Prezentarea Tezei de Doctorat

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ -ŞCOALA DOCTORALĂ-

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ RĂSĂRITEANĂ

SI SPIRITUALITATEA APUSEANĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru RADU

DOCTORAND

Antoniu-Cătălin PĂŞTIN

TEMA DE CERCETARE

Evidenţierea specificului spiritualităţii ortodoxe, faţă de cea apuseană , catolică şi protestantă, plecând binenţeles, de la noţiunea de religie şi mai exact de la învăţătura de credinţă a celor două mari Biserici: Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, dar fără să ignor pretinsa spiritualitate protestantă care se deosebeşte atât faţă de spiritualitatea apuseană romano-catolică din care s-a desprins de la Reformă, cât şi faţă de spiritualitatea ortodoxă.

motto:Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi Tainele Împărăţiei cerurilor. (Matei XIII, 11)Ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. ( ICor.IV,

1).

SCOPUL CERCETĂRII Tema de cercetare s-a născut ca urmare a faptului că

astăzi au apărut şi alte spiritualităţi, pretinse creştine, dar numai creştine nu sunt, dar şi o pretinsă spiritualitate filosofică superioară chiar spiritualităţii creştine în general, dar care nu vorbeşte despre Dumnezeu sau care, mai exact, combate Religia în general şi religia creştină în special;

În plus, confesiunile creştine vorbesc din păcate, toate despre spiritualitate şi pretind că au spiritualitate, atât sectele religioase în general cât şi sectele creştine în special.

Actualitatea temei, derivă nu numai din interesul constant al confesinilor „creştine”, în a-şi scoate în evidenţă propriul raţionalism greşit, ci şi din nevoia de răspuns creştin pe un singur glas, la marile probleme ale lumii contemporane, lume aflată într-un grav impas existenţial şi care aşteaptă din partea spiritualităţii religioase o intervenţie decisivă şi salvatoare.

ACTUALITATEA TEMEI

PRINCIPIILE ŞI METODELE DE CERCETARE UTILIZATE

Consider că lucrarea de faţă are un profund caracter inovator, prin faptul că am încercat , pe baza posibilităţilor bibliografice existente să o realizez ca lucrare de interes ştiinţific.

Lucrarea este tratată interconfesional, scoţând în evidenţă raţionalismul greşit al teologiilor şi spiritualităţilor romano-catolice şi protestante.

Principiile şi metodele de cercetare utilizate îşi au fundamentul în:

Sfânta Scriptură; lucrările Sfinţilor Părinţi; lucrările scriitorilor bisericeşti.

CARACTERUL INOVATOR AL LUCRĂRII

Cap.I: CUNOŞTINŢE GENERALE DESPRE RELIGIE ŞI SPIRITUALITATE

Între spiritualitate şi religie este o relaţie foarte strânsă; spiritualitatea de astăzi trebuie revigorată plecând de la înţelegerea corectă a noţiunilor de religie, religiozitate şi spiritualitate, reţinând că: În concret religia creştină cuprinde întregul conţinut al credinţei revelate de către Dumnezeu omului de la creare şi până la mântuirea deplină în Iisus Hristos, dar şi comuniunea liberă şi conştientă, de dependenţă între Dumnezeul personal, creator, mântuitor, şi om, care se manifestă în trăire prin sentimentul religios, ce implică o doctrină, un cult şi o morală;

„Religia este un fenomen spiritual pozitiv şi universal. Elementele sale fundamentale sunt Dumnezeu şi omul” (Mitropolit, Irineu Mihălcescu). Iar ţinta întregii vieţi creştine constă în unirea cu Dumnezeu Cel în

Treime , ţintă care totdeauna este şi un progres nesfârşit în iubire”. Iar

aceasta ţine de spiritualitate; În creştinism : „Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel

hristoforă, asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care şi ca om are tot Duhul în Sine însuşi”.

Spiritualitatea şi mai ales spiritualitatea creştină ortodoxă implică eforturile noastre ascetice de unire cu Dumnezeu.

Creştinismul ne-a adus o nouă învăţătură despre Dumnezeu, despre om şi despre menirea omului, şi a dat creştinilor norme şi reguli după care să se conducă, un dreptar de viaţă, precum şi puteri harice în vederea realizării acestei meniri.

Toate valorile pe care omul le realizează în existenţa sa sunt implicate în relaţia dialogică specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă.

Religia înseamnă legătura omului cu Dumnezeu, trăită interior şi manifestată prin acte de credinţă (Dogmatica), prin acte şi fapte morale (Morala) şi prin acte de cult (Liturgica).

Religia se înfăţişează sub două forme:- Internă, manifestată printr-o stare sufletească a omului, printr-un

sentiment religios-religiozitate, credinţă;- Externă, care constă intr-o seamă de acte : ceremonii , practici etc.

Religiozitatea este spiritualitate: „ cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură speculaţie, cât una de purificare şi de deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi credinţă” (Pr. prof. dr. Ioan Ică).

Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă viaţa de comuniune a creştinului cu Hristos şi în Hristos, trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării creştinului cu Hristos şi în Hristos, trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos.

„Dacă, Morala creştină, expune condiţiile vieţii morale creştine (legea morală, conştiinta şi libertatea), cum şi doctrina, în forma analitică, despre păcate şi virtuţi, privite ca nişte stări de sine, nelegate între ele, Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi si prin dobândirea virtuţilor, proces care se săvârşeşte intr-o anumită ordine.

Biserica creştină a dat o formă inteligibilă adevărurilor dumnezeieşti. Adevărul creştin este adevăr mântuitor.

Ceea ce face deosebirea esenţială intre ortodocsism şi romano-catolicism, este spiritul în care s-a dezvoltat Teologia şi organizarea ei şi care îi face totdeauna foarte grea revenirea la adevărul ecumenic. Spiritualitatea catolică este un reflex al învăţăturii de credinţă înseşi.

Spiritualitatea romano-catolică "se află sub influenţa concepţiei aquiniste care consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl constituie

mintea omenească şi mai apoi Revelaţia Divină". Căci: "legea morală, după Romano- Catolicism, devine ceva mai mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus". Romano-Catolicii de altfel, Toma d’Aquino şi-a luat ca asociat în înţelegerea

problemelor, şi a spiritualităţii înseşi, filosofia lui Aristotel şi chiar lângă Evanghelia lui Hristos îşi găseşte loc filosofia lui Aristotel.

Ortodoxia acentuează „apofatismul” în cunoaşterea lui Dumnezeu, în timp ce teologia şi spiritualitatea catolică accentuează „catafatismul”, adică unoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile create.

Dogma catolică a lui Filioque este susţinută de catolici raţional. Or Sfântul Evanghelist

Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul: „Iar

când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi şi despre Mine"(Ioan 15, 26) şi (Ioan 16, 7 ); Primatul papal ca dogmă, nerecunoscută de Biserica Universală este o altă mărturie a

raţionalismului exagerat în teologia şi structura Bisericii Romano-Catolice. Transsubstanţierea cinstitelor şi sfintelor Daruri este o altă mărturie a

raţionalismului filosofic în teologia şi dogmatica Romano-Catolică. Individualismul protestant se regăseşte în cel romano-catolic; cel romano-catolic este

: „terminus a quo”, cel protestant este: „terminus ad qum”. Deasemenea şi spiritualitatea şi chiar doctrina şi morala protestantismului, apărut

după Reforma lui Luther, Calvin şi Zwingli şi alţii mai mici ca autoritate teologică şi chiar neoprotestantismul general, în ciuda pretenţiilor de înoire şi actualizare a anumitelor învăţături şi orientări pretinse noi şi revoluţionare, sunt reţinute de raţionalismul căutat şi promovat în mişcarea ecumenică însăşi.

Cap.II: SPIRITUALITATEA ORTODOXĂCA TRĂIRE ÎN HRISTOS. TRĂSĂTURI.

Spiritualitatea ortodoxă ca trăire în Hristos, are următoarele trăsături: trinitară, hristologică, pnevmatologică şi comunitar eclezială.

Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu. Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învăţăturii creştine, proprie şi caracteristică creştinismului.

Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor.

Duhul , aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţiunea în planul iubiriii intertreimice şi al îndumnezeirii.

In lumina spiritualităţii ortodoxe, morala creştină nu mai apare ca o simplă împlinire a unor datorii impuse de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta nu-l duc nicăieri, ci îi asigură doar mântuirea ca răsplată exterioară în viaţa viitoare. Creştinul creşte în Dumnezeu încă în cursul vieţii acesteia, căci împlinirea acestor porunci efectuează o transformare treptată în fiinţa lui, sau o umplere a lui tot mai mult de prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu.

Cap.III: SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ CA O CREŞTERE A CREŞTINULUI ÎN HRISTOS ŞI

ÎNDUMNEZEIRE A OMULUI

In persoana Mântuitorului ni se revelează moralitatea deplină în mod concret. El nu este numai legiuitorul suprem, ci şi modelul desăvarşit de moralitate. El este: calea , adevărul şi viaţa (Ioan 14,6 ), de aceea noi creştinii trebuie să-L urmăm.

Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă , trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos.

Creştinul înduhovnicit se simte ca aparţinând lui Hristos cu toată fiinţa şi viaţa sa. Iar această apartenenţă plină de puterea Duhului Sfânt , care vine din comuniunea cu Hristos , îl face tot mai disponibil pe creştin pentru slujirea semenului său cu care Hristos însuşi se identifică (Mt. 25, 40-45).

Deci , spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celui ce crede în Hristos , şi trăieste în comuniune cu El prin participarea la viaţa lui divino-umană, prin unirea după har cu El şi întipărirea tot mai deplină de chipul umanităţii Mântuitorului Hristos , plină de Duhul Sfânt , într-o continuă mişcare spre ţinta finală.

Cap.IV: MÂNTUIREA ŞI ÎNDUMNEZEIREA OMULUI, OBIECTIV PRINCIPAL AL SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE CU: ÎNDREPTAREA PRIN HAR, CREDINŢĂ ŞI FAPTE

BUNE, DESĂVÂRŞIREA ŞI ÎNDUMNEZEIREA CREŞTINULUI.

Harul dumnezeiesc nu este un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu, „harul este o energie dumnezeiască necreată, distinctă de Fiinţa divină, dar nedespărţită de Aceasta şi care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, spre mântuire (îndreptare şi sfinţenie) şi creşte în Hristos (îndumnezeire), până la statura deplinătăţii lui Hristos” (Sf. Grigorie Palama, Efes.4,13, citat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae ).

În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi

concretizeze credinţa prin fapte bune , adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui , ajutat de harul lui Dumnezeu , manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate. Harul este puntea întinsă spre infinitatea lui Dumnezeu

ca persoană sau ca o comuniune treimică de persoane , odată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine.

Cap.V: URCUŞUL DUHOVNICESC ŞI IMPLICAŢIILE ACESTUIA PRIVIND MÂNTUIREA OMULUI CU: ASCEZA ŞI PURIFICAREA DE PATIMI, CREŞTEREA ÎN HRISTOS PRIN VIRTUŢI, CONTEMPLAREA LUI DUMNEZEU ÎN FĂPTURILE SALE, UNIREA MISTICĂ A OMULUI CU DUMNEZEU, ÎN

IUBIRE ŞI HAR.

În spiritualitatea ortodoxă marile etape ale vieţii duhovniceşti sunt în număr de trei: 1 - purificarea continuă de patimi şi creşterea prin virtuţi; 2 - iluminarea în contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, înţelegerea duhovnicească a Scripturii; creşterea tot mai mult în Hristos; 3 - unirea tot mai strânsă cu El pe calea rugăciunii şi a iubirii, şi îndumnezeirea.

În acest proces al vieţii duhovniceşti, caracteristic spiritualităţii ortodoxe se pot observa două mari etape: I - a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi de purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor; ţinta virtuţilor sau a strădaniilor din această treaptă este eliberarea de patimi sau nepătimirea. II - de viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate, persoana umană deschizându-se pentru umplerea ei tot mai accentuată de viaţă duhovnicească; mai este denumită şi treapta contemplaţiei.

Slujirea creştină a existat de la începutul Bisericii, dar este considerată

ca una din formele practice ale spiritualităţii, sau mai exact, ca o componentă a spiritualităţii autentice. În acest înţeles,

contemplaţia are ca obiect „raţiunile” din făpturi (Sf. Maxim Marturisitorul, Quest ad Thalas. G.40, P.G.

90, 397 B ). Unirea creştină cu Dumnezeu, realizează sensul adevărat al acestei

uniri. Teologii protestanţi, înţelegând prin unirea tainică cu Dumnezeu exclusiv această identificare, şi neadmiţând posibilitatea unui contact direct, nemijlocit, cu Dumnezeu, care să nu fie o identificare substanţială, resping principial orice unire tainică şi cad în extrema opusă, a separaţiei ireductibile între om şi Dumezeu. Intre aceşti doi factori nu este posibilă, după ei, nici un fel de transmisiune, nici un fel de contact nemijlocit şi tocmai de aceea Dumnezeu Se foloseşte exclusiv de cuvânt, spun ei , pentru a stabili totuşi o legătură între El şi noi.

Spre deosebire de această concepţie falsă, creştinismul ortodox, socoteşte că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El, iar pentru primirea acestui har este necesară o perfecţionare morală a întregii fiinţe umane prin necontenitul ajutor dumnezeiesc.

În ultima vreme se constată o reîntoarcere la sursă, adică la tradiţia primară a Bisericii, o reconsiderare a vechilor izvoare ale învăţăturii creştine a valorilor spirituale care, neconforme cu stadiul actual al creştinismului contemporan, au fost reiterate în universul spiritual al tuturor creştinilor, în drumul lor spre desăvârşirea în Hristos.

Teologia occidentală acordă atenţie acestui fapt şi încearcă uneori un „import” de spiritualitate răsăriteană, ceea ce denotă că teologia ortodoxă, una şi aceeaşi, mereu, are un suflu viu, menţinut în viaţa creştină prin energiile dumnezeieşti necreate, de la Însuşi Mântuitorul Hristos, prin succesiune apostolică, până astăzi.

Cap.VI. - SPIRITUALITATE SI SLUJIREA SEMENILOR ÎN DUHUL LUI HRISTOS ŞI AL

BISERICII CA O COMUNIUNE A OMULUI CU DUMNEZEU ŞI CU SEMENII.

Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale, dar în viaţa lui interioară, omul se simte prins înghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla.

Ontologic, persoana umană are un profund caracter comunitar– sobornicesc în iubire. Această unitate a firii umane s-afărâmiţat din cauza mândriei, a egoismului, unitate pe care orestaurează Mântuitorul Hristos prin Duhul comuniunii. De aceea,persoana umană are nevoie de comuniune cu altele, fiindcăfirea umană din fiecare se cere întregită prin experienţa şi lucrareaaltora.

Oamenii se întregesc şi se îmbogăţesc sufleteşte printr-o reciprocă şi intensă dăruire şi primire de experienţă.

Omul duhovnicesc nu se poate retrage de la viaţa lumii pe motiv că toată viaţa lui, din momentul luării hotărârii, şi-o va dedica numai lui Dumnezeu, rugăciunii către El, ascultării faţă de El sau contemplării Lui. În relaţie cu ceilalţi semeni nu a realizat nimic.

În faţa lui Dumnezeu nu ne putem mântui de unul singur, în mod egoist, ci împreună cu ceilalţi semeni ai noştri.

Scopul spiritualităţii, cum spun Sfinţii Părinţi, este să scoată la iveală spiritul indumnezeit.

Cap.VII. - SPIRITUALITATEA APUSEANĂ

Odată cu veacul al IX-lea, încep să se definească deosebirile de învăţătură între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană.

Raţionalismul teologiei catolice se vede din modul definirii legii morale ca o prescripţie obligatorie cu caracter permanent. Elementele raţionale şi preocuparea de intelectualizare a învăţăturii de credinţă, se văd clar din întregul sistem al Dogmaticii şi Moralei.

In protestantism nu se poate vorbi de o morală unică, pentru că există mai multe confesiuni. Protestantismul reprezintă toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe.

Dacă cercetăm filosofia greacă dinainte de Hristos, vom găsi o seamă de concepţii filosofice (ale lui Socrate, Platon, Aristotel), epicureismul, stoicismul etc., fiecare cu o morală proprie.

In epoca modernă au apărut, începând cu secolul al XVII-lea, o serie de sisteme de morală: utilitariste (Hobbes, Bentham, John Stuart Mill), evoluţioniste (H.Spencer, W.Wundt), formaliste şi idealiste (Kant , I.G.Fichte), naturaliste (J.J.Rousseau, Feuerbach, J.M.Guyau), estetiste (Goethe, Schiller, Schopenhauer, Nietzsche, O.Wilde), pozitiviste (A.Comte, Durkhheim), pragmatiste (W.James, J.Dewey) etc. Aceste sisteme de morală sunt cunoscute sub numele de morale filosofice.

Oamenii şi-au schimbat nu doar gândirea despre Dumnezeu ci ei au schimbat însăşi „dumnezeirea” de care, se vor să fie conduşi, inventând un „nou dumnezeu” care se deosebeşte mult de Dumnezeul Vechiului şi Noului Testament, Cel răstignit de iudei şi mărturisit de Apostoli.

Acest „neo-dumnezeu” nu reproşează omului, încălcarea Scripturii, nu mustră păcatul, nu pedepseşte reaua credinţă, nu ceartă fărădelegea.

Cap. VIII. PRIMELE PROVOCĂRI LA SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ

Cea dintâi mişcare culturală din epoca Renaşterii a fost umanismul, care a reprezentat o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a învăţăturii cu privire la natura divină a omului. Termenul de ”umanism” are doua sensuri: unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul restâns, de interes faţă de valorile antichităţii greco-romane.

Iluminismul este curentul literar care caracterizează pe plan ideologic şi cultural secolul al XVII-lea. Iluminiştii pun un accent deosebit pe cunoaşterea ştiintifică afirmându-se ca o puternică mişcare cu caracter laic, anticlerical. Autonomia raţiunii umane, proclamată de iluminism, este rezultatul autonomiei creaţiei faţă de Dumnezeu.

Epoca modernă este dominată de Darwin, Marx şi Nietzsche care prin lucrările lor – ideologice şi practice – nimicesc persoana umană.

- evoluţionismul ca o manie a interpretării tuturor fenomenelor din Univers;- marxismul, născut din gelozia faţă de valorile creştine a eliminat cu totul pe Dumnezeu din preocupările omului; Marx, Engels, Lenin şi alţi “iluştri” reprezentanţi ai modernismului au creat platforma ideologică pentru crimele în masă de care sunt vinovate comunismul şi nazismul, cunoscute în istorie ca cele mai inumane ideologii;- nihilismul opune: trufia - smereniei ; egoismul - altruismului ; ura şi violenţa - iubirii ; revolta - ascultării; cultul trupului şi desfrânârea - vieţii duhovniceşti şi înfrânării; acţiunea - reflexiei; răzbunarea - iertării; războiul - păcii;

hula – rugăciunii şi blestemul – binecuvântării;

Cap.IX. - COMUNIUNE ŞI GLOBALIZARE Comuniunea bisericească este chemată să reproducă, în existenta sa,

realitatea divină; Omul nu în singurătate, ci în comun a primit porunca de a deveni Dumnezeu după har, iar comuniunea bisericească este o imitaţie a vieţii divine.

„Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte” (Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae).

Ideea centrală a învăţăturii Mântuitorului, după sinoptici este aceea a Impărăţiei lui Dumnezeu care ne oferă primele trăsături ale acestei vaste şi divine comuniuni care reuneşte într-o intimă comuniune de viaţă şi de acţiune, toate creaturile care conlucrează cu harul sfinţilor.

Duhul aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţiunea în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii. Prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi în lumea dumnezeiască, sau lumea dumnezeiască pătrunde în noi. Aceasta ne preschimbă.

Un alt temei al spiritualităţii autentice îl constituie şi Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui întru slavă.

Biserica este taina comuniunii cu Sfânta Treime şi prin Sfânta Treime. Ea este organismul în care se realizează iconomia Sfintei Treimi.

Taina Botezului este cea care ne deschide uşa pentru a intra în Biserică, în trăirea în comuniune, în virtutea caracterului pnevmatic al Tainelor de "iniţiere" – Botezul, Mirungerea, Euharistia –, fiecare membru al Bisericii este un purtător al Duhului, cum de altfel este şi comunitatea din care face parte.

Globalizarea sau mai bine spus globalismul, este o primejdioasă utopie post-modernă (mai exact a modernitătii târzii, cf. Cl. Karnoouh, 1993) vizând crearea unui „om nou” şi a unei „noi ordini mondiale”, în cadrul unei civilizaţii unice şi omogene, perfect integrate economic.

”Noul dumnezeu” şi-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia şi idolii care vor completa tabloul autodivinizării omului: - primul idol apărut şi consacrat ca atare în epoca modernă pare să fie: ”Cultul civilizaţiei”, care a constat şi constă în subordonarea culturii, artei şi tuturor valorilor morale, tradiţiei şi credinţei în Dumnezeu faţă de nevoia de civilizaţie; - ştiinţa modernă, este un alt idol al epocii moderne şi o percepem aşa fiindcă şi-a conferit sieşi putere absolută; în esenţă, proclamarea ştiinţei ca idol în modernitate constă în faptul că centrul de gravitaţie al cunoaşterii se transferă de la Dumnezeu la om.- al treilea idol al modernismului este credinţa în progresul istoric al umanităţii şi sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, tradiţiei şi adevărului; ideea modernă de progres şi-a dovedit falsitatea prin eşuarea raţionalismului şi raţionalismului iluminist în iraţionalism.

Numai comuniunea incălzeşte viaţa spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită de unul singur se răceşte, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar mintea, şi aceasta din când în când. De spiritualitate ţine în mod necesar comuniunea. Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii, îi vine de la alţii.

C O N C L U Z I I Religiile sunt cu atât mai adevărate cu cât satisfac aspiraţiile credincioşilor înspre realizarea valorilor de bine, adevăr şi frumos, pe plan social.

Creştinismul apusean de la scolastică încoace a pierdut echilibrul teologic şi spiritual, sub multe aspecte. Unul dintre aceste aspecte este raportul dintre Cuvânt şi Duh, dintre teologie şi spiritualitate.

Principalele puncte care ne despart de catolici sunt:

- Filioque: dubla purcedere a Duhului Sfânt;- Supremaţia papală: Papa = locţiitorul lui Hristos pe pământ;- Infaibilitatea papală: Papa nu poate greşi ca om în materie de credinţă;- Purgatoriul: focul purificator dintre Rai şi Iad;- Azimile: slujirea cu pâine nedospită, ca şi evreii;- Imaculata concepţie: naşterea Maicii Domnului din Duhul Sfânt;- Substanţialitatea: Darurile se sfinţesc singure, neinvocând pogorârea Sfântului Duh;- Celibatul preoţilor: preoţii nu se căsătoresc;- Indulgenţele papale: vinderea meritelor prisositoare ale sfinţilor pentru iertarea păcatelor;- Mirungerea: miruirea copiilor la 7-8 ani, numai de către arhierei;- Liturghiile romană şi ambroziană, spre deosebire de ortodocşi care avem liturghiile constantinopolitane ale Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Dialogul şi Sf Ioan Gură de Aur.

În teologia Romano-Catolică se constată o lipsă de echilibru dintre hristologie şi pnevmatologie.

Biserica Protestantă a reformat total dogmele stabilite de Sfinţii Părinţi, iar din cele 7 Taine au păstrat doar două: Botezul şi Euharistia.

În teologia Protestantă s-a ajuns să se facă o separaţie între Iisus cel istoric şi Iisus cel al credinţei. S-a uitat de Duhul Sfânt.

Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă astăzi ţările ortodoxe.

Teologia lutherană insistă asupra deosebirii dintre cele duhovniceşti şi cele lumeşti, numind-o doctrina celor două regnuri. Puterile aşezate de Sfântul Duh în om nu mai sunt ale naturii umane, ci puteri supranaturale.

Învăţătura reformată se deosebeşte de cea luterană: graţia nu este universală, aşa cum consideră luteranii, ci se dă numai celor predestinaţi.

Calvin susţine în mod categoric predestinaţia; după cum a fost creat cineva spre un sfârşit sau altul îl numim predestinat spre viaţă sau spre moarte – dubla predestinaţie. Teologii calvini mai noi (Karl Batrh) nu mai vorbesc decât despre o predestinaţie sau alegere spre mântuire, nu însă şi despre o predestinaţie spre pieire.

În ceea ce priveşte Biserica anglicană, aici domină caracterul catolic, dar s-au strecurat şi multe idei protestante. Ea nu acceptă transsubstanţierea catolică, cultul sfinţilor şi a icoanelor.

Principiile fundamentale ale Bisericii Baptiste sunt autoritatea suverană a Bibliei, separarea completă a Bisericii de Stat, noţiunea de Biserică de mărturisitori, în care credinciosul nu este botezat prin cufundarea totală decât după ce şi-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos. Fiecare Biserică locală este autonomă şi suverană.

Penticostalii consideră că acel om, în care sălăşlueşte Duhul Sfânt, poate profetiza, poate vorbi în alte limbi şi poate predica în faţa comunităţii. Toate adunările penticostale sunt autonome între ele.

Ortodoxia nu a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, tainică şi permanent trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii.

În Biserica Ortodoxă, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea universală, la comuniunea universală a iubirii.

În spiritualitatea creştină ortodoxă persoana umană rămâne cu firea sa dumnezeiască, adică un „Dumnezeu după har”, nu după natură, deci nu se face un alt izvor al energiilor dumnezeieşti, ci doar un mediu care le reflectă.

Spiritualitatea ortodoxă este o permeabilitate şi o transparenţă a omului faţă de Hristos şi o transparenţă a lui Hristos însuşi faţă de acesta.

Religia este o funcţie a vieţii sufleteşti, care nu poate fi înlocuită, dar care trebuie cultivată ca orice altă putere sufletească.

Rugăciunea, meditaţia personală, lectura Sfintei Scripturi şi cultul bisericesc sporesc şi înalţă credinţa şi viaţa morală a omului.

Sensul desăvârşirii creştine este trăirea omului în comunitate şi jertfa pentru semenul său, precum şi săvârşirea voinţei lui Dumnezeu în lume.

Religiile sunt cu atât mai adevărate cu cât satisfac aspiraţiile credincioşilor înspre realizarea valorilor de bine, adevăr şi frumos, pe plan social.

In ortodoxie, adevărul trinitar este un adevăr de la care se pleacă. El este o călăuză pentru sufletul nostru în direcţia unui efort creator în lume, susţinut de iubire şi proiectat spre un progres continuu.

Forţa creştinismului vine din doua direcţii: dumnezeiască şi omenească. Religia creştină este cel mai puternic scut împotriva păcatului, deoarece

este religia mântuirii. De păcătuit am păcătuit singuri, dar de mântuit ne mântuim împreună cu Hristos.

Religia creştină este superioară altor religii, deoarece îşi întemeiază lucrarea pe dogme.

V ĂM U L Ţ U M E S C

P E N T R UA T E N Ţ I E