am încercat să-l conving. Degeaba. E de neânduplecat. -Eu am să-l conving, rosti sigură Regina. Pentru Clo ar fi fost o soluţie ideală. Alessandro rămâne în Italia, şi astfel vor fi pentru totdeauna împreună şi fără probleme. Mai apoi ea s-ar fi mutat la Roma, sau el la Milano. Era, evident, o ultimă speranţă. Totuşi nu i-a plăcut că Regina insistă atât de mult să-l ia. Şi anume la Curtea Regală. De ce? O întrebă pe Rodica, care a râs. -Chiar nu înţelegi de ce? Uită-te la Regină. E o femeie tânără încă. Vrea pur şi simplu să şi-l facă amant. Aşadar, iată ce vrea de fapt Regina! Aici n-o să-i meargă Reginei, îşi spuse revoltată Clo. Se va opune ea, Clotilda Caligaris, primadona Operei din Milano. N-o să vadă nimic Regina din ce-şi doreşte! Pe Regină a întâmpinat-o întreaga conducere a oraşului Torino. Iar pe ele - Sandu şi Giovani. Aveau rezervate apartamente împreună cu Regina la hotel. -Rodica, tu ai văzut unde trăiesc băieţii, iar eu nu. Mă duc să văd şi eu, spuse Clo râzând, ne vedem mâine. Dacă mă caută cumva Regina, voi nu ştiţi unde sunt. Abia au intrat în casă, că şi s-au repezit unul spre altul. Săruturile multdorite nu mai conteneau. Erau dornici... După ceremonia oficială, au fost invitaţi la Regină. -Domnule Averescu, n-am ştiut că sunteţi şi eminent. Sunt de-a dreptul impresionată.Vă propun oficial să deveniţi ofiţer în Garda Regală. Ştiţi că acolo se încadrează cei mai buni. -Sunt încântat, dar, din păcate, anumite motive mă împiedică să accept propunerea Majestăţii Voastre. Vreau să mă întorc acasă, şi să pot fi de folos Patriei mele. I-am jurat credinţă şi nu pot să-mi permit să nu mă ţin de cuvânt… -Nu vă răzgândiţi? -Categoric nu, Majestate. -Bine… poate că mai revenim la acest subiect. -Nu, Majestate, nu are rost. Sunt profund impresionat şi măgulit de propunerea ce mi-aţi făcut-o dar cred că nu am dreptul să fac ceva ce nu cred că e de mine. -Clo, nu doreşti să ne cânţi ceva? încercă Regina să schimbe subiectul vădit dezamăgită. -Doar ceva scurt. Rodica o acompanie la pian. Regina nu-şi rupea ochii de la Sandu. Asta o încurca pe Clo să cânte. Gelozia a început să-i roadă inima.

26

-Majestate! spuse Clo la încheiere, suntem obosiţi. Cu permisiunea dumneavoastră, plecăm acasă. A doua zi Regina l-a căutat, dar a plecat fără nimic. Rodica le spuse: -Îmi sunteţi datori. Nu i-am spus Reginei unde sunteţi. La Milano au plecat cu toţii direct la ea. A doua zi la cununie au mers însoţiţi de doamna şi domnul Campanella. Se bucurau de fericirea nepoatei lor. După cununie s-au dus la Clo. -Şi nunta e pe când? întrebă doamna. Clo îl privi pe Sandu. Doamna îi observă privirea. -Cum trece postul, după Anul Nou, îi răspunse acesta. Îşi aminti de atribuţiile pe care i le încredinţă Clotilda ca soţ – să decidă ce şi cum. -Şi unde, în Italia sau în ţara dumneavoastră? -Încă n-am stabilit. Probabil că aici. Baştina mea este ocupată de ruşi. Şi ei n-o să ne lase să plecăm încolo. Iar în Bucureşti o am numai pe Rodica. Toate rudele lui Clo sunt aici. Iar rudele mele, pe care ruşii o să le lase să vină, vor fi prezente. -Sărbătoriţi aici, la Clo? -Nu ştim. Poate că la Teatru de Operă. -Numai acolo! E nunta primadonei Operei din Milano! O să aveţi oaspeţi înalţi. -Mătuşă dragă, mâine facem lista invitaţilor. A rămas puţin timp. Ne ajută şi Rodica. Vestea căsătoriei primadonei a stârnit mare zarvă la Milano. Cine e alesul? Mulţi nu credeau, gândeau că e demnă de cel puţin alegerea unui prinţ. Sandu îi spuse despre aceste vorbe şi o întrebă dacă n-o să regrete. Ea îl privi îndelung, îi luă mâna în palme şi îi spuse: -Dragul meu, viaţa mea nu e una uşoară. Iar de când te-am cunoscut îmi doresc tot mai mult să-mi aflu liniştea. Să fiu o femeie obişnuită. Seara Clo a cântat cu atâta însufleţire, încât şi oaspeţii înalţi prezenţi, au rămas profund impresionaţi. Atunci, după duel, cu toate că s-au înţeles cu partea opusă să nu se răspândească vestea, totuşi la Milano se ştia cine la ucis pe cel mai bun duelgiu din Italia. Şi pentru ce. Oricum, doritori să mai spună ceva urât pe faţă despre Clo, mai ales acum în ajun de căsătorie, nu s-au mai găsit. După spectacol Clo îi vorbi din nou: - Dragul meu, mă simt obosită şi îmi doresc enorm de mult să stau pur şi simplu acasă, să-mi aştept soţul venind de la serviciu, să-mi educ copiii, ca orice mamă. M-am săturat de admiratori. Totul e bun până la un timp. Sandu şi Clo erau ocupaţi. El cu studiile, ea cu repetiţiile şi concertele, dar şi cu pregătirea fetei care, în caz de plecare în România, urma s-o înlocuiască în spectacole. De pregătirea nunţii se ocupau nemijlocit doamna Campanella şi Rodica. Şi-a găsit o nouă aplicare energia ei nestăvilită. A trimis invitaţiile în România, la părinţii lui Sandu, în Bulgaria. De câteva ori, împreună cu doamna, cu care s-a împrietenit şi mai mult, a prefăcut lista bucatelor. La rugămintea lui Sandu, Rodica a introdus în listă de meniu şi bucate româneşti. Dar nu ştiau când să le servească pe masă. Nu se

27

prea combinau cu bucatele europene, şi nici cu cele italiene. În sfârşit au rezolvat şi această problemă. A fost invitată şi familia regală. Ce se făcea la Milano la sfârşitul lui ianuarie 1886! Au venit oaspeţi din toată lumea civilizată, care auzise de Teatrul de Operă din Milano. Majoritatea au venit neinvitaţi. Pur şi simplu să felicite primadona Operei. Dar ei îi aşteptau pe cei care le erau mai scumpi. Ea îşi aştepta tatăl. El - pe părinţi şi prieteni. Tatăl sosi cu doamna, pe care ea o cunoştea. Se bucură că nu e singur. -Iată cum araţă acel, care a cucerit-o pe fiica mea. Şi i-a şters nasul lui Amaratti. Bravo fiule! Eşti demn de ea. Va fi o soţie fidelă. Cum a fost şi mama ei, Dumnezeu s-o păzească. La Clo au ţâşnit lacrimile. Sandu a liniştit-o. Au sosit doamna Fişer şi Ivan Kolev cu Luminiţa. Cu o săptămână mai înainte. Voiau să vadă Italia. Ivan era deja maior. Clo le-a plăcut la toţi. -Sandu, să fie chiar primadona Operei? întrebă cu neîncredere Luminiţa, iar eu asist la nunta ei? -Nu la a ei, ci la a noastră. Iar sâmbătă mergem împreună la un spectacol. -Nu mai spune! Chiar la Opera din Milano? -Da, şi o să aveţi locuri de mari oaspeţi. Sâmbătă, după cum a şi promis Sandu, s-au dus cu toţii la teatru. Luminiţa nu-şi venea a crede că se află la renumitul teatru de Operă din Milano. Părinţii lui Sandu au sosit chiar în ajunul nunţii. Au avut probleme cu autorităţile ruse. Rudele, tot din această pricină, n-au venit. Nu li s-a permis. -Mamă, tată, soţia mea, Clotilda. Doamna Averescu se apropie şi o sărută. -Bine aţi venit, mamă. Şi e bine că aţi putut veni. Aveam mari emoţii cu Sandu că n-o să vi se permită venirea. Ne bucurăm mult. -Slavă Domnului! Dar voi sunteţi cununaţi? întrebă doamna Averescu. -Da. Sandu a stat mai mult cu părinţii pe care nu-i văzuse demult. Părinţii se pregăteau să vândă tot ce aveau, şi să treacă cu traiul la Bucureşti. Mai aproape de fecior. -Când te întorci în ţară? -La sfârşitul lui martie termin Şcoala. La întâi aprilie trebuie să mă prezint la Statul Major. -Soţia rămâne? -Nu, merge cu mine. Aşa a decis. -Lasă Opera? -Da. Acum pregăteşte o domnişoară care s-o înlocuiască în spectacol. Să nu aibă probleme când va pleca. -Tu ai insistat? -Nu. N-am dreptul moral să lipsesc Opera de astfel de cântăreaţă. E decizia ei, care însă mamă, mă bucură nespus de mult. Sincer vorbind, nu prea mă aşteptam la aşa ceva!

28

-Înseamnă că te iubeşte mult. Să nu uiţi niciodată de sacrificiul ei pentru tine, spuse mama. Să ştii că mă mândresc că am o astfel de noră. Nu numai că e, cum am înţeles, una din primele cântăreţe din lume, că-i frumoasă, dar şi că e un suflet care ţine cu adevărat la tine. Aşa noră mi-am dorit eu pentru tine. -Nu merit? glumi el. -Meriţi. Dar cum înveţi ? -Sunt primul la învăţătură. -Nu mă îndoiam. -Dar Rodica cine-i? întrebă apoi mama. -O prietenă din Bucureşti. Am ajutat-o cândva. La nuntă au mai sosit comandantul Şcolii, colegi de grupă. Regina a venit însoţită de doamnele ei de onoare din întreaga Italie. Au fost aduse o mulţime de cadouri. Regia ceremoniei a fost pusă la punct de regizorul teatrului împreună cu Rodica. Toţi se mirau cum dovedeşte ea să le facă pe toate. Regina vorbi prima. Toţi ofiţerii au luat poziţia de „drepţi”. A lăudat-o pe Clo şi i-a înmânat în numele Regelui Diploma de Onoare. În încheiere a spus: -Cu puţin timp în urmă, am inspectat Şcoala Superioară de Război din Torino, unde-şi face studiile mirele nostru. Am constatat că acest tânăr provenit dintr-o ţară puţin cunoscută, este şef de promoţie, este cel mai bun ofiţer. Aveam impresia că cei mai talentaţi ofiţeri din lume sunt italienii. Dar acest tânăr mi-a clătinat siguranţa. Cred că după nunta asta, Italia va mai avea un ofiţer talentat. Castel de piatră, vouă! A vorbit comandantul Şcolii, care l-a lăudat şi el pe Sandu. -Acest tânăr are capacităţi extraordinare ca militar. Sunt convins că-l aşteaptă o carieră militară strălucită. Voi fi încântat, dacă talentul lui va străluci, după cum a şi spus Majestatea Sa Regală, în armata italiană. Au mai vorbit tatăl lui Sandu şi tatăl lui Clo, doamna Campanella, Giovani, Rodica. A doua zi au condus-o pe Regină la Roma. Au plecat şi ceilalţi oaspeţi. Au rămas doar oamenii cei mai apropiaţi. Giovani şi tatăl său au organizat o vânătoare de iarnă. Au mers în munţi, unde aveau o cabană. Au petrecut acolo două zile. Era zăpadă, aer curat. Magnific!

Dispărţirea a fost grea pentru toţi. Clo a plâns când s-a despărţit de părinţii lui. Se împrietenise cu mama-soacra. A vrut să plece şi Rodica. Dar Sandu şi Clo au rugat-o să mai rămână. Despre planurile lor nu ştia nimeni, nici chiar Rodica. I-au vorbit. A rămas uimită. -Minunat! rosti Rodica şi îi îmbrăţişă. Contaţi şi pe mine. Vom izbuti. Deschidem în România un teatru ca la Milano. Va fi ca o lovitură pentru Regină! Nu înţelegeam de ce când Regina vorbea că Italia va avea încă un ofiţer talentat voi stăteaţi liniştiţi. M-ă miram că Sandu nu zicea nimic. Pe când voi aveaţi totul gata de plecare în România. Bravo vouă! Şi îi sărută pe rând pe amândoi. -Avea să-mi fie dor de voi, dacă rămâneaţi aici. Aşa, vom fi cu toţii împreună la Bucureşti. Nici eu nu am prieteni acolo. Numai pe voi. Dar unde o să locuiţi?

29

-Nu ştim. Vom închiria ceva, Sandu o privi pe Clo. Nu prea ne-am gândit la asta, ne preocupa în special numai cum o să scape Clo de aici. - Ce vă făceaţi voi fără mine? Fiţi liniştiţi, vă ajut. Voi avea grijă să vă găsesc ceva pe potrivă. -Ne-am înţeles. Rodica, spuse Clo, am impresia că chiar bunul Dumnezeu te-a trimis să-mi fii cea mai bună prietenă. -Iar mie pe tine, şi o privi pe Clo plină de recunoştinţă. -De fapt la nuntă tata a promis că ne cumpără o vilă frumoasă unde vom vrea noi. Noi însă o vrem la Bucureşti. Nu-i aşa, Alessandro? -Dacă aude că la Bucureşti, n-o să refuze? - E ca tine. Pentru el cuvântul dat e sfânt. Aşi vrea să găsim o vilă nu departe de Rodica. Să ne vedem mai des. Doar că nu prea ştiu, ce-o să fac acolo. -Şi cum are de gând Clo să plece de la Teatru.? -Pregăteşte o domnişoară talentată în locul său. -Şi dacă nu se isprăveşte, întrebă ea cu îndoială. -Atunci nu ştiu, răspunse Clo. -Nu pleci cu Sandu? -Plec cu el chiar dacă, vorba ceea, ar fi să cadă cerul! Nu mă opreşte nimeni şi nimic. -Dar contractul? -Contractul a fost încheiat cu domnişoara Clotilda Caligaris, şi nu cu doamna Clotilda Averescu, glumi ea. Ai înţeles? Sper însă să plec frumos de la Teatru, fără probleme inutile. La şcoala lui Sandu se făceau ultimele pregătiri de examene, iar Clo lucra intens cu viitoarea ei înlocuitoare. De aceea au hotărât să se vadă tocmai după ce Sandu va termina Şcoala, iar Clo îşi va rezolva situaţia. Apoi vor pleca imediat la Bucureşti. Pe la nijlocul lunii martie s-au trezit cu ele la Torino. -Ce, credeaţi că aţi scăpat de noi? întrebă vesel Clo. -Cum cu Teatru? întrebă nerăbdător Sandu. -Tot merge după planul nostru. Domnişoara s-a isprăvit destul de bine. -Înainte de spectacol Clo a lămurit publicului că e puţin bolnavă, şi a recomandat-o publicului pe domnişoară, rugândul să nu fie prea aspru cu ea. Şi totul a fost la nivel, spuse Rodica. -Ai spus că pleci? -Încă nu. Sâmbăta ce vine mai cântă odată domnişoara, şi apoi o să le spun la toţi. -Iar noi încetişor gătim bagajele, spuse Rodica. -Vă lăsăm să vă pregătiţi de examene, ori mai facem ceva, întrebă provocător Clo. -Noi lecţiile le-am făcut. Simţeam că o să veniţi, tot în glumă răspunse Sandu. Se începuse examenele. Şi ele s-au întors la Milano. La 25 martie, la Şcoală a avut loc parada de absolvire. Sublocotenentul Averescu a fost declarat oficial şef de promoţie, cel mai bun absolvent al Şcolii. Comandantul Şcolii i-a înmânat Diploma de Onoare, şi o scrisoare de recomandare

30

pentru Statul Major Român cum putea fi folosit mai bine talentul lui de militar înăscut. Au plecat la Milano, unde erau aşteptaţi. La poartă stăteau postaţi doi jandarmi. -Ce s-a întâmplat? Au fost primele cuvinte, pe care le-au rostit ei intrând în casă. Fetele i-au îmbrăţişat plângând. Le-au liniştit. -De când Clo a declarat că pleacă, suntem ameninţate mereu, spuse Rodica, Clo a fost nevoită să ceară protecţie la şeful jandarmilor. Să vedem cum ajungem la tren. -Dacă e nevoie şi cu sabia, glumi Giovani, numai să încerce cineva să se atingă de voi. Când plecaţi? -Trenul e mâine, răspunse Clo. Sosi şi ziua plecării definitive. Au întocmit planul de deplasare în siguranţă până la gară. Într-o trăsură urmau să se afle ei patru, iar în alta bagajul lor, păzit de jandarmi. -M-au numit trădătoare. Nu vor să înţeleagă, că trebuie să fiu cu soţul meu, dat de Dumnezeu. Că nu sunt proprietatea cuiva! N-au izbutit să plece neobservaţi. Trăsura a fost înconjurată pe dată de mulţimea, care o ruga să rămână. A mai lămurit o dată, că obligaţia ei ca o catolică credincioasă să fie acolo, unde îi este soţul. Până la urmă spiritele s-au potolit şi mulţimea i-a petrecut cu aplauze şi fluturat de băsmăluţă. Trenul luă calea spre Bucureşti. Când Milano dispăru la orizont, Clo începu să plângă. Pleca într-o ţară necunoscută, fără să cunoască limba, obiceiurile. Fără rude. Doar cu soţul şi prietena sa, care cine ştie cum o să se poarte cu o italiancă simplă. Ea nu mai este primadonă. Este o doamnă oarecare. De fapt se va descurca. E sigură de asta. Şi îl privi pe Sandu care îi zâmbi. -Va fi totul bine, rosti el parcă ghicindu-i starea. Alessandro pentru dânsa este tot. Pentru el părăseşte ea Patria. Dacă o să simte, că a iubit-o numai că era primadonă, se întoarce la Milano. Era în braţele omului iubit, dar gândurile grele n-o părăseau. Au hotărât, că la început să trăiască la Rodica. Era disponibilă să cumpere singură orice vilă, dar se va supăra tata. La Bucureşti au ajuns cu bine. Clo privea uşor speriată la acest oraşel cu străzi strâmbe, cu o arhitectură stranie. Şi oricum murdar. La înfăţişare oamenii semănau cu italienii. I-a întâmpinat doamna Fişer. -Bun sosit în România, doamnă! spuse ea, e o bucurie şi o onoare să vă primim noi primii. Pe mult timp? -Pentru întotdeauna! îi răspunse liniştită Clo. -Aţi lăsat Opera? -Da. Şi se pare că nu regret! -Dar cum o să trăiţi fără admiratorii dumneavoastră? Am văzut ce se face-a acolo după concert! -De ei şi am fugit. Nu-mi mai plac toate astea. Sunt deja căsătorită. Iar datoria femeii căsătorite este să fie alături de soţul ei. Aşa spune şi sfânta biserică, nu?

31

-Ai dreptate. Dar cu admiratorii se pare că ai să ai probleme şi aici. Le-am povestit cunoscuţilor mei despre dumneata. Nu prea m-au crezut că am fost la nunta voastră. Au intrat în casă -Rodica, i se adresă ea fiicei, spunei bucătăresei să pregătească şi ceva din mâncarea italiană. Clo încă nu s-a adaptat cu mâncarea noastră. O să rămână flămândă. -Nu, nu e cazul. Nu vă faceţi probleme! -Nici o problemă! Rodica se duse să le spună cum să pregătească, căci nimeni nu cunoştea bucătăria italiană. A doua zi Sandu a plecat la Marele Stat Major. A fost primit de chiar Şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Fălcoianu. S-a prezentat. -Domnule Averescu, am auzit mult despre dumneata. Şi numai de bine. Deja faptul că aţi fost şef de promoţie la Şcoala de la Torino, spune multe. Ve-ţi fi avansat la gradul de locotenent. Locul dumitale de muncă va fi Secţia Organizare şi Operaţiuni al Marelui Stat Major. Vă-am rezervat o misiune foarte importantă. Marele Stat Major a pregătit pentru a fi realizat un vast proiect de introducere şi adaptare a programului militar occidental în armata română. Dar n-are cine să-l promoveze. Dumneata ai studiile cuvenite şi recomandarea comandantului Şcolii din Torino. Veţi conduce acest grup. Ofiţerii îi alegeţi singur. Toate problemele le veţi rezolva cu mine. Aveţi la dispoziţie cel mult un an. Doar un an! -Am înţeles. Dar se pare să am o mică problemă…N-am nici un cunoscut printre ofiţierii Statului Major. -Sunteţi din judeţul Ismail? -În tocmai! -Există aici un sublocotenent din Ismail. Îi zice Arthur Văitoianu. Are cap pe umeri. Vă va fi adjunct. Împreună complectaţi echipa. Dânsul îi cunoaşte pe toţi ofiţerii din Statul Major. Dacă vă trebuie vreun ofiţer din alte unităţi, îmi spuneţi. Va fi transferat imediat. Nu uitaţi, aveţi la dispoziţie doar un an. Am rămas mult în urmă faţă de alte ţări. Trebuie să recuperăm. -Vom încheia cât mai rapid, domnule general. Garantez căci am studiat bine acest program la Şcoala Superioară de Război din Torino. -Sper să fie aşa. S-a dus să-l caute pe Văitoianu, care s-a dovedit a fi un tip de ispravă. I-a spus tot ce trebuie să facă. Şi cine l-a recomandat. -Are încredere în dumneavoastră. -De unde sunteţi, domnule sublocotenent, dacă nu vă supăraţi? -Nu mă supăr, glumi Averescu. Sunt din Babele. -Un sat…de lângă Ismail. Şi se pare că sunteţi feciorul domnului Constantin Averescu? -Întocmai. Am terminat Şcoala de la Torino. -Am auzit de dumneavoastră. Dar eu n-am dovedit să lupt. -Războaiele dumneavoastră sunt înainte. Acum prima misiune. Trebuie să găsim urgent trei – patru ofiţieri deştepţi. Mâine începem. Termenul e restrâns. Ne ducem pe la unităţi, poate mai găsim pe cineva care gândeşte ca noi.

32

Văitoianu i-a plăcut. I-a plăcut energia cu care s-a apucat de lucru. Trecu doar puţin timp şi veni cu un locotenent. Sandu i-a pus câteva întrebări să vadă cum gândeşte. Locotenentul a fost acceptat. Acum i-a trimis pe amândoi în căutare. Venise fiecare cu câte un ofiţer. Au trecut amândoi testarea. Dar unul din ei a refuzat categoric. -De ce ? întrebă Sandu. -Nu vreau să mă supun unui sublocotenent. -Dumneata unde ai primit gradul de locotenent? -Aici, la Statul Major. -Iar eu în luptă cu turcii. Sunteţi liber! Locotenentul lăsă capul în jos, şi pleacă. A pus fiecărui sarcina. -Acum e târziu. Începem mâine. Seara, acasă, a povestit ce însărcinare i-a dat şeful Statului Major. -Dar tu ce ai făcut? -Am fost cu Rodica, am privit oraşul. Să ştii că-mi place. Mă gândesc ce să fac. Nu pot sta fără să fac ceva. -Sâmbătă şi duminică se petrec întreceri cu caii la hipodrom. Poate ne ducem? -Cu hipodromul hotărăşte tu. Cu teatrul ne lămurim noi cu Rodica. Era fericită. Nici Sandu, nici Rodica nu s-au întors de la ea. Din contra, se pare că dragostea lui a devenit mai tare, mai fină, era mai atent ca în Italia. Programul de adaptare a Armatei române la modelul militar occidental, la care lucra grupul lui Averescu se realiza metodic, ţânându-se cont de specifica şi tradiţii, şi din această cauză fără probleme mari şi conflicte. La 8 aprilie 1886 a fost avansat la gradul de locotenent. A fost felicitat de colegi, care s-au transformat într-un colectiv unit şi eficient, conştient că munca pe care o depun ei acum, lucrând până seara târziu, va transforma armata naţională într-o forţă bine pregătită, aptă să dea riposta cuvenită oricărui duşman. Clo s-a bucurat de avansarea lui Sandu. Doamna Fişer şi Rodica au venit să-l felicite. Sandu a turnat şampanie. -E cam târzie această avansare. Majoritatea sunt locotenenţi la douăzeci şi trei- douăzeci şi patru de ani. La vârsta mea trebuia să fiu căpitan. -Eşti capabil şi o să avansezi repede, îl linişti pe un ton glumeţ Clo. Doamnele au fost de acord. -Sâmbătă mergem la hipodrom? întrebă el Rodica şi Clo au fost de acord. -Iar pentru duminică avem o invitaţie la Ministrul de Război, soţia căruia doreşte s-o cunoască pe Clo. Te poate însă cunoaşte şi pe tine. Nu ţi-ar strica o simpatie în plus, mai ales la început, ţinu să precizeze doamna Fişer. De fapt vorbea serios căci ştia ea ce ştia… -Clo decide. -Eu am spus „da”. -Minunat! încheie el discuţia. -Vreau să ies puţin în lume, începu ea să se îndreptăţească. -M-aşi bucura dacă ţi-a plăcea.

33

Văitoianu era şi el un mare amator de cai. Invită pentru sâmbătă familia Averescu la hipodrom. -Tocmai ne pregăteam cu soţia să mergem. Mergem împreună? -Suntem în acelaşi gând. Ceea ce e bine, glumi Văitoianu. Vin cu trăsura după dumneavoastră. Sâmbătă Văitoianu făcu cunoştinţă cu Clo şi cu Rodica. -Aveţi o soţie foarte frumoasă. De ce nu ştie româna? -E italiancă. Dar încetul cu încetul învaţă. Are succes. -Nu mă îndoiesc. Rodica cine e? -Un fel de soră, de verişoară, numeşte-o cum vrei. Încă în Italia să-au înţeles cu Rodica şi cu mama ei, că el aşa şi rămâne verişor. În tăcere au ajuns la hipodrom. Arthur o ajută pe Rodica să coboare. - Sunt prima oară la hipodrom, spuse Rodica, cine ştie unde trebuie să ne ducem? -Vă conduc eu, răspunse Arthur – vin des pe aici. Am procurat din timp bilete. Nu-s cele mai grozave locuri, dar nici cele mai proaste. -Înţelegem, cu o leafă de sublocotenent, nu poţi cumpăra locuri mai bune, îl luă peste picior Rodica, o să vă restitui costul biletelor. -Domnişoara vrea să mă jignească, dar nu mă supăr pe adevăr. Dar bani pe bilete nu iau. -Nu vă supăraţi domnule Văitoianu! Am glumit doar! Au încheiat pariuri. S-au început alergările. Rodica se arătă entuziasmată de spectacol. Pentru ea existau numai caii şi călăreţii. Şi nimic mai mult. Din trei probe, numai Arthur a câştigat una. Ceilalţi nimic. -Aveţi vreun secret, domnule Văitoianu? întrebă Rodica.

-Nu. Ştiu care cal şi de ce e capabil. -Data viitoare ne daţi sfaturi pe care cai să pariem? întrebă Rodica -Data viitoare n-o să mai fie pentru dumneata, răspunse Arthur. Sandu îl privi întrebător. Vorbea serios. Arthur plecă. -De ce ei oamenii peste picior aşa din senin? Ai vreo plăcere din asta? Aşa ai procedat şi cu Giovani! Acum cu Arthur. El e bravo! Nu s-a sfiit, şi te-a pus la punct. A doua zi au onorat invitaţia Ministrului de Război. I-au întâmpinat chiar Ministrul în persoană, cu soţia şi fiica. Au făcut cunoştinţă. S-au aşezat la masă. În italiană traduceau pe rând Rodica şi Sandu. La sfârşitul mesei Ministrul i se adresă lui Clo. -Când doamna Fişer ne-a spus că un sublocotenent român s-a căsătorit cu primadona Operei din Milano, sincer vorbind, n-am crezut. Am presupus că e o glumă din partea fiicei sale. Acum văd că e adevărat şi, dacă mă gândesc bine, tot privind la unul şi la altul îmi explic şi de ce: Vă potriviţi şi vă meritaţi. Felicitările mele, domnule Averescu, felicitările mele doamnă Averescu pentru alegerea făcută. -Dar eu credeam! spuse fiica, care se uita cu ochi îndrăgostiţi la Clo. -Cântă bine la pian, spuse stăpâna.

34

-Ca să verific, l-am invitat special la Minister pe ataşatul militar al Italiei la Bucureşti, şi el mi-a confirmat cele spuse de doamna Fişer. Şi domnul ataşat era cam decepţionat, că primadona Operei lor n-a găsit un ofiţer italian. Rodica a tradus. Clo se lipi de Sandu şi spuse râzând, vădit flatată de aprecierea Ministrului: -Mai bun ofiţer ca Alessandro al meu nu există nu numai în Italia, ci în toată lumea. -Cuvintele dumneavoastră, doamnă, fac cinste Armatei române, îi răspunse Ministrul şi privindu-l pe Averescu, spuse: -Aveţi o soţie care ştie ce ştie. Clar că m-am interesat şi de calităţile dumneavoastră profesionale. Felicitările mele, doamnă, pentru alegerea făcută. Acum vă rugăm să ne cântaţi ceva. Noi n-am avut norocul să ascultăm o primadonă. -Cu plăcere. De când sunt aici, însă n-am cântat. Vocea se cere antrenată în fiecare zi. Dar încercăm. Rodica se aşeză la pian. Au luat câteva acorduri să pregătească vocea. Vocea ei a străpuns pereţii casei şi se auzea tocmai în stradă. La stăpâna casei şi la fiica ei, s-au ivit lacrimi. Sandu era mândru de soţia sa, de succesul ei. Spre toamnă au găsit o vilă pe placul deplin al lui Clo şi tatăl ei a cumpărat-o drept cadou promis de nuntă. Era situată aproape de casa Rodicăi, avea o livadă şi o grădină frumoasă, două etaje, sală mare pentru repetiţii. Au hotărât ca părinţii lui să treacă definitiv la Bucureşti şi să trăiască la ei. La sfîrşitul anului, comisia Ministerului de Război şi ce-a a Marelui Stat Major au aprobat programul întocmit de grupul Averescu. La recomandarea lui, toţi colaboratorii grupului au fost avansaţi în grade. Numai el nu avea dreptul să fie avansat. Astfel Arthur Văitoianu a devenit locotenent. -Domnule Averescu! Ţin ca în numele colectivului nostru să vă mulţumesc pentru această avansare, spuse unul din colaboratorii săi. -E meritul dumneavoastră, domnilor ofiţeri. Nu numai eu rămâneam după serviciu, dar şi dumneavoastră. Cu toate că nu v-am ordonat niciodată s-o faceţi, aţi rămas de bună voie, fiind conştienţi că o faceţi pentru Patrie. Aşa că trebuie ca eu să vă mulţumesc. După amează mergem la mine să sărbătorim. Seara a venit Sandu cu grupul său. Au băut şampanie. Au primit felicitări. -O, domnul Văitoianu e locotenent! îi şopti Rodica la ureche, felicitările mele! şi la strâns de mână. Această atingere a ei l-a făcut să roşească. Ea a observat. „Da el e ca o fetiţă, se gândi ea, dar procedează ca un bărbat adevărat”. Îi făceau curte căpitanul, care încă ieri era locotenent, şi un locotenent. Dar ea nu le atrăgea atenţia. Era sătulă de atenţie, oriunde nu s-ar duce. Voia ca anume acest locotenent, cu înfăţişare de fetiţă, să-i facă curte. Dar el stătea la o parte, nu se învârtea în jurul ei. Dar din când în când prindea pivirea lui. După sărbătorile de Crăciun, a fost chemat la Şeful Statului Major. -Domnule Averescu! Grupul dumneavoastră urmează să inspecteze toate întreprinderile care lucrează pentru armată. Orice mărunţiş are însemnătate. Avem reprezentanţi, dar se pare că unii colaborează în beneficiu personal cu patronii. Pe

35

aceşti aveţi înputerniciri să-i eliberaţi din serviciu. Am încredinţat această misiune grupului dumneavoastră, căci sunt ferm convins că n-o să vă compromiteţi. Armata va primi tot ce e convenit şi strict, în conformitate cu normele de calitate. Nimeni nu ştie acest program mai bine ca voi. -Mulţumesc pentru încredere, domnule general -Treceţi pe la cancelarie şi primiţi documentele necesare. Succes. Deşi nu era o misiune de război, sarcina încredinţată prezenta destule dificultăţi şi „pietre subacvatice” legate de diverse interese şi la diverse nivele. De fapt, era o însărcinare foarte complicată. Trebuia controlat la calitate şi cantitate totul, începând cu praful de puşcă, cartuşele, giulele, tunuri, săbii, arme de foc, baionete, bocanci, cai, ovăsul cu care erau hrăniţi, rezervele strategice. De alte ramuri ale programului se ocupau alte grupuri. Însă grupului Averescu generalul le-a încredinţat cel mai greu sector. Şi-a convocat grupul. Fiecare a primit o însărcinare concretă. Sandu n-a fost în stare să-şi explice, de ce controlul la fabricile Rodicăi, i le-a încredinţat lui Văitoianu. Ca Arthur să fie mai aproape de ea? Văitoianu hotărî să înceapă controlul întreprinderilor repartizate cu fabricile Rodicăi. În primul rând va fi mai des cu ea. În al doilea, dacă greşeşte ceva, Rodica îl va ierta, iar Averescu îl va ajuta. În ultimul timp se gândea tot mai des la ea. Toate observaţiile lui critice erau rezolvate de Rodica pe loc. Pentru neregulile care cereau mai mult timp pentru corectare, stabileau un anumit termen de executare. S-au împrietenit. Se simţeau bine împreună. Fabricile lucrau ca un mecanizm bine reglat. Lucru care l-a impresionat. -E de fapt meritul lui Sandu. Şi îi explică: în vara anului 1885, pe când eu cu Clo făceam un turneu prin Europa el şi cu prietenul său italian Giovani, au terminat fabrica de manufactură şi au corectat tehnologia aplicată la celelalte fabrici. După cum vezi, funcţionează bine până acum. -Italianul era cavalerul dumneavoastră? întrebă el. -Da. Dar a păţit-o ca şi dumneata. Şi mult timp n-a vorbit cu mine. -Era inginer de profesie? -Nu. Unul dintre cei mai buni ofiţeri din Armata italiană. Era coleg cu Sandu. -De unde ştia tehnologia? -Nu el, Sandu o cunoştea. Sandu, dacă nu ştiţi, a studiat şi la Şcoala Superioară de Inginerie Mecanică din Liege. -Iată de unde îi sunt cunoştinţele! Nu înţelegeam de unde le are. Se uita la „copilul” acesta, cum îl numea ea pe Văitoianu, şi constata că îi placea din ce în ce mai mult. Era isteţ, simpatic, nu alearga după averea ei şi nu se lăsa umilit de glumele ei mai puţin inspirate. Avea mândrie de bărbat. Ea implinise douăzeci şi patru de ani. Era timpul să se gândească şi la căsătorie. Cu Giovani n-avea nici o perspectivă. Acesta provenea din neam de militari şi nu-şi părăsea ţara. Dar nici ea nu se va duce nicăieri din ţară sa, de la fabricile sale. Mai ales că nu-l iubea aşa cum îl iubea Clo pe Sandu. Numai pentru un om în lume era gata să lase tot şi să se ducă oriunde după el. Dar acesta a ales-o pe alta!.... Controlul s-a terminat. I-a adus actul de concluzie să-l semneze. -Domnule Văitoianu, se adresă ea după ce semnă, aş vrea să vă cunosc mai bine.

36

-Şi eu ce trebuie să fac? întrebă el roşind. -Să veniţi mai des pe la mine. Fără invitaţie. -Cu plăcere. La cuvintele pe care le-a rostit, se gândise mult mai înainte, dar n-a avut ocazia să i le spună. De la un timp gândul la căsătorie n-o părăsea. Se gândi la fiecare posibil candidat. Şi se opri la Văitoianu. În final a înţeles că e cel mai bun. Implicat tot mai mult şi mai mult în structura Marelui Stat Major, luînd cunoştinţă de sistemul de organizare şi de tactica folosită în Armata naţională, Averescu a ajuns la concluzia, că tactica de luptă aplicată de Apmata română nu este una eficientă. Programul elaborat de grupul său încă nu se aplica în armată. Averescu era ferm convins de faptul că tactica unei Armate naţionale trebuie să fie cea a unui organism viu, capabil să se adapteze pe deplin la condiţiile momentului. Iată de ce programul, având ca bază tactica Occidentală, trebuia reînnoit mereu, modernizat, adus la zi. Progresul tehnic conducea la modernizarea armamentului folosit în luptă, iar acesta la rândul său, cerea o altă tactică de folosire a mijloacelor de luptă. În acelaşi timp, odată cu progresul tehnic, progresa şi componenta umană. Erau gânduri care nu-i dădeau pace. I se părea firesc să fie aşa şi profund greşit să nu se ţină cont de aceste lucruri. Urmărindu-i frământările Clo spuse: -De ce nu încerci să faci ceva? Eşti deştept, te pricepi bine în militărie. Ai fost primul la Torino! În sfârşit, într-o zi s-a decis şi a hotărât să studieze amănunţit şi să expună pe hârtie tactica Armatei române, în diferite împrejurări, în diferite situaţii în care poate nimeri, aşa cum o vedea el. Astfel, în vara anului 1887, s-a apucat să scrie primul volum de tactică pe care aşa şi la numit: ”Tactica” A mai studiat o dată conspectele şi notiţele pe care şi le făcea la Şcoala Superioară de Război de la Torino, tot ce exista în materie de tactică la Statul Major, a răscolit toată biblioteca naţională. Lucra în timpul liber. Nimeni nu l-a eliberat de obligaţiile de conducător de grup cu misiune specială. Clo îl încuraja, se bucura de elanul cu care lucra. Şi, fără să-i mărturisească, era fericită că tot timpul liber se află acasă, că nu se mai ducea să joace cărţi, biliard, să bea cu ofiţerii. Un singur lucru o întrista: trăiau de doi ani împreună şi încă n-aveau copii. A vorbit pe tema asta cu mama lui, cu Rodica. Ambele au liniştit-o: sunt încă tineri. Vor izbuti să le facă pe toare. Şi ea s-a liniştit.

La finele lunii septembrie Clo a fost invitată de Regina României, Elisabet. Nu ştia ce să facă. Demult nu mai era primadonă. Credea că nu mai conta pentru nimeni în acest sens, că au uitat-o toţi. S-a sfătuit cu Alessandro, cu Rodica. Mai mult insista Rodica, care voia să facă cunoştinţă cu Regina, să vadă Curtea Regală. În octombrie s-au prezentat la Curte. Au fost conduse la Regină. -Clotilda Averescu, se prezintă ea. -Rodica Fişer, se prezintă Rodica.

37

-Luaţi loc, vă rog, spuse Regina. Doamnă Averescu-Caligaris, sunteţi de destulă vreme în România. Cum se poate ca Regina să afle întâmplător de faptul că primadona Operei din Milano trăieşte în România? -Majestate, nu mai sunt primadonă. Sunt soţia locotenentului Averescu. Dacă soseam în România ca primadonă, prima vizită v-o făceam dumneavoastră. -Vă mulţumesc, doamnă. Să ştiţi că pentru mine continuaţi să fiţi vestita primadonă. Soţul unde vă este? -La serviciu. -De ce nu s-a prezentat? -N-a fost invitat. -Cum? Doream să-l văd şi pe cel, care a cucerit-o pe primadina Operei din Milano. S-a întors spre froilein ce asistau la întâlnire. -Cine a transmis invitaţia din partea mea? I s-a numit numele. -Nu mai are ce căuta la Curte ! -Domnişoara Fişer e nemţoaică? întrebă apoi Regina. -Nu, Majestate. Tata a fost neamţ. Eu sunt româncă, răspunse Rodica. -Toţi suntem români! Fiecare însă cu rădăcinile lui. Regina Italiei mi-a spus că sunteţi aici. -Regina Italiei voia cu orice preţ să-l reţină pe soţul meu. Să-l impună să rămână în Arnata italiană. -Nu mi-a spus, însă spuse că e un ofiţer talentat. Eu însă doresc să vă propun să organizaţi şi la Bucureşti ceva asemănător cu teatrul La Scala. Evident, La Scala e unicum. Dar ceva asemănător. Să cântaţi, să fiţi regizor, director, ce doriţi, apoi să predaţi în şcoala pe care, de asemenea, dorim s-o organizăm pe lăngă teatru. Ce ziceţi? -Va fi, cred un eveniment important în viaţa culturală a capitalei. Sau poate şi a întregii ţări. În ce mă priveşte, Majestate, vă voi susţine din tot sufletul şi sunt gata să lucrez pentru aceste proiecte. Evident, trebuie să-mi consult şi soţul. Regina o privi întrebător: -Am auzit că locotenentul Averescu este un om cumpănit şi inteligent. Nu cred să aveţi vreo problemă. -Nu mi-a refuzat nimic niciodată. -Aş vrea să vă aud şi vocea. Aţi putea să reveniţi aici peste o săptămână? Şi vă aştept să veniţi împreună cu soţul. -Dacă se poate duminică. Când soţul e liber. Clo a rămas încântată de primirea avută la Curte. Îi relată amănunţit lui Sandu ce s-a vorbit. În final acesta o îmbrăţişă şi îi spuse: -Mă bucur sincer. În acest fel ţi se împlineşte dorinţa de a exista şi la Bucureşti un mare Teatru de Operă. Şi e bine că anume Regina s-a apucat de înfiinţarea lui. E nevoie de o clădire mare şi de o sumedenie de bani. Ea cred că va găsi şi una şi alta. -Sandu, mi-a spus cineva că la Bucureşti există deja o secţie de operă pe lângă Teatrul Naţional.

38

-Da, a deschis-o în 1885 un oarecare George Stephănescu. Din păcate, eu n-am fost niciodată acolo. -De ce nu mi-ai spus şi mie? -Crezi că e la nivelul Teatrului La Scala? -Ce importanţă are? Într-o zi ne ducem şi vedem. Trebuie să fim cel puţin la curent. S-au apucat serios de repetiţie. Să se prezinte cum se cuvene în faţa Regelui şi a Reginei. Duminică au mers la Curte. Au fost primiţi de Rege şi Regină. -Domnule şi doamnă Averescu, li se adresă Regele, suntem bucuroşi să vă vedem la Curte. Am auzit multe cuvinte frumoase despre dumneavoastră, îl privi pe Sandu, dar nu mai puţine despre doamna Averescu. De altfel, ne pare rău că primadona Operei din Milano locuieşte de atâta timp la Bucureşti, iar Curtea nu ştia. Cum explicaţi faptul, domnule Averescu? -Majestate, cred că de vină sunt serviciile speciale, care nu v-au informat la timp, spuse el glumind, dar şi cu o anume doză de reproş. Clo se grăbi să schimbe subiectul: -Majestate, m-am sfătuit cu soţul şi dânsul îmi permite necondiţionat să mă ocup de teatru. Totodată, aşi dori s-o recomand pe domnişoara Fişer în funcţia de director. A fost cu mine aproape doi ani la Teatrul La Scala. Ştie cum funcţionează acest organism foarte complicat. -De acord, doamnă. De altfel, nu cumva persoana de care vorbiţi e fiica lui Iohan Fişer? Clo răspunse afirmativ. -A fost un om de treabă, continua Regele. L-am cunoscut personal. În momentul în care am călcat pe pământul românesc, a fost primul care ne-a întâlnit şi ne-a ajutat să ne adaptăm în societatea românească. Apoi, ca orice om cinstit, s-a retras. N-a cerut nici un fel de favoruri. De azi sunteţi oricând binevenită la Curte – se adresă Regele către Rodica. -Mulţumesc, Majestate – se închină ea. -Doamnă Averescu, se adresă Regina lui Clo, vă rugăm să ne cântaţi ceva. -Cu plăcere, Majestate. S-a apropiat de Rodica, şi cu un jest respectabil a invitat-o la pian. Erau prezenţi curteni de diferite ranguri, diplomaţi din diferite ţări. Rodica a luat câteva acorduri, şi Clo a început să cânte. Vocea ei fermecătoare a făcut ca sala să se cufunde într-o atmosferă de ridicare sufletească, să străpungă inima oricărui aflat în sală. Au urmat aplauze furtunoase. Regele s-a aproriat, şi îi sărută mâna. Tot aceia au făcut şefii diplomaţiilor străine, acreditate la Bucureşti. Regina a îmbrăţişat-o. Şeful diplomaţiei franceze s-a adresat Regelui -Majestate, având ca cetăţeancă română primadona Operei din Milano, România poate deveni centrul Operei în Europa Centrală. Trebuie numai de construit ori amenajat un teatru la nivel european. Visteria dumneavoastră e goală. Franţa propune ajutor financiar pentru înfăptuirea acestui plan. -Şi Austria este gata! spuse şeful diplomaţiei austriece.

39

Românii prezenţi în sală s-au simţit umiliţi. Erau gata să riposte, să calce eticheta. Regele a spus categoric: -România este în stare să înfăptuiască acest proiect de sinestătător. Românii din sală au aplaudat. Regele a continuat: -Societatea românească va pune mână la mână şi va realiza acest proiect. -Suntem gata acum, aici, să facem donaţii băneşti, Majestate, se auziră voci din sală. -Această acţie vom face-o la balul de Anul nou, la care sunteţi toţi invitaţi. Acasă au mers fericiţi. Audienţa la Rege îl întări pe Sandu în simpatia pe care o nutrea, de la distanţă, pentru suveran. Văzuse un om deschis şi cu dragoste sinceră pentru ţară, preocupat cu adevărat de progresul ei.

Rodica şi Clo începură să caute clădirea necesară pentru teatru. Într-o săptămână au găsit câteva clădiri, dar erau cam departe de centrul oraşului. În sfârşit au găsit ce căutau. Clădirea aparţinea unui francez care locuia în Franţa. Stăpânul a cerut un preţ de trei ori mai mare decât ar fi meritat. Au purtat mai mult timp tratative. În sfârşit, în ajunul Crăciunului clădirea a fost cumpărată la un preţ mult sub cel cerut iniţial de francez. La Crăciun au fost invitaţi la Curte. Regele le-a mulţumit pentru achiziţionarea clădirii. -Doamnă Averescu, se apropie de ea Regina, şi i-a şoptit la ureche – cântaţi puţin, i-ar apoi ne ocupăm de strânsul banilor. Regele retrăieşte. Bani în vistierie nu-s, iar el a dat cuvântul. -Rog eu publicul. Şi ea a cântat aşa, de parcă se hotăra soarta ei. Şi aplauzele furtunoase au fost răspunsul la stăruinţa pe care a depus-o. -Iar acum directoarea teatrului, domnişoara Fişer, face lista celor, ce vor face donaţii pentru a achita costul clădirii, şi amenajarea Teatrului de Operă din Bucureşti. Din partea familiei Averescu noi cadonăm această sumă. Şi a numit-o. Au aplaudat cu toţii. Suma era destul de mare. -Eu şi logodnicul meu, locotenentul Văitoianu, cadonăm tot atât, spuse Rodica, făcândul pe el să roşească. N-avea nici o atribuţie la aceşti bani. Rodica nu dovedea să scrie. S-au pornit sumele mari numai după ce a început să strige sumele cadonate. Era un entuziazm total. Toţi doreau ca în Bucureşti să fie Teatru de Operă. A fost donată o sumă, care permitea achitarea deplină cu francezul, şi începerea lucrărilor de reparaţie. Dar nu era suficientă. Anul Nou 1889 l-au întâlnit tot la Curtea Regală, unde Regina a dat un bal-mascat. S-au mascat şi ei. Orchestra regală cânta fără întrerupere. Au dansat mult şi cu plăcere. Sandu, în momentele de respiro scria nuvele, articole, inclusiv de politică externă. O nuvelă era aproape gata. Era despre un tânăr care îşi făcea studiile în Italia, şi unde, la un moment dat, şi-a întâlnit dragostea cea mare.

40

I-a dat-o lui Clo s-o citească. Ea a rămas încântată. De fapt, era descrisă dragostea lor, dar cu elemente de romantism, pe care nu le-ar fi bănuit la el. A mirat-o faptul că un ofiţer nu putea publica nimic, ce nu era legat direct de profesia lui. În Italia, din contra, ofiţerul care publica ceva era considerat mai inteligent, mai valoros ca ceilalţi. După ce şi-a terminat nuvela, Clo a dus-o la redacţia „ Convorbirilor literare” în care a fost publicată sub pseudonimul XXX. Nuvelele aveau un caracter accentuat romantic, dar unul mai puţin specific romantismului tradiţional românesc, acesta ceva mai reţinut în expunerea emoţiilor, dorinţelor. Şi erau citite cu plăcere de tineret. Într-o zi Clo i-a adus un volum de poezii, recomandat de redactorul-şef al „Convorbirilor literare”. Nu auzise nimic despre autor. L-a citit. A rămas încântat de talentul lui. De-a dreptul vrăjit de „Luceafărul” lui, îl mai citi de câteva ori. Memoriză o serie de strofe, de rânduri din respectiva lucrare. L-a dat şi părinţilor să-l citească. Poetul se numea Mihai Eminescu.

Rodica şi Arthur au făcut nunta la ea acasă. Regina fiind bolnavă, familia regală nu a asistat. A ţinut însă să le trimită un dar de nuntă. Toamna Clo şi Rodica au început să adune trupa de artişti. Au cutreierat toată ţara. România avea talente mari, dar acestea evoluau mai ales peste hotare, interpreţi de operă ca Grigore Gabrielescu, Zina de Nori, Elena Teodorini, Dmitrie Popovici, faima cărora s-a creat într-un spaţiu cultural mondial. Talente au găsit multe, dar prost cultivate. Teatrul a fost inaugurat în ajunul Anului Nou 1890, fără Rodica, care trebuia să nască. Clo a spus: -Cum e viaţa! Rodica patru ani în urmă visa să deschidă Teatrul de Operă din Bucureşti. Iar acum nu e cu noi, şi a plâns. Clo începu să se examineze serios la doctori. Unul i-a prescris băile din Baden-Baden. Pleca pe o lună. -Întoarce-te sănătoasă, Clo, i-au dorit cu toţii. La sfârşitul lunii iulie, aşa cum şi-a propus, Averescu termină şi al treilea volum de tactică. S-a dus la Şeful Statului Major. Îi prezentă lucrarea. Generalul se arătă impresionat şi surprins: -Bine, când aţi dovedit să scrieţi aceste volume? De la serviciu mi se pare, nu aţi lipsit deloc!?… -În timpul meu liber, domnule general. Acum aş dori să le public şi v-aş ruga să se formeze o comisie care să le studieze şi să decidă. -Lăsaţi-le l-a mine. Cu permisiunea dumneavoastră eu am să vă fiu toată comisia. La drept vorbind în întreg Marele Stat Major, numai eu şi dumneata cunoaştem domeniul. Ce fel de comisie! La mijlocul lui august a fost chemat la general. -Domnule Averescu! Am studiat volumele dumneavoastră şi le-am şi trimis la tipar. Armata română trebuie să studieze şi să folosească anume tactica propusă de dumneavoastră. Este o lucrare preţioasă pentru noi.

41

La 30 august a fost avansat la gradul de căpitan şi trimis în calitate de profesor la Şcoala de Cavalerie din Bucureşti, unde urma să ţină cursul de tactică. În 1890 a publicat o nuvelă romantică, tot sub pseudonimul XXX, care a stârnit o adevărată polemică în societate, între conservatori şi cei care doreau ca România să se apropie de Occident nu numai prin declaraţii, ci şi de facto. Toţi vroiau să afle cine scrie sub acest pseudonim. Se întoarse Clo de la Baden-Baden. Însă la ea nu s-a schimbat nimic. Era tristă, adeseori plângea. Toţi care o cunoscuse retrăiau pentru ea. La unul din spectacole Sandu s-a întâlnit cu Margaret. L-a felicitat cu prilejul căsătoriei, şi i-a propus să se întâlnească. A refuzat categoric. Nu voia s-o schimbe pe Clo, pe care o iubea şi o preţuia din ce în ce mai mult. Între timp, a mai publicat sub acelaşi pseudonim, XXX, un articol de psihologie a recruţilor rurali şi urbani, şi alte două de politică externă. Totul mergea bine. Erau prezenţi la toate ceremoniile şi sărbătorile de la Curte. De câteva ori a discutat cu Regele politica externă a României care, după opinia sa prezenta o serie de carenţe importante. Regele îi ascultă argumentele şi-i dădu dreptate. Regina manifesta multă afecţiune pentru Clo, şi multă înţelegere pentru tragedia ei. Doctorul Curţii Regale, un neamţ bătrân, la rugămintea Reginei, a consultat-o de mai multe ori. Şi a constatat: Clo nu poate să nască copii. Era o boală genetică, pe care doctorii tineri n-o cunosc. Şi nu se manifestă la fiecare generaţie. Poate să apară peste două- trei. Pur şi simplu Clo nu a avut noroc.

La 1 ianuarie 1894 Averescu a fost avansat la gradul de maior şi numit director al Şcolii Superioare de Război, care a fost înfiinţată prin Înaltul Decret Regal nr. 2073 din 8 august 1889 pe lângă Marele Stat Major, cu destinaţia de a forma ofiţeri de Stat Major. În Europa astfel de şcoli existau doar la Torino, Berlin, Paris, Viena şi Bruxelles. Pâna la Averescu la Şcoală au mai funcţionat doi directori. Şeful Marelui Stat Major a hotărât să schimbe situaţia. Nu găsi ofiţer cu grad înalt, demn să conducă această Şcoală. Şi-a amintit de Averescu, de lucrările lui militare. Adresă Regelui o rugăminte oficială, ca căpitanul Averescu să fie avansat la gradul de maior. De când a fost numit Director al Şcolii Superioare de Război, se întorcea acasă tot mai trist şi mai trist. -S-a întâmplat ceva? întrebă Clo într-o bună zi. Nu mai putea să vadă cum se chinuie omul iubit. Până la acest moment nu l-a întrebat niciodată cu ce se ocupă la serviciu. -Am neplăceri cu colectivul didactic. Sunt cu grade mai mari şi socot că ce fac ei e bine. Nu vor să schimbe nimic, să folosească metode noi, aplicate curent în alte Şcoli de profil. Mă susţin doar câţiva profesori. Vorbesc cu fiecare în parte, parcă sunt de acord cu ce le spun dar până la urmă tot degeaba, o ţin tot pe a lor. Se vede că sunt dirijaţi de cineva. Probabil că toată campania asta de împotrivire este manevrată de profesorul de geografie militară.

42

-Ştiu că te pricepi bine la acest obiect. De ce nu predai chiar tu acest curs. Lasă-i grupa începătoare. Ofiţerii de treabă vor vedea imediat diferenţa, şi atunci profesorul tău are să plece şi singur. -Aşa, să ştii că ideea e bună. Tocmai mi-a scris raport că e supraîncărcat. Respectivii ştiu că aşa specialişti sunt puţini, şi vor să mă impună să fac ce vor ei. -Se vede că nu au înţeles încă cine e maiorul Averescu! răspunse veselă Clo. -Şi nu ştiu că în acest moment cineva mi-a dat o idee foarte bună şi că acest cineva e soţia mea, care e mai deşteaptă ca ei! -De ce nu-l iei pe Văitoianu la tine? E deştept. Şi o să ai şi un prieten alături. Se gândea la acest lucru. -Mergem la ei? -Acum? -Da. În cursul zilei n-am posibilitate -Imediat mă îmbrac. Rodica şi Arhtur i-au întâlnit bucuroşi. -Arthur, spuse Sandu după un timp, doresc să-ţi propun ceva: să treci profesor la Şcoala pe care o conduc. Ce zici? Surpriză. Arthur şi Rodica se priviră surprinşi. -Am probleme la Şcoală cu colectivul didactic. Am nevoie de un om de încredere. -Sunt de acord să te ajut, răspunse Arthur, dar mă întreb dacă sunt chiar eu omul potrivit… Până la urmă a acceptat. Averescu începu să citească cursul de geografie militară. Şi îl ajuta pe Artur să se pregătească de lecţii. Ştia că în scurt timp Arthur va fi unul dintre cei mai buni profesori. Peste două luni, ofiţerii Şcolii au început să râdă între ei de vechiul profesor de geografie militară, văzând diferenţa de cunoştinţe între el şi maiorul Averescu. A plecat, iar coaliţia s-a destrămat. Cu numirea lui Averescu ca director, atmosfera din Şcoală s-a schimbat radical. Lecţiile au devenit mai apropiate de imperativele unui eventual război. Sub raport didactic noul director nu a inventat nimic nou ci a întrodus pur şi simplu sistemul italian de pregătire a cadrelor, pe care îl „probase” ca elev şi pe care îl considera valoros. Era un sistem bine chibzuit. Între timp a terminat una dintre cele mai valoroase tratate ale sale” Teatrul de operaţiuni Austro – Român”, lucrare foarte mult apreciată de Marele Stat Major şi de Rege. Clo se ocupa de copiii talentaţi, pe care-i selecta din toată ţara. Cânta numai la Curte, şi numai atunci, când soseau oaspeţi de onoare de peste hotare. Cânta cu plăcere. N-a refuzat, chiar şi atunci când era bolnavă. Prestigiul ţării era şi pentru ea mai presus ca orice. Aşa a educat-o Alessandro, zicea ea râzând. În martie 1895 a fost chemat la Rege. Anume chemat, şi nu invitat. Faptul l-a pus imediat în gardă. În sala de audienţă se mai aflau Şeful Marelui Stat Major şi Ministru de Război. A intrat Regele.

43

-Luaţi loc, vă rog. Apoi continuă: -Domnilor, urmează să rezolvăm o mică problemă. Este vorba de înlocuirea ataşatului militar de la legaţiunea noastră din Berlin. Din ultimele informaţii rezultă că ataşatul ne face ţara de râs. Pur şi simplu e incompetent şi grosolan. Iar Berlinul e un punct vital pentru România. Nu ne permite să ne jucăm cu interesele ţării. Ce credeţi? În sală se lăsă liniştea. Averescu, ca cel mai inferior în grad dintre cei prezenţi, n-avea voie să vorbească primul. Toţi îl priviră pe Ministrul de Război, ştiind că ataşatul e candidatura lui. -Majestate, începu el, cred că mai întâi trebuie rechemat urgent în ţară. -S-a făcut deja. De fapt mă interesa pe cine l-am putea trimite în locul lui. Pe cineva cu adevărat bun. Au tăcut iarăşi cu toţii. Ministrul de Război tăcea şi el. Ceilalţi aşteptau ce o să spună el. Averescu, dacă era întrebat de Rege, se gândea să-l recomande pe Văitoianu. Ştia că Arthur mai degrabă moare decât să-şi facă ţara de râs. -Dacă conducerea Armatei Naţionale nu poate găsi un ofiţer demn de a ne reprezenta ţara în Europa, atunci permiteţi-mi să propun eu pe cineva, spuse Regele, apoi, după o clipă de tăcere continuă: ataşat militar al României la Berlin să-l trimitem pe maiorul Averescu, s-a sculat. Audienţa luă sfârşit. -Domnule Averescu, vă rog să rămâneţi. Se apropie de el: -Despre purtarea grosolană a ataşatului militar la Berlin, am informaţie mai demult. Ştiţi ce mă miră? -Nu Majestate! -Această informaţie am primit-o pe cale neoficială. Ce reesă din asta? Regele tăcu, aşteptând răspunsul. -Rezultă că la ambasada Romăniei din Berlin, există probabil oameni interesaţi să pună România într-o lumină proastă. Prost guvernată, sire, răspunse Averescu. -Domnule Averescu, mă bucur că n-am greşit numindu-vă pe dumneavoastră ataşat militar. Am încredere totală în dumneavoastră. Ştiţi şi cinci limbi străine, o să vă fie mai uşor să îndepliniţi missia ne oficială, de care o să vă rog. O faceţi nu pentru mine, o faceţi pentru Patrie, pentru prestigiul ei. Există destule minţi în Europa cărora nu le place că România merge tot mai sigur înainte. Şi că nu se închină oricui. -Plec cu soţia? -Cred că prezenţa doamnei Averescu va fi binevenită. În Europa încă nu s-a uitat de ea. O să fiţi primiţi în societate şi neoficial. N-o implicaţi în misiunea dumneavoastră. -Informaţia neoficială de care voi dispune cred că nu trebuie să vină cu poşta oficială. Probabil că, Maiestate, am nevoie de un om de legătură. -Cunoaşteţi pe cineva potrivit? -Da. E un pământean de-al meu din Basarabia. -Arthur Văitoianu? -Exact. -De acord. La curte este cunoscut şi n-o să fie o prezanţă suspectă. Vedem apoi cum procedăm mai departe.

44

-Cui mă subordonez acolo? -Conform regulamentului, ambasadorul este şeful. Dar după ce îndepliniţi misiunea secretă, veţi avea libertate deplină de acţiune. Clo se bucură că pleacă la Berlin, că merge cu Alessandro. -Arthur, Regele are încredere în tine. Eşti gata să îndeplineşti porunca Regelui? O poruncă secretă, pentru prosperarea Patriei noastre.? - Sunt gata să îndeplinesc orice ordin a Regelui, şi dacă v-a fi necesar, să-mi sacrific viaţa pentru el. Sandu i-a lămurit ce trebuie să facă.

Seara s-au întâlnit cu Arthur şi Rodica. Clo nu-şi putea ascunde bucuria că pleacă. -Ce te bucuri atât de mult? o întrebă Rodica, uşor nedumerită de izbucnirea ei subită. -Păi, mai schimb locul, mai văd puţin Europa. Nu de alta dar începusem să uit că lumea nu se termină la Bucureşti.

La Berlin au fost cazaţi într-o vilă nu departe de ambasadă. Ca ataşat militar, Averescu mai avea trei colaboratori. S-a apucat să studieze tot, ce era legat de funcţia lui de ataşat militar, şi funcţiile colaboratorilor săi. Nu i-a plăcut deloc modul în care se lucra. Le-a cerut colaboratorilor cunoaşterea clară şi operazivă a situaţiei reale, informaţii la zi şi de interes pentru ţară şi nu rapoarte în doi peri şi de aruncat la coş, adesea cu informaţii pur şi simplu false. După o lună de activitate, doi colaboratori au scris raport de eliberare. Nu le convinea metodele de activitate, impuse de Averescu. Voiau de fapt să-l sperie şi astfel să-i lase în pace. Aşa au procedat şi cu fostul ataşat. Şi acela a cedat. Averescu a înţeles ce vor, dar hotărî să le ceară să-i vorbească. -Vă ascult domnilor ofiţeri! -Iată rapoartele noastre de eliberare din funcţie. -Motivul? -Nu ne aranjază metodele dumneavoastră de activitate. Dorim să fie aşa cum a fost. Averescu le luă rapoartele, îi privi cu atenţie, apoi spuse liniştit: -Predaţi cheile de la cabinete. Cei vizaţi schimbară priviri. Nu credeau că vor fi eliberaţi. Era şi mult de lucru. Rămânea un singur colaborator. -Sunteţi liberi. Mâine vă întoarceţi la Bucureşti. Nişte colaboratori deştepţi se interesau cine le e noul şef. Eu nu primesc ultimatumuri. Sunteţi de fapt leneşi, şi cu aere. Sunt de fapt cele mai proaste calităţi ale unui ofiţer. I-a scris Regelui, explicându-i situaţia şi rugând să-i fie trimişi alţi colaboratori, pe care îi numi. Erau doi ofiţeri cu care lucrase la programul de adaptare. Avea încredere în ei. L-a chemat pe cel de-al treilea colaborator rămas, în grad de căpitan. -Dumneavoastră de ce n-aţi înaintat raport de eliberare?

45

-Îmi plac metodele dumneavoastră. Dacă mai rămânea fostul şef, scriam raport de eliberare. Aşa cum se lucra era prea de tot. Doar de ochii lumii şi ca nişte trimişi la odihnă şi câştig de bani. Ne făceam ţara de râs în faţa altor diplomaţii. -Peste câteva zile vor sosi doi colaboratori noi. Sunt ofiţeri pe cinste. Vă rog să-i ajutaţi să se încadreze cât mai urgent în activitate. Veţi fi locţiitorul meu. În ziua ceea a rămas până târziu la ambasadă. Când să plece acasă, trase intuitiv de uşa cabinetului locţiitorului său şi a rămas surprins: acesta se afla încă la serviciu. -De ce staţi atât de târziu, domnule căpitan? -E mult de lucru. O zi, două încă, şi totul va fi în regulă. -Mergem acasă. Şi mâine avem nevoie de forţe proaspete. Cu toate că era târziu Clo nu dormea, îl aştepta. A pus ea masa. Servitoarea dormea şi nu a dorit s-o trezească. -Doamna mea devine o servitoare în casă? -Ce nu face o femeie pentru cineva la care ţine, spuse ea pe un ton glumeţ. Ce mai e nou pe la serviciu.? I-a povestit cum a rămas doar cu un singur colaborator. -Câteva zile am să vin târziu. Nu mă aştepta. -Oricum te aştept. De altfel, e cam unicul lucru pe care-l fac aici. Ambasada nu dă vreo recepţie. Vreau să ies puţin în lume. -Nu ştiu. Ambasada e într-o stare stranie. Am impresia că toţi dorm sau că nu vor să mişte un deget. -Ambasadorul cum e? -Păi, îi poţi face o vizită. De altfel ar fi fost firesc să-l cunoşti. -Merg mâine cu tine.Mă aflu mai mult de o lună la Berlin, dar aşa şi n-am habar cine e. -Bine, de acord. Dimineaţa au plecat amândoi la ambasadă. -Cum te eliberezi, intră la mine. Te aştept. -Neapărat scumpul meu. A intrat în anticamera ambasadorului. S-a prezentat doamnei de acolo care însă îi spuse sec să aştepte. A stat destul de mult. La ambasador intrau tot felul de oameni. Îi aminti de câteva ori secretarei de prezenţa sa şi de faptul că aşteaptă de ceva timp. Secretara îi transmise ambasadorului. De fiecare dată urma însă acelaşi răspuns: să aştepte. Era deja ora mesei, iar ea continua să aştepte. În sfârşit ambasadorul ieşi, doar pentru a anunţa că pleacă la masă şi că va reveni după orele trei. Clo rămase uimită. Nu se aşteptase să fie tratată în halul respectiv. Îşi reveni însă repede: -Domnule ambasador, sunt uimită. Ce legătură e între dumneavoastră şi un ambasador? Cred că nici un bădăran nu şi-ar permite atâta nesimţire şi aroganţă. Sunt de-a dreptul uimită, mai repetă ea o dată. Regele va fi înştiinţat de această purtare, şi plecă.

46

Nimeni nu se încumeta să deschidă gura fără voia ambasadorului. Dar această femeie nu numai la batjocorit, dar şi la ameninţat cu trimiterea în ţară. Cine e oare? S-a prezentat ca doamna Averescu, soţia ataşatului militar. Ei şi ce? Soţia ataşatului precedent două săptămâni la rând a stat în anticameră. Şi nu zicea nimic. Şi soţul ei era colonel, dar nu maior. Dar cum a vorbit ea încrezut, la speriat pe ambasador. -Aflaţi ce poamă mai e şi asta, îi ordonă ambasadorul secretarei, după accent nu e româncă. O româncă nu şi-ar fi permis aşa ceva. Lui Clo, după ce părăsi anticamera, i-au ţâşnit lacrimile. Un ticălos şi-a bătut joc de ea. Era o fire blajină şi răbdătoare. Acum însă clocotea de indignare. În ea se trezi mândria de altă dată, mândria de primadonă. Nu a mai trecut pe la Alessandro. S-a dus direct acasă. I-a scris Reginei, descriindu-i purtarea de necalificat a ambasadorului. După ce a trimis scrisoarea, s-a liniştit. Alessandro a venit târziu, obosit. -De ce n-ai intrat pe la mine? Ea a început să plângă. -Ce s-a întâmplat? I-a povestit. A doua zi Averescu a intrat direct la ambasador. În cabinet se mai aflau doi colaboratori ai ambasadei. -Domnule maior, nu v-am invitat, rosti pe un ton iritat ambasadorul. -Domnule ambasador, continuă el, sculaţi în picioare când vorbiţi cu mine! se răsti Averescu la el. Aşi crede că nu discut cu un mojic care se crede la mă-sa acasă. Cred că a avut dreptate soţia, când v-a sugerat că sunteţi un ţărănoi needucat, care face de râs ţara. Ambasadorul se pierdu cu firea în faţa maiorului înfuriat, se ridică în picioare şi îl privea acum ca un tâmpit. Averescu îl privi câteva clipe pe ambasador după care, cu o voce devenită brusc calmă, rosti: -Domnule ambasador, aveţi răgaz până mâine să-i cereţi scuze soţiei mele. În ce mă priveşte, nu cred că România are aici ambasador pe care îl merită, poate doar un pervenit ordinar nimerit cine ştie cum într-un post de care depind în bună măsură destinele unei ţări - şi ieşi calm din cabinet. Merse la serviciu şi la obligaţiunile care îl aşteptau. Peste un timp, după ce-şi mai reveni, ambasadorul îl chemă pe şeful pazei, care de fapt după statut se subordona direct ataşatului militar. Dar pe care ambasadorul şi l-a supus lui. -Ce ai aflat despre această cucoană? -A fost primadona Operei din Milano. -Şi crede că Regele o va asculta pe o cântăreaţă, chiar şi primadonă. Ce naivi mai sunt unii! -Nu chiar, domnule ambasador! -Ce vrei să spui? -Este prietena Reginei. -Dar Averescu cine e?

47

-Erou al războiului pentru Independenţă. Este decorat cu trei medalii. A absolvit Şcoala Superioară de Război din Torino. Are mai multe lucrări fundamentale în arta militară. E un ofiţer exemplar. Familia Averescu este primită la Curtea Regală. -De unde le-aţi aflat pe toate acestea? -Din chiar dosarul domnului maior Averescu, pe care l-am primit prin poştă. Şi trebuia să luaţi cunoştinţă de el, dar aţi refuzat. Aţi spus că nu e demn de atenţia dumneavoastră. -Găsiţi urgent fapte care să-l compromită pe Averescu! -De unde? Tot ce se poate găsi, e în acest dosar. -Răscoliţi începând măcar şi din copilărie. Averescu continua să lucreze intens. Au sosit ofiţerii pe care i-a cerut, şi care au înţeles fără dificultate ce aveau de făcut. Spre marea lor bucurie, peste o săptămână de la incidentul cu ambasadorul a sosit curierul personal al Regelui, cum s-a numit el, care nu era altcineva decât Arthur Văitoianu. Acesta nu a intrat la ambasador, ci mai întâi la Sandu. -Am adus decretul Regelui de eliberare a ambasadorului. Până va fi numit un altul, vei îndeplini tu funcţiile de ambasador. -Când dai citire decretului? -Mâine dimineaţa. Clo s-a bucurat nespus, că Regele a apărat-o, că a venit Arthur, prietenul lor, cu decizia de schimbare şi cu salutări din partea Rodicăi, care aştepta să fie invitată în oaspeţie la Berlin, la vechii ei prieteni. -Arthur, spune-i că o aştept în orice moment. Mi-e dor de ea. Dar cel mai bine veniţi împreună. -Eu pot veni numai cu permisiunea Regelui. -Sandu, tu ce mai faci? -Între altele, m-am apucat să scriu şi tratatul de teorie a geografiei militare. Ce zici? -Zic că vei face un lucru extraodinar pentru Armata naţională. Ştii şi singur că e o mare problemă cu elaborarea şi cu predarea acestui obiect. Nu avem cadre. Doar dornici de a cunoaşte obiectul. -De aceea şi doresc ca tratatul să aibă o structură cât mai simplă, cât mai accesibilă: va fi scris sub formă de lecţii predate de la catedră. -Artileriştii au să se bucure la sigur! Iar tunurile vor bate acolo unde trebuie, nu ca acum. Când v-a fi gata? -Sper că spre toamnă. cam pe la începutul cursurilor la Şcoală. Dar nu promit. Depinde de timpul liber de care voi dispune. Sunt foarte ocupat. Am primit o moştenire proastă de la ataşatul precedent. -Te discurci tu. Cine ca cine dar tu ai să te descurci. Crezi că degeaba te-a trimis Regele? Unde s-a mai văzut un ataşat militar cu grad de maior! Dar Regele ştie ce face. Primul pas l-ai făcut. Acum ambasada va lucra în regim normal. -Mai trebuie găsit agentul, care se pare că lucrează şi pentru alţii şi care dacă pun mâna pe el consideră că fac o treabă bună… De altfel, ştii pe cine am chemat încoace? Schimbă el subiectul discuţiei. -Nu.

48

-Pe doi foşti colegi de-ai noştri, şi îi numi. -Bravo că ţi-ai amintit de ei şi că ştii să preţuieşti oameni de ispravă. Acum vei putea să te ocupi mai mult şi de geografia militară Văitoianu a plecat la Bucureşti împreună cu fostul ambasador. Averescu preluă obligaţiile ambasadorului. Două zile făcu ordine în hârtii. Cât se reţinea el, atâta se reţineau şi ceilalţi colaboratori. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. De fapt să fii colaboratorul unei ambasade era un lucru de prestigiu şi nimeni nu dorea să piardă un astfel de serviciu. Au văzut cum a zburat din funcţie atotputernicul ambasador. Şi acum pur şi simplu se temeau de Averescu. Clo era mulţumită de felul cum s-a rezolvat situaţia. În scurt timp Averescu a făcut ordine deplină la ambasadă. Rămânea să afle cine este persoana care aduna şi transmitea informaţiile din ambasadă. Probabil că aceasta simţise că Averescu ar putea să-l descopere şi pentru un timp îşi opri activitatea. Dar putea fi şi cineva dintre persoanele trimise acasă. În orice caz nu da semne de viaţă. Repede putea fi descoperit numai un agent activ. Peste două săptămâni a sosit ambasadorul nou-numit.

* *

Baronul von Krauze, unul dintre apropiaţii Kaizerului, a trimis invitaţii la bal. Au fost invitate şi trei persoane din cadrul misiunii diplomatice română. Averescu intră la ambasador. -Domnule colonel! Sper că Regele v-a informat, că la ambasadă există cineva, care transmite informaţia acumulată cuiva din afară. Trebuie să punem mâina pe el. -Aveţi vreo propunere domnule maior? ambasadorul îi studiase bine biografia lui Averescu la Bucureşti. Şi ştia că are în faţă un militar bine pregătit, care ştie ce face. Ştia, de asemenea, şi de legăturile lui cu Curtea Regală. Regele i-a vorbit de asta deschis. -Domnule colonel! Lumea spune că acest bal e organizat puţin cam în pripă şi că nu degeaba am fost invitaţi la bal. Mi se pare că ar putea să existe ceva rezonabil în ce spune lunea. Cel puţin trebuie să verificăm. Acolo agentul ar avea mai multă posibilitate să-şi transmită informaţia, care este deja acumulată. Le-am cerut colaboratorilor să nu iasă din curtea ambasadei… Probabil că informaţia e urgentă. Şi au organizat acest bal. Sunt de vreo trei luni aici, dar n-am fost niciodată invitaţi nicăieri. Agentul transmitea liber informaţia. Dar după venirea dumneavoastră şi restricţia care le-am impus-o, n-a mai transmis se pare nimic. -Ce propuneţi, să nu ne ducem? -Nu, din contra, trebuie să mergem. De regulă primii doi invitaţi sunt ambasadorul şi ataşatul militar. Au fost invitate trei familii. Cine e a treia? -Bine. Dar alte căi de transmitere nu pot fi folosite? -Asta şi mă îngrijorează. Cine ştie dacă nu se vrea ca noi să părăsim ambasada, iar cei interesaţi să se întâlnească liber. -Aveţi cineva de încredere deplină aici? -Am. Şi ei în seara ceia n-o să doarmă. Vor veghea ambasada. -I-ar noi îl urmărim pe rând pe al treilea, care va mearge cu noi.

49

La bal fusese invitat şi secretarul Ambasadei cu soţia. În ziua balului, Averescu i-a chemat pe cei doi colaboratori ai săi, sosiţi de la Bucureşti. -Ce trebuie să facem? -Astăzi, după ce plecăm la bal, va trebui să urmăriţi să nu iasă nimeni neobservat din ambasadă. Intuiţia îmi spune, că agentul a rămas aici. V-a încerca să transmită informaţia anume azi. Luaţi cu voi pistoalele. Şi nu aşteptaţi să vă ucidă. -Clar, domnule maior. Dar suspectaţi pe cineva concret? -Toţi cei rămaşi pot fi suspecţi. S-ar putea să fie chiar colegul vostru. -Cum? -Nu glumesc. Oricum, dacă se dovedeşte că e aşa, îl arestaţi pe loc. Şi s-ar putea să fie şi înarmat. El n-o să vă cruţe. Dacă greşesc îmi voi cere scuze. La bal era prezentă toată Curtea imperială, inclusiv Kaizerul. Baronul von Krauze i-a prezentat pe oficialii români. Kaizerul le-a strâns mâna. Baronul întâmpina oaspeţii singur. Baronesa nu se vedea. S-au început dansurile. Dacă dansa ambasadorul, Averescu stătea cu secretarul. Şi invers. Se convingea tot mai mult, că agentul e la ambasadă. La un moment dat, de ei se apropie doamna Krauze. Era o brunetă frumoasă, de vre-o treizeci de ani. -Doamna Clotilda Caligaris? întrebă ea. -Da, doamnă. Parcă vă cunosc de undeva. -Sunt din Milano. Şi o admirătoare a talentului dumneavoastră. Aţi dispărut atât de pe neaşteptate. Se spunea că v-aţi căsătorit cu un sublocotenent român. -Aşa e. Vă rog să faceţi cunoştinţă cu soţul meu, e ataşat militar al României la Berlin. E sublocotenentul de care vorbeaţi. -Mă cheamă Francesca – înclină capul spre Averescu, care răspunse la fel. O clipă. Acuş îmi găsesc soţul şi vă fac cunoştinţă cu el. E o onoare pentru noi. Plecă să-l caute. S-au privit. Această cunoştinţă schimba multe. Ar fi fost de mare folos pentru activitatea lui Averescu. Peste câteva clipe doamna Krauze reveni însoţită de domnul von Krauze. -Helmut, doamna este primadona Operei din Milano, de care ţi-am povestit. -Fericit de cunoştinţă doamnă… -Clotilda maior Averescu, se recomandă ea. -Am auzit multe despre dumneavoastră. Îmi doream să vă cunosc pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră, despre care am auzit că e un militar strălucit, de viitor. Din spusele soţiei mele am înţeles că aţi dispărut pe neaşteptate din Milano. -M-am căsătorit, domnule Krauze. Şi am plecat cu soţul meu în patria lui. -Nu regretaţi? -Nu. -Mai cântaţi? -Nu. -La bal e prezent Majestatea Sa, Kaizerul Germaniei. Pot totuşi să vă rog să ne cântaţi? Cât de puţin. Să audă şi Înălţimea Sa şi să vă poată aprecia talentul. Vă rog mult să acceptaţi.

50

Ea ezită puţin apoi spuse simplu: -Cu plăcere. Dar e nevoie de un acompaniator cu experienţă. -Minunat.Vă las cu soţia. Imediat găsim un maestro. Francesca a trecut la italiană. -Doresc de mult să vorbesc în italiană! spuse ea cu o anume nostalgie în voce. Dumneavoastră nu ? Sunt clipe când îmi vine să las totul, şi să fug acasă. -Eu sunt un pic mai norocoasă: vorbesc italiana cu soţul ori cu prietena mea. Cred că o ţineţi minte? Trăim în Bucureşti aproape una de alta. -Ce bine! Eu însă sunt singură aici. I-ar soţul nu ştie italiana. A apărut von Krauze, însoţit de un domn în vârstă. -Domnul Ştiube e cel care vă va acompania, spuse el, e un muzicant faimos. -Bine, spuse Clo – ne trebuie undeva să repetăm. -Mergem. Aici este o încăpere cu tot ce e necesar. Peste zece minute a întrat von Krauze. -Domnilor şi doamnelor! Înălţimea Voastră! von Krauze s-a închinat în partea Kaizerului – acum în faţa dumneavoastră v-a cânta primadona Operei din Milano, doamna Clotilda maior Averescu ! Să aplaudăm! Au răsunat câteva aplauze. Şi gata. Aşa primire a mirat-o nu numai pe Clo, Francesca, Averescu, dar chiar şi pe von Krauze. Nu s-a pierdut, făcu semn acompaniatorului, şi începu să cânte. Când a răsunat ultimul acord sala se cutremura de aplauze. Îl privi pe Sandu. Acesta rosti în şoaptă „Magnific”. Kaizerul se apropie de ea, sărută mâna. Şi o ţine de mână până s-au terminat aplauzele. -Doamnelor şi domnilor, îmi permiteţi să mulţumesc doamnei Averescu pentru plăcerea ce ne-a făcut, zise el în încheiere, şi îi sărută din nou mâna. Pe Averescu puţin îl interesa ce spune Kaizerul. Secretarul, iată cine îl preocupa. Dar acela se purta liniştit. Cu nimeni n-a mers la contact. Se vedea că nu ştie pe nimeni. Clo reveni lângă el. Averescu o privi şi îi zâmbi. -Mă bucur mult, draga mea. Spre sfârşitul balului, doamna şi domnul von Krauze, s-au apropiat iarăşi de Clo şi Alexandru. -Vă invităm la noi duminica viitoare. Vă rugăm să acceptaţi. Fiica noastră ştie totul despre dumneavoastră. Va fi fericită să vă cunoască. -Venim neapărat. Abia s-au întors la ambasadă, că unul din ofiţerii rămaşi, Câmpeanu, se şi apropie de ei şi-i raportă lui Averescu: -Domnule maior totul e în regulă. L-am aflat. -Şi unde e? -La noi, la sediul ataşatului. În cabinet la Averescu, legat strâns de scaun, se afla al treilea colaborator. Avea urme de sânge, cu vânătăi sub ochi. O vânătăie avea şi un alt colaborator, Croitoru. -Cum l-aţi depistat? -Nu noi l-am depistat, ci dumneavoastră. Noi numai l-am zărit cum se ducea pe furiş spre poartă şi am încercat să-l oprim. A scos pistolul şi a tras în mine. Şi tot

51

atunci Croitoru l-a lovit peste mâna cu pistolul, care a zburat într-o parte. În doi l-am imobilizat şi l-am legat. -Aţi găsit ceva la el? -Da. Poftim, şi i-a întins nişte hârtii. -Ce e în ele? -Veţi vedea. -Ne lămurim împreună cu ambasadorul. Cu paznicii aţi vorbit să nu scoată vreo vorbă? -Da, neapărat. Au înţeles. -Păziţi-l pe rând. Mâine vedem ce facem cu el. Mă aşteaptă ambasadorul. În cabinetul ambasadorului a desfăcut hârtiile descoperite la agent. Toată informaţia secretă, care se afla la ambasadă, era expusă acolo. -Interesant: De fapt el nu avea acces la toată informaţia. Înseamnă că mai este cineva care l-a ajutat, spuse părerea sa Averescu. -Cine? -Cineva din cei care au acces la documentele secrete. Adică cineva din noi doi şi secretara dumneavoastră. -Ăsta e răspunsul? -Se pare că da. Dacă agentul nu ne spune nimic de ea, putem afla indirect. Vedem cum se va comporta când va afla că agentul este arestat. -Pe agent îl ducem mâine la Bucureşti. Clo nu se culcase când, spre zori, el reveni în sfârşit acasă. -Nu mă aşteptam ca chiar din prima ieşire în lume, să ne facem atâtea cunoştinţe de calitate, spuse el satisfăcut. Datorită ţie. Totul se învârte în jurul tău. -Nu-ţi place? -De ce nu? Unde mai pui că şi Kaizerul te-a ţinut puţin de mână, glumi el. -Am înţeles că von Krauze te interesează. Şi am acceptat invitaţia. -Mă temeam să nu refuzi. -Încep să înţeleg cu ce te ocupi. Asta trebuie pentru ţară? -Da. Cu noi în Europa nu se împărtăşeşte nimeni cu informaţia. Trebuie s-o dobândim singuri! -Spune ce informaţie trebuie, şi eu ţi-o dobândesc. Kaizerul singur o să mi-o spună! -Tu faci mai mult ca oricine, ca să fim cunoscuţi în Europa. Şi nu trebuie ca numele tău să fie murdărit. Atunci ţara v-a pierde mai mult din prestigiul ei. Ea căzu pe gânduri. Alessandro avea dreptate.

Din Bucureşti au sosit agenţi, care au condus-o pe secretară şi pe soţul ei în ţară. La ambasadă s-a stabilit o atmosferă sănătoasă, linişte. Duminică, baronul von Krauze a trimis trăsura. Prin Berlin circulau trăsuri fără cai, numite automobile. Nu erau perfecte. Se defectau destul de des. Von Krauze avea automobil, dar trăsura, considera el, era mai sigură. Au fost întâmpinaţi nu numai de familia von Krauze, dar şi de oaspeţii lor, care, chipurile, ar fi trecut întâmplător pe la ei. Clo a înţeles şi zâmbi. Francesca îi confirmă:

52

-Vă rog să nu vă supăraţi, eu am fost cea care le-am vorbit de dumneavoastră şi de soţul dumneavoastră. Au ţinut să vă vadă. S-au simţit bine. Au convenit să se întâlnească mai des. Francesca avea ceva ce-i amintea mult de Rodica. Începea să-i placă. Averescu i-a sugerat ca să iasă împreună în oraş. Cineva din solie i-a spus printre altele că doamna von Krauze e şi o bună pictoriţă. Când la următoarea întâlnire Clo îi propuse Francescăi să iasă împreună, aceasta acceptă imediat, plină de încântare. Von Krauze îşi iubea fiica la nebunie. Căsătorit târziu, el toată dragostea şi-a dat-o fiicei. Când a văzut, că Clo i-a plăcut atât de mult fiicei, a rugat-o pe Francesca, şi s-au apropiat amândoi de ea. -Doamnă Averescu! se adresă el, vă rugăm cel puţin, o dată în săptămână, să veniţi pe la noi. N-o să cântaţi. Fiica şi noi vom fi foarte bucuroşi! -Dacă vin de mai multe ori, mă alungaţi? -Cum se poate? -N-am pe numeni cunoscuţi pe aici, cu excepţia dumneavoastră. Mă plictisesc acasă. -Aceiaş boală are şi soţia mea. Îi sărută mâna, şi bucuros s-a dus să-i spună fiicei. -Ce bine! Ne vom plimba prin Berlin, vă fac cunoştinşă cu prietenii mei. De când m-am căsătorit, soţul nu-mi permite să mă întâlnesc cu ei. -De ce? -Eram o pictoriţă bună. Cu toate că sunt dintr-un neam stimat în Italia, am părăsit casa, şi m-am dus cu prietenii mei, tot pictori, să vedem lumea. Acolo şi m-a văzut Helmut. Voiam să-i vând un tablou de al meu. Eram bolnavă, iar nimeni din prieteni n-avea bani să cumpere medicamente. Eram jalnică, căci el a dat comanda, şi am fost luată cu tablou cu tot. La castelul lui a chemat doctorul, şi peste câteva zile eram sănătoasă. Nu mă reţinea cu forţa. Eram liberă. Dar nu voiam să plec. Mă săturasem de viaţa de vagabond. Aşa am devenit baronesa von Krauze. -De ce totuşi vă interzice? -Helmut a văzut că nu sunt virgină, şi s-a priceput că aveam relaţii sexuale cu cineva dintre ei. Se teme să nu mă întorc la viaţa de hoinar. N-am insistat, căci eram deacum gravidă. Şi mă interesa mai mult familia mea, decât nişte aventuri. -Sunt pe aici? - Au cutreerat toată Europa. Zece ani nu i-am văzut. Nu demult s-a apropiat de mine chiar acela, cu care mă culcam eu. Şi mi-a spus unde s-au oprit. Aşa vreau să-i văd! Poate îi ajut cu ceva. Poate tot ca eu atunci, cineva e bolnav? Iar ei n-au bani. Dacă plecăm împreună, n-o să fie suspect. -N-o să faceţi prostii? -Îmi iubesc soţul şi fiica. Prostiile au rămas în trecut. Averescu îşi finaliză „Lecţiuni de geografie militară”. I-a transmis manuscrisul lui Văitoianu spre a fi editat. Clo, însoţită cu încântare de Francesca, fiica lor, au fost în toate muzeele Berlinului, s-au plimbat prin parcurile bine îngrijite, superbe, ale oraşului. Se simţea minunat. Ca pictoriţă, Francesca cunoştea bine saloanele de artă. Şi lămurea orice

53

tablou, sensul pe care a vrut să-l exprime pictorul. Dar simţea, Francesca vrea să-i spună ceva, dar nu se hotăra. S-a priceput ce anume. Şi prima a adus vorba. -Mi-ai promis că facem cunoştinţă cu prietenii tăi? -Da, foarte mult. Nu ştiiam ce o să zici? -De acord. Mergem! -Ce bine-i! exclamă ea bucuroasă. Era un grup de patru oameni liberi. Trei bărbaţi şi o femeie. Îmbrăcaţi simplu, cu păr lung şi cam prost îngrijit, cu farfurii murdare pe masă. Trăiau într-o cameră mare închiriată. Şi pictau. Când s-au salutat, ei au lăsat pictura, şi se uitau la ele. N-au recunoscut-o. -Valeria, sunt eu, Francesca, începu ea, nu mă cunoşti? Valeria s-a uitat nepăsător la ea. -Nu ştiu nici o Francescă. Poate doamnele vor să cumpere ceva? Vă vindem mai ieftin, începu ea să propună un tablou după altul. -Ce, n-are cine să spele farfuriile? se răsti Francesca la ei - tot aşa ca porcii trăiţi? S-au uitat unul la altul -Acum te-am cunoscut. Numai unui om în lume permiteam să ne facă observaţie, Francesca Berlusconi. Noi aşa şi nu ne-am schimbat. -Văd, şi regret. Neglijenţa nu face cinste nimănui. -Asta tu eşti baronesă! Nici nu te-am cunoscut. Tu ai întinerit, iar noi am îmbătrânit. -Aţi văzut destul lumea. Duceţi-vă acasă, cât mai sunteţi primiţi. -Şi eu aşa spun, dar nu mă ascultă, spuse doamna. -Tu de ce nu pleci? -Paolo nu mă lasă. Eu, după ce ai plecat, trăiesc cu el. -Cavalerul meu fără femei nu poate, spuse Francesca cu tristeţe. -Ce fel de cavaler? Deabea îşi târâe picioarele. Acum vine şi o să vezi- râse unul din cei aflaţi în cameră - ce ai văzut în el? Atunci trăia pe spatele tău, acum pe a ei. -Poate vă trebuie ceva? Bani de drum? -Bani ne trebuie pentru a trăi, dar nu de drum. Nu plecăm nicăieri - răspunse ea. -Cine ţi-a permis să vorbeşti pentru noi? -Dacă vă dau, plecaţi? se adresă ea la ceilalţi. -Da, spuse unul din ei. Francesca a împărţit banii la toţi. -Mâine nu ne mai vezi pe aici. Ne întoarcem în Italia. Ajunge! Când se întorceau acasă, Francesca era tristă… -Ştiţi, parcă s-a rupt ceva din mine când i-am văzut. -Regretaţi că nu sunteţi cu ei? -Dimpotrivă, sunt bucuroasă că nu-s. Că îl am pe Helmut, pe fiică. Că trăiesc normal. Mersi că aţi mers cu mine. Dacă plecau, şi nu intram pe la ei, mă mustra conştiinţa toată viaţa. Dar aşa m-am liniştit. Trecutul a rămas departe, departe. Ca un vis urât.

54

Viaţa trecea monoton. Primblările cu Francesca, baluri, admiratori. Alessandro se ocupa cu problemele de serviciu. Vedea, se plictisise de a nu face ceva concret. Natura lui energică cerea să facă ceva, să fie ocupat. În primăvara anului 1896, Averescu se apucă să traducă din germană lucrarea celebrului general Colmar von der Goltz „Conducerea trupelor”. Era o operă militară preţioasă pentru Armata română, pentru ofiţerii cum de Stat Major, cât şi pentru cei din unităţi. Concomitent, avea grijă să fie la zi cu tot ce ţinea de tactica şi strategia armatelor străine, în special a celei germane şi austro-ungare.

La un bal, von Krauze s-a apropiat de ele cu un tânăr înalt, frumos, cu ochi albaştri şi părul blond. -Faceţi cunoştinţă. E nepotul meu, Mikaeli. Cine sunteţi dumneavoastră, el ştie. -Sunt extraordinar de bucuros să fac cunoştinţă cu soţia unchiului meu – se aplecă şi sărută mâna – şi cu doamna Averescu, despre care se vorbesc legende - i-a sărutat mâna, dar după părerea ei, a reţinut-o prea mult în mâna lui, şi se uita cu ochii cei mari şi albaştri drept în ochii ei. Privirea lui îndrăzneaţă şi tot odată timidă, i-a răscolit ceva în suflet. Zeci de mii de priviri de toate felurile a văzut ea în viaţă. Dar acest tânăr a atins ceva în ea. Ceva, ce era ascuns adânc în sufletul ei. Şi credea că o să rămâmă acolo. -Îmi permiteţi să vă angajez la un dans – i-a întrerupt el gândurile -Cu plăcere – răspunse ea automat. Atingerea lui a făcut ca ea să tresară. Dansa uşor, şi o privea ţintă. La un moment parcă o vrăjise. Dar repede a revenit. După dans i-ar i-a sărutat mâna. Şi iarăşi a trecut acel tremuriş, tremurişi, demult uitat de ea. Aşa a fost numai atunci, când s-a îndrăgostit de Alessandro. Această stare era şi plăcută, şi neplăcută, căci a venit nu de la omul iubit, dar de la un tânăr necunoscut. -Hai să ne găsim soţii – spuse Clo – pardon Mikaeli. Voia să fugă mai departe. Lăngă el se pierdea cu firea, i-ar el poate crede că a cucerit-o. E tânăr, şi nu ştie, că aşa ceva n-o să fie niciodată... Soţii lor vorbeau cu ministrul de externe a Germaniei. Aşa că nu s-au apropiat de ei. Nu era primit. Dar n-au plecat departe. Clo voia să danseze cu Alessandro. S-a mai apropiat o doamnă de ele, au mai conversat. Şi când Clo se uită, ei nu mai erau. -Unde-s soţii noştri? – întrebă Clo mirată. -S-au închis în vre-un cabinet şi hotărăsc ceva serios. -Dar noi ce facem? M-am plictisit să stau singură. -Credcă el o să ne veselească – a arătat Francesca spre Mikaeli, care venea spre ele – iată unicul nostru cavaler în seara asta. E prea tinerel, dar merge.

Mikaeli s-a apropiat de ele. S-a închinat. -Voi dansaţi, i-ar eu mă duc să caut soţii noştri – zicând asta, Francesca pleacă. -Îmi permiteţi doamnă? – el se uită drept în ochii ei. -Da – răspunse ea încet, şi întinde mâna, pe care el o sărută. Nu înţelegea ce e cu ea. Fiecare atingere a lui, o aducea într-o stare de plăcere demult uitată. Dorea ca el cât mai des să se atingă de ea. Şi el, parcă

55

ghicindu-i gândurile, se apropia tot mai mult şi mai mult de ea, o atingea tot mai gingaş şi mai gingaş. I-ar ea nu vedea şi nu auzea nimic. Aştepta numai atingerile lui, şi mai mult nimic...

Când se termină dansurile, i-a permis s-o ducă de mână până la loc. El era încântat. A încercat s-o ţină de mână şi acolo, însă ea a retras-o. Ca întotdeauna, la balurile date de diferiţi demnitari, soţii lor erau ocupaţi. Nu se apropiau de ei. Clo voia să danseze cu Alessandro. -Unde-s soţii noştri? întrebă puţin tulburată Clo. -Până mai dansaţi odată, îi găsesc, spuse Francesca şi plecă. Şi iarăşi acea stare plăcută la atingerea lui, stare din care nu voia să iasă. Iar el o strângea din ce în ce mai tare, simţând starea ei, fericit că a cucerit femeia pe care o dorea cel mai mult pe lume. La repaos nu şi-a mai retras mâna, continuând să simte plăcerea demult uitată. A apărut Francesca cu von Krauze şi Alessandro. -Am spus că vă aduc soţul. Iată-l ! -Hai să dansăm, spuse ea, şi l-a tras pe Alessandro la dans. Dansând cu el, s-a calmat.

Clo din când în când, la rugămintea lui von Krauze, se ocupa cu fiica lor la vocal. Şi ea o aştepta pe Clo cu o nerăbdare copilărească. Pe lângă vocal, Clo se mai juca cu ea. Îi plăceau mult copiii, dar ştia, pe ai săi n-o să-i mai aibă. Şi tot mai mult se gândea ca să înfieze unu ori chiar doi copii. Se temea să-i spună lui Alessandro, care tot mai aştepta copiii lor. Pe la sfârşitul lunii mai, când se ocupa la vocal, a intrat Mikaeli. Sub privirea lui, s-a simţit cam jenată. Şi nu se uita la el. După ce s-a terminat lecţia, s-au dus să se primble prin grădină. Era o zi frumoasă. Unii pomi încă înfloreau. Erau aduşi pomi, tufari, copaci decorativi din toată lumea. Cântau păsărelele. Francesca avea o dispoziţie bună. -Mă duc să văd ce face fiica, i-ar voi primblaţi-vă. Vă ajung din urmă. Se primblau singuri. Clo voia să înceapă vorba, dar nu ştia ce să vorbească cu acest tânăr. -Hai să ne aşezăm. S-o aşteptăm pe Francesca – spuse ea, numai ca să spună ceva. -Cu plăcere! – spuse el şi i-a întins mâna. Ea a pus mâna sa în a lui, s-a sprijinit în ea, şi s-a aşezat. A încercat să retragă mâna, dar el o ţinea strâns. Se simţea ca atunci, la bal. Şi a lăsat mâna la dânsul în mână. Intuitiv ea aştepta acest jest din partea lui. Încă deatunci, de la bal, voia ca el s-o ia de mână încă odată, după ce ea o retrase. Dar nu voia să recunoască în sine acest lucru. Era iarăşi în starea demult uitată. Se simţea minunat lângă el. Tăceau amândoi. Din când în când el săruta mâna ei, se uita la ea cu ochii cei mari şi umiliţi. Părul lui blond era aproape de faţa ei. Voia să-l sărute pe părul acest frumos, să-l mângâie ca pe un copil. Dar s-a reţinut. -Cu ce vă ocupaţi? – întreabă ea, ca să spargă această tăcere.

56

-Sunt locotenent în armata germană – răspunse el. Continua s-o ţină de mână pe doamna, pentru care era gata să-şi sacrifice viaţa. Şi ea n-o retrăgea, făcându-l cel mai fericit om pe lume. -Aveţi serviciu la Berlin? -Nu doamnă. Dar nu departe. -Nu v-am mai văzut de la bal pe aici. -Am fost, dar dumneavoastră nu eraţi. Special am venit. Conştiinţa de doamnă măritată îi spunea că trebuie să-şi retragă mâna, să nu-i lase acestui tânăr nici o speranţă. Însă sufletul, tot corpul ei, se împotrivea conştiinţei. Voia s-o ţină mai departe tot aşa, să nu mai iasă din starea, în care se află. În starea de hipnoză plăcută. Cand s-a apropiat Francesca, ea a încercat să scoată mâna. Dar el o ţinea strâns. A fost nevoită s-o rupă din mâna lui. Aşa că Francesca n-a observat nimic. Însă o aduce pe Clo la realitate. Ce face ea? Cei trebuie acest lucru? Sex ea are destul acasă. Da, îi lipseşte acea stare, în care se află, când el o atinge. Dar o să treacă şi asta. Toate acestea sunt vremelnice. O să treacă şi starea asta, şi ea o să se uite în ochii lui Alessandro deschis. Cinstit.

În iunie au plecat la Bucureşti, în concediu. La Bucureşti au fost întâmpinaţi de Arthur şi Rodica. -Mergem la noi. Mama a gătit o mămăliguţă cum vă place vouă – Rodica se întoarse spre Sandu şi Arthur. Doamna Fişer i-a întâmpinat la poartă. -Vă spălaţi şi mergem la masă. Sunteţi flămânzi şi obosiţi. Ţi-am pregătit, Sandule, şi mămăliguţă. Tot îţi mai place? Sau nemţii te-au civilizat? îl întrebă ea în glumă. Au turnat vin negru din podgoriile lor Ieşene. Un vin dulce, cu aromă de stejar şi flori de stepă. Cel puţin aşa i se păru la primul păhar. -Dacă mai aveţi şi ceva brânză de oi, atunci e perfect, rămân necivilizat şi în continuare, râse el. -Suntem mândri de voi – spuse Rodica – aţi cucerit şi Berlinul! -Dacă vii pe la noi, îl mai cucerim o dată şi cu tine – spuse Clo satisfăcută de lauda Rodicăi. -Vin anul acesta numai decât. Băieţelul a crescut. -Teatrul mai funcţionează? întrebă Clo. -Aşa şi n-am găsit nici o cântăreaţă, cel puţin aproape de tine. -N-aţi încercat să întoarceţi în ţară interpreţii români de valoare? -Regina i-a invitat. Au refuzat. -Da, nu sunt aşa patrioţi ca Alessandro. -Cântă în teatre de prestigiu. -Alessandro a fost invitat în Garda Regală italiană. Tu ştii ce înseamnă asta! Dacă nu era un patriot înflăcărat, eu şi acum mai cântam la Opera din Milano. A doua zi au primit o invitaţie. Familia regală îi aştepta duminică. După audienţă au mers în ospeţie la Rodica. Doamna Fişer îi întâmpină bucuroasă.

57

-Cine-mi arată flăcăul cel mic, dar voinic, întrebă Clo. Îl luă în braţe, îl sărută. Dar din ochi îi curgeau lacrimi. -Clo, aţi auzit de accidentul feroviar din Austria? o întrebă doamna. -Cel de acum două săptămâni? -Da. -Am auzit. Au murit aproape toţi pasagerii, răspunse cu tristeţe Clo. Dar de ce întrebaţi? -Clo, ţin să-ţi spun ceva. Şi cred că nu greşesc că-ţi spun. Tu n-o cunoşti pe Margaret Munteanu. Era o doamnă demnă de toată onoarea şi o fostă prietenă a lui Alessandro. Până la tine. Sandule, ea se întoarse spre el, iartă-mă, dar Clo trebuie să ştie tot. Ai să vezi şi de ce. -Dacă Alessandro nu doreşte ca eu să ştiu, atunci nu trebuie. -Spuneţi doamnă. N-am secrete de soţie. -Margaret cu soţul şi părinţii ei au fost în acel tren. Toţi au decedat. Copiii erau la Bucureşti, cu dădaca. Au rămas orfani. Urmează să fie duşi la orfelinat. Acum două zile aici a fost dădaca lor plângând, făcu o pauză, apoi continuă, m-a rugat să vă întreb dacă n-aţi putea lua voi copiii. Adică să-i înfiaţi. Sandule, ea a ştiut de relaţiile voastre, şi cunoştea faptul că fetiţa e a ta. Clo rămase şocată de ce a auzit. La fel şi Sandu. Toţi tăceau. Tăcerea o rupse Clo: -Am putea merge acum? întrebă Clo tulburată, îi luăm la noi. Mergem, Sandule, spuse ea hotărât. De fetiţă nu ştiau numai Arthur şi Clo. -Da, plecăm, Clo, spuse Sandu. Pe drum n-a vorbit nimeni nimic. Erau într-o stare de muţenie totală. -Nu e prea târziu? întrebă la un moment dat Arthur. -Cred că dădaca nu doarme. Şi nu e chiar atât de târziu, spuse Clo. Au văzut copiii – un băieţel, Sandu, şi o fetiţă pe care o chema Margaret, ca şi pe mama ei. În aceeaşi seară au decis să-i înfieze. -E puţinul care îl putem face pentru ei, zise Averescu a doua zi după ce luase copiii la ei. Pe Clo prezenţa copiilor o făcu fericită. Simţea că ar putea să compenseze golul imens pe care îl trăia în toţi aceşti ani fără propriii ei copii. În scurt timp ambii copii s-au ataşat de noii lor părinţi. -Fetiţa seamănă foarte mult cu tine, spuse Arthur. -Margaret mi-a fost prietenă. Am iubit-o, dar n-am avut posibilitate să fim împreună.

-De ce? întrebă Clo, nici o dată nu mi-ai spus de ea. Nici de dragostea voastră. - Tu nu ştii, dar după o încăierare cu cavaleria turcească, calul a lunecat, era în luna ianuarie, şi m-a strivit sub el. M-am îmbolnăvit de oftică, sau tuberculoză, şi am fost dat în rezervă, şi nu ştiam dacă o să fiu reîntors. N-am vrut să-i stric viaţa. Şi ea s-a măritat... -Fetiţa întradevăr îţi seamănă ţie, spuse Clo bucuroasă, şi noi o să avem copilul nostru. Aşa că nu e totul pierdut la mine. Am s-o iubesc ca pe tine.

58

Sănduţ a început să-i zică „mama”. Cuvintele lui îi alinau sufletul. Margaret era ceva mai retecentă. Clo o înţelegea şi căuta să nu forţeze nimic, îşi spunea că e nevoie de timp şi răbdare. A luat sfârşit concediul. Clo a rămas cu copiii. Averescu a plecat singur la Berlin. Clo s-a apucat serios de treburile teatrului şi de şcoala organizată de ea pe lângă teatru. A concediat o parte din actori care s-au dovedit pur şi simplu nepotriviţi. şi angajând pe alţii noi. Margaret care era mai recitentă decât Sănduţ, poate şi în virtutea vârstei, încet, dar sigur se apropia de ea. Clo se preocupa de educaţia ei muzicală, inclusiv dându-i lecţii de pian. Încerca să-i formeze de asemenea vocea. Şi încet, încet au devenit prietene. În vara anului 1897 s-a dus cu copiii în ospeţie la Francesca. Alessandro şi întreaga familie von Krauze i-a întâmpinat la gară. Cu acest prilej von Krauze a luat de la serviciu două automobile. Pentru copii, care încă nu se plimbase niciodată cu automobilul, totul era interesant. Şi Margaret şi Sănduţ îi vorbeau cu „tată”. Sentimentul pe care îl trăia la auzul acestui cuvânt era unul copleşitor. Averescu se simţea fericit. Când Margaret pentru prima oară i-a spus „tată”, nu se aşteptase la aşa ceva. S-a pierdut la auzul acestor cuvinte. Dar în câteva secunde şi-a revenit, a luat-o în braţe, şi a sărutat-o. -Tată, şi eu vreau în braţe, Sănduţ se uita la el de jos în sus. La luat şi pe el. Aşa şi a mers până la automobile. Într-un an Margaret a înţeles multe, a dat cuvântul dădacei şi Clo, că se va purta frumos cu el. La începutul lui aprilie 1898 a fost chemat împreună cu Clo la Curtea Regală. A vorbit Regele: -Domnule Averescu, pentru meritele dumneavoastră faţă de Patrie şi Coroană, am onoarea de a vă avansa la gradul de locotenent-colonel. Felicitările noastre. Aşadar, la 8 aprilie 1898 a devenit locotenent-colonel. La sfârşitul anului 1898 Averescu a fost rechemat în ţară. Structura militară a ambasadei române de la Berlin, pe care Averescu a reorganizat-o după tipicul european, dar şi cu elemente inedite introduse de el, lucra acum eficient, ca un mecanism bine reglat.

Pe la sfârşitul secolului al X1X-lea ritmul de înfiinţare de noi unităţi industriale s-a accelerat mult. A fost dată în exploatare linia de cale ferată Buzău-Mărăşeşti, înălţat podul de la Cernavoda, a fost edificată centura de apărare a Bucureştiului şi linia de fortificaţie Focşani- Nămoloasa-Galaţi. A atins capacitatea proiectată fabrica de chibrituri din Bucureşti şi altele. Economia ţării a început să se dezvolte în mod de-a dreptul spectaculos fiind sprijinită puternic de capitalul intern. Populaţia constituia mai mult de cinci milioane. Invitat la Curte, a fost primit de Rege. -Bine aţi venit în ţară, domnule Averescu, Regele făcu o pauză, Coroana vă mulţumeşte pentru efortul pe care l-aţi depus pentru a ridica prestigiul ţării şi al Coroanei. Odihniţi-vă un pic după care, doresc să vă trimit cu o misiune specială.

59

-Vă mulţumesc pentru încredere, Majestate! Sunt gata să îndeplinesc orice veţi dispune. -După câte ştiu, vorbiţi bine slavona. Şi puţin rusa. -Da, Majestate. -Studiaţi mai bine rusa. Curtea are un profesor de rusă. Am ordonat să se ocupe de dumneavoastră.

Clo, Rodica şi copiii au plecat în Italia. Clo voia să le arăte copiilor locurile unde a copilărit, unde s-a îndrăgostit, să le povestească cum îl aştepta pe Alessandro a ei, cum fugeau de admiratori. Şi în general voia ca copiii să vadă Italia…

Au fost întâmpinaţi ca şi cândva de tot neamul Campanella. Colonelul în uniformă de paradă cu toate regaliile. Alături de el se afla Giovani Campanella, în uniformă de locotenent-colonel. Lângă doamna Campanela, care îmbătrânise vizibil, se aflau doi băieţei, curioşi de ce se petrece, căci bunelul foarte rar îmbrăca uniforma militară. De partea cealaltă sta o doamnă destul de frumoasă.

-Bine aţi venit pe pământul italian – spuse colonelul – suntem extrem de bucuroşi de vizita dumneavoastră – se apropie şi le sărută pe amândouă.

-Bine v-am găsit sănătoşi – răspunse Rodica, ca întotdeauna mai isteaţă. S-au îmbrăţişat cu doamna Campanella, iar din ochi se prelungeau lacrimi.

-13 ani nu v-am văzut – spuse printre lacrimi doamna, şi se întoarse către Clo – credeam că voi muri şi n-o să te mai văd.

-Regret foarte mult mătuşă – spuse Clo tristă – mă rugam bunului Dumnezeu să vă dea cât mai multă sănătate, să ne mai vedem.

-Însă acum o să venim foarte des – spuse cu o doză de optimism Rodica – drumul din România a devenit mult mai scurt. Peste tot merge trenul.

-Da – spuse doamna – aceşti doi băieţaşi sunt a lui Giovani şi a Ferinei. Doamna ce sta lângă copii se închină puţin.

-Fetiţa şi băieţelul ce sunt lângă mine sunt ai mei – spuse mândră Clo - al doilea băieţel este a Rodicăi.

-Poftim în casă – se adresă colonelul către toţi.În timpul mesei Clo şi Rodica au povestit evenimentele principale ce au avut

loc în viaţa lor pe parcursul acestor 13 ani.-Aţi deschis Teatrul de Operă din Bucureşti?- întrebă doamna Campanella.-Da mătuşă, însă n-am găsit cântăreţi de valoare.-De fapt de unde pot ei fi într-o ţară înapoiată! – spuse Farina.-România este o ţară normală, cu o cultură destul de ridicată. Au cântăreţi de

valoare, care nu vor să se întoarcă acasă. Chiar şi la La Scala sunt – spuse Clo.Această nouătate i-a mirat pe toţi. Dacă nu spunea despre asta Clo, nu erau să

creadă.-Marele talent al Operei de la Viena Grigore Gabiliescu, Elena Teodorini, Zina

de Nori şi mulţi, mulţi alţii.-N-am ştiut că sunt români! – se miră Farina.-Dar Alessandro unde-i? – întrebă Giovani, care se uita pe furişi la Rodica. Se

făcuse o doamnă extraordinar de frumoasă. Şi tot aşa de isteaţă.-Se pregăteşte să plece în Rusia la porunca Regelui.

60

-Trebuia să plec şi eu în componenţa delegaţiei militare italiene – spuse Giovani – însă am refuzat.

-De ce? – întrebă Rodica.-Nu cred că de la ruşi pot învăţa ceva ! Iar despre starea drumurilor şi tâlharii

de acolo merg legende.Rodica se uita la el şi se întrebă „Pentru ce îi plăcea acest bărbat, cu care făcea

dragoste până la nebunie. Cu ce e mai bun ca Arthur... Cu nimic!”.Veni rândul familiei Campanella să povestească ce au făcut în aceşti ani. Cel

mai mare eveniment a fost nunta lui Giovani şi naşterea urmaşilor neamului.Cu traiul s-au instalat la castelul lui Clo, ce le-a făcut o mare plăcere la băieţi,

care zi şi noapte se jucau de a războiul. Giovani era tot timpul la ele. Căuta orice motiv să se apropie de Rodica.

-Îţi aminteşti ce bine ne simţeam împreună – spuse visător Giovani.-Da, îmi amintesc – spuse cu tristeţe Rodica – păcat că nu se mai poate întoarce

vremea înapoi... Vremea când eram fericită...gândul a dus-o în braţele lui Sandu... atunci când el o iubea numai pe ea.

Însă Giovani a înţeles altceva.-Ard de dorinţa de a repeta...-Cu dorinţa şi o să rămâi – spuse ea, uitându-se pe lângă el – eu nu-mi schimb

soţul. El nu merită asta.Giovani nu spuse nimic. Ştia, dacă ea a spus asta, înseamnă că aşa şi va fi. Nu

mai are rost să mai încerce. Au fost şi la teatrul ei, La Scala. Din colegii ei nu mai rămase nimeni. Puţini din personalul Teatrului care o mai recunoşteau. Regizorul Teatrului, care lucrase cu ea, murise. Margaret a rămas încântată de teatrul La Scala. În ajun de Anul Nou la Milano sosi Francesca cu fetiţa, care era de o vârstă cu Margaret. Acum Margaret avea cu cine se juca, se plimba. Anul Nou l-au întâmpinat în Italia.

Averescu învăţa intens limba rusă. La Anul Nou a fost invitat de familia Regală la bal. Să refuze nu avea motive. Se practica ca unul din soţi să lipsească din diferite motive. În jurul Reginei se învârtea o doamnă de vre-o treizeci de ani. Frumoasă şi îndrăzneaţă. De faţă cu Regina la invitat de două ori la dans. Nu ştia cine-i, şi nu îndrăznea să întrebe. Şi totuşi … -Pardon doamnă, nu ştiu cine sunteţi, întrebă el, uitându-se în ochii ei. N-a rezistat şi a lăsat ochii în jos. -Mă cheamă Florica, şi sunt soţia…., şi numi numele unui nou ministru, cine sunteţi dumneavoastră ştiu. Toată Curtea vorbeşte despre elegantul Alexandru Averescu, care-i place Reginei, şi la majoritatea femeilor de la Curte. -Încă ce mai vorbesc? era curios. Nu ştia că de el se vorbeşte la Curte. -Se spune că vă iubiţi mult soţia, şi nu vă uitaţi la alte femei. -Corect. -Dară eu sunt de altă părere...

61

-Şi care e? această doamnă începea să-l intereseze tot mai mult. -Pur şi simplu la Curte nu erau femei mai interesante ca ea. -Şi acum s-au ivit? -Da. Una din ele dansează cu dumneavoastră, ea s-a uitat ţintă în ochii lui. -??!! -Sunteţi îndrăzneaţă. Eu sunt la fel. -Nu prea se vede, şi s-a uitat provocator la el. Dacă nu vă invitam eu, singur nu mai îndrăzneaţi. E corect? -Trebuie să accept ce le spuse de dumneavoastră. -Continui eu, ori singur luaţi o hotărâre? -Unde e soţul? -Undeva pe aici. În afară de politică, nu-l mai interesează nimic. De când a devenit ministru, zi şi noapte e ocupat la serviciu. Iar eu sunt tânără! -Tânără şi frumoasă, continuă el -Aţi observat şi dumneavoastră? se prefăcu ea mirată. -De cum am călcat aici. Ce faceţi ziua? -Nimic. Aştept soţul, care vine târziu, şi se culcă. Aşa şi trece tinereţea! -Vă invit mâine la o plimbare cu trăsura. -??!! Tăcerea ei a ţinut destul de mult. Iar inima lui se zbătea puternic. Va refuza ori nu? -Mă aşteptaţi lângă băcălia lui Vidraşcu. La ora zece, şi s-a uitat timidă la el. -„E îndrăzneaţă numai la vorbă. Când i-am propus ceva concret, nu ştia ce să facă. Se vede că n-a mai făcut-o. Şi cred că nu făcea, dacă n-o zădăram. Trebuia să arăte că e îndrăzneaţă”, se gândi el şi s-a uitat la ea. Arăta sfiită, pierdută. Se vede că o mustra conştiinţa. Când să plece acasă, i-a amintit: -Mâine la zece. Această femeie îndrăzneaţă a trezit în el fostul cavaler, pe care îl iubeau femeile şi fetele. Hotărârea de a se întâlni cu ea, veni spontan. E bucuros că la patruzeci de ani întinereşte din nou. E bine ori rău, nu ştia. Dar hotărârea a fost primită. La timpul stabilit era la băcălia lui Vidraşcu. La zece şi un sfert, apăru şi Florica. Era stresată, se uita numai în jos şi într-o parte. -Bine că aţi luat trăsură închisă. Altfel nu mă urcam, ea nu-şi găsea loc. A luat mânuţa ei, şi a sărutat-o. N-a retras-o. Dar nici la el nu se uita. Aşa şi se ţineau de mână. Trăsura mergea lin, încet. Ea s-a liniştit. -De ce te temi? -De ceea ce fac. N-am făcut-o niciodată. -Cândva trebuia să începi. -Dar ce, e neapărat? -Nu. Însă aşa femei active ca dumneavoastră, nici o dată nu rămân în limitele prevăzute de etichet. -Credeţi? -Ştiu. Bine că aţi dat peste mine. Tot ce se face, rămâne aici.

62

-Ştiu de asta. În dumneata am încredere. -Aveţi probleme în familie? -Numai una. De când se ocupă serios cu politica, a uitat că are soţie. -Politica cere jertfe. -Eu sunt jertfă? -N-am spus asta. -Cum aţi spus şi dumneavoastră, sunt tânără şi frumoasă. Şi ca orice femeie doresc să fiu mai mult cu soţul meu, să mă mângâie, să mă sărute, să-mi spună cuvinte frumoase. Se uita la el. Din câte auzise, era genul de bărbat care iubea femeia şi ţinea la demnitarea ei. Nu se considera un cuceritor de femei ci, pur şi simplu, ca unul care avea nevoie de ele fizic dar şi sentimental. Îşi iubea soţia dar în inimă avea loc suficient şi pentru diversitale. Îi plăcea ce spune, cum gândeşte. Se simţea bine. Şi atunci când a tras-o gingaş spre el, era gata să se culce, să facă dragoste aici, pe loc, în trăsură. Dar el numai a sărutat-o gingaş, gingaş. În braţele lui a uitat cine-i. Sărutările deveneau tot mai lungi şi mai dulci. Şi atât. Mai departre el nu mergea. Dar ea ardea. Organismul ei cerea dragoste, dragoste, şi încă o dată dragoste. În sfârşit, văzând că o aduce acasă, aşa, neîndestulată, s-a hotărât: -Noi avem o vilă la Buftea. Mergem acolo, şi a lămurit vizitiului unde să meargă. Sandu nu spuse nimic. Era hotărârea ei. Când s-au apropiat de vilă, ea a oprit trăsura. -Iată vila, şi a arătat care-i, mă duc prima. Nu se uita la el, de ruşine că a insistat să vină aici. La vilă era frig. A aprins focul în cămin. Când se făcu puţin cald, s-a apropiat de el, i-a găsit buzele şi s-a înfipt în ele. Tremura toată. A început involuntar să-l dezbrace. Fără să observe, au trecut la „tu” Amândoi erau flămânzi de dragoste, şi nu s-au oprit, până nu s-au săturat. Ea începu să plângă. A înbrăţişat-o. S-a lipit de el, ca un copilaş. -De ce plângi? -De soarta mea. Dacă soţul îmi trăgea puţin atenţie, niciodată nu-mi permiteam ceea, ce mi-am permis acum. De ce să mă culc cu un bărbat străin? De ce nu cu soţul meu? După ce a ajutat-o să se îmbrace, i-a spus: -Mă duc să caut o trăsură. Tu mergi spre centru. Te ajung şi plecăm împreună. În trăsură s-a lipit strâns de el. -Ne mai întâlnim? întrebă el, când ea cobora din trăsură. -Cred că nu. Mersi de tot ce a fost. Ziua de azi rămâne cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi tu tot. N-a răspuns nimic. Ea hotăra.

Acasă îl aştepta scrisoare de la Clo, în care-i comunica că copiii se simt bine în Italia. Şi vor să mai rămână. Această veste l-a întristat. Voia să mai fie cu copiii.

63

Clo, Rodica şi Francesca se simţeau bine împreună. Erau în vârsta Balzacciană, când femeia crede că poate lua sub control orice situaţie, poate face ce vrea fără urmări grave. De fapt cam aşa şi este. Vârsta când se îndrăgostesc fără margini, când cred că mai bun ca iubitul ei nu e nimeni. Însă repede se ciocnesc cu realitatea, realitatea agresivă şi brutală. Şi caută să se întoarcă la viaţa, care a fost până la această aventură, la viaţa liniştită. Însă nu la toate le surâde norocul. Atunci vine disperarea şi pasul cel din urmă...

Francesca voia ceva ce ar zgudui-o, ar face-o să jertfească ceva pentru cineva, care să fie destoinic de dragostea cea mare, ce zăcea în ea. Acest gând nu-i da pace de câţiva ani. Însă ea îl ascunse adânc, adânc. Se temea să nu afle cineva de gândurile ce o copleşau.

După ce a stat două săptămâni în ospeţie la neamurile ei, Francesca se întoarse la Milano. Îi era dor de Clo, de Rodica, de tot ce făceau ele împreună. Şi fiica se plictisise acolo, cerea să se ducă la tanti Clo şi la Margaret.

Crăciunul l-au sărbătorit în munţi, la un pansion mare, internaţional, unde în fiecare seară se organiza vreo festivitate: serata unui poet, ori a unei cântăreţe mai puţin cunoscută. Şi dansuri.

Se vorbea în diferite limbi. În repaos dintre dansuri, tineri poeţi îşi recitau poieziile. Într-o seară începu să recite un tânăr înalt, subţirel, cu părul lung şi negru. S-a prezentat originar din Elveţia. Vorbea în italiană. Era unul dintre mulţi. Însă când începu să recite versurile sale, vocea deveni de nerecunoscut.

Francesca asculta această voce, fără să se uite la stăpânul ei. Aşa voce avea cineva din tinereţea ei, acel în care ea, o fetişcană de 14 ani se îndrăgostise. Era o dragoste pe care ea a ascuns-o în sufletul său până deveni matură. El era un domn respectabil, cu mult mai în vârstă ca ea, avea doi feciori.

După ce termină, aplaudat de cei prezenţi, se coborî în sală.-Haideţi la el – rugă Francesca pe Clo şi Rodica.-Cu ce ocazie? întrebă Clo.-Îmi aminteşte de cineva din tinereţe...-E prea tânăr ca să fi avut ceva cu el – spuse Rodica.-Eu plec să culc copiii – spuse Clo – iar voi duceţi-vă.-Te întorci?-Nu. Ştiţi cât de greu adorm băieţii. Trebuie să le citesc vreo poveste. Iar apoi

îi scriu o scrisoare lui Alessandro.Clo pleacă. Francesca nu-şi găsea locul. Uitându-se la ea, Rodica spuse

râzând:-Hai să mergem la el. Mă tem să nu pierd o prietenă.-Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare.S-au apropiat mai aproape de el. Era un tânăr foarte frumos. În jurul lui se

învârteau câteva madam cam de aceeaşi vârstă cu ele. El răspundea foarte amabil la întrebările lor. Iar ele îl mâncau cu privirile, făcându-l să roşească.

Rodica spuse zâmbind:

64

-Băiatul trebuie să fie al nostru. Pregăteşte-te de atac – şi se strecoară în faţa lui, urmată de Francesca. Doamnele nu înţelese nimic, iar el era deja împins din cercul lor.

-Nu sunteţi rudă cu domnul Leonardo Picollo? – întrebă cu speranţă şi cu glas tremurând Francesca.

-Sunt Victor Picollo, feciorul lui – răspunse cam sfiit tânărul.-Sunteţi leit tatăl dumneavoastră. Ce mai face dumnealui?-Nu mai este în viaţă.-Dumnezeu să-l aibă în pază.Au făcut cunoştinţă. Auzind că ea este soţia lui von Krauze, apropiatul

Kaizerului Germaniei, el îşi reveni, ochii deveniră parcă mai mari, faţa nu-i mai era atât de palidă. Şi se uita numai la ea.

Conversând pe tema poieziei lui, începu să cânte muzica. El imediat a invitat-o la dans. Ea s-a dus după el de parcă era hipnotizată. Când a apucat-o de mijloc, ea simţi ceva demult, demult uitat. Aşa visa ea în copilărie că va fi strânsă de Leonardo Picollo. Intuitiv s-a apropiat mai aproape de el. Voia să-l simte tot, să simte şi el cum tremură ea de plăcere numai la atingerea lui.

Dansul se terminase. El îi sărută mâna şi o reţinu în a lui . Ea n-a retras-o. Aşa ducând-o de mână s-au apropiat de Rodica, care observase starea ei, dar hotărî să nu intervină. El încercă să se apropie şi mai mult. Ea simţea numai plăcerea atingerii lui, ne observând nimic împrejur.

La al doilea dans se lipi cât se putea mai strâns de el. Starea de hipnoză totală îi aducea o plăcere la care visa atunci, când era îndrăgostită de tatăl lui. El, bucuros că o aşa doamnă nu-l respinge, se înflăcăra şi mai mult.

După al doilea dans el i-a propus, fără să creadă căci va accepta, să se ducă la plimbare. Ea acceptă fără şovăială, de parcă aştepta această propunere.

Era iarnă, era Crăciunul. Pe stradă era frig, iar ei erau îmbrăcaţi uşor. El a propus să meargă să se îmbrace mai călduros. Ea a acceptat automat propunerea, fapt care l-a făcut mai îndrăzneţ. Au mers la el în apartament.

Numai au intrat, el a îmbrăţişat-o. Ea a răspuns. Începu s-o sărute aprins. Ea îi răspundea. Fără să spună ceva au început să se dezbrace. Peste un minut el era gata. Însă ea din grabă se încurcase în fustele ei. Se întoarse spre el cu spatele, pentru ca s-ăi deschidă corsetul. Însă el sta gol-goluţ, cu mâinile între picioare şi se uita buimăcit la ea.

-Descheie corsetul - spuse ea, scoţind ultemele boarfe de pe ea. Cu mâinile tremurânde el făcu ce spuse ea. Se îmbrăţişară şi un sărut lung, aprins i-a aruncat în patul mare care sta în mijlocul dormitorului.

El se sfii, văzându-se gol lângă o doamnă respectabilă... însă tot goală ca şi el. Primul lucru ce a văzut clar pe corpul ei erau sânii ei mari şi frumoşi. Şi începu să-i sărute cu azard, muşcând-o din când în când. Ea simţea durerea... însă plăcerea era mai mare.

Ardea, voia ceva mai mult, însă el nu se dezlipea de sâni. La un moment şi-a dat seama că el nu ştia ce să facă mai departe... Cu o mişcare bruscă îl lasă sub ea... Culminaţia acestu-i moment îi aduse o satisfacţie demult uitată...

65

Iar Florica nu-şi găsea loc. Ce nu făcea, toate gândurile se întorceau la el. Regreta că a refuzat să se întâlnească. Credea că după o zi de dragoste, care i-a vindecat sufletul, nu va mai avea nevoie mult timp. Dar a greşit. El la Curte nu se prezenta. Voia foarte mult să-l vadă. Era convinsă, ruşinea a dispărut. Trecuse destul timp, când îl întâlni la Curte. Nu ştia cum să se apropie de el. N-a găsit altă soluţie, decât să aştepte. -Domnule Averescu, se adresă oficial la el, Regina vă aşteaptă. Vă conduc. Averescu se duse la Curte ne invitat. Avea un gând ascuns. S-o vadă pe Florica. Şi dacă va fi ocazie, să vorbească cu ea. Au ajuns la un loc, unde nu era nimeni. -Hai să ne mai întâlnim? propuse ea. -Când şi unde? -Tot la Buftea. Te aştept mâine, la unsprezece. S-au dispărţit. Lui Sandu îi plăcea vizibil doamna respectivă. În afară de frumuseţe, doamna ministru mai avea ceva, ceva ce nu era în stare să-şi lămurească şi care îl atrăgea tot mai mult. Dar şi mai încântată era ea de relaţiile lor. A doua zi, când la ora fixată, el a intrat, ea îl întâmpină într-o rochie înflorată, aproape străvezie, care îi sublinia uşor formele ideale ale corpului. Ce le două lumânări mari, aşezate pe masă, lumina cărora se răsfrângea de pe masa bogată în ochii ei mari şi frumoşi. Corpul ei, sub rochiţa subţirică, tremura de nerăbdare. Nu s-a aşteptat mult rugat. Plăcerea cea mare, primită de amândoi, îi linişti. De data asta n-a mai plâns. -Nu te miri de ce nu plâng? -Nu. -De ce? întrebă ea mirată. -E foarte simplu. Atunci, prima dată, ai făcut dragoste nu tu, dar corpul tău, care fiziologic nu mai suporta lipsa de dragoste, de legături intime. Şi după dragoste, când corpul a primit ce-i trebuia, ai plâns de ciudă, că nu tu conduci cu el, ci el cu tine. Şi s-a primit totul spontan. Ai venit la întâlnire nu cu scopul de a face dragoste chiar în ziua ceia. Dar corpul tău nu s-a supus. Iar acum ştiai unde vii, şi ce ai să faci. Cu ce ocazie să plângi? -Aşa e. Se întâlneau regulat. O dată în săptămână.

La începutul lui martie, a primit o scrisoare de la Clo, că se mai reţin câteva săptămâni. El continua să înveţe limba rusă. Dar Clo şi copii s-au întors tocmai la sfărşitul lui aprilie. Copii erau încântaţi. Le-a plăcut mult Italia. -Tată, hai să trăim în Italia, îl rugă Margaret. -Tata nu poate, e la serviciu. Dar cu mămi vă puteţi duce oricând.

66

Mai mult de o lună s-a aflat cu copiii. S-a simţit fericit. Clo îi educa aşa cum trebuie. Florica, noua lui cunoştinţă extraconjugală insista să se întâlnească. El însă refuză categoric. Clo era acasă! Şi cu copiii!

În sfârşit a fost chemat la Rege. -Ştiu că acum cunoaşteţi bine rusa. Vă informez că la Petersburg urmează să aibă loc o întrunire a suveranilor din Europa Centrală şi de Est. Nu participă toate statele. Doar cele mai puternic dezvoltate. -Majestate, deşi avem situaţie economică relativ bună nu suntem totuşi un stat dezvoltat. -Ţarul Rusiei, Nicolai al II- lea, marele nostru prieten, alături de care am luptat în războiul cu turcii, mi-a făcut o invitaţie personală, pe care n-o pot refuza. Şi nici România nu poate rata o astfel de şansă. Eu din păcate nu pot pleca. Am decis să trimitem o delegaţie de deputaţi. -Majestate! Eu nu sunt deputat. Ce legătură am cu această delegaţie? -Directă: o veţi conduce-o. Averescu rămase uimit. El, un simplu locotenent- colonel, şi să conducă o delegaţie de deputaţi, în componenţa căruia mai figurau şi miniştri? -Majestate, dar…. -Vă înţeleg surpriza, dragul meu Averescu. Dar vă rog să acceptaţi. Mă veţi reprezenta la toate ceremoniile şi întâlnirile cu suveranii statelor prezente. Veţi avea o scrisoarea de împuternicire şi o altă pe care i-o veţi înmâna ţarului. -De ce totuşi eu, Majestate? România are destui oameni mai potriviţi. -Dumneata cunoşti cinci limbi străine. Rusa e a şasea. Numiţi vre-un deputat, ori ministru, ori pe altcineva, care cunoaşte atâtea limbi. Sunteţi un militar cu o gândire largă. Întrunirea are aspect militar. Şi nimeni din Armata română nu cunoaşte mai bine acest aspect. Eu am încredere numai în dumneavoastră. Politicienii vin şi pleacă, iar Armata rămâne. Delegaţia se va întoarce. Dumneata însă vei rămâne acolo încă două luni. -Cu ce misiune? -Credeţi că degeaba am insistat să studiaţi bine limba rusă? Urmează să vedeţi ce se face la curtea ţarului, să cunoaşteţi diverşi demnitari. Şi nu numai ruşi. Trebuie să avem habar de situaţia politico-militară din întreaga Europă. Dar mai ales de ceea de la vecinii noştri. Am în vedere imperiul austro-ungar, cel rus şi Bulgaria. -Şi la Bulgaria? -Bulgarii au înţeles că au fost înşelaţi de ruşi în războiul pentru Independenţă. În armata rusă au fost înrolaţi mai mult de cinci sute de mii de bulgari. Peste de trei sute de mii au căzut pe câmpul de luptă. Pe cele mai grele sectoare de front, ruşii îi trimiteau bulgarii. După biruinţă însă, ruşii i-au trădat. La spatele lor s-au înţeles cu turcii şi au împărţit Bulgaria în două. Şi se poartă cu bulgarii nu mai bine ca turcii. Acum bulgarii caută sprijin în statele mari europene. Ruşilor nu le este pe plac faptul. Şi dacă îşi vor trimite armata în Bulgaria, noi trebuie să ştim din timp. -Iată de ce trebuie să avem agenţi acolo? -Exact. Oficial veţi fi reprezentantul Coroanei. Vă mai miraţi de ce v-am trimis în fruntea delegaţiei?

67

-Acum nu, Majestate. -Informaţia cea mai preţioasă o veţi obţine probabil de la agenţi. Puteţi de asemenea, şi aici Regele zâmbi complice, face cunoştinţă cu soţiile demnitarilor care vă interesează. Şi pe acelaşi ton jovial continuie: Surse sigure spun că ştiţi cum să vă comportaţi cu femeile! -Ce aveţi în vedere, Majestate? întrebă cu un aer de inocent Averescu. Era sigur că despre relaţiile lui cu Florica nu ştia şi nici nu trebuia să ştie nimeni. Nu-i văzuse nimeni niciodată împreună. Erau precauţi. -Mă refer fireşte, la cazul primadonei Clotilda Caligaris. Averescu răsuflă uşurat. La Petersburg au ajuns cu mare dificultate. Drumuri anevoioase, pline de tâlhari. Erau însoţiţi de jandarmi călări. De la audienţă la ţar a ieşit împreună cu ducele Stavrighin, care era responsabil de delegaţia română. Ducele Stavrighin avea două fiice. Una de optsprezece ani şi alta de treizeci şi doi, fiind măritată cu vice-ministrul de război al Rusiei, cu douăzeci şi doi ani mai în vârstă ca ea. Averescu a făcut cunoştinţă cu Tatiana, soţia vice-ministrului, la balul dat de ţarul rus, cu prilejul terminării întrunirii. Era o rusoaică de mare frumuseţe, cu părul blond, ochi albaştri, limpezi şi strălucitori, cu o figură perfectă. Pe soţul ei aşa şi nu l-a mai văzut până la terminarea balului. Ducele Stavrighin care l-a prezentat, s-a dus cu treburile lui, iar el s-a pomenit alături de Tatiana. A invitat-o de câteva ori la dans. Observă că în jurul ei se învârteau o mulţime de ofiţeri tineri. Ea însă îi privea veselă şi uşor amuzată fără să le acorde prea multă atenţie. -Doamnă, constat că aveţi mulţi admiratori în jur, şi mai văd că destule doamne vă invidie. -Aceşti cavaleri seamănă cu nişte mărfuri care se vor vândute. Se dau pe lângă soţiile demnitarilor în speranţa că acestea îi vor ajuta în carieră. Roiesc în jurul meu şi al soţiei Ministrului de Război. Poate soţii noştri observă cu cine dansăm şi ne întreabă cine sunt ei. Aşa pot nimeri în ochii şefilor. Dacă vor mai avea noroc, şi să se culce cu noi. -Nu ştiu dacă ce spuneţi e adevărat pentru chiar toţi, dar îmi place sincer că numiţi lucrurile aşa cum sunt. De altfel tot privindu-vă mi-am amintit de cineva. Aveţi un poet celebru, Puşkin mi se pare că-i spune. Mi-o amintiţi pe Tatiana Larina, şi o privi în ochi. Era cu adevărat frumoasă. Ea însă roşi de plăcere. Nu-i spuse încă nimeni acest lucru. Şi nimeni n-a comparat-o cu Tatiana Larina, eroina principală a poiemei” Evghenii Oneghin”, care era la modă. -Mersi, domnule Averescu. E un poem care îmi place mult şi în care chiar mă regăsesc uneori. Vă mulţumesc, repetă ea şi îl privi într-un fel aparte. -Balul s-a terminat, constată el. Trebuie să mergem să-l căutăm pe soţul dumneavoastră. L-au găsit conversând cu Ministrul de Război al Italiei. I-a mulţumit pentru seară şi plecă. Imaginea ei însă continua să-l însoţească.

68

Averescu, ca întotdeauna a întocmit un plan concret de acţiune: partea tactică şi partea strategică. Prima cuprindea metode de a face cunoştinţele necesare. A doua - metode de a extrage informaţia necesară din „subiecte.” Ducesa Tatiana devenise prima în planul lui. A aşteptat conform etichetei două zile, după care s-a dus în vizită la ea. De fapt era emoţionat. Nu ştia cum o să-l primească, cu toate că avea postura de reprezentant al Regelui României, nu era totuşi decât un locotenent-colonel, care pentru nobilimea rusă nu valora nimic. I-a găsit cu greu vila. Îi înmână servitorului cartea de vizită. Fu invitat imediat. Tatiana îl întâmpină cu zâmbetul ei fermecător pe buze. -Credeam că aţi uitat de mine, spuse ea vesel. -Cine v-a văzut o dată, nu vă uită uşor. -Sunteţi galant, domnule Averescu. Şi se pare că femeile vă plac. De fapt - aici Ducesa şovăi apoi contimuă, o confirmare în plus e şi soţia dumneavoastră. Îmi spuneţi şi mie cine e ea? I-a spus. Se vedea după ochi că nu crede. -Nu glumiţi? -De ce? -Nu cred totuşi că o primadonă a Operei din Milano a făcut ce spuneţi dumneavoastră. -Adică!? -Păi că şi-a părăsit Opera, ţara şi că s-a măritat cu un sublocotenent dintr-o ţară practic necunoscută. -Trebuie să jur? zâmbi el. -Nu, dar să ştiţi că soţia ambasadorului Italiei e prietena mea. Numai că ea nu ştie rusa, iar eu italiana. -Pot să traduc. -De fapt vorbim ambele franceza. -O, vorbiţi franceza? -O, şi dumneavoastră o vorbiţi? i-a răspuns ea pe acelaşi ton jovial. -Doamnă, cred că am să scriu o carte întreagă despre deplasarea mea în Russia. Direct în franceză. -Scrieţi cărţi? -Mai mult legate de militărie. Dar am şi câteva nuvele. -Aş vrea să vă citesc nuvelele. Despre ce scrieţi? -Despre dragoste evident. Una din ele despre dragostea noastră cu Clotilda. -Interesant! Un militar pur să scrie de dragoste, râse ea privindu-l ţintă cu ochii ei albaştri - e prima oară când vorbesc cu un scriitor… -Acum în Franţa e la modă Onore de Balzac. -Parcă am auzit de el. E cel care scrie, spune lumea, adevărul gol.goluţ, şi râse. -Cam aşa. Am unul din romanele lui. O să vi-l împrumut. -Chiar? Şi când? -Când ne vedem data viitoare. -Ne vedem mâine?

69

-Sunt la dispoziţia dumneavoastră. -Ne ducem la ambasada italiană. Verific tot ce aţi spus. A vorbit despre tot ce se poate vorbi cu o femeie inteligentă, capabilă să înţeleagă ce vrea el să audă de la ea. Şi poate s-o piardă. Alţi cunoscuţi nu avea. Mâine are posibilitate să facă cunoştinţă cu soţia ambasadorului italian. Şi tot prin Clo. Şi aici îl ajută! Oare ce face acolo? Nu l-a dorit? El o dorea mult! Toate flirturile din România, şi poate de aici, din Rusia, nu costă nimic. Este numai ea, femeia pe care o iubea. A doua zi, la ora convenită, se prezentă la Tatiana. I-a dăruit romanul lui Balzac, la care se referise. La ambasadă s-au dus cu automobilul de serviciu al soţului. Soţia ambasadorului era mai în vârstă ca Tatiana, destul de frumoasă, deşi uşor plinuţă. Când s-au aşezat la masă, Farina, aşa o chema pe soţia ambasadorului, se aşeză exact în faţa lui Averescu vădit atrasă de acest român simplu, manierat, discret, atras de femei dar departe de orice vulgaritate caracteristică atâtor bărbaţi pe care avuse timp şi curiozitate să-i cunoască. Tatiana stătea alături de ea. La întrebarea Tatianei unde îi este soţul, ea a răspuns că s-a închis în cabinet cu ambasadorul Greciei. -Vă imaginaţi: eri toată ziua a stat la taifas cu ambasadorul Serbiei şi Bulgariei. Această noutate îl interesă extrem de mult pe Averescu, dar se făcu indeferent. -Poate că joacă în cărţi? presupuse Tatiana, şi îl privi. „De Tatiana am avut dreptate. E mai deşteaptă de cât am crezut”, se gândi el. -Care cărţi? Cineva vrea să lupte cu turcii. Şi cere sprijinul Italiei şi al Papei de la Roma. -Interesant, de ce nu al Rusiei? întrebă Tatiana provocator. -După câte am înţeles, dar nu ştiu dacă am înţeles corect, căci nu mă interesează politica, în ruşi n-au încredere. Ruşii se pare că sunt maieştri în trădări şi vânzări. Acum Averescu avea o imagine clară despre ce era vorba.. Grecia, Serbia şi Bulgaria vor să-şi unească eforturile în lupta contra Turciei! Dar fără Rusia. Bună noutate! După ce se termină cu politica, Tatiana o întrebă din nou pe Farina: -Despre primadona Operei din Milano, Clotilda Caligaris, aţi auzit ceva? Sau mai bine zis, a existat de fapt astfel de primadonă? La Teatrul La Scala. -Da! Am cunoscut-o personal. -Şi acum unde e? -Undeva într-o ţară practic necunoscută. Greu de crezut: având ca logodnic pe feciorul celui mai bogat om din Italia, cu o influenţă covârşitoare asupra Regelui, l-a părăsit, şi s-a căsătorit cu un sublocotenent dintr-o ţară pe care am uitat şi cum se numeşte. A părăsit Opera, Italia şi s-a dus cu el. Nemaipomenit! A supărat-o rău pe Regină… -Cum arăta sublocotenentul? Nu ţineţi minte? L-aţi văzut? -Da. De vreo câteva ori. O apăra după concert de admiratori. Cam seamănă cu domnul nostru. Dar cred că nu mai este viu. -De ce?

70

-Se spune că l-ar fi ucis cineva la duel, apărând onoarea soţiei. Se spunea că i-a ucis pe mulţi, apărând-o. -Mi-aş dori şi eu ca cineva să se bată pentru mine! exclamă Tatiana şi continuă: -Totuş în ce ţară a plecat primadona? -Habar n-am. -Poate România? -Exact, în România. Am uitat?! Dar de ce te interesezi de ea? Demult nu mai cântă. Seara soţul a trimis maşina după ea. Pe drum îi spuse: -Vă cer scuze, domnule Averescu, pentru suspiciunile mele stupide. -E în regulă. Sunt încântat de plimbările noastre. Mă mai luaţi undeva? -Cu plăcere! De exemplu, la soţia ambasadorului german sau francez. Îmi daţi un răgaz de două zile? -Da, doamnă. Când s-au despărţit, ea îi reţinu uşor mâna.

Peste două zile se prezentă din nou la ea. -Domnule Averescu, aşa roman încă n-am citit. E foarte interesant! Dumneata scrii în acelaşi stil? -Nu, doamnă. Eu am scris doar nuvele. Şi aş fi de-a dreptul ridicol să am pretenţia să mă compar cu Balzac. Au fost întâmpinaţi de soţia ambasadorului. -Bucuroasă să vă văd în ospeţie, Ducesă. Văd că aveţi şi însoţitor. -Fără cavaler soţul nu-mi permite să mă mişc de acasă, glumi Tatiana. Soţia ambasadorului era o femeie subţirică, de o vârstă greu de apreciat. Dar nu mai tânără de patruzeci de ani. Şi nu chiar frumoasă. -E o doamnă foarte cumsecade. Nu vorbeşte mult, e simplă, timidă chiar. -Mi-am făcut aceiaşi impresie. Vorbea cu ele, ceva le spunea, ceva răspundea. Dar gândurile se întorceau iarâş la bulgari, greci, sârbi.Ce pun ei la cale? Şi contra cui? Au vorbit despre toate, dar despre nimic concret. Aşa şi n-a mai cules vreo informaţie. -Domnule Tristan! Aţi citit ultimul roman al domnului Onore de Balzac? întrebă Tatiana. -Pe care îl aveţi în vedere? Ea îl numi. Ambasadorul dădu negativ din cap. -E foarte interesant! Mi l-a dat domnul Averescu. -Aş vrea să-l citesc, spuse doamna Tristan. -Cum termin, vi-l împrumut. De data aceasta soţul n-a mai trimis automobilul. Au mers cu trăsura ambasadorului. -Trebuie să termin acest roman. Şi mai am câte ceva de făcut. Poimăne ne întâlnim şi plecăm la ambasada germană. Poate o să am şi eu ceva noutăţi! -Ce aveţi în vedere?

71

-De la ambasadori nu poţi afla prea multe. Cu ei nu-i interesant, şi se uită la el cu o privire puţin iscoditoare. -Ba da! parcă am discutat cu el destul de bine. -Parcă. Dar dincolo de parcă se vedea limpede că vă plictiseşte. -M-aţi prins, şi râse. De Ducesă nu se poate ascunde nimic, îşi zise el. Ce să facă? Să nu se ducă la ea? Va fi şi mai suspect! O altă persoană, care să-l scoată cu atât firesc în publicul nobil al Rusiei, ar fi găsit cu greu. Dar informaţie deplină se poate culege numai acolo. Şi pe lângă altele, ea îi plăcea. Hotărî să nu schimbe nimic. -Ce roman interesant! L-am terminat, spuse ea, când s-au întâlnit peste două zile. -Şi ce v-a interesat cel mai mult? -Multe, dar şi cum femeile îşi schimbă bărbaţii, fără ca aceştea să bănuiască ceva. -N-aţi făcut-o niciodată? -Din păcate nu. Dar încerc eu, râse ea. Romanul mi-a deschis ochii la mai multe. De altfel, i-am spus soţului despre plimbările ambasadorului bulgar. A răspuns că ştie. Mai mult, mi-a spus că bulgarii au cerut de la ţarul Rusiei să concentreze armata la hotarele de est a României. Să-i şantajeze pe români. Ţarul însă a refuzat. Consideră că Regele vostru îi este prieten. -Vă mulţumesc pentru informaţie, îi luă mâna şi i-o sărută. -Pentru aşa ceva se poate şi un sărut prietenesc! Ce ziceţi? -Cu plăcere, şi fără să-şi dăie seama chiar o îmbrăţişă, nu se putu obţine şi o sărută aşa, cum ştia numai el. Spre surprinderea lui ea îi răspunse. Apoi după ce şi-au mai revenit ea încercă să glumească: -Pentru un astfel de sărut, sunt gata să spun câte ceva în fiecare zi, şi se uită provocator la el. -Iar eu sunt gata să vă ascult. Şi să vă răsplătesc. Cu o mare plăcere! -Ne-am înţeles. Aşa vom face! Nu s-au aşteptat nici el, nici ea, că pot ajunge atât de departe şi atât de simplu. Se gândise mult cum să se apropie de Ducesă, fără s-o jignească. Acum lucrurile se pare că se aranjase de la sine.

Ambasadorul german s-a bucurat mult, că Averescu a însoţit-o pe Ducesă. Ştia cine-i Averescu şi ce a făcut în Germania. -Pe cine cunoaşteţi din apropiaţii Kaizerului? -Pe Kaizerul însuşi! -La el e greu de ajuns! -Sunt bun prieten cu von Krauze. -Da? E o persoană apropiată de Kaizer. -Ştiu. Aveţi vreo problemă? -Da. Dar nu vreau să profit de dumneavoastră. -Profitaţi: Helmut va face tot, ce-o să-l rog. -Îmi doresc un post cât de mic în Germania. M-am săturat de străinătate.

72

-Vă înţeleg. Aveţi o foaie să-i scriu câteva rânduri. Şi expediaţi-o cu poşta diplomatică. -Cât timp mai staţi în Rusia? -Mi-a mai rămas o lună. -Mâine ce faceţi? -Am o întâlnire cu Ministrul de Externe. De o lună stau aici ca reprezentant al ţării mele şi n-am fost însă niciodată în audienţă la el. -Vă invităm la cină. Împreună cu Ducesa. -Venim neapărat, se grăbi să răspundă în locul lui Ducesa. A doua zi au plecat cu Ducesa la ambasada germană. Erau aşteptaţi. -Soţia a pregătit bucate naţionale. Vrea să se laude în faţa cavalerului dumneavoastră, Ducesă, spuse ambasadorul, cu toate că dumnealui cunoaşte bine bucatele noastre. -Înseamnă că le-aţi gătit pentru mine? zâmbi Ducesa, numai eu n-am habar de ele. -M-aţi prins, doamnă, râse ambasadorul, apoi îl întrebă pe Averescu: -Aţi rezolvat ceva cu Ministrul? -Cum să vă spun? -Spuneţi atât cât se poate. Mai mult nu mă interesează. -Dacă îmi permiteţi, încep cu o întrebare. -Sigur. O să fiu cât se poate de sincer. Mi-aţi plăcut de cum v-am văzut. Sunteţi un tip inteligent. Nu degeaba Regele v-a trimis anume pe dumneavoastră în locul său. Are probabil deplină încredere că n-o să faceţi ţara de râs, şi că n-o să-l trădaţi. Sunt gata să vă ajut. -Ce joc a început Rusia cu România, Bulgaria, Serbia? Şi contra cui? -În primul rând Rusia nu vrea să-şi piardă influienţa asupra ţărilor de curând formate. În al doilea, nu vrea să lase aceste ţări să se apropie de Puterile Centrale. Bulgarii nu vor să audă de ruşi, care i-au trădat într-un moment-cheie. Românii şi sârbii, care de acum aparent le sunt loiali ruşilor, dar se străduiesc să scape şi ei de tutela copleşitoare a Moscovei. -E dreptul oricărui popor să-şi aleagă cu cine să meargă.

La bal făcu cunoştinţă cu soţul Ducesei, care peste câteva minute îi părăsi, fără să-i spună ceva Ducesei. Se vede că era ceva obişnuit între ei, căci ea nu reacţionă în nici un fel. Doar veni mai aproape de Averescu. S-a mai apropiat cineva s-o invite, dar refuză. -E miezul nopţii, unde mergem? întrebă el. -Pur şi simplu prin oraş. -Dacă doriţi… -Ştiam că n-o să refuzaţi, şi îl strânse mai tare de mână. Şoferul întrebă încotro. I-a spus să meargă unde vrea. -Dar soţul cu ce va vine? -Va găsi el ceva. Nu trebuia să mă lase singură. Nu-i aşa? -Vi se întâmplă des, doamnă?

73

-Să vă fac mărturisiri, domnule Averescu? E un tip fără prejudecăţi, iar acum e pur şi simplu bucuros că sunteţi aici, şi poate să mă lase cu dumneata. Automobilul înainta încet, luminând cu becurile cam oarbe străzile întunecoase. Era fără acoperiş şi vântuleţul răcoros şi proaspăt ce bătea dinspre mare, le mângâia feţele. Ea se lipi din nou de el. Automobilul era mai îngust ca trăsura, şi sabia deranja. A scos-o şi a pus-o alături. -Aşa e mai bine! rosti ea. Voia s-o sărute, dar ştia că n-o să facă asta de faţă cu şoferul. „Altă dată voi fi mai înţeleaptă şi o să iau trăsura,” îşi spuse ea. -Mergem spre casă, doamnă? întrebă şoferul, e târziu. -Nu, încă puţin! Peste un timp ea ceru şoferului să întoarcă şi să meargă spre casă. Şoferul se bucură. Însă n-au izbutit să parcurgă o distanţă prea mare când se pomeniră în faţă cu o căruţă. -Tâlhari, spuse încet şoferul. Averescu a înţeles imediat despre ce e vorba. A scos încetişor sabia din teacă şi a pus-o alături. Atacatorii erau vreo cinci, înarmaţi cu cuţite. Unul din ei avea şi pistol. Acesta se apropie de maşină dinspre partea lui Averescu. -Ia te uită, avem aici şi un ofiţer prusac. Şi ce uniformă frumoasă are. Vania, tu ai purtat vreodată mundir de ofiţer prusac? -Încă nu. Dar aş vrea, răspunse cel apelat. -Acuş domnul ofiţer se dezbracă şi ţi-l dăruieşte. Nu e aşa, domnule ofiţer? -Nu e aşa, îi răspunse liniştit Averescu. -Atunci o dezbrăcăm pe doamna, spuse cel cu pistolul, Vania, începe. Speriată, Tatiana se lipi şi mai strâns de Averescu. Când Vania întinse mâna spre ea, Averescu lovi cu sabia, şi capul celui care ţinea pistolul, se rostogoli pe jos. A doua lovitură o primi Vania. Sabia îi tăie braţul. Vania începu să urle ca un lup prins într-o capcană. Ceilalţi, văzând situaţia, urcară repede în căruţă şi au dat în cai. Şoferul porni maşina. Tot drumul spre casă Tatiana nu scoase nici un cuvânt. Era şocată. -Am fost şi eu soldat, spuse şoferul, dar o astfel de lovitură de sabie n-am mai văzut. -Vă mulţumesc, domnule Averescu. Mi-aţi salvat viaţa şi onoarea. -Nu-mi mulţumiţi, doamnă. Am făcut tot ce ar face orice ofiţer. -Nu ştiu. N-am avut ocazia să preţuiesc. Poate că aveţi dreptate, dar vă mai zic o dată mulţumesc, şi îl sărută.

Termenul de aflare a lui Averescu în Rusia expira. Ducesa îl întrebă după ce părăsi reşedinţa ambasadorului german: -Când plecaţi? -Din păcate, chiar mâine. -Nu vă deranjaţi în privinţă la trăsură. Vin eu să vă petrec. -Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că v-a trimis în calea mea.

74

-Şi eu îi mulţumesc. Am fost două luni cu adevărat fericită. Dacă mai veniţi prin Rusia să nu mă ocoliţi, ochii îi străluceau, apoi se umplură de lacrimi: m-am obişnuit cu dumneata. Adio, dragul meu colonel. Să nu mă uitaţi!

Acasă îl întâmpină copiii bucuroşi şi Clo. -Nu-ţi închipui cât sunt de fericită, îi spuse ea. Era fericită fiindcă copii înfiaţi se ataşaseră definitiv de ea. Iar el era bucuros că ea e fericită. Copiii o ascultau, o stimau. -Văitoianu mai vine pe la noi? Nu v-a uitat? -Din contra. E un tip foarte de treabă. Abia acolo, în Italia, Rodica a înţeles, cine-i de fapt Arthur. Şi acum îl iubeşte la nebunie. E geloasă pe orice femeie, cu care vorbeşte. Vin des pe la noi. Mă tot întreabă când te întorci. -Are probleme? -Nu ştiu. Dar te aşteaptă. A doua zi s-a dus la Curtea Regală. A fost primit imediat de Rege. -Cum e la Petersburg? întrebă Regele. -E cald, dar plouă des. -Nu v-aţi schimbat deloc. -În schimb situaţia se schimbă des, şi i-a povestit Majestăţii Sale tot ce ştia. -Ce părere aveţi? -Ca întotdeauna ruşii sunt nişte provocatori cu experienţă. Trebuie să ne purtăm cu ei ca şi cum nu ştim nimic. E nevoie să întărim armata de sud. În primul rând, cu ofiţeri talentaţi şi experientaţi. -De acord. Programul de adaptare a Armatei naţionale la programul Occidental, înfăptuit de grupul dumneavoastră, a întărit mult Armata. Europa ştie de asta. Şi o ştiu şi vecinii noştri. Aşa că n-o să ne atace nimeni, fără sprijin din afară. Da, era cât pe ce să uit. Nu mi-aţi vorbit nimic de agenţii, care vor lucra pentru noi. -Nu v-am spus Maiestate pentru că, de fapt nu am ce să vă spun. N-am chieltuit nici un ban din ce mi-aţi dat. Şi nici agenţi care să ne fie de folos n-am găsit. -Rău, foarte rău pentru noi, Regele îl privi uşor dezamăjit. -Nu e chiar rău, Maiestate. Am acolo doi agenţi care îmi furnizează informaţie din prima sursă. Şi fără bani. -Cine sunt? -Acei care mi-au furnizat această informaţie. Nu insistaţi Majestate. Numele nu le spun. -Dar cum facem legătură cu ei? -Doar prin mine. Cu nimeni altul n-o să între în contact. -Foarte bine. -Acum cu ce mă voi ocupa, Majestate? -Mai întâi vă odihniţi, apoi vedem. -M-am odihnit la Petersburg. -Mă bucur de ce spuneţi. Acum pregătesc o scrisoare pentru ţar. Cum e gata, plecaţi înapoi. Vă trimit ca emisarul meu.

Se apropia toamna. Margaret se apropie de Clo.

75

-Mamă, roagă-l te rog pe tata să-mi permită să continui studiile în Italia.-Vrei să pleci singură?-Nu, cu dumneavoastră şi cu Sandu.-Tata o să se supere. Şi aşa aproape că nu ne vede!-Eu înţeleg, însă vreau să termin şi şcoala de pe lângă La Scala.-Vedem deseară cu tata ce program are pe anul acesta.Ştiind cât de mult îi plăcea lui Alessandro când erau cu toţii acasă, Clo îi era

incomod să se apropie cu rugămintea lui Margaret. Aştepta momentul potrivit. Margaret, care urmărea cum mama încerca să se apropie, i-a spus:

-Mamă, lăsăm Italia. Voi învăţa aici undeva – spuse ea cu tristeţe în glas.-Nu draga mea. Trebuie să-l convingem.Se apropie de el şi spuse direct.

-Margaret trebuie să frecventeze liceul de Arte din Milano. În Italia a frecventat. Nu deplin, dar totuşi n-a rămas mult în urmă. -Margaret vrea să înveţe în Italia? -Da! Şi m-a rugat să vorbesc cu tine. -Tu ce zici? -Eu aş vrea să fiu cu tine. -Se pare că nu se poate. Regele mă trimite iarăşi în Rusia. Nu ştiu, pe cât timp, şi o privi vinovat. -Totodată Margaret a frecventat şcoala de copii de la La Scala. Am să mă ocup de ea. Are talent. -Plecaţi în Italia, draga mea. Când termin cu Rusia vin şi eu. -Ce bine! Te vom aşteptă cu nerăbdare. Margaret, care auzea ce vorbeau părinţii, se apropie şi îl sărută. -Mersi, tată. Au început pregătirile de plecare. Toţi erau agitaţi. La începutul lui septembrie Clo şi copii au plecat.

Acum se simţea singur şi oricum părăsit. Regele parcă uitase de el. Hotărî să înceapă să lucreze la „Deux mois en Russie”, promis Tatianei. În limba franceză ca ea să-l poată citi imediat. Abia începu să scrie a fost chemat la Rege şi trimis emisar special al Regelui în Rusia: să transmită ţarului rus o scrisoare şi să strângă informaţii pentru Rege. Sosit la Petersburg o vizită mai întâi pe Tatiana. Când majordomul îi anunţă sosirea, Ducesa se fâstici, nu ştia ce să facă. Îl aşteptase mult. Şi el se ţinu de cuvânt! A venit la ea! Era pur şi simplu fericită. Dar numai el a intrat, şi toată sfiiala a dispărut. S-a repezit în întâmpinarea lui, în braţele bărbatului în care era îndrăgostită. Şi sărutul, sărutul multaşteptat s-a primit aşa, cu dor, cu focul ce ardea în inimile lor. -Când aţi sosit domnule Averescu? -Astăzi doamnă. -Aveţi vre-o misiune specială? -Sunt trimis emisar al Regelui.

76

-Ce vă face soţia, copiii? Sunt cu toţii sănătoşi? -Mulţumesc, Ducesă. Totul e în ordine. Au plecat iarăşi în Italia. Fiică-mea trebuie să-şi continue studiile. -Aveţi o soţie fericită. Doi copii, un soţ tânăr şi frumos. Când trebuie să fii la ţar? întrebă ea trecând la persoana a doua. -Mâine. De ce întrebi? Erau amândoi educaţi în societatea, în care nu se permitea aşa adresare. Dar odată ce au hotărât, trebuia de continuat. -Vreau să văd unde te-ai oprit. -Mergem acum? -Nu, e târziu. -Peste cinci zile plec înapoi. -Atât de repede? întrebă ea dezamăgită. -Ordinul Regelui. -Dacă mâine te eliberezi până la amiază, vino. Te aştept. A fost primit de ţar fără multe probleme. Îi spuse ţarului că ar fi fericit să primească răspuns în trei zile. La întoarcere luă o trăsură închisă şi plecă la Tatiana, care era gata. Opri trăsura până la casa unde locuia. -Plec primul. Vii peste cinci minute. Şi s-a dus. Iar pe ea au apucat-o remuşcârile de conştiinţă.” Ce face ea? Dacă o vede cineva? Cum o să iasă în societate? De soţ nu se temea. Se lâmurea cu el fără probleme. Dar societatea? Poate se întoarce înapoi şi termină cu toată istoria asta? A dorit atât de mult această clipă! Şi acum să fugă? Nu! Numai înainte!” Şi s-a coborât hotărâtă din trăsură. Numai a intrat, şi nimeri în braţele lui. Sărutul care a urmat, îi spulberă orice remuşcare de conştiinţă. Făra să spună ceva, începu să se dezbrace. Era gata de acasă pentru asta, şi s-a îmbrăcat aşa, ca să nu fie probleme cu dezbrăcarea. Începu să-i sărute sânii tari şi atât de frumoşi. Ea începu să tremure, mâinile ei îl alinau gingaş, şi s-au prăbuşit în prăpastia plăcerii cam de mult uitată. -Mai mult nu mai rezist. Poate altă dată? se uită cu dragoste la el. -Cum doreşti. Pentru mine dorinţa ta e lege. L-a îmbrăţişat, a pus capul pe umărul lui. A fost o plăcere de care n-a mai avut. Dar de care îi povesteau prietenele care aveau amanţi. Şi citise în romane. Peste un timp el spuse: -Am început să scriu lucrarea pe care ţi-am promis. În franceză. -Interesant! Vreau să citesc. -Numai am început. Până aştept răspunsul de la ţar, şi dacă n-o să am altă ocupaţie, o să scriu mai departe, şi se uită zimbind la ea. Ea a reacţionat momental. -O să fii foarte ocupat. Mi-a trecut ruşinea, după cum vezi, şi n-o să-ţi permit să scrii. O să scrii la tine acasă! A spus în glumă, dar el simţea, aşa şi va fi. I-a plăcut, şi nu scapă uşor de ea. La dispărţire ea spuse: -Mâine la ora zece vin la tine. Pot s-o fac? -Te aştept cu nerăbdare!

77

Trei zile la rând au făcut dragoste. În a patra s-a dus şi a luat răspunsul ţarului. Trebuia să plece. -Totuş când pleci? – l-a întrebat ea cam măhnită. -Trebuie mâne, ştii doar. Dar o să plec poimâne. -Întradevăr? – s-a bucurat ea, l-a înbrăţişat şi singură la sărutat – mâine, ca întotdeauna, o să fiu la tine. În ziua plecării i-a făcut o vizită oficială de adio. Se purtau amândoi frumos. Slugile erau în preajmă. -Ce ţi-aşi mai face eu acum! – i-a şoptit ea – dar te aştept. O să strâng mai multă informaţie despre vecinii voştri. Aşa şi spunei Regelui tău. Ca să te trimită mai des la mine. El n-a spus nimic. Ea a spus tot. A fost imediat primit de Rege. A înmânat răspunsul de la ţar. I-a spus noutăţile, care confirmau noutăţile primite de Rege de la alţii. Când a ieşit de la Rege, l-a oprit Florica. -De ce aşa rar pe la noi? – a întrebat ea – ştiu că soţia a plecat. Poate ne vedem? -Dacă o să am timp, neapărat. -Aştept cu nerăbdare. Zilele petrecute cu tine, stau şi acum în faţa ochilor. Ştiia că n-o să se ducă. Dar n-a vrut s-o obijduiească. Era o femeie de treabă. Aşteptând ordinul Regelui de a pleca, a continuat să lucreze asupra volumului început. Voia cât de puţin să mai scrie. Să aibă ce arăta Tatianei. A prinit aceiaşi însărcinare de la Rege. La Petersburg a continuat întâlnirile cu Tatiana. I-a dat atâta informaţie preţioasă, că a fost nevoit să facă însemnări în agendă. Şifrat. Folosea un şifru simplu. Informaţia o controla prin ambasadorul german. Tot ce spuse ea, era corect. Tatiana s-a bucurat foarte mult când l-a văzut. A uitat că e Ducesă, că are soţ… Seara nu voia să plece acasă. Voia să fie tot timpul cu el. A citit ce a scris. I-a plăcut. -Îmi pare că sunt gravidă. Dar nu ştiu precis. O să chem doctorul să mă controleze – îi spuse ea fericită. -Nu glumeşti? Eu şi am uitat că din asta se primesc copii. Ce facem? -Scumpul meu, asta nu-i problema ta. E numai a mea. -Ce o să spună soţul? -Ce naiv mai eşti? De unde o să ştie a cui e. O să creadă că-i a lui. Şi o să fie fericit. O să-i pun numele Alexandru, în cinstea ta. Dar o să-i zic Saşa, ca la noi. -Dar dacă e fetiţă? -Tot Alexandra, ori Saşa, ori Şura, cum se spune la noi. Dar mai precis o să ştiu după vizita doctorului.

78

Pe la sfârşitul lui octombrie a plecat în ţară. S-au despărţit cu speranţa că se vor mai întâlni. Pleca din Russia cu tristeţe în suflet. Doctorul a confirmat că e gravidă. Şi plecarea, după părerea lui, semăna mai mult cu fuga. L-a liniştit. Doar ea visa la un copil, nu el.

La mijlocul lui noiembrie a fost din nou trimis de Rege cu o scrisoare la ţar. Şi iarăşi bucurie pentru Tatiana. Dragoste toată ziua... I-a dat toată informaţia de care dispunea. Numai ca el să nu plece nicăieri... Dar peste o săptămână a plecat. De data asta ea a plâns mult. Nu voia să-l lase. A promis că după naşterea copilului, va veni la el. Să-l vadă şi el, să vadă plodul dragostei lor.

La 10 mai 1901 Alexandru Averescu primi gradul de colonel, iar la 10 mai 1906 gradul de general. Era cel mai tânăr general din Armata română. Clotilda Caligaris deveni Clotilda general Averescu.

Martie 1907. România cuprinsă de flăcările răscoalelor ţărăneşti, bine dirijate din Viena şi Petersburg. Se părea că nu mai este nici o scăpare. Regele îl numeşte pe tânărul general Alexandru Averescu Ministru de Război, fapt care a stârnit o nedumerire în păturile guvernante. Un general absolut necunoscut.

Clotilda, care ştia bine năravurile nobilimii, retrăia pentru el. O persoană din prostime ridicată atât de sus! Cum se va simţi printre ei? N-a trebui iarăşi să se bată la duiel pentru a-şi apăra cinstea?

Însă în faţa primejdiei de a pierde averea, nobilimea s-a mobilizat în jurul Coroanei, a Regelui.

Tocmai după reprimarea răscoalelor ţărăneşti, nobilimea a început atacul asipra lui. Însă din această grea încercare Averescu ieşi învingător nu numai pe câmpul de luptă, dar şi în formarea sa ca personalitate.

Faptul că un general din prostime l-a destituit din funcţia Comandantului Corpului II de Armată pe Prinţul moştenitor Ferdinand, a arătat că în România a apărut o personalitate de temut, o personalitate care nu se va socoti cu nimeni şi cu nimic pentru a apăra cinstea şi demnitatea ţării.

Clotilda mai descoperi câteva calităţi de care nu văzu la el: în momentele grele, momente de panică totală, el acţiona cu mult sânge rece, cu mai multă încredere în propriile forţe, cu o capacitate de concentrare fizică şi morală extraomenească.

Pentru asta şi îl iubea, îl stima pe Alessandro al ei.După reprimarea răscoalelor ţărăneşti pe drumurile ţării hoinăreau

gloate de copii orfani, căutând adăpost şi o bucată de paine.Clotilda, educată în stil religios, în care persista ideia de a ajuta pe cel

căzut, pe cel lovit, cu sufletul ei cel mare, hotărî să ajute aceşti copii în măsura posibilităţilor sale. Se duse la Rodica, prietena ei. Îi spuse ideia.

-Cu ce se poate de început? – întrebă ea.

79

-Trebuie să ne ducem la Regină – propuse Rodica – tragedia acestor orfani trebuie să devină problema nu a cătorva doamne, dar şi problema naţiunii, problema guvernanţilor.

Clotilda căzu de acord. Însă starea de sănătate a Reginei era destul de agravată. Atunci ai cerut audienţă la Prinţesa Maria, la care au fost primite cu mare bucurie. Aceste doamne erau stimate în societatea românească. Iar frumosul şi curajosul general Averescu îi plăcea Prinţesei extrem de mult. Doamnele au expus condoleanţele lor.

-Dorinţa dumneavoastră de a ajuta copiii orfani este o faptă sfântă şi binecuvântată de biserică. Care poate fi aportul meu la această acţie sfântă?

-Excelenţă – începu Clo – eu dispun de finanţe. Ne trebuiesc încăperi unde copiii nu numai vor găsi adăpost şi hrană, dar să primească o cât de mică pregătire pentru a se înrola în viaţa cotidiană după ce vor ajunge la vârsta respectivă şi vor fi trimişi în viaţa sinestătătoare.

-Aveţi în vedere studii şi o educare profesională posibilă.-Da Excelenţă! -O să depun tot efortul pentru a vă ajuta la înfăptuirea acestei misiuni

nobile.Însă promisiunea rămase promisiune. În vara anului 1907, după ce au

înţeles că Regina nu va face nimic, Clo şi Rodica au început finanţarea orfelinatelor existente, înrolând în componenţa lor, cât era posibil, copii orfani din stradă.

Încep singure să caute încăperi. Spre sfârşitul anului au găsit o clădire care corespundea cerinţelor. Însă trebuia oformată oficial. S-au adresat din nou la Prinţesă, care a promis, şi iarăşi n-a făcut nimic. Clo s-a adresat la Alessandro, care a hotărât repede problema. Patroana orfelinatului, care a fost deschis în primăvara anului 1908, rămase Rodica.

Clo în discuţiile cu Alessandro a ridicat problema implicării femeiei în viaţa social-politică, care era foarte redusă. Au discutat şi cauzele: nivelul scăzut de studii în instituţiile pentru femei, contingentul acestor instituţii format în majoritate din domnişoare din păturile sociale înalte. În rândurile lor nu erau fiice de ţărani, de muncitori.

Chiar dacă vreo domnişoară învăţa extraordinar, şi primăria localităţii o îndrepta l-a studii din contul comunei, ea nu putea să-şi facă studiile căci nu putea plăti cazarea şi întrteţinerea.

De aceeaşi părere era şi ministrul Învăţământului Spiru Haret, renumitul om public şi savant. El a susţinut cu entuziasm ideia doamnei Clotilda Averescu de a întemeia un Cămin pentru studentele din păturile sociale joase, şi a promis tot sprijinul ministerului.

Problema principală era încăperile. Averescu a propus ca una din căzărmile militare, unde fusese centrul de instruire a recruţilor în timpul răscoalei, iar acum părăsit, să fie prefăcut în Cămin.

Clotilda s-a adresat către Spiru Haret, care a susţinut propunerea, şi prin intermediul ministerului ce conducea a făcut reparaţie şi a ajutat la amenajarea lui. Însă grosul cheltuielilor l-a suportat Clotilda Averescu, din banii proprii.

80

Spiru Haret a propus ca Căminul să poarte numele „Alexandru Averescu”, pe care Regele îl numise „Salvatorul Patriei”. Însă Clotilda, din modestie, n-a acceptat, şi a numit acest Cămin „Spiru Haret”.

Căminul avea capacitatea de 200 persoane, necesitatea de astfel de cămine era mult mai mare. Clo a fost nevoită să selecteze domnişoarele, apreceindu-le pe cele mai capabile.

Pe lângă cazare şi masă, studentele mai însuşau diferite meserii necesare unei domnişoare: împletitul, brodatul, cusutul, servirea unei mese la un nivel înalt,

etc.

La sfârşitul iernii 1908 prin Bucureşti se răspândi zvonul că Prinţesa Maria este amanta generalului Averescu. Rodica a aflat de această noutate printre primele. Clo era ocupată de înfiinţarea Căminului, şi nu mai ieşea în lume. Rodica hotărî singură să verifice zvonurile. La rugat pe Arthur s-o ajute. Însă el a refuzat categoric să se ocupe cu verificarea bârfelilor.

Printre froilein Prinţesei avea o cunoscută. Hotărî să înceapă cu ea.-Ce mai face doamna Păduraru? – începu ea vorba când o întâlni la

Curte.-Totul e bine, doamnă Fişer – spuse doamna – demult nu vă mai văd pe

la Curte!-Afacerile doamnă, afacerile. Ce nou mai este pe la Curte, ce zvonuri mai

circulă. Chiar sunt curioasă!-Nimic nou.-Chiar nimic, nimic...-Nimic bun, nimic serios – răspunse doamna şi lăsă ochii în jos.-Aşa nu merge! Ai secrete de mine?

81

-Nu. Dar nu vreau să mă ocup cu bârfelele. N-am văzut nimic, dar zvonurile ...

-Totuş începe cu zvonurile.-Despre ce vă interesează nu pot spune nimic. Lumânarea n-am ţinut-o ...-Înseamnă că e drept de ce se vorbeşte.Trecuse primăvara, zvonurile se îndrăptăţise. Prinţul moştenitor mai

avea acum coarne şi de la generalul Averescu. Însă Clo nimic nu ştia, ocupată de acţiunile de binefacere.

Totuşi cineva din „doamnele cinstite” i-au spus. Spre marea lor mirare Clo a răspuns liniştită „Lăsaţi-l în pace pe Alessandro al meu. Prinţesa nu merită nici să stea lângă el. E aşa cum este, şi aşa cum este eu îl iubesc”. Aceste cuvinte au fost confirmate de ea prin fapta că la urmat pe soţ în exil.

La sfârşitul anului 1909 generalul Averescu a fost scos din funcţia de

ministru de război şi trimis să comande Divizia I-a infanterie. Această decizie l-a afectat grav moral şi psihologic pe Averescu.

Clotilda retrăia împreună cu el toată tragedia şi l-a urmat în exil. A lăsat conducerea Căminului pe altcineva. Averescu a încercat s-o convingă să rămână, căci în societate nu era primit ca soţia să-şi urmeze soţul.

Peste câtva timp a fost sunată de Rodica.-Eşti eroina Bucureştiului. Unica care şi-a urmat soţul. E o faptă eroică

din partea ta.-Nu e nici o faptă eroică. Îmi iubesc soţul şi vreau să fiu cu el. Trebuie

cineva să-i gătească felul de mâncare prescris de doctori. Ştii că i s-a deschis boala veche, oftica, care cere o alimentare strictă.

-Eu ştiu. Însă şi eu ca şi toţi ceilalţi socot că ai făcut o faptă eroică.-Aranjez totul şi o să mai trec pe la Cămin. Ne vedem.Clo vedea în ce stare de depresie este soţul ei. Ştiindu-i caracterul dur, se

temea ca el să nu se împuşte. Datorită ei, peste un scurt timp el şi-a revenit, şi era acelaşi Alessandro al ei.

Ea s-a întors la Bucureşti, căci Căminul începu să aibă ceva probleme. Noul ministru de război a încercat să reîntoarcă căzărmile, cu toate că nu era o necesitate acută. Era o campanie bine organizată de liberali contra lui Averescu, care văzuse în acest tânăr general o primejdie pentru ei.

Clo a cerut audienţă la Rege. A lămurit cum stau lucrurile cu Căminul. Despre atitudinea liberalilor faţă de generalul Averescu, Regele ştia.

-Doamnă general Averescu - se adresă Regele la ea – lucraţi liniştită. Nimeni nu va lua clădirile, căci faceţi un lucru sfânt pentru ţară.

-Regret că liberalii nu înţeleg acest lucru.-Vor înţelege. Eu însă regret că nu l-am putut apăra pe soţul

dumneavoastră. Însă totul e în viitor...Cum a promis Regele, clădirile au rămas după Cămin. Ea era nevoită să

înlocuiască profesoarele care se înbolnăveau, care din diferite cauze nu se puteau prezenta la serviciu..

82

Astfel, în grijile şi nevoile de toate zilele au trecut aproape doi ani. Soţul a fost numit şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, şi se apucase energic de pregătirea armatei pentru un eventual război.

În timpul liber se duceau cu nepoţii la vila lor de la Turnu Severin. Sănduţu era elev la şcoala militară. Clo se mândrea cu el, căci era eminent. La toate adunările era prezentă ea, căci Averescu nu dispunea de timp. Margaret o ajuta să se descurce cu problemele Căminului.

După campania victorioasă din Bulgaria, generalul Averescu iarăşi deveni erou naţional. Clo, ca şi toată familia Averescu se bucurau văzându-l vesel, mulţumit de succesele Armatei române, pe care o conduse la o victorie strălucită, de vitejia ostaşului romăn.

Însă în luna decembrie 1913 Averescu îşi dă demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei, în urma formării unui nou guvern de către liberali.

Generalul Alexandru Averescu este trimis de Rege la Craiova; să prea Comandamentul Corpului I Armată.

Clo şi-a urmat soţul, lăsând Căminul pe seama fiicei sale Margaret. În Europa mirosea a război. Se formau diferite coaliţii, care peste scurt timp dispăreau şi se formau altele.

În vara anului 1914 a început Primul Război Mondial. Rusia a atacat Puterile Centrale. S-a format Antanta (Franţa, Rusia, Italia, Anglia, SUA).

România se declară neutră, însă începu să se pregătească de război.Ca o patriotă, ca o româncă adevărată, cum era considerată în societate,

Clo hotărî să ajute armata. Însă cu ce? Se sfătui cu Alessandro. Din tot ce se putea face pentru armată la Craiova, au hotărât să întemeieze un atelier pentru confecţionarea rufăriei necesare soldaţilor.

Ca întotdeauna problema principală erau încăperile de producere. În ţară nu era declarată stare de război, şi la funcţionarii de stat, la nimeni nu le trebuia nimic. Însă cu autoritatea lui Averescu, cu talentul său de a cuceri oamenii, problema a fost hotărâtă.

Clo a comandat maşini de cusut „Zinger” în Germania, care era deja implicată în război, şi orice export era strict controlat şi licenziat. Orice încercare de a aduce utilaj din Germania a eşuat.

A încercat să ia de la Rodica, însă fabricile ei erau încărcate cu comenzi militare, care trebuiau îndeplinite. Rodica i-a sugerat lui Clo ideia de a se adresa la Francesca, italianca, soţia lui von Krauze.

Cu ajutorul lui Alessandro, care i-a pus la dispoziţie telegrafia militară, a făcut legătură cu Francesca, care s-a bucurat extraordinar de mult şi a promis cu ajutorul soţului să rezolve problema.

Peste câtva timp primi o telegramă de la ea:-Clo, am rezolvat problema. Soţul a plătit tot. Eu cu fiica însoţim

utilajul. Ne vedem în curând!În aşteptarea utilajului, Clo începu să adune personalul. Spre mirarea

ei, femei care ştiau să lucreze la maşini erau doar câteva. A fost nevoită să deschidă cursuri pentru croitorese.

83

Sosi Francesca cu fiica şi nepotul. Au ajuns anevoios, căci ţările prin care au trecut erau umplicate în război. Însă autoritatea lui von Krauze era atât de mare, căci problemele cu greu, însă se rezolvau.

Nu se văzuse demult. Francesca era tot atât de frumoasă, însă părul nu mai era ca pana corbului. Încărunţise puţin. În comparaţie cu Clo şi Rodica, care erau mai plinuţe, ea era tot atât de zveltă.

-De noi nu prea se apropie bărbaţii mai tineri – începu să se plângă în glumă Rodica – dar de tine cred că se lipesc ca şi mai înainte.

-Nu chiar ca înainte, dar se lipesc – râse Francesca.-Pe unde mai este tânărul Picollo? Nu ne-ai scris nimic de el.-Trecuse cu traiul la Berlin. Câtă dragoste am mai făcut şi cu el!-Spuneai că nu ştie să facă sex...-Nu ştia până la mine – spuse zâmbind Francesca – însă după lecţiile

mele...-Te întâlneşti şi acum cu el?-Nu. Cum s-a căsătorit eu am rupt relaţiile. A fost de câteva ori pe la

mine, se punea în genunchi, plângea. Însă eu am fost categorică!-De ce?-Se căsătorise cu o domnişoară de treabă. De fapt eu le-am făcut

cunoştinţă, ca să distrag atenţia de la mine.-Şi la ei s-a primit serios.-Da, dar nu asta a fost cauza principală. Mă săturasem de el, mă

simţeam uneori ca o mamă cu feciorul.-Numai de atâta? – întrebă Rodica – ceva ascunzi de noi!-De voi nu poţi ascunde nimic. Eram deja îndrăgostită în altcineva.-Interesant, interesant. Şi nu ne-ai scris nimic?-Mă sfiam. Mă temeam să nu mă credeţi uşuratică.-Eşti prietena noastră şi noi te primim aşa cum eşti – spuse Clo.-Mă bucur de aceste cuvinte.-Şi totuşi în cine te-ai îndrăgostit? – Rodica ardea de nerăbdare.-Iohan, văzând că eu noaptea dau târcoale pe la el, căci sunt încă tânără

şi frumoasă, iar la el nu funcţiona nimic, mi-a propus să-mi găsesc un amant de care să nu ştie nimeni.

-Chiar aşa şi a spus?-Da. Însă mi-a pus condiţii: să nu fac dragostea cu cineva în castel, să

nu ştie nimeni, să nu mă vadă fiica cu vre-un bărbat, nici la amant să nu mă duc.-Dar unde să faci dragoste?-Pentru asta el a închiriat o casă mai ascunsă de văzul lumii. Unde mă

întâlnesc şi acum cu amanţii.-Ce fericită eşti – exclamă visător Rodica.-Ţie ce, nu-ţi ajunge Arthur? – întrebă mirată Clo.-Ajunge, dar încă cineva n-ar mai strica – răspunse vesel Rodica.

Clo s-a achitat cu von Krauze pentru utilaj, care a fost montat de inginerii trimişi de Rodica. La deschiderea atelierului, de fapt o fabrică, cum a

84

apreciat Rodica, au fost invitaţi primarul Craiovei, generalii Averescu şi Văitoianu, Regina Maria, care a promis, însă ceva a intervenit în ultimul moment.*

*Această fabrică a lucrat cu succes pentru armată până la ocuparea Craiovei de către germani.

X X X

Cu intrarea României în război, în august 1916, Clo a transformat Căminul „Spiru Haret” în spital militar. Studentele ce au dorit să rămână ca să îngrijească de răniţi, au fost trimise la cursuri suplimentare de o săptămână, pentru a-şi reaminti cum să îngrijească de răniţi. Căci în instituţiile în care îşi făceau studiile, era obligatoriu să treacă cursuri de soră medicală.

Spitalul primea răniţi zi şi noapte. Se părea că şuvoiul de oameni răniţi şi schilodiţi nu se va mai termina. Tot personalul lucra fără întrerupere. Două-trei ore de odihnă şi iarăşi la muncă, să micşoreze cumva suferinţele acestor oameni.

Clo, Rodica şi Francesca munceau ca toate surorile medicale. Tot aşa se odihneau 2-3 ore. Nimeni din ele nu s-a plâns că este greu. Margaret cu copiii erau la cuscrii lor, iar Rodica şi Francesca au lăsat copiii pe seama dădacelor.

Aviaţia germană bombarda Bucureştiul. Generalul Averescu a scris o scrisoare de protest mareşalului german von Mackenzen, pe care îl cunoştea anterior, ca să oprească bombardamentele barbare. Însă ministrul liberal Duca n-a permis expedierea acestei scrisori.

Tragedia cea mai mare s-a întâmplat pe la mijlocul lunii septembrie 1916, când în urma unui bombardament german au fost ucişi părinţii ginerelui lor Mihai şi Margaret cu copiii. O bombă germană a căzut în automobilul în care se deplasau cu toţii.

Când i s-a spus de această veste groaznică, Clo pierdu cunoştinţa. Când şi-a revenit, alături erau Rodica şi Francesca.

-De ce numai mie mi-i dat să sufăr – plângea ea – Dumnezeu nu mi-a dat copiii mei, am iubit copiii lui Sandu ca pe ai mei, credeam că sunt cea mai fericită femeie din lume... Şi iată... Pentru ce să mai trăiesc, Doamne? Dacă cei mai iubiţi oameni se duc de lângă mine...

A plâns toate trei zile. Unde era ginerele ea nu ştia. Maiorul Munteanu lupta pe front. Averescu l-a găsit şi l-a chemat. Sosi în ultimul moment.

Ştiind cât de mult îşi iubea Mihai soţia şi copiii, generalul Averescu se temea ca el să nu-şi facă ceva, şi l-a însărcinat pe generalul Arthur Văitoianu să se uite după el. Însă Mihai n-a scos nici o vorbă nu numai la înmormântare, dar şi trei zile după aceea. Se părea că înmuţise.

Însă el se uita la oameni, dar nu vedea pe nimeni. Îm faţă îi stau copiii săi şi ea...acea care îl iubea aşa cum era, pe care o iubea mai mult ca orice pe lume... Pur şi simplu nu credea că nu va mai fi aşteptat de ea, cu zâmbetul ei cel gingaş, cu săruturile lungi şi dulci...

Clo şi Rodica, care ştiau mai multe despre dragostea lor, se stăruiau să-l susţină. S-au despărţit cu greu. El ca şi la înmormântare n-a curmat nici o

85

lacrimă, n-a rostit nici un cuvânt. Se uitau în urma lui, ştiind: pe front el va căuta moartea...

Clo cu durere se gândea la soarta acestui tânăr, care rămase singur pe lume, cu sufletul îndurerat. Şi câţi de aceşti tineri o să mai fie, căci războiul anunţat ca eliberaror al Ardealului, a luat o altă întorsătură...

Când în noiembrie 1916 trupele germane se apropiase de Bucureşti, Clo hotărî să evacuieze spitalul militar la Roman. S-a adresat către comandantul garnizoanei Bucureşti să i se ofere vagoane pentru răniţii. Însă el a refuzat, lămurind că toate vagoanele libere se încarcă cu averea celor de la guvernare, de casa Regală. Liberalii şi nobilimea îşi salva averea, dar nu Patria.

I-a telegrafiat lui Averescu, care cu greu ţinea frontul, şi el a trimis trenul său. Astfel au fost evacuaţi răniţii. Familia Averescu n-a luat nimic din averea sa din Bucureşti.

Rodica şi Francesca au rămas la Bucureşti. Rodica ca să-şi apere averea, Francesca cu fiica şi nepotul nu aveau unde pleca. La începutul anului 1916 a încercat să plece în Germania, însă era în toi războiul. Şi nimeni nu se deplasa pur şi simplu în zona unde mergeau luptele.

La Roman nu era nimic pregătit pentru primirea răniţilor. Trenul cu răniţii sta în gară, autorităţile căutau încăperi, soldaţii grav răniţi trebuiau îngrijiţi în condiţii de spital, dar nu în vagoane. Noaptea se lăsa frigul. În vagoane se făcea focul cu lemnele puse la dispoziţie de Averescu. Însă şi ele se terminau.

Soldaţii răniţi sufereau, neajunsurile nu se mai terminau. Când se părea că nu mai este nici o ieşire, iar răniţii se uitau la ea, cerând ajutor, iar ea nu era în stare să mai facă nimic, se aşeza într-un loc singuratic şi plângea din mila acestor oameni, pe care ea nu putea să-i ajute.

Iarăşi s-a adresat lui Averescu, care a ordonat unităţii dislocate la Roman să aibă grijă de răniţi. Comandantul unităţii, ca un adevărat ofiţer, a luat toate măsurile pentru ca răniţii să fie adăpostiţi, hrăniţi şi încălziţi. Din acel moment Clo avea un ajutor concret din partea Armatei. Comandanţii se schimbau, însă ajutorul continua.

Abia după Anul Nou spitalul militar din Roman începu să funcţioneze normal, Clo se întoarse la Bacău, unde se instalase recent Statul Major al Armatei a II-a, ca să aibă grijă de sănătatea soţului, bolnav de tuberculoză.

Însă nu dovedi să se instaleze cu lucru în ritm normal, că s-au început excursiile Regelui şi Reginei. Mai întâi sosi Regele, care trebuia să decoreze soldaţi şi ofiţeri din prima linie.

La aceste ceremonii asista şi Clotilda general Averescu, ca o persoană stimată de trupe. La asta a insistat Regele. Regele a împărţit ordinele şi medaliile, însă nu pe linia întâi, dar în spatele frontului. De fapt s-a pornit spre linia întâi, însă a ajuns până la a doua linie şi s-a întors cu tot cortrgiul său înapoi.

De Clo s-a apropiat colonelul Ferigo, ataşatul militar al Italiei în România. Cât oratorii se schimbau unul pe altul, ei au vorbit italiana, pe care o dorise amândoi. La un timp de ei se apropie maiorul Ştirbei, din statul major al

86

Regelui, şi dă de înţeles că Regele vrea să se oprească pe noapte la casa generalului Averescu.

Clo înţelese ce voia să spună Ştirbei. -Mă scuzaţi domnule colonel, se adresă ea la Ferigo – trebuie să plec

acasă.-Doamnă Averescu, vă pun la dispoziţie maşina mea.-Grazzia seniore.O condu până la maşină, i-a întins mâna ca să se sprijine când se urca.

Rămase uimit cât de caldă era mâna ei, cât de de fină. Maşina era gata să pornească, când colonelul sări în ea.

-Vă conduc până acasă. M-am săturat de vorbele de serviciu a Regelui.Clo rămase surprinsă de maniera concetăţeanului său, care se purta

simplu, fără pafos. Vorbele lui erau întotdeauna la locul lor, trezeau interes. Iar privirile lui... o readuceau în tinereţe... Aşa o privea Alessandro.

Clo era o doamnă de 53 de ani, puţin plinuţă, însă tot atât de frumoasă şi gingaşe, tot atât de atrăgătoare. Majoritatea bărbaţilor o petreceau cu privirile. Însă toţi ştiau: ea e ca o cetate, pe care nu o poţi cuceri cu nimic. Şi nu-şi făceau iluzii...

De asta ştia şi colonelul Ferigo. Însă ca orice bărbat, ca orice italian, nu credea că astfel de femei există. Şi hotărî s-o cucerească.

Pe drum o făcu de câteva ori să râdă cu poftă. Spunea nişte lucruri destul de simple la prima vedere, însă ele conţineau atâta umor, înţelepciune.

Ajunşi la Bacău, se ceru la o cafea. A fost invitat. Servitoarea, care o aştepta, transmise că sunase generalul şi o rugă să pregătească masa de seară pentru mai mulţi oameni.

Cu servitoarea s-a apucat să pregătească cina. Ferigo se uita şi nu-i venea să creadă, că în faţa lui este fosta Primadonă a Operei din Milano, la picioarele cărei erau zeci de mii de bărbaţi. Acum vedea o femeie simplă, care la rând cu servitoarea îndeplinea rugămintea soţului de a pregăti cina. De aşa ceva nu mai auzise...

La drept vorbind nu credea că o italiancă din societatea înaltă ştie să facă ceva în casă, putea şi voia să facă aşa ceva. Îl invidia pe generalul Averescu!

Îşi i-a rămas bun de la ea şi pleacă pe poziţii. Înţelese, planul lui nu merge.

Anterior la Bacău fusese statul major al Armatei ruse. În oraş era o stare mizerabilă. Populaţia, indiferent de starea socială, murea de foame şi de frig. Peste tot mase de soldaţi în căutarea unităţilor la care au fost repartizaţi. O stare higienică deplorabilă!

Generalul Averescu, cu energia sa nesecătuită, a luat măsuri urgente de a îndrepta situaţia. A format un comitet de doamne pentru a ajuta populaţia. În fruntea lui a numit-o pe soţia sa, Clotilda.. Era încrezut, cât va fi Clo acolo, nimic nu va fi furat ori împărţit pe nedreptate.

87

Ajutorul populaţiei venea numai din mijloacele Armatei. Averescu a putut, din puţinul ce primea Armata, ce mai producea şi putea face şi ea, să împarte merinde şi lemne şi la populaţie.

Mareşalul Averescu scria în Notiţe: „Soţia mea s-a devotat cu toată energia marelui ei suflet acestei gigantice opere de adevărată caritate. Asista zilnic personal în diferite părţi ale oraşului, pe rând, la distribuirea de lemne şi alimente”.

Încă o nenorocire s-a abătut asupra trupelor române şi populţiei paşnice: tifosul exantematic. Şi aici Averescu s-a apucat urgent, energic de stârpirea acestei boli. A ordonat construcţia urgentă a cuptoarelor de despăduchere cât pentru Armată, atât şi pentru populaţie.

Şi iarăşi a numit-o pe Clo responsabilă de aceste măsuri. Între timp tiful exantematic făcea jertve mari în rândul trupelor române şi populaţiei. Zeci şi sute de mii de oameni morţi.

Numai Armata a II-a, datorită măsurilor de urgenţă luate de generalul Averescu, n-a avut pierderi umane.

În aprilie 1917 situaţia s-a mai ameliorat. Clo hotărî să înfiinţeze un orfelinat. S-a sfătuit cu soţul, care a susţinut-o. Oraşul Bacău intra în zona de front. Încăperile erau ocupate cu depozite, căzărmi, grajduri şi alte necesităţi militare.

Primăria oraşului Bacău, conştientă de însemnătatea acestei iniţiative, venite de la o persoană extrem de populară, a depus un efort colosal şi a găsit încăperile necesare.

Clo a finanţat toate cheltuielile legate de instituirea acestui orfelinat din banii proprii. Se gândea vreodată Teodor Caligaris, că toată averea renumitului neam, acumulată de câteva secole, va fi folosită pentru copii, viitorul poporului român. Cred că nu!

Prin hotărârea Primăriei oraşului Bacău, orfelinatul a fost numit în numele ei, necătând la protestele din partea doamnei general Averescu. În condiţiile grele de război, acest orfelinat a adăpostit 200 de copii orfani.

Însufleţită de sprijinul real al Primăriei Bacău, în toamna anului 1917 Clo hotărî să deschidă o şcoală de menaj, pentru a adopta la muncă copiii din orfelinat şi copiii din păturile sărace. Pentru ca copiii să facă practică, a deschis şi un reataurant pe lângă şcoală, care mai aducea şi venit.

La 10 august 1917 a fost chemată la Roman, la spital. Care era cauza, nu ştia. Ajunsă acolo află de o nouă nenorocire ce se abătuse asupra familiei lor. În spital se afla grav rănit feciorul lor adoptiv, locotenentul Alexandru Munteanu, pe care Clo l-a crescut de mic copil, şi care o socotea pe ea mamă. Căci n-o ţinea minte pe mama lui.

Două zile a stat la căpătâiul feciorului, care când îşi revenea o chema să vină la el, spunându-i că o iubeşte...

La 12 august a murit în braţele ei. L-a ţinut mult timp aşa, în braţe, pe băieţelul ei, amintindu-şi ce fericită era când el chiar în prima zi i-a zis „mama”. Generalul Averescu sosi în ziua înmormântării. Ca s-o protejeze încă de o astfel de

88

retrăire, i-a spus şi de moartea eroică a ginerelui lor, maiorului Mihai Munteanu, care anterior decedase în spital.

Când se întoarse la Bacău, era de nerecunoscut. Îmbătrânise mult, nu intra în vorbă cu nimeni. Numai cu Alessandro, când el intra pe acasă.

În ianuarie 1918 generalul Averescu fu numit prim-ministru. Eforturile ce le făcea pentru a încheia o pace destoinică cu Puterile Centrale, i-au deschis grav vechea boală, oftica (tuberculoza). Clo trecu cu traiul la Iaşi, pentru al trata.

După demiterea lui în martie 1918, el se apucă cu toată energia sa de formarea unei noi formaţiuni politice. Autoritatea generalului Averescu era la apogeu.

La 11 noiembrie 1918 s-a terminat Primul Război Mondial cu înfrângerea Puterilor Centrale. Cu alipirea la 28 noiembrie a Ardealului şi Banatului, se formase de fapt un stat nou, România Mare.

La 1 decembrie cănd Curtea Regală a intrat triumfătoare în Bucureşti, în urma unor intrigi iniţiate de liberali, generalul francez Berthelot şi generalul Prezan, generalul Averescu nu a fost invitat. Clo vedea cât de mult suferă el, acela, care salvase România, şi se stăruia să fie tot timpul cu el. Au plecat la vila lor de la Craiova, unde au întâlnit Anul Nou 1919.

În februarie s-au întors la Bucureşti. Clotilda a plecat la Bacău şi Roman, iar el s-a concentrat la formarea structurilor regionale ale partidului său.

Clo, aflată la Craiova, a proiectat viitorul Teatru „Mărăşti”. Sosită la Bacău, s-a apucat cu toată energia ei de înfăptuirea acestui plan. Aceleaşi probleme, care au fost, cu ajutorul Primării, înlăturate.

Paralel a înfiinţat la Piatra Neamţ o colonie pentru copiii orfani, părinţii cărora au căzut pe câmpul de luptă, ori au dispărut în vâltoarea acestui război. Aici au primit adăpost, hrană şi instrucţie peste 100 de copii.

La începutul lunii martie 1920 Averescu, întorcându-se destul de târziu de la sediul partidului, găsi o doamnă la poarta casei sale. Ieşi obosit din maşină şi trecu pe lângă ea. Deschise poartă să intre când auzi:

-Saşa, zdravstvui! – către el se adresă doamna care sta la poartă. Averescu o privi, însă nu cunoştea această femeie, necătând că strada era iluminată. Răspunse tot în ruseşte:

-Zdravstvuite, madam! Vă cunosc?-S-au scurs 18 ani de când am fost ultima dată pe aici...Averescu mai mult intuitiv s-a priceput cine poate fi doamna.-Tatiana Stavrighina? Ducesa?-Da domnule Averescu. Soarta iarăşi m-a adus la această poartă. Însă nu

din voia mea...-Întrăm în casă doamnă – spuse el – cred că avem ce ne aminti.Servitoarea a servit masa. Clo era dusă la Bacău, la unul din orfelinatele

întemeiate de ea.

89

Au cinstit ceva din vinurile ce se păstrau în beci. Tăceau amândoi, fiecare din ei amintindu-şi de acea vreme, când se iubeau la nebunie, când despărţindu-se, se gândeau la o nouă întâlnire. Tatiana îşi reveni prima.

-De ce nu mă întrebi ce caut aici? - spuse ea cu tristeţe.-Mă pricep de ce, şi nu vreau să te simţi străină în casa mea.-În casa în care am fost atât de fericită! Dar soţia unde este?-La serviciu. După război sta mai mult acolo. Cu amintirile ei...-S-a întâmplat ceva?-Sub bombardamentul german au murit fiica mea şi nepoţii, pe care ea îi

iubea la nebunie. Din acel moment a îmbătrânit brusc, s-a închis în sine, nu doreşte să vorbească cu nimeni.

-Condoleanţele mele. Povesteai cât de mult iubea copiii. Sărmana de ea...-Aşa este. Am încercat s-o implic în politică, să uite de toate. Însă a

refuzat. Totuşi, la solicitarea mea, mă ajută.-Feciorul unde este?-A murit în război. Era ofiţer. În regiment nimeni nu ştia că este feciorul

meu. A ascuns de toţi, ca să nu fie favorizat. Era pe numele de familie al tatălui său. Grav rănit, a murit în braţele soţiei mele, la spitalul patronat de ea....

-Scuză de întrebările mele...-Nu-i nimic, doar nu ştiai. Cum nu ştiu nici eu nimic despre tine.-Poate lăsăm pe mâine? întreabă cu tristeţe Tatiana – sunt obosită.

Călătoria a fost grea şi anevoioasă.-Da, da. Servitoarea îţi va arăta camera. Noapte bună!-Bagajele sunt la gară...-În cameră este tot necesarul.Ea pleacă însoţită de servitoare.Averescu rămase pe gânduri. Această femeie la întors în anii de tinereţe,

atunci când se îndrăgostise de ea, la Sankt-Petersburg, dar pe care o uitase în cursul anilor, ani în care el a încercat să devină cineva şi ceva...

Când se trezi a doua zi, masa era servită de Tatiana, care îl aştepta la sufragerie. Aseară, la lumina palidă a becului electric, obosit la culme, nu dovedi s-o privească mai detailat. Acum văzu în faţa sa o doamnă bine făcută, o brunetă foarte frumoasă, care arăta maximum la 35 ani.

-Nu te-ai schimbat absolut în aceşti ani. Tot atât de frumoasă eşti!-Feciorul meu... al nostru, are deja 19 ani. Ai uitat probabil...-Cu regret, însă am uitat de el. Cum am uitat şi de tine... Soarta m-a

împins să ocup posturi responsabile, care cereau de la mine implicare totală în rezolvarea problemelor legate de soarta ţării.

-Am auzit diferite versiuni despre reprimarea răscoalelor ţărăneşti sub comanda ta.

-De unde?-Ai uitat a cui soţie am fost? Şi când mergea vorba de România, ascultam

tot ce se petrece la voi.-De ce ai fost?

90

-Soţul a fost ucis de bolşevici. Faţă de mine. L-au scos în ogradă şi l-au împuşcat. Fără să lămurească pentru ce crimă... Bolşevismul e ceva groaznic! Sper să nu ajungă şi la voi.

-Ce depinde de mine, voi face tot ca să salvăm ţara de această urgie satanistă.

-De ce nu mănânci? – întrebă ea – ţi-au rămas numai pielea şi oasele. Nu semeni deloc cu acel locotenent-colonel chipeş, pe care îl iubeam, pe care îl aşteptam să vină cât mai repede.

-Au trecut aproape 20 de ani de atunci. Şi apoi... după reprimarea răscoalelor ţărăneşti, din retrăială, mi s-a deschis vechea boală – tuberculoza, sau oftica, cum se spune în popor. Soţia m-a vindecat atunci. Însă boala periodic dă semne că mai există. Doctorii spun că nici nu se tratează definitiv.

-Bărbuţa îţi merge, să ştii.-Acum soseşte maşina, mă lasă la sediul partidului, iar voi plecaţi la gară

după bagaje.-O să te aştept să vii la masă – ea se lipi pe un moment de el – cu

servitoarea vom pregăti ceva din bucătăria rusă. Îţi mai aminteşti?Ea a plecat cu şoferul la gară, iar Averescu nu-şi găsea locul. Aştepta cu

nerăbdare să vină timpul mesei. Această femeie i-a amintit de ceva foarte plăcut, de simţământul puternic faţă de ea. După ea a mai avut relaţii cu alte femei, însă acea stare nu s-a mai repetat.

Şi iată acum, la 60 de ani, simte, totul se întoarce. N-a crezut că aşa ceva se poate la o vârstă ca a lui. Nu voia să se opună acestui simţ, voia să se arunce în vâltoarea acestei plăceri care l-a cuprins de a întregul...

A preîntâmpinat că nu mai revine după prânz. Spre bucuria celor prezenţi. Însă nu era încrezut că şi la ea s-au păstrat aceleaşi sentimente.

Tatiana l-a întâmpinat la intrare. Servitoarea ştia ora când el lua prânzul, şi masa era gata. Ea era îmbrăcată aşa cum îi plăcea lui cândva s-o vadă. Chiar femeule pot ţine minte aceste mărunţişuri? - se întreba el.

La masă s-au aşezat în trei. Aşa era primit la ei în familie. La asta a insistat Clo, care n-a ascultat sfaturile altora. Dacă trebuia ceva, servitoarea se scula. La un timp şi-a cerut învoire şi a plecat.

Averescu, care liniştit, fără emoţii, putea trimite la luptă zeci şi sute de mii de oameni, ştiind că mulţi nu se vor mai întoarce, acum se fâstâci în faţa acestei femei. În sfârşit întrebă:

-Cum ai ajuns la Bucureşti?-După ce a fost împuşcat soţul, feciorul a plecat voluntar în armata

generalului Denikin. Avea grad de locotenent. Cavalerist.-Şi unde este acum? – întrebă cu nădejde Averescu.-Nu ştiu. După ce plecase, m-am pornit din urma lui. Am fost pe Don,

unde se adunau voluntarii, pe frontul din Kubani, apoi în Crimeea. Însă nu l-am găsit. Peste tot am lăsat scrisori şi adresa ta. Poate este viu şi ne va găsi? – din ochii ei au ţâşnit lacrimi.

-Îl vom aştepta cât va fi nevoie – el se apropie şi o mângâie. Ea se lipi de el ca atunci, în tinereţe. Se linişti.

91

Au mai servit ceva vin. Obrajii lui Averescu se înroşiră. La ea se rumănă faţa. Erau amândoi conştienţi că se va întâmpla ce trebuia să se întâmple. Însă nici unul din ei nu făcea primul pas. El avea faima de un bărbat iubăreţ, care ştia să se poarte cu femeile. Şi făcu primul pas...

Ea căzu în braţele lui. Tatiana, gata de aşa ceva, nu îmbrăcase corsetul, mulţimile de fuste. Totul s-a petrecut ca în vis. Când se pregătea să facă aceasta, nu credea că el este atât de puternic. Da, nu era acel Saşa al ei, plin la corp, muşchios. Însă rămase vâna în el...

Mirosul corpului ei, pielea fină şi vânjoasă ca în tinereţe, temperamentul ei, au rămas. Parcă se afla la ea, la Sankt-Petersburg, 20 de ani în urmă... La ea nimic nu s-a schimbat.

De la Clo sosi o scrisoare şi servitoarea o rugă să se ducă până la Averescu să-i transmită scrisoarea. Ea s-a bucurat nespus de mult. Cu trăsura ajunse la guvern. Însă Averescu nu era pe loc, iar secretarul nu ştia când se va întoarce. Însă scrisoarea n-a lăsat-o secretarului, cu speranţa că el va sosi acasă. Şi întradevăr, sosi chiar în seara ceea.

În scrisoare Clo cerea consimţământul lui de a înfia copiii unei colaboratoare de a ei, care murise. Tatăl copiilor, ofiţer, murise cu moarte de erou în bătălia de la Oituz. Soţia tânjea după el, nu mânca nimic, şi a decedat nu demult. Înainte de moarte a rugat-o pe Clo să aibă grije de copii. Băiatul avea cinci ani, fetiţa doi.

La auzul acestei tragedii, Tatiana şi servitoarea au plâns.-Au rămas zeci de mii de copii orfani. Soţia a deschis câteva orfelinate

pentru copii celor căzuţi în luptă. Însă este foarte puţin. Va trebui să poruncesc ministerului corespunzător să ia măsuri pentru a înfiinţa cât mai multe orfelinate.

-Saşa, permitem să o ajut pe soţia ta. Poate vei fi şi eu de folos la ceva.-Bine. Îţi transmit mâine o scrisoare către Clo, iar poimâne pleci cu trenul.

Servitoarea va merge cu tine.Au ajuns cu bine la Piatra-Neamţ. Orfelinatul l-au găsit fără probleme,

căci fiecare locuitor ştia unde se găseşte, şi că este patronat de soţia Eroului Naţiunii cum îi spuneau generalului Averescu.

Servitoarea i-a întins scrisoarea . Clo a sărutat-o şi cerându-şi scuze s-a apucat s-o citească. Apoi a mulţumit şi s-a adresat către Tatiana.

-Ducesă, ce pot să vă propun conform statutului dumneavoastră?-Sunt gata la orice lucru ce va fi de folos acestor copii. Feciorul meu luptă

contra bolşevicilor şi n-am nici o veste de la el – din ochii ei au ţâşnit lacrimi. Clo s-a apropiat de ea şi a îmbrăţişat-o. Au plâns toate trei. Peste câtva

timp s-au liniştit.-Am pierdut şi eu oameni dragi – spuse cu tristeţe Clo – mergem să vă

cazaţi şi apoi hotărâm ceva.Tatiana, l-a propunerea lui Clo a fost numită profesoare de limba franceză

şi de educaţie. Clo în toate orfelinatele se stăruia să educe în copiii orfani simţul

92

demnităţii, să le cultive elemente de cultură. Tatiana se potrivea de minune la acest post.

S-au împrietenit. Tatiana retrăia de soarta feciorului ei. Se rugau în fiecare zi pentru ca cei dragi să rămână în viaţă, să se întoarcă. Prin oraş se răspândise vestea că la orfelinat lucrează o ducesă rusă. Oamenii încă nu văzuse ducesă vie, şi în biserică, în loc să se roage, se uitau la ea.

Când Clo inspecta celelalte orfelinate, Tatiana o înlocuia. Cu copiii adoptivi a familiei Averescu se ocupa suplimentar. Băiatul, pe care îl chema Ionel suferea mai mult, plângea des şi o chema pe mamă-sa. Fetiţa, pe care o chema Silvia, le zicea la amândouă „mama”. Era micuţă şi nu înţelegea ce înseamnă mama.

Clo l-a înscris pe Ionel după numele de familie a tatălui său, pentru a păstra şi continua neamul, iar pe Silvica pe numele de familie Averescu, căci domnişoara după ce se mărită pierde numele de familie şi nu influienţează la continuarea neamului.

La 10 noiembrie 1920 războiul civil din Rusia s-a terminat cu biruinţa

bolşevicilor. Comandantul Suprem al Armatei Roşii era românul basarabean Mihail Frunze, care personal a condus asaltul şi cucerirea peninsulei Crimeea, ultimul avanpost de sprijin al forţelor antibolşevice, sub comanda generalului Vranghel.

Zeci de mii de ofiţeri, soldaţi, cazaci au fost evacuaţi în Turcia, Bulgaria, Serbia. Necătând că Bulgaria şi Turcia au luptat contra ruşilor, ei au fost primiţi ca luptători contra Satanei roşii.

Tatiana îşi aştepta fiul. Numai la asta se gândea. Tresărea la fiecare sunet la poartă ori la orice deschidere de uşă. Clo a trimis-o la Bucureşti de cum a aflat de înfrângerea totală a forţelor antibolşevice. Să-şi aştepte feciorul.

Cu servitoarea, pe care i-a dat-o Clo, vegheau pe rând. Alexandru dormea în cabinet la guvern. El ştia ce s-a îmtâmplat în Rusia. Ştia că fiul lui este în mare primejdie. Însă nu avea timp pentru retrăiri adânci. Îl aşteptau o sumedenie de lucruri, care cereau implicarea sa.

Trecuse luna noiembrie, decembrie, însă de la fecior nici o veste. Tatiana nu mânca nimic, slăbise. Nu scotea nici o vorbă. Clo încerca s-o liniştească. Odată i-a spus direct:

-Eu ştiu că feciorul dumneavoastră este şi feciorul lui Alessandro.Spuse liniştită, căci ştia de asta de la Sandu, încă 20 de ani în urmă. Sandu

singur i-a spus, căci nu avea secrete de ea. Tatiana a încetat să plângă şi se uita cu ochii ei cei mari la Clo. Întrebă încet cu ochii plecaţi:

-Ştiţi demult?-De atunci, de la început.-Şi n-aţi întreprins nimic?-Ce, de pildă?Tatiana nu răspunse, căci nu ştia răspunsul.-Nici dumneavoastră nu aveţi răspuns? întrebă ea.-Da. Mi-i ruşine de ce am făcut. Însă nu regret. Am un fiu înalt, frumos şi

deştept ca şi Saşa. De ce nu m-aţi alungat de când am venit?

93

-Alessandro v-a iubit. Mi-a spus personal. Şi apoi, feciorul e şi al omului pe care îl iubesc şi acum ca atunci, la Milano. Unde era să plecaţi ? Nu-mi permit să fac aşa ceva nici cu cel mai mare duşman al meu. Iar dumneavoastră n-aveţi nici o vină că aţi iubit.

-Mi-a povestit de draostea voastră – spuse Tatiana – a scris chiar şi o nuvelă. Vă iubea foarte mult şi se mândrea cu dumneavoastră!

Trecuse şi ianuarie, iar feciorul nu sosea. Alunga gândul că a căzut în lupta sfântă contra bolşevicilor. Cu Clo erau prietene, de parcă nu se îmtâmplase nimic. Şi totuşi hotărâ să plece în Franţa, unde aveau rude. Poate că Saşa e acolo? Iar ea îl aşteaptă aici!

Cât nu s-a stăriut Clo, ea a rămas neînduplecată. S-au despărţit ca două prietene.

-Dacă Saşa e acolo, vă odihniţi puţin, şi vă aşteptăm în ospeţie. Alessandro merită să-şi vadă feciorul. Va fi foarte fericit! Am dreptate Alessandro? se adresă ea la el.

-Ca întotdeauna. -Cum ajung la destinaţie vă scriu, spuse cu ochii în lăcrimi Tatiana.

*Tatiana a corespondat mulţi ani cu familia Averescu. Însă Saşa aşa şi nu s-a mai întors... După cum spuneau colegii lui de escadron, Saşa a murit apărând Sevastopolul, dând posibilitate celorlalţi să se evacuieze pe vapoare. Tatiana a murit de dorul feciorului. Clo a fost la mormântul ei, unde erau îngropaţi o mulţime de aristocraţi ruşi.

Clotilda Caligaris a înfiinţat la Bucureşti Cercul de gospodine, unde domnişoare şi doamne din păturile sociale înalte şi nobilime, primeau prima noţiune ce şi cum trebuie să facă o gospodină bună.

Pentru dezvoltarea industriei casnice la nivelul ţărilor occedentale, Clo a înfiinţat un atelier, cum îi zicea ea, sub denumirea „Roiul”. Prietena sa de viaţă, Rodica, a numit acest atelier fabrică, căci după numărul de muncitori şi producţia ce o producea era mult mai mare ca unele fabrici. În anul 1930 a început la Câmpina construcţia unui pansionat de odihnă pentru copiii orfelinatelor şi coloniilor orfanilor de război.

La 26 mai 1934 în spitalul-clinică din Bucureşti dr Gerota, a murit glorioasa Prima Donă a Operei din Milano, Clotilda Caligaris Mareşal Averescu. A murit cum relatează contemporanii, fără suferinţe.

Petru Otu, colonel şi cercetător istoric scrie despre ea „ Îşi urma soţul peste tot, unde îl arunca soarta ostăşească. Şi-a urmat soţul şi în Moldova, dedicându-se cu un devotament fără margini răniţilor şi orfanilor..., toţi cei care au cunoscut-o au apreciat generozitatea şi bunătatea ei, faptul că era însufleţită de o iubire mistică a binelui şi avea o nevoie religioasă a jertfirii de sine.

Această activitate deosebită pentru alinarea suferinţelor celor loviţi, într-un fel sau altul de soartă, a impresionat opinia publică, astfel că la trecerea ei în nefiinţă ziarul „Universul” titra „Moartea unei românce de seamă”.

94

Alexandru Averescu a fost un om căruia i-au plăcut femeile, acestea jucând un rol important în viaţa sa. Clotilda, cu marea sa iubire pentru Alessandro, a trecut cu vederea peste această situaţie, rămânându-i fidelă. La rândul său Mareşalul a avut pentru Clotilda un adevărat cult şi de aceea moartea ei l-a zguduit profund”.

Corpul neînsufleţit a fost depus la Căminul „Spiru Haret”, instituţie fondată de ea. Dumunică, 28 mai 1934, a avut loc, la Bucureşti, un serviciu religios şi mai apoi o ceremonie funerară. Alexandru Averescu a fost însoţit de fiica sa adoptivă Silvia şi de Petre Papacostea, secretarul său particular. Guvernul a fost prezentat de primul ministru Gheorghe Tătărescu, dr. C. Angelescu şi Richard Franasovici.

Au luat parte, între alţii, P.P. Neculescu, Gheorghe I. Bratianu, Artur Văitoianu, Anibal Teodorescu, Grigore Trancu-Iaşi şi alţii.

Despre Clotilda Averescu au vorbit Valentina Focşa, ing. Alexandrina Petrescu, d-ra M. Negreanu, profesorul Ionescu-Boteni, P.P. Negulescu.

În seara aceleiaşi zile, trupul neînsufleţit al credicioasei soţii a Mareşalului a fost transportat la Turnu Severin, la via celebră. Luni, 29 mai 1934, în cadrul unei ceremonii simple şi scurte (nu s-a rostit nici o cuvântare), a avut loc înhumarea”.

Toate operele de binefacere înfăptuite de această cea mai de seamă româncă, cum a fost numită Clotilda Caligaris - Averescu, au fost finanţate de ea personal şi de Mareşal. În istoria României n-a fost o altă doamnă care să facă atât bine celor săraci, celor căzuţi şi loviţi, pe cont propriu !!!

95