POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC) Principalele etape ale construcției unei politici externe și de securitate Tratatul fondator al Comunității Europene de la Roma nu menționează ideea unei politici externe și de securitate comune și nu face nici o referire la o dimensiune militară a Comunității. Începuturile integrării europene au avut loc sub auspiciile Planului Marshall și al ajutorului american de reconstrucție a Europei, astfel încât consultările privind politica externă și de securitate s-au desfășurat în cadrul mai larg al NATO. Planul Marshall a stat la baza configurării viitorului Europei, chiar dacă redresarea econonomică se făcea deja simțităș acest plan a contribuit la împiedicarea înaintării comunismului în Europa Occidentală și la stabilizarea ordinii internaționale în scopul favorizării dezvoltării democrațiilor politice și a economiilor de piață. NATO a oferit o structură solidă drept contrapondere la Pactul de la Varșovia, semnat la date de 14 mai 1955 de către Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Polonia,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)
Principalele etape ale construcției unei politici externe și de securitate
Tratatul fondator al Comunității Europene de la Roma nu menționează ideea
unei politici externe și de securitate comune și nu face nici o referire la o
dimensiune militară a Comunității. Începuturile integrării europene au avut loc sub
auspiciile Planului Marshall și al ajutorului american de reconstrucție a Europei,
astfel încât consultările privind politica externă și de securitate s-au desfășurat în
cadrul mai larg al NATO. Planul Marshall a stat la baza configurării viitorului
Europei, chiar dacă redresarea econonomică se făcea deja simțităș acest plan a
contribuit la împiedicarea înaintării comunismului în Europa Occidentală și la
stabilizarea ordinii internaționale în scopul favorizării dezvoltării democrațiilor
politice și a economiilor de piață. NATO a oferit o structură solidă drept
contrapondere la Pactul de la Varșovia, semnat la date de 14 mai 1955 de către
Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, România, Albania și
Germania de Est. Chiar și Planul Schuman al Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) – cea mai importantă inițiativă pentru apropierea franco-
germană, a fost lansat în 1950 ca răspuns la insistența americanilor, în scopul
asigurării unei umbrele supranaționale petru gestionarea resurselor utilizate în
producția de armament.
Aproape în aceeași perioadă, planul Comunității Europene a Apărării (CEA)
a fost propus de primul ministru al Franței René Pleven, în urma chemării SUA de
reănarmare a Germaniei Occidentale. CEA urma să includă Germania Occidentală,
Franța, Italia și țările Benelux, dar nu s-a putut materializa, din cauza neobținerii
ratificării de către Parlamentul francez. Gauliștii s-au opus planului – considerând
CEA ca pe o amenințare la adresa suveranității naționale a Franței, iar comuniștii
la fel – având în vedere legarea Franței de Statele Unite cu orientarea lor
capitalistă. Între timp, moartea lui Stalin și sfîrșitul Războiului Coreean au aplanat
preocupările privind un potențial conflict.
Cooperarea în domeniul politicii externe a continuat în contextul ripostei
președintelui Charles de Gaulle, atât la adresa hegemoniei SUA cât și a ambițiilor
supranaționale ale Comunității Economice Europene (CEE). Planul Fouchet propus
de de Gaulle în 1961 a fost conceput de Christian Fouchet, ambasadorul francez în
Danemarca și intenționa crearea unei alternative interguvernamentale la
Comunitățile Europene. Această încercare de menținere a unui echilibru de putere
în favoarea Franței nu a fost niciodată implementată, fiind primită cu lipsă de
entuziasm de către celelalte state membre ale CEE. Pe fondul aplicației britanicilor
de apartenență la CEE și al parteneriatului atlantic solicitat de președintele
Kennedy, planul Fouchet a fost, fără îndoială, o sfidare a leadership-ului SUA și o
încercare de subminare a forței NATO.
La summitul de la Haga din 1969 liderii europeni au hotărât să privească mai
îndeaproape politica externă, iar în 1970 au convenit să promoveze cooperarea
politică europeană (CPE) pentru coordonarea pozițiilor în materie de politică
externă. Cu toate acestea, nu a fost adoptată nici o lege privind politica externă,
fiecare țară acționând independent, iar regula de vot pentru majoritatea deciziilor a
rămas unanimitatea. CPE a avut un caracter strict interguvernamental și a fost
administrată de miniștrii de externe în cadrul Consilului de Miniștri. Ea avea să
dobândescă recunoaștere oficială mult mai târziu, în 1986, odată su semnarea
Actului Unic European.
După plecare lui de Gaulle în 1969, consultările de politică externă între
membrii CEE (organizate separat de NATO) au reprezentat o concesie acordată
francezilor, care doreau o politică externă europeană maia autonomă.
Crearea Consilui European în 1974 a ajutat procesul coordonării în sfera
politicilor externe. Dar coordonarea a fost marcată de reacții divergente ale statelor
europene occidentale, ca de exemplu în cazul Războiului Arabo-Israelian din
octombrie 1973, escaladând într-o nouă confruntare franco-americană. Cooperarea
în domeniul politicii externe și de securitate a fost foarte adesea propulsată de
evenimente externe care au revelat inadecvări. Cele mai sugestive exemple sunt
într-adevăr problemele Orientului Mijlociu, mereu la originea disputei
transatlantice.
Anii 1970 și 1980 constituie perioada unei Europe Occidentale a „forței
civile”. În opinia lui Duchêne (1973), unul dintre cei mai notabili cercetători ai
Europei forței civile, CEE trebuie să continue să rămână o grupare civilă, puternică
economic și relativ deficitară ca forță armată. Această idee corespunde orientării
generale a începutului anilor 1970, când semnificația forței militare se diminua în
același ritm în care cea a forței economice se amplifica. Twitchett (1976) a
argumenatat de asemenea că impactul Comunității Europene pe arena
internațională se obswervase mai mult prin influența diplomatică și comerț decât
prin puterea militară. Iată motivul pentru care problemele de securitate și apărare
nu se puteau afla pe agenda europeană, Europa Occidentală scoțând în evidență cu
precădere instrumente diplomatice mai degrabă decât coercitive în decursul acestei
perioade.
Anumite evenimente externe au reînnoit însă eforturile de promovare a
cooperării în domeniul politiciim externe. Revoluția iraniană din 1979 a produs
valuri mult dincolo de Orientul Mijlociu, cum noul regim a început să se
înstrăineze de aliații occidentali cândva apropiați. În era Khomeini, politica externă
a SUA față de Iran avea să comute de la una de angajare totală la una de apărare,
determinată de anti-americanismul galopant al Iranului (Pawels, 2011). Apoi, criza
poloneză a anilor 1980-1981, asociată emergenței mișcării de masă Solidaritatea, a
creat o mutare de accent în politica externă a SUA și serioase preocupări ale
europenilor. Aproape în aceeași perioadă a avut loc invazia sovietică a
Afganistanului, un eveniment major al Războiului Rece, marcând singura ocazie în
care Uniunea Sovietică a avut o intervenție militară în afara bolcului estic.
Mișcarea sovietivilor a cauzat aspre critici din partea americanilor și a Europei
Occidentale, însoțite de numeroase măsuri care să oblige retragerea Moscovei.
Politica externă și de securitate și-a reafirmat importanța odată cu unificarea
germană și cu revoluțiile anticomuniste din Europa Centrală și de Est din 1989 și
cu alte evoluții internaționale. Extinderea UE a devenit una dintre cele mai
semnificative și încordate provocări cu care s-a confruntat Europa din perioada de
după Razboiul Rece. Nu numai că extinderea amenința să dezechilbreze ordinea
internă a UE, dar noile granițe externe rezultate puteau crea noi diviziuni pe
continentul european. Aceasta însemna o radicală transformare a priorităților
strategice ale UE. Aproximativ în același timp, ăn 1990-1991, invazia Kuweitului
de către Iraq a scos la iveală poziții destul de diferite ale membrilor Comunității
europene. Franța și Marea Britanie au contribuit din plin cu trupe și avioane de
război, Germania și-a menținut poziția de respingere a “politicii forței”, alte state
precum Spania, Portugalia și Belgia au avut mici contribuții militare, în vreme ce
Irlanda a rămas neutră. Exact în acele împrejurări ministrul de externe belgian
Mark Eyskens a făcut faimoasa afirmație potrivit căreia Uniunea Europeană este
“un uriaș economic, un pitic politic și un vierme militar”i. Chiar dacă această
descriere eșuează în recunoașterea forței structurale a UE și a modurilor mai
subtile în care ăși exercită puterea pe tărâm internațional (Bossuyt, 2007), ea a scos
încă o dată în evidență necesitatea formulării unei politici externe și de securitate
comune. În plus, replicile europene la criza iugoslavă din 1990-1998 au fost și ele
destul de diverse.
Un moment cheie al eforturilor UE de a-și realiza propria capacitate de
apărare și operațiile de păstrare a păcii este reprezentat de Declarația Petersberg,
adoptată de Consiulul Ministerial al Uniunii Europene Occidentale din iunie 1992.
Cu acea ocazie, statele europene occidentale și-au exprimat disponibilitatea de a
furniza UE și NATO unități militare din întregul spectru al forțelor lor armate
convenționale. Pertersberg tasks au fost concepute astfel încât să se evite orice
confuzie între rolurile de apărare ale statelor individuale ale UE, ale NATO și ale
UE ca entitate; ele privesc operațiuni umanitare și de salvare, operațiuni de
menținere a păcii și trimitere de forțe de luptă în managementul crizelor, inclusiv
menținerea păcii. Acest spectru urma să fie extins prin Strategia de Securitate
Europeană din anul 2003.
Tratatul de la Maastricht (semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1
noiembrie 1993) a stabilit în cele din urmă Politica Externă și de Securitate
Comună (PESC) ca un înlocuitor al CPE. Spre deosebire de CPE, PESC aduce
pentru prima dată o componentă explicită de politică și de apărare militară a
proiectului european. PESC devine unul din cei trei piloni ai UE, ceilalți doi fiind
Comunitatea Europeană și Justiția și Afacerile Interne. Obiectivele principale ale
PESC, așa cum au fost stabilite de Tratatul de la Maastricht, sunt prezentate în
Caseta 1.
Cele două noi instrumente introduse de Tratatul de la Maastricht pentru
implementatrea PESC au fost:
- poziții comune pentru stabilirea unei cooperări sistematice pe o bază
zilnică și
- acțiuni unite pentru a permitestatelor member
săacționezeîmpreunăînmoduri concrete bazatepe o decizie a Consiliului
referitoare la scopul specific al unor asemenea acțiuni, obiectivele UE în
derularea acestora și (dacă este necesar) durata, mijloacele și procedurile
de implementare.Caseta 1: Obiectivele PESC stabilite de Tratatul de la Maastricht
- Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii
Europene
- Întărirea securității Uniunii și a statelor membre
- Prezervarea păcii și întărirea securității internaționale în consonanță cu prevederile
Cartei Națiunilor Unite și a Actului de la Helsinki (care a creat Conferința privind
Securitatea și Cooperarea în Europa – un forum al tuturor națiunilor Europei, ca și al
Statelor Unite și Canadei)
- Promovarea cooperării internaționale
- Dezvoltarea și consolidarea democrației și a domniei legii, respectul pentru drepturile
omului și pentru libertățile fundamentale
Realizările PESC de la începutul anilor 1990 sunt evidente, așa cum
subliniază Ginsberg (1997) și Holland (1995), însă dat fiind faptul că PESC a
reprezentat un pilon interguvernamental, nu exista nici o modalitate de a impune
statelor membre să respecte acele prevederi.
Opinia Comisiei Europene (1996)
“ConsolidareaUniuniiPoliticeșiPregătireapentruExtindere” a recunoscutcă,
spredeosebire de altedomeniiprecumpoliticacomercială, asistențaeconomică,
politica de dezvoltare și ajutorare a țărilor sărace și acțiunile umanitare, unde există
deja o politică unică coerentă față de restul lumii, PESC se află încă într-un stadiu
timpuriu al dezvoltării sale. Obiectivul unei mai clare identități pe scena mondială
a fost formulat și urama să fie realizat prin:
- aducerea laolaltă a diferitelor paliere incluzând relațiile externe într-un
singur tot unitar eficient, cu structuri și proceduri menite să sporească
consistența și continuitatea;
- îmbunătățirea politicii externe și de securitate comune în toate stadiile
funcționării sale;
- definireauneiidentitățieuropeneclareînprivințasecuritățiiși apărării, ca
parte integrantă a politicii externe și de securitate comune.
Cu cuvinteleluiDinan (2005), lecțiiledezastruluidin Iugoslavia nu au fost
suficiente pentru slăbirea meterezelor suveranității naționale în domeniul politicii
externe și nici statele membre nu au interpretat-o uniform. Bradford (2000)
vorbește chiar despre eșecul Europei de a concepe și implementa măsuri colective
de securitate în timpul disoluției Iugoslaviei și concluzioează că Uniunea
Europeană Occidentală nu reprezintă o alternativă realistă la NATO în „era post-
post-Război Rece”. Același autor afirmă că Acordul Dayton privind Bosnia-
Herțegovina (considerat o “pace neonorabilă”) a ilustratcăabilitateaEuropei de Vest
de a formula șiimplementa PESC era încăpreaslabăînabsența leadership-
uluiamerican.
Dreptconsecință, Tratatul de la Amsterdam, semnatpe 2 octombrie 1997
șiintratînvigoarepe 1 mai 1999, a identificatpatruinstrumente de
politicăpentruîmbunătățirea PESC (veziCaseta 2).
Caseta 2: Instrumente PESC ale Tratatului de la Amsterdam
- Principii și linii directoare (adoptate de Consiliul European) pentru furnizarea
direcției politice generale;
- Strategii comune (adoptate de Consiliu) pentru oferirea unei umbrele sub care
Consiliul putea adopta acțiuni conjugate și poziții comune cu votul majorității
calificate (cu excepția celor având implicații militare și de apărare). Strategiile
comune trebuiau să stabilească “obiectivele, duratașimijloacelepe care
Uniuneașistatele member le vor pune la dispoziție” înariile de interesreciproc;
- Acțiunile comune (adoptate de Consiliu) au fost revăzute pentru tratarea
situațiilor specifice necesitând “acțiuneoperațională”, cu
includereauneilisterevizuite a posibilelorlorconținuturi.
ConsiliulputeasolicitaComisieisăînainteze propuneri pentru asigurarea unei
implementări adecvate a acțiunilor comune.
- Pozițiile comune (adoptate de Consiliu) au fost de asemenea revizuite pentru
“definireaabordării de cătreUniune a uneichestiuniparticulare de
naturăgeograficăsautematică”.
O trăsătură distinctă a Tratatului de la Amsterdam a constituit-o introducerea
poziției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate, care a fost
ocupată de Javier Solana timp de zece ani, dată fiind experoența acestuia ca
secretar general al NATO și ca ministru de externe al Spaniei.
Tratatul de la nisa semnat în anul 2001 a sporit și el însemnătatea PESC ca
pilon de susținere a viitoarei dezvoltări a Uniunii Europene.
Strategia Europeană de Securitate (SES) intitulată “O EuropăSigurăÎntr-o
Lume Mai Bună”, adoptată de Consiliul European în 12-13 decembrie 2003,
furnizeazăcadrul conceptual pentru PESC. Atitudineadiferită a țărilor UE
asuprainvazieiIraqului de cătreamericaniîn 2003 a pus în lumină nevoia unei
viziuni strategice comune pentru sporirea coeziunii interne la nivel european. Cele
cinci amenințări majore identificate de SES sunt: terorismul, proliferarea armelor
de distrugere în masă, conflictele regionale, eșecul la nivel statal și crima
organizată. SES; care reprezintă prima declarație făcută de statele membre ale UE
cu privire la obiectivele lor strategice, atrage de asemenea atenția asupra
angajamentelor preventive pentru evitarea de noi conflicte sau crize, o prioritate
fiind securitatea din vecinătatea UE – Balcanii, Caucazul de Sud și zona
mediteraneeană.
Atunci când, la începutul anilor 1990, președintele sârb Slobodan Milošević
și-a plasat forțele în Kosovo, liderii UE au conștientizat necesitatea înlăturării unui
alt dezastru umanitar. În iunie 1999. Consiliul European ținut la Kőln, în
Germania, a decis să ofere UE mijloacele și capacitatea de a-și asuma
responsabilitatea legată de politica europeană comună de securitate și apărare.
Atfel s-a născut politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), ca un concept
de securitate sui generis, distingându-se prin două trăsături specifice: a) o
înțelegere comprehensivă a politicii de securitate raportată la instrumentele
dispobinile și b) un mandat politic îngust definit comparativ, concentrast pe
managementul conflictului și al crizelor internaționale.
Marea Britanie și Franța au fost liderii implementării PESA, reprezentând
singurele țări pregătite să trimită forțe militare în afara Europei pentru mai mult
decât intervențiile Națiunilor Unite de menținere a păcii.
Extinderea UE în țările post-comuniste ale Europei Centrale și de Est a dus
cu sine o mai mare diversitate și în același timp capacități limitate pe agenda
PESA. Fără îndoială, extinderea a contribuit la o situațe mai stabilă pe continentul
european și a reprezentat o semnificativă realizare în domeniul PESC (așa cum
descriu pe larg Keukeleire și MacNaughten, 2008), dar prioritățile de politică
externă ale țărilor din Europa Centrală și de Est erau încă determinate de imediata
lor vecinătate, aceste state fiind mai puțin interesate de afacerile globale.
Două exemple ilustrează pozițiile destul de diverse ale unor state din această
regiune.
În 2003, cu prilejul crizei din Iraqii, care a subminat credibilitatea UE ca
actor internațional, UE a afișat trei puncte de vedere: 1) cel al suporterilor SUA
(Marea Britanie, Danemarca, Italia, Olanda, Spania și țările Europei Centrale și de
Est); 2) al oponenților intervenției americane (Austria, Belgia, Franța, Germania și
Grecia); 3) al țărilor cu pozițieneutră (Finlanda, Irlanda, PortugaliașiSuedia).
Atitudinea Europei Centrale și de Est în această privință a contribuit la creșterea
tensiunii dintre integrarea europeană și solidaritatea atlantică (Maracz, 2008).
Un alt exemplu îl constituie conflictul din Kosovo, când România iii și
Slovacia nu au recunoscut independența Kosovoiv, probabil pentru evitarea unui
precedent pentru tendințele separatiste ale minoritpților lor maghiare.
Pentru întreaga Uniune, exemplele de mai sus chiar au determinat unii
analiști precum Chari și Cavatorta (2003) să se întrebe dacă nu cumva problema
Iraqului ucidea visul unei UE unite, în vreme ce Gordon și Shapiro (2004), după o
detaliată disecare a rupturii dintre SUA și europa, au demonstrat că un nou
parteneriat transatlantic este atât necesar cât și posibil pentru obiectivul securității
comune. Recunoașterea independenței Kosovo a scos într-adevăr la iveală unele
slăbiciuni ale UE, chiar dacă unul dintre cele mai mari merite ale acesteia ce nu
trebuie uitat este rolul său istoric în exorcizarea demonilor naționalismului în
Europa.
Încercând să accentueze implicațiile extinderii pentru mai larga periferie
europeană, Comisia Europeană a avansat propuneri pentru o politică de vecinătate
mai complexă, materializată într-un cadru de cooperare pentru statele aflate la
horarele de est ale UE. Așa cum au arătat Giegerich și Wallace (2010), aceasta a
fost de fapt o măsură de politică externă, dar definită și administrtată cu ajutorul
unor instrumente civile.
Tratatul de la Lisabona a avut importante implicații pentru PESC/PESA. O
inovație cheie a fost înlocuirea “MinistruluiUniuniipentruAfaceriExterne” cu un
nou “ÎnaltReprezentantpentruPoliticaExternăși de Securitate”, care va fi
șivicepreședinte al ComisieiEuropene, urmândsă fie susținut de un Serviciu
European de AcțiuneExternă. Din punce de vedere instituțional, o altă noutate a
apărut prin noul președinte permanent al consiliului care va prezida Consiliul
European și va asigura reprezentarea externă a Uniunii în chestiunile legate de
politica externă și de securitate comună, fără a prejudicia puterile Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru Afecri Externe și Politica de Securitate.
O altă modificare notabilă este introducerea articolului de asistență mutuală
care arată ca o clauză de apărare mutuală, prin aceea că stipulează că “dacă un stat
membrueste victim gresiuniiarmatepeteritoriulsău, celelalte state member
voraveaobligația de asistențășiajutorprintoatemijloaceleaflateînputereasa”. Există
de asemenea o clauză de solidaritatereciprocăintrodusăînurmaataculuiterorist de la
Madrid.
Trecerea în revistă de mai sus (vezi și Caseta 3 pentru o cronologie sintetică
a politicii comune externe, de securitate și de apărare a UE) demonstrează că UE a
creat structuri instituționale pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate
comune și că, treptat, statele membre ale UE și-au consolidat politicile externe într-
un grad remarcabil asupra multor aspecte. Aceste eforturi au permis UE să își
afirme rolul pe scena internațională și să adauge un important palier identității sale.
Pe măsură ce instituțiile introduse de Tratatul de la Lisabona se maturizează, UE se
va concentra pe dezvoltarea și întărirea PESC și a PESA în confruntarea cu marile
provocări apărute în noul context global.
Dezvoltări recente ale PESA
Expansiunea politicilor UE în sfera aspectelor de securitate și apărare a avut
până acum un impact limitat asupra securității globale, dar potențialul UE de a
răspunde crizelor oriunde în lume arată o tendință crescătoare.
Evoluția PESA a fost impulsionată de conflictul din Kosovo din 1999, care a
demonstrat cu tărie că guvernelor europene le lipseau mijloacele necesare pentru a
asigura securitatea în propria lor regiune (Payne, 2003).
Caseta 3: Cronologia politicii comune externe, de securitate și apărare
Martie 1948: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie semnează Tratatul de la
Bruxelles de apărare mutuală.
Aprilie 1949: SUA, Canada șizecețărieuropene occidentale semnează Tratatul Nord Atlantic.
Mai 1952:TratatulComunitățiiEuropene de Apărareestediscutat de cele șase state membre ale
CECO. Acesta ar fi creat o armată europeană comună, dar în august 1954 Adunarea Națională
Franceză respinge tratatul.
Octombrie 1954: UniuneaEuropeanăOccidentală (Western European Union – WEU)
estecreatăînbazaTratatului de la Bruxelles, extinzându-se apoipentru a include Italia și Germania
de Vest. Germania de Vest se alătură NATO.
Octombrie 1981: MăsurileaprobateprinRaportul de la Londrainclud mecanismul de consultare pe
timp de criză: oricare trei miniștri de externe pot conveni un meeting al CPE în decurs de 48 de
ore. În meetingurile cu reprezentanți aim unei țări terțe, președinția poate fi însoțită de
președințiile anterioară și următoare (troika).
Februarie 1986: ActulUnic European (AUE) estesemnat, conținândTitlul III asupra CPE. CPE
poatediscuta “aspectelepoliticeșieconomice ale securității”.
iThe New York Times, 25 January 1991.iiRăzboiul din Iraq a fost cauzat de îngrijorarea privind ambițiile militare ale lui
Saddam Hussein și de eventualitatea că Iraqul ascundea echipelor de inspecție ale
ONU aspecte legate de programul său de distrugere în masă.iiiSe cuvine făcută o mențiune în cazul României: în aprilie 2013, ca urmare a unei
rezoluții a Parlamentului European care îi impulsiona pe toți membrii UE ce nu
recunoscuseră independența Kosovo să facă acest lucru, primul-ministru român
Victor Ponta a afirmat că țara sa trebuie să urmeze orientarea UE.ivIndependența Kosovo nu a fost recunoscută nici de Cipru, Grecia și Spania, în
ultimul caz din cauza îngrijorării legate de propriile mișscări de independență din
Țara Bascilor și din Catalonia.
Februarie 1992: Este sxemnatTratatul de la Maastricht, înlocuindu-se CPE cu PoliticaExternăși
de Securitate Comună. Consiliul miniștrilor de externe va decide Pozițiile Comune și Acțiunile
Conjugate, pentru acestea utilizându-se votul majorității calificate.
Iunie 1992: DeclarațiaPetersbergstipluleazăcă WEU se vaangajaînsarciniumanitareși de salvare,
operațiuni de menținere a păciișisarcini de management al crizelor, inclusive menținereapăcii
(Pertersberg Tasks).
Ianuarie 1994: Summitul NATO hotărăștecăactivele NATO pot fi utilizate de către WEU
șiacceptăconceptul de “ForțeCombinatedeeAcțiune”.
Octombrie 1997: Este semnatTratatul de la Amsterdam, care conținecâtevareforme ale pilonului
PESC. Votulmajoritățiicalificatepoate fi folositpentru implementarea Strategiilor Consiliului
European, iar statele membre se pot abține de la luarea deciziilor. Este introdus unh Îmnalt
Reprezentant pentru PESC.
Decembrie 1998:Declarația Franco-Britanicăasupra capacității militare a UE la St. Malo.
Iunie 1999: Consiliul European de la Kőln decidecă UE trebuiesă fie