Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Material destinat părinţilor cu copii cu vârste cuprinse între 0-6/7 ani

Autori Diana TUDOSE Sorina CONSTANDACHE Iuliana EPARU

Coordonator de proiect Diana TUDOSE

Acest material a fost creat în cadrul proiectului „Centrul comunitar de sănătate mintală pentru copii cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani”, finanţat prin Programul Phare “Suport pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi dezinstituţionalizarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală”, Componenta B – Dezvoltarea centrelor comunitare de sănătate mintală.

�Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Cuprins

5 Capitolul I Noţiunidebazădespremanagementul

comportamentelorproblematicealecopiilor

6 Cauzele comportamentelor copiilor – Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi întrebare: DE CE?

10 ABC-ul învăţării comportamentale

15 Capitolul II Aspectespecificealesănătăţiimentale

lacopilulmic

16 Relaţia de ataşament – premisă a sănătăţii emoţionale

20 Furia – o provocare a vârstei preşcolare

34 Despre importanţa rutinei în creşterea şi educarea copilului

34 Rutina de somn

42Rutina de masă

44 Anxietatea de separare în primii ani de viaţă

55 Bibliografie

� Părinţi informaţi, coPii sănătoşi


CapitolulI

Noţiuni de bază despre managementul comportamentelor problematice ale copiilor

Cauzelecomportamentelorcopiilor– Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi întrebare: DE CE?

ABC-ulînvăţăriicomportamentale


Cauzele comportamentelor copiilor –Mai multe răspunsuri pentru aceeaşi întrebare: DE CE?

Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinţilor când vine vorba de creşterea şi educarea copiilor, este DE CE? De ce se comportă copilul meu în felul acesta? De ce două surori sau doi fraţi au comportamente diferite în acelaşi context familial? De ce un copil are comportamente diferite în contexte diferite? De ce copilul se comportă diferit cu persoane diferite?

Există mai mulţi factori care influenţează deopotrivă comportamentul copilului şi al adultului: factorul genetic, contextul familial şi factorii din afara mediului familiei – comunitatea, media, grădiniţa.

Cuminfluenţeazăgeneticacomportamentulcopilului?

Despre temperament Copiii moştenesc de la părinţi un bagaj genetic unic care constituie baza

dezvoltării fizice de mai târziu; tot el este responsabil şi de diferenţele care apar în tendinţa oamenilor de a se comporta într-un anumit fel, adică de tipul de temperament pe care îl avem. Aceste diferenţe individuale includ caracteristici fizice, cum ar fi culoarea ochilor sau textura părului, dar şi caracteristici emoţionale şi comportamentale.

Copiii moştenesc temperamentul de la părinţi, acesta influenţându-le comportamentul social şi reacţiile emoţionale. Unele trăsături sunt mai uşor de gestionat, altele mai dificil: unii copii au nevoie de mai multă atenţie decât alţii, sunt mai activi sau sunt în permanentă explorare a mediului, plâng mai uşor şi mai des, au dificultăţi în a învăţa o rutină comportamentală cum este somnul sau mâncatul etc.

Adesea observăm că doi copii care fac parte din aceeaşi familie sunt foarte diferiţi unul faţă de altul: unul poate să fie foarte sociabil, iar celălalt mai retras. Uneori părinţii sunt îngrijoraţi şi încearcă să modifice anumite trăsături ale copilului: să-l facă mai curajos, cu mai multă iniţiativă, să fie mai vorbăreţ sau dimpotrivă, mai liniştit; aceste încercări ale părinţilor pot fi percepute de copil ca adevărate pedepse.

În astfel de situaţii, este important ca părinţii să înveţe să facă diferenţa între un comportament problemă şi temperamentul copilului.

Două dimensiuni ale temperamentului sunt relevante din perspectiva dezvoltării psihologice: caracterul inhibat-dezinhibat şi reactivitatea emoţională ridicată-scăzută; aceste dimensiuni se manifestă prin comportamente specifice, în orice situaţie, fiind constante pe parcursul vieţii.


Copilul cu temperament inhibat Copilul cu temperamenl dezinhibat

»Este hipervigilent în situaţii şi contexte noi, manifestând emoţii negative, comportamente de evitare sau retragere din situaţie;

»Nu are iniţiative de interacţiune socială în situaţii nefamiliare, necunoscute; îşi face foarte greu prieteni;

»Este perceput de familie şi prieteni ca fiind „fricos” sau „timid”.

»Reacţionează în situaţiile noi prin comportamente de explorare a mediului şi emoţii pozitive;

»Este mai degrabă impulsiv;»Se implică din proprie iniţiativă în

contexte noi;»Este foarte sociabil;»Afirmă rareori că îi este frică.

Cercetările din psihologie ne arată că o metodă de disciplinare are efecte diferite la copii diferiţi pentru că aceştia au nevoi specifice datorate temperamentului.

Copiii cu temperament inhibat reacţionează mai degrabă negativ la comportamentul ferm şi autoritar al părinţilor, comparativ cu copiii cu un temperament dezinhibat, care au nevoie de un context cu reguli clare, stricte, fermitate (Maccoby, 2000 apud Bates, 1998).

Cele două tipuri de temperament reprezintă factori de risc pentru apariţia diferenţiată a problemelor de sănătate şi comportament: temperamentul dezinhibat se asociază cu comportamente impulsive, agresive, în timp ce temperamentul inhibat este un factor de risc pentru apariţia anxietăţii şi depresiei.

Temperamentul este totuşi moderat de acţiunea factorilor de mediu şi educaţie; această înseamnă că atitudinea şi comportamentul adulţilor joacă un rol semnificativ în evoluţia comportamentelor copiilor.

Despre reacţiile emoţionale Un rol important îl are şi reactivitatea emoţională a copilului, reactivitate care este

determinată la nivel biologic. Reactivitatea emoţională se referă la intensitatea cu care copilul răspunde emoţional la stimulii din jur. În aceeaşi situaţie, doi copii pot reacţiona cu intensităţi diferite ale emoţiei. Copiii cu reacţii mai puternice au nevoie de un efort mai mare pentru a-şi regla emoţia (pentru a reveni la starea emoţională iniţială).

De exemplu, la o serbare de Crăciun organizată la grădiniţă, unii copii sunt mai emoţionaţi decât alţii: îşi uită poezia sau încep să plângă, în timp ce alţii au emoţii mai puţin intense.


Copiii cu reacţii emoţionale intense depun un efort mai mare pentru a-şi inhiba un comportament atunci când li se cere; de exemplu, un copil cu o reactivitatea emoţională ridicată nu va amâna cu uşurinţă activitatea preferată (ex. mai întâi adunăm jucăriile de pe jos şi abia apoi pictăm). Copiii cu reactivitate emoţională scăzută îşi pot focaliza mai bine atenţia pe o sarcină şi sunt mai greu de distras într-o situaţie; aceştia se vor conforma mai uşor regulilor şi cererilor adultului.

Cuminfluenţeazăfamiliacomportamentulcopilului?

Convingerile, atitudinile şi reacţiile comportamentale şi emoţionale ale părinţilor influenţează şi determină comportamentul copilului.

Aşa cum aţi observat din informaţiile anterioare, caracteristicile genetice ale copilului pot fi într-o mică măsură modificate sau schimbate. Ceea ce putem însă schimba este acest al doilea factor care determină comportamentul copiilor şi anume ceea ce învaţă copilul din mediul său apropiat, din interacţiunea cu părinţii. Înţelegerea modului în care copilul învaţă din mediul său, ne ajută să alegem atitudinea adecvată faţă de comportamentele sale.

Modul în care părinţii reacţionează emoţional la comportamentul copilului reprezintă un context de învăţare pentru copil.

Copilul învaţă din modul în care părinţii reacţionează emoţional în diverse contexte

În primul rând copilul învaţă modalitatea în care părinţii lui fac faţă unor emoţii, pozitive şi negative (ce face mama sau tata când este bucuros/ă sau vesel/ă) şi va folosi aceste experienţe în situaţiile în care se confruntă chiar el cu emoţii similare. Deci, reacţiile emoţionale ale părinţilor sunt un context de învăţare a modului de gestionare a emoţiilor de către copil.

În al doilea rând, reacţiile emoţionale ale părinţilor reprezintă pentru copil o sursă de informaţii cu privire la propriul comportament. De exemplu, dacă unul dintre părinţi reacţionează cu furie faţă de comportamentul copilului, copilul învaţă că acel comportament nu a fost unul aprobat de părinte.

Când părinţii exprimă emoţiile pozitive sau negative într-un mod indirect copilul nu mai are certitudinea sau siguranţa unei reacţii şi interpretează ceea ce spune sau face părintele.

De exemplu, când părintele este mândru de ceea ce a făcut copilul său şi îşi exprimă emoţia de bucurie indirect, printr-un gest de tandreţe (ex. îl îmbrăţişează) şi nu direct prin cuvinte („Sunt mândru de tine şi foarte bucuros pentru ceea ce ai făcut!”), copilul nu ştie ce simte părintele lui faţă de el şi mai ales nu ştie ce


anume din comportamentul lui este perceput de părinte ca fiind valoros; el poate interpreta gesturile părintelui ca indiferenţă sau poate gândi că nu este suficient de bun pentru a-l face pe părinte să fie mândru de el.

Copiii au nevoie de exprimarea directă, în cuvinte, a aprecierilor pozitive din partea părinţilor!

„Sunt mândru de ceea ce ai făcut!”, „Pentru mine, desenul tău este cel mai frumos!”,

„Te iubesc!”

Exprimarea emoţiilor negative ale părinţilor prin cuvinte urâte adresate copilului este una dintre cele mai dăunătoare experienţe de viaţă pentru copil. Copilul va ajunge să se perceapă ca fiind incapabil, fără resurse şi lipsit de valoare şi în consecinţă nu va avea nicio motivaţie să înveţe comportamente pozitive, dezirabile.

Afirmaţiile de genul „eşti un prost!”, „nu eşti bun de nimic!” sau afirmaţiile de învinovăţire – „cum ai putut să faci asta?”- au consecinţe negative, severe asupra sănătăţii emoţionale a copilului şi asupra imaginiii de sine a acestuia.

Părinţii nu se simt bine atunci când îşi pedepsesc copiii. Copilul manifestă un comportament care vine în contradicţie cu scopul părintelul (ex. „Copilul ar trebui să mă asculte!”) ceea ce duce la apariţia emoţiilor negative şi atrage după sine folosirea unor metode care sunt congruente cu starea emoţională negativă, adică pedeapsa, pentru a stopa comportamentul nedorit al copilului.

Să presupunem că un copil aruncă cuburile lego pe jos; comportamentul lui poate avea mai multe cauze: se plictiseşte sau nu ştie cum să se joace. Părintele îl vede şi îi spune să înceteze, însă copilul continuă; în acel moment, în mintea părintelui se declanşează un şir de gânduri: „Copilul nu înţelege să nu mai trântească cuburile! Face asta intenţionat, ca să mă enerveze!”; simte treptat cum îi creşte furia, merge la copil şi îi smulge cuburile din mână; copilul începe să plângă. După pedeapsă, părintele se poate simţi vinovat în timp ce copilul este trist sau furios deoarece nu înţelege cu ce a greşit şi nici nu a învăţat cum altfel să se joace; el rămâne doar cu pedeapsa şi cu emoţiile negative. Aceeaşi situaţie ar fi avut alt final dacă părintele dădea o altă interpretare comportamentul copilului: „Copilul se plictiseşte, are nevoie de ajutorul meu!”; gândind astfel, el poate să rămână calm şi să găsească mai multe alternative: să îi propună să construiască ceva, să îi ofere o altă activitate.

10 Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

ABC-ul învăţării comportamentale

Copiii învaţă repede că acţiunile şi comportamentele lor au efecte şi consecinţe asupra acţiunilor/ comportamentelor celorlalţi. Modul în care adulţii reacţionează la comportamentul copiilor le menţine sau nu acestora un anumit comportament. De multe ori se întâmplă ca părinţii să întărească involuntar un anumit comportament problematic al copilului: acordă atenţie unui comportament problematic, prin zâmbet sau comunicare verbală sau non-verbală cu copilul; oferă jucării, bomboane etc.

De exemplu, dacă accidental râzi după ce copilul a spus un cuvânt vulgar, râsul a întărit accidental comportamentul verbal al copilului (a spune cuvinte vulgare) ceea ce creşte probabilitatea ca, copilul să folosească din nou cuvântul vulgar dacă doreşte o reacţie din partea părintelui.

Ignorarea comportamentelor pozitive, dezirabile ale copilului de către părinţi creşte frecvenţa apariţiei comportamentelor negative, nedezirabile.

Când învaţă un comportament nou, copii au nevoie de întăriri sau feedback-uri din partea părinţilor. Dacă aceştia ignoră comportamentele pozitive, nu fac decât să întărească convingerea copiilor că ei pot atrage atenţia numai prin comportamente indezirabile/ negative.

Copii învaţă mai degrabă din feedback pozitiv, când părinţii le spun ce au făcut bine dintr-o acţiune sau comportament.

Este incorectă opinia conform căreia un comportament se învaţă când arătăm copiilor ce au greşit!

Copiii învaţă observând comportamentul celorlalţi din contextul lor de viaţă – părinţi, bunici, fraţi sau surori, alţi copii, educatoare. Multe din comportamentele sociale şi emoţionale ale copilului se învaţă prin imitare şi modelare; adeseori adulţii nu verbalizează regulile de comportament pentru copil. Astfel, copilul învaţă implicit acele comportamente care nu au fost verbalizate de către adulţi. Această învăţare implicită este uneori o una eronată şi limitativă, care nu îi permite copilului să cunoască multe din modalităţile de comportament în diverse situaţii concrete.

De exemplu, dacă copilul nu este învăţat cum să facă faţă furiei sau frustrării într-un mod sănătos, el va recurge la acele comportamente pe care le-a învăţat implicit din interacţiunea cu ceilalţi.

11Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Copiii învaţă privindu-i sau observându-i pe ceilalţi.

Cele mai frecvente comportamente problematice ale copilului, cum ar fi ţipatul, înjuratul, lovitul, sunt rezultatul acestui proces implicit de învăţare: copilul nu ştie cum să reacţioneze în diverse situaţii problematice pentru el şi recurge la acele comportamente pe care le-a observat la ceilalţi.

Comportamentele problematice ale copiilor apar şi ca rezultat al modului de formulare de către părinţi a instrucţiunilor comportamentale.

Modul în care părintele formulează o instrucţiune influenţează comportamentul copilului. Cele mai frecvente bariere în formularea instrucţiunilor de către părinţi sunt:

a) instrucţiuni formulate vag: copiii au dificultăţi în a urma instrucţiunile: care nu sunt clare, de felul „Maria, fii cuminte!” sau „George, nu fii obraznic!”;

b) instrucţiuni prea dificile pentru nivelul de dezvoltare cognitivă, socială şi emoţională a copilului: uneori aşteptările părinţilor sunt nerealiste în raport cu nivelul de dezvoltare iar copiii manifestă comportamente problematice pentru că nu pot realiza comportamentul aşteptat;

c) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de momentul în care sunt formulate: dacă unui copil obosit şi aproape adormit i se spune cum ar trebui să se comporte când merge în vizită, este puţin probabil ca el să reţină ceea ce s-a explicat;

d) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de modul în care sunt comunicate: modul în care părintele exprimă o instrucţiune trebuie să fie congruent cu ceea ce spune; de exemplu, dacă zâmbeşti atunci când îi spui copilului că a folosit un cuvând nepotrivit la masă, îi produci confuzie şi poate să înţeleagă greşit mesajul.

ModelulABC–instrumentdemodificarecomportamentală pentrupărinţi

Orice comportament al copiilor (B) apare într-un anumit context, denumit în acest model ca antecedent (A) şi are anumite consecinţe care menţin sau nu apariţia comportamentului (C).

A B C


A – Antecedentele comportamentului sunt elementele contextului spaţio-temporal care apar înainte de realizarea comportamenului şi cresc probabilitatea apariţiei lui. Antecedentele pot fi situaţii, gânduri, emoţii sau comportamente legate de evenimente, gânduri şi amintiri din trecut, care se reflectă în situaţia actuală.

De exemplu, este mult mai probabil ca doi fraţi să se certe atunci când primesc o jucărie nouă dacă ei nu au învăţat încă să se joace împreună cu jucăria.

Antecedentele sunt de două tipuri: imediate – apar chiar înainte de comportament şi depărtate – evenimente întâmplate relativ recent, dar care influenţează comportamentul actual (ex. faptul că un copil este obosit face mai probabilă apariţia unor comportamente problematice, cum ar fi refuzul sau accesele de furie în relaţia cu adultul sau cu alţi copii).

B – Comportamentul copilului ( B de la behaviour, în limba englează), ceea ce face, spune, simte copilul.

C – Consecinţele comportamentului – sunt stimulii care apar după realizarea comportamentului şi au rolul de a creşte sau de a scădea probabilitatea apariţiei unui comportament. Reacţia adultului (consecinţa) la comportamentul copilului poate fi de două tipuri: de încurajare a comportamentului copilului sau de descurajare.

De exemplu, dacă un copil face un comportament (ex. îşi adună jucăriile şi le pune in cutie) şi este lăudat de către adult, el va avea tendinţa de a repeta acel comportament; dacă el este penalizat de către adult sau este ignorat, copilul va avea tendinţa de a elimina acel comportament din repertoriul lui.

Ne putem da seama foarte uşor de influenţa reacţiei adultului asupra comportamentului copilului dacă privim cu atenţie copilul; de multe ori, atunci când face un comportament, el caută privirea adultului pentru a vedea daca este aprobat sau nu.

Consecinţele sunt responsabile de menţinerea în timp a unui comportament!

Copiii învaţă foarte rapid principiile funcţionării comportamentului uman: dacă fac comportamentul X, atunci primesc Y sau dacă fac comportamentul X atunci evit Z

Aceasta este regula după care copiii învaţă comportamente. Adulţii sunt cei care atribuie semnificaţii şi evaluează comportamentul copilului (ex. „Nu e frumos ceea ce faci, nu mai face asta”).

Degeaba îi spunem copilului „nu mai folosi cuvântul acesta”, dar râdem ori de câte ori el foloseşte acel cuvânt. Cuvintele nu au nici o eficienţă în stoparea comportamentului negativ, deoarece, ceea ce îl menţine este de fapt reacţia, faptul că adultul râde; astfel, copilul se simte valorizat.

1�Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Identificarea antecedentelor şi consecinţelor unui comportament este esenţială dacă vrem să îl dezvoltăm sau să îl eliminăm din repertoriul comportamental al copilului. Ele pot fi identificate în urma discuţiilor cu părinţii sau a observării copilului, cu ajutorul următoarelor întrebări:

Situaţia Antecedente Depărtate

Antecedente imediate

Comporta-ment Consecinţe Efect

...... S-a întâmplat ceva deosebit în această perioadă ce ar putea influenţa comporta-mentul?

Când apare?

Unde apare?

Cu cine apare?

Când nu apare?

Unde nu apare?

Cu cine nu apare?

....... Ce se întâmplă imediat după?

Reacţia adultului şi a celor din jur

Reaţia copilului

.......

Andrei şi Răzvan, doi fraţi, se joacă

Andrei se apropie de calculator şi îl vede pe Răzvan jucându-se.

Andrei îi indică lui Răzvan ceasul care arată că e rândul lui acum.

Răzvan îşi încheie activitatea şi îl lasă pe Andrei.

Mama îi laudă că se joacă frumos împreună.

Încurajarea coporta-mentului de aşteptare a rândului.

Cei doi fraţi se joacă

Răzvan a stat treaz aproape toată noaptea din cauza unor crize de astm.

Răzvan se apropie de calculator şi îl vede pe Andrei că se joacă.

Răzvan îl loveşte şi îl împinge pe Andrei.

Andrei părăsesşte calculatorul şi îl lasă pe Răzvan să se joace

Mama observă şi nu spune nimic.

Încurajarea comporta-mentului agresiv a lui Răzvan.

Analiza antecedentelor şi consecinţelor unui comportament este primul pas în modificarea sau învăţarea comportamentală. Un comportament se menţine dacă este urmat de întăriri imediate şi pozitive. Consecinţele pe termen lung NU modifică comportamentul prezent.

1� Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Recomandăripentrupărinţi

Paşi cheie în disciplinarea copilului»Recompensaţi verbal imediat copilul! Spuneţi-i concret în cuvinte: „excelent desen”, „sunt mândru/ă de tine când îl ajuţi

pe fratele tău.”»Oferiţi copilului contexte adecvate de a se simţi valoros şi important! Pentru a-i face pe copiii să se simtă puternici şi valoroşi puteţi să le cereţi sfatul, să le

acordaţi posibilitatea să aleagă, să îl implicaţi în sarcinile casei sau în ceea ce faceţi. » Folosiţi consecinţele naturale ale comportamentului! Întrebaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu aţi fi intervenit în situaţie. Dacă adulţii

intervin când nu este nevoie, îi luăm copilului şansa de a învăţa din consecinţele propriilor acţiuni. Aplicând consecinţele naturale ale unui comportament îl învăţăm pe copil responsabilitatea propriului comportament.

» Retragerea din conflict! Uneori, în situaţii de conflict, este eficient să scoatem copilul din context pentru

a se linişti şi să discutăm despre comportamentul problematic numai după ce s-a liniştit.

» Separaţi comportamentul (faptele) de persoană! Exersaţi în permanenţă acceptarea diferenţei dintre persoană şi comportament.

Comportamentul este cel care vă afectează emoţional sau vă deranjează, nu copilul. Evitaţi folosirea etichetelor cum ar fi „rău”, „obraznic”, „neascultător” etc.

» Fiţi blând dar ferm în acelaşi timp! Asiguraţi-vă că atunci când comunicaţi o regulă sau o consecinţă aveţi un ton

adecvat, moderat dar ferm. Orice regulă faţă de care noi nu suntem consecvenţi, nu mai are valoare de regulă şi îşi pierde eficienţa.

» Acceptaţi faptul că situaţia nu poate fi rezolvată imediat! Mulţi părinţi sunt interesaţi să obţină cât mai curând controlul asupra situatiei. Ei

caută o soluţie rapidă şi eficientă care să oprească comportamentul necorespunzător al copilului. Adesea copiii trataţi în acestă manieră ajung să se simtă copleşiţi.

» Fiţi consecvenţi! Dacă aţi stabilit o înţelegere cu copilul (ex. nu cumpărăm bomboane când mergem

la magazin), nu cedaţi în faţa rugăminţilor, lacrimilor, cererilor cu insistenţă, protestelor. Copilul va învăţa să vă respecte mai mult, dacă acordaţi importanţă, semnificaţie celor stabilite anterior.

» Apreciaţi fiecare comportament pozitiv al copilului! Exersaţi aprecierea copilului de fiecare dată când acesta face un comportament

pozitiv sau de fiecare dată când face progrese sau învăţă un comportament nou.


CapitolulII

Aspecte specifice ale sănătăţii mentale la copilul mic

Relaţiadeataşament–premisăasănătăţiiemoţionale

Furia–oprovocareavârsteipreşcolare

Despreimportanţarutineiîncreştereaşieducareacopilului o Rutinadesomn o Rutinademasă

Anxietateadeseparareînprimiianideviaţă


Relaţia de ataşament – premisă a sănătăţii emoţionale

În primele 18 luni de la naştere se pun bazele relaţiei de ataşament, relaţie care se consolidează în jurul vârstei de 3 ani. Devin semnificative în viaţa copilului acele persoane are oferă sprijin emoţional, fizic (ex. îl ajută să meargă singuri, să se îmbrace) şi sunt o prezenţă constantă în viaţa copilului. Formarea relaţiei de ataşament depinde de abilitatea mamei şi tatălui de a recunoaşte mesajele pe care le transmite copilul şi de modul în care ei răspund nevoilor copilului.

Pentru a ne asigura că răspundem adecvat nevoilor copilului, este necesară o permanentă observare a comportamentului acestuia şi o încercare de a vedea comportamentul copilului din perspectiva nivelului şi nevoilor lui de dezvoltare.

Putem observa dacă un copil începe să stabilească o relaţie de ataşament cu cineva atunci când simte disconfort dacă vede o persoană străină (până pe la 2-3 ani) sau când plânge dacă persoana care are grijă de el lipseşte mai mult timp (copilul nu ştie sigur dacă se va mai întoarce sau nu);

Acest comportament poate fi prezent pe întreaga perioadă preşcolară.

Copiii vor „testa” natura relaţiei de ataşament cu adultul. De exemplu, un copil cu un ataşament insecurizant va avea un comportament provocativ ca să observe reacţia adultului (ex. poată să verse paharul cu lapte pe masă doar pentru a vedea reacţia mamei).

Relaţia de ataşament construită în primii ani de viaţă va constitui baza dezvoltării emoţionale şi sociale a copilului în anii ce urmează. Copiii pot dezvolta patru tipuri principale de ataşament: securizant, anxios-evitant, rezistent şi dezorganizat. În urma interacţiunii cu persoanele semnificative din viaţa lor, copiii îşi formează teorii despre relaţiile cu ceilalţi (ex. “Sunt o persoană care merită să fie iubită? Este lumea un loc sigur? Te poţi baza pe oameni ?”).

Prin ce se caracterizează cele patru tipuri posibile de ataşament?


Ataşament securizant

Ataşament anxios-evitant

Ataşament anxios-ambivalent

sau rezistent

Ataşament dezorganizat

Copiii învaţă că orice s-ar întâmpla, cineva este lângă ei şi le acordă grijă; învaţă să perceapă contextul familiei ca fiind unul securizant. Când părinţii lipsesc perioade mai lungi de timp, copiii îi caută.

Copiii învaţă să percepă relaţiile sociale ca pe un context pozitiv, plăcut şi simt că le pot face faţă. Copiii învaţă să îşi exprime direct şi sănătos nevoile şi emoţiile.

Copiii învaţă că nu se pot baza pe adult şi evită uneori persoana semnificativă (părintele). Copiii învaţă să se simtă confortabil doar atunci când sunt în atenţia sau în apropierea persoanelor semnificative.

Copiii învaţă să îşi exprime emoţiile negative pe care le au în contexte stresante prin reacţii emoţionale şi comportamente exagerate (ex. neli-niştiţi, impulsivi).

Copiii învaţă să fie reticenţi în situaţii noi.

Copiii învaţă să nu ceară ajutor atunci când au o problemă sau se simt inconfortabil. Învaţă să îşi rezolve doar singuri problemele şi resimt adesea furie faţă de ceilalţi.

Copiii învaţă că ceilalţi nu sunt de încredere şi că nu merită să fie iubiţi. Au dificultăţi de stabilire a unor relaţii apropiate, de încredere.

Copiii învaţă să minimalizeze ceea ce simt (“Oricum nu-mi era aşa de bun prieten, nu-mi plăcea aşa de mult de el”.)

Comportamentul copilului nu este coerent şi predictibil în relaţiile cu ceilalţi.

Persoanele din jurul lui nu pot să anticipeze reacţiile copilului într-o anumită situaţie.

Cumconstruiescorelaţiedeataşamentsănătoasă?

Rolul părinţilor este acela de a le oferi copiilor un context de viaţă securizant şi sănătos în care aceştia să înveţe că nevoile lor sunt importante şi că ei sunt importanţi şi valoroşi indiferent de comportamentul lor.

Este important ca părinţii să se implice în activităţi de joc şi relaxante cu copiii, activităţi preferate de copii în care ei se simt confortabil şi pe care le aleg. Astfel copilului i transmite mesajul că este suficient de important pentru ca o persoană adultă să petreacă timp cu el. Mesajul central este că ei sunt persoane valoroase şi iubite de către ceilalţi, indiferent de comportamentul lor.


„Pentru mine eşti cel mai important copil!”„Pentru mine ai desenat cel mai frumos!”

„Pentru mine eşti special!” „Pentru mine ....”

Pentru ca aceste activităţi să fie cât mai eficiente, întrebaţi copilul ce anume i-ar plăcea să faceţi şi negociaţi o activitate; astfel copilul se va simţi cu adevărat important. Cunoaşterea intereselor, preferinţelor, activităţilor preferate ale copilului şi atenţia acordată acestora prin discuţii pe temele preferate ale copilului sunt mijloace prin care îi trasmitem copilului că este important şi valoros pentru noi şi că apreciem alegerile pe care le-a făcut.

Manifestarea unor gesturi care exprimă afecţiunea faţă de copii (atingeri, îmbrăţişări) este de asemenea foarte importantă:

Te iubesc! – o expresie care oferă confort, absolut necesară între copil şi părinte.

În multe familii, aceste cuvinte se spun cu uşurinţă. În altele, se exprimă cu dificultate, mai ales dacă adultul nu le-a auzit niciodată.

Abordarea unui ton serios atunci când copilul ne povesteşte ceva important pentru el; stabilirea contactului vizual cu copilul de la acelaşi nivel (ridicarea copilului sau coborârea adultului); oferirea de laude şi încurajări pentru cele mai mici eforturi făcute de copil sau a construirea unor oportunităţi de a lua decizii şi asistarea copilului în realizarea alternativei alese, îndreptarea atenţiei şi ascultarea copilului atunci când vrea să ne vorbească – sunt contexte care favorizează formarea unei relaţii sănătoase cu copilul d-voastră.

Cumcomunicămeficientcucopilul? Recomandăripentrupărinţi

Daţiinstrucţiuniclareşilogice!De ce mai multe ori, copiii pot să urmeze maxim două instrucţiuni date în

acelaşi timp: » folosiţi cuvinte pe care copilul poate să le înţeleagă, când prezentaţi sarcinile

sau instrucţiunile;» exprimaţi clar ce aşteptaţi de la copil;» evitaţi să daţi mai multe sarcini în acelaşi timp.


Ascultaţiceeacevăcomunicăcopilul!Ascultaţi copilul când acesta vă povesteşte despre ceea ce-i place, despre

preocupările sau problemele lui. Nu întrerupeţi ceea ce vă spune copilul. Oferiţi copilului posibilitatea de a şti că punctul lui de vedere, ideile şi povestirile sale sunt importante. Încurajaţi copilul să-şi exprime emoţiile.

Aşezaţi-vălanivelulcopilului!Comunicarea este mult mai eficientă cu copilul când adulţii vorbesc de la

acelaşi nivel. Poziţionaţi-vă la nivelul copilului (capul părintelui să fie la acelaşi nivel cu al

copilului);Stabiliţi contact vizual şi staţi aproape de copil atunci când vă vorbeşte sau îi

vorbiţi (ex.îl tineţi pe genunchi sau în braţe).

Faceţidiferenţaîntrepersoanacopiluluişicomportamentullui!Amintiţi-vă că scopul identificării comportamentului negativ al copilului este

de a-l ajuta să îşi îmbunătăţească comportamentul. Evitaţi blamarea copilului şi centraţi-vă pe corectarea comportamentului. Fiţi clar cu copilul în ceea ce priveste:» comportamentul cu care nu sunteţi de acord;» comportamentul care este împotriva regulilor familiei;» comportamentul pe care doriti să-l facă în locul celui nepotrivit.Exemplu: „spală-ţi mâinile cu apă şi săpun!”, în loc de: „eşti murdar!”


Furia – o provocare a vârstei preşcolare

Copiii preşcolari manifestă frecvent accese de furie, ca o etapă în dezvoltarea lor emoţională şi cognitivă. În aceste momente, copiii încearcă să-şi exprime nevoia de independenţă sau o anumită frustrare. Cel mai adesea, furia se exprimă în episoade scurte de 5-10 minute, în care copilul are explozii verbale şi fizice de tipul plânsului, strigătelor, mişcărilor puternice ale braţelor şi picioarelor; aceste episoade însă pot dura şi o oră. Cele mai importante obiective pentru părinţi în gestionarea unor astfel de momente sunt identificarea corectă a cauzei şi a-l învăţa pe copil cum să îşi gestioneze într-un mod funcţional accesele de furie.

Furia este o emoţie firească în dezvoltarea emoţională a copilului

Cânddevineproblematicacestcomportament?

Accesele de furie sunt specifice intervalului de vârstă 2-4 ani, când 80% dintre copii manifestă acest comportament. Putem vorbi de un comportament problematic când, după vârsta de 4 ani, copilul manifestă accese de furie în mod frecvent (zilnic) sau în situaţiile în care furia este folosită cu scopul de a „şantaja” părintele pentru a obţine ceea ce îşi doreşte (ex. copilul îşi doreşte o jucărie şi face o criză de furie în magazin, ştiind că părintele, ca să evite situaţia jenantă, îi va cumpăra acea jucărie).

Deceaucopiiiaccesedefurie?

Copiii folosesc furia ca pe o modalitate de comunicare. Datorită posibilităţilor reduse de a se exprima prin intermediul cuvintelor, copiii îşi exprimă prin furie necesitatea satisfacerii unor nevoi (foame, somn, atenţie, joacă etc). Identificând corect cauza, părinţii pot înlătura furia copilului prin satisfacerea acelor nevoi (ex. dacă copilului îi este foame, i se dă mâncare).

Furia poate apărea şi ca urmare a unor pierderi (ex. „copilul şi-a pierdut jucăria preferată”). Atât ignorarea emoţiei copilului cât şi ironizarea lui (ex. ”plângi ca un bebeluş, lasă teatrul!”) afectează dezvoltarea emoţională a copilului.

O alta cauză se leagă de faptul că la această vârstă copiii nu-şi pot gestiona frustrarea determinată de realizarea unui comportament nedorit de ei, dar cerut de părinte sau dorit de ei dar nerealizat de părinte (ex. cumpărarea unei jucării noi). Ei nu înţeleg de ce nu pot întotdeauna să atingă, să guste, să exploreze orice din jurul lor sau să primească ceea ce-şi doresc.

21Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Dificultatea de amânare a recompensei este un context în care apare frecvent furia.

Se întâmplă uneori ca părinţii să acorde în mod accidental o atenţie mai mare copilului când manifestă stări de furie. „Crizele de furie” ale copilului pot ajunge să înfurie şi chiar să înspăimânte orice părinte. Reacţiile furioase ale părinţilor reprezintă un tip de atenţie pe care ei o oferă copilului, având valoare de recompensă, ceea ce conduce la întărirea comportamentul nedorit al acestuia. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori copilul va dori să obţină atenţie din partea părinţilor, se va comporta în această manieră: ţipete, urlete, obiecte aruncate, contorsionări violente ale corpului.

Uneori părinţii nu au o atitudine consecventă faţă de crizele de furie ale copilului. Ei pot să-şi piardă calmul sau să cedeze în favoarea copilului (ex. să-i cumpere jucăria dorită) pentru a stopa criza de furie sau pentru a evita situaţiile jenante (când criza copilului are loc în public). În această manieră copilul învaţă cum să acţioneze atunci când doreşte să obţină ceva (ex. atenţia părintelui, o jucărie dorită, etc).

Cumînvăţămcopilulsă-şicontrolezereacţiiledefurie?

Oferiţicopiilorexemplulpersonal.La acestă vârstă, copiii învaţă prin observare şi imitare. Dacă veţi reacţiona la

crizele lor de furie tot prin furie, ei vor învăţa acest model de răspuns. Încercaţi să rămâneţi calm în faţa izbucnirilor furioase ale copilului.

Ţineţicontdeparticularităţiledevârstă.Când copiii nu au achiziţionat încă limbajul, ei folosesc furia ca un mijloc de

comunicare. Încercaţi să învăţaţi copilul să-şi exprime nevoile folosind chiar şi câteva cuvinte împreună cu gesturile.

Identificaţicorectcauzafuriei.Situaţiile în care copilul manifestă crize de furie se gestionează în funcţie de

cauza care le-a declanşat. Dacă furia apare ca urmare a unei pierderi (ex. şi-a pierdut jucăria preferată),

ignorarea (neacordarea de atenţie faţă de emoţia copilului) nu este o soluţie. Copilul are nevoie în acest caz să se simtă înţeles şi sprijinit. Este nevoie să liniştiţi copilul prin îmbrăţişări şi mângâieri. Ignorarea supărării copilului poate să conducă în timp la scăderea încrederii în adulţi şi mai mult decât atât, copilul poate învăţa să devină insensibil la emoţiile altor persoane (tristeţe, supărare) deoarece în aceeaşi manieră a fost tratat şi el.

Când cauza furiei este legată de imposibilitatea de a obţine ceea ce-şi doreşte, ignorarea este o soluţie eficientă.


Încurajaţicopilulsă-şiexprimeverbalemoţiatrăită.Exprimaţi verbal emoţiile trăite (sunt foarte nervos), în prezenţa copilului,

pentru a-i permite acestuia să observe comportamentele asociate fiecărei emoţii (ex. ce faceţi când sunteţi nervos) şi să le imite. Încercaţi să identificaţi emoţia copilului şi să i-o traduceţi sub formă de afirmaţie sau întrebare pentru a indentifica cât mai corect modul în care se simte (ex. dacă copilul spune: “eşti cea mai rea mamă din lume!”, puteţi să-i răspundeţi: “se pare că eşti foarte supărat pe mine!”).

Mergeţicâtmaiaproapedecopilşicaptaţi-iatenţia.Când îi vorbiţi copilului, aplecaţi-vă la nivelul lui, stabiliţi contactul vizual

(priviţi copilul în ochi) şi folosiţi numele copilului pentru a-i capta atenţia.

Acordaţicopiluluisprijinşiîndrumarepunctualăşiconsecventăpentrudobândireacontroluluiemoţional.Copiii învaţă să îşi controleze emoţiile prin experienţa proprie, prin observarea

comportamentului adulţilor şi prin interiorizarea ghidajului oferit de adulţi. Ca părinţi, trebuie să aveţi în vedere următoarele aspecte: » să reacţionaţi moderat la emoţiile copilului (dacă este furios, nu trebuie să

vă înfuriaţi şi dvs.); » să lăudaţi orice iniţiativă a copilului de a vă solicita ajutorul;» să faceţi cu copiii exerciţii de distragere a atenţiei atunci când situaţiile

frustrează copilul (ex. când copilul este furios că nu poate primi jucăria de sus, puteţi să îi distrageţi atenţia arătându-i un joc mult mai interesant sau o altă activitate);

» să învăţaţi copiii să se distanţeze de sursa care le-a provocat furia (ex. crezi că dacă vei merge într-o altă cameră, să te joci cu un alt joc vei mai fi la fel de furios?).

Lăudaţicomportamentuladecvatalcopiluiîntr-osituaţiedefrustrare.Încercaţi să fiţi specific şi să subliniaţi aspectele pozitive din comportamentul

copilului.

Cumgestionămfuriafolosităcuscopuldeaobţineceva?

Refuzaţicalm,darfermîndeplinireacereriicopilului.De exemplu, dacă copilul spune: „vreau să-mi cumperi păpuşa de acolo!”,

răspundeţi: “îmi pare rău, dar nu ţi-o pot cumpăra astăzi, am discutat acasă despre ce vom cumpăra şi păpuşa nu este pe listă” şi asociati răspunsul cu îmbrăţişarea copilului. În acest mod asiguraţi copilul de dragostea dumneavoastră necondiţionată. În caz


contrar el s-ar putea simţi respins, iar scopul este de a combate comportamentul negativ al copilului şi nu de a-l răni sau jigni. Lăudaţi copilul dacă a reuşit să se controleze după ce i s-a explicat de ce nu poate face anumite lucruri.

Dacăesteposibil,folosiţidistragereaatenţiei.Pentru copiii mai mici de 4-5 ani metoda este foarte eficientă. Încercaţi să

redirecţionaţi atenţia copilului spre o altă activitate sau un alt lucru mai interesant (“uite ce balon frumos! hai să ne jucam cu el!).

Folosiţiignorarea.Dacă copilul dumneavoastră are un acces de furie acasă (ţipă, plânge, se

trânteşte pe jos) pentru că nu obţine ceea ce-şi doreşte, nu îi acordaţi nici un fel de atenţie (nu-l priviţi, nu-i adresaţi nici un cuvânt). Staţi liniştit şi aşteptaţi până când episodul se consumă. Dacă episodul are loc într-un loc pubic (ex. în magazinul cu jucării) luaţi distanţă faţă de el. Fiţi atent ca distanţa să vă permită să vedeţi tot timpul ce face. După ce episodul s-a terminat nu discutaţi nimic despre cele întâmplate. Dacă copilul foloşeste criza de furie ca şantaj emoţional, în curând va renunţa să mai folosescă această tehnică dacă va constata că nu primeşte nimic (nici măcar atenţie).

Utilizaţidacăesteposibilconsecinţelelogiceşinaturale.Pentru copilul mai mare de 4 ani, care plânge că nu primeşte lucrul dorit de

el, deşi i s-a explicat calm care este motivul pentru care nu se poate (ex. „avem alte cumpărături de făcut”), puteţi folosi consecinţele logice. De exemplu, îi puteţi spune că dacă nu încetează să plângă veţi ieşi din magazin, până se linişteşte. În acest caz nu puteţi folosi excluderea (îndepărtarea copilului din locul unde a avut accesul de furie) deoarece este foarte riscant să-l lăsaţi singur (stradă, maşini, etc.) şi nici nu ar fi eficient (va beneficia de atenţia celorlalţi oameni, care vor fi “spectatorii” unei noi izbucniri).

Oferiţicopiluluişansadearăspundeadecvat.Dacă aţi aplicat consecinţa şi aţi ieşit din magazin, lăsaţi copilul să se

liniştească 4-5 minute. Dacă copilul s-a liniştit, intraţi în magazin şi întrebaţi-l dacă este pregătit să continuaţi să faceţi cumpărăturile. Dacă copilul acceptă, rugaţi-l să vă ajute, dându-i sarcini precise (ex. să ţină lista de cumpărături, să pună cumpărăturile în coş). Lăudaţi-l cât mai specific pentru ajutorul dat (ex. Mulţumesc! Îmi eşti de mare ajutor). Dacă după ce reveniţi în magazin izbucneşte într-o nouă criză de furie, atunci nu vă rămâne decât să îl luaţi de mână (uşor şi calm), să-l scoateţi afară din magazin (fără să-l târâţi) şi să-l duceţi într-un loc unde să se poată calma (în maşină sau într-un loc liniştit dacă aţi venit la cumpărături cu mijloacele de transport în comun). Este posibil


să aşteptaţi ceva timp până copilul se calmează, dar apoi mergeţi direct acasă. Pentru unii copii această consecinţă poate fi o lecţie, deoarece lor le place să iasă cu părinţii la cumpărături iar când au început să plângă scopul lor nu era să fie duşi acasă.

Îndepărtaţicopiluldeloculîncareaavutaccesuldefurie(excluderea).În cazul în care copilul are accesul de furie în magazin, ignorarea nu dă rezultate

de cele mai multe ori deoarece copilul poate obţine atenţia celorlalţi oameni. În acest caz, dacă nici metoda consecinţelor logice nu a funcţionat, puteţi încerca să ieşiţi cu copilul din magazin şi mergeţi într-un loc unde să se liniştească. Unii copii se liniştesc mai greu. Pentru a-i linişti este nevoie să îi atingeţi uşor şi să vorbiţi calm cu ei.

Mesajul ar putea fi: ”Este normal să fii supărat. Ni se întâmplă tuturor. Eu sunt aici şi te iubesc!”

Ca părinte este important să stiţi că este în regulă să spuneţi NU copilului dumneavoastră şi este la fel de normal ca el să se simtă furios. La fel puteţi proceda dacă copilul face o criză de furie ca urmare a unei dispute cu fratele/ sora sau un alt copil (ex. copilul ţipă, dă din picioare, se trânteşte pe jos pentru că fratele refuză să îi dea o jucărie).

Alegeţi un loc liniştit unde copilul se poate calma. Nu încercaţi să faceţi acest lucru într-o cameră întuneacoasă sau să-l închideţi în baie. Explicaţi calm copilului de ce procedaţi aşa (ex. acum eşti foarte nervos, vei sta aici 3 minute până te calmezi, după care vom vorbi).

Nu este recomandat să folosiţi această tehnică cu copiii mai mici de trei ani. Timpul de excludere trebuie să fie mic (atâtea minute câţi ani are copilul). Puteţi să lăsaţi copilul să citescă o carte sau să facă un puzzle în camera unde are loc excluderea. Este important pentru el să găsescă acolo lucruri care să-l ajute să se calmeze. Dacă copilul încearcă să reducă timpul de excludere, îl puteţi întoarce cu calm la locul lui reamintindu-i cât timp trebuie să stea (ai nevoie de o pauză, trebuie să stai 3 minute să te linişteşti). Dacă copilul se întoarce la jocul său şi în interval de 1 oră face o nouă criză, aplicaţi încă o data excluderea şi locul de liniştire mărind treptat timpul de excludere.

Oferiţicopiluluişansadearăspundeadecvat.După ce a avut loc excluderea, dacă copilul s-a calmat, este important să-i

oferiţi posibilitatea de a se comporta adecvat. În primul rând explicaţi-i de ce este nevoie să se îndepărteze de locul în care s-a înfuriat (aceasta este o soluţie de liniştire atât pentru copil cât şi pentru părinte). În funcţie de situaţie, daţi-i copilului şansa de a-şi corecta comportamentul (ex. dacă a rănit pe cineva, să-şi ceară scuze, dacă a aruncat obiectele pe jos, să le ridice). Încurajaţi şi lăudaţi comportamentul copilului de a-şi lua singur o pauză sau un timp de liniştire, folosind spaţiul respectiv, când simte nevoia să se calmeze.


Cumputemprevenicrizeledefurie?

»Planificaţi activităţile în avans. Planificaţi orice activitate cu copiii: de exemplu, când mergeţi la cumpărături, spune-ţi copilului ce veţi face acolo şi care sunt regulile de comportament în acel context.

»Faceţi împreună cu copilul o lista de cumpărături şi folosiţi-vă de ea pentru a ghida comportamentul copilului.

»Ţineţi cont de starea în care se află copiii, nu-i scoateţi în oraş şi nu cereţi prea mult de la ei când sunt obosiţi.

»Implicaţi copiii în activităţi separate atunci când sunteţi ocupată şi nu-i puteţi supraveghea.

»Fiţi corect, trataţi în mod egal copiii pentru a nu se simţi nedreptăţiţi.

De reţinut!Accesele de furie reprezintă o etapă normală din dezvoltarea emoţională

a copilului. Identificaţi corect care este cauza comportamentului copilului pentru a avea reacţii adecvate care să nu influenţeze sănătatea lui emoţională.

Situaţiiproblematice...soluţiilaîndemână

Cândcopilul„nuvrea”!

Pentru a se simţi în siguranţă copiii au nevoie de un mediu structurat prin rutine de comportament – ora mesei, ora de culcare, ora de plimbare, de un mediu predictibil (să ştie ce urmează să se întâmple, sau ce urmează să facă) şi de limite şi reguli simple. Rutinele sunt de fapt contexte care ne ajută să ne reamintim ce avem de făcut. Ştim cu toţii că este mai uşor să lucrăm la birou decât acasă unde de regulă ne relaxăm. În mod similar, şi pentru copil este mai uşor să îşi reamintească ce are de făcut dacă contextul îi activează/ reaminteşte comportamentul.

Contextul ne ajută să ne reamintim comportamentul! Copiii au nevoie

de rutine şi de predictibilitate în mediu pentru a avea comportamentele funcţionale!


Cum învăţăm preşcolarii să accepte limitele şi să urmeze instrucţiunile?

Este nerealist să aşteptăm de la copii să facă întotdeauna ceea ce le cerem. Este ca şi cum am avea credinţa că informaţia singură ne schimbă comportamentul.

Să ne gândim de pildă la comportamentele de risc, cum ar fi fumatul sau consumul de alcool – deşi ştim că fumatul este nesănătos, această informaţie NU schimbă comportamentul.

Copiii de vârstă preşcolară, devenind mult mai independenţi, au nevoie să ia decizii şi să facă propriile alegeri. Prin consecinţele propriilor lor alegeri, copiii învaţă cum este potrivit sau adecvat să reacţioneze într-un context sau altul.

Când devine nesupunerea sau neascultarea o problemă?Nesupunerea sau neascultarea este adesea o consecinţă a faptului că de cele

mai multe ori adultul este cel care ia decizii în locul copilului: „eu ştiu mai bine ce are nevoie copilul meu!”. Implicarea copilului în decizie, prin oferirea de alternative (poţi să te îmbraci cu X sau cu Y sau poţi să te joci lego sau să desenezi), îl ajută pe copil să ia decizii responsabile.

Deciziile sunt un context de exersare a responsabilităţii propriului comportament! Copiii devin responsabili dacă părinţii îi sprijină în luarea şi asumarea propriilor decizii.

De ce unii copiii refuză să facă ceea ce le spun părinţii?Există mai multe explicaţii posibile ale acestui comportament. Uneori se

întâmplă ca, copilul să refuze ca metodă de a scăpa de sarcinile pe care le are de făcut (de exemplu, să-şi strângă jucăriile după ce a terminat jocul). Este important ca părinţii să fie consecvenţi în aplicarea consecinţelor sau regulilor de comportament pentru a nu încuraja comportamentul de refuz. În alte situaţii, solicitarea adultului poate să fie formulată prea general şi face dificilă respectarea sarcinilor. De exemplu, dacă unui copil i se spune „fă-ţi curăţenie în cameră!” aceasta e o sarcină formulată prea general pentru un copil de 3-4 ani.

O altă explicaţie a acestui comportament de refuz este neimplicarea lui în decizie. De exemplu, dacă îi spunem copilului „du-te şi îmbracă-te că plecăm” fără să i se spună unde merge (nevoia de predictibilitate) şi ce va face el acolo, atunci e mai probabil să respingă ceva vag şi general, care îi dă o stare de nesiguranţă.


Cum îl învăţaţi pe copil să facă ceea ce spuneţi?Fiţi atent la instrucţiunile pe care le daţi.Este foarte important să daţi

instrucţiuni clare şi specifice (să subliniaţi acele elemente pe care le aşteptaţi să le facă copilul). Daţi instrucţiunile necesare şi fiţi pregătiţi să sprijiniţi copilul cu informaţii suplimentare. Nu este rezonabil să vă aşteptaţi întotdeauna la conformarea imediată. Când doriţi să trasaţi copilului o nouă sarcină, când este posibil, lăsaţi copilul să termine activitatea în care este implicat în momentul respectiv sau aşteptaţi o pauză în activitatea lui pentru a noua solicitare. Dacă apare o problemă de comportament, actionaţi imediat.

Vorbiţicucopilulaproapedeel,înproximitatealuifizică.Când îi vorbiţi copilului, aplecaţi-vă la nivelul lui, stabiliţi contactul vizual (priviţi copilul în ochi) şi folosiţi numele copilului pentru a-i capta atenţia. Dacă îi transmite-ţi copilului ceva important de la distanţă (strigaţi), fără să fiţi apropape de el şi să-l priviţi în ochi copilul, poate înţelege că ceea ce îi spuneţi nu este important sau el nu este important pentru d-voastră.

Spuneţi copilului “ce are de făcut”. Fiţi foarte specific, spuneţi exact ce doriţi să facă copilul. De exemplu, “Diana, este timpul să mergi la culcare! Mergi şi pune-ţi pijamalele, te rog!” Dacă doriţi să opriţi copilul din ceea ce face, asiguraţi-vă că îi spuneţi copilului ce poate să facă în schimb. De exemplu, „Dorin, opreşte-te cu căţăratul pe mobilă. Ai putea să te plimbi cu bicicleta sau să joci fotbal!”

Daţi timpcopilului săcoopereze.Daţi copilului timp să înceapă ceea ce i-aţi cerut. Aproximativ 5 secunde sunt de ajuns. Staţi aproape de copil şi uitaţi-vă la el.

Apreciaţiîncuvintecooperareacopilului.Spuneţi-i copilului că apreciaţi ceea ce a făcut. Fiţi foarte specific. De exemplu, “ Eliza, mulţumesc că ai făcut ordine când te-am rugat!”

Repetaţicererea.Dacă i-aţi cerut copilului să facă o nouă sarcină (de ex. să se pregătească de culcare), repetaţi încă o dată cererea dacă copilul nu s-a conformat după 5 secunde. Dacă i-aţi cerut copilului să se oprescă dintr-o activitate, nu mai repetaţi cererea.

De reţinut!Daţi copilului de vârsta preşcolară mai multă independenţă, oferindu-i

posibilitatea de a avea mai multe opţiuni pentru a alege.


Disputeleşiagresivitatea

Este un lucru obişnuit pentru copii să intre din când în când în conflict şi să se certe. Cel mai mare risc care apare atunci când copiii se bat este că cineva ar putea fi rănit. Dacă nu intervenim de timpuriu pentru a-i învăţa pe copii modalităţi adecvate de soluţionare a problemelor cu care se confruntă şi a elimina modalităţile agresive, consecinţele asupra dezvoltării copilului pot fi dezastroase. Copiii preşcolari au nevoie de ajutor din partea părinţilor pentru a învăţa cele mai bune moduri de a se comporta şi de a-şi rezolva conflictele.

Cum se manifestă agresivitatea la vârstă preşcolară?Cele mai frecvente comportamente agresive care apar sunt: lovirea, împingerea,

smulgerea jucăriei din mână, trasul de păr, adresarea de cuvinte nepotrivite, cearta pe jucării etc.

Când agresivitatea devine o problemă?Agresivitatea fizică face parte din repertoriul comportamental al copilului mic

şi tinde să scadă între 2-4 ani pe măsură ce se dezvoltă limbajul; creşte agresivitatea verbala, care se manifestă prin certuri de la jucarii şi obiecte. Reacţiile agresive devin o problemă în momentul în care copilul foloseşte agresivitatea în mod frecvent că o modalitate pentru a rezolva problemele cu care se confuntă: a obţine o jucărie, a obţine atenţie din partea celorlalţi etc. În plus, comportamentele problematice ale copiilor din preşcolaritate, care includ agresivitate faţă de animale, alţi copii sau proprietatea altuia, pot fi o reflectare a unei tulburări de comportament care s-a instalat de timpuriu şi care anticipează probleme de conduită în adolescenţă şi la vârstă adultă ( Loeber, Lahey, & Thomas, 1991)1.

De ce se bat copiii?Copiii se bat sau devin agresivi din cauza:»Frustrării sau furiei resimţite atunci când lucrurile nu se întamplă aşa

cum vor ei. La vârsta preşcolară copiii întâmpină de regulă dificultăţi în împarţirea jucăriilor cu alţi copiii, în amânarea dorinţei lor imediate de a se juca cu o jucărie sau de a face un anumit lucru şi în înţelegerea perspectivei celorlalţi, ei crezând că ceilalţi gândesc şi simt lucrurile la fel ca ei. Abia după vârsta de 4-5 ani comportamentele agresive înregistrează o scădere datorită progreselor pe care copiii le înregistrează atât la nivel cognitiv (înţeleg că ceilalţi privesc lucrurile întru-un mod diferit de al lor) cât şi la nivel socio-emoţional (pot să-şi amâne dorinţa imediată de a face un lucru dorit de ei şi să se implice într-o acţiune nedorită de el dar cerută de adult).

� Loeber,R.,Lahey,B.B.,&Thomas,C.(�99�)Diagnosticconundrumofoppositionaldefiantdisorderandconductdisorder.JournalofAbnormalPsychology,�00,379-390


»faptului că nu au învăţat alte modalităţi de rezolvare a conflictelor sau prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte exprimarea a ceea ce vor/ ceea ce doresc.

»Geloziei şi competiţiei, în special cu fraţii sau surorile.»Dorinţei de a testa reacţiile celor din jur; ei pur şi simplu vor să vadă ce se

întamplă, agresivitatea de regulă declanşând o reacţie puternică din partea victimei.

»Dorinţei de a obţine ceea ce vor; de exemplu în această manieră îl poate deter-mina pe un copil să renunţe la o jucărie sau poate obţine atenţia părinţilor.

»Modelului pe care îl observă şi îl îmită; dacă copilul observă că adulţii din jurul său se ceartă sau se lovesc, el va fi mai predispus să se comporte în acest mod când se va confrunta cu o problemă similară.

Uneori, părinţii nu ştiu sigur cum să delimiteze încăierarea din joacă de comportamentul dureros (care răneşte). Dacă limta nu este clar trasată, va fi foarte greu pentru copil să înveţe modalităţi adecvate, paşnice de a se juca cu ceilalţi copii şi de a-şi rezova problemele cu care se confruntă.

Cum învăţăm copiii să coopereze cu ceilalţi în cadrul jocului ?Explicaţicopiluluiregulile. Stabiliţi două sau trei reguli simple care să ghideze

comportamentul copilului în jocul cu ceilalţi şi discutaţi-le cu copilul. Reamintiţi regulile până când copilul va putea să le enunţe singur. Foarte important este ca regulile să îi spună copilului “ce să facă” şi nu “ce să nu facă”.

De exemplu: împărţim jucăriile cu ceilalţi; ne aşteptăm rândul; cu mâinile putem să ne atingem uşor, să ne mângâiem; folosim vocea de interior când vorbim unii cu ceilalţi.

Alegeţi câteva activităţi pentru a învăţa copilul să-şi aştepte rândul.Implicaţi copilul în activităţi care să-l înveţe să împartă lucrurile/jucăriile cu ceilalţi, să coopereze în cadrul jocului şi să îşi aştepte rândul. Puteţi exersa în cadul jocurilor cu mingea, de exemplu ”aruncăm mingea de la unul la altul” sau în jocul de creaţie, “de-a magazinul”, în care copilul are posibilitatea de a învăţa comportamente diverse cum ar fi: formulele de salut, cum să formulez o cerere “vă rog să-mi daţi... mulţumesc!”, să îşi aştepte rândul etc.

Încurajaţicomportamentuldezirabil(adecvat). Când copilul respectă regulile jocului, împarte jucăriile cu ceilalţi copii şi coopereaza cu ei, acordaţi-le atenţie. Vorbiţi cu copiii şi întrebaţi-i despre ceea ce fac. De exemplu : “ Aţi construit un turn uriaş împreună. Câte turnuri va avea castelul vostru?” Lăudaţi copiii specific: “Mă bucur că voi trei vă jucaţi atât de bine împreună” sau “ Astăzi te joci foarte draguţ împreună cu ceilalţi, Dragoş!”

�0 Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Acordaţirecompensespecialeînetapadeînvăţareaunuicomportamentnou. În special la început, în etapa de învăţare a comportamentului nou, de exemplu, când învaţă să îşi aştepte rândul, să formuleze o cerere, să coopereze cu alţi copii în cadul jocului, acordaţi copiilor, timp de câteva zile, recompense speciale. Acestea ar putea fi: o poveste, un joc, o băutura preferată, o prăjitură. Spuneţi-le copiilor cât de mulţumiţi sunteţi că ei se joacă atât de draguţ împreună.

Ajutaţi copiii să îşi rezolve problemele. Încercaţi să supravegheaţi în permanenţă copiii şi să acţionaţi înainte ca bătaia sau cearta să înceapă. Unii copii pot avea dificultăţi în comunicarea dorinţelor. Puteţi să îi ajutaţi să exprime ceea ce vor folosind câteva cuvinte. De exemplu îi puteţi spune “Robert, spune-i Dianei că a trecut rândul ei, şi este rândul tău acum”. Lăudaţi copilul pentru modul politicos de a se adresa şi de a spune ceea ce doreşte. Alţi copiii au nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a hotărî cine se joacă primul cu jucăria: “Fetelor, trebuie să împărţiţi jucăriile. Cine se joacă prima?” Lăsaţi pe rând fiecare copil să înceapă jocul. Evitaţi să favorizaţi un copil pe diverse considerente cum ar fi: “lasă-l pe el pentru că este mai mic!” Dacă soluţia este găsită, lăudaţi copilul pentru că împarte jucăriile cu ceilalţi şi îşi aşteaptă rândul.

Cum gestionăm situaţiile în care copiii se luptă/ îşi dispută ceva?Acţionaţiimediat.Când observaţi orice semn de intrare în conflict, acţionaţi

cu rapiditate.

Spuneţicopiilorcesăfacă.Fiţi fermi şi spuneţi-le să se oprească din ceea ce fac: “Gabi şi Corina stop! şi ce să facă în loc “Fiecare îşi aşteptă rândul pentru a ţine păpuşa în braţe!”. Este contra-recomandat să spuneţi copilului ce să nu facă, de exemplu “Nu mai trageţi de păpuşă! Nu vă loviţi !” Lăudaţi specific copiii care fac ceea ce le cereţi.

Folosiţiconsecinţelelogice.Dacă copilul nu face ceea ce i-aţi cerut, folosiţi o consecinţă logică care să fie adecvată situaţiei respective. Când este posibil, retrageţi jucăria sau activitatea care este centrul disputei şi explicaţi copilului de ce aţi acţionat astfel. Dacă problema începe de la un copil care refuză să împartă o jucărie, luaţi-i jucăria şi daţi-o celuilalt să se joace cu ea. Dacă în conflict sunt implicaţi mai mulţi copii care nu reuşesc să cadă de acord în legatură cu rândul la jucărie, folosiţi o consecinţă adecvată situaţiei. De exmplu, retrageţi jucăria sau activitatea care a ridicat probleme: “Băieţi, nu aţi împărţit maşinuţa, aşa că, o voi pune sus timp de 5 min.” De regulă, 5-10 minute sunt suficiente pentru preşcolari. Ignoraţi protestele şi plângerile. Nu dezbateţi şi nici nu vă argumentaţi decizia în faţa copiilor. Pur şi simplu aplicaţi consecinţa.

�1Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Permiteţi copilului să se reîntoarcă la activitate. După expirarea timpului, returnaţi copiilor jucăria sau activitatea pe care au desfăşurat-o anterior aplicării consecinţei. Astfel, le oferiţi copiilor posibilitatea/ şansa de a practica comportamentul aşteptat (împărţirea jucăriei, cooperarea în cadrul jocului etc). Lăudaţi împărţirea jucăriei şi aşteptarea rândului punând accent pe beneficiile acestui comportament: “Ce bine ne pare când cineva ne dă o jucărie! Ce bucuros este Matei că ai împărţit jucăria cu el! Bravo! Ai aşteptat foarte frumos rândul! Fiecare copil îşi doreşte să se joace cu jucăria”.

Când problema se repetă! Dacă în următoarea oră după ce copilul a primit jucăria înapoi, repetă comportamentul problematic, repetaţi aplicarea consecinţei logice pentru o perioadă mai mare de timp (ex.retragerea jucăriei pentru tot restul zilei).

Cum gestionăm situaţiile în care copiii se comportă agresiv ( lovesc un alt copil, îl trag de păr, îl împing)?

Acţionaţiimediat.Când observaţi orice semn agresivitate (loveşte, trage de păr, împinge etc) este nevoie să acţionaţi cu rapiditate.

Identificaţidacăactulagresivafostfăcutcuintenţiesaufarăintenţie. Uneori, copiii preşcolari îi împing involuntar pe cei de lângă ei pentru a ajunge la o jucărie, ca urmare a faptului că au o experienţă socială destul de redusă şi nu pot anticipa care sunt consecinţele comportamentului lor. Dacă adultul înţelege faptul că împingerea unei persoane care îi stă în cale poate să conducă la o reacţie agresivă din partea acesteia, copilul nu poate să facă acest lucru. El nu conştientizează că celălalt copil s-ar putea supăra şi ar putea reacţiona agresiv ca urmare a faptului că s-a simţit împins. Dacă copilul a împins un alt copil cu intenţie (ex.:l-a împins pe celălalt copil pentru că nu a vrut să îi dea jucăria) este nevoie să reacţionaţi imediat la comportamentul nepotrivit al copilului. Dacă copilul a împins un alt copil datorită faptului că se afla în calea lui, atunci puteţi inteveni spunându-i copilului care a fost impins: “a fost din greşeală”. Este nevoie să faceţi această intervenţie deoarece copiii nici nu reuşesc să facă diferenţa între comportamentele intenţionate şi cele neintenţionate şi le gândesc pe toate ca atacuri asupra lui.

Spuneţicopiilorcesăfacă. Adresaţi-vă copilului care agresează, pe un ton ferm, spunându-i să se oprească din ceea ce face: “Andrei, opreşte-te! Stop!” şi ce să facă în schimb: “Ţine-ţi mâinile departe de Lucian!” Lăudaţi copilul dacă el face ceea ce îi cereţi: “Mulţumesc că ai făcut ceea ce ţi-am cerut!”

Stabiliţireguliclareşisimplecaresăghidezecomportamentulcopiluluiîncadrulinteracţiuniicuceilalţicopii.De exmplu, cu mâinile avem voie să ne atingem uşor, să ne mângâiem, să ne jucăm”.


Stabiliţiconsecinţelogiceadecvatesituaţiei. “Andrei l-ai lovit pe Lucian. Dacă se mai întâmplă vei merge la locul de liniştire”.

Ajutaţi copiii să conştientizeze care sunt consecinţele sociale alepropriilor lor comportamente: “Lucian, spune-i lui Andrei cum te-ai simţit când te-a lovit? Andrei, cum crezi că te-ai simţi tu dacă cineva te-ar lovi? Dacă îl vei mai lovi pe Lucian, crezi că el se va mai juca cu tine?”

Folosiţi locul de liniştire (excluderea sau time-out).Dacă copilul nu se opreşte şi agresează din nou folosiţi “locul de liniştire“. Spuneţi copilului ce a făcut greşit şi care este consecinţa: “Andrei, l-ai lovit din nou pe Lucian. Acum vei merge să te linişteşti!”. În această fază este nevoie să duceţi copilul care a lovit, pentru o perioadă scurtă de timp, într-un loc sigur, care nu prezintă riscuri şi nici nu îi oferă beneficii suplimentare, unde să se poată linişti (ex. camera lui). Este nevoie să îi spuneţi că va trebui să stea liniştit timp de câteva minute, după care se poate întoarce la ceea ce făcea anterior. Dacă copilul se agită şi face crize de furie, nu deschideţi usa, şi nu-i permiteţi să iasă din “time-out” decât în momentul în care s-a liniştit. Reamintiţi copilului că poate părăsi locul după câteva minute (timpul de excludere trebuie să corespundă vârstei copilului –1 minut pentru fiecare an), chiar dacă copilul pare supărat sau furios. Când a expirat timpul şi copilul s-a linştit, îi puteţi spune: “Pentru că te-ai liniştit, poţi să mergi să-ţi continui activitatea”.

Oferiţi copilului şansa de a se comporta adecvat. Dacă copilul a fost liniştit timp de 2 minute la locul de liniştire, daţi-i posibilitatea de a se întoarce la momentul anterior excluderii. Astfel îi daţi şansa de a coopera cu ceilalţi şi de a se comporta adecvat. Lăudaţi copilul pentru că se joacă drăguţ cu alţi copii (împarte jucăriile, cere adecvat o jucărie, spune când îşi doreşte ceva, îşi aşteaptă rândul). În condiţiile în care copilul recurge din nou la agresivitate pentru a-şi rezolva problemele, va fi nevoie să repetaţi excluderea. Veţi folosi această metodă de mai multe ori, până copilul va ajunge să înlocuiască comportamentele agresive cu cele adecvate. Este important ca după orice aplicare a excluderii, să permiteţi copilului să-şi reia activitatea întreruptă pentru a putea să-l lăudaţi şi să-i subliniaţi aspectele pozitive.

De reţinut!Manifestările agresive reprezintă o etapă normală în dezvoltarea

copilului mic. Agesivitatea fizică începe să scadă între 2-4 ani, pe măsură ce copilul achiziţionează limbajul dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de sprijinul şi ghidarea părintelui.

��Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Paşidesucces:

»Trataţi comportamentele agresive ale copilului preşcolar cu toată seriozitatea, având în vedere consecinţele pe care le pot avea la adolescenţă şi la vârstă adultă.

»Folosiţi fiecare situaţie în care copilul se comportă agresiv ca pe o oportunitate de a învăţa copilul alternative de comportament care să înlocuiască comportamentele agresive (ex. cum să formuleze o cerere, cum să exprime ceea ce vrea, etc.).

»Acţionaţi imediat dacă un copil are o manifestare agresivă şi pe cât posibil înaintea declanşării comportamentului agresiv.

»Implicaţi copiii în activităţi separate, atunci când nu îi puteţi supraveghea.

»Oferiţi-le un bun exemplu personal.

»Implicaţi copiii în activităţi de cooperare, care presupun împărţirea materialelor şi aşteptarea rândului, când puteţi să-i supravegheaţi.

»Lăudaţi comportamentul de împărţire a materialelor şi cooperarea.

»Urmăriţi de aproape jocul copiilor şi interveniţi promt dacă un comportament problematic este pe cale să se întâmple (ex. smulge jucăria din mână).

»Ajutaţi copiii să hotărască cine se va juca primul.

»Oferiţi fiecărui copil posibilitatea de a se juca primul, fără să favorizaţi pe cineva.

»Folosiţi regulile simple care să ghideze comportamentul copiilor.

»Folosiţi consecvent consecinţele logice dacă copiii nu respectă regulile şi se comportă agresiv.

»Folosiţi locul de liniştire (excluderea) dacă copilul se comportă agresiv în mod intenţionat.

»Permiteţi copilului să se întoarcă la activitatea pe care o desfăşura înainte, pentru a avea şansa de a se comporta adecvat (să împartă jucăriile cu ceilalţi, să îşi aştepte rândul, să coopereze).

»Fiţi consecvent în aplicarea tehnicilor până când comportamentele agresive sunt înlocuite de comportamente adecvate.

�� Părinţi informaţi, coPii sănătoşi

Despre importanţa rutinei în creşterea şi educarea copilului

I. Rutinadesomn

Tulburările de somn la copilul mic includ pe lângă problemele legate de rutină – conflicte şi certuri cu privire la momentul culcării, mersul în timpul somnului, coşmarurile şi visele urâte, şi probleme mult mai complexe, asociate cu respiraţia sau cu mişcarea (sindromul picioarelor neobosite).

Frecvenţa cu care apar problemele de somn variază în funcţie de vârstă:» mersul în timpul somnului şi problemele legate de momentul culcării se

manifestă la 40% dintre bebeluşi şi la 25-50% dintre preşcolari;» rezistenţă şi conflicte generate de momentul culcării se observă la 15%-27%

dintre copiii de vârstă şcolară.

Multe din problemele de somn care sunt specifice etapei de sugar se rezolvă în jurul vârstei de 9 luni. În situaţia în care acestea persistă, pot avea o bază constituţională, emoţională sau combinată.

Cum stabilim o igienă a somnului?Numărul necesar de ore de somn diferă de la copil la copil şi este strict legat

de vârsta acestuia. Astfel, la 6 luni toţi copiii ar trebui să poată să adoarmă singuri şi să doarmă toată noaptea fără a fi hrăniţi. Pe măsură ce copilul creşte, numărul necesar de ore de somn se reduce.

Necesarul de somn pe vârsteVârsta Media de ore de somn

Noul născut 16 ore şi jumătate/ zi;2-3 luni Doarme 3-4 ore, apoi se trezeşte pentru mâncare;

71% dintre copii dorm o noapte întreagă; 4 luni Dorm perioade lungi din noapte cu scurte aţipeli în timpul zilei;6 luni Dorm aproximativ 14 ore pe zi;

Se trezesc de 1-2 ori la un interval de 5-6 ore; 84% dintre copii dorm toată noaptea;

10 luni 90% dintre copii dorm toată noaptea;12 luni Dorm aproximativ 13 şi jumătate pe zi;2 ani Dorm 13 ore;2-3 ani Dorm 12 ore;3-5 ani Dorm 11 ore;


Important de ştiutNevoile de somn ale copilului sunt diferite. Unii copii au nevoie de o perioadă

mai lungă sau mai scurtă de somn, în raport cu mediile estimate. Dacă copilul este funcţional pe parcursul zilei şi dă semne de oboseală seara, este posibil ca orele de somn să fie suficiente pentru el, chiar dacă sunt mai puţine decât media estimată pentru vârsta lui.

RutinadesearăScenă de viaţă într-o familie obişnuită: — Robert, e timpul să te culci. — NU! răspunde Robert de doi ani, alergând prin camera de joacă. Mama aleargă dupa el şi îi spune în continuare: — Este timpul să mergi la culcare, dragule. Haide, acum! — Nu, mama, nu! scânceşte băiatul. Mama s-a năpustit asupra lui ca să-l prindă. Corpul băiatului a devenit rigid,

spatele i s-a arcuit, dă puternic din picioare pentru a se elibera din strânsoare. Enervată, mama strigă:

— Opreşte-te! Mergi în pat, ACUM! Băiatul a început să plângă. Obosit şi furios îşi dezbrăca hainele pentru baia

inevitabilă.Această luptă de putere, emoţională şi fizică, continuă cu baia, cu îmbrăcatul

pijamalelor, cu spălatul pe dinţi. Epuizată şi frustrată, mama coboară la parter să se bucure de câteva clipe de linişte, când aude: ”Mami, mi-e sete! Vreau la oliţă“.

Simţindu-se vinovată, încă furioasă, mama a răspuns cu rapiditate la cererea copilului. Se aşează lângă el pe pat şi îi spune:

— Să nu mai aud un alt cuvânt! Noapte bună! După ce trânteşte uşa, mama coboară scările cu paşi apăsaţi. Băiatul a rămas în

pat, plângând în pernă. Mama se simte vinovată şi frustrată în faţa televizorului.

Ce se întâmplă dacă privim scena prin ochii copilului....Ca părinţi, suntem tentaţi să privim această scenă prin ochii adultului, ignorând

cu totul perspeciva copilului.Imaginaţi-vă că sunteţi în mijlocul lecturării unei cărţi bune şi soţul vine şi vă

spune: “Este timpul să te culci.”În ciuda răspunsului dvs. – “Nu, nu sunt pregătită încă”, sunteţi ajutată, fără să

vreţi, să urcaţi scările, să vă dezbrăcaţi şi sunteţi forţată să faceţi baie. Cum credeţi că v-aţi simţi? Nerespectată, furioasă, lipsită de valoare sau

controlată? Doar pentru că are doi anişori, nu înseamnă că Robert nu a simţit acelaşi lucru.


Un alt mod de a privi realitatea…Este adevărat că un copil nu este încă un adult. Cu toate astea, copilul este o

persoană, are sentimente, se află la un stadiu în care manifestă o mare nevoie de independenţă şi experimentează propriile alegeri. Acesta este începutul existenţei lui ca individualitate. În acestă manieră, el stabileşte separarea de părinţi şi îşi explorează propriile competenţe şi capacităţi.

De multe ori, mersul la culcare nu ridică probleme, copilul fiind obosit sau pregătit. Există însă situaţii în care comenzile, spuse sub forma “ce să facă” sau “cum să facă”, îi dau copilului sentimentul că este controlat.

Refuzul este adesea şi reacţia nostră ca adulţi când ni se dau comenzi în acelaşi mod. Problema care apare este cea a pierderii controlului asupra a ceea se întâmplă cu noi. În scena prezentată anterior, copilul nu s-a simţit înţeles şi acest lucru a cauzat declanşarea luptei de putere. Mama, încercând să domine copilul, l-a facut să se simtă neiubit şi respins.

Gândiţi-vă la aceasta întrebare: Ce a dorit băiatul din povestirea noastră? Dar, mult mai important este să vă gândiţi la ce doreşte copilul dumneavoastră: • să-şi afirme independenţa sau conştiinţa de sine;• să simtă apropierea şi legătura cu părintele; • să aibă sentimentul controlului în legatură cu ceea ce se întâmplă cu el;• să se simtă respectat şi auzit.

Momentul culcării Pentru a se simţi confortabil, copiii mici au nevoie să trăiască într-un mediu

structurat, care să le ofere rutine de comportament. Rutinele îi ajută pe copii să se simtă în siguranţă, deoarece le permite să cunoască ce urmează să se întâmple într-un anumit context şi cum trebuie să se comporte. Ora de culcare poate fi transformată într-un moment special atât pentru copiii cât şi pentru părinţi. În mod natural, toţi oamenii doresc apropierea înainte de a adormi. Puteţi face din momentul culcării un timp al apropierii, împărtăşirii de impresii şi al distracţiei. Implicând copiii în procesul de luare a deciziilor şi petrecând un timp special cu ei, îi veţi face să se simtă mai valoroşi şi respectaţi. Stabilind limite clare, veţi obţine respect din partea copilului dumneavoastră şi îl veţi ajuta să îşi construiască o stimă de sine înaltă.

De ce apar problemele legate de ora de culcare?»Uneori părinţii sunt foarte împovăraţi de problemele de peste zi şi, din

dorinţa de a beneficia de câteva clipe de relaxare, îşi trimit copilul la culcare cât mai curând posibil. Această atitudine determină copilul să se simtă respins sau să creadă că părinţii lui încearcă să “se descotorosească de el”. În povestirea noastră, dorinţa lui Robert de apropiere a fost exprimată prin “nevoia de a bea” sau “mersul la oliţă” care au generat o tensiune şi mai mare între el şi mama, amândoi simţindu-se în final răniţi şi respinşi.


»Mediul în care trăieşte copilul este slab structurat iar copilul nu este obişnuit cu un ritual de culcare.

»Copilul nu este pregătit pentru momentul culcării, fiind întrerupt brusc dintr-o activitate personală.

Problemecareaparînmomentulculcării.• refuzul de a merge la culcare.• refuzul de a se pregăti pentru somn.• refuzul de a dormi în patul şi în dormitorul său.

Cum puteţi preveni problemele legate de momentul culcării?»Stabiliţi o oră de începere a ritualului de culcare care să fie aceeaşi în fiecare zi.

»Stabiliţi o rutină de seară şi supravegheaţi îndeaproape respectarea ei.

»Aveţi grijă de dumneavostra în timpul zilei astfel încât să nu vă simţiţi istoviţi şi puşi pe ceartă în momentul culcării copilului. Stabiliţi momentul culcării copilului la o oră care să vă permită câteva momente de singurătate sau/şi de petrecut cu partenerul, după ce copilul merge în pat.

»Implicaţi-vă împreună în pregatirea copilului pentru somn. În condiţiile în care este posibil, este indicat ca ambii părinţi să aibă câte o contribuţie la ritualul de culcare. Momentul culcării este mai distractiv şi mai puţin împovărător când ambii părinţi participă.

»Începeţi ritualul de culcare cu 45 de minute înainte de ora de culcare. Acest lucru vă permite să evitaţi stresul şi lupta. Aveţi grijă să eliminaţi seara activităţile care agită copilul (ex. alergatul).

»Pregătiţi copilul din timp pentru ce urmează să se întâmple. Anunţaţi copilul că momentul culcării este în 15 minute. În acest mod îi daţi copilului posibi-litatea să-şi termine activitatea personală înainte de a merge la culcare.

»Oferiţi copilului posibilitatea de a face alegeri în loc să primească ordine. Copilul va avea un control mai mare asupra a ceea ce se întâmplă cu el dacă îi daţi posibilitatea să aleagă. De exemplu, aţi putea spune: ” Vrei să te ajute tata să-ţi faci baie sau eu?” sau “Vrei să îmbraci pijamalele roşii sau pe cele albastre? sau “Vrei să dormi cu gorila sau cu zmeul?”

»Implicaţi copilul într-un ritual de culcare. De exemplu, îi puteţi citi o poveste, puteţi să îi daţi copilului trei animale de pluş să le pupe, puteţi lăsa o muzica în surdină în cameră. Rutina este foarte importantă pentru copilul mic, întrucât îl face pe copil să se simtă în siguranţă, oferindu-i posibilitatea de a şti ce urmează să se întâmple (îi oferă predictibilitate).


»Transformaţi momentul culcării într-un un moment al împărtăşirii experien-ţelor de peste zi.

De exemplu:- Discutaţi sub forma ”îţi aduci aminte când….”: “îţi aduci aminte când

am mers cu cortul şi veveriţa a intrat la mâncarea noastră?” sau “îmi amintesc când tu erai mic şi îţi plăcea să te mângâi pe burtică”

- Ascultaţi care sunt emoţiile copilului cu privire la ziua care a trecut- Spuneţi-vă unul altuia trei lucruri pe care le iubiţi unul la celălalt. Începeţi

fiecare propoziţie cu “ ceea ce iubesc la tine este….” şi completaţi cu un lucru specific care vă place. Exemplu: “ceea ce iubesc eu la tine este că m-ai ajutat astăzi să-mi pun cărţile în ordine”.

- Puneţi copilului următoarele întrebări şi lăsaţi-i posibilitatea de a vă împărtăşi cât mai multe despre el:

• Care a fost cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat astăzi? • Care a fost cel mai rău lucru care ţi s-a întâmplat astăzi?

»Asiguraţi-vă că în fiecare seară copilul parcurge aceeaşi paşi, în aceeaşi ordine până ajunge în pat.

»Asiguraţi-vă că locul în care doarme copilul îi oferă tot confortul de care are nevoie pentru a dormi liniştit. Camera trebuie să fie aerisită, bine ventilată, nici prea cald nici prea rece. Lasaţi o veioază cu lumină difuză dacă copilului îi este frică de întuneric.

Ce este o rutină şi care este rolul ei?Stabilirea unei rutine este o cale eficientă de a-i reaminti copilului cum trebuie

să se descurce în anumite situatii. Rutina îi permite copilului să facă în fiecare zi aceleaşi lucruri, în aceeaşi ordine, până când el va şti exact ce trebuie să facă într-o anume situaţie (de exemplu: ce trebuie să facă pentru a se pregăti de culcare).

Într-un limbaj simplu, rutina poate fi definită ca un set ordonat de acţiuni. După un timp de exersare, rutina se automatizează, ceea ce va scuteşte de lupta nesfârşită a reamintirii paşilor, pe care copilul trebuie să-i facă. În plus, acest lucru vă ajută să fiţi consecvent, iar pe copil îl ajută să înveţe exact ceea ce aşteptaţi să facă.

Unii părinţi devin furioşi în timpul învăţării rutinei şi au tendinţa de a renunţa. Nu este indicat să o facă. În timp vor vedea care sunt beneficiile. Chiar începând de la sfârşitul primei săptămâni copiii vor înceta să mai plângă când vor fi puşi în patul lor, sau vor scânci doar pentru câteva minute.

Care sunt rutinele de seară:»schimbatul în pijamale, »spălarea dinţilor, »baia, »mersul la toaletă, »citirea poveştii, »pupicul şi urarea de “noapte bună”.


Important de ştiut!»Stabiliţi o oră de începere a ritualului de culcare care să fie respectat cu

regularitate. Alegeţi o oră rezonabilă (între 19.30-20.30).»Stabiliţi un set de câteva reguli simple care să ghideze comportamentul

copilului în momentul culcării. De exemplu: ”în fiecare seară mă culc la ora 20.30; în fiecare seară ascult povestea; după ce m-am băgat în pat, nu mai chem/strig pe nimeni”. Discutaţi cu copiii regulile.

»Anunţaţi copilul cu jumătate de oră înainte că urmează să meargă la culcare. În acest timp, implicaţi-l în activităţi liniştite, care nu presupun mişcare. Nu-i permiteţi să alerge sau să se joace cu jucării care ar putea să-l agite. Activităţile care ar putea să-l pregătească pentru somn ar putea fi: răsfoitul unei cărţi, asculatul unei poveşti care îi este citită audiată de pe un CD sau o casetă. Nu este recomandat să lăsaţi copilul să se uite la televizor înainte de culcare. Este contraindicat ca în dormitorul copilului să existe televizor. Cercetările au arătat că preşcolarii care au televizor în dormitorul lor, prezintă probleme de comportament şi dificultăţi de adormire.

»Anunţaţi copilul să-şi încheie activitatea pentru a se pregăti de culcare. Înainte cu cinci minute cereţi copilului să-şi încheie activitatea şi să fie pregătit pentru a merge în pat.

»Ajutaţi copilul să se pregătească. Reamintiţi copilului lista de acţiuni pe care trebuie să le facă înainte de a merge la culcare: să imbrace pijamalele, să se spele pe dinţi, să meargă la toaletă (dacă copilul se află în etapa de învăţare). Pentru a ajuta copilul să înveţe mai bine paşii, puteţi folosi un card cu imagini care să sugereze copilului toţi paşii pe care el trebuie să-i parcurgă la momentul culcării: îmi pun pijamalele, mă spăl pe dinţi, merg la toaletă, mă bag în pat, ascult povestea şi adorm. Cardul trebuie să stea într-un loc unde poate fi cu uşurinţă văzut de copil, de exemplu în dormitorul lui sau pe frigider.

Ritualuldeculcare–carddeactivităţi:


De reţinut!În primele zile de folosire a cardului este nevoie să reamintiţi copiilor paşii pe

care trebuie să îi parcurgă. Lăudaţi copilul cu entuziasm pentru fiecare pas făcut şi desenaţi în dreptul fiecărei acţiuni făcute câte o faţă fericită. Pe măsură ce copilul începe să facă spontan acţiunile, deoarece a exersat suficient de mult pentru a invăţa care sunt comportamentele aştepate la ora de culcare, retrageţi cardul cu imagini.

»Puneţi copilul în pat şi faceţi o retrospectivă a paşilor urmaţi. Citiţi copilului o poveste, îi daţi un pupic şi apoi treceţi prin lista comportamentelor pe care copilul trebuia să le facă în ritualul de culcare: “Te-ai spălat pe dinţi?”, „Le-ai spus noapte bunicilor?”, „Ai fost la toaietă?”

»Reamintiţi copilului regulile înainte de a pleca din camera lui şi consecinţele logice care rezultă din nerespecatrea lor. După ce aţi terminat rutina momentului culcării, lăsaţi copilul în camera lui. Explicaţi-i copilului o dată, când rutina este noua: “Dacă ieşi din camera ta pentru orice alt motiv decât o urgenţă, te voi aduce în camera ta. Nu voi mai vorbi cu tine după ce îţi spun “noapte bună” şi închid uşa la dormitor”.

O altă abordare ar mai putea fi: “Dacă stai în pat şi nu mă mai chemi, vei găsi o surpriză sub pernă mâine. Dacă mă vei chema, eu nu-ţi voi răspunde chiar dacă vei începe să ţipi. Dacă vei coborâ din pat te voi aduce inapoi.”

»Ignoraţi copilul dacă vă cheamă dupa ce rutina s-a încheiat. Este foarte important să nu vorbiţi cu copilul după ce rutina de culcare s-a

incheiat. În mod normal, copilul va acorda mai multă atenţie acţiunilor dumneavoastră decât vorbelor. Mai mult decat atât, dacă continuaţi să


vorbiţi cu el, sunteţi mult mai predispusă să intraţi într-o luptă verbală de putere privind mersul la culcare. Dacă vă surprindeti răspunzându-i “Nu ai auzit ce am spus? Ţi-am spus să mergi în pat şi n-am să mai scot nici un cuvânt”, opriţi-vă din vorbit şi cu mişcări drăgăstoase conduceţi copilul inapoi în pat. În special la inceput veţi constata ca e nevoie de multe încercări de a conduce copilul în camera lui; acesta va încerca să testeze limitele părinţilor.

»Dacă copilul coboară din pat, acţionaţi imediat. În special la început veţi conduce copilul înapoi în camera lui de foarte multe ori, deoarece el va încerca să testeze limitele părinţilor. Ignoraţi protestele.

»Întoarceţi copilul în camera lui dacă doreşte să vină în dormitorul dumnea-voastră. Dacă copilul se trezeste peste noapte şi doreşte să vină în patul dumneavostră, il conduceţi imediat în patul său. Daţi-i foarte putină atenţie în acest timp. Aveţi la dispoziţie cel mult 30 secunde să il puneţi inapoi în pat, să îi spuneti din nou “noapte bună!” şi să plecaţi. Ignoraţi protestele.

Pe măsură ce timpul trece, momentul culcării va deveni mult mai plăcut, atât pentru dumneavoastră cât şi pentru copil.

»Fiţi pregătit să faceţi faţă reacţiilor de protest ale copiilor. Mulţi vor plânge pentru câteva minute, mai multe ore sau câteva nopţi. Este indicat să fiti pregătiţi să îi lasati să plângă. Dacă cedaţi şi mergeţi în camera copilului după ce el a ţipat şi a plâns mai mult timp, înrăutăţiţi şi mai mult situaţia. În acest mod, copilul va învăţa pur şi simplu că trebuie să ţipe tare, cât mai mult timp. Reamintiţi-vă că tot acest demers este spre binele copilului.

»Recompensaţi comportamentul copilului. Dacă copilul a rămas în patul lui toată noaptea, oferiţi-i la început o surpriză dimineata pe care o puteţi pune sub pernă iar dacă folosiţi un card comportamental, oferiţi-i o faţă fericită. Reamintiţi-vă să laudaţi copilul pentru că a dormit liniştit. Dacă a plâns sau a coborât din pat nu îi oferiţi nici o recompensă.

De reţinut!Puteţi transforma momentul culcării într-un timp al apropierii, împăr-

tăşirii de impresii şi al distracţiei. Cheia succesului o reprezintă implicarea copiilor în procesul de luare a deciziilor, stabilirea unor limite clare şi petrecerea unui timp special cu ei. Doar în acestă manieră, părinţii le oferă copiilor posibilitatea de a se simţi valoroşi şi respectaţi.


Pescurt:»Fiţi consecvenţi în respectarea rutinei.»Stabiliţi reguli clare şi consecinţe potrivite situaţiei.»Anuntaţi copilul din timp cu privire la momentul inceperii rutinei.»Oferiţi-le un bun exemplu personal.»Ajutaţi copilul să învete succesiunea acţiunilor implicate în rutină.»Petreceţi un timp de calitate cu copilul (citiţi o poveste, împartaşiţi experienţele de

peste zi).»Recompensaţi respectarea ritualului de culcare.»Reamintiţi regulile şi consecinţele înainte de a spune “noapte bună”.»Ignoraţi orice încercare a copilului de a vă atrage atentia: plâns, strigat.»Îndrumaţi copilul în camera sa, în condiţiile în care îşi părăseşte patul.»Recompensaţi comportamentul adecvat al copilului.

II.Rutinademasă

Reguli de servire a mesei (pentru copii mai mici de trei ani):» Stabiliţi un program de servire a mesei. Dacă copilul refuză să mănânce,

evitaţi să insistaţi şi încercaţi să-i daţi de mâncare la o altă oră (din programul prestabilit). Este important ca copilul să aibă trei mese principale şi două gustări (una la mijlocul programului de dimineaţă, cealaltă după-amiaza). Nici o altă gustare nu este recomandat să fie permisă chiar dacă copilul nu mănâncă nici o masă principală sau gustare din cele planificate. Această strategie este o bună oportunitate pentru copil de a simţi starea de foame sau de saţietate şi de a înţelege că atunci când mănîncă, îşi satisface foamea. Când vine momentul pentru o altă masă, discutaţi cu copilul despre ce înseamnă să îţi fie foame. După masă vorbiţi cu copilul despre ce înseamnă să fii sătul.

»Nu vă îngrijoraţi în legătură cu cât mănâncă copilul la masă. Când este clar că a terminat, luaţi-i mâncarea din faţă. Dacă copilul nu poate să se joace nesupravegheat pe podea, daţi-i o lingură de lemn să se joace cu ea în timp ce stă în scaunul său înalt astfel încât să puteţi şi dvs. să vă termintaţi masa.

»Începeţi cu alimente pe care copilul le poate mânca singur, cum ar fi bucăţi de banană sau pâine.

»Folosiţi în locul lingurii pe care copilul o respinge cînd experimentează refluxul, alte obiecte, cum ar fi o grisină pentru a o scufunda în iaurt sau piure. Este important să folosiţi alimente care îi plac copilului. Oferiţi-i posibilitatea


copilului să ţină grisina şi să o intruducă în aliment în timp ce dvs. tineţi o alta şi îl ajutaţi. Întotdeauna permiteţi copilului să controleze grisina. Puteţi să introduceţi linguriţa după ce copilul a reuşit să controleze grisina.

»Mâncaţi întotdeauna ceva cu copilul. Această metodă socializează copilul şi îi menţine interesul pentru mâncare. Nu este recomandat să ţineţi dietă cînd copilul se află în acest program. Mesajul către copil va fi că dvs. evitaţi mâncarea pentru a pierde din greutate iar acest model va fi observat şi imitat de copil.

»Toate mesele se servesc în scaunul înalt şi la bucătărie (în aria de servire a mesei).»Luaţi farfuriile şi tacâmurile de pe masă dacă copilul începe să arunce

mâncarea. Daţi copilului un avertisment clar: ”Mâncăm, nu aruncăm!” Dacă copilul aruncă din nou, luaţi copilul din scaun şi terminaţi masa.

»Lasaţi copilul să se autoservescă de fiecare dată când este posibil. Pentru copiii foarte mici care nu pot mânca cu lingura datorită faptului că nu au încă abilitatea de a o manipula, pregătiţi o porţie într-un bol mic la care bebeluşul să aibă acces în timp ce este hrănit. Orientaţi-vă spre alimente care sunt uşor de mâncat cu mâna sau cu lingura. De exemplu, piureul de fructe poate fi mai uşor luat de copil cu lingura decât supa; bucăţile de fructe, de legume, brânza sunt mai uşor de apucat cu degetele şi cu gura.

»Limitaţi timpul de masă la 30 de minute. Finalizaţi masa mai devreme dacă copilul refuză să mănânce, aruncă mâncarea, se joacă cu mâncarea sau face crize de furie. Dacă copilul nu mănâncă, retrageţi mâncarea în 10-15 minute.

»Separaţi momentul de servire a mesei de cel de joacă. Nu-i permiteţi copilului să aibă acces la jucării atunci când este pe scaunul înalt sau la masă. Nu ne distrăm sau ne jucăm în timpul mesei. Nu folosiţi jocul pentru a mânca şi nici mâncarea pentru joc.

»Nu lăudaţi copilul că mănâncă sau mestecă. Gestionaţi servirea mesei cu o atitudine cât mai neutră. Este nefiresc să lauzi pe cineva că mestecă sau înghite mâncarea.

»Evitaţi să vă exprimaţi frustrarea sau dezaprobarea legat de faptul că copilul nu mănâncă.

»Oferiţi alimentele solide mai întâi şi apoi pe cele lichide. Lichidele vor umple stomacul copilului şi el nu va mai simţi nevoia să mănânce alimentele solide.

»Foamea este o nevoie şi îl va motiva pe copil să mănânce. Nu oferiţi nimic între mese (lapte sau suc de fructe). Dacă îi este sete, copilul va bea apă.

»Stabiliţi momentul „timp special de joc” înainte şi după masă pentru a-i oferi copilului atenţie într-o manieră pozitivă.

»Închideţi TV-ul pe perioada servirii mesei. Comunicaţi într-o manieră pozitivă şi împărtăşiţi impresiile de peste zi.

»Toate persoanele care ingrijesc copilul trebuie să fie de acord cu aceste prescripţii. Altfel programul nu funcţionează.


Anxietatea de separare în primii ani de viaţă

Anxietatea de separare este o reacţie normală în dezvoltarea copilului dacă nu se intensifică şi nu depăşeşte un anumit interval de vârstă, fiind specifică copilăriei foarte mici.

Ceesteanxietateadeseparare?

• o frică excesivă care apare ca răspuns la separarea reală sau imaginară a copilului de persoana de care este ataşat (cel mai adesea unul din părinţi).

• dezvoltarea neadecvată şi excesivă a anxietăţii legată de separarea de casă sau de persoana de care copilul este ataşat.

Anxietatea de separare este une dintre cele mai frecvente tulburări de anxietate întîlnite la copii.

Diferenţa între teama de separare şi anxietatea de separare Teama de separare este o reacţie emoţională firească care apare în intervalul

de dezvoltarea 6-18 luni, când se formează relaţia de ataşament şi dispare în jurul vârstei de 30 luni, o dată cu dezvoltarea cognitivă şi fizică a copilului.

Reacţiialecopilului,careînsoţescfricadeseparare:»plâns în anumite situaţii (părinţii pleacă de acasă, în vizită etc.); »teama de persoane necunoscute; »refuzul de a sta cu alte persoane decât părinţii;»stări de furie intensă când e lăsat cu persoane necunoscute (ex.plânge, ţipă

când părinţii îi spun că în următoarele ore va sta cu vecina); »verifică periodic prezenţa adulţilor (ex. caută părinţii din cameră în

cameră);»devine agitat când e separat sau urmează a fi separat de persoana de referinţă

(ex. începe să plângă când sesisează că mama se îmbracă cu hainele de serviciu);

»refuză să exploreze locuri noi fără prezenţa persoanei de referinţă (ex. merge la plimbare doar dacă este însoţit de părintele de care este ataşat);

»insistă să doarmă cu persoana de care e ataşat şi se trezeşte în timpul somnului pentru a-i verifica prezenţa lângă el (ex. adoarme doar dacă e în camera parinţilor şi împreună cu ei).


Anxietatea de separare apare atunci când distresul şi reacţiile comportamentale asociate situaţiei de separare sunt neadecvate raportat la vârsta şi nivelul de dezvoltare ale copilului.

Spre deosebire de teama de separare, anxietatea de separare se manifestă prin:trăiri emoţionale mult mai intense care se menţin o durată mai mare de timp

şi care se exprimă într-o multitudine de situaţii (copilului îi e teamă să rămână cu persoane necunoscute chiar şi acasă);refuzul de a merge la grădiniţă; refuzul de a dormi singur;

Reacţii specifice tulburării de anxietate de separareReacţiicomportamentale:»încearcă în mod repetat să ia legătura cu părinţii după separare;»refuză să se implice în activităţi specifice vîrstei în absenţa persoanei de care

este ataşat (se joacă singur, refuză să se implice în jocul celorlalţi copii);»întreabă în mod repetat când vine mama sa-l ia acasă;»se separă cu dificultate de adult (face crize de furie sau plâns când este lăsat

la grădiniţă);»comportamente disfuncţionale la momentul culcării (doarme cu părintele,

refuză să doarmă în camela lui şi singur în pat);»refuză să meargă la grădiniţă (crize de furie, refuză să se mişte, se agaţă de

adult). 75% dintre copiii cu refuz şcolar au tulburarea de anxietate de separare;»comportamente de opoziţie; refuză să se supună solicitării părintelui sau

este compliant în majoritatea situaţiilor cu excepţia celor care implică separarea;

»enurezis (face pipi în pat) atunci cînd se i întâmplă ceva negativ lui sau părintelui;

Reacţiiemoţionale:»teamă foarte puternică când este separat de persoana de care este ataşat;»frică de a nu fi părăsit (părintele pleacă şi nu se va mai întoarce);

Reacţiicognitive:»îngrijorări constante şi disproporţionate despre separare;»îngrijorări legate de posibilitatea ca părintele să păţească ceva rău pe

perioada separării;

Reacţiisomatice:duperi de cap;dureri de burtă;vomă;


Ce pot face părinţii în situaţiile în care copiii au anxietate de separare?»Încurajaţi copiii să dezvolte comportamente de autonomie personală (să se

imbrace singuri, să se hrănească singur, să doarmă singur etc.);»Creaţi copiilor oportunităţi să desfăsoare activităţi în afara contextului

familial, pentru a putea să construiască relaţii de prietenie cu alţi copii;»Modelaţi comportamentul copilului dvs. prin modul în care interacţionaţi

cu alte persoane (salutaţi persoanele, iniţiaţi o conversaţie cu vânzătoarea de la magazin);

»Modelaţi acceptarea emoţiilor de teamă ca fireşti, nu ca ruşinoase sau ameninţătoare; nu ascundeţi, ci recunoaşteţi emoţiile dvs. în situaţii sociale în faţa copilului;

»Nu vorbiţi în locul copilului dvs., încurajaţi-l pe el să răspundă la întrebări, să comande la restaurant etc.

»Nu încurajaţi comportamentele de evitare, ci încurajaţi copilul să intre în situaţiile sociale pe care le evită (petreceri, jocul cu alţi copii, activităţi extraşcolare);

»Valorizaţi eforturile copilului de a face schimbări în comportamentul său;»Nu pedepsiţi copilul pentru refuzuri sau evitări, nu-l ironizaţi, nu îl amenin-

ţaţi cu expunerea publică, nu îi aduceţi injurii în public sau în privat;

Pentru reducerea comportamentelor de asigurare (ex. sună pentru a verifica dacă nu s-a întîmplat nimic cu mama) părinţii pot stabili cu copilul perioade fixe în care este permisă manifestarea comportamentului.

Pentru reducerea frecvenţei de manifestare a comportamentului, atât copiii cât şi părinţii au de respectat un plan de desensibilizare:

- iniţial mama/copilul poate să sune la un intervel de 90 minute, - apoi de două ori ori dimineaţa şi o dată după amiaza, - apoi doar o dată dimineaţa, - după care nu se mai dă nici un telefon. Acelaşi program îl pot urma părinţii atunci când merg undeva fără copil:

prima dată sună la un intervel de 90 minute, apoi după două ore, apoi o dată într-un interval de 4 ore, apoi nu mai sună deloc.

De reţinut!»Exersaţi cu copilul acasă tehnicile de relaxare si de control al respiraţiei de cel

puţin două ori pe zi. De exemplu, copilul este învăţat să inspire pe nas şi să expire pe gură cu sunetul SSSSSSSSSSSS;

»Expuneţi cel puţin o dată pe zi copilul la imagini cu situaţii care îi produc anxietate;

»Solicitaţi copilului să vă descrie ce înseamnă starea de rău (foarte adesea copiii cu anxietate de separare afirmă că se simt rău). Acest lucru îi permite să se simtă mult mai în control decât dacă gândeşte că se simte rău.


Ce pot face părinţii când copilul tolerează cu dificultate inconvenienţe cotidiene – intervenţie treptată:»Părintele ajunge acasă cu 5 minute mai târziu: îi oferă copilului o scuză

plauzibilă (a fost blocat în trafic);»Părintele ajunge acasă cu 10 minute mai târziu: îi prezintă copilului o scuză;»Părintele ajunge acasă cu 10 minute mai târziu: nu-i prezintă copilului nici

o scuză;»Părintele ajunge acasă cu 20 de minute mai târziu: nu-i prezintă copilului

nici o scuză;Expunerea poate funcţiona până la 45 de minute şi se poate face doar dacă copilul

a fost învăţat în prealabil ce să facă pentru a fi în siguranţă dacă părintele întîrzie.

Ce pot face părinţii pentru a creşte toleranţa copiilor la senzaţiile fizice asociate anxietăţii?»Implicaţi copilul în activităţi fizice şi analizaţi împreună cu ei simptomele

care apar ca urmare a efortului precum şi modul în care se simt. Aceste expuneri la efort care sunt însoţite de apariţia unor simptome pe care copiii le experimentează şi în anxietate, conduc, prin expunere repetată, la desensibilizare;

»Stabiliţi o ierarhie a senzaţiilor fizice care îl sperie pe copil şi începeţi cu exerciţii care produc cele mai puţine senzaţii comune cu cele care apar în anxietate;

»Angajati copilul treptat în exerciţii care produc senzaţii din ce în ce mai intense;

»Exersaţi zilnic cu copiii pentru a învăţa că aceste senzaţii sunt temporare, predictibile şi controlabile. Cel mai important lucru pentru un copil care are o senzitivitate la simptomele fizice este să înveţe că schimbarea stării fizice este normală şi nu are nicio consecinţă negativă pentru el.

Despreemoţiiledefricăalepărinţilor

Copiii învăţă să-şi diminueze sau să-şi controleze frica dacă se confruntă cu situaţiile de care se tem. În acelaşi timp ei învaţă noi modalităţi de a face faţă fricii, cu ajutorul părinţilor.

Câteva recomandări pentru părinţi:1. Analizaţi propriile temeri legatede ceea ce ar putea să se întâmple

copilului:pericolefizice,problemesocialeşiemoţionale.Dacă de cele mai multe ori sunteţi îngrijoraţi şi neliniştiţi, acest lucru vă poate împiedica să


deveniţi educatori eficienţi. Iată câteva moduri în care frica părintelui poate să influenţeze negativ dezvoltarea copiilor:»Părinţii temători devin hiperprotectori cu copiii lor. Încercând să protejaţi

copiii de orice fel de neplăceri, le minimalizaţi şansele de a trăi experinţe care să conducă la dezvoltarea şi independenţa lor.

»Părinţii temători văd pericole peste tot ceea ce-i face să se simtă în mod frecvent neliniştiţi şi supăraţi. Având această stare emoţională sunt mai puţin dispuşi să se implice în activităţi plăcute cu copiii.

»Părinţii temători îşi învaţă copiii să se teamă. Copiii observă cu uşurinţă că stresul părinţilor în anumite situaţii şi vor considera că situaţiile respective sunt periculoase şi că trebuie să reacţioneze la ele cu frică.

»Părinţii care se tem de dezaprobarea copiilor nu pot să fie fermi în creşterea acestora (vor crede că astfel ar putea pierde dragostea copiilor).

»Părinţii cărora le este teamă iniţial de căteva lucruri vor observa în timp că ajung să se teamă de foarte multe lucruri. De reţinut: frica se extinde!

»Părinţii neliniştiţi nu gândesc logic. »Părinţii temători sunt atît de preocupaţi de încercarea de a evita catastrofe

viitoare încât ratează plăcerea de a-şi vedea copiii crescând şi dezvoltându-se în prezent.

2. Analizaţigândurilecaregenereazăteamăşinelinişte.Prezenţa unor pericole nu generează în mod automat frică şi nelinişte. Felul în

care gândim şi ceea ce credem despre pericol generează emoţia de frică. Mai mult, oamenii care văd pericole peste tot se îngrijorează permanent în

legătură cu situaţiile potenţial periculoase consideând că astfel nu vor fi luaţi prin surprindere şi se vor descurca mai bine.

Unele dintre convingerile părinţilor sunt extrem de dăunătoare pentru copii şi se asociază cu un nivel permanent crescut de anxietate: »Trebuie să fiu un părinte perfect. Pentru a se dezvolta bine trebuie să fiu

întotdeauna calm, competent şi corect. Având o asemenea credinţă, părintele îşi asumă toată responsabilitatea pentru acţiunile copilului lui; aceşti părinţi consideră că reuşita lor depinde exclusiv de modul în care îşi cresc copilul.

»Trebuie să am grijă astfel încât copilul meu să nu se simtă inconfortabil, să nu fie rănit sau în vreun pericol. Având o asemenea credinţă părintele limitează oportunităţile copilului de a învăţa să facă faţă emoţiilor negative: frică, furie etc.

»Ar fi îngrozitor dacă copilul meu nu m-ar iubi. Părintele care are acestă convin-gere este incapabil să controleze comportamentul copilului. Controlul parental este un element foarte important în mica copilărie deoarece reprezintă baza autocontrolului. Copilul învaţă autocontrolul doar dacă a existat un control extern manifestat de părinte, care să-i ghideze comportamentul. În plus, lipsa acestor repere creează copilului o mare nesiguranţă şi-l determină să preia el controlul asupra părintelui.


»Dacă nu-mi fac griji cu privire la bunăstarea copilului meu înseamnă că sunt un părinte nepăsător. Considerând că pentru a fi un părinte bun trebuie să te îngrijorezi tot timpul frica este pusă la loc de cinste în procesul de creştere a copiilor.

3. Învăţaţisăfaceţifaţăproprieianxietăţi.

Schimbaţi convingerile negative cu convingeri sănătoase şi astfel veţi deveni preocupaţi şi interesat de soarta copiilor, nu neliniştiţi şi îngrijoraţi. Iată cum se poate face acest lucru:»Nu există părinte perfect, nici copil perfect. Această pretenţie este total

nerealistă. Perfecţiunea nu poate fi atinsă; mai rezonabil este să ne dorim şă învăţăm să fim părinţi cât mai buni.

»Înlocuieţi „trebuie” cu „prefer, mi-ar păcea să ...”.»Acceptaţi-vă propriile greşeli. Greşeala este inerentă oricărui proces de

învăţare şi este comună tuturor oamenilor. Toţi oamenii fac greşeli.

Învăţaţi cum să schimbaţi frica cu simpla preocupare:Identificaţi lucrurile pe care vi le spuneţi atunci când vă este teamă şi încercaţi

să vă puneţi următoarele întrebări:»Este această situaţie atât de periculoasă aşa cum o fac eu să pară?»Neliniştindu-mă cu privire la această situaţie voi reuşi să o previn?»Cum aş putea să gândesc pentru a-mi diminua teama?

Concentraţi-vă doar asupra prezentului. Îngrijorările sunt gânduri catastofale despre ceea ce s-ar putea întâmpla

în viitor. Îngrijorarea reprezintă o modalitate frecventă prin care oamenii se raportează la evenimentele din viaţa lor. Fiecare persoană are momente în care se îngrijorează mai mult. Mediul înconjurător este incontrolabil şi incert şi favorizează în mod natural apariţia îngrijorărilor. Acestea au funcţie adaptativă pentru că ajută persoana să rezolve problemele în anticipaţie, însă dacă se repetă excesiv, îngrijorările au consecinţe dezadaptative. Pe măsură ce apare, îngrijorarea se autoîntreţine; îngrijorările ne determină să “scanăm” excesiv mediul şi să descoperim noi lucruri care ne dau motive de griji suplimentare, să descoperim surse noi de pericol. Concentrarea asupra prezentului întrerupe imaginarea usituaţiilor care duc la anxietate.

Imaginaţi-vă în detaliu ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz. Când ne gândim la viitor putem deveni temători şi anxioşi pornind de la o imagine vagă a ceea ce s-ar putea întâmpla. Adesea necunoscutul ne sperie mai mult decât o imagine detaliată a viitorului; putem să reducem frica imaginându-ne detaliat ceea ce ne provoacă teama.

Imaginaţi-vă situaţii în le care faceţi faţă cu succes. Îngrijorările şi neliniştile se bazează adesea pe imagini în care eşuăm, nu reuşim

să facem faţă situaţiilor cu care ne confruntăm. Experienţa ne arată că, cu cât ne


concentrăm mai mult pe aceste imagini, cu atât creşte teama de a face greşeli. Un exerciţiu foarte bun este de a vă imagina cum faceţi faţă cu succes situaţiei sau cum să vă acceptaţi indiferent de rezultat.

Folosiţi vorbirea cu sine. Înlocuiţi discursul negativ care apare în situaţiile de care vă temeţi (ex.: nu pot să fac, nu sunt în stare să fac, nu o să reuşesc) cu un discurs pozitiv (ex.: pot să fac acel lucru, voi reuşi etc.).

Asumaţi-vă riscuri. Este foarte important să vă reamintiţi permanent că orice situaţie pe care o evitaţi pentru că vă este frică, întăreşte frica, şi de fiecare dată când faceţi ceva în ciuda fricii resimţite, lucraţi la diminuarea ei.

Expuneţi-vă la situaţiile de care vă temeţi. Incercaţi să vă confruntaţi cu frica dvs. treptat, cu paşi mici. Este posibil să vă simţiţi foarte înspăimântat la început, dar veţi constata că, progresiv, cu fiecare pas nou, confortul emoţional creşte. Foarte important este să încercaţi să nu părăsiţi situaţia la care vă expuneţi când nivelul de anxietate este foarte ridicat. Aşteptaţi pănă ce trece valul de frica foarte intensă şi ieşiţi din situaţie când frica se află la un nivel suportabil, care nu mai ridică probleme.

Folosiţi expunerea în imaginaţie. Imaginaţi-vă o situaţie care în mod normal vă declanşează anxietatea. Pentru început este indicat să vă daţi voie să simţiţi toată neliniştea şi anxietatea. Încercaţi apoi să transformaţi frica în preocupare, înlocuind gândurile iraţionale cu unele raţionale.

Gândiţi ca un detectiv. Identificaţi gândurile care se asociază situaţiilor care vă provoacă teamă şi încercaţi să căutaţi dovezi pentru veridicitatea lor. Accesaţi cât mai multe surse de informare pentru a verifica corectitudinea informaţiilor deţinute de dvs.

Reamintiţi-vă că nimeni pănă acum nu a reuşit să preîntămpine o situaţie negativă doar îngrijorându-se.

Stopaţi gândurile obsedante.»Folosiţi tehnica “STOP” care constă în a vă spune acest lucru ori de câte ori

constataţi că mintea vă este asaltată de gânduri înspăimântătoare. Astfel veţi întrerupe cursul acestora măcar pentru o vreme şi veţi putea să vă gândiţi la lucruri mai utile.

»O altă tehnică presupune purtarea unei bande elastice la încheietura mâinii astfel încât ori de câte ori vă surprindeţi absorbit de gînduri care produc teamă, să vă pişcaţi cu elasticul. Pişcătura vă va distrage atenţia şi vă va permite să vă gândiţi la altceva.

Vorbiţi-vă calm când sunteţi speriat. „Emoţia mea de frică este produsă de gândurile mele iraţionale; acum vorbeşte frica mea; aşa cum îmi produc singur îngrijorarea, tot la fel pot să o şi alung; emoţiile vin şi trec”.


Acceptaţi-vă temerile. Teama este o emoţie firească care are un rol important în viaţa noastră. A elimina total teama din viaţa noastră înseamnă a ne expune total pericolelor. Scopul nostru este de a controla teama, de a o diminua, nu de a o anula sau nega.

A ne desconsidera pentru că ne este teamă este ca şi cum am contiua să ne lovim pe noi înşine după ce deja am căzut la pământ. Pentru a controla şi diminua intensitatea fricii cel mai important lucru este să schimbăm gândurile care o generează.

Gândurile pot fi controlate prin stabilirea unor momente speciale în care îngrijorarea este permisă.

Stabiliţi în fiecare zi un interval de 10 minute în care să vă faceţi griji şi să aveţi gânduri catastrofice. Alungaţi din minte şi amânaţi orice gînd de îngrijorare care apare în alt moment al zilei până la momentul stabilit.

Reamintiţi-vă că majoritatea copiilor ajung adulţi îndiferent de cât de mult sau de puţin s-au îngrijorat părinţii lor şi îndiferent de pericolele şi ameninţările întâlnite.

4. Cumajutămcopilulsăfacăfaţăfricii.

Discutaţi despre frica şi îngrijorarea copilului. Dacă este prea mic şi îi este dificil să vorbească despre fricile lui, puteţi folosi jocul cu păpuşi, în care fiecare păpuşă îi spune celeilalte lucurile care o sperie. Este foarte important să vă faceţi o ideea clară despre lucrurile care îl sperie pe copil, astfel încât să puteţi să îl ajutaţi să facă faţă emoţiei.

Iniţial încercaţi să feriţi copilul de lucrurile de care se teme precum câini, zgomote puternice, insecte. Pe măsură ce se vor simţi mai confortabil şi încrezători, faceţi-le cunoştinţă din nou, treptat, cu lucrurile de care se tem. Însoţiţi expunerea de verbalizare: “acum ne apropiem de păianjen; simţi cum frica creşte, este mare; ne apropiem şi mai mult şi frica este şi mai mare; stăm lăngă păianjen .... simţi cum frica incepe să scadă”.

Reacţionaţi moderat la reacţiile de frică ale copilului. Recţionând cu frică la frica copilului îi veţi intensifica si mai mult emoţia.

Dacă sunteţi un părinte neliniştit încercaţi să ascundeţi îngrijorările în faţa copilului. Evitaţi astfel ca acesta să vă preia propriile temeri.

Evitaţi să oferiţi copilului un model de răspuns anxios la situaţiile care vă provoacă teamă. Părintele este primul de model de învăţare a emoţiilor iar copilul învaţă foarte mult prin observare şi imitare. Din aceste considerente, foarte important este să vă gestionaţi fricile şi anxietatea. Asta înseamnă să aveţi în vedere comportamentele de evitare pe care le manifestaţi atunci când vă este foarte teamă sau starea de agitaţie pe care o manifestaţi atunci când vă confruntaţi cu lucuri care vă fac să vă simţiţi inconfortabil. În plus, mulţi părinţi constată că aceste momente în care trebuie să se comporte cu curaj în faţa copiilor (în acele situaţii în care de regulă le este frică şi apare evitarea) reprezintă oportunităţifoarte puternice în acare ei au posibilitatea de a se confrunta cu frica lor.


Modelaţi comportamentul copilului astfel încât să facă faţă activ situaţiilor care le provoacă frica, nu să le evite. Vorbiţi copiilor despre situaţii în care aţi simţit că vă este teamă şi povestiţi-le cum aţi învăţat să faceţi faţă.

Verbalizaţi în prezenţa copilului emoţia de frică şi explicaţi modalitatea prin care reuşiţi să îi faceţi faţă. Astfel modelul dvs. de gestionare a emoţiei de frică va fi învăţat şi practicat şi de copil (ex. folosirea vorbirii cu sine, gîndirea de detectiv).

Modelaţi comportamentul copiilor prin citirea de poveşti şi vizionarea de filme de desene animate. Analizaţi cu copilul modalitatea în care personajele au făcut faţă fricii şi au reuşit să o controleze.

Acceptaţi emoţiile de frică ale copilului şi evitaţi blamarea, învinovăţirea sau ironizarea copilului .

Ex.:“Îţi este frică? Ce eşti bebeluş?” Reaminţi-vă că emoţia de frică este firească şi toţi oamenii o trăiesc. Scopul

nostru este de a învăţa copilul nu să o nege sau să o ascundă ci să o verbalizeze şi să o poată controla. Ironia conduce la blocarea manifestării emoţionale. Mesajele de invalidare emoţională oferite de părinţi (blamare, ridiculizare, ironizare, subestimare etc.) fac copilul să se simtă confuz în legatură cu modul în care se simte şi să gîndescă că “el este rău dacă simte acele lucuri”.

Aduceţi-vă aminte că uneori copiii îşi neagă propriile temeri şi evită obiectele şi situaţiile care le determină. Ajutaţi-i să îşi recunoască temerile şi apoi încercaţi să îi ajutaţi să se expună.

Lăudaţi copilul pentru că a făcut faţă emoţiei de frică. Lauda este o strategie foarte eficientă care ajută copilul să se pună în situaţia de a-şi confrunta propria frică. Dacă copilul refuză într-o zi să invite un prieten acasă dar a doua zi face acest lucru, oferiţi laude şi încurajări. Fiţi atenţi la exagerări. Lauda în exces poate să stânjenească copilul pentru că acordaţi o atenţie deosebită efortului său.

Daţi copilului ceva de făcut când se confruntă cu situaţii care îi provoacă teamă. Învăţaţi copilul strategii active de gestionare a fricii, tehnici simple de relaxare (ex. să stoarcă o lamăie imaginară in ambele mâini etc.).

Rămâneţi calm când copilului dvs. este supărat. Dacă copilul devine supărat după ce a văzut/ auzit ceva care i-a produs teamă, cel mai indicat ar fi să încercaţi să rămâneţi calm astfel încât să puteţi să controlaţi lucrurile. Dacă supărarea copilului vă va influenţa comportamentul, veţi înrăutăţi situaţia şi mai mult.

Fiţi ferm dar pozitiv. Uneori copiii evită lucurile de care se tem: să meargă la grădiniţă, să doarmă singuri în camera lor etc. În aceste momente nu lăsaţi copilul să vă manipuleze astfel încât să-i permiteţi evitarea. Copilul trebuie să fie determinat să se confrunte cu situaţiile respective chiar dacă trăieşte un anumit nivel de anxietate.


Cum pot părinţii să prevină problemele de comportament atunci când lasă copilul cu alte persoane?»Pregatiţi copilul din timp. Înainte de începerea grădiniţei vorbiţi copilului

despre ce se va întâmpla acolo; copilul are nevoie să i se reamintească scenariul rutinei de a merge la grădiniţă, accentuându-se ideea că adultul vine după el.

»Vizitaţi grădiniţa împreună cu copilul astfel încât el să se simtă confortabil. Staţi aproape de copil şi priviţi împreună ce fac ceilalţi copii. Nu forţaţi copilul să se implice în jocul celorlaţi copii. Faceţi mai multe vizite impreună şi staţi un pic mai mult de fiecare dată.

»Ajutaţi copilul să se integreze in grupul de copii, să interacţioneze cu unul, doi copii. Jucaţi-vă cu copilul dvs. lăngă ei, un joc paralel şi treptat încercaţi să cooptaţi unul, doi copii în jocul vostru astfel încât copiii să iniţieze cîteva interacţiuni. Faceţi acest lucru de mai multe ori, deoarece copilului îi ia timp să îi cunoască pe ceilalţi copii şi să se simtă confortabil cu ei. Dacă copilul reuşeşte să se integreze în grup, invitaţi unul din copii acasă pentru a se juca împreună.

»Pregătiţi copilul înainte de a sta cu o persoană nouă (invitaţi persoana înainte de a sta cu copiii, să se prezinte şi să se familiarizeze cu ea);

»Pregătiţi copilul atunci când urmează să plecaţi: spuneţi-i unde mergeţi şi când urmează să vă întoarceţi; faceţi referire la un momnet al zilei care să-i permită copilului să aibă o percepţie mai bună a timpului (ex.: voi fi acasă după ce tu vei servi cina sau voi veni să te iau de la grădiniţă după ce te vei trezi din somn).

»Explicaţi copilului fiecare pas: dezvoltaţi o rutină a momentului în care vă lăsaţi copilul cu alte persoane; după un timp, copilul va învăţa paşii şi va putea să îi spună singur (ex. să spună bună ziua educatoarei sau bonei, să găseasă ceva de făcut, să pupe mama şi să spună ”la revedere” etc.).

Înainte de a pleca de acasă rugaţi copilul să vă spună paşii (ex.: poţi să-ţi aminteşti ce paşi avem noi de urmat cînd mergem la grădiniţă?). Lăudaţi copilul dacă vă spune. În caz contrar va trebui să-i spuneţi calm care sunt paşii rutinei. Răspundeţi la orice întrebare.

»În cazul în care au fost probleme ultima dată când aţi lăsat copilul, descrieţi pe scurt şi cu calm etapa pe care copilul a uitat să o urmeze. Prezentaţi toată situaţia, descriind comportamentele pe care copilul ar trebui să le facă diferit de data aceasta (ex:. data trecută când tata te-a lăsat la grădiniţă ai uitat paşii noştri: îi spui „bună ziua” educatoarei şi colegilor şi găseşti ceva interesant de făcut; să vedem dacă astăzi vei spune bună ziua educatoarei şi colegilor şi ce vei găsi interesant de făcut când va fi momentul să plec).


»Folosiţi recompensele pentru etapa de învăţare a rutinei. Primele momente în care copilul învaţă paşii rutinei trebuie să fie recompensate. Spuneţi copilului ce va primi dacă el face paşii stabiliţi. Recompense posibile ar putea fi: să se oprească în parc să se joace în drum spre casă, o activitate specială cu mama şi cu tata etc.

»Evitaţi amenintările care au ca mesaj faptul ca dragostea este condiţionată de comportamentul copilului (dacă mai plângi, nu te mai iubesc; dacă nu eşti cuminte, te dau la alţi părinţi etc.).

»Jucaţi mici scenete pe tema separării. Când mergeţi în altă cameră, întrebaţi-l pe copil: “Unde m-am dus?”. Când reveniţi, spuneţi-i copilului “Uite, am revenit”. Aceste mici separări îi vor învăţa pe cei mici că dispariţia adultului important pentru ei e doar temporară.

»Pregătiţi persoana care urmează să rămână cu copilul. Oferiţi-i o listă cu rutinele şi nevoile speciale ale copilului. Anunţaţi-o că veţi pleca după ce veţi spune „la revedere” chiar dacă copilul este supărat sau protestează. Puteţi să-i cereţi să monitorizeze cât timp îi ia copilului să se liniştească după ce plecaţi.

»Pot apărea o serie de probleme atunci când nu este foarte clar stabilit cine gestionează comportamentul copilului atunci când acesta se află atât în prezenţa părinţilor cât şi a educatoarei. Este foarte important să stabiliţi din timp cine gestionează problema copilului la venire şi la plecare. Comportamentele problematice pot apărea datorită faptului că consecinţele sunt aplicate fără consecvenţă sau părinţii se implică în discuţii îndelungate cu educatoarea fără să acorde atenţie copilului.


Bibliografie selectivăAhearn,W. H., Kerwin, M. E., Eicher, P. S., Shantz, J.,&Swearingin,W. (1996). An alternating

treatments comparison of two intensive interventions for food refusal. Journal of Applied Behavior Analysis, 29, 321-332.

Babbitt, R. L., Hoch, T. A., Coe, D. A., Cataldo, M. E., Kelly, K. J., Stackhouse, C.,&Perman, J. A. (1994). Behavioral assessment and treatment of pediatric feeding disorders. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, 15, 278-291.

Chatoor, I., (1991)Infantile anorexia nervosa: A developmental disorder of separation and individuation. Journal of American Academy of Psychoanalysis, 17(1), 43-47.

Chatoor, I., (1991)Eating and nutritional disorder of infancy and early childhood. In Wiener (ed.), textbook of child and adolescent psychiatry. Washington, DC:American Psychiatric Press.

Chatoor, I., Egan, J., Geston, P., Menvielle, E., & O’Donnel(1998) Mother-infant interactions in infantile anorexia nervosa. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 27, 535-540.

Durand, V. M., & Christodulu, K. V. (2003).A description of a sleep restriction program to reduce bedtime disturbances and night waking. Journal of Positive Behavior Interventions, 6, 65–90.

Durand, V. M., & Mindell, J. A. (1990). Behavioral treatment of multiple childhood sleep disorders: Effects on child and family.Behavior Modification, 14, 37–49.

Durand, V. M., & Mindell, J. A. (1999). Behavioral intervention for childhood sleep terrors. Behavior Therapy, 30, 705–715.

Durand, V. M., Mindell, J. A., Mapstone, E., & Gernert-Dott, P. (1995). Treatment of multiple sleep disorders in children. In C. E. Schaefer (Ed.), Clinical handbook of sleep disorders in children (pp. 311–333).

Finney, J.W. (1986). Preventing common feeding problems in infants and young children. Pediatric Clinics of North America, 33, 775-798.

France, K. G., & Hudson, S. M. (1990). Behaviormanagement of infant sleep disturbance. Journal of Applied Behavior Analysis, 23, 91–98.

France, K. G., & Hudson, S. M. (1993). Management of infant sleep disturbance: A review. Clinical Psychology Review, 13, 635–647.

Iwata, B. A., Riordan, M. M.,Wohl, M. K., & Finney, J.W. (1982). Pediatric feeding disorders:Behavioral analysis and treatment. In P. J. Accardo (Ed.), Failure to thrive in infancy and early childhood: A multidisciplinary approach (pp. 297-329). Baltimore: University Park Press.

Jenkins, S., Owen, C., Bax, M.,&Hart, H. (1984). Continuities of common behaviour problems in preschool children. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 25, 75-89.

Lyman, R. D., Schieberl, J. P., & Roberts, M. C. (1988). Enuresis and encopresis: Psychological therapies. In J. L. Matson (Ed.),Handbook of treatment approaches in childhood psychopathology (pp. 397-428). New York: Plenum.

Milian, M. M., Mitchell, Z. P., Berger, M. I., & Pierson, D. F. (1981). Positive routines: A rapid alternative to extinction for the elimination of bedtime tantrum behavior.Child Behavior Therapy, 3, 13–25.

Mindell, J. A., & Durand, V. M. (1993).Treatment of childhood sleep disorders: Generalization across disorders and effects on family members. Journal of Pediatric Psychology, 18, 731–750.

Morin, C. M., Culbert, J. P., & Schwartz, S. M. (1994). Nonpharmacological interventions for insomnia: A meta-analysis of treatment efficacy. American Journal of Psychiatry, 151, 1172–1180.

Northvale, NJ: Aronson. Edwards, K. J., & Christophersen, E. R. (1994). Treating common sleep problems of young children. Developmental and Behavioral Pediatrics, 15(3), 207–213.


Reau, N. R., Senturia,Y. D., Lebailly, S. A.,&Christoffel, K. K. (1996). Infant and toddler feeding patterns and problems: Normative data and a new direction. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, 17, 149-153.

Sadeh, A., Lavie, P., Scher, A., Tirosh, E., &, R. (1991). Actigraphic homemonitoring sleep-disturbed and control infants and young children: A new method for pediatric assessment of sleep-wake patterns. Pediatrics, 87, 494–499. Fletcher, T. B. (2000).

Primary nocturnal enuresis: A structural and strategic family systems approach. Journal of Mental Health Counseling, 22, 32-44.

Ullom-Minnich, M. R. (1996). Diagnosis and management of nocturnal enuresis. American Family Physician, 54, 2259-2266.

Woolston, J., L., (1983), Eating disorder in infancy and early childhood. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 22, 114-121.

ZERO TO THREE (2005) – Diagnostic classification of mental health and developmental disorders of infancy and early childhood: Revised Edition (DC:0-3R). Washington, DC: ZERO TO THREE Press.

Milea Ş (1988) – Dezvoltarea psihomotorie a copilului şi adolescentului. În: Meilă P. Tratat de pediatrie, Vol. VI, pp. 256-337. Ed. Medicală, Bucureşti.


Mircea T. (2004) – Tratat de psihopatologie şi sănătate mentală a copilului şi adolescentului. Vol. I, pp.81-121. Ed. Augusta, Ed. ArtPress, Timişoara.






Ştefan C.A., Kallay E. (2007) – Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari. Ghid practic pentru educatori, p.26. Editura ASCR, Cluj-Napoca.



Ştefan C.A., Kallay E. (2007) – Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari. Ghid practic pentru educatori, p.28-29. Editura ASCR, Cluj-Napoca.


Ştefan C.A., Kallay E. (2007) – Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari. Ghid practic pentru educatori, p.30-37. Editura ASCR, Cluj-Napoca.


Părinţi informaţi, copii sănătoşi

Documents