Pentru o antropologie a monumentelor istorice şi a patrimonializării. Cazul României după 1989 Introducere Patrimonializarea, adică procesul de constituire în patrimoniu a diferite tipuri de bunuri, poate fi urmărită în România încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia primei legi privind inventarierea şi protejarea monumentelor istorice. Aşadar, dintre diversele tipuri de patrimoniu care se constituie astăzi în cursul acţiunilor şi interacţiunilor dintre diferiţii actori instituţionali, colectivi sau individuali, monumentele istorice sunt primele rezultate ale patrimonializării oficiale, cea care implică instituţii ale statului şi reglementări juridice. Cercetarea de faţă tratează patrimonializarea monumentelor istorice, aceasta cunoscând o amploare crescândă în societatea actuală românească. Presupoziţia primară a abordării monumentelor istorice şi patrimonializării acestora este aceea că patrimoniul în general şi monumentele istorice în particular reprezintă un produs social, care este constituit ca urmare a interacţiunilor şi negocierilor între actorii relevanţi, aceştia putând fi instituţii, oameni politici, personalităţi ale vieţii publice,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Pentru o antropologie a monumentelor istorice şi a
patrimonializării. Cazul României după 1989
Introducere
Patrimonializarea, adică procesul de constituire în patrimoniu a
diferite tipuri de bunuri, poate fi urmărită în România încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, odată cu apariţia primei legi privind inventarierea şi
protejarea monumentelor istorice. Aşadar, dintre diversele tipuri de
patrimoniu care se constituie astăzi în cursul acţiunilor şi interacţiunilor
dintre diferiţii actori instituţionali, colectivi sau individuali, monumentele
istorice sunt primele rezultate ale patrimonializării oficiale, cea care implică
instituţii ale statului şi reglementări juridice.
Cercetarea de faţă tratează patrimonializarea monumentelor istorice,
aceasta cunoscând o amploare crescândă în societatea actuală românească.
Presupoziţia primară a abordării monumentelor istorice şi patrimonializării acestora este aceea că
patrimoniul în general şi monumentele istorice în particular reprezintă un produs social, care este
constituit ca urmare a interacţiunilor şi negocierilor între actorii relevanţi, aceştia putând fi
instituţii, oameni politici, personalităţi ale vieţii publice, mass-media, asociaţii ale societăţii
civile, comunităţi locale sau organisme internaţionale. Dintre aceşti actori, instituţiile statului
reprezintă principalii actori care participă la constituirea monumentului istoric, prin faptul că au
un rol determinant în elaborarea şi impunerea unei anumite definiţii a noţiunii, a anumitor practici
de protejare şi, în general, a unei anumite atitudini faţă de monumentele istorice. Aşadar,
monumentul istoric nu este o noţiune dată în mod natural, chiar dacă unii actori par să îi acorde
acest statut.
Prima întrebare care a orientat desfăşurarea cercetării a fost „Cine
sunt principalii actori ai patrimonializării monumentelor istorice?”, apărând
ulterior noi interogaţii precum:
- Care sunt semnificaţiile pe care fiecare din aceşti actori le acordă
monumentelor istorice?
- Care este rolul social pe care aceştia îl conferă monumentelor
istorice?
- Cum se raportează aceşti actori unii la alţii şi cum, prin interacţiuni,
este produsă o anumită concepţie, general asumată asupra monumentelor
istorice?
Demersul meu a urmărit aşadar să răspundă acestor întrebări
esenţiale pentru înţelegerea patrimonializării în România. Un prim pas
necesar a fost să definesc patrimonializarea ca procesul complex de
producere socială a patrimoniului care începe cu apariţia conştiinţei
patrimoniale, se manifestă în continuare prin reglementări specifice şi se
finalizează în acţiunile concrete de clasificare şi protejare. Dacă instituţiile
centrale, naţionale, se ocupă de reglementarea domeniului, instituţiile locale
sunt responsabile de acţiunile concrete. Descompunerea patrimonializării în
etape a funcţionat ca un instrument de lucru ce mi-a permis să rafinez
înţelegerea procesului ca întreg şi să abordez în mod nuanţat actorii
relevanţi. Plecând de la prima ipoteză expusă mai sus, conform căreia actorii
care intervin în cursul patrimonializării intervin îşi aduc fiecare propria
înţelegere asupra monumentelor istorice, cea de-a doua ipoteză a cercetării
a fost cea conform căreia rolul şi ponderea acestora variază în funcţie de
etapele patrimonializării.
Pentru a întregi perspectiva asupra patrimonializării monumentelor
istorice în România de astăzi, am mutat ulterior privirea de la nivelul
central, naţional al procesului, acolo unde se elaborează legile şi
reglementările în domeniu la nivelul local, acolo unde edificiile sunt investite
în mod concret cu valoare patrimonială şi sunt puse în practică acţiunile de
protejare şi de punere în valoare ale acestora. În acest scop, am ales
Timişoara, pentru a identifica actorii la nivel local şi a urmări viziunile
acestora asupra monumentelor, asupra rolului social pe care îl îndeplinesc,
dar şi asupra propriului rol în derularea patrimonializării.
2
În ceea ce priveşte sursele cercetării, acestea sunt, pe de o parte,
scrise – documente de diferite tipuri emise de actorii studiaţi şi, pe de altă
parte, orale – interviurile luate persoanelor făcând parte din instituţii vizate.
Nu în ultimul rând, observaţia actorilor, atunci când a fost posibilă, şi a
situaţiei monumentelor istorice la nivel local, în Timişoara, mi-a furnizat
date importante în toate etapele cercetării, din faza exploratorie şi până la
interpretarea acţiunilor şi discursurilor actorilor.
Structurarea tezei urmăreşte parţial firul cronologic al cercetării pe
care am realizat-o. Astfel, o primă parte este dedicată „Perspectivelor în
ştiinţele socio-umane asupra patrimoniului şi patrimonializării”, a căror
prezentare selectivă delimitează sau, mai degrabă, deschide un vast câmp
de cercetare multidisciplinar. Dintre cele două teme pe care le-am distins,
cea de-a doua, referitoare la patrimonializarea ca proces social, constituie
punctul de plecare pentru cercetarea realizată asupra monumentelor
istorice în România şi expusă în cea de-a doua parte.
Intitulată „Monumentele istorice şi patrimonializarea în România”, cea
de-a doua parte este la rândul său dezvoltată pe două planuri. Primului
dintre acestea îi corespunde analiza actorilor patrimonializării la nivel
naţional, iar celui de-al doilea – un demers echivalent la nivel local, în oraşul
Timişoara. În cadrul primului nivel, Capitolul 3, “O perspectivă diacronică
asupra patrimonializării în România. Dezvoltare legislativă şi instituţională”
prezintă evoluţia domeniului monumentelor istorice în România, aşa cum
este acesta reflectat de textele juridice de-a lungul timpului. Capitolul
următor tratează “Actorii patrimonializării la nivel naţional”, în trei
subcapitole. Primul se ocupă de actorul central – ministerul Culturii,
propunând o analiză care are ca punct de plecare analiza documentelor
emise după 1989 în domeniu, precum şi interviurile realizate cu
reprezentanţi ai acestei instituţii. Analiza ministerului Culturii conduce la
înţelegerea acestei instituţii ca actor heteroclit al patrimonializării, care
manifestă o concepţie particulară asupra monumentelor istorice. Consacrat
“Actorului ştiinţific al patrimonializării : specialiştii”, cel de-al doilea
3
subcapitol se referă, în principal, la istorici, istorici de artă, arhitecţi şi
arheologi care fac parte din principalul organism ştiinţific, anume Comisia
Naţională a Monumentelor Istorice, dar şi din Comisia Prezidenţială pentru
Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale. Un ultim subcapitol este
dedicat unui actor care nu are un rol decisiv în patrimonializare, dar care nu
trebuie cu toate acestea ignorat – organizaţiile neguvernamentale. Cu
această ocazie, urmăresc să schiţez principalele trăsături specifice ale
acestui actor şi logica sale dominantă, la nivel naţional.
În cele din urmă, nivelul local al patrimonializării monumentelor
istorice este abordat în Capitolul 6, în cadrul căruia cele două subcapitole
prezintă contextul istoric şi cultural în care se desfăşoară patrimonializarea
în Timişoara şi analizează actorii locali: Direcţia Judeţeană pentru Cultură,
Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, specialiştii (în special cei care
formează Comisia Regională a Monumentelor Istorice) şi Primăria
Timişoara.
Concluziile prezentate în final reiau principalele rezultate ale
cercetării, punând în lumină totodată ipotezele validate. Va rezulta o
imagine de ansamblu a patrimonializării ca proces social complex,
ireductibil la voinţa sau acţiunile unui singur actor, ci constituindu-se în
permanentă mişcare şi negociere între actorii instituţionali, colectivi şi
individuali.
Prezentarea pe care o realizez în această primă parte nu are nici o
clipă pretenţia de a epuiza perspectivele asupra patrimoniului şi
patrimonializării în literatura ştiinţelor sociale. În primul rând, pentru că un
astfel de demers nu ar fi posibil, în al doilea rând pentru că nu urmăresc
exhaustivitatea, ci reprezentativitatea, pe care am încercat să o obţin printr-
o selecţie a textelor esenţiale pentru înţelegerea atât a cuplului patrimoniu –
patrimonializare, cât şi a metadiscursului patrimonial, adică a direcţiilor
majore pe care le-au urmat cercetările în domeniu. Pentru a avea o privire
4
de ansamblu, dar în acelaşi timp coerentă asupra fenomenului patrimonial,
voi distinge între perspectivele care sunt centrate pe descrierea şi
înţelegerea patrimoniului, şi cele care se ocupă preponderent de
patrimonializare, adică de procesul prin care anumite bunuri devin
patrimoniu. În urma acestui demers, complexitatea acestor teme,
perspectivele multiple prin care pot fi abordate, precum şi caracterul
interdisciplinar al literaturii examinate vor fi puse în evidenţă.
CAPITOLUL 1. Patrimoniul
1.1. Apariţia atitudinilor patrimoniale
Prima interogare abordată în special în cadrul ştiinţelor istorice se
referă la momentul în care a apărut în Europa noua atitudine patrimonială,
pentru care artefactele trecutului reprezintă o moştenire valoroasă, demnă
de a fi păstrată şi transmisă mai departe. Dintre numeroasele cercetări de
factură istorică care s-au întreprins şi care constituie corpul unei importante
literaturi, m-am referit în primul rând la Dominque Poulot, care identifică
momentul esenţial al apariţiei atitudinii patrimoniale ca fiind Revoluţia
franceză de la 1789, când distrugerile masive determină elitele intelectuale
şi politice să reflecteze la necesitatea de a păstra bunurile regimului
anterior dezavuat şi totodată de a le folosi pentru educarea poporului
(Poulot, 1997). Istoricul de artă Françoise Choay argumentează că
monumentele sunt prezente în aproape toate perioadele şi spaţiile
geografice, în timp ce monumentele istorice reprezintă o invenţie relativ
târzie a occidentului (Choay, 1992). Apariţia lor poate fi situată în
Renaşterea secolului al XV-lea, când se formează atitudinile patrimoniale
simultan cu oferirea unui statut privilegiat artei şi cu naşterea interesului
pentru disciplina istoriei. Istoricul Jean-Michel Leniaud susţine cu
argumente ce aparţin domeniului arheologiei, că monumentele istorice nu
sunt o manifestare a modernităţii, ci reprezintă un mod de a crea o legătură
între prezent şi trecut, de a afirma originea şi identitatea unei comunităţi, pe
care îl putem regăsi încă de pe vremea Greciei antice şi a Imperiului Roman
5
(Leniaud, 2000). O altă perspectivă care favorizează continuitatea
conştiinţei patrimoniale în decursul istoriei, fără a presupune însă
universalitatea acesteia, este susţinută de Krzystof Pomian. Istoricul
încearcă să stabilească o continuitate în succedarea tipurilor de atitudine
patrimonială şi totodată o perspectivă geografică asupra propagării acestora
în Europa şi în lume, neignorând însă nici momentele de ruptură care au
instaurat noi semnificaţii ale patrimonializării (Pomian, 1990).
Punctul de convergenţă al diverselor teorii privind naşterea şi evoluţia
atitudinii patrimoniale, este constatarea faptului că interesul actual pentru
patrimoniu este de o intensitate nemaiîntâlnită în istorie, iar acest interes
este semnificativ pentru societatea în care trăim.
1.2. Perspective esenţialiste asupra patrimoniului. Cupluri de
noţiuni
1.2.1. Memorie socială şi patrimoniul construit
Lucrările sociologului Maurice Halbwachs (1925, 1950) impun şi
dezvoltă noţiunile de „memorie socială”, „memorie colectivă” sau „curent de
gândire/de memorie”, care vor avea . Ceea ce argumentează în mod esenţial
autorul este caracterul social al oricărui tip de memorie, fie ea individuală
sau colectivă. Caracterul social al memoriei este dat de imposibilitatea
acesteia de a exista în afara anumitor cadre sociale, adică structuri de
gândire construite pe baza amintirilor şi care asigură unitatea
reprezentărilor colective. Spaţiul, timpul, limbajul sunt astfel de structuri
care fac posibilă memoria. Dintre acestea, spaţiul conferă coerenţă vieţii
sociale ca punct de reper stabil, asigurând permanenţa în timp a identităţii
colective graţie imaginilor spaţiale care se găsesc la originea reprezentărilor
unui grup asupra sieşi. Ajungem astfel la a considera monumentele istorice
ca participând la memoria colectivă în două sensuri: ca incarnând o
memorie locală sau naţională şi ca obiecte remarcabile ale spaţiului
construit. Problematica timpului în calitate de cadru social al memoriei
nuanţează concluzia de mai sus, prin faptul că nu timpul istoric, impus la
6
nivel naţional, este cel care ordonează memoria colectivă. De aceea,
monumentele istorice care fac referire la o istorie naţională rămân să
participe la memoria (şi identitatea) colectivă doar prin caracterul lor
material, de repere fizice, spaţiale.
1.2.2. Memorie versus patrimoniu. Critici.
Lucrarea monumentala iniţiată şi dirijată de Pierre Nora – Lieux de
mémoire – reprezintă o încercare de a teoretiza şi de a dezvolta
problematica relaţiei dintre memorie şi istorie şi, implicit, a locului care le
este conferit monumentelor în cadrul acestui raport. Cele mai multe dintre
argumentele istoricului, susţinute prin numeroase studii punctuale‚ converg
înspre ideea opoziţiei ireductibile dintre „memorie” şi „istorie”. Astfel, dacă
prima este vie, în permanentă mişcare şi evoluţie, contradictorie şi supusă
efectelor uitării, cea de-a doua reprezintă consecinţa unei operaţii
intelectuale care simplifică, reduce, decupează şi împietreşte elemente ale
trecutului, alese adeseori în funcţie de interese politice. Societăţile
contemporane, arată P. Nora, sunt caracterizate de confiscarea memoriei de
către istorie, în sensul în care avem de-a face cu o memorie-datorie, o
memorie-arhivă şi o memorie-distanţă. Din această perspectivă a raportului
dintre memorie şi istorie trebuie înţelese „locurile memoriei” ca repere
materiale sau imaterial ce permit memoriei să se fixeze şi să se perpetueze.
Cel de-al treilea volum al trilogiei „Locurile memoriei” va aduce o nouă
înţelegere a acestora ca fiind asimilate de fenomenul recent al comemorării
de tip istoric, ca fiind mai aproape de demersul istoric, decât de cel
memorial, „autentic”. În această ecuaţie, practicile legate patrimoniul
oficial, statuat ca atare de către autorităţi, demonstrează exemplar
instrumentalizarea acestuia şi caracterul său impus, artificial.
Polarizarea memoriei şi istoriei ca aflate în opoziţie în mod
fundamental este o viziune împărtăşită şi de unii etnologi care manifestă un
„sentiment al doliului” (Augé, 1989), născut din observaţia faptului că
societatea contemporană a devenit incapabilă să mai exercite o memorie
7
socială aşa cum se întâmpla în societăţile tradiţionale, ceea ce a condus la o
patrimonializare excesivă, la înlocuirea memoriei de patrimoniu (Candau,
2006, Rautenberg, 2003, Guillaume, 1990). Acest sentiment este denumit şi
„etnostalgie” (Tornatore, 2000.)
1.2.3. Patrimoniu şi uitare
Evacuată din spaţiul public, uitarea îşi are în fapt un rol natural pe
care trebuie să i-l recunoaştem, argumentează unii autori (Gauthier, 1995,
Candau, 2006). Uitarea este o componentă a procesului memorial, iar
patrimonializarea excesivă conduce de fapt la negarea uitării, ceea ce este
nociv atât memoriei societăţii, cât şi identităţii ei.
O altă abordare a relaţiei dintre patrimoniu şi uitare este realizată
într-o logică inversă, căci patrimoniul este de fapt uitare. Selectând şi
expunând anumite bunuri ca obiecte muzeale înseamnă de fapt ştergerea
întregii memorii care stătea în spatele lor, înseamnă dezgolirea acestora de
orice sens şi nivelarea lor ca simple semne ale trecutului (Poulot, 1997).
Dacă contextul politic de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a
justificat noţiunea de „obligaţie la memorie”, astăzi se discută în principal
despre „abuzul memoriei” (Todorov, 1998, Terray, 2006). Privitor la întreaga
problematică a relaţiei dintre memorie şi uitare şi a uzului şi abuzului
acestora, lucrarea lui Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea este o sursă
deosebit de bogată de reflecţii. Dintre acestea, menţionez aici doar tipurile
de abuzuri pe care nu doar uitarea, dar şi exersarea memoriei le poate
naşte: memoria manipulată şi memoria obligată, împreună cu corelativele
lor – uitarea manipulată şi uitarea comandată (sau amnistia). Consecinţele
etice ale dezvoltării acestor concepte sunt importante, deoarece singura cale
de a integra evenimentele dureroase ale trecutului ca lecţie pentru viitor
este, pentru societate, pardonul, adică reconcilierea cu trecutul printr-o
„memorie fericită”. Aceste dezvoltări ale noţiunilor de memorie şi uitare pot
fi prelungite şi în cazul monumentelor în general sau monumentelor istorice
în particular, care nu trebuie înţeles ca obiecte care narează despre un
8
trecut, ci ca posibili declanşatori ai memoriei. Iar uitarea care îşi face loc
inclusiv prin selectarea patrimoniului poate fi pernicioasă unei societăţi care
are nevoie să reconcilieze cu trecutul său.
1.3. Perspective dinamice
1.3.1. Cauze ale amploarei fenomenului patrimonial
Dawid Lowenthal plasează începuturile expansiunii patrimoniale la
începuturile anilor 1980, când transformările sociale, politice, tehnologice la
nivel global, dar şi catastrofele umane precum Holocaustul conduc la
recunoaşterea şi asumarea fragilităţii vieţii şi a unui mod de a trăi
(Lowenthal, 2004). Robert Hewison face, pentru cazul Angliei, o analiză a
două momente importante ce, pe fundalul unei angoase generalizate, au
condus la dezvoltarea fără precedent a patrimoniului: declararea de către
Consiliul Europei a anului 1975 ca An al Patrimoniului şi o iniţiativă
legislativă privind impozitul pe avere, resimţit ca o periclitare a
patrimoniului (Hewison, 1994). Yvon Lamy vorbeşte la rândul său despre
„criza modernităţii” care naşte sentimentul pierderii, al urgenţei şi al crizei,
iar Michel Rautenberg despre rezistenţa la uniformizare culturală
(Rautenberg, 2003). Astfel, printr-o privire asupra societăţii la nivel global,
dar şi la nivel individual (Fabre, 2000a), istoricii şi antropologii pun în
legătură intensitatea patrimonializării actuale cu marile transformări
sociale, politice, economice şi tehnologice ale ultimelor decenii.
1.3.2. Patrimoniu şi patrimonii
Diferitele categorii patrimoniale, de la cel tradiţional (monumente
istorice, situri arheologice, bunuri mobile) până la patrimoniul industrial,
imaterial, arhivistic, peisagistic, natural sau chiar „uman” (zestrea genetică)
conferă noţiunii de patrimoniu un caracter heteroclit şi chiar contradictoriu.
Cercetători în ştiinţele sociale sau juridice arată astfel dificultăţile de a
aplica aceleaşi criterii sau aceleaşi principii mai multor tipuri de patrimoniu.
Patrimoniul natural, spre exemplu, se fundamentează pe valori specifice
9
care pot intra în contradicţie cu cele ale patrimoniului cultural, şi mai cu
seamă ale patrimoniului industrial care răspunde unor necesităţi particulare
ale societăţilor post-industriale (Palu, 1996, Jeudy, 1990). Noţiunea de
„patrimoniu” poate fi de aceea contestată în favoarea celei de „patrimonii”.
1.3.3. Patrimoniu şi temporalităţi
Lucrarea lui Alois Riegl „Cultul modern al monumentelor” publicată în
1905 este un reper în dezvoltarea ulterioară a problematicii patrimoniale.
Distingând între trei tipuri de monumente: intenţional, istoric şi vechi, Riegl
argumentează că monumentul vechi, bazat pe recunoaşterea valorii strict de
vechime, neasociată nici unei intenţii memoriale, nici unor calităţi
documentare, tinde să se impună ca dominant, dând seama de o nouă
sensibilitate care se năştea.
Patrimoniul poate fi înţeles şi ca o modalitate de a pune în relaţie cele
trei temporalităţi, a trecutului, prezentului şi viitorului. Una din
perspectivele din care este privită această relaţie este cea a rupturii dintre
trecut şi prezent. În acest sens, patrimoniul este o consecinţă a lipsei de
continuitate dintre trecut şi prezent, este o modalitate de a spune că „doliul
este încheiat” (Rautenberg, 2003, 152). Viitorul este de asemenea invocat,
prin responsabilitatea faţă de generaţiile care vor veni pe care o implică
conservarea patrimoniului.
1.3.4. Patrimoniul – un produs al prezentului
Patrimoniul nu este doar un bun creat în trecut pe care îl păstrăm
pentru generaţiile viitoare, este un produs încărcat cu mizele prezentului. În
primul rând, prin faptul că prezentul este cel care selectează ce anume este
valoros şi merită păstrat. În al doilea rând, deoarece investirea unor obiecte
cu valoare patrimonială înseamnă interpretarea de către actorii prezentului
a acestora, în funcţie de contextul actual (Laplantine, 1996, Rautenberg,
2003, Candau, 2006). Patrimoniul este, cu alte cuvinte, o formă de „filiaţie
inversă” (Davallon, 2000).
10
Capitolul 2: Patrimonializarea
2.1. Definirea şi înţelegerea patrimonializării
Patrimonializarea este abordată în ştiinţele socio-umane în cele două
forme posibile ale sale: pe de o parte ca proces prin care, în mod oficial,
anumite bunuri primesc calitatea de „patrimoniu” şi, pe de altă parte, ca
ansamblu de acţiuni prin care o comunitate investeşte anumite bunuri cu o
valoare de tip patrimonial, independent de patrimoniul oficial, reglementat
juridic şi recunoscut către autorităţile statului. Spre exemplu, astfel de
acţiuni de patrimonializare neoficială pot avea ca obiect limba sau obiceiuri
culinare. Deoarece cercetarea din partea a doua a tezei are ca obiect
patrimonializarea oficială, în cele ce urmează mă voi referi cu precădere la
studii de caz din această sferă.
2.1. Actorii patrimonializării
Procesul de constituire în patrimoniu a bunurilor trecutului poate fi
abordat în primul rând din prisma actorilor săi, instituţionali, colectivi sau
individuali, a semnificaţiilor pe care le poartă pentru aceştia, a modului în
care este produsă o anumită înţelegere a noţiunii de „monument istoric”.
Un prim actor esenţial în patrimonializarea oficială sunt autorităţile
publice centrale, adeseori ministerul Culturii sau un organism similar.
Puţine studii se ocupă de acest actor, dintre care amintesc o cercetare
asupra patrimoniului imaterial constituit prin voinţa guvernului mexican şi
cu sprijinul populaţiei vizate (De Vidas, 1994). Autoarea ajunge la
constatarea că mizele pe care le poartă patrimonializarea pentru fiecare
dintre aceşti actori sunt diferite, ceea ce nu împiedică ca dinamica relaţiei
lor să fie una favorabilă atingerii obiectivelor propuse de ambii actori.
Actorul ştiinţific al patrimonializării, specialiştii, au fost de asemenea
investigaţi în câteva studii de caz (spre exemplu Amiel, 2000, Jacquelin,
Signoles, 2000), dar şi în mod general, ca purtători ai unei memorii sociale
11
şi a unor valori specifice pe care le impun în cadrul patrimonializării
materiale sau imateriale (Rautenberg, 2003, Fabre, 200b). Autorităţile locale
sunt, la rândul lor, un actor important al patrimonializării, în special în cea
de-a treia etapă, a aplicării reglementărilor în domeniu şi a protecţiei
efective a monumentelor istorice. Diferite cercetări focusate pe acest actor
demonstrează că voinţa politică locală şi consistenţa strategia administraţiei
sunt motoare importante ale patrimonializării (ca exemplu, Puccio-Den,
2003).
Dar nu doar la nivel local şi naţional putem vorbi despre actori ai
patrimonializării, ci şi la nivel internaţional, odată cu crearea unor
organisme precum UNESCO şi ICOMOS. Lista Patrimoniului Mondial sau
Lista Patrimoniului Cultural Imaterial reprezintă instrumente, mai mult sau
mai puţin eficiente (criticile cu privire la fundamentele şi valorile pe care se
bazează acestea nelipsind în literatura de specialitate, a se vedea Titchen,
1996, Cleere, 1996, Labadi, 2005) care au ca obiectiv recunoaşterea şi
protejarea bunurilor cu valoare deosebită la nivel mondial. Consiliul Europei
şi Uniunea Europeană plasează, dintr-o perspectivă proprie, patrimoniul
printre preocupările lor.
În ceea ce priveşte organizaţiile neguvernamentale sau comunităţile
locale, acestea deţin un loc central în special în cursul patrimonializării
neoficiale, dar pot aduce un aport important şi în prima etapă a
patrimonializării înţeleasă în sens larg – naşterea conştiinţei şi atitudinii
patrimoniale.
Ceea ce este esenţial în înţelegerea patrimonializării ca proces social
purtat de actori este faptul că fiecare dintre aceştia aduce în acest proces
propriile mize şi propria concepţie asupra patrimoniului, ceea ce poate
conduce la blocaje sau conflicte.
2.3. Mizele patrimonializării
Am menţionat deja termenul de „miză”, adică obiectivul, finalitatea
explicită sau implicită pe care o urmăresc actorii implicaţi în
12
patrimonializare. Cercetările care s-au preocupat în mod esenţial de această
dimensiune a procesului au demonstrat astfel diversitatea mizelor: