PRELEGERILE VII & VIII - spiruharet.ro · desemnare –, este concepută şi descrisă într-un cadru teoretic diferit – al realismului experienţialist (vezi Prelegerile XI & XII).

PRELEGERILE VII & VIII

PARADIGME DE CERCETARE A LIMBAJULUI NATURAL (II) PARADIGMA FUNCŢIONALĂ

Cele două tradiţii de cercetare pe care le-am înfăţişat în prelegerile anterioare nu iau în considerare funcţia de comunicare a limbii – aspect fundamental, recunoscut de către toţi lingviştii.

În ultimele decenii ale secolului trecut a început să se impună o altă perspectivă, o altă „paradigmă de cercetare”, care are ca premisă de bază tocmai faptul că limbajul natural – în totalitatea sa – există în virtutea utilizării pentru anumite scopuri comunicaţionale. Această perspectivă este cunoscută sub numele de „paradigma funcţională”. În cadrul ei au fost propuse alte modele ale limbajului, şi anume „gramaticile funcţionale” (♠). Precizare : De fapt, abordarea „funcţionalistă” a limbii are o lungă tradiţie europeană reprezentată prin Şcoala de la Praga, Şcoala de la Copenhaga, Şcoala de la Londra. De asemenea, funcţionalismul se regăseşte în tradiţia cercetării antropologice americane1, precum şi în lucrările de orientare etnografică datorate lui Dell Hymes2 - care, de altfel a introdus conceptul fundamental de „competenţă comunicaţională”. De consultat : Maria Manoliu Manea, Structuralismul lingvistic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, pp. 26-29 (Şcoala de la Praga); pp. 29-31 (Şcoala funcţională) pp. 35-42; (Şcoala de la Copenhaga); pp. 43-45 (Şcoala londoneză).

1 Edward Sapir, Language; an introduction to the study of speech, New York, Harcourt, Brace, 1921. 2 Dell Hymes, On communicative competence in J.B. Pride and J. Holmes (eds.). Sociolinguistics: 269 - 293, Harmondsworth, Penguin, 1972.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

41

În lingvistica descriptivă funcţională există două direcţii: orientarea europeană (reprezentată prin M.A.K. Halliday (♣), E. Coşeriu (♥), Simon C. Dik (♦)) şi orientarea americană (Talmy Givon (■)).

În ultimii ani, au apărut abordări funcţionale care integrează semantica cognitivă şi s-a dezvoltat lingvistica funcţională cognitivă.

Deşi nu este perfect unitară, gramatica funcţională în actualul ei stadiu de dezvoltare prezintă anumite caracteristici care îi conferă o identitate proprie 3.

În ipostaza de mod de prezentare a organizării limbii (model al

limbajului), gramatica funcţională este un model în sensul strict al termenului, ca şi gramatica formală; ea reprezintă un construct alcătuit pe baza presupoziţiilor privitoare la organizarea şi funcţionarea limbajului uman (vezi pentru detalii Prelegerile IX & X).

O b i e c t u l l i n g v i s t i c i i este, ca şi în tradiţia de cercetare structurală, numai limba - aspectul constant al limbajului natural, organizarea internă sistematică, specifică, inerentă a lui.

M a t e r i a l u l p r o p u s p e n t r u i n v e s t i g a r e , riguros stabilit, este expresia lingvistică, concepută ca produs concret al sistemului (i.e. al limbii).

O p e r a ţ i i l e n e c e s a r e d e s c r i e r i i ş i e x p l i c ă r i i materialului supus cercetării (i.e. determinarea, delimitarea şi identificarea expresiilor lingvistice) sunt precizate şi aplicate cu ajutorul unor concepte operaţionale în parte comune cu celelalte modele, definite însă într-un mod propriu.

M e t o d a d e c e r c e t a r e este consecventă cu presupoziţiile referitoare la organizarea limbii: după cum vom vedea, demersul modelului funcţional nu este analitic (ca în cazul modelului tradiţional şi a celui structural clasic), ci holistic (de acelaşi fel cu cel din modelul formal generativ).

3 Diversele orientări se constituie, de regulă, ca replică la modelul generativ chomskyan. De exemplu, Talmy Givon arată că baza conceptuală a gramaticii funcţionale poate fi înfăţişată în paralel cea a gramaticii formale, luând în considerare problemele fundamentale ale limbajului : (1) structură şi funcţie ; (2) limbaj şi cunoaştere ; (3) formalizarea ; (4) empirismul bazei de date ; (5) dezvoltare, schimbare şi evoluţie în limbaj ; (6) contextul social şi cultural (cf. Givon, 1984, pp. 7-9).

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

42

Spre deosebire de gramatica formală, gramatica funcţională prezintă însă un caracter preponderent eclectic.

Eclectismul c o n s t ă în faptul că modelul funcţional al limbii

combină, prelucrează şi integrează anumite concepte operaţionale şi principii de organizare preluate din diverse surse: gramatica tradiţională, gramatica formală, teoria cazurilor, teoria prototipului, semantica psihologică, semantica cognitivă, teoria comunicaţiei, pragmatică.

Eclectismul modelului p r o v i n e din modul în care este conceptualizată limba, aşadar din teoria asupra organizării şi funcţionării limbajului uman: perspectiva funcţională ia în considerare atât toate cele trei relaţii recunoscute de modelul tradiţional (i.e. relaţia dintre expresia lingvistică şi referent, relaţia dintre expresia lingvistică şi reprezentarea mentală structurată (conceptul) şi relaţia dintre referent şi concept), cât şi premisa de bază a modelului formal, şi anume aceea că limba este un ansamblu sistematic de semne.

Totuşi, este important să observăm că perspectiva funcţională se raportează diferit la perspectiva tradiţională asupra limbajului natural, precum şi la perspectiva formală. Atât cele trei relaţii care constituie baza gramaticii tradiţionale, cât şi modalitatea de organizare sistematică a limbii, susţinută de gramatica formală, sunt reconsiderate.

Aşadar, se cuvine să ne referim în primul rând la gramatica

funcţională, înţeleasă ca mod de organizare a limbii. La modelul funcţional (i.e. gramatica2 = modul de prezentare a organizării limbii) ne vom referi în prelegerile următoare (vezi Prelegerile IX & X).

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

43

Paradigma de cercetare funcţională

1. Presupoziţiile asupra organizării şi funcţionării limbii

Ceea ce diferenţiază fundamental paradigma de cercetare funcţională

de celelalte tradiţii de cercetare este evidenţierea funcţiei de comunicare a limbajului uman: limba nu există în sine şi pentru sine, ea este f o l o s i t ă în interacţiunea socială dintre fiinţele umane.

De reţinut ! Trebuie subliniat că, în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor, accepţiunea conceptului operaţional de „comunicare” nu se restrânge la transmiterea / primirea de informaţii factuale. Comunicarea interumană prin limbaj natural este privită ca un tipar dinamic de activităţi prin care vorbitorii produc anumite modificări în setul de cunoaşteri, credinţe, (pre)concepţii, sentimente etc. care constituie „conţinutul de gândire” al fiecărui individ. Acest „repertoriu” pe care o fiinţă umană îl posedă într-un anumit moment al existenţei sale, este numit în mod curent informaţie pragmatică.

În acest context, setul de ipoteze privitoare la mecanismul limbii care descriu paradigma de cercetare funcţională pot fi prezentate după cum urmează:

(a3) O r g a n i z a r e a limbii este dependentă de utilizarea ei. Limba este structurată pe baza regulilor, principiilor şi strategiilor care guvernează folosirea ei „naturală” de către fiinţa umană. (b3) C o r e l a t u l psihologic al limbajului natural este competenţa

comunicaţională, i.e. abilitatea de a desfăşura interacţiune socială prin intermediul limbajului (în accepţia folosită de Hymes (1972)).

Vorbitorul posedă nu numai capacitatea de a forma reprezentări mentale structurate („competenţă conceptuală”) şi abilitatea de a construi şi de a

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

44

interpreta expresiile lingvistice („competenţă lingvistică”), ci şi capacitatea de a folosi aceste expresii în mod adecvat şi eficient în raport cu convenţiile interacţiunii verbale ale unei anumite comunităţi. (c3) A c h i z i ţ i o n a r e a l i m b i i m a t e r n e se produce prin

interacţiune comunicaţională.

Deoarece în tradiţia de cercetare funcţională, limba nu este separată de contextul său de folosire, „învăţarea limbajului natural” poate fi explicată prin acţiunea mutuală dintre copilul în creştere şi cadrul său de dezvoltare. În paradigma funcţională nu se exclude intervenţia factorilor genetici. Se consideră însă că factorii genetici sunt răspunzători doar de acele principii de funcţionare a proceselor mentale care nu pot fi explicate prin interacţiunea comunicaţională. (d3) Ca şi celelalte tradiţii de cercetare, perspectiva funcţională recunoaşte

existenţa u n i v e r s a l i i l o r l i n g v i s t i c e . În paradigma funcţională însă se pune accentul pe înţelegerea proprietăţilor comune ale limbilor naturale în termenii factorilor externi care determină natura lor şi pe stabilirea tipologiei limbilor.

Această concepţie – potrivit căreia limba nu este considerată un

intermediar pentru înţelegerea şi descrierea Realităţii (ca în modelul tradiţional) şi nici un sistem autonom (ca în cel formal), ci un instrument de interacţiune socială – impune anumite diferenţe faţă de modelele anterioare.

Cu alte cuvinte, descrierea limbii ca instrument utilizat pentru realizarea acţiunii mutuale dintre indivizii unei colectivităţi presupune cu necesitate luarea în considerare a unor aspecte ignorate programat de celelalte modele. • Primul aspect adus în prim-plan este legat de factorul uman, în ipostaza sa de „utilizator de limbaj”. În contextul ştiinţific actual, o descriere riguroasă a mecanismului limbii nu poate da seama de factorul uman decât prin realizarea unui model al acestuia în calitatea sa de utilizator de limbaj (vezi infra, 2.1). • Al doilea aspect priveşte relaţia de utilizare (folosire) a limbajului natural de către fiinţa umană (vezi infra, 2.2). • Modelarea utilizatorului de limbaj implică evaluarea rolului (funcţiei) limbii, fapt care are drept consecinţă reconsiderarea dihotomiilor fundamentale instituite de modelul formal şi preluate de cel funcţional: a

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

45

dihotomiei competenţă vs. performanţă (vezi infra, 3.1) şi a dihotomiei limbă vs. vorbire (vezi infra, 3.2). • Pe de altă parte, recunoaşterea relaţiei de utilizare impune reintegrarea limbii în triada clasică (Limbă – Gândire – Realitate), dar presupune, în acelaşi timp, reconsiderarea modului de manifestare şi a importanţei în modelarea limbajului a relaţiilor stipulate de modelul tradiţional (relaţia de adevăr, relaţia de exprimare, relaţia de desemnare (vezi infra, 4). • Relaţia de exprimare – considerată mai importantă decât cea de desemnare –, este concepută şi descrisă într-un cadru teoretic diferit – al realismului experienţialist (vezi Prelegerile XI & XII). • Reevaluarea acestor relaţii are consecinţe profunde atât în plan teoretic, cât şi metodologic: ea antrenează modificări în modalitatea de definire a conceptelor operaţionale (categorii şi funcţii), în prezentarea modului de organizare a limbii, şi ca urmare firească, şi în demersul descriptiv şi explicativ al cercetării (vezi Prelegerile IX & X).

2. Utilizatorul de limbaj şi relaţia utilizare

Aşa cum am menţionat, introducerea factorului uman şi noua modalitate de abordare a relaţiei de exprimare constituie două diferenţe fundamentale faţă de celelalte modele, deoarece ele impun o serie de modificări majore în modul de descriere şi de explicare a fenomenelor lingvistice.

2.1. Modelul utilizatorului de limbaj. Spre deosebire de gramatica tradiţională şi de cea formală, modelul funcţional are în vedere fiinţa umană .

Evitarea introducerii acestui aspect al limbajului natural în gramatica tradiţională şi în cea formală este legată de multitudinea factorilor pe care îi implică natura fizică, socială şi psihologică a fiinţei umane, factori care nu pot fi delimitaţi unitar şi riguros nici în contextul paradigmei tradiţionale (în care fenomenele lingvistice sunt doar căi de rezolvare a problemelor ontologiei şi eventual ale gnoseologiei) şi nici în cel al tradiţiei de cercetare formală (în care lingvistica este autonomă, delimitată de toate celelalte ştiinţe).

Impasul modelelor anterioare este depăşit de perspectiva funcţională prin integrarea rezultatelor cercetărilor efectuate în diferite domenii (biologie, filozofie, antropologie şi psihologie) cercetări bazate pe teorii

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

46

ştiinţifice moderne, teorii prin care se descriu şi se explică (din perspective specifice fiecărui domeniu în parte) “abilităţile “ fiinţei umane, natura limbajului şi rolul său4 .

N.B. În acest mod, lingvistica nu mai este o ştiinţă complet izolată, închisă în sine şi perfect delimitată (ca în perspectiva formală), ci este integrată într-un cadru larg, al ştiinţelor care cercetează - în scopuri diferite - limbajul uman, precum biologia, antropologia, filozofia, sociologia şi psihologia. Caracterul de ştiinţă de sine stătătoare rezidă numai din faptul că, pentru lingvistică, limbajul nu este un obiect de studiu colateral. În perspectiva funcţională, lingvistica este ştiinţa structurii şi funcţionării limbajului uman ca fenomen socio-cultural, ca expresie şi instrument.

Corelând cercetările din diferite domenii, lingvistica trebuie să ţină seama de natura fizică, socială şi psihică a fiinţei umane.

Natura fizică a fiinţelor umane este legată de statutul de organisme

vii care există şi acţionează în împrejurări naturale extrem de complexe, faţă de care trebuie să se adapteze. Acest aspect al naturii fiinţei umane este obiectul biologiei moderne, unde funcţiile organismului sunt descrise ca strategii sau sub-strategii prin care oamenii se adaptează la imperativele împrejurărilor şi astfel, îşi asigură supravieţuirea.

În biologia modernă limbajul uman reprezintă una dintre sub-strategiile de adaptare a organismelor umane la condiţiile de existenţă.

În acelaşi timp, existenţa fiinţelor omeneşti se desfăşoară nu izolat, ci

în colectivităţi aflate la confluenţa unor factori diverşi, care alcătuiesc aşa numitul „context socio-cultural”. Natura socială a fiinţei umane impune cercetarea problemelor privitoare la colectivitatea umană şi luarea în considerare a existenţei unei „matrice” a structurii sociale şi ale perspectivei asupra lumii, matrice specifică unei anumite colectivităţi determinate. Acest aspect este cercetat de antropologia contemporană.

4 Talmy Givon remarcă interesul acordat limbajului într-o serie de ştiinţe contemporane şi subliniază, în acelaşi timp, convergenţa dintre concepţia funcţională asupra limbajului şi direcţia cercetării din alte domenii (cf Givon, I, 1984, pp. 1-3).

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

47

În cadrul antropologiei, limbajul uman se subsumează matricei sociale, evidenţiând anumite constante sau variabile ale grupurilor umane.

Al treilea aspect al naturii fiinţei umane, cel p s i h o l o g i c , este, de

fapt, relaţionat cu celelalte două, alcătuind împreună un întreg multidimensional şi multifuncţional, numit în ştiinţa contemporană comportamentul uman individual, obiectul de cercetare al psihologiei contemporane. Comportamentul uman presupune în primul rând intenţionalitate5, adică facultatea de a reprezenta lumea într-un anume fel. Importanţa primordială a intenţionalităţii conferă dimensiunii psihologice rolul central în cadrul comportamentului uman.

În psihologie şi în semantica dezvoltată în ultimii ani, la confluenţa dintre semantica psihologică, semantica logico-lingvistică şi semantica computaţională, se consideră că funcţionarea cognitivă constă în a acţiona pe baza reprezentărilor mentale care au o caracteristică specială: sunt simboluri, ceea ce înseamnă că sunt susceptibile de interpretare.

Obiectivul psihologiei cognitive este acela de a construi modelele reprezentărilor mentale ale indivizilor, modele capabile să dea seama de intenţionalitate şi de alte comportamente care ţin de inteligenţă.

Bazându-se pe teoria conform căreia percepţiile şi conceptele, împrejurările şi organismul, cu alte cuvinte, Lumea (Realitatea) şi Gândirea au o natură interactivă, dependentă mutual, psihologia şi ştiinţele cognitive consideră că limbajul uman este o cale de acces pentru înţelegerea descrierea şi explicarea modelelor reprezentărilor mentale.

Această înlesnire oferită de limbajul natural în procesul de cercetare specific domeniului psihologiei este posibilă în virtutea rezultatelor obţinute prin modelarea sa din perspectiva formală, modelare în urma căreia s-a demonstrat că limba operează cu un sistem simbolic în mod particular bogat, şi furnizează date observabile care pot fi ulterior analizate într-o manieră controlată şi printr-o metodologie coerentă şi, eventual, experimentală.

Datele furnizate de diferite ştiinţe contemporane permit stabilirea în

mod explicit şi riguros a „profilului” simplificat al utilizatorului de limbaj cu alte cuvinte, fac posibilă „modelarea lui”.

5 cf. John Searle,, Speech acts: An essay in the philosophy of language, Cambridge, Cambridge University Press, 1969.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

48

În construirea modelului utilizatorului de limbaj se iau în consideraţie două aspecte: modul în care se succed „vorbirea” şi „adresarea” în procesul de comunicare şi posibilitatea înţelegerii şi a influenţării informaţiei pragmatice a partenerilor la comunicare prin intermediul expresiilor lingvistice.

În relaţia dintre Limbă şi utilizator sunt antrenate o serie de proprietăţi – atribute tipic umane – care interacţionează, fiecare dintre ele producând un output care poate fi esenţial pentru input-ul celorlalte6 (cf. Dik, 1989 : 1-2) : 1. capacitate epistemică: utilizatorul de limbaj este capabil să construiască, să menţină şi să exploateze o bază organizată de cunoştinţe; el poate să extragă cunoştinţe din expresii lingvistice, să le stocheze în forme adecvate şi să le reutilizeze în interpretarea expresiilor lingvistice; 2. capacitate logică: bazându-se pe anumite informaţii (cunoştinţe), utilizatorul de limbaj este capabil să infereze alte informaţii (cunoştinţe) prin intermediul regulilor de raţionare care au la bază atât logica deductivă, cât şi cea probabilistică (vezi Prelegerile XI & XII); 3. capacitate lingvistică: utilizatorul de limbaj este capabil să producă şi să interpreteze corect expresii lingvistice complexe şi variate, într-un mare număr de situaţii comunicaţionale; 4. capacitate perceptuală: utilizatorul de limbaj este capabil să perceapă contextul în care se află, să inducă din percepţiile sale cunoştinţe noi şi să folosească cunoaşterea achiziţionată pe cale perceptuală atât în producerea, cât şi în interpretarea expresiilor lingvistice;

5. capacitate socială: utilizatorul de limbaj ştie să selecţioneze şi să folosească expresiile lingvistice, pentru a-şi atinge anumite scopuri comunicaţionale proprii în raport cu un potenţial partener de comunicare.

2.2. Relaţia de utilizare. Conceperea limbii ca instrument implică ideea folosirii limbajului natural de către fiinţa umană. Astfel, modelul funcţional trebuie să dea seama de o relaţie ignorată nu numai de modelul formal, dar şi de cel tradiţional, şi anume relaţia care priveşte raportul dintre limbă şi utilizatorul său, adică relaţia de utilizare (folosire). Uzajul presupune în mod natural scop, astfel că o primă consecinţă a introducerii relaţiei menţionate este (re)considerarea rolului limbajului natural în existenţa omului:

6 Dik, Simon C., The Theory of Functional Grammar. Part I: The Structure of the Clause, Floris Publications, Dordreht, - Holland / Providence RI –USA, 1989, pp.1-2.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

49

• raportarea la contextul natural şi social; • posibilitatea înţelegerii şi a achiziţionării cunoştinţelor ; • crearea unui „repertoriu de informaţii” (altfel spus, totalitatea cunoştinţelor, credinţelor, (pre)judecăţilor şi sentimentelor unui individ) şi capacitatea modificării acestui stoc de cunoştinţe. De reţinut !

Celelalte modele recunosc în mod explicit sau implicit că principalul rol al limbii este cel de a asigura comunicarea interumană. În tradiţia de cercetare funcţională, în care asumpţia fundamentală este că fiinţa umană înzestrată cu gândire şi mobilitate fizică există şi acţionează într-o lume (un context fizic, social şi cultural) faţă de care „ia act” într-un anume fel, comunicarea prin limbaj natural este o modalitate de acţiune mutuală a locutorilor, o interacţiune verbală.

Scopul acestei interacţiuni este acela de a produce anumite modificări în modul de percepere şi reprezentare a lumii, în sistemul de relaţii inter-umane şi în capacitatea fiinţelor omeneşti de a produce sau a recepta „texte”.

Definirea comunicării lingvistice interumane ca interacţiune verbală implică reconsiderarea rolului primordial al limbajului natural: principala funcţie a limbii este funcţia de stabilire a interacţiunii verbale.

Observaţie: Din acest punct de vedere, gramatica funcţională poate fi încorporată în teoria interacţiunii verbale integrându-se direcţiei de evoluţie a lingvisticii din ultimele decenii în care se observă o deplasare a interesului de la abordarea formală a limbii către concepţiile pragmatice.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

50

3. Reconsiderarea dihotomiilor fundamentale ale modelului formal

3.1. Competenţă vs. performanţă. Conceperea unui model adecvat şi operaţional al utilizatorului de limbaj este o problemă extrem de complexă care presupune remodelarea continuă a unor componente ale limbii naturale şi realizarea unor relaţii între ele, precum şi stabilirea unor strategii pentru aproximarea performanţei utilizatorului de limbaj.

Introducerea „modelului utilizatorului de limbaj” şi a relaţiei de utilizare modifică, în consecinţă, modul de abordare a dihotomiei competenţă vs. performanţă.

Din perspectivă funcţională se afirmă că una dintre coordonatele modelului „utilizatorului limbii naturale” şi anume, capacitatea sa lingvistică, nu conţine doar abilitatea de a c o n s t r u i şi a i n t e r p r e t a expresiile lingvistice („competenţa gramaticală”, definită de Noam Chomsky), ci şi abilitatea de a f o l o s i expresiile lingvistice într-un mod propriu şi eficient în raport cu condiţiile interacţiunii verbale care predomină într-o comunitate lingvistică, adică abilitatea de a transporta interacţiunea socială prin intermediul limbii. Această abilitate de utilizare a expresiilor bine formate din punct de vedere gramatical cu bune rezultate comunicaţionale reprezintă competenţa comunicaţională şi cuprinde, după cum se poate observa, competenţa gramaticală.

Gramatica funcţională operează o distincţie clară între ceea ce fac

participanţii la comunicare (performanţă) şi cunoştinţele şi abilităţile în virtutea cărora ei sunt capabili să acţioneze într-un anume fel (competenţă).

Se vorbeşte astfel de două concepte perfect corelate şi care nu pot fi studiate separat: competenţa, dată de cunoştinţele primite într-o anumită activitate şi performanţa, care reprezintă manifestarea acestor cunoştinţe în activitate.

O astfel de perspectivă nu este interesată de competenţă atâta timp cât ea spune prea puţin, sau nu spune nimic în legătură cu performanţa.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

51

3.2. Limbă vs. vorbire. Noul aspect luat în considerare de perspectiva funcţională afectează şi dihotomia limbă vs. vorbire.

Ca şi formalismul, funcţionalismul asumă că limba se caracterizează prin organizare internă, inerentă, specifică. În tradiţia de cercetare funcţională se consideră însă că această organizare nu este autonomă: ea este dependentă pe de o parte, de structurarea sistemului conceptual al participanţilor la interacţiunea verbală, iar pe de altă parte, de condiţiile de utilizare oferite de contextul natural.

Definită ca o funcţie de stabilire şi realizare a interacţiunii verbale „funcţia de comunicare” este de fapt, un ansamblu de funcţii interrelaţionate care vizează modificarea informaţiei pragmatice a partenerilor la comunicare7.

Acest ansamblu este alcătuit din trei componente denumite de către Halliday: funcţia ideaţională, funcţia interpersonală şi funcţia textuală 8.

Altfel spus, postularea unei relaţii între limbajul natural şi un utilizator înzestrat cu anumite proprietăţi ca cele definite în secţiunea 2.1. impune recunoaşterea anumitor funcţii ale limbii care pot fi corelate cu prpprietăţile (capacităţile) specifice fiinţei umane: funcţia ideaţională corespunde capacităţilor epistemice şi logice, funcţia interpersonală corespunde capacităţii perceptuale şi celei sociale, iar funcţia textuală – capacităţii lingvistice. (vezi supra, 2.1.) a) Funcţia ideaţională serveşte la structurarea experienţei şi determină

modul în care vorbitorii îşi „reprezintă” lumea. Prin funcţia ideaţională se reflectă experienţa vorbitorului asupra lumii reale, experienţă care include şi „datele înnăscute” şi „conştiinţa” utilizatorului limbajului.

b) Funcţia interpersonală asigură menţinerea relaţiilor sociale. Prin intermediul ei se exprimă „rolurile sociale” în care se includ şi rolurile de comunicare (emiţător / receptor al unei aserţiuni, al unei al unei întrebări sau al unui răspuns).

c) Legătura dintre trăsăturile specifice limbii şi circumstanţele situaţionale în care ea este folosită este asigurată de funcţia textuală. Această funcţie este răspunzătoare pe de o parte, de capacitatea vorbitorului de a construi texte sau porţiuni de discurs relevante din punct de vedere

7 Ceea ce înseamnă întregul „conţinut de gândire” al unui individ într-un anumit moment: cunoştinţe, credinţe, (pre)concepţii, sentimente etc. 8 MAK Halliday, Language structure and language function, in Lyons, John, (ed.), 1972, New Horizons in Linguistics, Middlessex, England, p. 143

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

52

situaţional, iar pe de altă parte, de abilitatea receptorului de a distinge un text dintr-un ansamblu întâmplător de enunţuri.

În raport cu aceste trei componente ale funcţiei ei principale, limba

este concepută ca: a) un mijloc de reprezentare a tiparelor (configuraţiilor) experienţei; b) un eveniment interactiv, o formă de schimb de tipul „oferte şi

servicii”, sau, pur şi simplu, de schimb de informaţii; c) un mijloc de constituire a mesajelor în raport de scopul comunicaţional.

În concluzie în gramatica funcţională limba este un instrument judecat în termenii c o n d i ţ i i l o r în care este utilizat şi ai s c o p u r i l o r pentru care este folosit.

Relaţionată cu utilizatorul de limbaj şi cu lumea înconjurătoare (contextul de folosire), limba (concepută în acelaşi mod ca în gramatica formală, ca un ansamblu de sisteme relaţionate unele cu altele) este ipostaziată ca o parte a unui întreg.

În calitatea sa de parte, limba îndeplineşte anumite „roluri” în mecanismul care permite funcţionarea întregului (adică a limbajului natural în totalitatea sa).

Pentru acest tip de gramatică esenţa limbii constă în funcţionarea ei proprie şi eficientă în interacţiunea verbală.

Astfel se poate spune că abordarea funcţională nu este interesată de limbă (fr. langue) decât în măsura în care limba poate explica vorbirea (fr. parole).

4. Reintegrarea limbii în triada tradiţională

O modalitate de abordare a relaţiei de folosire şi a funcţiilor limbii care decurg din ea, ca aceea prezentată mai sus, presupune întâi de toate, o reintegrare a obiectului lingvisticii în triada Limbă – Gândire – Realitate, şi ca urmare, o recunoaştere a relaţiilor de desemnare, de exprimare şi de adevăr.

În acelaşi timp însă, integrarea fiinţei umane în calitatea sa de utilizator al limbajului în prezentarea mecanismului limbii impune o reconsiderare a raporturilor stabilite în triada tradiţională, în contextul şi sub incidenţa naturii complexe a factorului uman.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

53

Relaţiile corespunzătoare raporturilor dintre Limbă, Gândire şi Realitate prezintă în modelul funcţional aceleaşi caracteristici ca şi în cel tradiţional: între concept şi referent există o relaţie directă, convenţională şi necesară; între expresia lingvistică şi concept relaţia este directă şi convenţională; între expresia lingvistică şi referent există o relaţie indirectă (vezi Prelegerile I & II).

În condiţiile stipulării relaţiei de folosire, cele trei relaţii care constituie baza modelului aristotelic sunt reevaluate din mai multe perspective: din punctul de vedere al importanţei lor, din acela al unităţilor prin care se realizează, din punctul de vedere al focalizării unor caracteristici ale lor etc.

Relaţia de adevăr. Relaţia dintre concept şi referent constituie suportul celorlalte relaţii recunoscute de gramatica funcţională (inclusiv a relaţiei de folosire), în acelaşi mod ca şi în celelalte modele.

Mai precis, asumpţiile filozofice privitoare la Realitate şi cunoaşterea ei sunt comune tuturor tipurilor de gramatică: lumea reală există, omul posedă o cunoaştere stabilă a ei, există o noţiune validă de adevăr bazată pe coerenţă internă.

Totuşi între cele trei modele există o diferenţă fundamentală. Primele două (i.e. modelul tradiţional şi modelul formal) asumă că existenţa este independentă de credinţe, cunoaşteri, moduri de înţelegere, şi de orice alt aspect al capacităţii cognitive umane: nici un fapt adevărat nu depinde de credinţa omului asupra lui, de cunoaşterea lui, de conceptualizarea lui sau de alt aspect cognitiv (aşa-numita „asumpţie a independenţei” cf. Lakoff: 1987)9.

Baza celui de-al treilea model (i.e. funcţional) este teoria epistemică potrivit căreia lumea şi gândirea au o natură interactivă, se află într-o dependenţă mutuală. Adevărul depinde de înţelegere, care presupune o bază de experienţe ce se constituie pe mai multe căi:

prin acţiunea mutuală a fiinţelor umane (activităţi de diverse feluri între care şi comunicarea interpersonală)

prin conştiinţa propriei identităţi individuale prin contactul natural cu mediul cultural în care omul trăieşte (i.e.

ritualuri, mituri, religie, experienţă estetică, context politic). 9 “Existence and fact are independent of belief, knowledge, perception, modes of understanding, and every other aspect on human cognitive capacities. No true fact can depend upon people’s believing it, on their knowledge of it, on their conceptualisation of it, or on any other aspect of cognition.” (George Lakoff, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press, 1987, p.164).

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

54

Setul de experienţe se configurează, de asemenea, şi prin interacţiunea omului cu împrejurările fizice din lumea „reală”. Aşadar, putem afirma că şi înţelegerea depinde de adevăr. După cum vom vedea, la rândul ei înţelegerea stă la baza constituirii reprezentărilor mentale structurate, adică, în termenii realismului experienţialist, a semnificaţiei10 (vezi Prelegerile XI & XII).

Relaţia de exprimare. Relaţia dintre expresia lingvistică şi concept este de altfel şi cea mai importantă în modelul funcţional; ea subordonează relaţia de desemnare care trece pe plan secund.

Aşa cum am arătat, natura şi modul de organizare ale limbii sunt relaţionate cu necesităţile sociale şi personale ale vorbitorilor: limba este un instrument de interacţiune umană, şi în acest sens este privită în raport cu condiţiile în care este folosită şi cu scopurile pentru care este utilizată.

De reţinut !

Din perspectivă funcţională, preocupările referitoare la fenomenele lingvistice se circumscriu, în fapt, în domeniul semioticii – „ştiinţa generală a semnelor”.

De asemenea, gramatica funcţional - cognitivă se integrează şi în domeniul ştiinţelor cognitive: natura şi modul de organizare a limbii sunt dependente de capacităţile utilizatorului de limbaj, i.e. structurile lingvistice sunt considerate universale în virtutea naturii lor de reflexe ale realităţii mentale.

Acest aspect apropie modelul funcţional de cel formal. Diferenţa constă însă în faptul că în tradiţia de cercetare funcţională structurile lingvistice sunt şi explicate prin procesele şi operaţiile cognitive.

Să ne amintim ! Roman Jakobson (◙) a propus o schemă a factorilor esenţiali ai comunicării pe baza cărora se pot stabili funcţiilor limbii.

10 Din acest punct de vedere se poate spune că strategia realismului experienţalist constă în a caracteriza înţelegerea în termenii semnificaţiei, adevărul în termenii înţelegerii, cunoaşterea în termenii adevărului şi înţelegerii şi obiectivitatea în termenii modului în care înţelegem (cf. Lakoff., op. cit., p. 267).

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

55

De consultat: Roman Jakobson, Funcţiile limbii, în Crestomaţie de lingvistică generală, ediţie îngrijită de acad. Ion Coteanu, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1998, pp. 50-57.

(♠) Wikipedia, the free encyclopedia Functional grammar is the name given to any of a range of functionally-based approaches to the scientific study of language, such as the grammar model developed by Simon Dik or Michael Halliday's Systemic functional grammar; another important figure in recent linguistic functionalism is Thomas Givón.

Dik characterises functional grammar as follows:

In the functional paradigm a language is in the first place conceptualized as an instrument of social interaction among human beings, used with the intention of establishing communicative relationships. Within this paradigm one attempts to reveal the instrumentality of language with respect to what people do and achieve with it in social interaction. A natural language, in other words, is seen as an integrated part of the communicative competence of the natural language user.

Because of its emphasis on usage, communicative function, and the social context of language, functional grammar differs significantly from other linguistic theories which stress purely formal approaches to grammar, for instance Chomskyan generative grammar. Functional grammar is strongly associated with the school of linguistic typology that takes its lead from the work of Joseph Greenberg.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

56

(♣) From Wikipedia, the free encyclopedia (Redirected from M.A.K. Halliday) Michael Alexander Kirkwood Halliday (born 1925) is a linguist who developed an internationally influential grammar model, the systemic functional grammar (which also goes by the name of systemic functional linguistics [SFL]). In addition to English, the model has been applied to other languages, both Indo-European and non-Indo-European.

Halliday was born and grew up in England. He took a BA Honours degree in Modern Chinese Language and Literature (Mandarin) at the University of London, then studied for three years in China (Peking University and Lingnan University), returning to take a PhD in Chinese Linguistics at Cambridge. Having taught Chinese for a number of years, he changed his field of specialisation to linguistics, and developed systemic functional grammar, elaborating on the foundations laid by his British teacher J. R. Firth and a group of influential European linguists of the early 20th century, the Prague School. His seminal paper on this model was published in 1961. He became the Professor of Linguistics at the University of London in 1965. In 1976 he moved to Australia as Foundation Professor of Linguistics at the University of Sydney, where he remained until he retired. He has worked in various regions of language study, both theoretical and applied, and has been especially concerned with applying the understanding of the basic principles of language to the theory and practices of education. He received the status of emeritus professor of the University of Sydney and Macquarie University, Sydney, in 1987, and is currently Distinguished Visiting Professor in the Faculty of Education, University of Hong Kong. With his seminal lecture "New Ways of Meaning: the Challenge to Applied Linguistics" held at the AILA conference in Saloniki (1990), he became one of the pioneers of eco-critical discourse analysis (a discipline of ecolinguistics).

Halliday (1975) identifies seven functions that language has for children in their early years. Children are motivated to acquire language because it serves certain purposes or functions for them. The first four functions help the child to satisfy physical, emotional and social needs. Halliday calls them instrumental, regulatory, interactional, and personal functions.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

57

• Instrumental: This is when the child uses language to express their needs (e.g.'Want juice')

• Regulatory: This is where language is used to tell others what to do (e.g. 'Go away')

• Interactional: Here language is used to make contact with others and form relationships (e.g 'Love you, mummy')

• Personal: This is the use of language to express feelings, opinions and individual indentity (e.g 'Me good girl')

The next three functions are heuristic, imaginative, and representational, all helping the child to come to terms with his or her environment.

• Heuristic: This is when language is used to gain knowledge about the environment (e.g. 'What the tractor doing?')

• Imaginative: Here language is used to tell stories and jokes, and to create an imaginary environment.

• Representational: The use of language to convey facts and information.

Retrieved from "http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Halliday"

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

58

(♥) Wikipedia, der freien Enzyklopädie

Eugenio Coseriu (* 27. Juli 1921 in Mihăileni, Rumänien; † 7. September 2002 in Tübingen; eigentlich rumänisch Eugen Coşeriu war Romanist und Allgemeiner Sprachwissenschaftler an der Universität Tübingen. Er zählte zu den bedeutendsten Geisteswissenschaftlern des 20. Jahrhunderts, und vertrat die Meinung, dass die Sprache nichts Starres ist, das man in Lexika und Grammatikbüchern festhalten kann. Er erforschte den Sprachwandel, die Semantik und die Ursachen sozial begründeter Sprachvarianten.

Er hat sich beispielsweise mit der Gliederung der Sprache und Betrachtung ihrer Funktionen als Stufen der Kompetenz beschäftigt.

Grundlegend für Coserius Sprachtheorie waren unter anderem Wilhelm von Humboldt, Aristoteles und Ferdinand de Saussure.

Pentru alte aspecte ale activităţii lui E. Coseriu se pot consulta : http://de.wikipedia.org/wiki/Eugenio_Coseriu ; http://www.uni-tuebingen.de/kabatek/coseriu/hauptseitefr.html Eugenio Coseriu (1921-2002) Eugenio Coseriu est né en 1921 à Mihaileni, en Roumanie, petit village appartenant aujourd'hui à la république de Moldavie. Après des études en Roumanie et en Italie, il devient, en 1951, professeur de linguistique générale et indo-européenne à l'université de Montevideo (Uruguay). Dans les années 50, il développe les principes fondamentaux de sa théorie linguistique, approfondissant tout d'abord le domaine de la linguistique structurale. S'appuyant sur les théories de Wilhelm von Humboldt, d'Hegel

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

59

et d'Aristote, les principaux écrits de cette période traitent l'� uvre de Ferdinand de Saussure d'un point de vue critique, complétant ou modifiant une conception linguistique qui n'accepte que la perspective structurale. En ce sens, l'article Determinación y entorno (1955-56) (Détermination et entours) de 1955-56 offre par exemple une première esquisse d'une linguistique du texte. En 1961, Coseriu s'établit en Allemagne, d'abord à Bonn, puis, à partir de 1963, à Tübingen où il est nommé professeur de linguistique romane et générale. Dans les années 70, l'école coserienne de Tübingen devient l'une des plus prestigieuses en linguistique romane, exerחant une énorme influence au delà de son " territoire ", surtout sur le domaine de la linguistique générale et de la philosophie du langage, mais aussi sur d'autres philologies. Eugenio Coseriu est mort le 7 septembre 2002 à Tübingen.

vezi: http://www.text-semiotics.org/Coseriu.html

(♦) Simon C. Dik From Wikipedia, the free encyclopedia

Simon C. Dik (1940 – 1995) was a Dutch linguist, most famous for developing the theory of functional grammar. He occupied the chair of General Linguistics at University of Amsterdam between 1969 and 1994. During these 25 years he developed the theory of functional grammar, the foundations for which had been laid in his 1968 dissertation on coordination.

As much as his illness allowed, he worked on developing his theory until his death. The second part of his work, The Theory of Functional Grammar, was published posthumously in 1997.

Pentru alte aspecte ale activităţii lui Simon C. Dik se poate consulta http://en.wikipedia.org/wiki/Simon_C._Dik

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

60

(■) Talmy (Thomas) Givón From Wikipedia, the free encyclopedia (Redirected from Talmy Givon)

Talmy "Tom" Givón

Born June 22, 1936Afula, Palestine

Occupation Linguist

Talmy "Tom" Givón (born 1936) is is a linguist and educator and one of the founders of functionalism in linguistics. He also founded the linguistics department at the University of Oregon based on his functionalist approach to the subject.

He is currently Distinguished Professor Emeritus of Linguistics and Cognitive Science at the University of Oregon.

Givón is also notable for coining the aphorism that "Today's morphology is yesterday's syntax".

Givón earned his bachelor of science cum laude from the Hebrew University of Jerusalem in 1959. Attending UCLA, he received a master of science degree in horticulture in 1962, a C.Phil in Plant Biochemistry in 1963. He also received two linguistics degrees from UCLA: a master of arts in 1966, and a PhD in 1969. Givón also received a TESL certificate in 1965 from UCLA.

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

61

Pentru alte aspecte ale activităţii lui Talmy Givon se poate consulta http://en.wikipedia.org/wiki/Talmy Givon

(◙) Roman Jakobson Wikipédia, l'encyclopédie libre Roman Ossipovich Jakobson (11 octobre 1896 - 18 juillet 1982) fut un penseur russe qui devint l'un des linguistes les plus influents du XXe siècle en posant les premières pierres du développement de l'analyse structurelle du langage, de la poésie et de l'art. Jakobson naît dans une famille russe aisée, où, très jeune, il est pris d'une fascination pour le langage. Etudiant, il est un membre éminent du Cercle Linguistique Moscovite et participe à la vie de l'avant-garde moscovite de l'art et de la poésie. La linguistique de l'époque est essentiellement celle des néogrammariens et affirme que la seule manière scientifique d'étudier le langage est d'étudier l'histoire et le développement des mots au cours du temps. De son côté, Jakobson, qui a eu connaissance des travaux de Ferdinand de Saussure, développe une approche qui se concentre sur la manière par laquelle la structure du langage elle-même permet de communiquer. 1920 est une année de bouleversements politiques en Russie, et Jakobson part à Prague pour continuer son doctorat. Avec Nikolai Trubetzkoi et quelques autres, il fonde "l'Ecole de Prague" de la théorie linguistique. Ses nombreux travaux sur la phonétique l'aident là-bas à poursuivre ses développements sur la structure et la fonction du langage. Jakobson quitte Prague au début de la Seconde Guerre mondiale pour les pays scandinaves. La guerre avançant à l'ouest, il fuit à New York et s'intègre à la communauté déjà large des intellectuels ayant fuit l'Europe en guerre. A l'Ecole Libre des Hautes Etudes, une sorte "d'université francophone des exilés", il rencontre et travaille avec Claude Lévi-Strauss qui deviendra un soutien important au structuralisme. Il fait aussi la connaissance de plusieurs linguistes et anthropologues américains comme Leonard Bloomfield. En 1949, Jakobson s'installe à l'université d'Harvard où il enseigne jusqu'à la fin de sa vie. Au début des années 60, Jakobson élargit ses travaux en une

Prelegerile VII & VIII Paradigme de cercetare a limbajului natural (II)

Paradigma funcţională

62

vue plus générale du langage et commence à publier sur l'ensemble des sciences de la communication. Il élabort un modèle linguistique divisé en six fonctions. Articles connexes

• Schéma de Jakobson Pentru alte aspecte ale activităţii lui Roman Jakobson se poate consulta http://fr.wikipedia.org/wiki/Roman_Jakobson BIBLIOGRAFIE COŞERIU, Eugenio, Principes de syntaxe fonctionnelle, Travaux de Linguistique

et de Philologie, XXVII, 1989. DIK, Simon C., Functional Grammar, Dordrecht : Floris, 1978. DIK, Simon C., Some Principles of Functional Grammar, in Rene Dirven,

Gunter Radden (eds.), 1987: 37-53. DIK, Simon C., The Theory of Functional Grammar. Part I: The Structure of

the Clause, Floris Publications, Dordreht, - Holland / Providence RI –USA, 1989.

GIVON, Talmy, Syntax. A Functional - Typological Introduction, I, Amsterdam - Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1984.

GIVON, Talmy, Syntax. A Functional - Typological Introduction, II, Amsterdam - Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1990.

HALLIDAY, M A K, An Introduction to Functional Grammar, Edward Arnold (Publishers) Ltd., USA, 1985.

HALLIDAY, M A K, Explorations in the functions of language, London, Edward Arnold, 1973.

HALLIDAY, M A K, Language structure and language function, in Lyons, John, (ed.), 1972, New Horizons in Linguistics, Middlessex, England.

HYMES, Dell, On communicative competence in J.B. Pride and J. Holmes (eds.). Sociolinguistics: 269 - 293, Harmondsworth, Penguin, 1972.

LAKOFF, George, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press, 1987.

SAPIR, Edward, Language; an introduction to the study of speech, New York, Harcourt, Brace, 1921.

SEARLE, John, Speech acts: An essay in the philosophy of language, Cambridge, Cambridge University Press, 1969.