TULBURĂRI LIMITROFE TULBURĂRI NEVROTICE, CORELATE CU STRESUL ŞI TULBURĂRI SOMATOFORME. TILBURĂRI DE PERSONALITATE ETIOPATOGENEZĂ. CLASIFICARE. CLINICĂ. EVOLUŢIE. DINAMICĂ. TRATAMENT Tulburări de limită – tulburări care se plasează la hotar între psihoze şi starea de normalitate psihică. Includ: 1.Tulburările nevrotice, corelate cu stresul şi tulburările somatoforme sau nevrozele ( determinate de factorii psihotraumatizanţi acuţi sau cronici); 2.Tulburările de personalitate sau psihopatiile (anomalii de caracter sau devieri de caracter). I. TULBURĂRI NEVROTICE, CORELATE CU STRESUL ŞI TULBURĂRI SOMATOFORME. Termenul de nevroză a fost întrodus de savantul scoţian Cullen în 1771, a inclus în această concepţie toate variantele de boli funcţionale ale sistemului nervos. Sub aspect psihanalitic tulburările nevrotice sunt rezultatul unor conflicte intrapsihice cu rădăcini în copilărie sau cum spunea Freud ele iau naştere din conflictul dintre „dorinţe” şi „nevoi”. În etiologia nevrozelor sunt incriminaţi următorii factori:
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
TULBURĂRI LIMITROFE
TULBURĂRI NEVROTICE, CORELATE CU STRESUL ŞI TULBURĂRI SOMATOFORME. TILBURĂRI DE PERSONALITATE
Tulburări de limită – tulburări care se plasează la hotar între psihoze şi starea de normalitate psihică. Includ:
1. Tulburările nevrotice, corelate cu stresul şi tulburările somatoforme sau nevrozele ( determinate de factorii psihotraumatizanţi acuţi sau cronici);
2. Tulburările de personalitate sau psihopatiile (anomalii de caracter sau devieri de caracter).
I. TULBURĂRI NEVROTICE, CORELATE CU STRESUL ŞI TULBURĂRI SOMATOFORME.
Termenul de nevroză a fost întrodus de savantul scoţian Cullen în 1771, a inclus în
această concepţie toate variantele de boli funcţionale ale sistemului nervos.
Sub aspect psihanalitic tulburările nevrotice sunt rezultatul unor conflicte
intrapsihice cu rădăcini în copilărie sau cum spunea Freud ele iau naştere din conflictul
dintre „dorinţe” şi „nevoi”.
În etiologia nevrozelor sunt incriminaţi următorii factori:
1. Declanşatori - psihotraumele de diversă intensitate (majore sau cumulate de intensitate mai mică dar repetitive la locul de muncă, în familie, etc.);
Caracteristici:1. Sunt maladii funcţionale, adică nu sunt însoţite de o boală cerebrală organică;2. Pacientul nu pierde contactul cu realitatea;3. În general au un caracter temporar şi reversibil.
8. EEG fără modificări 8. EEG cu modificări specifice
9. Răspuns pozitiv la întrebări 9. Nu răspunde la întrebări
10. După criză starea generală satisfăcătoare, 10. Postcritic cefalee, ameţeli,
amnezie parţială amnezie totală.
11.Recuparare rapidă 11. Recuperare lentă.
Tratament: Simptomele se pot remite spontan sau în urma tratamentului
psihoterapeutic , dar recidivează cu uşurinţă, cu tendinţă spre cronicizare.
Tulburările somatoforme
Includ: Hipocondria
Durerea psihogenă
Caracteristici:
- Reprezintă un grup de afecţiuni caracterizate prin plângeri somatice multiple şi
diverse, care sugerează o boală somatică,
- Deşi simptomul este de aspect somatic (somatoform), nu poate fi demonstrată clinic
şi paraclinic o afecţiune somatică responsabilă de prezenţa acestuia;
- Aceste afecţiuni sunt secundare unor conflicte psihice;
- Tulburarea creează discomfort pacientului, se poate asocia cu depresie şi anxietate;
- Subiecţii sunt vizitatori frecvenţi ai cabinetelor medicale şi spitalelor, şi în general
nu acceptă ideea că tulburarea este psihică şi nu somatică.
Hipocondria – convingerea, dar şi frica bolnavului, că are o boală incurabilă care
progresează. Rezultatele normale ale investigaţiilor paraclinice nu conving subiectul de
absenţa bolii.
Durerea psihogenă – se caracterizează prin prezenţa durerii într-una sau mai multe
părţi ale oragnismului, aceasta nu este explicată de o afecţiune somatică şi este în
relaţie temporală cu un conflict psihic sau o situaţie stresantă.
Evoluţia de obicei cronică, tratamentul de elecţie psihoterapic, la asocierea depresiei
şi anxietăţii farmacoterapie.
Neurastenia
În declanşarea acestui tip de nevroză un rol important are caracterul cumulativ al
situaţiilior psihotraumatizante, precum şi factorii constituţionali şi somatici.
Criterii de diagnostic:
a. prezenţa plângerilor şi preocupărilor persistente privind fie o oboseală apărută după
eforturi mentale, fie o slăbiciune şi o epuizare fizică, chiar după eforturi minime;
b. prezenţa a cel puţin două dintre simptomele următoare:
- dureri musculare; - tulburări de somn;
- ameţeli; - incapacitatea de a se relaxa;
- cefalee; - iritabilitate;
- dispepsie.
c. absenţa simptomelor neurovegetative sau depresive suficient de severe sau prelungite
pentru a justifica diagnosticul independent. Sindromul de neurastenie este echivalent
cu aceluia de sindrom de fatigabilitate cronică întâlnit în alte tratate.
Au fost descrise 4 forme de neurastenie:
- forma simplă;
- forma depresivă;
- forma anxioasă;
- forma cenestopată.
Tot din punct de vedere clinic mai distingem şi:
- forma hiperstenică (predomină reacţiile afective);
- forma hipostenică (predomină slăbiciunea, astenia, adinamia).
Tratament: Asocierea terapiei medicamentoase (antidepresivă, anxiolitică) cu psihoterapia s-a dovedit a fi cea mai eficientă abordare terapeutică.
TULBURĂRI DE PERSONALITATE
Date istoriografice
Încă din secolul XIX, în Franţa , au fost observate şi descrise de către J.Esquirol şi
Ph.Pinel persoane care, deşi nu prezentau simptome psihotice, erau incapabile să se
adapteze social. În 1835 un englez, J.Prichard descrie acest tip de persoane şi denumeşte
această categorie „nebunie morală”. O contribuţie esenţială la descrierea tipurilor de
personalitate a avut-o Freud prin elaborarea teoriei privind dezvoltarea personalităţii, a
teoriei instinctelor şi descrierea personalităţii isterice. Emil Kraepelin, în 1921, în
Germania, observă şi sublinia legătura dintre tulburările de personalitate şi anumite boli
psihice. Kurt Schneider (1934) a clasificat şi a descris zece tipuri de personalitate
patologice (hipertimia, depresivă, fanatică, senzitivă, fără afecţiune, labilă, isterică,
anankastă, cu voinţă slabă, astenică), tipuri care se află la baza clasificărilor actuale.
Definiţie, noţiuni generale
Tulburările de personalitate constituie o deviaţie de la „normă”, în sensul în care
personalitatea se dezvoltă dizarmonic, iar trăsăturile interne ale subiectului şi
comportamentul acestuia sunt rigide şi dezadaptate, alterând substanţial capacitatea de
adaptare şi de relaţionare socială.
Psihopatiile constituie o patologie a personalităţii care se manifestă prin anomalie a
caracterului, instabilitate emoţională, dizarmonie. La stimuli ordinari psihopatul
reacţionează neordinar. Patologia acestora se manifestă în sfera emoţional-volitivă, pe
când intelectul rămâne intact. Patologic la ei sunt faptele, conduitele şi comportamentul.
Printre personalităţile cu tulburări de personalitate se întâlnesc persoane cu intelect înalt,
dar în pofida acestora ei nu-şi pot controla emoţiile şi respectiv comportamentul, gândirea
lor în acest caz are un caracter „afectiv”. De aceea psihopatul în timpul reacţiilor şi
decompensărilor face şi spune , ce apoi regretă.
Psihopatia persistă pe parcursul întregii vieţi.
Psihopatul este omul din cauza caracterului căruia suferă atât el însăţi, precum şi cei
din jur.
Accentuarea de caracter - presupune intensificarea puterii de manifestare a unei
trăsături caracterologice, dar aceasta nu ajunge la gradul de patologic.
Criterii de stabilire a diagnosticului de tulburare de personalitate sau psihopatie:1. Patologice se cer a fi nu numai unele trăsături ale caracterului, dar un ansamblu de
trăsături;2. Trăsăturile de caracter se cer a fi ireversibile sau puţin reversibile;3. Trăsăturile patologice de caracter trebuie să fie dezvoltate până la gradul ce duce la
dezadaptare socială.
Epidemiologie
1. Prevalenţa este de 6-9%, posibil chiar până la 15%;
2. Analogul precoce este o tulburare a temperamentului. De regulă, tulburarea de
personalitate devine evidentă pentru prima dată spre sfârşitul adolescenţei sau în
perioada de adult tânăr, dar poate să fie evidentă şi din copilărie;
3. Femeile şi bărbaţii sunt egali afectaţi;
4. Familia pacientului are adeseori un istoric nespecific de tulburări psihiatrice. În cele
mai multe tulburări de personalitate s-a stabilit că există o anumită transmisiune
genetică parţială.
CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
Clasificarea ICD – 10:
- Tulburarea paranoidă a personalităţii;
- Tulburarea schizoidă a personalităţii;
- Tulburarea disocială a personalităţii;
- Tulburarea emoţional-instabilă a personalităţii cu două subtipuri: impulsiv şi
borderline;
- Tulburarea histrionică a personalităţii;
- Tulburarea anancastă (obsesiv-compulsivă) a personalităţii;
- Tulburarea anxioasă a personalităţii;
- Tulburarea dependentă a personalităţii.
Clasificarea DSM-IV (în clustere, cu considerarea anumitor dimensiuni)
Primul grup:
- Tulburarea paranoidă a personalităţii;- Tulburarea schizoidă a personalităţii;- Tulburarea schizotipală a personalităţii.
Dimensiuni considerate: gradul de excentricitate, ciudăţenie
Al doilea grup:
- Tulburarea antisocială a personalităţii;- Tulburarea borderline a personalităţii;- Tulburarea histrionică a personalităţii- Tulburarea narcisică a personalităţii;
Dimensiuni considerate: gradul de labilitate emoţională
Al treilea grup:
- Tulburarea evitantă a personalităţii;- Tulburarea dependentă a personalităţii;- Tulburarea obsesiv-compulsivă a personalităţii.
Dimensiuni considerate: gradul de anxietate
În etiologia tulburărilor de personalitate au fost incriminaţi următorii factori:
- genetici (studiile pe gemeni monozogoţi separaţi la naştere au demonstrat o concordanţă de 50% a trăsăturilor de personalitate);
- hormonii, în special hormonii androgeni care au fost corelaţi cu niveluri crescute de agresivitate;
- neurotransmiţătorii – a fost subliniată implicarea dopaminei şi serotoninei în anumite manifestări ale personalităţii.
Caracteristici generale ale tulburărilor de personalitate
Tulburările de personalitate au anumite caracteristici generale care se regăsesc şi în criteriile de diagnostic din cele două sisteme de clasificare (ICD-10 şi DSM-IV):
1. Tulburările de personalitate sunt dezvoltări dizarmonice ale personalităţii, rezultând în pattern-uri afective, cognitive şi comportamentale, permanente, specifice şi rigide, a căror primă influenţă se manifestă asupra capacităţii de integrare şi funcţionare socială a subiectului.
2. Tulburarea de personalitate poate fi apreciată în cazul în care subiectul are o inteligenţă normală.
3. Trăsăturile maladaptive sunt stabile în timp şi inflexibile, putănd fi recunoscute în adolescenţă şi fiind permanente pe parcursul vieţii.
4. Mecanismele de apărare sunt aloplastice (subiectul încearcă să schimbe sau să adapteze mediul necesităţilor sale şi nu să se adapteze el acestuia).
5. Trăsăturile dizarmonice sunt egosintonice (subiectul nu-şi consideră trăsăturile anormale, ci ca fiind parte a propriei personalităţi)
6. Valorile etice şi idealurile subiectului sunt şi ele în dezacord cu cele ale societăţii din care fac parte.
7. Modificările afectivităţii sunt complexe şi privesc intensitatea, adecvarea şi constanta reacţiei emoţionale. Cea mai frecventă întâlnită este instabilitatea afectivă.
8. Relaţiile interpersonale sunt deficil de stabilit, pline de tensiune şi greu de menţinut datorită impactului pe care stilul şi modul de relaţionare şi comportament îl au asupra celorlalţi.
9. Incapacitatea de a menţine relaţiile interpersonale, de a se adapta social determină anxietate şi depresie, tulburări care se întâlnesc frecvent la persoanele cu tulburări de personalitate.
10.Tulburările de personalitate se asociază frecvent cu abuzul de droguri şi de alcool.
De obicei diagnosticul de psihopatie nu se stabileşte în copilărie. Acesta poate fi
diagnosticat la sfârşitul adolescenţei, începutul vârstei adultului, adică la 18-22 ani.
Schematic – tulburările de temperament pot evalua în tulburări de personalitate, dar
acestea structurate nu rămân stabile or neschimbate.
Tulburările de personalitate deja stabilite sunt supuse unei dinamici transversale, atât
sub influenţa factorilor interni-ereditari, cât şi sub influenţa celor externi, a mediului.
Aceasă dinamică transversală include noţiunile de:
Fază – acutizare ideopatică (fără motive) a trăsăturilor de personalitate care este
însoţită, de regulă de scaderea dispoziţiei;
Reacţie – este o agravare pronunţată , acutizare mai profundă a trăsăturilor
caracterologice sub influenţa factorilor externi, în timpul căreia are loc evidenţierea,
concentrarea trăsăturilor patologice, creşterea intensităţii emoţionale şi erupţia afectivă;
pentru fiecare grup de psihopatie este caracteristic un anumit tip de reacţie, adică reacţia
este tipologică;
Trăsăturile caracterologice ale persoanei psihopate crează dificultăţi relaţionale cu
mediul ambiant, astfel încât asemenea persoane sunt tot timpul în dezacord cu cei ce îl
înconjoară. Totuşi în unele cazuri din partea acestora intervin stări de compensare.
Compensare activă – din partea persoanei psihopate, care se străduie să se abţină de
la manifestarea trăsăturilor patologice;
Compemnsare pasivă – din partea anturajului, când acesta se străduie să neutralizeze
sau să anihileze trăsăturile patologice ale personalităţii.
Atunci când psihopatul pierde posibilitatea de adaptare vorbim despre decompensare,
cu reacţii, descărcătura afectivă, ruperea mecanismelor de compensare, ce duce la
conflicte majore cu mediul microsocial. Indivizii devin conflictuoşi, iritabili, sensibili la
orice acţiune din exterior. Fiecare decompensare ulterioară este mai profundă decât
precedenta. Cu cât tulburarea de caracter este mai severă, cu atât decompensările sunt mai
frecvente, mai profunde şi mai persistente.
Evoluţie şi prognostic Variabile. Pacienţii sunt de obicei stabili sau se deteriorează, dar unii bolnavi se ameliorează.
Tratament De regulă bolnavii nu au motivaţie terapeutică. Altfel, se folosesc modalităţi multiple şi uneori mixte: psihanaliza, psihoterapie psihanalitică, psihoterapie suportivă, terapie cognitivă, terapie de grup,, terapie familială, terapie de mediu, spitalizare, farmacoterapie.
PSIHIATRIA – SCOP, OBIECTIVE, ISTORIA ACESTEI DISCIPLINI. SITUAŢIA EI ACTUALĂ. LOCUL PSIHIATRIEI PRINTRE CELELALTE DISCIPLINI MEDICALE.
ASISTENŢA PSIHIATRICĂ. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR MINTALE ŞI DE COMPORTAMENT, CONFORM ICD – 10 şi DSM – IV. TULBURĂRILE DE PERCEPŢIE.
Psihiatria – disciplină biopsihosocială studiază:
- tulburările mintale, etiologia şi patogeneza lor;
- organizezaă asistenţa staţionară şi dispensarică;
- stabileşte măsurile profilactice, terapeutice şi de recuperare a bolnavilor cu
afecţiuni psihice.
Direcţii psihiatrice
Psihiatria generală: se ocupă cu tulburările și bolile psihice la persoane de vârstă
adultă.
Psihiatria de urgență intervine în cazuri acute: impuls la sinucidere,
decompensare acută a unei psihoze preexistente etc.
Gerontopsihiatria are ca obiect tulburările psihice la persoane în vârstă înaintată
(în mod arbitrar dupâ 60 de ani), care fie că au fost deja bolnavi psihic la o vârstă mai
tânără și trebuie îngrijiți, respectiv tratați în continuare, fie că manifestările mintale
morbide sunt condiționate de procesul de îmbătrânire.
Psihiatria copilăriei și adolescenței, având ca domeniu categoria de vârstă până
la 21 de ani, a devenit o specialitate de sine stătătoare.
Psihiatria judiciară se ocupă cu expertiza responsabilității civile și penale a
delincvenților și cu tratarea lor, în caz de existență a unei boli psihice.
Psihiatria militară studiază tulburările psihice în rândul militarilor şi apreciază
starea psihică la recruţi în condiţia comisariatelor şi a expertizei medico-legale;
Psihiatria socială cercetează influența condițiilor sociale în apariția sau
persistența tulburărilor psihice
ISTORIC
Istoria psihiatriei cunoaşte trei perioade:
I. Perioada cuprinsă între antichitate până în preajma epocii moderne (sfârșitul
secolului al 18-lea).
II. Perioada iluminismului (apariția azilurilor pentru "alienații" mintal).
III. Dezvoltarea științifică a psihiatriei, începând cu secolul al XIX-lea.
I. Prima perioadă
Egiptul antic – se considera că toate bolile, ar avea o origine fizică iar inimă este sediul
acelor simptome, care azi sunt denumite psihice.
Antichitatea greco-romană (sec. VI î.Chr. - sec. VI d.Chr.) - "nebunia" era
considerată de origine supranaturală, ce se putea combate cu mijloace mistico-religioase.
Hippocrate - starea de sănătate și boala depind de circumstanțe specifice ale vieții omenești, în funcție de echilibrul diverselor umori ("teoria umorală"), și nu de
intervenții divine. Depresia era considerată drept rezultatul unui exces de "bilă neagră".
Hippocrate individualizează patru tipuri de boli mintale:
Frenitele, maladii psihotice organice ale creierului cu manifestare acută însoțită de febră;
Mania, tulburări mintale acute fără febră;
Melancolia, boală mintală stabilizată sau cronică;
Epilepsia, căreia îi neagă originea magică sau divină (morbus sacer), atribuindu-i o
- în cursul câtorva decenii succesive, "Asociația Psihiatrică Americană" (American
Psychiatric Association) a publicat "Diagnostic and Statistical Manual" (DSM), care în
momentul actual - împreună cu ICD-10 al "Organizației Mondiale a Sănătății"
(World Health Organization) - reprezintă cea mai răspândită tipologie și clasificare
nosografică a patologiei psihiatrice.
- în Romania bazele ştiinţifice ale psihiatriei au fost puse de Alex Şuţu, fost şef catedră
din Bucureşti;
- în Rusia prima catedră de psihiatrie apare în 1857 la Academia Medico-Chirurgicală
din Peterburg, condusă de Balinski;
- în Basarabia (în Spitalul de Gubernie Republican) prima secţie de psihiatrie a fost
deschisă în 1852 – 50 paturi pentru bărbaţi, în 1876 s-au mai adăugat 50 paturi pentru
femei;
- în 1895 – începe construcţia Spitalului de Psihiatrie;
- în 1905 – a fost deschis Spitalul de Psihiatrie pe un număr de 400 paturi, condus de
Kosacovski
PSIHOPATOLOGIE
Psihopatologia are ca obiect descrierea formelor unor stări psihice modificate morbid, respectiv descrierea semnelor, simptomelor și tablourilor clinice observate la bolnavii mintal, aplicând categoriile de gândire ale psihologiei normale la investigarea și explicarea mecanismelor anomaliilor psihice.
Semnele, simptomele și sindroamele psihopatologice constituie un instrumentar important pentru diagnosticul psihiatric.
Noţiuni de semn, simptom, sindrom Semne – observaţiile şi constatările clinice obiective cum ar fi agitaţia sau inhibiţia psihomotorie a pacientului;Simptome – experienţele (trăirile) subiectului descrise de bolnav, cum ar fi dispoziţia depresivă sau lipsa de energie;Sindrom – grup de semne şi simptome care formează împreună o condiţie ce poate să fie mai echivoc decât o tulburare sau boală specifică. Clasificarea bolilor mintale În prezent sunt adoptate două sisteme principale de clasificare:
Sistemul ICD-10 propus de Organiza ț ia Mondială a Sănătă ț ii (WHO), folosit pe scară mondială și
Sistemul DSM-IV al "Asociației Psihiatrice Americane" (American Psychiatric Association), folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică.
Sistemul ICD-10, capitolul V: Tulburări psihice și de comportament (F00-99)
(ICD: International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems)
F00-F09 Tulburări psihice cu substrat organic sau simptomatice. F10-F19 Tulburări psihice și de comportament prin substanțe psihotrope F20-F29 Schizofrenie, tulburări schizotipe și stări delirante F30-F39 Tulburări afective F40-F49 Tulburări nevrotice, somatoforme și cauzate prin stress F50-F59 Comportamente anormale asociate cu tulburări și factori corporali F60-F69 Tulburări ale personalității și de comportament la adulți F70-F79 Înapoiere mintală F80-F89 Tulburări în dezvoltarea psihică F90-F98 Tulburări de comportament și afective cu debut în copilărie sau
Sistemul DSM-IV(DSM-IV: Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), în prezent versiunea DSM-IV-TR, "Text Revision" efectuată în anul 2000.
Clasificarea DSM se bazează pe un "sistem multiaxial", care organizează diagnosticul psihiatric pe cinci nivele ("axe"), în concordanță cu diferitele aspecte ale tulburărilor și deficitelor psihice:
* Axa I: Tulburări clinice, incluzând tulburările mintale majore, precum și tulburările de dezvoltare și de învățare* Axa II: Tulburări de înțelegere și ale personalității, precum și înapoierea mintală* Axa III: Stări patologice somatice care pot influența manifestările psihopatologice* Axa IV: Factori psihosociali și de mediu care contribuie la apariția tulburăreilor psihice* Axa V: Evaluarea globală a funcțiilor psihice (cu un calificativ între 1 și 100)
În general, sistemul DSM cuprinde 16 categorii diagnostice:
1. Tulburări care apar în copilărie sau adolescență 2. Tulburări induse de substanțe cu acțiune psihotropă 3. Schizofrenia și alte manifestări psihotice 4. Tulburări afective 5. Stări anxioase 6. Tulburări somatoforme 7. Tulburări disociative 8. Tulburări ale vieții sexuale și ale identității sexuale 9. Tulburări ale somnului 10. Tulburări ale alimentației 11. Tulburări simulate 12. Tulburări de adaptare 13. Tulburări în controlul impulselor 14. Tulburări ale personalității 15. Alte probleme cu relevanță clinică 16. Deliruri, demență și alte tulburări cognitive
Diagnosticul tulburărilor psihicePentru stabilirea diagnosticului unei boli psihice pe primul plan se situează :
- explorarea psihiatrică, care include o anamneză minuțioasă - uneori întregită de relatările aparținătorilor - urmată de evaluarea stării psihice prezente;
- examenul psihometric – se studiază inteligență, structuria personalității,etc.;
- examenul neurologic - determinarea prezenţei unor leziuni organice ale creierului;
- investigaţii instrumentale;
- investigaţii de laborator.
Tratamentul bolilor psihice
- în condiţii ambulator (outpatients);
- în condiţii staţionar (inpatients);
- uneori internarea într-un serviciu psihiatric de specialitate se efectuează împotriva voinței bolnavului, când sunt lipsiți de discernământ, din motive de siguranță pentru starea lui de sănătate și în cazurile când reprezintă un pericol pentru societate. Internarea forțată este reglementată pe baza legisla ț iei existente în fiecare țară.
Tratament medicamentosÎn practica psihiatrică sunt utilizate câteva grupuri de substanţe medicamentoase:
1. Antipsihotice (Neuroleptice);2. Antidepresive;3. Tranchilizante;4. Anticonvulsivante şi timostabilizatori.
Mijloace fizice:
Terapia de șoc sau convulsivantă - aplicarea unui curent electric între doi electrozi aplicați pe cutia craniană, se declanșează o criză convulsivă analoagă celei epileptice, este o ultimă metodă de tratament, la epuizarea altora, cu indicație limitată în depresiile grave și în stările catatonice din cursul schizofreniei, care nu răspund la terapia psihotropă specifică.
Psihoterapia – sub toate formele are ca domeniu de aplicare stările neurotice și alte tulburări de natură non-psihotică.