-
PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUNA VESTIRE FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
Anul I, Nr. 1 / 2013
Duminica I din Post
(a Ortodoxiei)
APOSTOL – Evrei XI, 24-26; 32-40: 24. Prin credinţă, Moise, când
s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, 25.
Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să
aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, 26. Socotind că
batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile
Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. 32. Şi ce voi mai zice?
Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de
Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, 33. Care
prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit
făgăduinţele, au astupat gurile leilor, 34. Au stins puterea
focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din
slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele
vrăjmaşilor pe fugă; 35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor
înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să
dobândească mai bună înviere; 36. Alţii au suferit batjocură şi
bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; 37. Au fost ucişi cu pietre,
au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit
ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră,
lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. 38. Ei, de care lumea nu era
vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în
crăpăturile pământului. 39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin
credinţă, n-au primit făgăduinţa, 40. Pentru că Dumnezeu rânduise
pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.
EVANGHELIA– Ioan I, 43-51:
43. A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi
i-a zis Iisus: Urmează-Mi.
44. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui
Petru.
45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela
despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe
Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
46. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip
i-a zis: Vino şi vezi.
47. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre
el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este
vicleşug.
48. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a
zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am
-
văzut când erai sub smochin.
49. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu
eşti regele lui Israel.
50. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am
văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea
vei vedea.
51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea
cerul deschizându-se şi pe îngerii lui
Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.
DUMINICA ORTODOXIEI
Sãrbãtoarea de astãzi, trecutã în calendar cu numele de Duminica
Ortodoxiei, a fost rânduitã astfel cu 1169 de
ani în urmã când, în ziua de 11 martie 843, a fost reașezatã în
temeiurile ei închinarea la sfintele icoane.
Duminica Ortodoxiei, prãznuitã de atunci și pânã astãzi în prima
Duminicã din Postul Mare, este încununarea
luptelor și jertfelor creștinilor pentru apãrarea sfintelor
icoane, în timpul persecuțiilor împãratului Leon al III-lea
Isaurul și urmașilor sãi (730-787 - prima perioadã iconoclastã
și 813-843 - a doua perioadã iconoclastã).
În perioada respectivã mii de icoane au fost smulse cu furie nu
numai de pe pereții bisericilor, ci și din casele
dreptmãritorilor creștini, au fost sfãrâmate, batjocorite și
arse în piețele publice. Iar apãrãtorii sfintelor icoane au
fost întemnițați, schingiuiți, uciși ori arși de vii, pătimind
astfel pentru dreapta credințã, care este temelia cinstirii
sfintelor icoane.
Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevãrul cã Mântuitorul Iisus
este în același timp Dumnezeu și Om, afirmând cã firea omeneascã a
fost întru totul absorbitã de firea dumnezeiascã. Ei pretindeau cã
Dumnezeu nu poate fi
zugrãvit, deoarece este duh care nu poate fi vãzut.
Ortodoxia învață însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin
chipul Său uman, adică Iisus Hristos este
Dumnezeu-Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonirilor și
suferințelor la care au fost supuși, apărătorii icoanelor nu au
contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie
după Ioan în care se spune: „Filip
I-a zis [lui Iisus]: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este
de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu
voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a
văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 8-9). Prin urmare, potrivit mărturiilor
Sfintei Evanghelii, Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul
Său, Care
S-a făcut Om, având chip sau faţă de om. Iar dacă Fiul Cel ce
S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a
Tatălui ceresc (cf. Coloseni 1, 15), atunci chipul văzut al
Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui
Hristos vedem pe Dumnezeu - Omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.
În acest sens, icoana are ca temei principal
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, dupã al Cãrui chip a fost fãcut
primul om (cf. Facerea 1, 26).
Acest adevãr este tãlmãcit în cuvinte simple de cãtre Pãrintele
Cleopa Ilie, care ne spune că: Dumnezeu poate fi
pictat în icoane, pentru cã S-a arãtat oamenilor în chip vizibil
și le-a vorbit prin cuvinte înțelese de ei: icoana devine chip al
lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfânta Treime S-a arãtat oamenilor.
Glasul Tatãlui se face
auzit la Botezul Fiului ca și la Schimbarea la fațã, Cuvântul
lui Dumnezeu S-a întrupat și astfel L-au putut
vedea ucenicii Sãi, adicã Sfinții Apostoli, precum și primul
mucenic Ștefan, iar Duhul Sfânt a fost vãzut în chipul limbilor de
foc la Pogorârea Sa peste ucenici.
(Arhimandrit Ilie Cleopa, Predici la duminicile de peste
an).
De-a lungul veacurilor Pãrinții Bisericii ne-au învãțat cã, prin
cinstirea icoanei, noi nu ne închinãm materiei
din ea, adicã lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o
înfãțișeazã. Icoana devine sfântã atât prin sfințenia
chipului pictat pe ea, cât și prin sfințirea pe care preotul o
sãvârșește cu harul Duhului Sfânt. Sfinții Pãrinți
vorbesc despre sfintele icoane cu multã evlavie, arãtând cã noi
cãdem și ne închinãm nu materialului din care
sunt fãcute icoanele, ci la aceea ce se închipuiește prin ele,
adicã la puterea Duhului Sfânt (Sf. Ioan Damaschin, Trei tratate
contra iconoclaştilor), cã [...] Cinstea adusã icoanei trece la cel
zugrãvit pe ea(Sf. Vasile cel Mare,
Despre Sfântul Duh), cã [...] pictura tãcutã grãiește de pe
ziduri, mult bine fãcând (Sf. Grigorie de Nyssa, cf.
Leonid Uspensky, Teologia icoanei), iar [...] noi creștinii,
sãrutând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al
apostolului sau mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru
sãrutãm pe Hristos și pe Sfinții Lui (Leonte de
-
Neapole, cf. Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Duminicile de peste
an).
În acest sens, hotãrârile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul
787, devenite obligatorii pentru viața noastrã
creștinã, mãrturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre
oameni, ca pe oameni sã-i ridice la viața
dumnezeiascã, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe
om și de a sfinți materia. Prin urmare, pot fi pictate icoane
materiale ale Aceluia Care S-a fãcut Om, purtând trup material.
Prin aceasta, Dumnezeu ne-a
arãtat cã materia poate fi sfinþitã și transfiguratã, adicã
unitã cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit
materia trupului Sãu, fãcând-o purtãtoare de Duh. Prin urmare,
dacã trupul poate deveni locaș al Duhului, tot
astfel, și lemnul sau culoarea icoanei poate fi purtãtoare de
har al Sfântului Duh (Cf. Arhim. Ilie Cleopa, op.cit).
Când Patriarhul Metodie al Constantinopolului și Împãrãteasa
Teodora au hotãrât sã aleagã cea dintâi
Duminicã din postul Sfintelor Paști ca zi de sãrbãtoare a
dreptmãritorilor creștini biruitori asupra batjocoritorilor
de icoane, au numit-o Duminica Ortodoxiei, ca praznic al
Bisericii și cununã a biruinței credinței adevãrate
asupra ereziilor. Acest moment este descris într-un mod inspirat
și de pãrintele Dumitru Stãniloae: Duminica
Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sãrbãtoreascã
dupã victoria asupra haosului spiritual, prin
așezarea temeiurilor adevãrate ale existenței umane. Duminica
Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sãrbãtoarea
dreptei credințe în întregul ei, sãrbãtoarea biruinței
adevãrului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase
ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista
tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor. (Pãrintele
Dumitru Stãniloae, O teologie a icoanei)
Icoana lui Iisus Hristos ne înfãțișeazã prezența vãzutã a lui
Dumnezeu Cel nevãzut, arãtarea trupului nestricãcios al Dumnezeului
nestricãcios, adicã ceea ce este vizibil din Persoana Sa
divino-umanã. Pe de altã
parte, în icoana lui Hristos recunoaștem chemarea oamenilor la
sfințenie, la asemãnarea cu Dumnezeu -
Fãcãtorul cerului și al pãmântului, Care la facerea omului a
zis: „Sã facem om dupã chipul și asemãnarea
Noastrã” (Facerea 1, 26). Creatorul spune sã facem om dupã
chipul și asemãnarea Noastrã. Or, acest verb,
folosit la plural, ne aratã cã, la crearea omului, Fiul sau
Cuvântul lui Dumnezeu era împreunã cu Tatãl și cu Duhul Sfânt. Prin
urmare, omul a fost creat dupã chipul Preasfintei Treimi, iar Fiul
lui Dumnezeu Se face Om,
pentru a-i dãrui omului harul înfierii și al îndumnezeirii,
deodatã cu vindecarea acestuia de pãcat și de moarte. În
acest sens, Sfântul Maxim Mãrturisitorul zice cã, „precum
Hristos era dupã fire om fãrã de pãcat, având trup și
suflet, așa și noi, cei ce am crezut în El și ne-am îmbrãcat în
El în duh, putem fi prin voia liberã fãrã de pãcat în El” (Sf.
Maxim Mãrturisitorul).
În icoana unui om sfânt este zugrãvit trupul sãu înduhovnicit
care devine nestricãcios, asemenea trupului slãvit
al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participã în arvunã la
starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi
omul la învierea drepþilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune în
Epistola întâi cãtre Corinteni: „Se seamãnã
(trupul) întru stricãciune, înviazã întru nestricãciune. Se
seamãnã întru necinste, înviazã întru slavã; se
seamãnã întru slãbiciune, înviazã întru putere; seseamãnã trup
firesc, înviazã trup duhovnicesc. [...] Și
dupã cum am purtat chipul celui pãmântesc, sã purtãm și chipul
Celui ceresc. […] Cãci trebuie ca acest
trup stricãcios sã se îmbrace în nestricãciune și acest (trup)
muritor sã se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15, 42-44, 49,
53).
Așadar, icoana ne prezintã, în același timp, pomenirea vieții
sfântului din istorie și arvuna vieții sfântului din
Împãrãția cerurilor.
Teologul ortodox Leonid Uspensky, vorbind despre sfinți și
icoane, aratã cã „forța care învie sfinții dupã
moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieții lor pãmântești,
le cuprinde nu numai sufletul, ci și trupul. De
aceea spunem cã icoana transmite nu chipul de zi cu zi și banal
al omului, ci chipul slãvit și veșnic”(L.
Uspensky, La théologie de l’icône). De fapt, raţiunea însãși de
a fi a icoanei este aceea de a arãta lumii pe
moștenitorii nestricãciunii, adicã pe moștenitorii Împãrãției
lui Dumnezeu, pe care ei o cautã și o pregustã încã
din timpul vieții lor pãmântești. Icoana prezintã chipul omului
în care locuiește harul lui Dumnezeu, biruind
-
patimile și sfințind omul întreg, suflet și trup. La rândul sãu,
Sfântul Irineu de Lyon atrage atenția asupra faptului cã „rodul
lucrãrii Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Cãci - se
întreabã el - care ar putea fi
rodul vizibil al Duhului invizibil, dacã nu acela de a face
trupul matur și apt de a primi nestricãciunea?”(Adv.
Haer., V 12, 4) Așadar, dobândirea sfințeniei prin conlucrarea
omului cu harul Duhului Sfânt este scopul vieții
creștine. În acest sens, icoanele sfinților ne aratã cã
dobândirea sfințeniei este posibilă în orice timp şi în orice loc,
dacă omul iubeşte pe Dumnezeu şi caută sfinţenia Lui.
Luând aminte la cele de până acum şi meditând la înţelesul
duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la
sfinţenie, îndeosebi în această Duminică a Ortodoxiei, ne
bucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credinţă,
adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus
Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli
şi prieteni ajutători. Dascăli, pentru că atunci când vedem
chipul lor îi auzim ce se spune despre viaţa lor învăţăm
mult despre credinţa lor vie şi ne întărim în credinţa noastră.
Prin câte necazuri, încercări şi ispite n-au trecut ei
şi, totuşi, au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi
chipul luminos al sfinţilor, ne încurajăm şi noi când
trecem prin încercări şi necazuri. Dar sfinţii nu sunt numai
modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se
roagă pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De
aceea, trebuie să-i cinstim permanent, nu doar
când avem nevoie de ajutorul lor.
După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credinţă şi
evlavie în faţa icoanei Sale, tot aşa ne putem
tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noştri care au
nevoie de ajutorul nostru (cf. Matei 25, 35-36).
Prin urmare, trebuie să fim cu multă luare aminte la necazurile
semenilor noştri, la trebuinţele lor, să ne ajutăm
unii pe alţii astfel încât să devenim unii pentru alţii icoane
vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem
la fiecare Sfântă Liturghie zicând: pe noi înşine şi unii pe
alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm. Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să
iubim prin fapte bune şi chipul Său tainic prezent
în fiecare om. Dacă recunoaştem că viaţa şi sănătatea sunt
daruri de la Dumnezeu, atunci trebuie să mulţumim
lui Dumnezeu pentru darurile şi binefacerile Sale, dăruind şi
noi, din prisosul ori puţinul nostru, semenilor noştri
aflaţi în lipsuri sau în suferinţe. Credinţa în Dumnezeu şi
iubirea de aproapele reprezintă cele două vâsle care
ajută sufletul nostru să înainteze pe luciul apelor vieţii
duhovniceşti şi spre suferinţele oamenilor care se zbat în
nevoi.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu
Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie
cu voi cu toți! Amin! (2 Corinteni 13, 13)
În continuare, pe parcursul celor şase săptămâni ale Postului
Mare, vă propun un serial, care nădăjduiesc să
vă fie de folos!?!
Duhovnicul Era cam pe vremea când Sfântul Hilarion se afla încă
în viaţă, chiar dacă foarte înaintat în vârstă; pe atunci trăia în
oraşul Gaza unul pe nume Josefus Famulus care dusese până la
treizeci de ani sau mai mult o viaţă lumească şi studiase cărţile
păgâne, iar apoi cunoscuse învăţătura dumnezeiască şi dulceaţa
virtuţilor creştineşti prin femeia lui, a cărui pildă urmă, se
supusese Sfântului Botez, se pocăise de păcate şi stătuse vreme de
mai mulţi ani la picioarele bătrânilor oraşului, îndeosebi ca să
asculte cu o curiozitate arzătoare mult îndrăgitele istorisiri
despre viaţa cuvioşilor sihastri din pustie până când, într-o zi,
în vârstă cam de treizeci şi şapte de ani, porni şi el pe drumul
urmat mai înainte de Sfinţii Paulus şi Antonius şi de atunci
încoace de alţi cuvioşi. Îşi încredinţă resturile averii în mâinile
bătrânilor, să le împartă săracilor, îşi luă rămas bun în faţa
porţii de la prieteni şi plecă din oraş în deşert, ca să treacă din
lumea cea ticăloasă în viaţa smerită a penitenţilor. Ani mulţi l-a
doborât şi l-a uscat soarele, şi-a ros genunchii pe stâncă şi pe
nisip rugându-se, a aşteptat ajunând apusul soarelui, pentru ca
abia după aceea să-şi mestece cele câteva curmale; l-au chinuit
diavolii, turnându-i în suflet nelinişti, batjocuri şi ispite; i-a
doborât prin rugăciune, pocăinţă şi jertfire de sine, precum găsim
toate acestea descrise în vieţile preafericiţilor părinţi. Multe
nopţi a mai privit el spre stelele din înalt fără să lipească geană
de geană, iar stelele i-au adus şi ele ispite şi zăpăceala minţii,
citea în constelaţii, în care se deprinsese cândva să descifreze
poveşti despre idoli şi simboluri ale naturii omeneşti, o ştiinţă
anatemizată cu străşnicie de către preoţi, care l-a urmărit încă
multă vreme insuflându-i închipuiri şi gânduri din vremea când era
încă păgân.
-
Pretutindeni, unde sălbăticia goală şi stearpă a acestui ţinut
era întreruptă de un izvor, de un mănunchi de iarbă, de o oază mare
sau mică, trăiau pe atunci sihaştri, unii singuri de tot, alţii în
frăţii restrânse, aşa cum sunt înfăţişaţi într-un tablou din
Camposanto* de la Pisa, practicând sărăcia şi dragostea faţă de
aproapele, fiind adepţi ai unui fel de nostalgică ars moriendi, o
artă a mortificării, a despărţirii prin moarte de lumea aceasta şi
de propriul eu şi a trecerii dincolo, la el, Mântuitorul, în lumină
şi veşnicie. Erau cercetaţi de îngeri şi de diavoli, compuneau
imnuri, alungau demonii din posedaţi, lecuiau şi binecuvântau şi
păreau a fi luat asupra lor povara plăţii, printr-un puternic val
de entuziasm şi dăruire, printr-un plus extatic de renunţare la
lume, la toate plăcerile lumeşti, grosolănia şi poftele trupeşti
ale multor epoci viitoare. Unii dintre ei stăpâneau vechi practici
păgâne de purificare, metode şi exerciţii provenind din rituri de
spiritualizare mult cultivate de secole în Asia, dar despre asta nu
se vorbea, şi aceste metode şi exerciţii Yoga nu mai erau
propriu-zis predate altora, ci se aflau sub interdicţia cu care
creştinismul combătea din ce în ce mai energic toate cele
păgâneşti. La unii dintre penitenţi, ardoarea acestei vieţi
dezvolta daruri deosebite, darul rugăciunii, al lecuirii prin
punerea-mâinilor, al profeţiei, al izgonirii diavolului, darul de a
judeca şi a pedepsi, de a mângâia şi a binecuvânta. Şi în Iosefus
zăcea un asemenea dar şi cu trecerea anilor, când părul începu să-i
încărunţească, darul acesta dădu în floare. Era darul ascultării.
Când un frate dintr-una dintre aşezări sau un om din lume îndemnat
de conştiinţa neliniştită veneau la Iosef şi-i istoriseau faptele,
suferinţele, ispitele şi păcatele lor, îi povesteau viaţa lor,
lupta lor pentru biruinţa binelui şi înfrângerea lor, ori îi
vorbeau despre o pierdere, o durere, o jale, Iosef se pricepea să-i
asculte, să le deschidă şi să le dăruiască urechea şi inima, să le
primească şi să le adăpostească în fiinţa lui suferinţa şi grija,
ca să-i lase apoi să plece despovăraţi şi liniştiţi. Pe încetul,
de-a lungul multor ani, această ocupaţie a lui puse stăpânire pe
dânsul şi şi-l făcu o unealtă, o ureche căruia i se acorda
încredere. Virtuţile sale erau o anumită răbdare, o anumită
pasivitate absorbitoare şi o mare discreţie. Veneau la el mereu mai
mulţi oameni, să i se spovedească, să-şi lepede povara unor
supărări de nesuportat, iar unii dintre ei, deşi trebuiseră să bată
drum lung până la coliba lui de trestie, se simţeau, după ce
sosiseră şi-l salutaseră, stingheriţi şi nu mai aveau curajul să se
spovedească, ci se împotriveau şi se ruşinau, îşi tăinuiau
păcatele, oftau şi tăceau îndelung, ore întregi, iar el îşi ţinea
firea în faţa oricăruia la fel, fie că acela vorbea de bunăvoie sau
în silă, fie că se mărturisea glăsuind curgător sau poticnindu-se,
fie că-şi dădea în vileag tainele cu mânie sau se fudulea cu ele.
Toţi erau pentru dânsul la fel, fie că îl învinovăţeau pe Dumnezeu
sau se învinovăţeau pe ei înşişi, că îşi măreau sau îşi micşorau
păcatele şi suferinţele, că mărturiseau o crimă sau numai o
imoralitate, că se plângeau de o iubită necredincioasă sau de
pierderea mântuirii sufletului. Nu-l înspăimânta dacă vreunul
dintre ei povestea despre relaţii intime cu demonii şi părea a fi
prieten apropiat cu diavolul, nu se supăra nici dacă cineva
istorisea îndelung multe şi de toate, ascunzând vădit esenţialul,
nu-şi pierdea răbdarea nici dacă vreunul se învinovăţea de păcate
imaginare şi născocite. Tot ceea ce auzea ― tânguiri, confesiuni,
învinuiri, mustrări de conştiinţă ― părea că piere în auzul lui ca
apa în nisipul deşertului, s-ar fi zis că nu are nici o părere
despre toate astea, că nu simte pentru mărturisitori nici
compasiune, nici dispreţ şi totuşi, ori tocmai de aceea părea că
mărturisirile nu fuseseră rostite în gol, ci preschimbate în spuse
şi auzite, aducând uşurare şi izbăvire. Rareori pronunţa
admonestare sau vreun avertisment, şi mai rar încă dădea un sfat
sau o poruncă; asta părea a nu fi misiunea lui, iar cei ce se
adresau simţeau parcă şi ei că asta nu intra în atribuţiile sale.
Misiunea lui era să trezească şi să i se arate încredere, să
asculte cu răbdare şi bunăvoinţă, să ajute în felul acesta ca o
spovedanie încă insuficient pregătită să capete în cele din urmă
chip, să ridice zăgazul ca preaplinul sau zgura sufletelor să
devină şuvoi şi torent, să preia totul şi să-l învăluie în tăcere.
Misiunea lui era ca la sfârşitul spovedaniilor, al celor
înspăimântătoare şi al celor nevinovate, al celor pline de căinţă
şi al celor vanitoase, să-l pună pe mărturisitor să îngenuncheze
lângă el, să spună un Tatăl nostru şi, mai înainte de a-l lăsa să
plece, să-l sărute pe frunte. A porunci penitenţe şi canoane nu era
misiunea lui, nu se simţea împuternicit să rostească dezlegări
propriu-zise ca un preot, nici judecarea, nici iertarea păcatelor
nu erau treaba lui. În timp ce asculta şi înţelegea, părea că ia
asupră-şi complicitatea la vină, părea că îl ajută pe vinovat să-şi
poarte păcatul, în timp ce tăcea, părea adâncit în cele auzite şi
reîntors în trecut, în timp ce se ruga, împreună cu mărturisitorul,
după spovadă, părea că-şi asumă şi-şi mărturiseşte aceleaşi păcate,
ca un frate al aceluia şi ca un ins asemenea lui. În timp ce-l
săruta, părea că îl binecuvântează într-un fel mai mult frăţesc
decât preoţesc, mai mult tandru decât solemn.
-
Faima lui se răspândi în tot ţinutul din jurul Gazei, era
cunoscut până departe şi asemuit uneori chiar cu marele duhovnic şi
sihastru aflat la mare cinste, Dion Pugil, al cărui renume era
oricum cu zece ani mai vechi şi se bizuia pe cu totul alte
aptitudini, căci părintele Dion era vestit prin aceea că se
pricepea să citească mai adânc şi mai repede în sufletele ce i se
încredinţau decât în cuvintele rostite, astfel încât un
mărturisitor şovăielnic constata nu rareori cu surprindere că îl
învinovăţea de păcate pe care încă nu le mărturisise. Acest
cunoscător al sufletelor, despre care Iosef auzise istorisindu-se
sute de povestiri uimitoare şi cu care el însuşi n-ar fi cutezat
niciodată să se compare, era şi un înzestrat sfetnic al sufletelor
rătăcite, un mare judecător, împărţitor de pedepse şi porunci:
dicta penitenţe, mortificări şi pelerinaje, întemeia căsnicii,
silea înduşmăniţii să se împace, iar autoritatea lui era similară
aceleia a unui episcop. Trăia în apropiere de Ascalon, dar veneau
la el solicitanţi până şi din Ierusalim şi chiar din locuri încă
mai îndepărtate. Asemeni celor mai mulţi dintre sihaştri şi
penitenţi, Iosefus Famulus dusese timp de ani îndelungaţi o luptă
pătimaşă şi extenuantă. Părăsise, ce-i drept, viaţa lumească, se
lepădase de avere şi de casă şi plecase din oraşul cu atâtea
ademeniri către plăceri lumeşti şi trupeşti, dar pe el însuşi
trebuise să se ia cu sine, iar în el dăinuiau toate pornirile
trupului şi ale sufletului, care îl pot duce pe om în impas şi în
ispită. Mai întâi se luptase împotriva trupului, fusese nemilos şi
aspru cu el, îl deprinsese cu arşiţa şi frigul, cu foamea şi setea,
cu rănile şi bătăturile, până când îl veştejise şi-l uscase, dar
chiar şi în învelişul slăbănog de ascet vechiul Adam tot îl mai
putea surprinde şi necăji ruşinos cu cele mai smintite dorinţe şi
pofte, visuri şi năluciri; noi ştim doar că diavolul poartă o grijă
cu totul deosebită sihaştrilor şi penitenţilor. Când, mai târziu,
îl vizitaseră întâmplător oameni dornici să afle mângâiere şi să se
spovedească, Iosef descoperi cu recunoştinţă în aceasta o chemare a
harului şi, totodată, găsi o uşurare a vieţii lui de penitent:
fiinţa lui căpătase un sens şi un conţinut mai presus de el însuşi,
i se încredinţase o misiune, putea sluji altora sau putea sluji ca
unealtă a lui Dumnezeu, pentru a atrage sufletele la sine. Fusese
un simţământ minunat şi cu adevărat înălţător. Cu timpul însă ieşi
la iveală că până şi bunurile sufletului aparţin celor pământeşti
şi pot duce la ispite şi capcane. Anume , adesea, când un asemenea
călător venea pe jos sau călare şi se oprea în faţa peşterii lui
din stâncă, rugându-l să-i dea o înghiţitură de apă şi, după aceea,
să-i îngăduie să se spovedească, lui Iosef al nostru îi dădeau
târcoale un sentiment de mulţumire şi de satisfacţie, de
auto-satisfacţie, o vanitate şi o dragoste de sine, de care, îndată
ce-şi dădea seama, se îngrozea foarte tare. Nu rareori îl ruga în
genunchi pe Dumnezeu să-l ierte şi-l mai ruga să nu mai vină la el,
nevrednicul, nici un mărturisitor, nici din colibele fraţilor
penitenţi din apropiere, nici din satele şi oraşele lumii. Cu toate
acestea, chiar când într-adevăr nimeni nu-i mai călca pragul o
vreme, nu se simţea cu mult mai bine, iar când după aceea veneau
iară în număr mare se surprindea păcătuind din nou: i se întâmpla
acum ca, ascultând cutare sau cutare mărturisire, să simtă porniri
de răceală şi nepăsare, ba chiar de dispreţ faţă de cei ce se
spovedeau. Oftând, lua asupră-şi şi aceste lupte, şi erau perioade
când, după ascultarea fiecărei spovedanii, se supunea în
singurătate unor exerciţii de umilinţă şi penitenţă, în afară de
asta, îşi poruncea nu numai să-i trateze pe toţi mărturisitorii ca
pe nişte fraţi, ci şi să le arate o veneraţie deosebită, iar
aceasta cu atât mai mult, cu cât persoana respectivă avea să-i
placă mai puţin: îi primea ca pe nişte soli ai lui Dumnezeu,
trimişi ca să-l pună la încercare în felul acesta şi, odată cu
trecerea anilor, destul de târziu, când ajunsese un bărbat în
pragul bătrâneţii, viaţa lui cunoscu un anumit echilibru, iar cei
ce locuiau în vecinătate îl socoteau un om fără cusur, care-şi
găsise pacea întru Domnul………. Va continua în numerele următoare,
până la Duminica Floriilor. Atenţie aşadar!
LECTURI DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI CARTEAJUDECĂTORILOR
FACEREA - INTAIA CARTE A LUI MOISE, CAPITOLUL 1
Facerea lumii.
1. La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul.
2. Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra
adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor.
3. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie lumina! Si a fost lumina.
http://www.intratext.com/IXT/RUM0001/ET.HTMhttp://www.intratext.com/IXT/RUM0001/ET.HTMhttp://www.intratext.com/IXT/RUM0001/ET.HTM
-
4. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina, si a despartit
Dumnezeu lumina de intuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit
noapte. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua
intai.
6. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa
desparta ape de ape!” Si a fost asa.
7. A facut Dumnezeu taria si a despartit Dumnezeu apele cele de
sub tarie de apele cele de deasupra tariei.
8. Taria a numit-o Dumnezeu cer. Si a vazut Dumnezeu ca este
bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a
doua.
9. Si a zis Dumnezeu: “Sa se adune apele cele de sub cer la un
loc si sa se arate uscatul!” Si a fost asa. si s-au
adunat apele cele de sub cer la locurile lor si s-a aratat
uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a
numit-o mari. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa dea pamantul din sine verdeata:
iarba, cu samanta intr-insa, dupa felul si
asemanarea ei, si pomi roditori, care sa dea rod cu samanta in
sine, dupa fel, pe pamant!” Si a fost asa.
12. Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta,
dupa felul si dupa asemanarea ei, si pomi roditori,
cu samanta, dupa fel, pe pamant. Si a vazut Dumnezeu ca este
bine.
13. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a treia.
14. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie luminatori pe taria cerului, ca
sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte
si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si
anii,
15. Si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa
lumineze pamantul. Si a fost asa.
16. A facut Dumnezeu cei doi luminatori mari: luminatorul cel
mai mare pentru carmuirea zilei si luminatorul cel
mai mic pentru carmuirea noptii, si stelele.
17. Si le-a pus Dumnezeu pe taria cerului, ca sa lumineze
pamantul,
18. Sa carmuiasca ziua si noaptea si sa desparta lumina de
intuneric. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.
19. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a patra.
20. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa misune apele de vietati, fiinte cu
viata in ele si pasari sa zboare pe pamant, pe
intinsul tariei cerului!” Si a fost asa.
21. A facut Dumnezeu animalele cele mari din ape si toate
fiintele vii, care misuna in ape, unde ele se prasesc
dupa felul lor, si toate pasarile inaripate dupa felul lor. Si a
vazut Dumnezeu ca este bine.
22. Si le-a binecuvantat Dumnezeu si a zis: “Prasiti-va si va
inmultiti si umpleti apele marilor si pasarile sa se
inmulteasca pe pamant!
23. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a cincea.
24. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa scoata pamantul fiinte vii, dupa
felul lor: animale, taratoare si fiare salbatice dupa
felul lor”. Si a fost asa.
25. A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si
animalele domestice dupa felul lor, si toate taratoarele
pamantului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.
26. Si a zis Dumnezeu: “Sa facem om dupa chipul si dupa
asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii,
pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se
tarasc pe pamant si tot pamantul!”
27. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui
Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie.
28. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: “Cresteti si va
inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniri
peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate
animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste
tot pamantul!”
29. Apoi a zis Dumnezeu: “Iata, va dau toata iarba ce face
samanta de pe toata fata pamantului si tot pomul ce
are rod cu samanta in el. Acestea vor fi hrana voastra.
30. Iar tuturor fiarelor pamantului si tuturor pasarilor cerului
si tuturor vietatilor ce se misca pe pamant, care au
in ele suflare de viata, le dau toata iarba verde spre hrana. Si
a fost asa.
31. Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune
foarte. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a
sasea.
Părintele Grigore Gâdea
Duminică 24.03.3013, la Vecernie, va fi şi Litie cu Priveghere,
pentru Buna
Vestire, hramul bisericii noastre, iar în ziua hramului la ora
17 se va săvârşi
Taina Sfântului Maslu cu 7 preoţi. Vă aşteptăm!
-
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcatul şi să ne înnoim în har!
Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună,
pentru că NOI am trăit în ea.
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”
Pace, Post cu mult spor duhovnicesc si multe bucurii
binecuvântate, tuturor !
12