PORTRETUL ASISTENTULUI MEDICAL IDEAL Binecunoscut este faptul că oamenii nu sunt perfecţi, ci perfectibili. Perfecţiunea ca deziderat, în devenirea umană, i-a preocupat pe filosofi, psihologi, pedagogi, teologi, dar concluzia unanimă a fost că oamenii nu pot fi perfecţi din cauză că perfecţiunea este o noţiune abstractă şi se raportează la trebuinţele umane şi la aşteptările societăţii. Este o noţiune culturală încărcată de un imens relativism şi subiectivism. Totuşi, cum bine se ştie, au existat şi există personalităţi care se desprind din mulţimea anonimilor imperfecţi şi care se dovedesc a fi maeştri în anumite domenii. Iar când vorbim despre maeştri nu ne gândim neapărat la savanţi, inovatori, străluciţi creatori de artă, ci la profesionişti adevăraţi care sunt desăvârşiţi în domeniul pe care îl aleg şi în meseria pe care o practică. Aceştia sunt profesioniştii perfecţi care fac cinste breslei lor şi care dau o şansă la autodepăşire şi succes profesional. Printre acei profesionişti de excepţie, pe care îi putem vedea la locul lor de mună, printre acei „anonimi perfecţi”, se numără şi asistenţi medicali care s-au pregătit, s-au format şi s-au desăvârşit ca slujitori ai profesiei lor. Dar cum se poate ajunge acolo? Un răspuns simplist ar fi „prin muncă şi dăruire.” Numai că lucrurile nu stau tocmai astfel.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
PORTRETUL ASISTENTULUI MEDICAL IDEAL
Binecunoscut este faptul că oamenii nu sunt perfecţi, ci perfectibili. Perfecţiunea ca deziderat, în
devenirea umană, i-a preocupat pe filosofi, psihologi, pedagogi, teologi, dar concluzia unanimă a
fost că oamenii nu pot fi perfecţi din cauză că perfecţiunea este o noţiune abstractă şi se raportează la
trebuinţele umane şi la aşteptările societăţii. Este o noţiune culturală încărcată de un imens relativism
şi subiectivism.
Totuşi, cum bine se ştie, au existat şi există personalităţi care se desprind din mulţimea anonimilor
imperfecţi şi care se dovedesc a fi maeştri în anumite domenii. Iar când vorbim despre maeştri nu ne
gândim neapărat la savanţi, inovatori, străluciţi creatori de artă, ci la profesionişti adevăraţi care sunt
desăvârşiţi în domeniul pe care îl aleg şi în meseria pe care o practică. Aceştia sunt profesioniştii
perfecţi care fac cinste breslei lor şi care dau o şansă la autodepăşire şi succes profesional.
Printre acei profesionişti de excepţie, pe care îi putem vedea la locul lor de mună, printre acei
„anonimi perfecţi”, se numără şi asistenţi medicali care s-au pregătit, s-au format şi s-au desăvârşit
ca slujitori ai profesiei lor. Dar cum se poate ajunge acolo? Un răspuns simplist ar fi „prin muncă şi
dăruire.” Numai că lucrurile nu stau tocmai astfel.
Fiinţa umană reprezintă o entitate bio-psiho-socială şi culturală formată pe criteriul devenirii în toate
dimensiunile sale: o devenire fizică, individul ca reprezentant al speciei în continuă transformare, o
devenire psihologică ce ajută natura să devină cultură şi una socială ce integrează persoana în
societate şi o transformă în personaj. Căci „psihicul uman conduce şi înfrumuseţează viaţa,
transformând natura în cultură.” (P.P. Neveanu)
Asistentul medical ideal este, la rândul său, un profesionist devenit perfect. Nu imuabil, nu înţepenit
în perfecţiunea sa actuală, ci deschis la schimbare şi la o nouă adaptare. Căci „perfecţiunea” în
exercitarea unei profesiei este „aici şi acum” şi, pe parcurs, necesită reajustări şi reînnoiri. Ca ţelul
şi idealul pe care ni l-am propus, ce se află chiar deasupra capului, dar nu-l putem atinge niciodată
pentru că mereu ştacheta se ridică. Mai sus, mai sus.
Potenţialul de desăvârşire al asistentului medical se găseşte, invariabil, în trei surse: personalitatea
omului, şcoala care-l pregăteşte şi sistemul care-l formează.
Aspectul fizic al asistentului medical
Referitor la importanţa fizicului unei persoane sunt speculaţii, începând cu faptul că frumuseţea
fizică este covârşitoare şi înseamnă putere, până la anularea importanţei aspectului fizic. Dacă
aspectul fizic presupune intervenţia ajustărilor de tip social, fizicul reprezintă exact ceea ce a făcut
natura, partea materială a omului, organismul său biologic. Frumuseţea fizică nu poate fi nici ea
scoasă din contextul social, căci se află sub normele unor construcţii sociale. Să luăm drept exemplu,
greutatea individului (masa corporală) ca parametru de frumuseţe fizică. El este tributar unor factori
sociali şi este determinat socio-istoric. În cultura arabă, o femeie frumoasă este una hiperponderală
(cu greutatea mai mare decât cea normală). În cultura occidentală, frumuseţea înseamnă
hipoponderalitate (greutate mai mică decât cea normală). Manechinele sunt exemple ale parcursului
modei ca indicator de frumuseţe.
Frumuseţea fizică adevărată are mai degrabă legătură cu sănătatea decât cu moda. O persoană
„frumoasă”, din punct de vedere fizic, este o persoană sănătoasă fizic, o persoană care verifică
definiţia sănătăţii dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii: sănătatea este o stare de bine din punct
de vedere fizic, psihologic şi social, iar nu numai absenţa bolii”. Indicatorii modei intră, de multe
ori, în contradicţie cu parametrii sănătăţii. 2
Un asistent medical ideal trebuie să fie „frumos” din punct de vedere fizic, adică sănătos fizic.
„Defectele” trebuie corectate, astfel încat să nu împiedice desfăşurarea sarcinilor. Dacă o persoană
nu vede bine, vederea se va corecta prin folosirea ochelarilor. Astfel, orice defect fizic care poate fi
corectat este anulat.
Despre celelalte aspecte ale înfăţişării unui asistent medical, precum piptănătura şi vestimentaţia
vom face vorbire în ultima secţiune a acestei lucrări.
Psihicul
Am spus mai sus că fiinţa umană are o dimensiune psihologică, ceea ce presupune că omul are viaţă
interioară, subiectivă care îl face diferit în trăire şi, implicit, în comportament.
Psihicul uman este o expresie a vieţii de relaţie o formă de reflectare ideal–subiectivă şi de
construcţie a realităţii. Organismele vii, deci şi fiinţa umană, există în virtutea legii adaptării (la
mediul extern şi intern) prin informaţii dobândite la diferite niveluri (iritabilitate, excitabilitate,
sensibilitate, reflexibilitate, inteligenţă senzorio-motorie şi emoţională etc.).
Psihicul este un proces determinat social-istoric, se dezvoltă sub influenţa factorilor socio-culturali
şi se manifestă prin comportament şi cutume, prin tradiţii şi mentalităţi.
Niveluri structural-funcţionale ale psihicului
Aparatul psihic este format din trei structuri interconectate între ele prin relaţii complexe,
condiţionând astfel reglarea şi autoreglarea comportamentului. Aceste niveluri sunt: conştientul
(conştiinţa), subconştientul şi inconştientul. Fiecare dintre cele trei structuri are importanţa sa, dar
cea care reglează, cu preponderenţă viaţa externă a omului este conştiinţa, ca formă supremă de
psihic.
Conştiinţa este forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea activsubiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea/adaptarea continuă a
individului la mediul natural şi social. Forma reflexivă a conştiinţei, conştiinţa de sine, este specifică
omului şi se exprimă plenar sub forma conştiinţei morale.
Conştiinţa morală reprezintă suportul caracterului unei persoane, fundamentul devenirii umane ca
bază a tuturor faptelor definitorii ale omului în totalitatea dimensiunilor sale sociale. Fără a
minimaliza importanţa celorlaltor niveluri ale psihismului, raportarea comportamentului unui
profesionist adevărat se face în concordanţă cu gradul de dezvoltare a conştiinţei sale morale.
“Ideile morale şi religioase formează cununa personalităţii” afirmă I. Kant. Omul nu trebuie înţeles
ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop. Imperativul practic va fi deci următorul: “acţionează ca să
foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altcuiva, totdeauna şi în acelaşi
timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc." Conştiinţa morală “obligă” omul să pună înaintea
propriilor interese, principiile şi binele celorlalţi.
Un asistent medical este “programat“ prin însăşi natura profesiei sale să fie reprezentantul
intereselor pacientului, să lucreze spre bunăstarea şi beneficiul acestuia. Ca furnizor de servicii de
sănătate, asistentul medical va promova sănătatea, va preveni îmbonăvirile, va asigura îngrijirea
celor bolnavi şi a celor cu deficienţe, indiferent de vârstă, rasă, condiţie socială, numai în interesul
pacientului şi sub cenzura conştiinţei morale.
Cogniţia (Cunoaşterea)
Captarea informaţiilor din mediu este asigurată de mecanisme psihice complexe de cunoaştere
primară (senzorială) şi secundară (logică). Cunoaşterea senzorială are loc cu ajutorul senzaţiilor,
percepţiilor şi reprezentărilor, iar cea logică, prin gândire, memorie şi imaginaţie. 3
Asistentul medical utilizeză mijloacele de cunoaştere pentru o bună adaptare la mediul profesional.
Organele de simţ îl ajută la perceţia stimulilor externi şi la orientarea ambientală. Mecanismele
logice (gândirea, memoria şi imaginaţia) îi dezvoltă inteligenţa.
Stimularea comportamentului, uman se petrece sub forţa motivaţiei şi a afectivităţii.
Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor care declanşează activitatea individului, o orientează către
anumite scopuri şi o susţine energetic.
Formele motivaţiei:
- Motivaţia pozitivă: produsă de stimulări laudative.
- Motivaţia negativă: produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţare, blamare, puniţie).
- Motivaţia intrinsecă: sursa producătoare se află în subiect. Exemplu: cineva învaţă să devină
asistent medical pentru că îi place biologia şi iubeşte oamenii.
- Motivaţia extrinsecă: sursa producătoare se află în afara subiectului. Exemplu: cineva învaţă
să devină asistent medical pentru a lucra în străinătate şi a avea un salariu mai bun.
- Motivaţia cognitivă: îşi are originea în nevoia de a şti.
- Motivaţia afectivă: determinată de nevoia omului de a obţine respectul şi aprobarea altora.
Mai productive sunt motivaţiile pozitive, intrinseci şi cognitive.
Optimum motivaţional – motivaţie şi performanţă
Motivaţia este pusă în slujba obţinerii unor performanţe, având şi o importanţă practică. Eficienţa
activităţii ţine de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii. În sarcinile simple,
rutiniere, cu cât motivaţia este mai mare, cu atât performanţa creşte. În sarcinile complexe, cu grad
mare de dificultate, intensitatea motivaţiei este direct proportional cu creşterea nivelului de
performanţă, până la un punct, după care, aceasta începe să scadă. De aceea trebuie să existe o
adecvare între dificultatea sarcinii şi nivelul motivaţional. Optimum-ul motivaţional reprezintă
intensitatea optimă a motivaţiei, care să permită obţinerea unor performanţe înalte. Pentru a obţine
un optimum motivaţional, subiectul trebuie să perceapă corect dificultatea sarcinii. Astfel va fi
capabil să-şi dozeze energiile şi eforturile necesare îndeplinirii sarcinii.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri poartă numele de
nivel de aspiraţie. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile individului. Este bine ca
nivelul de aspiraţie să fie puţin deasupra posibilităţilor de moment ale subiectului.
Afectivitatea, energizant al comportamentului, include toată gama trăirilor care reflectă
relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător. Se regăsesc aici: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni.
Orice proces emoţional are o configuraţie complexă care implică, modificări organice, neurovegetative (puls, tensiune arterială, culoarea tegumentelor, ritmul respiraţiei, diametrul pupilei,
secreţia salivară, compoziţia chimică a sângelui), dar şi manifestări comportamentale (mimică,
pantomimică, expresie vocală).
Afectivitatea are rol în procesul cunoaşterii interpersonale pentru că, prin afectivitate oamenii se
raportează nu doar la obiectele, fenomenele şi situaţiile obiective ale realităţii externe, ci şi unii la
alţii. Procesele afective pot avea şi rol dezorganizator, atunci când nu pot fi controlate (emoţii
puternice, pasiuni). Comportamentul afectiv individualizează persoana în situaţii diferite de viaţă.
Pentru asistentul medical, motivaţia intrinsecă, dublată de afectivitate reprezintă resortul prin
care se dezvoltă profesional şi atinge performanţe înalte.
Reglarea psihică a comportamentului îşi are sursa în comunicare şi limbaj, în atenţie şi
voinţă. Comunicarea reprezintă mijlocul prin care se structurează relaţiile interpersonale.
Comunicarea este o formă particulară a relaţiei de schimb de informaţii între două sau mai multe
persoane, două sau mai multe grupuri.
După mijloacele (codurile) folosite se întâlnesc următoarele forme ale comunicării:
a. comunicare verbală – reprezentată prin limbă şi limbaj (vorbită, scrisă);4
b. comunicare nonverbală:
- prin corp (mimică, pantomimică, vestimentaţie);
- prin teritoriu şi spaţiu (delimitare şi amenajarea teritoriului);
c. comunicare paraverbală – prin tonalitate, ritm, fluenţă („tonul face muzica”).
Comunicarea eficientă tine de cele două entităţi care comunică (emiţător şi receptor), dar şi de
canalele de comunicare şi de codurile folosite.
Asistentul medical trebuie să-şi formeze priceperi de comunicare. Să nu uităm ca această profesie
presupune stabilirea de relaţii între oameni. Iar oamenii sunt diferiţi. Mai mult, aici avem de-a face
cu oameni în suferinţă. Comunicarea cu pacientul, cu familia acestuia, comunicarea cu ceilalţi
membri ai echipei de îngrijire, reprezintă cheia succesului în relaţiile interumane necesare profesiei.
Pentru acest lucru, asistentul medical trebuie să înveţe arta comunicării; să recunoască comunicarea
eficientă, să ştie să o promoveze şi să se ferească de “capcanele” ivite în relaţia de schimb
informaţional prin mecanisme de perturbare a comunicării.
Se descriu mai multe forme de perturbare a comunicării:
- Blocajul comunicării – întreruperea comunicării cu posibilitatea reluării ei;
- Bruiajul comunicării – întrerupere sau perturbare tranzitorie şi temporară a comunicării cauzată
de factori obiectivi, cum ar fi efectele parazitare în convorbirea telefonică, dar şi subiectivi,
precum distragerea atenţiei către altă temă. Bruiajul poate fi voluntar, dar şi involuntar;
- Filtrarea informaţiilor – transmiterea şi/sau receptarea numai a unei părţi a informaţiei;
- Distorsiunea informaţiilor – degradarea involuntară a mesajului pe traseul transmiterii lui, mai
ales când sunt mai multe verigi ale lanţului informaţional (telefonul fără fir).
Orice perturbare a comunicării influenţează relaţiile interumane.
Voinţa ca subsistem reglator
Pentru organizarea şi desfăşurarea cu succes a unei activităţi este adesea necesar un efort voluntar.
Voinţa reprezintă procesul psihic complex de autoreglaj superior realizat prin acţiuni de mobilizare
şi concentrare a energiei psihonervoase în direcţia depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor
conştient stabilite. Reglajul voluntar reprezintă cea mai importantă caracteristică a voinţei. El se
poate manifesta fie ca implicare activă, iniţiere şi susţinere a activităţilor, fie ca frânare, amânare a
acestora. Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale ale
persoanei prin intermediul mecanismelor verbale (cuvântului). Efortul voluntar se realizează în
vederea atingerii unor scopuri conştiente, care sunt formulate verbal.
Reglajul voluntar este trăit ca o încordare internă, ca o tensiune psihică în vederea atingerii scopului,
moment însoţit de satisfacţie, dar şi de oboseală, dacă se prelungeşte prea mult. De aceea, pentru
realizarea unor activităţi complexe şi de durată este necesară îmbinarea activităţilor voluntare, cu
cele involuntare, a reglajului superior cu formele sale elementare. Reglajul voluntar se exercită
asupra activităţii de ansamblu, dar şi asupra tuturor componentelor ei.
Calităţile voinţei :
- puterea voinţei – intensitatea efortului depus în confruntarea cu obstacolele importante;
opusul ei este slăbiciunea voinţei;
- perseverenţa – realizarea unui efort voluntar pe o perioadă lungă de timp, chiar în
condiţiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii; opusul ei este
încăpăţânarea, însuşire negativă a voinţei, manifestată prin urmărirea cu obstinaţie a unui
scop, deşi este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică
relevând caracterul imposibil; încăpăţânarea evidenţiază inerţia şi lipsa de flexibilitate în
gândire şi acţiune;
- tăria şi fermitatea – capacitatea de a suporta dificultăţile, privaţiunile; 5
- independenţa şi iniţiativa – gradul de autodeterminare care se exprimă în tendinţa
constantă de a lua hotărâri pe baza judecăţii proprii;
- promptitudinea deciziei – rapiditatea cu care subiectul deliberează într-o situaţie
complexă şi urgentă, adoptând hotărârea ce mai potrivită; opusul ei este nehotărârea sau
tergiversarea;
- stăpânirea de sine – capacitatea de autocontrol voluntar în situaţii dificile de viaţă şi de
activitate.
Însuşirile de voinţă odată stabilizate devin trăsături volitive de caracter, voinţa reprezentând
„coloana vertebrală” a caracterului persoanei.
”A avea voinţă nu înseamnă să spui că vrei, înseamnă sa te ţii de treabă”.(André Maurois)
”Voinţa şi puterea nu ajung: omul trebuie să ştie ce vrea şi ce poate”. (Arthur Schopenhauer)
Asistentul medical nu are o profesiune uşoară. El se va întâlni cu durerea şi neputinţa, va îngriji
persoane dependente, lipsite de forţă, de cunoaştere sau de voinţă. Se va confrunta cu marile urgenţe
şi se va întâlni cu moartea. Va vedea suferinţa oamenilor şi va suferi el însuşi împreună cu cei pe
care îi va îngriji. Va fi umărul pe care se vor sprijini cei îndureraţi şi mâna care-i va hrăni pe cei
neputincioşi. Va auzi plânsetul mamei neconsolate şi strigătul de durere al rudelor celor care nu au
putut fi salvaţi. Se va autoculpabiliza şi se va chirci în propria frustare pentru că nu întotdeauna va
putea fi de ajutor. Are nevoie mai mult decât alţii de voinţă pentru a putea depăşi aceste obstacole
pentru că formarea şi dezvoltarea voinţei permite omului să convertească determinarea în
autodeterminare, controlul în autocontrol, reglarea în autoreglare, educaţia în autoeducaţie. Prin
educarea voinţei se realizează nu numai reglarea conştientă a activităţilor şi comportamentelor, ci şi
dezvoltarea şi realizarea personalităţii, care este nu numai creată, determinată şi influenţată din
exterior, ci se şi autocreează.
Atenţia ca subsistem reglator
Atenţia reprezintă fenomenul psihic de orientare şi concentrare selectivă a energiei psihonervoase
asupra unor obiecte, fenomene sau sarcini, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai accentuată.
Atenţia este condiţie, un factor facilitator al proceselor de cunoaştere şi al activităţilor psihice (de
învăţare, muncă, practice etc.). Atenţia modulează tonusul nervos necesar bunei desfăşurări a
celorlalte procese şi activităţi psihice conştiente, uşurând desfăşurarea optimă a acestora.
Formele atenţiei:
- Atenţia involuntară - forma cea mai simplă, care se manifestă spontan;
- Atenţia voluntară - formă superioară de atenţie prin efectele ei pentru activitatea omului. Este
intenţionată şi autoreglată conştient;
- Atenţia postvoluntară - forma cea mai eficientă şi mai consolidată a atenţiei. Prin exersarea
un timp mai îndelungat a atenţiei voluntare se ajunge la automatizarea acesteia, la reducerea
treptată a efortului necesar pentru concentrare şi stabilitate.
Educarea atenţiei presupune educarea formelor şi însuşirilor ei, prin formarea şi dezvoltarea unor
interese largi, stabile şi profunde. Cu cât un subiect deţine mai multe informaţii din domenii diverse,
cu cât el dispune de mai multe „puncte de sprijin”, cu atât va fi mai atent voluntar sau chiar
involuntar. Baza educării atenţiei voluntare o constituie educarea voinţei.
Să execuţi o tehnică de îngrijire, să pregăteşti un pacient pentru o investigaţie, să administrezi un
medicament, să supraveghezi un bolnav … Ce poate să necesite mai multă atenţie ? O clipă de
neatenţie poate însemna sfârşitul. Aici nu este loc de neatenţie!
PERSONALITATEA6
Atunci când se vorbeşte despre „personalităţi” în limbajul curent, de obicei se face referire la
anumite persoane cu notorietate. În filosofie şi psihologie, termenul de personalitate este extins
asupra tuturor oamenilor. Cel care a decretat că toţi oamenii beneficiază de atributul personalităţii a
fost filosoful german Immanuel Kant.
„Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.” (Gordon W. Allport, 1897 – 1967)
„Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului,
inteligenţei şi fizicului unei persoane. Această organizare determină adaptarea sa unică la mediu.”
(Hans J. Eysenck, 1916 – 1997)
„Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se exprimă
constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect.”(Paul Popescu-Neveanu,
1926 – 1994)
Pentru Johann Wolgang Goethe, personalitatea este o valoare morală supremă. ”Spun şi magii, spun
şi regii că din câte-n lume avem, personalitatea noastră este binele suprem” (Faust).
Aceste definiţii ne fac să înţelegem conceptul de personalitate. Organizarea structural-funcţională a
individului şi organizarea psihică a persoanei se diferenţiază şi se specializează în decursul timpului,
valorizându-se şi devenind unică.
Conceptul de personalitate cuprinde alte noţiuni: individ, persoană, personaj.
Individul reprezintă suma însuşirilor biologice (fizice) care asigură adaptarea la mediul natural.
Individul este un produs determinat biologic. Este reprezentantul speciei. Orice specie, animală sau
vegetală, are indivizi.
Persoana cuprinde ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric.
Individul cu viaţa sa psihică superioară, conştientă. Persoana este un produs determinat socio-istoric,
desemnând fiinţa umană în contextul relaţiilor sociale. Este un membru al societăţii. Noţiunea de
persoană este aplicabilă doar omului.
Personajul reprezintă „persoana în rol”, omul interpretat ca actor social. Fiecare om joacă mai multe
roluri pe scena societăţii. El poate fi elev, fiu, părinte, profesionist etc.
Personalitatea este un mecanism integrator constituit din subsisteme, laturi sau dimensiuni distincte
corelate între ele. Aceste subsisteme sunt: temperamentul, caracterul si aptitudinile. Ca aptitudini
generale, psihologia modernă recunoaşte importanţa inteligenţei şi a creativităţii, considerându-le
subsisteme sau dimensiuni de sine stătătoare.
Personalitatea este unică şi irepetabilă. Multitudinea oamenilor şi irepetabilitatea personalităţii
înseamnă diversitate. De aceea când vorbim despre personalitate vorbim despre unicitate în
diversitate.
Dacă personalităţile sunt unice cum vom şti care personalitate se potriveşte cu profesia de asistent
medical? Desigur, aici nu vom vorbi despre o anume personalitate, ci despre persoane care se
încadrează în nişte tipare dezirabile pentru a deveni profesionişti ideali.
Temperamentul
Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii. Este dimensiunea
expresivă. Temperamentul este înnăscut, determinat biologic şi este constituit din trăsături ce derivă
din tipul de activitate nervoasă superioară moştenit de la strămoşi şi transmis la urmaşi. Este asociat
cu partea biologică a personalităţii, individul.
Temperamentul nu este bun sau rău, nu are conotaţie valorică. El evoluează odată cu întregul
organism, astfel încât trăsăturile temperamentale se maturizează şi se menţin relativ constante până
la sfârşitul vieţii. Totuşi, odată cu înaintarea în vârstă, unele trăsături se estompează datorită pierderii 7
vitalităţii. Stabilitatea trăsăturilor temperamentale constituite într-o anume constelaţie individuală
reprezintă fondul dinamico-energetic şi expresiv pe care se grevează celelalte trăsături dobândite.
Trăsăturile temperamentale se referă la dinamismul, forţa, mobilitatea, echilibrul, deschiderea spre
relaţii cu ceilaţi, ca expresii ale tipului de activitate nervoasă superioară (ANS) care, la rândul ei
este influenţată de biochimia ereditară. Fiecare individ se naşte cu o anumită schemă neuroendocrină care determină reactivitatea la stimulii externi. Este binecunoscută şi utilizată, chiar în
limbajul curent, expresia „s-a întâmplat din cauza adrenalinei”. Cantitatea de catecolamine secretată
de sistemul neuro-endocrin, precum şi prevalenţa celor excitante sau inhibante, dau energia şi
dinamismul individului sub forma „vitalităţii” sale. Astfel, observăm la semenii noştri, rapiditatea
sau lentoarea, iritabilitatea, nerăbdarea sau calmul, expresivitatea sau inexpresivitatea, forţa sau
slăbiciunea, rapiditatea deciziilor, fluxul şi rapiditatea vorbirii, disponibilitatea de a stabili relaţii noi.
Toate aceste trăsături ţin de morfofuncţionalitatea organismului, de biologia exprimată individual în
specia umană. Temperamentul nestăpânit, fără autocontrol se traduce prin comportament.
Temperamentul nu poate fi schimbat, dar poate fi controlat prin educaţie.
Există o serie de criterii de recunoaştere a tipului temperamental, printre care:
- rezistenţa la oboseală şi uşurinţa recuperării după efort;
- rezistenţa la încercări majore ale vieţii: accidente, lovituri morale, pericole;
- viteza de reacţie şi capacitatea de a reacţiona simultan la mai mulţi stimuli;
- răbdarea, rezistenţa la monotonie;
- autocontrolul;
- echilibrul emoţional;
- tempoul, ritmul mişcărilor şi al vorbirii;
- viteza de adaptare la împrejurări noi;
- rapiditatea în luarea deciziilor;
- viteza de comutare de la o activitate la alta, etc.
Chiar dacă temperamentul nu poate fi considerat ca "bun" sau "rău", trăsăturile temperamentale
influenţează adaptarea la mediul social, precum şi modul în care individul va fi privit şi judecat de
ceilalţi. Reactia celor din jur la comportamentul individului va decide si percepţia acestuia asupra
propriei persoane. Drept urmare, unele trăsături se evidenţiază ca dezirabile, iar altele, ca
indezirabile. Ştiind acest lucru, oamenii încearcă să-şi schimbe anumite comportamente care sunt
determinate de trăsăturile indezirabile. De exemplu, un individ care se enervează foarte uşor şi
reacţionează fără o judecată prealabilă, prin autocunoaştere şi educaţie, îşi poate controla reacţia
(numără până la zece !).
„Cunoaşte-te pe tine însuţi" a fost baza filosofiei lui Socrate. Se pare că cel mai greu lucru este
autocunoaşterea. Pentru autocunoaştere este nevoie de înţelegere, experienţă, voinţă şi sprijin. O
bună cunoaştere a temperamentului poate fi benefică pentru folosirea la maximum a trăsăturilor
naturale considerate dezirabile (“pozitive”) şi reducerea la minimum a trăsăturilor considerate
indezirabile “negative”. Un individ care doreşte să-şi cultive trăsăturile dezirabile şi să le diminueze
pe cele indezirabile, trebuie să ştie ce tip de temperament are. Dar cum poate şti acest lucru?
Trăsăturile “pozitive” sau “negative” se pot cunoaşte după stările lăuntrice pe care le cauzează, după
manifestările exterioare în relaţie cu alţii, în relaţie cu munca. Cele pozitive trebuie dezvoltate,
celelalte considerate slăbiciuni şi trebuie stăpânite. Prin autocontrol se ajunge la corectarea
temperamentului. În acest demers intervine conştiinţa, ca formă supremă de psihic.
Încă din antichitate, oamenii de spirit au observat ca există tipologii temperamentale care rezultă din
asamblarea trăsăturilor de temperament.
O primă clasificare a tipologiilor a fost făcută de doi mari exegeţi ai antichităţii, medicii Hipocrate şi
Galenus. Aceştia au împărţit oamenii, din punct de vedere temperamental în patru categorii: 8
sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic. Deşi criteriul era unul pueril, bazându-se pe aşa-zisele
“patru umori” ale organismului: sângele, bila galbenă, limfa şi bila neagră, totuşi identificarea
originii sale biologice şi acurateţea descrierii au făcut ca şi astăzi, aceste temperamente să fie
recunoscute şi acceptate.
Temperamentul sangvin
Trăirea afectivă
Sangvinicul este un extravert. Este impresionabil şi foarte receptiv la tot ce se întâmplă în jur, este
vesel, se bucură de toate, este o fire caldă, emotivă, sentimentală. Empatizează uşor. Sangvinicul se
enervează uşor, explodează, nu reflectează temeinic şi este îndrăzneţ, pregătit în orice moment să
intervină. Este neastâmpărat, agitat, nu poate sta prea mult într-un loc. Este superficial, foarte
schimbător, îi lipseşte stabilitatea emoţională. Trăieşte în prezent.
Manifestări în relaţiile cu alţii
Temperamentul sangvin este caracterizat prin extraversie (înclinaţii spre o viaţă exterioară), punând
mare preţ pe aspectul exterior, ţinută impecabilă, dorinţă de a se remarca. Este vorbăreţ (intră în
vorbă cu toţi), răspunde neîntrebat şi fără să gândească prea mult. Este dependent de grup. Este
sociabil, simpatic, are umor, îi încântă rapid pe alţii. Deschide uşor uşi, dar uşor le şi închide. Îşi face
prieteni rapid, dar îi şi pierde la fel de repede.
Se contrazice cu cei ce nu gândesc ca el, argumentează şi nu cedează. Se înfurie şi devine violent.
Insultă, rupe prietenii, dar îi trece degrabă furia şi îşi cere iertare cu uşurinţă, smerindu-se şi
recunoscându-şi păcatele. Trece uşor de la bucurie la plans. Este infidel pentru că se îndrăgosteşte
repede, dar repede abandonează. Se comportă bine cu membrii familiei. Nu-i place singurătatea.
Manifestări în legătură cu munca
Îi place să muncească, este săritor, foarte activ, dar nu-i plac activităţile monotone pentru că se
plictiseşte repede. Este serviabil, gata să te ajute, începe multe, dar nu întotdeauna le termină. Face
multe greşeli, căci este pripit de aceea nu poţi pune mare bază pe el, mai ales la sarcini care necesită
răbdare şi migală.
Promite cu toată convingerea, dar nu împlineşte tot ce a promis. Este carismatic, bun propagandist şi
are calităţi de lider. Este un bun negociator şi facilitator. Se remarcă în activităţi umanitare, în munca
cu copiii sau în îngrijirea bolnavilor.
Sangvinicul este superficial, indisciplinat, instabil, fără voinţă puternică. Egoist, pretinzând totul,
orgolios, vanitos are tendinţa să exagereze. Îi place să iasă în evidenţă şi să fie lăudat. Este
dezorganizat, dezordonat.
Corecturi necesare:
Să cultive răbdarea, să combată nervozitatea, iritabilitatea;
Să vorbească cu măsură, să înveţe să asculte şi să tacă uneori;
Să fie pregătit să renunţe la propriile păreri;
Să combată mândria, orgoliul; să-i valorizeze şi pe ceilalţi;
Fiind fire dominantă, să înveţe să nu forţeze pe alţii;
Să combată egoismul, să cultive altruismul;
Să combată indisciplina, să cultive disciplina, ordinea;
Să ducă la sfârşit lucrul început, să combată instabilitatea;
Să înveţe conformismul ca formă de respectare a regulilor.
Toate aceste ajustări sunt posibile prin educaţie şi prin dezvoltare personală.9
Temperamentul coleric
Trăirea afectivă:
Are înclinaţii către viaţa exterioară. Este un incorigibil extravert. Manifestă o voinţă puternică, este
încăpăţânat, ambiţios, dârz. Este independent, ia hotărâri pentru el şi pentru alţii, este dinamic,
impulsiv şi nu pierde vremea cu fleacuri. Are o bună imagine de sine, fiind mândru, încrezut,
orgolios, vanitos.
Este un optimist chiar în situaţii incerte pentru că are mare încredere în forţele proprii. De aceea este
întreprinzător, se aventurează în afaceri, riscă mult, are gândire practică, nu reflectează mult.
Neînduplecat, cu idei fixe, are minte ascuţită, gândeşte sistematic, dar nu în detaliu. Are o fire
dominantă: toţi trebuie să-l asculte şi să-i facă pe plac.
Este manipulator, nu vede piedici, greutăţi, folosindu-se de situaţii şi de oameni, căutând să-şi
atingă scopul. Suferă dacă dă greş, dă vina întotdeauna pe ceilalţi, dar o ia de la capăt. Manifestarea
sentimentelor este tumultoasă, este pasional, însă îi trece repede pentru că se iubeşte prea mult pe
sine. Nu-i valorizează prea mult pe ceilalţi, ci îi consideră adesea obiecte care să le satisfacă lor
nevoile. Este lipsit de empatie, nemilos.
Manifestări în relaţiile cu alţii:
Îi place societatea, dar pretinde ca ceilalţi să i se subordoneze. Poate lucra bine în echipă, dar numai
pe post de lider. Se poate conta pe el pentru că nu doreşte să i se ştirbească imaginea. Harnic,
implicat, are calităţi de şef şi pretinde mult de la alţii. Este extrem de critic, încercînd astfel să-i
stimuleze pe cei din jur de care este în permanenţă nemulţumit. Nu ascultă de alţii, dar pretinde
ascultare. Este ranchiunos, răzbunător, nu uită mult timp o ofensă. Este ostil celor care au altă părere,
se înfurie şi adresează jigniri. Este încăpăţânat, intransigent, nu-şi cere iertare şi nu iartă. Are fire de
despot. Ceilalţi il ştiu de frică pentru că este violent şi adesea îi terorizează. Este scandalagiu şi se
ceartă din fleacuri.
Are succes datorită hărniciei şi ambiţiei, este un bun conducător şi manager. Ştie să ia decizii în
situaţii de urgenţă.
Manifestări în legătură cu munca:
Este harnic, îi place să muncească, este eficient, nu pierde vremea. Consumă o mare cantitate de
energie nervoasă, se implică în activitate cu mult entuziasm, dar acest consum nervos îl poate duce la
epuizare, căderi nervoase sau chiar depresii. Bun la intervenţii urgente, găseşte soluţii, nu se sperie
de greutăţi şi piedici. Duce lucrul până la capăt, reuşind chiar şi unde alţii falimentează. Nu suportă
activităţile şi ocupaţiile de rutină, statice, fiind instabil şi orientat spre schimbare. Tinde să ia
iniţiative, dornic să se impună şi să conducă. De aceea, dacă activitatea i se potriveşte obţine
performanţe deosebite, dar dacă primeşte sarcini monotone se epuizează repede şi devine ineficient.
Colericul este exploziv, nu este stăpân pe nervii săi. Este violent, neînduplecat şi ţine morţiş la
părerea lui. Ranchiunos şi arogant are fire de dictator. Uneori este machiavelic, gata să calce pe
cadavre pentru a-şi atinge scopul.
Corecturi necesare:
Să cultive empatia, dragostea şi compasiunea faţă de alţii;
Să înveţe să renunţe la ideile sale şi să cedeze ceva mai uşor;
Să cultive răbdarea, să nu se înfurie atât de uşor;
Să înveţe să-şi stăpânească impulsivitatea, agresivitatea şi să nu mai fie atât de critic;
Să nu fie prea arogant, să combată mândria şi grandomania la care este predispus;10
Să-şi stăpânească tendinţele de dominaţie şi control asupra celorlalţi, să nu-i forţeze,
ci să-i convingă prin mijloace paşnice;
Să înveţe să-şi recunoască propriile greşeli şi să ceară iertare;
Să înveţe să ierte, la rândul său;
Să combată egoismul, ajutându-i pe alţii;
Să înveţe să-şi controleze furia, să nu explodeze cu uşurinţă, să nu se certe, ci să
rezolve eventualele conflicte pe cale amiabilă;
Să înveţe să asculte şi să acorde celorlalţi respectul cuvenit;
Să combată tendinţa către revoltă.
Oamenii cu acest temperament sunt nonconformişti, rebeli, neascultători. De aceea dezvoltarea
personală se impune încă din copilărie.
Temperamentul flegmatic
Trăirea afectivă:
Are înclinaţii spre o viaţă lăuntrică. Este introvert. Calm, calculat, echilibrat, stabil, distant,
neimplicat, foarte rece, mai puţin sensibil, se îndrăgosteşte greu şi este lipsit de pasiune. Ponderat şi
prudent, flegmaticul este rezervat, leagă greu prietenii, dar sentimentele sale sunt stabile în timp,
constante şi veridice. În structura sa temperamentală predomină voinţa, nu simţirea. Nu se miră, nu
se entuziasmează, nu este impresionabil. Răbdător şi perseverant izbucneşte rareori, dar când o face
are manifestări explozive. Este focul mocnit şi apa liniştită şi adâncă. Fire de stoic, înfruntă
greutăţile, rabdă în tăcere. Are un mare potenţial, resurse înnăscute, minte pătrunzătoare. Cu calmul
său găseşte soluţii la probleme, vede planuri, mijloace şi metode. Este un pacifist convins, stăpân pe
sine şi pe situaţie. Ascultător, mai degrabă din comoditate decât din convingere este conformist şi
detaşat. Nu-i plac situaţiile conflictuale. Egoist şi comod, îi critică şi îi ironizează pe cei care
muncesc prea mult. Are simţul umorului, îi face pe ceilalţi să râdă, fără ca el să o facă.
Manifestări în relaţiile cu alţii:
Flegmaticul produce o influenţă stabilizatoare, iar sângele rece îl face un bun coleg, chiar dacă are
tendinţa de a-i ironiza pe ceilalţi. Puţin empatic, este cam arogant, dispreţuindu-i pe ceilalţi. Prin
firea sa calmă şi răbdătoare, dar şi prin conformismul său este om de echipă. Îi place ca ceilalţi să-şi
asume răspunderea şi încearcă să evite conflictele de orice fel. Îi temperează pe ceilalţi, iar prin
umorul său creează o stare de veselie. Uneori foloseşte umorul pentru a-i irita pe ceilalţi, iar asta îl
amuză. Din cauza înclinaţiei către sine, nu-i place să vorbească prea mult şi devine un bun
ascultător. Este un tip puternic şi un lider bun datorită firii sale calculate, echilibrate, stabile. În caz
de pericol, nu-şi pierde cumpătul.
Manifestări în legătură cu munca:
Este un perfecţionist. Se poate pune bază pe promisiunea flegmaticului şi pe produsul muncii sale.
Este om de cuvânt şi dacă se mobilizează are forţă şi voinţă de a termina ceea ce a început. Are
multă putere de muncă, dar este pasiv, comod şi acţionează silit de împrejurări. Caută calea cea mai
uşoară şi încearcă să aleagă metodele cele mai facile pentru a nu depune prea mult efort. Dar ceea ce
face, face bine. Gândeşte înainte de a începe lucrul, acţionând pe principiul “pentru a nu depune prea
mult efort fizic trebuie să depui un pic de efort intelectual”. Este un optimist şi speră că mâine va fi
mai bine. Are tendinţa de a profita, căutând să câştige după urma celorlalţi, fără prea mută muncă. Se
mulţumeşte cu standarde joase, nefiind prea ambiţios.
Corecturi necesare:
Să combată comoditatea, devenind ceva mai dinamic;
Să-şi biruie pasivitatea, să nu piardă timpul, să se implice mai mult;11
Să-şi biruie egoismul, valorizând altruismul;
Să înveţe să-şi stăpânească nevoia de a-i ironiza pe alţii şi să nu mai fie atât de critic;
Să nu fie prea arogant, să arate mai multă căldură celor din jur;
Să cultive empatia, înţelegerea faţă de suferinţa altora;
Să aibă mai multă încredere în oameni;
Să înveţe să-şi manifeste calităţile de lider.
Temperamentul flegmatic, la o interpretare pur teoretică, ar fi cel mai dezirabil din punct de vedere
al percepţiei celorlalţi. Dar, ca toate celelalte tipuri temperamentale, prezintă şi acesta anumite
trăsături considerate indezirabile.
Temperamentul melancolic
Trăirea afectivă:
Melancolicul este predominant introvert, centrat pe sine, pe starea sa lăuntrică. Sensibilitatea
reprezintă calitatea şi defectul emblematic. Este predominat de simţire, impresionabil până la
lacrimi. Este instabil, înclinat spre autoanaliză excesivă, susceptibil, neîncrezător în sine şi în ceilalţi,
temător, nesigur şi foarte timid. Lipsit de simţ practic, visător, uneori până la pierderea contactului
cu realitatea, melancolicul trăieşte în lumea lui, dar nu distrat şi plăcut, ci chinuit şi apăsat de
propriile temeri. Înclinat spre autoanaliză excesivă, cu sentimente de autoculpabilizare (se
învinovăţeşte pentru orice eşec al lui sau al altuia), melancolicul este un îngândurat pe care trăirea
interioară îl copleşeşte. Fire analitică cu o gândire reflexivă dezvoltată despică firul de păr în patru,
fiind perfecţionist, ordonat la extrem. Toate îl afectează, este meditativ, se poate adânci în gândire şi
prezintă gradul cel mai înalt de creativitate dintre toate tipurile temperamentale. Nu suportă
minciuna, exagerările, compromisurile. Urmărind lucrurile ideale, toate acestea îi devin antipatice.
Are o lume mentală îngustă şi întunecată. Este suspicios, bănuitor cu predispoziţia de a judeca orice i
se pare lipsit de consistenţă morală. Cântăreşte toate cu măsura sa. Este sentimental, absoarbe
durerea, imaginaţia lui fiind afectată adânc de tristeţe. Chibzuieşte adânc lucrurile, vede multe
piedici. Fire închisă, se încarcă pe sine cu poveri. Este pesimist, intră uşor în stare depresivă, are
tendinte autocritice, împovărându-se cu vina lumii întregi. Are puţin interes faţă de prezent, se
refugiază în trecut sau în viitor.
Manifestări în relaţie cu alţii:
Una din trăsăturile caracteristice pentru temperamentul melancolic este dorinţa de linişte şi
singurătate. Fiind o fiinţă înclinată spre introspecţie, melancolicul pare distras, nelalocul lui în
societate. Prieten de încredere se implică afectiv în problemele altora şi se ataşează de cei pe care-i
valorizează pentru totdeauna. Fire delicată, se comportă frumos, cu teama de a nu deranja pe ceilalţi.
Este constant, fidel în căsnicie şi în prietenii. Este dependent, gata să asculte de alţii. Are o puternică
dorinţă de a fi iubit. Fiind atât de sensibil este slab, tăcut, nu-şi împărtăşeşte trăirile cu alţii. Fiind
suspicios, poate devini rece, distant. Dacă i-ai greşit cu ceva suferă, te iartă greu, are rană adâncă.
Manifestări în relaţie cu munca:
Este foarte cinstit, nu face şi nu acceptă compromisuri. Fiind un perfecţionist face lucru de
înaltă calitate. Capabil de lucruri mărunte, meticuloase, conştiincios, cu aversiune pentru
superficialitate, munceşte cu plăcere şi cu multă perseverenţă, dar oboseşte uşor. Este bun la lucrări
de creaţie. Este un artist. Tot ce începe duce la bun sfârşit, chiar cu eforturi foarte mari. Este
punctual, împlineşte ce a promis şi este gata oricând să-l ajute pe cel cu care lucrează. Foarte grijuliu
cu banii, cu hainele, cu lucrurile sale, melancolicul este excesiv de ordonat şi de disciplinat.
Sesizează bine problemele, pericolele. Are un înalt simţ civic şi spirit de sacrificiu, fiind gata de
jertfă.
Trăsături indezirabile: suspiciunea, pesimismul, autoculpabilizarea, negativismul, lipsa de
deschidere către ceilalţi.12
Corecturi necesare:
Înlocuirea spiritului de autocritică cu cel de autoapreciere;
Pesimismul să fie înlocuit cu optimism;
Să cultive relaţiile interpersonale.
Corecturile se pot realiza prin autocunoaştere şi dezvoltare personală.
Toate aceste tipuri temperamentale descrise nu se manifestă cu atât de mare acurateţe, nu există
tipuri pure, ci fiecare om are trăsături de la mai multe tipuri, însă predomină un anumit tip.
Este oare un anumit tip de temperament, temperamentul ideal pentru un asistent medical?
Sangvinicul, prin capacitatea sa de comunicare, ar fi dezirabil, însă este prea superficial şi nu rezistă
mult la sarcinile rutiniere. Se plictiseşte prea uşor. Flegmaticul este un tip calm şi perseverent, dar nu
empatizează prea mult. L-am putea acuza de indiferentism. Colericul are o mare rapiditate în luarea
deciziilor şi o mare forţă, dar este prea impulsiv şi prea dominator. Melancolicul cu sensibilitatea sa
s-ar implica prea mult în sarcină şi ar fi rapid epuizat.
Faptul că nu există temperamente pure ne dă speranţa unor constelaţii de trăsături temperamentale
care să fie un bun fundament pentru o construcţie acceptabilă a personalităţii asistentului medical,
astfel încât, prin procesul de dezvoltare personală să devină un excelent profesionist. Important este
să să se cunoască pe sine, să-şi cunoască trăsăturile “pozitive” şi pe cele “negative”. Pe cele pozitive
să le cultive şi să le dezvolte, iar pe cele “negative” să le înlăture sau să le diminueze. Acest lucru se
poate obţine prin educaţie, dând vieţii valoare. Valoarea nu constă în tipul de temperament, ci în
caracterul omului.
Caracterul
Caracterul reprezintă dimensiunea relaţional-valorică a personalităţii. Desemnează ansamblul
însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu semnii săi şi valorile după care se conduce.
Caracterul este încărcat valoric, descriind profilul psihomoral al personalităţii. Noţiunea de valoare
înseamnă morală, iar morala înseamnă BINE. Morala este un ansamblu de reguli, valori
comportamentale acceptate de societate (grup social) la un moment dat.
Caracterul este alcătuit din trăsături cu adevărat pozitive şi negative, valorizate din punct de vedere
social. Sintagma “lipsit de caracter” este vehiculată în limbajul curent, care a se referă la o persoană
care nu corespunde tiparului social de BUN. Toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric într-o
manieră diferită. Caracterul se schimbă în timp sub influenţa factorilor sociali: familie, prieteni,
societate, dar şi de întâmplări personale care au un impact profund asupra individului.
Caracterul nu este înnăscut, ci dobândit, formându-se în procesul învăţării sociale pe căi diferite. În
primul rând în familie, părinţii şi rudele îl învaţă pe copil comportamentele dezirabile. Şcoala este
unul dintre agenţii cei mai importanţi ai formării caracterului. Grupul de prieteni are, de asemenea,
impact determinant asupra formării caracterului. Nu în ultimul rând, sursă de învăţare şi de formare
de trăsături caracteriale, de atitudini, o reprezintă mijloacele media (în special televiziunea).
Geneza caracterului are loc prin mai multe mecanisme:
- Mecanismul condiţionării care se bazează pe principiul sancţiune pozitivă şi negativă
(recompensă/pedeapsă);
- Mecanismul autorităţii, autoritatea fiind “adevărul suprem”; nerespectarea autorităţii se lasă cu
pedeapsă;
- Mecanismul imitaţiei şi al modelului. Copilul imită şi învaţă. El tinde să-şi aleagă un model şi să
se comporte la fel. Adolescentul este atras de modele din grupul de apartenenţă sau din lumea
celebrităţilor. Părinţii şi profesorii constituie modele pentru copii şi elevi.
Chiar dacă formarea caracterului începe din fragedă copilărie, durează toată viaţa, ceea ce permite
schimbări în bine sau în rău.13
Caracterul este mecanism integrator şi reglator al personalităţii pentru că reuneşte atitudinile-valori
definitorii pentru profilul psihomoral al personalităţii (M. Zlate).
Fiecare om îşi dezvoltă un sistem de valori care-l plasează pe scara valorilor sociale; acest sistem
este format din atitudini. Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspect ale
realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale. Este o opinie, o poziţie faţă de
ceva anume. Ea este orientată valoric: BINE/RĂU. Exemplu: atitudinea faţă de minciună, atitudinea
faţă de fumat etc.
Cea mai simplă parte a atitudinii este cea cognitivă: a cunoaşte, a şti că este bine sau rău. De
exemplu, toată lumea ştie că a fuma este un lucru rău. Partea afectivă este greu de obţinut. A simţi că
este rău, a nu-ţi plăcea comportamentul de a fuma, înseamnă interiorizare afectivă. Fumatul devine
ceva inacceptabil deoarece contravine nu numai regulei în sine, ci propriului sistem de valori. Acest
mod de a asimila o valoare necesită timp şi efort din partea subiectului şi a celor din jur. Partea
comportamentală, vine pe cale de consecinţă: “ştiu că este rău, dar mai ales fumatul nu se află în
felul meu de a mă comporta”.
Trăsăturile caracteriale sunt stabile în timp şi, împreună cu cele temperamentale, conferă constelaţia
trăsăturilor de personalitate. Trasăturile de caracter reprezintă ceea ce este valoros în structura
personalităţii. Ele descriu consistenţa fiinţei umane, cea dezvoltată istoric şi impregnată cu valoare.
Exemple de trăsături de caracter pozitiv: cinste, onoare, corectitudine, sinceritate, resposabilitate,