STUDII, OPINII, INFORMĂRI Organizarea administrativ – teritorială şi evoluţia legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale Conf. univ. dr. Benonica VASILESCU Facultatea de Științe Juridice și Administrative Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, București Șef sector – Consiliul Legislativ Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 3 care era prezidată de cel mai în vârstă dintre membri şi se întrunea ori de câte ori prefectul o convoca. Aceleaşi dispoziţii legale prevedeau că pre- fectul judeţului era comisar al Guvernului pe lângă consiliul judeţean. Prefectul sau în lipsă înlocuitorul său asista în persoană la toate deliberările consiliului judeţean şi la şedinţele delegaţiunii şi era ascultat ori de câte ori cerea cuvântul. Prefectul era capul administraţiunii judeţene şi, în această calitate, conducea toate lucrările aces- teia şi executa hotărârile consiliului judeţean. În intervalul sesiunilor, prefectul reprezenta consiliul şi pregătea toate lămuririle trebuitoare pentru chestiu- nile ce urmau a se supune consiliului la viitoarea sesiune. Prefectul apăra înaintea justiţiei, prin avocatul statului, procesele în contra judeţului. În caz de litigiu între stat şi judeţ, acţiunea era intentată sau susţinută, în numele judeţului, de către un membru al delegaţiunii judeţene sau şi printr-un avocat care era desemnat de către consiliul judeţean. Legea cuprindea, totodată, şi prevederi referi- toare la eligibilitatea şi incompatibilităţile consilie- rilor judeţeni, la întrunirea, atribuţiile şi modul de deliberare a consiliului judeţean şi a delegaţiunii judeţene, precum şi dispoziţii referitoare la conta- bilitatea judeţeană şi încheierea conturilor ori despre secretarul consiliului judeţean. În privinţa comunelor, acestea erau împărţite în urbane şi rurale, clasificarea fiind făcută prin lege, după cererea comunei interesate, luându-se şi avizul consiliului judeţean. Fiecare comună avea un consiliu local şi un primar, legea reglementând şi problemele legate de alegerea, organizarea, funcţionarea şi atri- buţiile acestor organe. 1. Organizarea administrativă a teritoriului României a cunoscut, de-a lungul timpului, formule diverse, încercând să răspundă cerinţelor fiecărei perioade. O scurtă trecere în revistă a unora dintre reglementările legale existente în diferite etape istorice este de natură a evidenţia evoluţia organizării teritoriale a ţării. Apreciem că un astfel de demers ştiinţific este de actualitate în contextul în care este promovată necesitatea constituirii regiunilor, ca unităţi administrativ-teritoriale. Cu o valoare mai de grabă istorică, lucrarea nu îşi propune să formuleze soluţii legislative şi nici să sugereze modele de urmat, ci doar să evidenţieze în mod sintetic specificul şi tradiţia organizării terito- riale a României. A. Astfel, primele reglementări în această ma- terie datează din anul 1864: Legea nr. 394 din 31 martie 1864 pentru comunele urbane şi rurale şi Legea nr. 396 din 31 martie 1864 pentru consiliile judeţene. În această perioadă, teritoriul era împărţit în judeţe, plăşi şi comune. Dintre acestea, judeţele şi comunele aveau personalitate juridică, în timp ce plăşile erau subdiviziuni ale judeţelor, fără persona- litate juridică, conduse de subprefecţi. Potrivit Legii pentru consiliile judeţene, în fiecare judeţ funcţiona un consiliu care se aduna periodic şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Acesta se compunea din 18 membri, aleşi pe timp de 4 ani. Preşedintele con- siliului judeţean se alegea de consiliu dintre membrii săi. Consiliul judeţean alegea, de asemenea, 3 mem- bri şi 3 supleanţi ce compuneau delegaţia judeţeană,
63
Embed
Organizarea administrativ – teritorială şi evoluţia legislaţiei în ...
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
STUDII, OPINII, INFORMĂRI
Organizarea administrativ – teritorială şi evoluţialegislaţiei în domeniul administraţiei publice locale
Conf. univ. dr. Benonica VASILESCU
Facultatea de Științe Juridice și Administrative
Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, București
Șef sector – Consiliul Legislativ
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 3
care era prezidată de cel mai în vârstă dintre membri
şi se întrunea ori de câte ori prefectul o convoca.
Aceleaşi dispoziţii legale prevedeau că pre -
fectul judeţului era comisar al Guvernului pe lângă
consiliul judeţean. Prefectul sau în lipsă înlocuitorul
său asista în persoană la toate deliberările consiliului
judeţean şi la şedinţele delegaţiunii şi era ascultat ori
de câte ori cerea cuvântul.
Prefectul era capul administraţiunii judeţene
şi, în această calitate, conducea toate lucrările aces-
teia şi executa hotărârile consiliului judeţean. În
intervalul sesiunilor, prefectul reprezenta consiliul şi
pregătea toate lămuririle trebuitoare pentru chestiu -
nile ce urmau a se supune consiliului la viitoarea
sesiune. Prefectul apăra înaintea justiţiei, prin
avocatul statului, procesele în contra judeţului. În caz
de litigiu între stat şi judeţ, acţiunea era intentată sau
susţinută, în numele judeţului, de către un membru al
delegaţiunii judeţene sau şi printr-un avocat care era
desemnat de către consiliul judeţean.
Legea cuprindea, totodată, şi prevederi referi -
toare la eligibilitatea şi incompatibilităţile consilie -
rilor judeţeni, la întrunirea, atribuţiile şi modul de
deliberare a consiliului judeţean şi a delegaţiunii
judeţene, precum şi dispoziţii referitoare la conta -
bilitatea judeţeană şi încheierea conturilor ori despre
secretarul consiliului judeţean.
În privinţa comunelor, acestea erau împărţite
în urbane şi rurale, clasificarea fiind făcută prin lege,
după cererea comunei interesate, luându-se şi avizul
consiliului judeţean. Fiecare comună avea un consiliu
local şi un primar, legea reglementând şi problemele
legate de alegerea, organizarea, funcţionarea şi atri -
bu ţiile acestor organe.
1. Organizarea administrativă a teritoriului
României a cunoscut, de-a lungul timpului, formule
diverse, încercând să răspundă cerinţelor fiecărei
perioade. O scurtă trecere în revistă a unora dintre
reglementările legale existente în diferite etape
istorice este de natură a evidenţia evoluţia organizării
teritoriale a ţării. Apreciem că un astfel de demers
ştiinţific este de actualitate în contextul în care este
promovată necesitatea constituirii regiunilor, ca
unităţi administrativ-teritoriale.
Cu o valoare mai de grabă istorică, lucrarea nu
îşi propune să formuleze soluţii legislative şi nici să
sugereze modele de urmat, ci doar să evidenţieze în
mod sintetic specificul şi tradiţia organizării terito -
riale a României.
A. Astfel, primele reglementări în această ma -
terie datează din anul 1864: Legea nr. 394 din31 martie 1864 pentru comunele urbane şi rurale şiLegea nr. 396 din 31 martie 1864 pentru consiliilejudeţene. În această perioadă, teritoriul era împărţit în
judeţe, plăşi şi comune. Dintre acestea, judeţele şi
comunele aveau personalitate juridică, în timp ce
plăşile erau subdivi ziuni ale judeţelor, fără perso na -
litate juridică, conduse de subprefecţi.
Potrivit Legii pentru consiliile judeţene, în
fiecare judeţ funcţiona un consiliu care se aduna
periodic şi reprezenta interesele locale, colective şi
economice ale judeţului. Acesta se compunea din
18 membri, aleşi pe timp de 4 ani. Preşedintele con -
siliului judeţean se alegea de consiliu dintre membrii
săi. Consiliul judeţean alegea, de asemenea, 3 mem -
bri şi 3 supleanţi ce compuneau delegaţia judeţeană,
B. În anul 1925 a fost adoptată o nouă lege deorganizare administrativ-teritorială, care a urmărit
armonizarea administrativă a provinciilor unite cu
vechiul regat în 1918. Potrivit acestei legi, teritoriul
era împărţit în judeţe, plăşi şi comune – urbane şi
rurale. Această reglementare a fost înlocuită prin
Legea nr. 167/1929 pentru organizarea administra -ţiunii locale1
, care cuprindea reglementări complete
referitoare la împărţirea administrativă a teritoriului,
la organizarea şi funcţionarea comunelor urbane şi
rurale şi la organele deliberative şi executive ale
acestora, la regulamentele comunale, edilitare şi
poliţia construcţiilor, la serviciile comunale şi la
funcţionarii comunali, dar şi la teritoriul judeţului, la
administraţia judeţeană şi asociaţiile judeţene.
De asemenea, legea mai cuprindea dispoziţii
prin care erau reglementate tutela şi controlul admi -
nistraţiunilor locale, administrarea bunurilor şi lucră -
ri lor, bugetul şi execuţia bugetară, precum şi dis po ziţii
comune privind alegerile.
Prin această lege au fost create 7 directorate
ministeriale, ca centre de administraţie şi inspecţie
locală, cu sedii în Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi,
Timişoara, Chişinău şi Cernăuţi, având fiecare în raza
de activitate un număr de judeţe conduse de un
director ministerial, cu rang de subsecretar de stat,
căruia i se subordona şi prefectul, ca reprezentant al
Guvernului. Directoratele ministeriale au fost însă
desfiinţate după numai doi ani.
Legea pentru organizarea administraţiunii lo -
ca le din anul 1929 a păstrat aceeaşi împărţire admi -
nis trativă a teritoriului României: judeţe şi comune.
Judeţele erau subdivizate în plăşi, iar comunele
puteau fi subdivizate în sectoare.
Satele şi comunele din cuprinsul judeţului erau
repartizate între plăşi printr-o ordonanţă a Ministe -
rului de Interne. Judeţele, comunele şi sectoarele
comunale erau persoane juridice.
Comunele erau rurale şi urbane. Administraţia
comunelor rurale era încredinţată unui consiliu
comunal, ca organ deliberativ, şi primarului comunal
şi delegaţiunii consiliului comunal, ca organe exe -
cutive.
Alegerea şi constituirea acestor organe era
diferită în comunele rurale formate din mai multe sate
faţă de comunele rurale constituite dintr-un singur sat.
Astfel, consiliul comunal rural în comunele formatedin mai multe sate era alcătuit din consilieri aleşi prin
sufragiu universal, direct şi secret, cu reprezentarea
minorităţii şi din toţi primarii săteşti din cuprinsul
comunei sau din înlocuitorii lor. Numărul consilierilor
aleşi se stabilea în proporţie de un consilier la o mie
de locuitori. Pentru alegerea lor, satele care compuneau
comuna rurală erau grupate în circumscripţii electorale
şi fiecare alegea câte 3 consilieri.
Consiliul comunal rural alegea primarul şi
delegaţia consiliului şi numea notarul, casierul şi alţi
slujbaşi din serviciile comunale. Primarul se alegea
de consiliul comunal, cu majoritate absolută de
voturi, dintre membrii consiliului sau dintre membrii
comunei care aveau dreptul de a fi aleşi consilieri.
Delegaţia consiliului comunal era constituită
din primarul comunal şi 2 membri aleşi de consiliu.
La lucrările ei luau parte, în mod obligatoriu, cu vot
deliberativ, şi primarii săteşti din cuprinsul comunei,
în toate chestiunile care priveau satele lor.
Primarul era preşedintele consiliului comunal
şi al delegaţiunii consiliului. El convoca, prezida şi
închidea sesiunile consiliului comunal rural, precum
şi şedinţele delegaţiunii. El supraveghea pe primarii
săteşti din cuprinsul comunei şi avea dreptul să
inspecteze toate serviciile lor.
Primarul sătesc era ales în satele în care
funcţiona o adunare sătească prin votul capilor de
familie, iar în satele în care funcţiona un consiliu
sătesc, prin sufragiul universal.
Primarul satului de reşedinţă îndeplinea funcţiu -
nile de prim-ajutor al primarului comunei, pentru tot
teritoriul comunei şi îl putea înlocui în lipsă. Primarii
celorlalte sate îndeplineau sarcinile de ajutoare ale
primarului comunal, numai în satele respective.
În comunele rurale constituite dintr-un singursat, numărul consilierilor se stabilea în raport cu
populaţia comunei, variind între 8 şi 16 consilieri. În
aceste comune, primarul şi ajutorul de primar se
alegeau prin sufragiul universal direct şi secret de
alegătorii comunali, cu majoritatea absolută de
voturi, dintre membrii comunei care se bucurau de
drepturile electorale.
În oraşe şi municipii, organele deliberative erau
consiliile comunale urbane şi consiliile muni cipale,
iar organele executive erau primarul, ajutorul de
primar şi delegaţia consiliului comunal sau municipal.
Consiliul era compus din membri aleşi şi membri
de drept. Alegerea membrilor consiliilor orăşeneşti şi
municipale se făcea prin vot universal, egal, direct,
secret, obligatoriu, cu scrutin de listă, pe baza repre -
zentării proporţionale.
Studii, opinii, informări
4 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
1
Publicată în Monitorul Oficial nr.170 din 3 august 1929.
Numărul consilierilor se stabilea în raport cu
populaţia localităţii, variind între 16 şi 36 de consilieri.
Potrivit art.77 din lege, erau membri de dreptcu vot deliberativ în consiliile locale:
– rectorul universităţii sau conducătorul şcolii
de învăţământ superior din localitate;
– câte un reprezentant al şcolii statului din
localitate, de învăţământ primar, secundar (gimnazii,
şcoli normale, profesionale, medii) şi un reprezentant
al şcolilor secundare particulare cu drept de
publicitate, care aparţineau grupului minorităţii celei
mai numeroase din localitate, desemnaţi prin vot de
membrii corpului din care făceau parte;
– câte un reprezentant al bisericilor naţionale şi
un reprezentant al bisericii minoritare cu cel mai
mare număr de credincioşi din localitate, desemnaţi
prin vot de membrii corpului din care făceau parte;
– preşedinţii Camerelor de industrie şi comerţ
şi ai Camerelor de agricultură din localitate;
– un membru ales de către industriaşii şi co -
mercianţii din localitate, care avea dreptul de a alege
pentru Camera de comerţ şi industrie respectivă.
Desemnarea consilierilor de drept avea loc
înainte de constituirea consiliului comunal sau muni -
cipal, durata mandatului fiind de 5 ani, ca şi în cazul
consilierilor aleşi, mandatul acestora încetând dacă
pierdeau situaţia în temeiul căreia fuseseră desemnaţi.
Primarii comunelor urbane se alegeau de con -
siliul comunal cu majoritatea de două treimi de
voturi, dintre membrii aleşi ai consiliului. Dacă nici
unul dintre candidaţi nu întrunea această majoritate,
Ministerul de Interne numea primar pe unul din cei
trei candidaţi care întrunise cele mai multe voturi.
În cazul în care ministerul găsea că aceşti
candidaţi nu corespundeau intereselor siguranţei de
stat sau ordinii sociale, putea numi ca primar pe unul
din membrii consiliului comunal respectiv. Intrarea
în funcţiune a celui ales de consiliul comunal nu se
putea face fără confirmarea Ministerului de Interne.
Potrivit art.149 din lege, nu puteau fi aleşi
primari şi ajutori de primari, miniştrii diferitelor
culte, funcţionarii statului, judeţului şi comunei, cu
excepţia membrilor Corpului didactic, care „îşi luau
concediu de la catedră” pe timpul mandatului,
precum şi cu excepţia medicilor de spitale.
Calitatea de primar se pierdea pentru aceleaşi
cauze pentru care se pierdea şi calitatea de consilier,
precum şi în caz de incompatibilitate.
Legea prevedea însă, că primarul şi ajutorul de
primar puteau fi „îndepărtaţi” prin deciziunea moti -
vată a consiliului comunal, luată cu majoritatea de
două treimi de voturi din numărul total al consi -
lierilor, dacă se dovedeau în sarcina lor fapte grave
şi dăunătoare comunei.
Referitor la judeţe, Legea pentru organizarea
administraţiunii locale din anul 1929 prevedea că
judeţul cuprinde toate comunele rurale şi urbane care
se aflau pe teritoriul său, afară de municipii care, din
punct de vedere administrativ, nu făceau parte din
judeţ, constituind o unitate administrativă egală în
rang cu judeţul. Circumscripţiile judeţelor, reşedin -
ţele şi numele judeţelor, precum şi orice modificări
ale acestora se stabileau prin lege.
Administraţia judeţului era încredinţată consi -
liu lui judeţean, ca organ deliberativ, şi delegaţiei
consiliului judeţean şi preşedintelui acestuia, ca or -
gane executive.
Numărul consilierilor judeţeni aleşi se stabilea
în proporţie cu populaţia judeţului, în acest calcul
nefiind inclusă populaţia municipiilor, astfel: 42 de
consilieri – în judeţele care aveau o populaţie mai
mare de 400.000 de locuitori, 36 de consilieri – în
cele mai mari de 200.000 de locuitori şi 30 în
celelalte judeţe.
Şi la nivelul judeţului legea prevedea existenţa
membrilor de drept în cadrul consiliului judeţean,
făcând distincţie între cei cu vot deliberativ şi cei cu
vot consultativ.
În conformitate cu prevederile art.198 din lege,
erau membri de drept cu vot deliberativ primarul
oraşului sau al municipiului de reşedinţă al judeţului
şi preşedinţii Camerelor de agricultură, industrie şi
comerţ, iar cu vot consultativ: şeful serviciilor de
finanţe, de învăţământ, al sănătăţii publice şi ocro ti -
rilor sociale, al lucrărilor publice, al agriculturii şi
domeniilor cu atribuţii asupra judeţului şi cu reşe -
dinţa în judeţ; protoereii bisericilor naţionale care îşi
aveau sediul în oraşul de reşedinţă al judeţului,
precum şi cel mai înalt în grad dintre reprezentanţii
cultului minoritar cu cel mai mare număr de credin -
cioşi pe teritoriul judeţului. Durata mandatului con -
silierilor aleşi şi a mandatului consilierilor de drept
era de 5 ani.
Consiliul judeţean se întrunea în sesiune
ordinară la 1 noiembrie şi la 1 martie a fiecărui an, în
ultima sesiune fiind aleşi preşedintele şi biroul con -
siliului judeţean pe termen de un an.
Consiliul judeţean alegea dintre membrii săi o
delegaţie compusă din patru persoane. Preşedintele
delegaţiei judeţene era ales de consiliul judeţean
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 5
odată cu alegerea delegaţiei, prin vot secret, cu
majoritatea de voturi a membrilor consiliului. Acesta
putea fi şi din afara consiliului judeţean.
Consiliul avea dreptul să revoce motivat man -
da tul preşedintelui şi al membrilor delegaţiei, cu
majoritatea absolută de voturi a membrilor care îl
compuneau.
Delegaţia consiliului judeţean înlocuia consi -
liul judeţean în intervalul dintre sesiuni, decidea în
locul acestuia în limitele puterilor conferite şi asista
pe preşedintele delegaţiei în executarea hotărârilor
consiliului judeţean.
Legea prevedea şi o condiţie de studii pentru
ca o persoană să poată îndeplini funcţia de preşedinte
al delegaţiei judeţene. Astfel, aceasta trebuia să fie
licenţiată în drept, să aibă cel puţin 3 ani de practică
administrativă sau judiciară sau 5 ani practică de
avocat.
Legea pentru organizarea administraţiunii
locale din anul 1929 cuprindea şi dispoziţii referi -
toare la prefectul de judeţ. Astfel, conform art.269,
acesta era numit prin decret regal, în urma propunerii
Ministerului de Interne. Pe lângă celelalte condiţii
cerute funcţionarilor publici, prefectul „trebuia să
aibă vârsta de 30 de ani şi să posede studii univer -
sitare. Foştii senatori şi deputaţi, care au fost aleşi în
cel puţin trei legislaturi, puteau fi numiţi prefecţi fără
altă calificaţie”.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, exer -
cita controlul şi supravegherea tuturor administraţiu -
nilor locale din judeţ, calitate în care putea cere
pedepsirea funcţionarilor. El era şeful poliţiei în judeţ
şi se îngrijea de menţinerea ordinii şi siguranţei pu -
blice, luând toate măsurile pentru prevenirea delic -
telor.
În fruntea plăşilor funcţiona, sub ordinele
prefectului de judeţ, câte un prim-pretor, ca repre -
zentant al prefectului, ofiţer de poliţie administrativă
şi organ de supraveghere şi control în ceea ce priveşte
administraţiunea rurală.
Prim-pretorii trebuiau să fie licenţiaţi în drept
şi să aibă 3 ani de serviciu efectiv în administraţia de
stat, judeţ sau comună. Prim-pretorii erau şefii
poliţiei din plasa lor şi auxiliari de poliţie judiciară.
Potrivit aceleiaşi legi, judeţele se puteau grupa
în asociaţii generale, pe un termen limitat, pentru
executarea sau întreţinerea lucrărilor sau instituţiilor
de folos sanitar, economic, cultural sau de lucrări
publice.
Asociaţiile judeţene generale erau persoane
juridice având ca organe administrative consiliul
asociaţiei, preşedintele delegaţiei consiliului asocia -
ţiei şi delegaţia consiliului asociaţiei.
De asemenea, legea cuprindea şi prevederi
referitoare la tutela şi controlul administraţiunilor
loca le, stabilind prin art.323 organele de tutelă admi -
nistrativă, şi anume:
– delegaţia consiliului comunei rurale formată
din mai multe sate şi primarul ei, care exercita, sub
10. Ţinutul Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, cuprinzând fostele
judeţe: Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin şi Hunedoara.
din ţinut, formând colegii separate, alegeau fiecare,
din sânul lor, câte un membru.
Durata mandatului membrilor aleşi ai consi -
liului ţinutului era de 6 ani.
Desemnarea membrilor de drept se făcea de
ministrul de interne, pe baza propunerii rezidentului
regal, mandatul lor încetând la expirarea funcţiunii.
Consiliul ţinutului era prezidat de rezidentul
regal sau, în lipsa acestuia, de secretarul general.
Judeţul era o circumscripţie administrativă şide control fără personalitate juridică, condusă de
prefect, numit prin decret regal. El era funcţionar de
carieră şi şef ierarhic al tuturor funcţionarilor exte -
riori ai Ministerului de Interne din judeţ. La finele
anului sau când trebuinţa o cerea, prefectul adresa
rezidentului regal un raport asupra stării generale,
financiare, economice, culturale şi administrative din
cuprinsul judeţului, asupra stării opiniilor publice,
informând asupra efectelor măsurilor Guvernului.
Rezidentul regal putea suspenda sau revoca
deciziile prefectului, în caz de violare de lege sau
exces de putere.
Plasa era o subdiviziune administrativă şi decontrol, fără personalitate juridică, care cuprindea
mai multe comune. Orice modificare teritorială a
circumscripţiei plăşilor se făcea prin decizia rezi -
dentului regal, pe baza raportului prefectului.
Plasa era condusă de un pretor, numit prin
decizie ministerială. El era reprezentantul Guvernului
şi şeful poliţiei din cuprinsul plăşii, luând măsuri
pentru prevenirea infracţiunilor şi îngrijindu-se de
ordinea şi siguranţa publică. Ca organ al ţinutului,
pretorul era însărcinat cu supravegherea şi controlul
actelor de administrare a comunelor rurale şi urbane
nereşedinţă. El verifica prin inspecţiile făcute modul
cum primarii, delegaţii săteşti, notarii şi ceilalţi func -
ţio nari comunali îndeplineau atribuţiunile ce le
reveneau prin legi şi regulamente.
În perioada 1940-1941 s-a revenit la comună şi
judeţ ca unităţi administrativ-teritoriale cu persona li -
tate juridică, patrimoniu şi buget propriu, iar prefectul
îşi menţinea rolul şi atribuţiile de reprezentant al
Guvernului, numit prin decret regal, şi şef al tuturor
funcţionarilor Ministerului de Interne.
Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul nu -
mea şi elibera din funcţie funcţionarii judeţului,
administra patrimoniul şi interesele judeţului, se în -
grijea de toate serviciile publice judeţene, semna
toate actele în numele judeţului, reprezenta judeţul în
justiţie, etc.
Ca reprezentant al Guvernului, rolul principal
al prefectului era acela de control şi supraveghere.
Astfel, prefectul controla serviciile exterioare ale mi -
nis terelor şi celorlalte instituţii publice, putând apli -
ca unele sancţiuni disciplinare funcţionarilor publici,
supraveghea şi controla comunele urbane şi rurale,
instituţiile de binefacere şi de asistenţă socială. Pe
lângă prefect funcţiona consiliul de prefectură, for -
mat, în principal, din şefii serviciilor judeţene.
E. În anul 1950 a fost adoptată Legea nr. 5pentru raionarea administrativ-economică a terito -riului Republicii Populare Române7
, potrivit căreia
teritoriul ţării a fost împărţit în regiuni, oraşe, raioane
şi comune.
În conformitate cu acest act normativ, cele 59
de judeţe compuse din 424 de plăşi au fost înlocuite
cu 28 de regiuni
8
.
Regiunea era unitatea administrativ-econo -
mică delimitată teritorial, pe care se sprijineau direct
organele centrale de stat în înfăptuirea politicii parti -
dului şi Guvernului. Aceasta era subordonată direct
organelor centrale ale statului, fiind alcătuită din
raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 9
7
Publicată în Buletinul Oficial nr.77 din 8 septembrie 1950
8
Conform art.9 din Legea nr.5/1950, regiunile şi capitalele lor
erau:
1. Arad, cu capitala la Arad
2. Argeş, cu capitala la Piteşti
3. Bacău, cu capitala la Bacău
4. Baia-Mare, cu capitala la Baia-Mare
5. Bârlad, cu capitala la Bârlad
6. Bihor, cu capitala la Oradea
7. Botoşani, cu capitala la Botoşani
8. Bucureşti, cu capitala la Bucureşti
9. Buzău, cu capitala la Buzău
10. Cluj, cu capitala la Cluj
11. Constanţa, cu capitala la Constanţa
12. Dolj, cu capitala la Craiova
13. Galaţi, cu capitala la Galaţi
14. Gorj, cu capitala la Târgu-Jiu
15. Hunedoara, cu capitala la Deva
16. Ialomiţa, cu capitala la Călăraşi
17. Iaşi, cu capitala la Iaşi
18. Mureş, cu capitala la Târgu-Mureş
19. Prahova, cu capitala la Ploieşti
20. Putna, cu capitala la Focşani
21. Rodna, cu capitala la Bistriţa
22. Severin, cu capitala la Caransebeş
23. Sibiu, cu capitala la Sibiu
24. Stalin, cu capitala la Stalin (fostul Braşov)
25. Suceava, cu capitala la Câmpulung-Moldovenesc
26. Teleorman, cu capitala la Roşiorii de Vede
27. Timişoara, cu capitala la Timişoara
28.Vâlcea, cu capitala la Vâlcea
reşedinţă al Sfatului Popular de regiune era centrul
regional.
Oraşele erau de trei categorii:
– oraşe de subordonare republicană, localităţi
care, din punct de vedere economic şi politic, pre zen -
tau o importanţă deosebită pentru ţară, fiind sub -
ordonate direct organelor centrale ale statului.
Oraşele de subordonare republicană puteau fi
împărţite în raioane de oraş;
– oraşe de subordonare regională, localităţi
care, din punct de vedere economic şi politic, pre zen -
tau o importanţă deosebită pentru întreaga regiune,
fiind subordonate direct regiunii;
– oraşe de subordonare raională, localităţi
care, din punct de vedere economic şi politic, prezen -
tau o importanţă deosebită pentru întregul raion, fiind
subordonate direct raionului.
Capitala ţării, Bucureşti, era subordonată direct
organelor centrale ale statului şi era împărţită în ra-
ioa ne de oraş. Raioanele de oraş aveau menirea de a
înlesni administrarea capitalei sau a oraşelor de sub -
or donare republicană şi desfăşurarea vieţii economice
şi politice a cetăţenilor.
Raionul era o unitate teritorială, operativă din
punct de vedere economic, politic şi administrativ,
alcătuit din oraşe de subordonare raională şi comune.
El era subordonat direct regiunii.
Comuna era o unitate administrativă econo -
mică, delimitată teritorial, alcătuită din unul sau mai
multe sate apropiate, fiind direct subordonată raio -
nului.
În contextul adoptării Constituţiei din anul
1952, numărul regiunilor s-a redus la 18, pentru ca în
1956 numărul acestora să fie de 16, operându-se prin
lege modificările referitoare la limitele regiunilor.
F. Constituţia din anul 1968 a consfinţit ca
unităţi administrativ-teritoriale judeţul, oraşul şi co -
mu na, revenindu-se astfel, la organizarea adminis -
trativă tradiţională, care avea la bază comuna şi
judeţul. Noua reformă administrativă a teritoriului
ţării a fost reglementată prin Legea nr. 2/1968, act
normativ care prevedea înfiinţarea a 39 de judeţe şi
prin care 45 de oraşe erau declarate municipii, capi -
tala ţării, municipiul Bucureşti, fiind organizată în 8
sectoare. Ulterior, prin Decretul Consiliului de Stat
nr. 28 din 1 august 1979, municipiul Bucureşti s-a
reorganizează în 6 sectoare, iar prin Decretul nr. 15
din 15 ianuarie 1981, judeţele Ialomiţa şi Ilfov au fost
şi ele reorganizate, fiind înfiinţate Judeţele Călăraşi şi
Giurgiu, restul teritoriului judeţului Ilfov fiind
declarat Sector agricol, subordonat Capitalei. Prin
Legea nr. 50/1997 pentru modificarea articolului 126
din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991,
republicată
9
a fost reînfiinţat judeţul Ilfov, în limitele
fostului Sector Agricol Ilfov, acesta fiind scos de sub
tutela Municipiului Bucureşti.
Ultimul act normativ din timpul regimului
comunist referitor la organizarea administrativă a
teritoriului ţării l-a reprezentat Legea nr. 2/1989,
10
act
normativ care însă a fost abrogat prin Decretul-Lege
nr. 38/1990
11
.
2. În prezent, potrivit dispoziţiilor art.3 alin.(3)
din Constituţie, teritoriul României este organizat,
sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe,
rezultând astfel că acestea sunt singurele unităţi
administrativ-teritoriale consacrate de Legea funda -
mentală. Aceste prevederi constituţionale permit
menţinerea în vigoare a vechii organizări adminis -
trativ-teritoriale reglementate prin Legea nr. 2/1968
12
,
act normativ care datează de peste 40 de ani. Astfel,
teritoriul ţării cuprinde un număr de 41 de judeţe la
care se adaugă municipiul Bucureşti.
Trebuie precizat însă, că de-a lungul timpului,
au fost înfiinţate prin legi numeroase comune şi
oraşe, unele oraşe au fost declarate municipii, iar mai
multe oraşe şi municipii au fost declarate oraşe-
mar tir, ca urmare a rolului pe care acestea l-au avut în
Revoluţia din decembrie 1989.
Reglementarea prin lege a delimitării terito -
riale a comunelor, oraşelor şi judeţelor este prevă -
zută şi de Legea administraţiei publice locale
nr. 215/2001
13
, care în art.22 statuează că orice
modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate
efectua numai prin lege şi numai după consultarea
prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-
teritoriale respective prin referendum, care se orga -
nizează potrivit legii.
Regulile privind clasificarea localităţilor pe
ranguri, condiţiile de trecere a localităţilor de la un
rang la altul, precum şi principalii indicatori pentru
Studii, opinii, informări
10 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
9
Legea nr.50/1997 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.61din 4 aprilie 1997
10
Publicată în Buletinul Oficial nr.15 din 25 aprilie 1989
11
Publicat în Monitorul oficial nr.14 din 23 ianuarie 1990
12
Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a
teritoriului României, republicată în Buletinul Oficial nr.55 din
27 iulie 1981, cu modificările şi completările ulterioare
13
Legea nr.215/2001 republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.123 din 20 februarie 2007, cu modificările
şi completările ulterioare
ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale sunt prevăzuţi
de Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de
amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a –
Reţeaua de localităţi
14
. Potrivit acestei legi, ierarhizarea
localităţilor pe ranguri este următoarea:
b) rangul I – municipii de importanţă naţio -
nală, cu influenţă potenţială la nivel european;
c) rangul II – municipii de importanţă inter-
judeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua
de localităţi;
d) rangul III – oraşe;
e) rangul IV – sate reşedinţă de comună;
f) rangul V – sate componente ale comunelor
şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor.
Trecerea localităţilor de la un rang la altul se
face numai prin lege, la propunerea consiliilor locale,
cu consultarea populaţiei prin referendum, în con -
diţiile legii, şi cu respectarea principalilor indica tori
cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi de lege.
Pentru localităţile urbane, legea stabileşte un
număr de 16 astfel de indicatori, diferenţiaţi pentru
municipii şi oraşe. Între aceştia, primul loc îl ocupă
indicatorul referitor la populaţie, care, în cazul muni -
cipiului, trebuie să fie de cel puţin 25.000 de locui -
tori, iar în cazul oraşului de 5.000 de locuitori.
Legea nr. 351/2001 prevede că, în vederea
dezvoltării echilibrate a teritoriului din zona Capitalei
României şi a municipiilor de rangul I, unităţile
administrativ-teritoriale de bază din aceste zone se
pot asocia într-un parteneriat voluntar în scopul
înfiinţării de zone metropolitane aferente spaţiului
urban. Asocierea contribuie la întărirea comple men -
tarităţilor între aceste unităţi şi factorii de decizie
interesaţi în dezvoltarea teritoriului.
Potrivit acestui act normativ, zonele metro poli -
tane funcţionează ca entităţi independente fărăpersonalitate juridică, pe un perimetru independent
de limitele unităţilor administrativ-teritoriale, stabilit
de comun acord de autorităţile administraţiei publice
locale. Programul de dezvoltare a zonei metropoli-
tane se adoptă de asociaţia zonei metropolitane, cu
acordul consiliilor locale şi cu consultarea populaţiei
în a cărei rază teritorială s-a constituit.
Dispoziţii privind zonele metropolitane se
regăsesc şi în cuprinsul Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001. Astfel, în conformitate cu art.1
alin.(2) lit.j), zona metropolitană este definită ca fiind
asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe
bază de parteneriat între capitala României sau
municipiile de rangul I şi unităţile administrativ-
teritoriale aflate în zona imediată, în timp ce, potrivit
lit.c), asociaţiile de dezvoltare intercomunitară repre -
zintă structuri de cooperare cu personalitate juridică,
de drept privat, înfiinţate, în condiţiile legii, de
unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în
comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal
sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii
publice.
Faţă de cele de mai sus, rezultă că cele două
acte normative nu sunt corelate în ceea ce priveşte
zo nele metropolitane şi că norma aplicabilă se deter -
mină doar prin identificarea ultimei voinţe a legiuito -
rului. Cum alin.(2) al art.1 din Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001 a fost modificat prin
art.78 pct.1 din Legea nr. 35/2008, reprezentând cea
mai recentă intervenţie legislativă în legătură cu
zonele metropolitane, rezultă că aceste ultime
dispoziţii legale sunt aplicabile.
Legea administraţiei publice locale prevede în
mod expres că unităţile administrativ-teritoriale sunt
persoane juridice de drept public, cu capacitate juridi -
că deplină şi patrimoniu propriu, sunt subiecte juri -
dice de drept fiscal şi sunt titulare ale drepturilor şi
obli gaţiilor ce decurg din contractele privind admi -
nis trarea bunurilor care aparţin domeniului public şi
privat în care acestea sunt parte, precum şi din
raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.
Trebuie să precizăm că pe teritoriul României,
în vederea desfăşurării unor activităţi eficiente, pot fi
organizate, potrivit legii, şi unele structuri care nu suntunităţi administrativ-teritoriale şi nu au per sona litatejuridică. În acest sens, amintim zonele libere, care pot
fi instituite pe teritoriul unor localităţi şi judeţe, în
special în porturile maritime şi fluviale, în lungul
Canalului Dunăre – Marea Neagră, al altor canale
navigabile şi în teritoriul din aproprierea punctelor de
trecere a frontierei de stat a României.
Actul normativ care reglementează regimul
zonelor libere este Legea nr. 84/1992
15
. Potrivit
preve derilor acestei legi, zona liberă este o zonă
geografică a teritoriului României, în care operatorii
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 11
14
Legea nr.351/2001 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.408 din 24 iulie 2001, cu modificările şi completările
ulterioare
15
Legea nr.84/1992 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.182 din 30 iulie 1992, modificată prin Legea
nr.244/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.543 din 17 iunie 2004
16
Legea nr.86/2006 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.350 din 19 aprilie 2006, cu completările ulterioare
17
Legea nr.315/12004 publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.577din 29 iunie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare
12 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Studii, opinii, informări
4. Regiunea de Dezvoltare Sud – Vest Oltenia,
care grupează judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi
care grupează municipiu Bucureşti şi judeţul Ilfov.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare
regională în România sunt următoarele:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale exis -
tente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recu -
perarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic
şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a
unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale,
politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi
dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guverna men -
tale la nivelul regiunilor prin stimularea iniţiativelor
şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în
scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi al
dezvoltării culturale a acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne
şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul
euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de
dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care
promovează dezvoltarea economico-socială şi institu -
ţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte
de interes comun, în conformitate cu acordurile inter -
naţionale la care România este parte.
Sperăm că cele relatate prin acest demers
ştiinţific, elaborat pe baza legislaţiei vremii, alături
de alte lucrări de referinţă, să reprezinte o bază de
documentare în adoptarea unor soluţii legislative
coerente şi complete, care să îmbine tradiţiile în orga -
nizarea teritorială a României cu criteriile, exigen ţele
de finanţare şi modalităţile de colaborare interregio -
nală statuate la nivelul Uniunii Europene.
desfăşoară activităţi, iar mărfurile, mijloacele de
transport şi alte bunuri se supun prevederilor Legii
nr. 86/2006 privind Codul vamal al României
16
.
Scopul pentru care se instituie zonele libere
este acela de a asigura promovarea schimburilor
internaţionale şi atragerea de capital pentru creşterea
eficienţei resurselor economice naţionale şi folosirea
forţei de muncă autohtone.
Înfiinţarea şi delimitarea teritorială a zonelor
libere, înfiinţarea birourilor vamale, ale punctelor
poliţiei de frontieră se fac prin hotărâre a Guvernului,
la propunerea autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale interesate.
Alături de zonele libere trebuie amintite şi
regiunile de dezvoltare, care sunt reglementate prin
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în
România
17
. Asemenea regiuni au fost instituite încă din
anul 1998, prin Legea nr. 151, prima reglementare în
materie, care a fost abrogată prin legea sus-menţionată.
Nici regiunile de dezvoltare nu sunt unităţiadministrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică,
ele constituindu-se în baza unor convenţii încheiate
între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de
elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de
dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor
statistice specifice, în conformitate cu reglementările
europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al
doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în
Uniunea Europeană.
Pe teritoriul României sunt organizate 8 re -
giuni de dezvoltare, care cuprind un anumit număr
de judeţe, după cum urmează:
1. Regiunea de Dezvoltare Nord – Est, care
gru pează judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ,
Suceava şi Vaslui
2. Regiunea de Dezvoltare Sud – Est, care gru -
pează judeţele Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi,
Tulcea şi Vrancea
3. Regiunea de Dezvoltare Sud – Muntenia,
care grupează judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa,
Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman
Consideraţii teoretice și practiceprivind personalitatea juridică a sectoarelor municipiuluiBucurești din perspectiva legislaţiei civile și administrative
Lect. univ. dr. Mădălina Elena MIHĂILESCU
Universitatea « Dunărea de Jos »
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Departamentul de Ştiinţe Administrative şi Studii Regionale
2
Gh. Piperea: Imitaţia şi simulaţia în �oul Cod civil, apud.
www.juridice.ro, consultat la data de 24. 09.2013).
3
A. Supiot, Homo Juridicus: On the Anthropological Functionon the Law, 2007, pag. 65-66.
1
E. Lupan, Dan A. Popescu: Subiectele raportului juridic civil,Editura Argonaut, 1996, pag.186.
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 13
Studii, opinii, informări
stătătoare, un patrimoniu distinct şi afectat realizării
unui scop determinat în acord cu interesul obştesc.
Personalitatea juridică este şi rămâne o
construcţie juridică care permite, de regulă, activi -
tatea unor persoane individuale sau în grup, legea
recunoscându-le o autonomie în raport cu alte su -
biecte de drept. Revenind la persoana juridică ea este,
conform art. 25 alin. (3) Noul Cod civil o formă de
organizare care poate fi titulară de drepturi şi de
obligaţii civile doar dacă întruneşte condiţiile cerute
de lege. Persoana juridica este o tehnică juridică
producătoare de efecte juridice; prin faptul că suferă
un proces de personificare prin încorporarea voinţei
constituenţilor, „forma de organizare” capătă vocaţia
de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Prin
urmare, premisele existenţei persoanei juridice sunt:
(i) organizarea de sine stătătoare; (ii) patrimoniul
propriu, afectat realizării unui scop; (iii) un scop licit
şi moral, în acord cu interesul general. Personalitatea
juridică îi conferă formei de organizare (entităţii
juridice) calitatea de subiect de drept distinct de
constituentul său
2
.
În calitate de subiect de drept, participant la
circuitul civil, persoana juridică poate dobândi
drepturi (inclusiv drepturi reale asupra unor bunuri)
şi îşi poate asuma obligaţii, în limitele capacităţii sale
juridice. De altfel, personalitatea juridică nu este
decât un mijloc prin care legea îl garantează fiecăruia
cu scopul ca acesta să îşi poată defini personalitatea
proprie, cea care va individualiza subiectul de drept
în ochii contemporanilor şi a generaţiilor viitoare
3
.
În încercarea noastră de a demonstra dacă
sectoarele municipiului Bucureşti au sau nu perso -
nalitate juridică, ni se pare firesc și mai ales util să
începem prin a pune în evidenţă acele elemente care
definesc şi marchează existenţa şi funcţionarea unei
persoane juridice, urmând mai apoi să punctăm acele
elemente care vin în ajutorul teoriei conform căreia şi
sectoarele municipiului Bucureşti au personalitate
juridică.
Doctrina definea persoana juridică drept „un
subiect colectiv de drept civil care participă de sine
stătător în raporturile juridice, cu răspundere civilă
proprie şi care urmăreşte realizarea unor interese în
acord cu interesele obşteşti”. De altfel, în literatura
mai veche de drept civil, s-a opinat că a defini
persoana juridică drept subiect de drept autonom pare
a fi o problemă dificilă, deoarece teoriile cunoscute în
aceasta privinţă influenţează nemijlocit această
operaţiune tehnică. Astfel, nu este totuna că o per -
soană juridică este autorizată sau recunoscută, ea
fiind oricum supusă controlului şi autorizării judecă -
toreşti sau administrative
1
.
Pe de altă parte, conform unei alte opinii
autorizate în materie – o definiţie cuprinzătoare şi
care ni se pare menită să reliefeze toate aspectele
legate de caracteristicile persoanei juridice este aceea
conform căreia persoana juridică este o colectivitate
umană formată direct din mai multe persoana fizice
sau din asocierea mai multor persoane juridice, care
participă în nume propriu la raporturi juridice ca
subiect de drept distinct, având o organizare de sine
Ca urmare a dobândirii personalităţii juridice orice
persoană este titulară de drepturi publice şi private
patrimoniale sau extrapatrimoniale.
Personalitatea juridică este, ca atare, aptitu -
dinea unei persoane juridice de a dobândi drepturi şi
de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice, în
calitate de subiect de drept, prin reprezentanţii săi
legali. Încercând să creionăm trăsăturile persoanei
juridice de drept public, putem spune că aceasta este
cea care, potrivit legii, are personalitate juridică,
capacitate juridică şi, respectiv, un patrimoniu. În
doctrina noastră s-a învederat faptul că personalitatea
juridică este, prin urmare, aptitudinea de a fi subiect
de drept, deci aptitudinea de a fi subiect de drepturi
şi obligaţii şi nu trebuie pus semnul egalităţii între
persoană juridică şi personalitate juridică, dar, acelaşi
autor a subliniat faptul că se pune semnul egalităţii
între personalitatea juridică şi noţiunea de capacitate
juridică sau capacitate de drept
4
.
1. Dacă ar fi să ne referim la patrimoniul
propriu al sectoarelor, vom porni în primul rând dis -
cuţia nu prin a face referire la un patrimoniu efectiv,
ci prin a arăta că acestea au, în primul rând, bugete
locale, a căror echilibrare la nivelul Municipiului
Bucureşti se realizează dintr-un fond constituit din
două surse:
– sumele defalcate de la bugetul de stat -
acestea având ca destinaţie echilibrarea bugetelor
locale; şi
– cota de 22 % din venituri provenite din
impozitele încasate din taxe şi impozite.
a) În cazul municipiului Bucureşti, tocmai
faptul că suntem într-o situaţie particulară privind
bugete special alocate pentru cele 6 sectoare, ne
trimite cu gândul că se poate spune că acestea au un
buget (văzut de noi ca parte componentă dintr-un
patri moniu propriu), afectat desfăşurării unor acti -
al hotărârilor penale de condamnare în ce priveşte
incapacităţile şi decăderile, pentru „a da pedepseiexemplaritate şi eficacitate şi pentru a-i recunoaşte oautoritate aproape universală”. Referindu-se la
această lucrare, profesorul de drept internaţional
A. Pillet, de la Facultatea de Drept a Universităţii din
Paris, remarca faptul că Pella avea spiritul unui
jurisconsult şi constata, cu o oarecare umbră de
regret, că autorul se arăta mai mult penalist decât
internaţionalist.
După studiile strălucite făcute la Paris, Ves pa -
sian V. Pella a devenit în mai 1921, după trecerea
unui concurs exigent, profesor agregat la catedra de
drept penal şi procedură penală a Facultăţii de Drept
a Universităţii din Iaşi. Din iunie 1924, a devenit
profesor titular. Cu prilejul reuniunii de la Facultatea
de Drept a Universităţii din Paris de la 28 martie
1924, în cadrul căreia
s-a constituit Asociaţia
internaţională de drept
penal, a luat cuvântul şi
Vespasian V. Pella. Iată
cum l-a descris Simon
Sasserath, unul dintre
participanţii la adu na -
rea menţionată: „aapă rut la tribună unbărbat foarte tânăr, cuun păr blond şi des,ochi lim pezi, frunte in -teligentă şi pe care cei
M e d a l i o n
VESPASIAN V. PELLA – jurist de prestigiu şi diplomat de mare fineţe
Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEA�U
Preşedinte de Secție
Consiliul Legislativ
mai mulţi dintre noi îl întâlneam pentru primadată.”1.
În 1933, a intrat în activitatea diplomatică,
fiind un apropiat colaborator al lui Nicolae Titulescu,
şi a beneficiat, începând de la 1 februarie 1934, de
concediu pe tot timpul însărcinărilor diplomatice,
catedra sa de drept penal şi procedură penală fiind
suplinită de profesorul Nicolae Buzea. Fiind, ca
urmare a activităţii sale din domeniul diplomaţiei, din
ce în ce mai legat de Capitala ţării, Vespasian V. Pella
s-a transferat, de la 1 decembrie 1935, la catedra de
drept penal şi procedură penală a Facultăţii de Drept
a Universităţii din Bucureşti. Şi-a onorat cariera de
profesor universitar prin cursuri de înaltă ţinută
profesională.
O mărturie preţioasă a activităţii didactice pe
care Vespasian V. Pella a desfăşurat-o la Bucureşti,
mărturie care reprezintă una din puţinele rămase, de
altfel, peste timp, aparţine lui Iosif Constantin
Drăgan, pe care acest reputat om de cultură a publi -
cat-o în primul volum al lucrării sale Prin Europa,
după cum urmează: „Dreptul penal era predat deprofesorul Vespasian Pella, pe care toţi îl considerama fi o mare personalitate internaţională, întrucâtfuncţionase mulţi ani ca judecător la Curtea Inter -naţională de la Haga. Această consideraţie putea ficitită pe chipul tuturor auditorilor săi, stăpâniţi derespect şi seriozitate chiar din clipa în care pro-fesorul Pella intra pe uşă, ajutându-se de un baston.În semn de salut, ne ridicam în picioare şi ne aşezamnumai după ce el se aşeza pe scaun, îndărătulcatedrei, începând cursurile sale magistrale. Îl ur -mă ream cu mare atenţie, într-o linişte deplină”
2
.
A mai predat la Academia de Drept Inter -
naţional de la Haga (1926, 1930, 1935, 1939), la
Institutul de Înalte Studii Internaţionale a Facultăţii
de Drept din Paris (1927), la Institutul Universitar de
Studii Internaţionale al Universităţii din Geneva
(1928), la Universitatea Franceză din New York etc.
Pregătirea sa didactică universitară, care implica
studiu organizat, gândire sistematică şi sintetică,
fineţe a raţionamentului juridic, şi-a pus amprenta
asupra întregii sale activităţi şi asupra lucrărilor sale,
caracterizate în marea lor majoritate prin ţinută
ştiinţifică şi un stil cursiv şi atractiv. Preocupările de
ordin didactic şi ştiinţific ale lui Vespasian V. Pella
au fost completate de activităţi practice în alte
domenii importante, fiind, între altele, membru al
Consiliului general al învăţământului din România
între 1925 -1930 şi membru al Consiliului superior
penitenciar între 1929-1938.
A fost ales printre membrii a numeroase
societăţi ştiinţifice din Anglia, Franţa, Italia etc. A fost,
astfel, membru al International Law Association, al
Academiei Diplomatice Internaţionale, al Inter na -
tional Society of International Law, al Societăţii de
Legislaţie Comparată, al Societăţii Americane a
Legilor Internaţionale, membru de onoare al Comi siei
Internaţionale de Poliţie Criminală, membru în
Consiliul de direcţie al Societăţii Generale a Închi -
sorilor de la Paris, vicepreşedinte al Federaţiei
Internaţionale pentru Cooperarea Europeană, mem -
bru al Comisiei Internaţionale Penală şi Penitenciară.
În calitate de membru asociat al Academiei Diplo ma -
tice Internaţionale din Paris, a colaborat la Dicţionaruldiplomatic elaborat sub egida acestei prestigioase
instituţii.
În 1922, a intrat în viaţa politică, fiind ales
deputat în Adunarea Constituantă a României şi apoi
reales, în aceeaşi calitate, cu prilejul scrutinului
parlamentar din 1927. Pe plan politic s-a raliat
Partidului Naţional Liberal. În 1923, a activat ca
deputat de Maramureş. În Camera Deputaţilor s-a
remarcat nu doar ca un mare orator, ci mai ales ca un
remarcabil expert, contribuind nemijlocit la elabo -
rarea a numeroase proiecte de legi, fiind unul dintre
principalii colaboratori ai renumitului jurist Ion
Theodor Florescu, în opera legislativă iniţiată de
acesta în calitate de ministru al justiţiei (în perioada
19 ianuarie 1922 – 30 octombrie 1923).
În calitate de vicepreşedinte al Grupului
interparlamentar român şi de membru al Consiliului
de conducere al Uniunii Interparlamentare de la
Geneva, Vespasian V. Pella a obţinut, începând din
1925, succese de prestigiu în cadrul conferinţelor
interparlamentare care au avut loc la Washington,
Ottawa, Berlin, Geneva, Madrid, unde s-a impus cu
autoritate ca expert în materie. Leopold Boissier,
secretar general al Uniunii Interparlamentare, îl denu -
mea un pionier al dreptului şi apropierii întrepopoare. Ca o recunoaştere a operei juridico-diplo -
matice desfăşurată de tânărul profesor universitar,
Grupul interparlamentar a propus Comitetului Parla -
mentului norvegian pentru atribuirea premiului
Nobel pentru pace pe anul 1926 pe Vespasian V.
Pella, pentru activitatea sa neobosită în propagarea
ideilor pacifiste, pentru operele sale de mare valoare
şi absolut originale.
Vespasian V. Pella a dublat juristul de prestigiu
cu diplomatul de mare fineţe. Mai bine de zece ani,
din 1927 şi până în 1938, a fost delegatul României
la Societatea Naţiunilor. A avut şansa de a face parte
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 21
1
Iulian Poenaru: Vespasian V. Pella: o viaţă dedicată ideii dejustiţie internaţională, Bucureşti, Editura Lumina, 1993, p.13.
2 Idem, p.17-18
din delegaţiile ofi -
ciale ale ţării noas tre
la sesi u nile a nua le
ale So cietăţii Naţiu -
nilor, alături de
Nico lae Titu les cu
(de a că rui pre ţuire
s-a bu cu rat), Nicolae
Pe trescu-Comnen,
Constan tin Anto ni a -
de, Geor ge Opre scu,
Elena Văcărescu,
Di mi trie Drăghi ces -
cu şi de mulţi alţi
frun taşi ai vieţii po -
li tice şi cultural-ştiinţifice româneşti
3
.
Vespasian V. Pella a fost de asemenea preşe -
dintele grupului român pentru Conferinţele balcanice,
membru în Consiliul de direcţie al Biroului Interna -
ţional al Păcii, dar şi secretar general al Biroului
Internaţional pentru Unificarea Dreptului Penal.
Simon Sasserath, ajuns între timp vicepre -
şedinte al Biroului mai sus menţionat, referindu-se la
Vespasian V. Pella, declara, cu prilejul sărbătoririi la
Paris, la 28 decembrie 1938, a celei de a X-a
aniversări a Biroului Internaţional pentru Unificarea
Dreptului Penal: „Toată lumea cunoaşte juristul,profesorul, autorul de opere juridice reputate şiapreciate pe bună dreptate, diplomatul eminent [...]
Pella este bunătatea personificată, este omul care sepreocupă tot timpul să fie de folos aproapelui său, săaducă servicii, să fie agreabil, să facă bine şi le faceîntotdeauna cu o putere de a uita extraordinară, cuun dezinteres absolut, pentru că Vespasian uităîntotdeauna serviciile pe care le face Pella. [...] Pellaşi-a consacrat viaţa operei de unificare a dreptuluipenal, care v-a fost descrisă de mai multe ori astăzi,pentru că el a înţeles că unificarea dreptului este celmai important mijloc de a asigura opera de pace. Ela înţeles că unificarea dreptului în toate disciplinelepermite popoarelor să se înţeleagă mai bine, să secunoască mai bine, în consecinţă de a se apropia maibine şi se poate spune că înfăptuind opera deunificare a dreptului penal, domnul Pella a meritat
4 Idem, p.50
5 Hommage au Professeur V. V. Pella, Paris, 28 decembrie, 1938
6
Iulian Poenaru, op. cit., p.15
3
Constantin I. Turcu: Centenar Vespasian V. Pella. Un mareeuropean, în „Magazin istoric”, serie nouă, ianuarie 1997,
p.50-51
22 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
să adauge la toate titlurile, pe care le avea deja, peacela de mare european”
4
.
Cu acest prilej, Vespasian V. Pella a fost
sărbătorit pentru contribuţia sa de ansamblu la
fundamentarea şi dezvoltarea dreptului penal inter -
naţional, fiind şi un remarcabil artizan al organizării
unei justiţii penale internaţionale. I s-a înmânat o
medalie cu efigia sa, operă a sculptorului belgian P.
Theunis şi în cinstea sa s-a publicat volumul Omagiuprofesorului V. V. Pella5. Cu acest prilej, Megalos
Caloyanni, judecător ad-hoc al Greciei la Curtea
permanentă de Justiţie Internaţională şi trezorier al
Biroului menţionat, preciza în evocarea pe care a
făcut-o personalităţii lui Vespasian V. Pella că în
persoana acestuia erau întrunite simultan virtuţi
precum: „idealul, încrederea, voinţa, inteligenţa,răbdarea, prudenţa şi perseverenţa”
6
La rândul său,
celebrul profesor Georges Ripert (1880-1958), decan
în acea perioadă al Facultăţii de Drept a Universităţii
din Paris, îl considera pe Vespasian V. Pella drept
„una din gloriile ştiinţei dreptului”.
În ţară, Vespasian V. Pella a fost unul din
reprezentanţii guvernului român la Conferinţa
româno-ungară din 1928 pentru soluţionarea litigiului
optanţilor, iar mai târziu a susţinut, ca reprezentant al
guvernului român, poziţia şi cererile României în faţa
tribunalului arbitral româno-bulgar, înfiinţat în
temeiul Tratatului de la Craiova din 7 septembrie
1940, pentru interpretarea şi aplicarea acestuia.
De numele lui Vespasian V. Pella se leagă
punerea bazelor dreptului penal internaţional. Este
autorul unor studii de specialitate, de larg răsunet în
ţară şi în străinătate, consacrate criminalităţii colec -
tive a statelor, cooperării internaţionale împotriva
falsificării de monede şi a pirateriei, apărării păcii
prin mijloace de drept internaţional.
De altfel, pentru îndeplinirea unor variate
misiuni în beneficiul ţării a fost delegat de către gu -
vernul român, în 1929, la Conferinţa diplomatică a
Societăţii Naţiunilor pentru reprimarea falsului de
monedă, fiind şi raportor general al acestei reuniuni;
în 1931 a participat la Conferinţa Societăţii Naţiu -
nilor a Oficiilor centrale pentru reprimarea aceleiaşi
infracţiuni; în 1930 a fost ales în Comitetul Societăţii
Naţiunilor pentru punerea în armonie a Pactului
Societăţii Naţiunilor cu Pactul Briand Kellog; în 1933
era reprezentant al României şi raportor al Confe rin -
ţei diplomatice pentru facilitarea circulaţiei interna -
ţionale a filmelor educative; a fost raportor al celei
8 Ibidem, p.57
7 Idem, p.40
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 23
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
fost ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al
României la Haga (15 martie 1936 – 1 octombrie
1939) şi Berna (1 septembrie 1943 – octombrie 1944).
De remarcat că Vespasian V. Pella a contribuit
la crearea instituţiilor de drept internaţional. Cu
prilejul celei de a XXII-a Conferinţe interparla -
mentare, a prezentat planul unui Cod al infracţiunilorinternaţionale, adoptat într-o Rezoluţie asuprarepresiunii internaţionale, ce cuprindea Principiilefundamentale ale unui Cod represiv al naţiunilor,
fiind pentru prima oară când o instituţie interna -
ţională îşi însuşea noţiunea de „stat criminal”.
Una dintre problemele asupra căreia şi-a
concentrat atenţia a fost cea a răspunderii statelor
pentru agresiune în dreptul internaţional, funda -
mentând juridic responsabilitatea statelor pentru
încălcarea acesteia. Încă din 1919 a conceput crearea
unei instituţii având drept obiect examinarea răs -
punderii internaţionale a statelor, cu aplicarea unui
sistem de garanţii juridice în scopul asigurării păcii
mondiale prin prevenirea şi reprimarea oricărui
atentat la securitatea popoarelor. De numele lui
Vespasian V. Pella a fost legată iniţiativa, declanşată
la primul Congres al Asociaţiei internaţionale de
drept penal de la Bruxelles, din iulie 1926, pusă apoi
sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, privind unificarea
dreptului penal şi crearea, în acest scop, a unei Con -
ferinţe internaţionale care să discute şi să unifice
principiile care se găsesc la baza proiectelor elaborate
de către comisiile de specialitate şi să înscrie, în mă -
sura posibilului, principiile comune pentru exerci -
tarea represiunii, problemă căreia i-a consacrat o
mare parte din activitatea sa.
De altfel, în 1926, specialistul francez în drept
internaţional André Weiss scria: „În dreptul modernal �aţiunilor, în care după Grotius s-au înscris atâteaprincipii umanitare, Vespasian Pella a fost primulcare a introdus noţiunea, deloc întrevăzută, a statuluicriminal şi i-a dat o precizare singulară”
8
. La
propunerea lui Vespasian V. Pella s-a constituit, în
1928, un Birou Internaţional permanent al Confe -
rinţei pentru unificarea dreptului penal, el devenind
secretarul general al acestuia, precum şi promotorul
şi organizatorul a opt reuniuni internaţionale ale
Biroului, desfăşurate, până în 1947, la Varşovia,
Roma, Bruxelles, Paris, Madrid, Copenhaga, Cairo
şi din nou la Bruxelles.
Sub influenţa ideilor sale, Asociaţia Interna -
ţională de Drept Penal a adoptat o atitudine favorabilă
în vederea înfiinţării Curţii Penale Internaţionale (LaCour Pénal Internationale et la repression du
de a V-a Comisii asupra chestiunii prevenirii crimei
şi unificarea internaţională a dreptului penal, la
sesiunile ordinare ale Adunării Societăţii Naţiunilor
din anii 1931, 1932, 1933, 1935 şi 1936; în 1937 a
devenit delegat al României şi raportor general al
Conferinţei diplomatice a Societăţii Naţiunilor pentru
adoptarea convenţiilor privind reprimarea teroris -
mului şi crearea unei Curţi penale internaţionale; doi
ani la rând, în 1936 şi 1937, a fost delegat supleant al
României în Consiliului Societăţii Naţiunilor şi a mai
fost de asemenea: delegat permanent al României în
Comisia consultativă pentru problemele sociale,
membru în Comitetul pentru amendarea Pactului
Societăţii Naţiunilor (1937), membru al Comitetului
de experţi pentru reprimarea falsificării de monedă şi
preşedinte al Comisiei generale pentru problemele
juridice şi constituţionale a celei de a XIX-a Adunări
a Societăţii Naţiunilor (1938).
A depus o activitate susţinută ca membru al
Comitetului juriştilor Societăţii Naţiunilor pentru
reprimarea internaţională a terorismului, fiind şi
raportorul acestui comitet în anii 1935-1937, dar şi
în Comitetul juriştilor pentru reprimarea falsificării
actelor de valoare.
În articolul lui Simon Sasserath intitulat LePrésident Vespasian Pella, apărut în 1952 la Paris, în
„Revue international de droit pénal”, se arăta:
„V.V. Pella era foarte ascultat la Societatea �aţiu -nilor. Şi aceasta într-un moment când excelentespirite erau încă sceptice când se anvizaja ocooperare mondială pentru pace şi mai ales când sepreconiza sancţio narea crimelor contra umanităţiiprintr-o jurisdicţie penală internaţională”. De remar -
cat că eforturile lui Vespasian V. Pella s-au concre -
tizat în Convenţia pentru reprimarea falsificării de
monedă, încheiată la Geneva în aprilie 1929 şi în
Convenţiile asupra reprimării terorismului şi pentru
crearea unei Curţi penale internaţionale, semnate la
Geneva în 1937. De altfel, Pierre Bouzat, preşedinte
al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, l-a
considerat, în 1938, „apostolul atât de generos alcolaborării popoarelor”7.
Nicolae Titulescu l-a numit, la 2 noiembrie
1933, pe Vespasian V. Pella în funcţia de ministru
plenipotenţiar şi delegat al României în Comisia
Internaţională Permanentă a Regimului Apelor din
Bazinul Dunării, funcţie care ulterior i-a fost recon -
firmată. A fost delegat guvernamental la Conferinţa
de la Montreaux din 1936 privind regimul strâm torilor
şi la Conferinţa de la Lyon din 1937 pentru
problemele mediteraneene. Vespasian V. Pella a mai
11
Constantin I. Turcu, op. cit., p.52.
12
Dr. Alexandru Ghişa: Un diplomat în serviciul patrieiVespasian V. Pella, în „Magazin istoric”, nr.7/2012, p.11.
V. V. Pella – fondatorul dreptului internaţional penal, în “Palatul
de Justiţie”, serie nouă, nr.8-9, 1992, p.11
10
G. I. Chiuzbaian: Strategii riscante (I), în “Palatul de Justiţie”,
serie nouă, nr.8, 2002, p.2
24 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
pronunţate de celebrul tribunal
11
. De remarcat că, în
1947, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite l-a numit membru în Comitetul de jurişti
chemat să elaboreze un proiect de convenţie pentru
prevenirea şi reprimarea genocidului. În 1950, la
solicitarea secretarului general al O.N.U., a întocmit
Memorandum sur le projet de Code répressif descrimes contre la paix et la sécurité de l’humanité.
„Finalul războiului (al doilea mondial) şiatitudinea învingătorilor faţă de România aveau să-ldezamăgească pe Vespasian V. Pella. La sfârşitulrăzboiului, fosta U.R.S.S. revine în forţă ca statînvingător şi îşi asumă un rol dominant în afaceriledunărene. Uniunea Sovietică a convocat o conferinţăa Dunării la Belgrad, pentru perioada iulie-august1948. Diplomaţia română apelează din nou laVespasian V. Pella pentru pregătirea conferinţei, deşiel se afla în S.U.A., ca expert ce participa laconstrucţia O.�.U. Vespasian V. Pella transmite laCentrala M.A.S. (Ministerul Afacerilor Străine), prinAmbasada R.P.R. la Washington DC, o informare în„Chestiunea Dunării”, aşa cum ştia el să apereinteresele României.
�oua conducere comunistă de la Bucureşti, înfrunte cu Ana Pauker ca ministru al AfacerilorStrăine, nu apreciază la justa lor valoare consi -deraţiile şi recomandările făcute de el. Profundafectat, Vespasian V. Pella nu lasă fără răspuns oasemenea evaluare a muncii sale. El adreseazăsecretarului general al M.A.S., Eduard Mezincescu,o scrisoare personală în care îşi expune activitatea înserviciul patriei, expertiza în „Chestiunea Dunării”,în domeniul relaţiilor internaţionale, în dreptul penalinternaţional – menite a argumenta poziţiile propusea fi luate de delegaţia română la Conferinţa Dunăriide la Belgrad. Expertiza sa nu mai era însă apreciatăla Bucureşti.
În consecinţă, Ana Pauker, obedientă Mos co -vei, semnează „Convenţia privind regimul navigaţieipe Dunăre” şi acceptă noul organism impus de fostaU.R.S.S., „Comisia Dunării”, care va administrafluviul de la Bratislava la Sulina. Prin aceastăatitudine s-a distrus complet, în timp de pace, totceea ce Vespasian V. Pella construise pentruRomânia în regiunea Dunării în anii grei ai celui deal doilea război mondial. La scurt timp dupăBelgrad, „tovarăşa Ana” va proceda la dispo -nibilizarea lui Vespasian V. Pella, prin pensionare”.
12
terrorisme) şi elaborării unui Cod penal inter -naţional, cu redactarea căruia a fost însărcinat, acesta
fiind aprobat în 1928. Vespasian V. Pella a propus, în
decembrie 1934, crearea Curţii Penale Internaţionale,
iar în aprilie 1935 a redactat primul text pentru
înfiinţarea acesteia. În 1935, Vespasian V. Pella a
întocmit Planul Codului represiv mondial, care
prevedea crearea Camerei Criminale în cadrul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională din cadrul
Societăţii Naţiunilor. Eforturile lui Vespasian V. Pella
s-au concretizat, după cum am menţionat, prin
adoptarea, la Geneva, în noiembrie 1937, sub egida
Societăţii Naţiunilor, a Convenţiei contra teroris -
mului şi a celei ce instituia Curtea penală inter -
naţională, fiind semnate de reprezentanţii a 16 state,
dar, din păcate, ratificarea lor a fost împiedicată de
declanşarea celui de al doilea război mondial. În
opinia lui Sir John Fischer Williams, delegatul
guvernului britanic la Conferinţa de la Geneva,
adoptarea documentului privind crearea unei Curţi
penale internaţionale a reprezentat pentru Vespasian
V. Pella „rezultatul triumfal al unei speranţe pe carea avut-o până într-atât în inimă şi în serviciul căruia,în timp îndelungat, a depus o energie neobosită.
9
În istoria dreptului penal internaţional „numelelui Vespasian V. Pella rămâne, aşadar, legat de ideeaunei justiţii penale internaţionale permanente şi dedefinirea războiului de agresiune drept crimă. Dealtfel, în concepţia savantului român, dreptulinternaţional trebuie să fie un drept al păcii şi nu undrept al războiului”10
.
Vespasian V. Pella a fost şi judecător la Curtea
Internaţională de la Haga. În 1946, în cadrul re -
uniunii de la Paris a Asociaţiei Internaţionale de
Drept Penal, Vespasian V. Pella a devenit preşe -
dintele acestei asociaţii, funcţie pe care a deţinut-o
tot restul vieţii.
După cel de al doilea război mondial, Vespa -
sian V. Pella a fost membru al Delegaţiei române la
Conferinţa de pace de la Paris, în perioada 1946-
1947, şi, apoi, între 1947 şi 1948, reprezentant cu
însărcinări speciale pe lângă Organizaţia Naţiunilor
Unite, pentru ca în perioada 1948-1952 să devină
expert şi consultant juridic al Naţiunilor Unite. În mai
1947 a fost invitat la Nürnberg, unde, în faţa elitei
Tribunalului internaţional, a făcut o expunere asupra
noilor sale teorii de drept penal internaţional, multe
din ideile sale fiind, apoi, regăsite în sentinţele
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 25
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
monnayage, Paris, 1927; Legea presei, Bucureşti,
1927; La répression de la piraterie, Paris, 1928; Lacodification du droit international, Bucarest, 1928;
Vers l’unification du droit pénal par la création d’unInstitut international auprès de la Société des�ations, Paris, 1928; La répression des crimes contrele pèrsonnalité de l’État, Paris, 1931; La protectionde la paix par le droit interne. Adaptation desconstitutions et des législations pénales au stadeactuel du développement de la vie internationale,
1933; Poincaré et Barthou, 1934; L’Union Interpar -lamentaire et le Droit pénal international, Dijon,
1939; La guerre-crime et les criminels de guerre(reflecţii asupra justiţiei penale internaţionale, ce este
şi ce ar trebui să fie, considerată de specialişti ca fiind
opera de vârf a lui V. V. Pella), Paris, Geneva, 1946;
Le Code de crimes contre la paix et la sécurité del’humanité, în publicaţia „Revue de droit interna -
tional, de sciences diplomatiques et politiques”,
Geneva , 1952; La vie juridiques des peuples, vol. IV,
Roumanie (în colaborare) (în acest volum, Vespasian
V. Pella a fost autorul Elementelor de drept penal şi
procedură penală), Paris, 1933; Expunere de motive...,Bucureşti, fără an.
A fost autor a peste 84 de lucrări, dintre care
aproape 50 priveau dreptul penal internaţional, multe
dintre ele cu caracter de pionierat, între care se
numărau şi cele scrise în engleză, franceză şi spa -
niolă, care au contribuit la cunoaşterea sa şi a ideilor
sale dincolo de hotarele ţării.
Personalitate juridică, politică şi culturală de
excepţie, recunoscută pe plan mondial, având o
activitate prestigioasă pe multiple planuri şi iniţiative
care l-au consacrat definitiv ca unul dintre creatorii
dreptului penal internaţional, Vespasian V. Pella va
rămâne pentru tot dea una înscris în pan teonul spiri -
tualităţii româneşti.
Ca urmare a prodigioasei sale activităţi în
domeniile juridic şi diplomatic, Vespasian V. Pella a
devenit, la 26 mai 1941, membru corespondent al
Academiei Române, retrăgându-i-se însă această
calitate în timpul regimului comunist. A fost repus în
drepturi post-mortem, ca membru corespondent al
Academiei Române, la 3 iulie 1990. Vespasian V.
Pella a încetat din viaţă departe de ţară, la 24 august
1952, la New York, în urma unei congestii
pulmonare, la vârsta de numai 55 de ani.
Vespasian V. Pella a fost directorul publicaţiei
„Revista de Drept penal şi ştiinţă penitenciară”,
alături de Iulian Teodorescu, iar începând cu nr. 8-
9/1936, alături de Ioan Ionescu-Dolj, fostul preşe -
dinte al Consiliului Legislativ interbelic.
De remarcat că Vespasian V. Pella a avut, în
tinereţe, preocupări literare, publicând poezii şi nu -
vele, dar şi eseuri, între care: Cercetări asupra senti -mentului de apărare a speciei, Bucureşti, 1915 şi
Urâtul în artă, Iaşi, 1916.
În cursul timpului, Vespasian V. Pella a scris
numeroase lucrări de mare valoare, precum: Delicteîngăduite (cu o prefaţă semnată de profesorul Iulian
Teodorescu, rector la un moment dat al Universităţii
din Iaşi, care considera că acest studiu făcea parte din
capitolul mare al conflictului dintre dreptul penal şi
morală), 1919; Des incapacités résultant descondamnations pénales en droit international (cu o
prefaţă de Emile Garçon), Paris, 1920; Le délit despéculation illicite, Paris, 1920; Specula ilicită demonede, 1921; Vagabondajul şi cerşetoria, Bucureşti,
1921; Explicaţiunea legii pentru înfrânarea şireprimarea speculei ilicite, 1923; Libertatea preseiîn noua Constituţie, Bucureşti, 1923; Pedeapsa cumoartea în legătură cu proiectul Constituţiei, 1923;
Raport, 1923; Viaţa şi represiunea, Bucureşti, 1924;
La criminalité collective des États et le droit pénalde l’avenir (în care Vespasian V. Pella ridica
problema delicată şi complexă a caracterului criminal
al războiului de agresiune), 1925 şi 1926; La guerred’agression et la constitution d’un droit repressif denations, Union Interparlamentaire, Geneva, 1925; LaRoumanie et le desarmement, Bucarest, 1926; Lacoopération des États dans la lutte contre le faux
NOI APARIŢII EDITORIALE
Elena Simina Tănăsescu (coordonator)
Excepţia de neconstituţionalitate în România și în Franţa
Bucureşti, Universul Juridic, 2013, 264 p.
26 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
invocării excep ției de neconstituționalitate – prof.. univ.
dr. Bianca Selejan-Guțan; Efectele controlului consti -tuțional asupra contenciosului administrativ. Efecteledeciziilor Curții Constituționale în contenciosul admi -nistrativ – dr.Iuliana Rîciu; Judecătorul de drept comuneste primul judecător constituțional? – d-nul Luc
Briand, magistrat în cadrul Ministerului de Justiție din
Franța; Controlul constituționalității normelor juridiceabrogate – cauză a conflictelor juridice de naturăconstituțională între autoritățile publice – prof. univ.
dr. Ștefan Deaconu.
Un alt modul a fost constituit din „Excepția de
neconstituționalitate și arbitrajul”, în cadrul căruia au
fost incluse materialele Un secol de control de consti -tuționalitate în România, având ca autori pe prof.
univ. dr. Ioan Muraru și lect.univ.dr. Andrei Muraru,
respectiv Excepția de neconstituționalitate și arbi -trajul comercial. Unele aspecte practice – conf. univ.
dr. Crenguța Leaua.
O a treia temă centrală este cea privind „Efi -
ciența excepției de neconstituționalitate”, cuprinzând
articolele Previzibilul, imprevizibilul și redutabilul:efectele chestiunii prioritare de constituționalitate –prof.Fabrice Hourquebie; Eficiența excepției de ne -con stituționalitate și efectele sale asupra legiferării –
Prezenta monografie abordează o temă care,
deși de acum veche în peisajul juridic românesc, este
mereu actuală și incitantă prin numeroasele aspecte,
uneori contradictorii, pe care efectele juridice ale
acesteia le presupune în aplicare: excepția de ne -
consti tuționalitate. Lucrarea vede lumina tiparului ca
urmare a dezbaterii intitulate „100 de ani de excepție
de neconstituționalitate în România”, organizată de
Centrul de drept constituțional și instituții politice al
Universității București în parteneriat cu Asociația
franco-română a juriștilor.
Volumul este coordonat de prof. univ. dr. Elena
Simina Tănăsescu, director al Cen trului de drept
constituțional și instituții politice, iar prin contribuția
unor bine cunoscuți specialiști ai dreptului constitu țional
român și francez, acesta oferă un cadru știin țific
fundamentat pentru cunoașterea și înțelegerea feno me -
nului complex al controlului constituțio nalității legilor.
Astfel, un prim modul a fost intitulat „Excepția de
neconstituționalitate între judecătorul constituțional și
cel judiciar”, în cadrul căruia au fost prezentate urmă toa -
rele teme: Excepția de neconstitu ționalitate în România– între trimitere prejudicială și excepție procedurală –prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu; Câteva obser -vații privind eliminarea suspendării procesului în cazul
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 27
�oi apariții editoriale
Așadar, pe lângă caracterul aniversar, prezenta
carte este și un punct de referință documentat știin -
țific, obiectiv și pertinent în domeniul excepției de
neconstituționalitate. Și având în vedere că această
excepție este singura modalitate prin care cetățenii
pot avea acces la justiția constituțională, volumul
constituie cu siguranță un mijloc de informare esen -
țial și accesibil pentru societatea civilă, care, la finalul
lecturii, va putea cu uşurinţă să identifice sau să
distingă între anumite noţiuni şi instituţii juridice de
drept constituţional.
Luiza Manea
Director
Consiliul Legislativ
lector univ.dr. Varga Attila; Doi ani de chestiuneprioritară de constituționalitate în Franța. Primulbilanț – prof. Richard Ghevontian; Chestiunea prio ri -tară de constituționalitate și controlul de convențio -nalitate – prof. Patrick Gaïa.
Ultima temă a constituit-o cea prezentată de
prof.univ.dr. Cristian Ionescu, respectiv Principiul
supremației Constituției. Fundamentarea științifică și
lucru valoros pentru înțelegerea exhaustivă a feno -
menului analizat.
Raluca Dinu
Jurisdicţia internaţională. Realităţi şi perspective
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2013, 397 p.
28 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
�oi apariții editoriale
Al II-lea Capitol este rezervat clasificării şi
clarificării unor noţiuni ca „diferend” sau „situaţie”,
noţiuni aparţinând mai multor domenii şi analizate în
mod comparat. Întrucât ONU în Carta sa, deşi
foloseşte ambele denumiri, nu le defineşte exact, a
fost necesară o comparaţie, pentru a se vedea unde
sunt asemănările şi deosebirile, sau în ce măsură sunt
echivalente.
Un capitol important ca întindere este Capi -
tolul III, în care autoarea ne propune o comparaţie
între instituţia arbitrajului şi reglementarea judiciară
a diferendelor internaţionale ca mijloace jurisdic -
ţionale posibile de soluţionare a conflictelor interna -
ţionale. Regulile aplicabile arbitrajului faţă în faţă cu
cele ale altor instanţe: toate sunt prezentate de o
manieră completă, uşor de urmărit şi de înţeles.
Capitolul IV este rezervat analizei fenome -
nului de „forum shopping” şi raportarea acestuia la
cazul „Delimitarea maritimă în Marea Neagră”
(România c. Ucraina, 2009).
Un loc important în alcătuirea lucrării îl
reprezintă Capitolul V, cel referitor la delimitările de
competenţe între principalele instanţe arbitrale şi
jurisdicţionale internaţionale”. În acest sens, autoarea
defineşte şi delimitează arbitrajul internaţional,
pornind de la instanţele învestite cu soluţionarea
arbitrală: Curtea Permanentă de Arbitraj, Tribunalele
arbitrale mixte, Tribunalul Internaţional pentru
Semnalăm apariţia cărţii Jurisdicţia interna -ţională – realităţi şi perspective având ca autor pe dr.
Raluca Dinu, consilier la Consiliul Legislativ, lucrare
care constituie teza sa de doctorat. Volumul de faţă
reprezintă o încununare a cercetărilor sale în dome -
niul juridic şi în acelaşi timp, o contribuţie ştiinţifică
notabilă.
Prefaţa cărţii este semnată de profesor uni -
versitar dr. Dumitru Mazilu, care semnalează printre
altele şi aspecte care reprezintă „elemente de noutateprivind preeminenţa Curţii Internaţionale de Justiţieasupra curţilor internaţionale, în care aceasta dinurmă să fie împuternicită cu competenţe de instanţăde apel pentru alte instanţe internaţionale sau cuposibilitatea de a soluţiona recursuri în interpretaredin partea altor instanţe internaţionale” sau
„reflecţiile asupra competenţei extrateritoriale şiconstituţionale a CEDO”.
Structurat în opt capitole, volumul de faţă
analizează în amănunt tema cercetată. Astfel, cu
primul capitol, studiul porneşte de la elemente de
istorie şi teorie a dreptului, începând cu cele mai
vechi încercări de reglementare a relaţiilor inter sta -
tale – de la lumea antică, evul mediu – şi continuând
cu perioada clasică şi a celei dintre cele două războaie
mondiale până în zilele noastre, în încercarea de a
surprinde momentul conturării apari ţiei dreptului
internaţional.
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 29
�oi apariții editoriale
astfel încât cititorul să aibă imaginea unui tablou cât
mai exact al acestora.
Ultimul capitol, respectiv Capitolul VIII, este
rezervat concluziilor şi propunerilor de „lege feren -
da”. Având în faţă acest vast spaţiu care este juris -
Alături de acad. Traian Ionaşcu şi, poate, de pro fe-
sorul Constantin Stătescu, prof. univ. Grigore Gea mănu
se numără printre persoanele care mi-au marcat şi influ -
enţat decisiv existenţa, întreaga sa traiectorie.
În cuvântul meu voi aborda mai puţin traseul
profesional al omului de ştiinţă, diplomatului şi poli -
ti cianului Gr. Geamănu, rezumându-mă în a scoate
în evidenţă momentele în care acest traseu s-a inter -
sectat cu propria-mi viaţă.
Gorjean get-beget, născut în Turcineşti, în ace laşi
an, 1903, cu tatăl meu, dr. Aurelian Popescu, provenit
dintr-o familie onorabilă, cu bună reputaţie – tatăl său
era notar, apoi administrator de plasă, distins cu or -
dine şi medalii pentru fapte de arme în campania din
1913 şi în primul război mondial –, Grigore Geamănu
urmează şcoala primară în comuna natală şi apoi
cursurile reputatului Liceu Tudor Vladimirescu din
Târgu–Jiu, precum şi Facultatea de Drept din Bucu -
reşti. După care, ca mai toţi tinerii dotaţi ai generaţiei
sale, se îndreaptă spre Paris, unde obţine în 1931
diploma de doctor în drept al Universităţii Sorbona(în drept public şi în economie politică), teza sa de
doctorat tratând un subiect cât se poate de actual în
acea vreme, şi anume Dreptul la revoluţie, fiind
notată cu calificativul très bien.Revenit în ţară, Grigore Geamănu se stabileşte
la Târgu–Jiu, profesând cu succes avocatura în
Baroul Gorj şi, în acelaşi timp, practică cu asiduitate
gazetăria, devenind un corespondent permanent al
ziarului Gorjanul, aflat sub direcţia reputatului
publicist Jan Bărbulescu, după ce, înainte de plecarea
la Paris, făcuse parte din Comitetul de redacţie al
ziarului Cuvântul �ou, alături de viitoare perso na -
Părinții lui Grigore Geamănu
La concursul interșcolar „Tinerimea Română” 1923
lităţi ale oraşului Târgu–Jiu, precum Mişu Căprescu,
preotul Mălăescu, Nicolae Hânsa şi unchiul meu,
Ştefan Arjocianu, soţul sorei mamei şi tatăl verişoarei
mele primare, profesoara Florela Arjocianu,
căsătorită Cosmulescu.
Tot în această perioadă, Grigore Geamănu se
avântă în politică, devenind membru al Partidului
Naţional Ţărănesc, un apropiat al lui Grigore Iunian,
un timp chiar un fel de secretar personal al acestuia.
O fotografie din 1931 îl arată chiar în faţa casei
Iunian, din capătul bulevardului ce duce la gară, imobil
care astăzi este sediul rec toratului Uni ver sităţii
Constantin Brân cuşi. Totuşi, nu-l urmează pe Iunian
în dizidenţa pe care acesta o cre ează în 1932, pre ferând
să ră mâ nă în partid şi fiind ales, în 1936, Preşe dintele
Or gani zaţiei Ju de ţe ne Gorj a P.N.Ţ.
În această pe -
ri oadă, Grigore Gea -
mă nu va fi avo catul
familiei mele, în ar -
hiva per so nală păs -
trân du-se acte de
pro prietate sau de
altă na tură, în toc mite
de aces ta şi care
poar tă sem nă tura sa
olografă.
Din anul 1938,
Gri gore Geamănu se
sta bi leşte la Bu cu -
reşti, ală tu rân du-se
gru pului frun taşilor
naţio nal-ţă ră nişti care
formau ari pa de stânga a par -
ti dului, precum Mihail Ralea,
Mi hail Ghelme geanu, Grigore
Gafencu ş.a, care, în timpul
dictaturii re gale, vor forma
acel partid unic, numit FrontulRenaşterii �aţionale, condus
de Al. Vaida-Voievod. Lui
Grigore Geamănu i se va
încredinţa, de altfel, în 1940,
un post ministerial, devenind
Comisar al Guvernului pentru
Asigurările Sociale.
În anul 1943, când Mihail Ralea pune bazele
Partidului Ţărănesc Socialist, Grigore Geamănu îi va
sta alături, ceea ce se va dovedi decisiv în evoluţia sa
viitoare. Având în vedere legăturile sale politice şi
profesionale, Grigore Geamănu va avea un oarecare
rol în aşa-zisa „evadare” a lui Gh. Gheorghiu-Dej din
Lagărul de la Tg.-Jiu. Potrivit documentelor publicate
ulterior, avocatul Gr. Geamănu a fost contactat de Ion
Gheorghe Maurer, pentru ca, prin intermediul unei
rude a primului, să-l convingă pe col. Lioveanu,
comandantul lagărului, pentru a slăbi în seara eva -
dării – 12 august 1944 – măsurile de securitate din
zona gardului care despărţea lagărul de deţinuţi de
cimitirul oraşului. Că este aşa pledează şi faptul că,
ulterior, în anii regimului comunist, col. Lioveanu nu
a avut nimic de suferit, ba, din contră, a fost re co m -
pensat printr-o pensie spe cială acordată prin decret
individual (fiind fiu de ofiţer, ţin minte că prin 1944-
45, am parti ci pat la un „bal al copi ilor” la Cercul
militar, care a fost deschis de col. Lioveanu).
După abdicarea Rege lui Mihai, Grigore
Geamănu a ocupat im por tante funcţii, precum:
subsecretar de stat la In ter ne, pe timpul ministe riatului
lui Teohari Geor gescu, cu care a in trat însă în conflict
des chis, atât din pricina
mă su rilor represive ini -
ţiate de acesta, cât şi ca
ur ma re a faptului că
Teohari Georgescu se
căsătorise cu fosta sa
soţie; adjunct al minis -
trului lucrărilor publice,
în anii 1948-1949; cel
dintâi, în or di ne crono-
logică, prim-ar bitru de
stat, între anii 1949-
1952; secretar al nou
înfiinţatului Consiliu de
Stat, în perioada 1961-
1968. S-a distins, toto -
dată, ca un fin şi talentat
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 33
În vacanță la Târgu-Jiu, 1931
Comitetul de redacție al ziarului Cuvântul Nou
Comisar al Guvernului
pentru Asigurările Sociale
Subsecretar de stat
la Interne, 1947
diplomat, devenind ministru plenipotenţiar, şef de
misiune al ţării noastre în Confederaţia Elveţiană, între
anii 1959-1961, precum şi ambasador în Turcia, în anii
1968-1971.
Îmi amintesc că pregătindu-se să plece în acest
ultim post diplomatic, după înlocuirea sa de către
Nicolae Ceauşescu din funcţia de secretar al Con -
siliului de Stat, îmi spunea, cu tâlc, făcându-şi singur
curaj: Mă duc în ţara unde a fost ambasador şi vonPappen, ultimul cancelar german înainte de venirea
în această funcţie a lui Hitler, care şi-a exilat pre -
decesorul numindu-l ambasador în aceeaşi ţară.
Pe toată perioada facultăţii întâmplarea a făcut
să stau în gazdă în Cotroceni, pe str. Dr. Mirinescu
nr. 10, la un văr primar al profesorului, colonelul
Pompilică Geamănu, căsătorit cu una dintre surorile
Cartianu, care aveau un băiat, Florin, cu un an înaintea
mea la Drept şi care, ulterior, va ocupa, cu ajutorul
unchiului său, un post în Ministerul Afacerilor Externe.
După absolvirea facultăţii, la repartizare, deşi
eram şeful promoţiei şi atât profesorul Traian Ionaşcu,
cât şi decanul Ion Oancea mă solicitaseră pentru un post
de cercetător la Institutul de Cercetări Juridice, respectiv
de asistent la facultate, din pricina originii sociale, mi
s-au refuzat aceste opţiuni, care-mi deschideau perspec -
Manifestări științifice
34 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Primire ca ministru plenipotențial – Elveția
Profesorul Grigore Geamănu la Universitatea din București
În vizită la Președintele SenatuluiTurciei, 1971
În biroul de la Consiliul de Stat
O parte însemnată a carierei lui Grigore
Geamănu este dedicată activităţii sale profesionale şi
ştiinţifice. Cadru didactic la Universitatea Bucureşti
încă din anul 1949, va parcurge toate gradele
profesionale până la titlul de profesor universitar,
predând disciplina în care-şi luase doctoratul,
respectiv dreptul internaţional public. În anul 1960
i se acordă titlul de doctor docent. Va ocupa, de
asemenea, funcţia de decan al Facultăţii de ştiinţe
juridice din Bucureşti între anii 1954-1956, ulterior
devenind şef de catedră, conducător de doctorat, iar
după pensionare, profesor consultant, calitate pe care
o păstrează până la sfârşitul vieţii, în 1985.
Prima mea întâlnire cu profesorul Grigore
Geamănu a avut loc în vara anului 1956, pe când mă
aflam, cu părinţii, în vacanţă la Sinaia. Cum se
cunoştea bine cu tatăl meu, m-a întrebat ce facultate
vreau să urmez – peste un an trebuia să absolv liceul,
care atunci era cu termen redus, de numai 10 clase.
Auzind răspunsul meu, că voi încerca să intru la
Filologie, deşi tatăl meu, medic, mă voia la medicină,
a început să pledeze insistent pentru a urma Dreptul,
care, spunea, îmi va oferi o cu totul altă perspectivă
asupra vieţii. Nu ştiu cum m-am lăsat convins, însă
până la urmă mi-am schimbat opţiunea şi m-am
pregătit pentru intrarea la Drept, ale cărui cursuri
le-am urmat între anii 1957-1961.
tiva unei cariere ştiinţifice ori didactice, potrivite cu
aspiraţiile mele. Astfel că am fost nevoit să accept un
post de juristconsult stagiar, mai întâi la Braşov (pe un
post inexistent) şi, ulterior, la Ploieşti, în cadrul unei
întreprinderi aparţinând Ministerului Petrolului, fiind
obligat să fac aproape doi ani naveta din Bucureşti.
Cu toate acestea, atât acad. Ionaşcu, cât şi pro -
fesorul Grigore Geamănu, care devenise între timp
secretarul Consiliului de Stat, n-au renunţat la ideea
de a mă aduce la instituţiile pe care le con duceau.
Astfel încât m-am pomenit, cam în aceeaşi perioadă,
că sunt solicitat să dau concurs pentru un post de
cercetător la Institut, la Sectorul de drept al muncii, în
timp ce prof. Gr. Geamănu, dorea să mă încadreze în
noua Direcţie juridică pe care o înfiinţase la Consiliul
de Stat. Deşi doream să fac mai degrabă o carieră
ştiinţifică, nu mă prea atrăgea materia dreptului
muncii, astfel încât am cedat insistenţelor prof.
Geamănu şi ale rudelor sale şi, având în vedere că mă
săturasem de navetă, m-am prezentat la noul loc de
muncă, care pe atunci funcţiona în clădirea Marii
Adunări Naţionale, pe dealul Patriarhiei.
Profesorul Geamănu m-a repartizat iniţial pe
lângă cabinetul său, pentru rezolvarea corespondenţei
personale. Având în vedere trecutul său politic, largul
cerc de cunoscuţi din toate categoriile sociale, pre -
cum şi funcţia pe care o ocupa pe atunci, primea o
vastă corespondenţă, prin care, mai ales, i se solicita
sprijin în cele mai diverse chestiuni. Oamenii îi
cereau să inter vină pentru soluţionarea unor probleme
locative, încadrarea în muncă sau menţinerea în
serviciu, acordarea de ajutoare băneşti, graţierea unor
rude apropiate, scoaterea unor imobile de la naţio -
nalizare, procurarea de medicamente, spitalizare etc.
Eu trebuia să citesc scrisorile, câteodată dificil de
descifrat şi să fac mici rezumate, în care să arăt în
esenţă cine era petiţionarul şi în ce consta solicitarea,
pentru ca pro fesorul, în cunoştinţă de cauză, să în -
drepte petiţia, spre rezolvare, organelor competente.
Pot să afirm, fără nici o ezitare că, pe cât posibil,
profesorul Geamănu căuta să ajute pe toţi cei în ne -
voie, de cele mai multe ori oameni pe care îi
cunoscuse în perioadele anterioare şi care pe atunci
traversau o perioadă a vieţii plină de lipsuri şi neca -
zuri, din pricina regimului opresiv. Unele dintre
misive erau de-a dreptul emoţionante, chiar cutre mu -
rătoare, relatând adevărate drame personale, pro -
venind câteodată de la persoane din elita intelectuală
a ţării. Îmi amintesc, de pildă, de o scrisoare a lui
George Călinescu, care-i recomanda pe cineva ce
făcea parte dintr-o veche familie boierească, foarte
cunoscută şi în care, pe mai multe pagini, divinulcritic descria genealogia acelei persoane, precum şi
meritele în timp ale reprezentanţilor familiei
respective. Şi astăzi regret că n-am făcut o copie de
pe această scrisoare, deosebit de interesantă.
În 1964, când prof. Mihail Ralea, care era şi
membru al Consiliului de Stat, încetează subit din
viaţă la Berlin, în drum spre Copenhaga, unde urma
să participe la o conferinţă internaţională, prof.
Grigore Geamănu, care fusese numit executor testa -
men tar, fiind un apropiat al decedatului, m-a însăr -
cinat să mă ocup de unele aspecte rezultând din
testamentul acestuia. Providenţa va face ca bunicii
viitoarei mele soţii, originară din Huşi, ca şi Mihail
Ralea, să aibă în proprietate o vie care se învecina cu
cea a lui Ralea, iar tatăl soţiei, pictorul Viorel Huşi, să
fie un obişnuit al casei Ralea, care i-a achiziţionat, de
altfel, multe lucrări. La moartea acestuia, în 1972,
una dintre persoanele care i-a urmat sicriul, alături de
pictori ca Lucian Grigorescu ori Henri Catargi, a fost
Catinca Ralea, fiica prof. Ralea.
O altă coincidenţă a făcut ca într-o mapă de
lucrări rămasă de la tatăl soţiei să descopăr un desen
acuarelat al lui Traian Ionaşcu, executat în casa Ralea
de la Huşi, pe când viitorul academician era rezident
regal al Ţinutului Prut.
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 35
Mihai Ralea la tribună, Grigore Geamănu în auditoriu
În anul 1965, când încă mai avea calitatea de
secretar al Consiliului, Grigore Geamănu dă la iveală
un masiv tratat de drept internaţional contemporan,
de o deosebită valoare în epocă, când la modă erau
mai ales cursurile de drept traduse din limba rusă sau
care se limitau la surse bibliografice exclusiv din
operele autorilor sovietici. Acest tratat repune în
lumină instituţii, concepte şi noţiuni de tradiţie în
dreptul internaţional, utilizând atât experienţa auto -
rului în cadrul organizaţiilor internaţionale, cât şi
lucrările de referinţă ale specialiştilor occidentali în
materie, dintre care unii, precum Ch. Rousseau, erau
cunoscuţi ori buni prieteni cu autorul.
Pe un exemplar al acestui volum, pe care mi l-a
dăruit, prof. Geamănu mi-a scris următoarea dedicaţie,
cu scrisul său mărunt, dar ordonat, foarte lizibil:
Lui Sorinel Popescu, îndemn pentru adâncireapreocupărilor şi studiului dreptului internaţional.
(s.s.) G. Geamănu5.III./965.
Ulterior, profesorul va mai publica şi alte
volume de drept internaţional, precum Principiilefundamentale ale dreptului internaţional contem -poran (1967) ori Dreptul internaţional contemporanşi infracţiunile contemporane. A fost, de altfel, pre -
şedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii
Internaţionale (A.D.I.R.I.) şi membru activ al Aso -
ciaţiei Juriştilor din România.
Activitatea ştiinţifică şi didactică a profeso rului
Gr. Geamănu a fost fericit completată cu cea desfă şu rată
în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor interna ţionale,
ca delegat al României la ONU, în Comitetul pentru
problemele juridice, la diversele conferinţe de drept
internaţional, cum a fost cea de la Lagonisi – Atena, în
1966 sau în calitate de confe ren ţiar la Acade mia de
Drept Internaţional de la Haga, unde va preda, în 1980,
un curs intitulat Théorie et pratique des négociationsdans le droit international, după ce cu patru decenii în
urmă fusese cursant al respectivei Academii.
Nu pot să închei relatarea mea fără să adaug
câteva cuvinte despre familia prof. Grigore Geamănu.
Neavând urmaşi direcţi, a înfiat pe fiica Măriuca a
fratelui său Ion, rămas în comuna natală şi al cărui
fiu, Trifon, botezat ca şi bunicul său, va deveni
preşedinte al Tribunalului Gorj. Fiica sa adoptivă,
căsătorită cu un reputat avocat, Dinu Mărăşescu, va
avea la rândul său o fată, Ilinca, de profesie avocat,
care împreună cu soţul, vor părăsi România, după
moartea, în 1985, a profesorului Geamănu, revenind
în ţară doar după prăbuşirea regimului comunist.
Ultimul vlăstar – deocamdată – al familiei este
fiica doamnei Ilinca, în prezent studentă la Drept,
care se pregăteşte, la rândul ei, să aducă pe lume un
strănepot al profesorului Geamănu.
Exprim pe a ceastă cale gratitu di nea mea ve ne -
ra bi lei doamne
Mă ri uca, cât şi
doam nei Ilinca
pentru fap tul de
a-mi fi pus la
dis poziţie docu -
men te şi foto -
gra fii de fa milie
ine dite, pentru a
le pre zenta as -
tăzi, în ca drul
prezen tului co -
loc viu de dicat
per so nalităţii de
ex cep ţie, cu
mul ti ple va lenţe,
a prof. univ. dr.
do cent Gri gore
Geamănu.
Manifestări științifice
36 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
La conferința de drept internațional, la Lagonisi – Atena în 1966
În orice ipostază, ca profesor, diplomat, om de
ştiinţă, înalt demnitar, gorjean care nu şi-a uitat
niciodată locurile natale, Grigore Geamănu a lăsat o
amintire neştearsă, tinzând ca, prin acţiunile sale, cu
deosebire cele în plan internaţional, să contribuie la
bunul renume şi la ridicarea prestigiului patriei sale.
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 37
Centrul Internaţional de Conferinţe al Şcolii
Naţionale de Studii Politice şi Administrative din
Bucureşti a găzduit în zilele de 24 şi 25 octombrie
2013, Conferinţa internaţională a SRDE 2013 –
„Probleme actuale ale spaţiului politico-juridic al
UE” şi lansarea cărţii „Jurisdicţia internaţională.Realităţi şi perspective”, autor dr. Raluca Dinu,
consilier la Consiliul Legislativ, Secţia de Drept
Privat.
Evenimentul s-a bucurat de prezenţa masivă a
140 de participanţi din domeniile vieţii juridice, dar
şi a administraţiei publice, fiind salutat de repre -
zentanţi ai Tribunalului UE, Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova, Universităţii de Studii Politice
şi Economice Europene „Constantin Stere” din
Chişinău, Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” din Bucureşti, Institutului Român pentru
Drepturile Omului, Institutului de Cercetări Juridice
al Academiei Române, Ministerului de Afaceri
Externe, Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucu -
reşti, Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti,
Universităţii „Valahia” din Târgovişte, Universităţii
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, Administraţiei
Prezidenţiale, Universităţii „León” din Spania,
Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi nu în
ultimul rând de reprezentanţi ai Şcolii Naţionale de
Studii Politice şi Administrative din Bucureşti.
Conferinţa a fost deschisă de ambasadorul Ion
M. Anghel, preşedintele SRDE şi al Asociaţiei
Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră, fiind
urmat de prof. univ. dr. Vasile Cândea, Preşedintele
Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, dl.
Răzvan Horaţiu Radu, agentul guvernamental pentru
CJUE din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
dr. Inginur Rustem, din cadrul Agenţiei UE pentru
Drepturi Fundamentale şi de prof. univ. dr. Florin
Bucur Vasilescu.
Tematica dezbaterilor a vizat „Politicile
europene în domeniul drepturilor omului: Cetă -
ţenia europeană – Implicaţiile Cartei Drepturilor
Fundamentale a UE asupra spaţiului juridic din
România”, fiind repartizată pe două axe, respectiv
„Axa I: Politici, strategii şi norme europene” şi „Axa
II: Implementarea dreptului european şi administraţia
publică”.
Susţinerea lucrărilor şi a dezbaterilor s-a făcut
de personalităţi de seamă ale vieţii universitare şi
juridice, precum: ambasadorul Ion Diaconu, prof.
univ. dr. Nicoleta Diaconu, prof. univ. dr. Augustin
Fuerea, lect. univ. dr. Cezar Corneliu Manda, lect.
univ. dr. Eduard Călinoiu, prof. univ. dr. Moise
Bojincă, conf. univ. dr. Constanţa Mătuşescu, conf.
univ. dr. Felicia Maxim, conf. univ. dr. Mihaela
Cărăuşan, conf. univ. dr. Benonica Vasilescu, lect.
univ. dr. Roxana Mariana Popescu, dr. Raluca Dinu,
conf. univ. dr. Adrian Crăciunescu, prof. univ.
dr. Tiberiu Medeanu etc.
Lucrările conferinţei au fost publicate în
Suplimentul Revistei Române de Drept European,
ediţia 2013, a Editurii Wolters Kluwer, iar dintre cele
mai interesante amintim, însă fără a ne limita la
acestea: „Drepturile omului în reglementările UE.
Conferinţa internaţională a SRDE 2013 – „Probleme actuale ale spaţiului politico-juridic al UE”
şi lansarea cărţii „Jurisdicţia internaţională. Realităţi şi perspective”
Manifestări științifice
38 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Competenţele acesteia în domeniul respectiv”,
„Unele consideraţii privind fundamentarea dreptului
şi a drepturilor omului”, „Implicaţii juridico-insti -
tuţionale ale UE în respectarea drepturilor omului de
către statele terţe”, „Noile reglementări ale Con -
venţiei Europene a Drepturilor Omului aduse prin
Protocolul nr. 15”, Drepturile fundamentale ale omu -
lui – element de contact între sisteme juridice
diferite”, „Natura juridică a Tratatului privind stabi -
litatea, coordonarea şi guvernanţa în UE”, „Feno -
menul de forum shopping în sistemul CEDO şi CJUE
în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale.
Soluţii privind aderarea UE la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului”, „Cetăţenia europeană –
premisă esenţială a consolidării democraţiei locale la
nivelul colectivităţilor teritoriale din spaţiul UE”,
„Acţiunile întreprinse de Comisia Europeană pentru
brie 2013 a fost lansarea cărţii „Jurisdicţia interna -ţională. Realităţi şi perspective”, autor dr. Raluca
Dinu. Volumul, publicat la Editura „Universul
Juridic”, a fost prezentat de prof. univ. dr. Nicoleta
Diaconu, şef al Catedrei de Drept Public şi Relaţii
Internaţionale a Academiei de Poliţie şi de prof. univ.
dr. Augustin Fuerea, din cadrul Facultăţii de Drept a
Universităţii Bucureşti.
Dr. Raluca Dinu
Consilier
Consiliul Legislativ
Buna guvernare şi caracteristicile sale
1.Delimitarea şi definirea noţiunii de
guvernare
Termenul de guvernare este foarte vechi şi
provine, într-o accepţiune modernă, din adaptarea
verbului latin “rego, regere”, care înseamnă a con du -
ce, a guverna, a cârmui, la condiţiile sociale şi poli tice
ale Evului Mediu, din care dispăruse statalitatea, odată
cu dispariţia Imperiului Roman de Apus. Verbul
„regere” prezintă similitudini etimologice cu termenul
“regimen” (guvernare, conducere, coman dă, câr mu -
ire), precum şi cu cel de “gubernatio”, care, într-un
sens figurat, înseamnă tot guvernare şi conducere. La
fel s-a format adjectivul gubernabilis, cu sensul de cel
“care poate fi condus”. Expresia „gubernatio civitatis”poate fi tradusă prin “condu cerea statului”.
Potrivit dicţionarului explicativ al limbii
române, noţiunea de guvernare reprezintă “acţiuneade a guverna”, iar a guverna înseamnă “a conduce, aadministra, a dirija un stat, un popor”. De asemenea,
prin termenul de „guvernare” se desemnează ansam -
blul procedurilor instituţionale, raporturile de putere
şi tipurile de administrare publică sau privată formale
şi informale, care dirijează în special acţiunea politică
reală
1
.
Profesorii Pierre Laudell-Mills şi Ismael
Sera geldin definesc guvernarea ca fiind “utilizareaautorităţii politice, exerciţiul controlului asupra uneisocietăţi şi managementul resurselor pentru dezvol -tarea socială şi economică”
2
.
Cu alte cuvinte, termenul de guvernare
semnifică modul în care puterea este exercitată de
guvern în procesul de management al resurselor
sociale şi economice. Guvernarea nu se reduce,
totuşi, la exercitarea puterii, deşi cele două noţiuni se
întrepătrund şi se intercondiţionează. Altfel spus, nu
poţi guverna dacă nu deţii puterea, după cum, dacă o
deţii, trebuie să ştii cum să o utilizezi într-un mod
eficient. Într-un stat de drept vom spune că actul de
guvernare democratic se întemeiază pe deţinerea şi
exercitarea legitimă a puterii.
Prin guvernare se acţionează la nivel
economic, politic şi administrativ pentru a manageria
ştiinţifice, financiare etc. prin intermediul unor
mecanisme, procese şi instituţii aflate în slujba
cetăţenilor, într-un mediu în care sunt respectate
drepturile omului şi principiile statului democratic.
Guvernarea este un proces prin care
elementele din societate deţin puterea şi autoritatea
necesare pentru a influenţa, dispun de politici şi
decizii cu privire la viaţa publică, precum şi la
dezvoltarea economică şi socială.
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 39
1
G. Hermet: Dictionnaire de la science politique et desinstitutions politiques, Armand Colin, Paris, 2000, p.116.
2
P. Laudell-Mills şi I. Serageldin: Governance and ExternalFactor, Washington, DC, World Bank, 1991, pag. 3.
La data de 29 noiembrie 2013 a avut loc la Haga seminarul ştiinţific al Asociaţiei Consiliilor de Stat şi
a Jurisdicţiilor Administrative Supreme din Uniunea Europeană, care s-a bucurat de prezenţa a numeroase
personalităţi din cadrul instituţiilor care fac parte din Asociaţie. Din partea Consiliului Legislativ al României,
la această manifestare de prestigiu, a participat d-nul consilier, şef de sector, Cătălin Ciora.
Dezbaterile din cadrul seminarului, care a avut ca temă generală „Dezvoltarea dreptului administrativ
în Europa: convergenţă naturală sau uniformitate impusă?”, s-au desfăşurat în cadrul a două mese rotunde,
prima referitoare la „Principiile bunei guvernări comune statelor membre în materia dreptului administrativ”,
iar cea de a doua privind „Principiile comune ale protecţiei judiciare şi procedurile naţionale”.
D-nul consilier Cătălin Ciora a susţinut în cadrul lucrărilor primei mese rotunde a seminarului de la
Haga o comunicare având ca temă „Buna guvernare şi caracteristicile sale”, pe care o reproducem mai jos.
Seminarul ştiinţific al Asociaţiei Consiliilor de Stat şi a Jurisdicţiilor Administrative Supreme
din Uniunea Europeană, Haga, 29 noiembrie 2013
5
R. Charlick: The concept of Governance and its Implicationsfor AID’s Development Assistance Program in Africa, Associatesin Rural Development, Burlington, 1992, pag. 3.
3
Comisia Europeană(2001), Cartea Albă a GuvernăriiEuropene (European Governance. A White Paper.),COM(2001) 428 final, Bruxelles
4
World Bank, (1994), Governance. The World Bank’sExperience, Washington, D. C., p. 14
40 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
Manifestări științifice
fost utilizat apoi de către OECD (Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică) fiind inclus în
setul de „directive” cu privire la conducerea
corporaţiilor, în aşa-numitul program de guvernare
corporativă. Ulterior, conceptul a fost preluat şi în
domeniul administraţiei.
În perioada formării statelor naţionale şi a
colonialismului, o bună guvernare era echivalentă cu
îndeplinirea obiectivelor statului naţional, în ideea că
ceea ce era bun pentru stat, respectiv popor, era
automat expresia unei bune politici de guvernare.
Abia după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial
a apărut în istoria omenirii posibilitatea, pentru unii
chiar necesitatea, globalizării guvernării. Aceasta s-a
manifestat prin înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi a altor organizaţii ulterioare Conferinţei de la
Bretton Woods: Fondul Monetar Internaţional şi
Banca Mondială.
Buna guvernare reprezintă „managementulefectiv al afacerilor publice prin generarea unui setde reguli, în scopul de a promova şi a întări valorilesocietăţii căutate de indivizi şi grupuri”5
.
Priorităţile politice, sociale, economice au în
cadrul bunei guvernări un larg consens în societate.
Totodată, în procesul de adoptare a deciziilor şi
alocare a resurselor, interesele grupurilor defavorizate
sunt luate în considerare. Cu toate că se au în vedere
şi drepturile privind participarea la guvernare, în
sensul său strict, guvernarea nu este sinonima cu
dreptatea socială sau democraţia, pentru exprimarea
acestor principii apărând conceptul de „bunăguvernare”.
Sintagma „bună guvernare” a fost preluată
la nivel naţional într-o serie de documente oficiale.
În acest sens, amintim de Capitolul 3 al Programului
de guvernare 2009-2012, intitulat Angajamentul
pentru buna guvernare a României, aprobat de
Parlamentul României la sfârşitul anului 2008. De
asemenea, Strategia de securitate naţională a
României, adoptată de către Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie
2006, utilizează sintagma „buna guvernare”.
3. Principalele trăsături şi principii ale
bunei guvernări
În societatea contemporană, discursul asupra
bunei guvernări este omniprezent în vocabularul
organizaţiilor internaţionale, începând cu Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială şi termi nând
cu Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
Guvernarea este o noţiune mai largă decât
conducerea, ale cărei elemente principale cuprind
Constituţia, legislativul, executivul şi judecătorescul.
Guvernarea presupune interacţiune între aceste
instituţii formale şi cele ale societăţii civile. Guver na -
rea nu implică, în mod automat, o conotaţie nor ma -
tivă. Cu toate acestea, criteriile tipice pentru
introducerea guvernării într-un context particular ar
putea include gradul de legitimitate, reprezenta -
tivitatea, responsabilitatea populară şi eficienţa cu
care afacerile publice sunt conduse.
Fără a-şi propune, în mod limitativ, creşterea
eficienţei în procesul de furnizare a serviciilor
publice, guvernarea se concentrează asupra felului în
care societatea îşi realizează alegerile, alocă resursele
şi fundamentează valorile comune, militând pentru
existenţa alternativelor în opţiuni, maximizarea
efectelor prin minimizarea efortului şi promovarea
noţiunii de profit social.
Platon afirma că a guverna înseamnă a exersa
arta conducerii, ori arta presupune, în acest context,
procedee, tehnici, instrumente, metode politice,
sociologice, economice, administrative şi, în primul
rând, juridice, la care recurge orice guvernant.
Potrivit Cărţii Albe a Guvernării Europene,
adoptată de Comisia Comunităţilor Europene, în anul
2001, guvernarea înseamnă „reglementări, procese şiatitudini care afectează modul în care se exercităputerea la nivel European, în special în privinţadeschiderii, participării, răspunderii, eficienţei şicoerenţei”3
.
La nivel instituţional, conceptul de guvernare
a fost definit şi de Banca Mondială ca “maniera în
care este exercitată puterea în administrarea
resurselor economice şi sociale ale unei ţări”
4
.
2. Definirea noţiunii de bună guvernare
Cât priveşte sintagma „buna guvernare”, la
început a fost întâlnită cu precădere la nivelul
instituţiilor financiare internaţionale sau la nivelul
organizaţiilor pentru dezvoltare economică.
Sintagma de „bună guvernare” datează încă
din anii 1980 fiind utilizată, la început, de către
organizaţiile internaţionale financiare ca Banca
Mondiala şi FMI, în cadrul programelor de ajutorare
a ţărilor în curs de dezvoltare, ca o descriere
favorabilă a amestecului în treburile interne ale ţărilor
în dezvoltare, în special în cele africane. Termenul a
7
Recomandarea poate fi consultată pe site-ul https://wcd.coe.int/
wcd/ViewDoc.jsp?id=1155877&Site=CM
6
Pentru detalii privind diseminarea instituţională a conceptului
de bună guvernare a se vedea E.-L. Catană: Principiile buneiguvernări – Evoluţii europene şi studii comparate, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.44 şi următoarele
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 41
Manifestări științifice
4. Delimitarea conceptelor de bună guver -
nare şi bună administrare
Pentru a avea o înţelegere deplină a con cep -
tului de bună guvernare şi a se evita orice confuzii,
este necesar să se clarifice relaţia dintre buna guver -
nare şi buna administrare, asocierea pe care o face
Banca Mondială între „buna guvernare” şi „buna ad -
mi nistrare” fiind de un real sprijin în ceea ce priveşte
clarificarea acestor două concepte aparent similare şi
care pot genera uşor confuzii terminologice, buna
administrare constituind, în accepţiunea Băncii
Mondiale, una dintre condiţiile bunei guvernări.
Accepţiunea dată de Banca Mondială cores -
punde realităţii instituite prin principiul separaţiei
puterilor în stat, funcţia guvernamentală implicând
nu numai stricta executare a legilor şi coordonarea
administraţiei publice, ci şi o serie de alte activităţi
cum ar fi cele din sfera politicului.
La nivel european, dreptul la o bună
administrare, apare menţionat la articolul 41 al Cartei
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene,
fiind instituit ca un nou drept fundamental, aplicat
cetăţenilor şi recunoscut „oricărei persoane” care
intră în contact cu instituţiile şi organele Uniunii,
având următoarea redactare:
„Art. 41. Dreptul la buna administrare1) Orice persoană are dreptul de a beneficia,
în ceea ce priveşte problemele sale, de un tratamentimparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil dinpartea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilorUniunii.
2) Acest drept include în principal:a) dreptul oricărei persoane de a fi ascul -
tată înainte de luarea oricărei măsuriindividuale care ar putea să îi aducăatingere;
b) dreptul oricărei persoane de acces ladosarul propriu cu respectarea intere -selor legitime legate de confidenţialitatesi de secretul profesional şi comercial;
c) obligaţiile administraţiei de a-şi motivadeciziile.
3) Orice persoană are dreptul la reparareade către Uniune a prejudiciilor cauzate de către insti -tuţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilorlor, în conformitate cu principiile generale comunelegislaţiilor statelor membre.
4) Orice persoană se poate adresa în scrisinstituţiilor Uniunii într-una din limbile Constituţieişi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă.
În anul 1997, Organizaţia Naţiunilor Unite a
publicat o listă cu caracteristicile bunei guvernări,
fiind incluse următoarele trăsături:
• participare la luarea deciziilor şi realizare a
consen sului pentru îndeplinirea celui mai
înalt interes al organizaţiei;
• eficienţă şi transparenţă;
• responsabilitate, performanţe reale şi eficiente;
• echitate şi stat de drept;
• planificare strategică.
Din perspectiva Fondului Monetar Internaţional,
dar şi a Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor
Unite, buna guvernare este fundamentată pe opt
caracteristici majore:
• permite participarea cetăţenilor la buna
funcţionare a instituţiilor publice;
• este orientată către obţinerea consensului;
• presupune asumarea deplină a răspunderii
faţă de membrii comunităţii;
• este transparentă;
• reacţionează prompt la semnalele emise de
cetăţeni prin diferite mijloace;
• livrează servicii publice în mod eficient;
• permite participarea echitabilă a tuturor
factorilor interesaţi în elaborarea şi formu -
larea politicilor;
• se bazează pe respectarea legilor şi apli -
carea regulamentelor.
Dintre aceste trăsături, sau caracteristici, res -
pectul legii este considerat aspectul cel mai impor tant
al unei bune guvernări, presupunând imple men tarea
imparţială a reglementărilor legale, protecţia drepturilor
omului şi în special a minorităţilor, existenţa unui cadru
legislativ relativ stabil, omogen, echitabil, precum şi
existenţa unui sistem coercitiv eficient, efectiv,
independent politic, respectiv o justiţie independentă şi
imparţială şi o forţă de poliţie incoruptibilă.
Banca Mondială atunci când face referire la
buna guvernare are în vedere patru condiţii esenţiale
6
:
a) Instaurarea statului de drept care să garan -
teze securitatea cetăţenilor şi respectul legilor;
b) buna administrare care cere gestionarea
corectă şi echitabilă a cheltuielilor publice;
c) responsabilitatea şi răspunderea (imputa -
bi litatea) care să determine condiţiile în care condu -
cătorii de întreprindere răspund pentru acţiunile lor
în faţa populaţiei;
d) transparenţa.
De asemenea, referiri la conceptul de „bună
administrare” regăsim şi în Recomandarea CM/Rec
(2007) 7 a Comitetului Miniştrilor din statele membre
ale Consiliului Europei.
7
Principiul şi dreptul la o bună administrare
au fost dezvoltate în principal prin jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi deciziile adoptate de Tribunalul
de Primă Instanţă, bazându-se pe pilonul de bază al
Comunităţii şi anume existenţa unei Comunităţi
supuse principiului legalităţii.
De asemenea, o distincţie între buna guver -
nare şi buna administrare poate fi făcută şi în ceea ce
priveşte obiectele de reglementare. Astfel, pentru a
se realiza o bună guvernare trebuie implicaţi trei
actori: statul, societatea civilă şi sectorul privat, pe
când buna administrare are ca obiect de analiză
exclusiv activitatea administraţiei publice
8
.
Referitor la buna administrare, aceasta a fost
definită ca „un principiu fundamental al adminis -
traţiei, care presupune delegarea corespunzătoare a
puterilor la fiecare nivel, cu precizarea bine deter -
minată a modului de exercitare a puterilor la aceste
niveluri, un rol important în realizarea acesteia
deţinându-l implicarea şi responsabilizarea societăţii
civile în actul guvernării”
9
.
Referitor la natura juridică a dreptului la o
bună administrare s-a precizat că „reprezintă o insti -
tuţie juridică complexă şi are natura juridică a unui
drept fundamental, cu un conţinut general care inclu -
de o multitudine de atribute referitoare la organizarea
şi funcţionarea administraţiei, recunoscute ca drepturi
de sine stătătoare”
10
.
Buna administrare, ca proces politic în ge -
neral, nu trebuie să fie un scop în sine, nefiind menită
să producă satisfacţie şi să aducă recompense guver -
nanţilor. Buna administrare este subsumată unui scop
final: dezvoltarea umană, creşterea bunăstării cetăţe -
ni lor şi a colectivităţilor. Tocmai de aceea actul de
faptul că, stabilirea mijloacelor de manifestare a
activităţii autorităţilor şi adaptarea lor în mod adecvat
este specifică bunei administrări, spre deosebire de
buna guvernare care se referă, în principal la definirea
obiectivelor (politice sau economice) ale guvernării,
precum şi la rezultatele obţinute.
Având în vedere această delimitare, apare ca
evident faptul că instituţia Consiliului Legislativ, prin
activitatea sa, intervine prin soluţiile propuse prin
avizele care le emite, în realizarea procesului de bună
administrare, şi nu în cel de bună guvernare.
În doctrină, principiile bunei administrări
menite să fixeze standardele care privesc organizarea
şi managementul administraţiei publice precum şi
funcţionarea relaţiilor dintre administraţii şi cetăţeni,
au fost sistematizate în patru grupe: încredere şi
previzibilitate, deschidere şi transparenţă, responsa -
bilitate, eficienţă şi eficacitate
11
.
Elementele unei bune administrări sunt supuse
permanentei înnoiri şi adaptări la realităţile societăţii
căreia îi este destinată. În vederea înfăptuirii unei bune
administrări trebuie să fie avut în vedere, în primul
rând existenţa unui sistem legislativ eficient, ca bază a
relaţiilor care există în cadrul instituţiilor statale.
Manifestări științifice
42 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
11
Emil Bălan: Instituţii administrative, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 31 şi urm.
8
Pentru detalii a se vedea Rhita Bousta: Essai sur la notion debonne administration en droit public, Editura L‘Harmattan, Paris,
2010 p. 229
9
Emil Bălan ş.a.: Buna administrare: de la viziune la acţiune,
Editura Comunicare.ro, 2011, p 180
10
A se vedea Emanuel Abu: Principiile dreptului la o bună admi -nistrare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,în Dreptul Administrativ contemporan spre o concepţie unitarăîn doctrină şi practica românească, Editura Comunicare.ro, 2008,
p. 128
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 43
Propuneri de lege ferendaextrase din articolele publicate în revistele de drept
româneşti (semestrul II 2013)
– Bibliografie indexată şi adnotată∗ –
1. BERCEA, LUCIA�. – Configurarea contractelor standard. O aplicaţie la noile acţiuni în eliminarea
clauzelor abuzive din contractele de consum. În: Curierul Judiciar. – nr. 6, 2013, p. 347-351.
Ca urmare a evacuării din contract a unei clauze abuzive, judecătorul nu mai poate de lege ferenda să rescrie clauza, pe locul
astfel vacantat vor fi plasate dispoziţiile legale incidente în materia respectivă, prin ipoteză generatoare de echilibru contractual,
fără a mai implica modificarea pe cale judiciară a clauzelor contractuale.
Subiect: clauză abuzivă ; contract ; contract de consum ; Legea nr. 193/2000
2. BODOAŞCĂ, TEODOR ; DRĂGHICI, AURELIA. – Utilizarea operei de terţe persoane fără
consimţământul titularului dreptului de autor. În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale. – nr. 1,
2013 p.30-54.
Plecând de la analiza Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorii fac o serie de propuneri de legeferenda: – eliminarea termenului „transmitere” din conţinutul art.33 alin. (3); – abrogarea art. 33 alin.(2) lit.b); – modificarea
art. 34 alin.1, astfel încât să facă precizarea că sunt incidente în condiţiile stipulate de art.33 alin. (1); – modificarea art.33 alin.
(1) lit.g), în sensul înlocuirii termenului „reprezentare” cu cel de „interpretare”; – modificarea art.33 alin. (1) lit.h), în sensul
de a permite utilizarea operelor pentru organizarea celebrărilor religioase sau a ceremoniilor oficiale; – modificarea art.33
alin. (1) lit.h), în sensul de a se referi fără distincţie la organele statului;
Subiect: copyright ; folosinţă ; legalitate ; Legea nr. 8/1996
3. BODOAŞCĂ, TEODOR ; MAFTEI, IULIA�. – Locuinţa familiei şi bunurile care o mobilează sau
decoreaza în statornicirea Codului civil. În: Dreptul. – nr. 6, 2013, p. 27-49.
Din analiza facută în cadrul articolului, se desprind următoarele propuneri de lege ferenda facute de autori: – modificarea
dispoziţiilor art. 321 din Codul civil astfel încât să se înlocuiască termenul „imobil” cu cel de „construcţie”; – renunţarea la
forma scrisă a consimţământului, impusă de art. 322 alin (1) din Codul civil – ar fi eliminate, astfel, situaţiile în care este
nesocotit chiar de către legiuitor clasicul principiu „nemo auditur propriam turpitudinem allegans“; – modificarea art.323
alin. (1) din Codul civil, în sensul de a abroga teza a II-a.
Subiect: bunuri care mobilează sau decorează locuinţa ; Cod civil ; locuinţa familială
4. BODOAŞCĂ, TEODOR. – Aspecte privind regimul juridic al topografiilor produselor semiconduc -
toare (II). În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale. – nr. 1, 2013, p. 125-143.
În cadrul analizei făcute în acest articol, autorul are mai multe propuneri de lege ferenda: – pentru evitarea diverselor
interpretări, să se completeze dispoziţiile Legii nr. 16/1995, în sensul de a stabili conţinutul certificatului de înregistrare a
topografiei; – pentru acurateţea normării, legiuitorul ar trebui să schimbe topografia art. 20 cu cea a art. 22 din Legea
nr. 16/1995. În acelaşi scop, în conţinutul art.20, ipoteza de la lit. a) ar trebui stipulată la lit. b) şi invers; – modificarea art. 28,
în sensul de a se referi exclusiv la drepturile patrimoniale; – modificarea dispoziţiilor art. 29 şi urm., în sensul de a se referi
exclusiv la dreptul de exploatare a topografiei de către terţe persoane; – modificarea dispoziţiilor art. 29 , în sensul de a se referi
exclusiv la licenţele „obligatorii şi neexclusive”; – să se opteze pentru o soluţie unitară de competenţă materială, având în
vedere că, în temeiul Legii nr. 16/1995, unele cauze sunt date în competenţa de primă instanţă exclusivă a Tribunalului Bucureşti
(art. 16, art. 19, art. 31, art. 32, art. 36), iar altele în competenţa generică a tribunalului (art. 39).
Subiect: creaţie intelectuală ; legalitate ; Legea nr. 16/1995 ; topografia produselor semiconductoare
* Lucrare realizată de Lucica NICULAE şi Mihaela BORA, Consiliul Legislativ
REFERI�ŢE BIBLIOGRAFICE
Referințe bibliografice
44 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
5. BODOAŞCĂ, TEODOR. – Acţiunea în contestaţia filiaţiei în reglementarea Codului civil (Legea
nr. 287/2009). În: Dreptul. – nr. 1, 2013, p.11-21.
Pentru a fi pus în acord cu art. 410 şi art. 421 C.civ. şi astfel pentru a evita interpretările diverse pe această temă, autorul
sugerează legiuitorului ca de lege ferenda să modifice art. 411 din Codul civil, astfel încât să se refere fără distincţie la „filiaţie”.
Subiect: acţiune în contestarea filiaţiei ; analiză ; noul Cod civil ; reglementare
6. BOGARU, CRISTIA� ; JEGA�, A�DRA. – Evoluţia noţiunii de mobbing în legislaţia şi practica
statelor europene şi a spaţiului comunitar. În: Revista română de dreptul muncii. – nr. 5, 2013, p. 71-90.
Autorii consideră că, de lege ferenda , fapta de hărţuire morală ar trebui să fie reglementată în mod expres şi distinct şi în
legislaţia română. În această nouă reglementare trebuie să se regăsească recomandările Parlamentului European, astfel încât
noul act normativ va trebui să cuprindă un câmp larg de relaţii sociale din ambele sectoare de activitate, atât public, cât şi privat.
7. BURLACU, RADU. – Infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006
privind Codul vamal al României. În: Pandectele Române. – nr. 5, 2013, p. 114-123.
Autorul sesizează câteva inadvertenţe legate de aplicarea sancţiunii pentru infracţiunea de contrabandă prevăzută de art.270
alin.(3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României şi propune legiuitorului de lege ferenda fie: a) menţinerea în
forma actuală a incriminărilor prevăzute în art. 270 alin. (1) şi (2) şi modificarea alin.(3) prin reducerea limitelor de pedeapsă
şi introducerea unui prag valoric pentru bunurile dobândite, fie: b) înlăturarea pragurilor valorice din conţinutul incriminării
prevăzute la alin. (2) lit.a) al art. 270 Cod vamal şi implicit abrogarea contravenţiei prevăzută la art. 653 alin. (1) lit. a) şi
alin. (2) din Regulamentul vamal.
Subiect: Cod vamal ; contravenţie ; infracţiune ; infracţiune de contrabandă ; Legea nr. 86/2006 ; regulament vamal
8. CASIA�, CRISTI�A. – Medierea în relaţiile de muncă. În: Revista română de drept privat. – nr. 3, 2013,
p. 37-50.
Autoarea propune, de lege ferenda , stabilirea expresă prin lege a categoriilor de drepturi ce pot face obiectul medierii
conflictelor individuale de muncă, precum şi o unificarea a regimului juridic al medierii, atât a conflictelor colective de muncă,
cât şi a celor individuale, eliminându-se asimetria şi punându-se capăt, în practică, confuziei şi controverselor.
Subiect: conflict de muncă ; mediere ; relaţii de muncă
9. DUVAC, CO�STA�TI�. – Luarea de mită în noul Cod penal. În: Dreptul. – nr. 4, 2013, p. 88-133.
Autorul consideră că s-ar impune, de lege ferenda , renunţarea la categoriile de persoane prevăzute în art. 1 din Legea
nr. 78/2000, cu excepţia celor de la lit. f) şi , de asemenea, în art. 7 din Legea nr. 78/2000 ar trebui introdusă ca element
circumstanţial agravant ipoteza în care fapta este comisă de un funcţionar public cu atribuţii de control.
Subiect: lege penală ; mită ; noul Cod penal ; pedeapsă
10. DUVAC, CO�STA�TI�. – Constituirea unui grup infracţional organizat în concepţia noului Cod
penal. În: Dreptul. – nr. 1, 2013, p. 69-85.
Autorul consideră că de lege ferenda , în momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, s-ar impune abrogarea: art.9 din Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art.10 teza I din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, art.15 alin.(2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, art. 7 din Legea nr. 39/2003, deoarece ipotezele reglementate de aceste texte din legile
speciale menţionate se regăsesc în incriminarea din art. 367 din noul Cod penal. De asemenea, autorul consideră că limitele
speciale de pedeapsă ar trebui regândite în sensul majorării la nivelul existent în reglementarea actuală.
Subiect: asociere pentru săvârşirea de infracţiuni ; drept penal ; grup infracţional organizat ; noul Cod penal ; pedeapsă
11. DUVAC, CO�STA�TI�. – Infracţiunile privind autoritatea şi frontiera de stat din perspectiva noului
Cod penal şi a codului penal în vigoare. În: Revista de drept penal. – nr. 2, 2013, p. 25-33.
Autorul consideră că, de lege ferenda , s-ar impune reintroducerea în noul Cod penal a insultei şi calomniei în conţinutul tipic
al ultrajului, aşa cum era prevăzut în Codul penal de la 1968, până la modificarea acestuia prin Legea nr. 160/2005, cu atât mai
mult cu cât o atare soluţie se regăseşte în sisteme de drept consacrate. De asemenea, în cazul infracţiunii de ultraj judiciar, delege ferenda , s-ar impune introducerea ca subiect pasiv şi a organelor de cercetare penală deoarece acestea fac parte din
organele judiciare care concură la înfăptuirea justiţiei penale, în locul termenului de „procuror” putând fi folosită expresia
„organ de urmărire penală”.
Subiect: Codul penal ; drept penal ; frontieră de stat ; infracţiune contra autorităţii ; pedeapsă
12. DUVAC, CO�STA�TI�. – Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal şi a
Codului penal în vigoare. În: Revista de drept penal. – nr. 1, 2013, p. 54-84.
În analiza efectuată la noul Cod penal autorul are mai multe propuneri de lege ferenda – pe lângă reformularea textului art.
241, şi înlocuirea expresiei „în frauda creditorilor” cu expresia „în scopul fraudării creditorului”, pentru a înlătura orice echivoc
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 45
cu privire la înţelesul acestei sintagme – de asemenea autorul crede că ar trebui reintrodusă ca element circumstanţial de
agravare înşelăciunea prin cecuri, precum şi împrejurarea în care prin comiterea infracţiunii de înşelăciune s-au produs
consecinţe deosebit de grave, în înţelesul arătat de art. 183 – de asemenea s-ar putea introduce ca element circumstanţial de
agravare ipoteza în care se realizează scopul prevăzut în norma de incriminare (obţinerea sumei de asigurare). În acest mod,
s-ar curma eventualele controverse care ar putea să apară în ceea ce priveşte relaţia dintre cele două incriminări, prevăzute în
art. 244 şi în art. 245 – de asemenea s-ar impune înlocuirea expresiei dării cu împrumut de bani sau bunuri cu expresia
„încheierii sau executării unui act care ar produce pentru el sau pentru altul un efect juridic dăunător”, în art. 247.
Subiect: Codul penal ; drept penal ; infracţiune contra patrimoniului ; noul Cod penal ; patrimoniu ; pedeapsă ; proprietate
13. EGO�, DOR�ER PETER. – Câteva consideraţii cu privire la categoria furnizorilor prevăzută de art.
96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În: Revista română de drept al afacerilor. –
nr. 1, 2013, p.27-43.
Autorul, în calitatea sa de practician în insolvenţă, apreciază că de lege ferenda s-ar impune ca lista furnizorilor esenţiali să
fie o anexă a declaraţiei de la art. 28 lit. h), sau să apară la descrierea modalităţilor de reorganizare avute în vedere de societatea
debitoare – art. 28 lit .i).
Subiect: condiţii de fond ; furnizorii esenţiali ; legea insolvenţei ; probleme procedurale
14. FLOREA, BUJOREL ; FLOREA, VLAD-TUDOREL. – Consideraţii asupra duratei, transmiterii şi
încetării drepturilor născute din topografiile produselor semiconductoare. În: Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale. – nr. 1, 2013, p. 144-161.
În cadrul articolului autorii propun, de lege ferenda , următoarele: – „remuneraţia echitabilă” să fie atribuită, în caz de
neînţelegere a părţilor, de către Tribunalul Bucureşti prin hotărârea de acordare a licenţei obligatorii de exploatare; totodată,
în cazul în care titularul topografiei pentru care s-a acordat licenţa obligatorie nu este mulţumit de cuantumul remuneraţiei
stabilite, pe care o apreciază ca non-echitabilă, să poată ataca hotărârea Tribunalului Bucureşti, supunând-o controlului judiciar,
în temeiul art. 32 alin. (3) din Legea nr. 16/1995; – calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti în
cauzele de acordare ori de retragere a licenţei obligatorii pentru o topografie, ar trebui să fie apelul; de aceea legiuitorul ar trebui
să modifice conţinutul art. 32 alin. (3) din Legea nr. 16/1995 reglementând că hotărârile de acordare a unei licenţe obligatorii
precum şi cele privind retragerea acesteia vor putea fi atacate „cu apel”, exercitat în termen de „30 de zile” de la comunicare,
instanţa „competentă” să judece apelul fiind Curtea de Apel Bucureşti; – formularea „publică menţiunea acestor hotărâri” din
art. 32 alin. (4) din Legea nr. 16/1995 ar trebui să fie înlocuită cu expresia „publică dispozitivul acestor hotărâri”, înlăturându-se
astfel posibilitatea unor interpretări superflue decurgând din ambiguitatea actualei formulări.
Subiect: cesiune ; Legea nr. 16/1995 ; licenţă ; noul Cod civil ; noul Cod de procedură civilă ; producţie, încetare ; topografia produselor
semiconductoare
15. FLOREA, BUJOREL. – Consideraţii asupra subiectelor şi obiectului protecţiei juridice ale
topografiilor produselor semiconductoare. În: Dreptul. – nr. 6, 2013, p. 204-219.
Autorul propune de lege ferenda unele modificări ale Legii nr. 16/1995, şi anume: – în lege să se prevadă, în mod expres,
posibilitatea protecţiei topografiilor produselor semiconductoare şi ca invenţii, în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile
legale pentru acest tip de protecţie, aplicabil invenţiilor; – în conţinutul Legii să fie reglementat şi dreptul de exploatare
anterioară şi personală a topografiei, ca limită a dreptului de exploatare exclusivă a acesteia; – eliminarea art. 6 alin. (3) din
lege.
Subiect: autor mediat ; Certificat de înregistrare ; produs semiconductor ; topografia produselor semiconductoare
16. GE�OIU, ILIOARA ; PĂTRAŞCU, BOGDA�. – Câteva propuneri de lege ferenda în legătură cu
dispoziţiile noului Cod civil privind moştenirea legală. În: Dreptul. – nr. 1, 2013, p. 22-32.
Autorii propun ca, de lege ferenda , să fie corelate dispoziţiile Codului civil cu cele ale art.16 alin.(5) din noul Cod penal, în
materia nedemnităţii succesorale. De asemenea prezintă mai multe propuneri de lege ferenda privind materia vocaţiei
succesorale, a reprezentării succesorale, maternitatea de substituţie, moştenirea vacantă etc., prin modificări aduse în Codul
27. POPOVICIU, ADRIA�-CLAUDIU. – Contractul individual de muncă între Codul muncii şi
directivele Uniunii Europene. În: Curierul Judiciar. – nr. 2, 2013, p. 86-93.
Autorul consideră că se impune, de lege ferenda , precizarea expresă, în Codul muncii, a accesului salariaţilor pe perioadă
determinată la şanse de formare adecvate, pentru îmbunătăţirea competenţelor profesionale, dezvoltarea carierei şi mobilitatea
profesională. De asemenea, autorul consideră că se impune, de lege ferenda , ca sfera celor care pot fi consideraţi „agent de
muncă temporară” să fie extinsă şi la persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale sau întreprinderile familiale.
Subiect: Codul muncii ; contract individual de muncă ; munca prin agent de muncă temporară ; principiul egalităţii de tratament ;
Uniunea Europeană, directive
28. PUIE, OLIVIU. – �atura juridică a contractului de parteneriat public-privat. În: Pandectele Române. –
nr. 2, 2013, p. 88-100.
Autorul consideră că se impune, de lege ferenda, punerea de acord a dispoziţiilor Legii parteneriatului public-privat nr.
178/2010 cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul calificării exprese a contractului de
parteneriat public-privat ca fiind un contract esenţialmente administrativ. În opinia autorului, această propunere de lege ferendase impune impactul pe care contractul de parteneriat public-privat şi litigiile derivate din acest contract îl au asupra
jurisprudenţei şi practicii administraţiei publice.
Subiect: contract de parteneriat public-privat ; drept naţional ; parteneriat public-privat ; proprietate privată a statului ; proprietate
publică
29. RÎŞ�IŢĂ, ALEXA�DRU. – Persoana juridică – subiect al infracţiunii de omor. În: Caiete de drept
penal. – nr. 1, 2013, p. 49-109.
De lege ferenda , autorul propune instituirea unei cauze atenuante sau chiar exoneratoare pentru persoana juridică, în cazul în
care persoanele fizice s-au folosit efectiv de persoana juridică, acţionând exclusiv în interesul lor sau al unor terţi.
33. ŞTEFA�, ELE�A EMILIA. – Examen asupra jurisprudenţei Curţii Constituţionale privind noţiunea
de „fapte grave” de încălcare a Constituţiei. În: Revista de drept public. – nr. 2, 2013, p. 86-93.
Datorită neprecizării în Constituţie a semnificaţiei de „fapte grave” de încălcare a Constituţiei care să justifice tragerea la
răspundere politică a Preşedintelui, sarcina explicării semnificaţiei acestei noţiuni i-a revenit Curţii Constituţionale. De legeferenda autoarea propune instituirea unei legi organice cu privire la răspunderea Preşedintelui, care să explice pentru ce fapte
poate fi tras acesta la răspundere şi în ce condiţii.
34. TÂRŞIA, A�DREEA CORI�A. – Relaţia între profesie, profesionist, funcţia publică şi conflictul de
interese. În: Pandectele Române. – nr. 5, 2013, p. 13-31.
De lege ferenda autoarea consideră că se impune reglementarea conflictului de interese episodic sau imprevizibil care trebuie
tolerat întrucât poate interveni în cursul exercitării normale a unei funcţii care nu implică putere publică şi care nu conferă
titularului calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999 sau al Legii nr. 161/2003. În acelaşi timp, de lege ferenda,
este necesară stabilirea unui regim juridic comun incident conflictului de interese prin eliminarea reglementărilor dispersate
în numeroase acte normative.
Subiect: conflict de interese ; funcţionar public ; profesie ; profesionist
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 49
35. U�GUREA�U, MO�ICA EUGE�IA. – Instigarea, ca formă a participaţiei penale. În: Revista de
drept penal. – nr. 2, 2013, p. 63-79.
Autoarea consideră că, de lege ferenda , în sfera noţiunii de autor să fie cuprinsă şi persoana care săvârşeşte fapta printr-o altă
persoană, pentru a se diferenţia situaţiile în care incontestabil trebuie aplicate prevederile autorului mediat de cele în care
instigarea unei persoane iresponsabile, aflate într-o eroare esenţială sau constrânsă moral au natura unui autorat. În aceeaşi
ordine de idei, autoarea se raliază la opiniile exprimate în doctrină, în sensul renunţării la instituţia participaţiei improprii şi
revenirea la teoria autorului mediat, care răspunde mai bine implicaţiilor practice şi aliniază reglementările româneşti cu
legislaţiile penale moderne.
Subiect: autor mediat ; instigare ; instigator ; participaţie improprie
36. VIOREL, LIVIU-ALEXA�DRU. – Regula invocării concomitente sau, după caz, „de îndată” a unor
nulităţi, motive şi, respectiv, mijloace de apărare. Principiul loialităţii. În: Revista română de drept privat. –
nr. 3, 2013, p. 134-148.
Autorul apreciază că de lege ferenda, s-ar impune excluderea expresă a posibilităţii pentru instanţa de judecată de a mai invoca
unele clauze de nulitate ulterior decăderii părţii; de asemenea, în cazul probei momentului luării la cunoştinţă, propune ca
textul să fie ajustat, în sensul reglementării unei prezumţii legale care să faciliteze probaţiunea pentru cel interesat să dovedească
acest moment.
Subiect: excepţie de procedură ; mijloace de apărare ; noul Cod de procedură civilă ; nulităţi ; principiul loialităţii
Referințe bibliografice
50 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
* Lucrare realizată de Maria Luiza Manea şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ
Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie adnotată∗ –
JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL
1. BERAUDO, JEA�-PAUL. – Regards sur le nouveau réglement Bruxelles I sur la compétence
judiciaire, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière civile et commerciale = Privire asupranoului regulament Bruxelles I referitoare la competenţa judiciară,la recunoaşterea şi executarea hotărârilorîn materie civilă şi comercială. În: Journal du droit international. – nr. 3, 2013, p.741-763.
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 satisface în mod simbolic proiectul de eliminare a „exequatur”
solicitat prin programul de la Tampere din 1999. Astfel, o formulă executorie dată în statul de origine, este valabilă pentru întreg
teritoriul Uniunii Europene. Dar această recunoaştere este mai complicată decât toate textele anterioare. Se deschid părţii ce
se opune execuţiei recursuri ale căror număr şi fundamentare nu au precedent. Este regretabil faptul că s-a ignorat regulamentul
(CE) nr. 805/2004 care a creat titlul executoriu european şi care ar fi putut servi ca bază pentru Regulamentul (UE) nr.
1215/2012. Noua reglementare are pretenţia de a statua asupra unor probleme care n-au fost tratate anterior: atribuirea unei
priorităţi de competenţă judecătorului desemnat printr-o clauză de alegere a forului care să hotărască asupra validităţii acesteia;
instituirea desesizării pentru cauză de litispendenţă şi de conexitate în favoarea jurisdicţiei unui stat nemembru al sistemului
Bruxelles/Lugano. Dar aceste reguli, lacunare în raport cu sistemul francez de conflicte de jurisdicţie, fac să renască întrebări
referitoare la faptul de a şti dacă dreptul comun mai favorabil de cooperarea judiciară internaţională trebuie să prevaleze sau
nu asupra dreptului armonizat.
Subiect: Bruxelles I ; executare ; recunoaştere
2. BURDA, JULIE�. – Le nouveau Règlement suisse d’arbitrage international = �oul Regulament elveţiande arbitraj internaţional. În: Journal du droit international. – nr. 3, 2013, p.821-856.
Noua versiune a Regulamentului elveţian de arbitraj internaţional intrat în vigoare la 1 iunie 2012 a adus schimbări importante,
în scopul măririi flexibilităţii şi eficacităţii procedurii arbitrale. Reforma este de fapt o refacere instituţională prin crearea
„Swiss Chambers’ Arbitration Institution” şi a unei curţi de arbitraj cu puteri extinse. S-au introdus noi dispoziţii referitoare
la iniţierea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, desfăşurarea procedurii, chiar şi la costuri, din dorinţa de a legifera
cât mai bine activitatea de arbitraj. Regulamentul a introdus şi o procedură de urgenţă, prin care se poate dispune o măsură
conservatoare sau provizorie, care n-ar putea aştepta constituirea tribunalului arbitral. Noua versiune a Regulamentului elveţian
oferă un set de reguli moderne şi actualizate, susceptibile de a răspunde aşteptărilor practicienilor, constituind o alternativă la
3. CADET, FABIE�. – Le nouveau règlement Bruxelles I ou l’itinéraire d’un enfant gâté =
�oul regulament Bruxelles I sau parcursul unui copil alintat. În: Journal du droit international. – nr. 3, 2013,
p.765-790.
După doi ani de negocieri intense, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 care modifică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 referitor
la competenţa judiciară, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, a fost adoptat. Consiliul,
Comisia şi Parlamentul European au avut o atenţie specială asupra acestui proces de modificare. Acest articol analizează
dispoziţiile noii reglementări în lumina noutăţilor şi îmbunătăţirilor tehnice care au fost sugerate de Comisie în propunerea sa.
Subiect: Bruxelles I ; executare ; hotărâre ; recunoaştere ; Regulamentul (CE) nr. 2015/2012
4. MAZIAU, �ICOLAS. – La réception du droit international (public) par la Cour de cassation =
Receptarea dreptului internaţional (public) de către Curtea de Casaţie. În: Journal du droit international. –
nr. 3, 2013, p.791-819.
Deşi relativ rare raportat la numărul deciziilor, aplicarea de norme de drept internaţional public de către Curtea de Casaţie, nu
înseamnă că prezintă mai puţin interes din punct de vedere teoretic, mai ales în ce priveşte problemele tratate ca: întinderea
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 51
imunităţii conferită statelor, organelor şi agenţilor lor, condiţiile efectului direct al tratatelor sau aplicarea cutumei internaţionale
în dreptul intern. Autoritatea normativă a dreptului internaţional care recunoaşte Curtea de Casaţie şi care îşi găseşte suportul
în Constituţie, este totuşi relativă, luând în considerare factorii non-juridici care se impun oricărei curţi supreme şi care
ilustrează dezvoltarea unei interpretări autonome a dreptului internaţional.
Subiect: autonomie ; control ; Curte de casaţie ; decizie ; drept internaţional ; efectul tratatelor
REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ
5. DAMASCELLI, DOME�ICO. – La „circulation” au sein de l’espace judiciaire européen des actes
authentiques en matière succesorale = „Circulaţia” în cadrul spaţiului judiciar european a actelor autenticeîn materie succesorală. În: Revue critique de droit international privé. – nr. 2, 2013, p.425-432.
Regimul recunoaşterii şi execuţiei hotărârilor în materie succesorală provenite dintr-un stat membru – stabilit prin articolele
39-58 din Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 referitor la competenţă,
la legea aplicabilă, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de
succesiuni şi la crearea unui certificat succesoral european – este redactat având la bază dispoziţiile corespunzătoare ale
Regulamentului CE nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 referitor la competenţa judiciară, la recunoaşterea şi la
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. În schimb, capitolul V al Regulamentului nr. 650/2012 se dovedeşte a
fi mult mai interesant, mai ales în ceea ce priveşte actele autentice, cărora le este rezervată o reglementare cu totul inovatoare
faţă de instrumentele europene în vigoare, ţinând cont de importanţa lor în gestionarea succesiunilor.
Subiect: act autentic ; certificat de moştenitor ; recunoaştere ; succesiune ; Uniunea Europeană
6. FERRARI, FRA�CO. – Tendance insulariste et lex forisme malgré un droit uniforme de la vente =
Tendinţă de insularism şi lex forism, în ciuda unui drept uniform al vânzării. În: Revue critique de droit
international privé. – nr. 2, 2013, p.323-358.
Directiva de interpretare a articolului 7 al Convenţiei de la Viena asupra vânzărilor internaţionale de mărfuri, interzice ca, în
aplicarea acestui instrument, să se facă legături de dependenţă conceptuală cu sistemele naţionale de drept material intern şi
că, mai mult de atât, trebuie să se evite orice practică care ar evinge Convenţia în favoarea „lex fori”. Articolul evidenţiază faptul
că jurisprudenţa Statelor părţi nu respectă totdeauna aceste interdicţii, ajungând la „insularism” şi la „lex forism”; el propune
mijlocul de stopare a acestor tendinţe prejudiciabile şi îndreptarea către uniformitate a dreptului de vânzare internaţional.
Subiect: Convenţia de la Viena ; drept internaţional ; insularism ; lex fori ; vânzare internaţională
REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ
7. BALLOT, THOMAS. – Réflexions sur les sanctions patrimoniales à la lumière du recouvrement des
avoirs issus de la corruption transnationale = Reflecţii asupra sancţiunilor patrimoniale aplicate în vederearecuperării activelor rezultate din corupţia transnaţională. În: Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé. – nr. 2, 2013, p.321-342.
Problema recuperării activelor ilegale poartă amprenta figurilor legate de criminalitatea organizată şi terorism, în jurul cărora
s-au dezvoltat în timp şi pentru care comunitatea internaţională şi legiuitorii naţionali nu au ezitat a pune pe deplin în aplicare
sancţiuni patrimoniale şi mecanisme de recuperare, în scopul garantării principiului „infracţionalitatea nu poate aduce venituri”.
Dar această abordare nu s-a aplicat şi în materia corupţiei transnaţionale în ciuda importanţei fluxului financiar ilicit generat
de acest fenomen infracţional globalizat. Acestea fiind constatate, articolul subliniază limitele actuale ale dispozitivului francez
de recuperare a activelor ilegale cu privire la specificitatea corupţiei transnaţionale şi prezintă unele căi de reflecţie la o posibilă
adecvare între raţiunea pedepsei şi realitatea extrem de lucrativă a corupţiei transnaţionale.
Subiect: infracţionalitate ; transfrontalier
8. Bossan, Jerôme. – Le droit pénal confronté à la diversité des intermédiaires de l’internet = Dreptulpenal confruntat cu diversitatea intermediarilor furnizori de internet. În: Revue de science criminelle et de
droit pénal comparé. – nr. 2, 2013, p.295-319.
Funcţionarea internetului implică participarea a numeroşi actori intermediari, aceştia aflându-se între internauţi, de la operatorul
de comunicaţii electronice la furnizorul de servicii, trecând prin gazda site-ului. Dacă, tehnic vorbind, concursul fiecăruia este
esenţial în cadrul reţelei mondiale de internet, intervenţia fiecăruia este specifică în realizarea infracţiunii. Această diversitate
de situaţii se măsoară atât în dreptul penal de fond, imediat ce este necesar a se determina responsabilitatea fiecăruia , cât şi
în procedura penală, participarea lor evidenţiindu-se ca necesară în lupta contra ciber-delincvenţei şi a ciber-criminalităţii.
Subiect: ciber-criminalitate ; ciber-delincvenţă ; drept penal ; furnizor de internet ; intermediar ; internet ; provider ; site
mental auteur d’infraction dans le système judiciaire québécois = Evaluarea bolnavului mintal autor alinfracţiunii, în sistemul juridic din Quebec. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé . – nr. 2,
2013, p.271-293.
Întâlnirea dintre bolnavul mintal, autor al infracţiunii, cu sistemul judiciar a dat naştere – în cadrul sistemelor occidentale – la
punerea în practică de tratamente judiciare inegale, mergând de la un tratament judiciar apoi penal nediferenţiat în funcţie de
infracţiune, la un tratament care ia în considerare cu atenţie rolul jucat de bolnavul mintal în comiterea infracţiunii. Sistemul
judiciar din Quebec a ales un dispozitiv care favorizează evaluarea continuă a autorului, imediat ce a intrat în procedura
judiciară, mai ales de către criminolog, al cărui rol central în evaluare este prezentat în acest material. Procesul prezentat
constituie un model de reflecţie pentru profesioniştii francezi din domeniul medical, judiciar şi penal şi oferă noi perspective
de practici profesionale, permiţând o lectură motivantă a faptelor comise de bolnavul mintal, departe de un tratament politico-
mediatic marcat de emoţia ce pare a contribui la stigmatizare continuă de către populaţie.
Subiect: autorul infracţiunii ; bolnav mintal ; închisoare ; psihiatrie ; sistem judiciar ; toleranţă zero
REVUE DU DROIT PUBLIC
10. BARELLA, XAVIER. – L’autonomie des assemblées parlementaires = Autonomia adunărilorparlamentare. În: Revue du droit public. – nr. 4, 2013, p.843-866.
Asistăm de câţiva ani la o voinţă a autorităţilor publice de a reda puterile Parlamentului. Revizuirea constituţională din 2008
referitoare la modernizarea instituţiilor răspunde aceste logici. Parlamentul are ca rol votarea de legi, aceasta fiind percepută
ca o voinţă generală. Dar această afirmaţie nu mai este adevărată începând cu Constituţia din 1958, întrucât Parlamentul nu
mai este singura autoritate rezultată din vot universal, iar legea nu mai este o normă incontestabilă.
Subiect: adunare ; autonomie ; legiferare ; Parlament
11. BECHET-GOLOVKO, KARI�E. – La dyarchie de l’exécutif en Rusie = Dualitatea executivului înRusia. În: Revue du droit public. – nr. 2, 2013, p.329-349.
Şeful statului în Rusia, ca marea majoritate a oamenilor „politici” ai acestei ţări, nu sunt supuşi „de facto” unei responsabilităţi
politice, căreia să-i dea socoteală pentru electori, şi de care să fie, dacă e cazul, sancţionaţi. Ei răspund doar în faţa aparatului
de stat, clanului, şi nu sunt sancţionaţi decât pentru trădarea clanului. Iar clanul poartă personalitatea moştenitorului, care va
prelua locul vacant , instituţie fondată de Boris Elţîn, care s-a bazat pe legitimitatea lui electorală, în favoarea lui Vladimir Putin.
Aceasta este logica de clan, care deformează profund logica instituţională rusă şi aduce atingere în mod particular raporturilor
executivului, sursa principală a puterii. În această perspectivă, elementele juridice care organizează un dualism în sânul puterii
executive, nu servesc decât la naşterea unui cadru instituţional de deformare a puterii.
Subiect: dualitate ; pluralism politic ; putere executivă ; Rusia ; viaţa politică
12. BERTHIER, LAURE�T. – L’obligation de résidence des agents publics = Condiţia de reşedinţă pentruagenţii publici. În: Revue du droit public. – nr. 2, 2013, p.261-286.
Condiţia de reşedinţă a agenţilor publici, realitate a dreptului francez, aparţine acelei categorii de obligaţii care se clădesc fără
a se putea, în realitate, explica fundamentul. Doctrina, fără a aborda problema frontal, pare, în tăcerea ei, să nu dorească o
încercare de explicare a motivelor. Condiţia de reşedinţă, de înţeles la vremea apariţiei ei, ar fi predispusă la declin astăzi, atât
timp cât nu mai face obiectul unei analize. Dar problema unei posibile învieri, dacă nu a unei supravieţuiri, merită totuşi a fi
pusă. La momentul în care Preşedintele Republicii ia în calcul varianta neinstalării sale la Palatul Elysée, impunând în acelaşi
timp miniştrilor săi să fie disponibili, nu lasă loc de reglementare a acestei condiţii de reşedinţă sub forma unei norme juridice?
Apelul la responsabilizarea agentului public permite, finalmente, asigurarea unei reînvieri a acestei condiţii, sub forma unei
sarcini inerente exerciţiului funcţiei sale.
Subiect: agent public ; funcţie ; obligaţie de reşedinţă
13. BODA, JEA�-SÉBASTIE�. – Le contentieux du remplacement des élus au Parlement européen
devant le Conseil d’Etat = Litigiul înlocuirii aleşilor în Parlamentul European în faţa Consiliului de Stat. În:
Revue du droit public. – nr. 1, 2013, p.3-26.
Este mai puţin obişnuit ca o decizie judecătorească să prezinte mai mult interes fiind vorba de soluţia pe care a adoptat-o şi de
capetele de cerere asupra cărora nu s-a pronunţat. Aceasta este şi ocazia – rară de altfel – de a se întreba asupra misiunii
judecătorului electoral, când intervine într-un litigiu distinct de cel legat de alegeri. În această dublă perspectivă, hotărârea
M. Toregrossa, dată de secţiunea contencioasă a Consiliului de Stat la 30 noiembrie 2011 asupra concluziilor contrare ale lui
D. Botteghi, se arată foarte bogată în învăţăminte. Studierea acestei hotărâri demonstrează dificultatea de interpretare a legii
din 7 iulie 1977 şi uşurinţa cu care judecătorul administrativ rămâne, în ultimul rând, maestrul jocului contencios, la graniţele
dreptului şi ale politicii.
Subiect: ales ; înlocuire ; litigiu ; Parlament european
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 53
14. CAILLOSSE, JACQUES. – Le juge administratif et la question de l’„efficacité” = Judecătoruladministrativ şi problema „eficacităţii”. În: Revue du droit public. – nr. 1, 2013, p.27-51.
În chestiuni legate de eficacitatea instanţelor administrative trebuie observat cum instituţia se transformă pentru a răspunde
noilor provocări: soluţionează mai repede cauzele, fără a face rabat de la calitatea actului de justiţie. Pentru a defini mai clar
noţiunea de eficacitate, autorul recurge la patru serii de argumente, pe cât de diverse, pe atât de posibile.
Subiect: administraţie ; eficienţă ; judecător ; lege
15. CALA�DRI, LAURE�CE. – La nature juridique et le régime contentieux des avis de l’Autorité de
la concurrence, apport d’une jurisprudence récente = �atura juridică şi regimul contencios al avizelorAutorităţii concurenţei, urmare a unei jurisprudenţe recente. În: Revue du droit public. – nr. 4, 2013,
p.771-785.
Termenul de „aviz” poate defini realităţi foarte diferite. Noţiune „înşelătoare”, doctrina constată de mai mult timp „inflaţia de
drept”, ceea ce conduce la o examinare sub alt unghi a acestor acte. Mai precis la examinarea a două hotărâri din 11 octombrie
2012, Consiliul de Stat a definit pentru prima dată natura juridică şi regimul contencios al „avizelor” Autorităţii concurenţei
(Adlc), adoptate în baza art. 462-1 alin.2 şi al L.462-4 al Codului comerţului. Înalta instanţă administrativă a fost sesizată
referitor la legalitatea celor două „avize” ale Adlc care au cunoscut un important ecou mediatic ca urmare a publicării lor pe
site-ul Autorităţii. Consiliul de Stat consideră în aceste cazuri „că luarea de poziţie şi recomandările’ Adlc „formulate cu această
ocazie nu constituie decizii atacabile.” Recursurile contencioase fiind respinse, subsecvent, cererile de verificare a chestiunii
prioritare de constituţionalitate (QPC) au fost respinse, în baza art. 61-1 al Constituţiei.
Subiect: Autoritatea concurenţei ; aviz ; Consiliul de Stat ; doctrina ; natura juridică
16. CAMBY, JEA�-PIERRE. – L’intérêt du parlamentaire à agir devant le juge administratif = Interesulparlamentarului de a acţiona în faţa judecătorului administrativ. În: Revue du droit public. – nr. 1, 2013,
p.97-106.
Între refuzul general impus de jurisprudenţă şi admiterea totală a unui interes de a acţiona în justiţie al parlamentarului, ar trebui
găsită o cale de mijloc, legată direct de exercitarea mandatului. În mod paradoxal, decizia „federaţiei naţionale de libertate a
gândirii” recunoaşte specificitatea mandatului parlamentar faţă de alte mandate politice – şi în special a mandatelor locale –
mai ales că mandatul de parlamentar privează de calea de recurs pe care o recunoaşte totuşi pentru titularul alesului local.
Subiect: drept de acţiune ; justiţiabil ; justiţie ; mandat de ales local ; mandat de parlamentar ; recurs
Iluzoria personalitate juridică a adunărilor parlamentare. În: Revue du droit public. – nr. 4, 2013, p.867-888.
Problema personalităţii juridice a adunărilor parlamentare este una dintre acelea care n-ar trebui a fi pusă. Organele legislative
ale Statului – adunările parlamentare – nu ar avea personalitate distinctă de acestea din urmă. Dar nu în calitate de organism
constituţional se poate pune problema personalităţii juridice a camerelor, ci mai ales ca servicii care se organizează liber şi emit
în această calitate acte juridice. Conceptul de personalitate juridică fiind „o realitate pur juridică” nu serveşte decât la
identificarea unui subiect de drept pentru domolirea dezbaterilor – aprinse uneori – dintre susţinătorii şi adversarii personalităţii
juridice a Statului, fiindcă astăzi nimeni nu mai contestă că Statul este un subiect de drept care acţionează prin organismele
sale.
Subiect: camere ; parlament ; personalitate juridică ; stat
18. DELAU�AY, BE�OÎT. – Quel juge pour les antennes relais? = Care judecător este competent să judeceacţiuni referitoare la antene de comunicaţii. În: Revue du droit public. – nr. 2, 2013, p.287-306.
Vectori de comunicare modernă, antenele sunt în acelaşi timp şi aparent paradoxal, factori de bruiaj în comunicaţii. Acest
lucru este verificat între operatorii de telefonie mobilă pe de-o parte, aflaţi mereu în căutarea de noi locuri de amplasare a
acestor instalaţii – şi colectivităţile sau asociaţiile pe de altă parte, care îşi doresc un mediu sănătos şi estetic, dar care sunt atrase
şi de redevenţa pentru ocuparea domeniului public aferent. De aici, multitudinea de acţiuni introduse la instanţe de grade
diferite, cu argumentare diferenţiată, rezultată mai ales din domeniul sănătăţii sau din principiul precauţiei, precum şi din
sumele care sunt diverse şi nu rareori considerabile.
21. HOUSER, MATTHIEU. – L’adoption des lois de programmation des finances publiques (LPFP) par
le Parlement = Adoptarea legilor de programare a finanţelor publice (LPFP) de către Parlament. În: Revue
du droit public. – nr. 4, 2013, p.911-927.
LPFP, cum a fost definită în termenii Consiliului constituţional, „încadrează” legile finanţelor în patru mecanisme: fixarea
unui obiectiv bugetar pe termen mediu, trasarea unei căi de ajustare a situaţiei bugetare a administraţiei publice, crearea unui
mecanism de corectare pentru cazul când finanţele publice se îndepărtează de obiective şi înfiinţarea unei instituţii independente
– Înaltul Consiliu al finanţelor publice legat de Curtea de Conturi – care să intervină pe tot parcursul procesului bugetar. Pentru
unii autori, LPFP nu are valoare superioară legilor financiare şi nu se poate impune în faţa lor. Consiliul Constituţional însuşi
nu s-a pronunţat clar în această privinţă, iar ambiguitatea în ce priveşte ierarhia acestor legi dă naştere unor interpretări diferite.
Subiect: buget ; finanţe ; lege ; LPFP ; programarea finanţelor publice
22. KOUOMOU SIMO, LA�DRY. – Le temps législatif programmé à l’Assemblée nationale = Timpulprogramat pentru legiferare al Adunării �aţionale. În: Revue du droit public. – nr. 4, 2013, p.889-910.
Timpul este o dimensiune esenţială a vieţii parlamentare. Timpul de lucru de care dispune Parlamentul şi modul în care îl
foloseşte măsoară puterea lui, marcându-i locul între celelalte organisme ale Statului. În anul 2008, Adunarea Constituantă a
insistat asupra gestionării timpului în Parlament, revizuind profund procedura legislativă. În afară de contopirea „propunerii
de respingere” cu „chestiunea prealabilă” într-o „moţiune de respingere prealabilă” şi reducerea de la cinci la două minute a
timpului pentru dreptul la cuvânt alocat unor intervenţii, reforma Regulamentului Adunării naţionale din anul 2009 a instituit
o procedură originală: timpul programat pentru legiferare.
Subiect: legiferare ; parlament ; procedură parlamentară ; timp programat pentru legiferare
23. LECIS COCCO-ORTU, A��A MARIA. – L’intervention dans le cadre du contrôle „a posteriori” de
la loi en droit français et italien = Intervenţia în cadrul controlului legii „a posteriori” în dreptul francez şiitalian. În: Revue du droit public. – nr. 2, 2013, p.351-377.
Tema modurilor de participare la procesul constituţional este în centrul dezbaterilor constituţionaliştilor de zeci de ani. Ea se
înscrie de altfel, în cadrul unei chestiuni mai vaste referitoare la preocupările cele mai vechi şi recurente ale dreptului
constituţional: aceea de a şti cum să se asigure, în măsura posibilităţilor, urmărirea misiunii justiţiei constituţionale, în special
garantarea priorităţii Constituţiei şi protecţia drepturilor fundamentale. Nivelul de deschidere al contenciosului este de fapt unul
din elementele care caracterizează sistemele de justiţie constituţională, în care este greu de găsit un model unic de participare
la procesul constituţional. Dacă lărgirea căilor de acces pare, în teorie, o modalitate de asigurare a unei protecţii maximale a
drepturilor, justiţia constituţională trebuie să echilibreze în practică acest obiectiv cu exigenţele de funcţionalitate şi eficacitate.
Acest lucru face necesară adoptarea de limitări ale accesului „extern” – sesizarea –, ca şi a ceea ce s-ar putea numi accesul
„intern”, adică participarea la procesul aflat în desfăşurare.
24. MAG�O�, XAVIER. – La doctrine, la QPC et le Conseil constitutionnel: Quelle distance? Quelle
expertise? = Doctrina, QPC şi Consiliul constituţional: Ce distanţă? Ce expertiză? În: Revue du droit public. –
nr. 1, 2013, p.35-154.
Chestiunea prioritară de constituţionalitate (QPC) este un eveniment instituţional care dă ocazia doctrinei constituţionale de a
se (re)construi. Vizibilitatea care îi este dată impune la efort în acest sens. Trebuie sperat că doctrina constituţională va avea
timp pentru aceasta, cu scopul (pe care-l au de altfel şi alte ştiinţe) de a demonstra capacitatea sa de a răspunde mai bine
fenomenului social pe care îl reprezintă dreptul.
Subiect: Consiliul constituţional ; constituţionalitate ; discurs doctrinar ; doctrina judecătorească ; doctrina universitară ; QPC
25. MARTI�, SÉBASTIE�. – Les autorités publiques indépendantes: réflexions autour d’une nouvelle
personne publique = Autorităţile publice independente, reflecţii asupra unei noi persoane publice. În: Revue
du droit public. – nr. 1, 2013, p.53-77.
Autoritatea administrativă independentă este un mecanism la care statul recurge din ce în ce mai des pentru îndeplinirea unor
funcţii referitoare la libertăţile fundamentale sau la activităţi economice. Multiplicarea lor şi reflecţiile juridice care decurg de
aici face obiectul unui studiu foarte important. Chiar denumirea sugerează dificultăţi în ceea ce priveşte calificarea acestor
autorităţi, fiindcă sunt, aşa cum le-a denumit J.-M. Sauvé: „expresia unui oximoron pe care l-am putea califica drept ontologic:
este uneori o autoritate administrativă (în cadrul statului), dar în acelaşi timp şi o autoritate independentă. În acest cadru,
acordarea de personalitate juridică unor autorităţi administrative independente, constituie o evoluţie deloc neglijabilă.
Subiect: autoritate administrativă independentă ; autoritate naţională ; autoritate publică independentă ; persoană publică
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 55
26. PETIT, JACQUES. – Intangibilité et ouvrage public inachevé = Intangibilitate şi lucrarea publicăneterminată. În: Revue du droit public. – nr. 1, 2013, p.79-95.
Ingenioasa construcţie a lucrării publice prin participare a permis ca o lucrare publică neterminată să devină intangibilă, graţie
supleţei metodei bilanţului, adaptând perfect intensitatea variabilă, dar per ansamblu slabă, a utilităţii sale. Odată cu hotărârea
dată în cauza Comuna de Valmeinier, lucrurile s-au schimbat, în sensul că această intangibilitate a fost atenuată, oferind
retrospectiv, puţin adevăr într-o eroare a doctrinei.
Subiect: intangibilitate ; intangibilitate atenuată ; lucrare publică
27. SIMMALA, DI GORE. – Le pouvoir de „saisine” de la Cour pénale internationale par le Conseil de
sécurité des �ations Unies: entre nécessité et légitimité = Dreptul de sesizare a Curţii Penale Internaţionalede către Consiliul de Securitate al �aţiunilor Unite: între necesitate şi legitimitate. În: Revue du droit public. –
nr. 2, 2013, p.433-452.
Paradoxul identificat în acest articol, între necesitate şi legitimitate, poate fi depăşit prin evoluţia atitudinii membrilor
permanenţi ai Consiliului de Securitate. Această evoluţie s-ar face simplu, printr-o ratificare a Tratatului de la Roma de către
cei cinci membri permanenţi, sau măcar cei trei rămaşi, adică Rusia, China şi Statele Unite. Această ratificare ar demonstra
adeziunea lor deplină şi totală la obiectul însuşi al acestui drept de sesizare, la căutarea păcii şi securităţii internaţionale, prin
reprimarea universală a crimelor internaţionale.
Subiect: Consiliul de Securitate al ONU ; CPI ; crime internaţionale ; drept ; legitimitate ; sesizare
28. TARTOUR, LAURE�CE. – Le principe de protection de la confiance légitime en droit public français =
Principiul protecţiei încrederii legitime în dreptul public francez. În: Revue du droit public. – 2, 2013,
p. 307-327.
Influenţa exponenţială a principiul protecţiei încrederii legitime asupra dreptului străin şi comunitar nu mai trebuie demonstrată.
Mulţi, însă, sunt de acord că protecţia încrederii legitime nu poate fi consacrată ca un principiu general al dreptului francez,
iar poziţia Consiliului de Stat întăreşte acest punct de vedere. Pe de altă parte, ne putem întreba dacă această poziţie poate
rezista, şi nu „se încumetă să rămână departe de un curent intelectual care priveşte ansamblul Europei juridice”. În contextul
abundenţei de acte normative, de complexificare a acestora şi de transformare a relaţiilor între actorii publici sau privaţi,
această reticenţă poate părea a fi depăşită şi ar putea fi chiar taxată de conservatorism.
Subiect: drept intern ; drept public francez ; încredere ; legitim ; principiu ; securitate juridică
29. TETA�G, FRA�C DE PAUL. – La dimension européenne des manuels de droit constitutionnel
français = Dimensiunea europeană a manualelor de drept constituţional franceze. În: Revue du droit public. –
nr. 1, 2013, p. 155-171.
Juriştii sunt în general ataşaţi curentelor şi principiilor pe care le-au studiat în timp. Aceasta face ca la un moment dat să aibă
loc confruntări între diverse curente. Concluzia studiului de faţă este aceea că se poate susţine legătura dintre disciplina drept
constituţional şi categoria Stat, legătură care este departe de a fi una ontologică şi că substituirea este măcar teoretic realizabilă.
Totuşi, ce formă poate avea un manual de drept constituţional care îşi propune o substituire cu o teorie a Europei vechi,
rezistentei si eficientei teorii a Statului care a trecut cu bine proba timpului şi a spaţiului, dovedindu-şi din plin valoarea.
Subiect: Constituţie ; drept constituţional ; Europa ; Stat ; teorie
30. Voizard, Karl-Henri. – Les sociétés publiques locales: essai de mise en perspective = Societăţile publicelocale: ce perspective? În: Revue du droit public. – nr. 4, 2013, p.787-827.
Colectivităţile locale pot, în temeiul Legii din 28 mai 2010 să creeze societăţi comerciale pe care le controlează îndeaproape;
aceste întreprinderi cu capital exclusiv public acţionează asemenea unui filtru în sensul în care dispozitivul permite sustragerea
de la cvasi-totalitatea regimurilor de drept public a actelor pe care colectivităţile acţionare le iau prin acest intermediu. Ar fi
totuşi exagerat să se afirme că acest nou gen de întreprindere publică reprezintă, în Franţa, chintesenţa însăşi a introducerii
modelului privat în gestionarea afacerilor publice. Totuşi, dacă în dreptul francez mecanismul nu este nou, el nu atingea până
acum structurile care acţionau la nivel naţional, clar delimitate.
Subiect: acţionariat ; colectivitate ; gestiune ; parţial substituibilă ; societate publică
REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ
31. ABDULGHA�I, MOHAMAD ; DÉCHAUX, RAPHÄEL. – Les arrêts de la Cour Constitutionnelle
Suprême égyptienne du 14 juin 2012. La juridictionnalisation des transitions démocratiques en question =
Hotărârile Curţii Constituţionale Supreme egiptene din 14 iunie 2012. Punerea în dezbatere a hotărârilorjudecătoreşti din domeniul tranziţiilor democratice. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013,
p.359-389.
Articolul propune un comentariu asupra a două hotărâri date la 14 iunie 2012 de către Curtea constituţională supremă egipteană,
în care ea declară ca neconstituţionale legile referitoare la organizarea de alegeri legislative şi prezidenţiale. Foarte criticată
Referințe bibliografice
56 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
în Egipt, această jurisprudenţă a făcut să se clatine o tranziţie democratică, exemplară până la acea dată. O lovitură de Stat
militară a fost evitată în ultima clipă, iar efectele ei se resimt încă şi astăzi. Autorii încearcă să explice cauzele şi consecinţele
acestor două hotărâri, al căror impact a fost resimţit până în Occident. Această jurisprudenţă are locul ei şi în cadrul studiului
despre „primăvara arabă” alcătuit de comparatişti. Această jurisprudenţă aduce în discuţie rolul hotărârilor judecătoreşti asupra
tranziţiilor democratice în statele post-revoluţionare. Se propune deci o discutare a argumentelor Curţii, o traducere rezumată
a celor două hotărâri şi un index cronologic a evenimentelor marcante.
32. AZAR-BAUD, MARIA JOSÉ. – Le projet d’unification des Codes civil et de commerce d’Argentine =
Proiectul de unificare a Codurilor civil şi de comerţ ale Argentinei. În: Revue française de droit constitutionnel. –
nr. 2, 2013, p.259-286.
În acest moment se discută în Argentina proiectul de unificare a Codului civil cu cel comercial. Acest proiect modifică structura
şi aspectele substanţiale ale dreptului privat. Începe printr-un titlu preliminar, în care coexistă reguli, principii şi valori, destinate
a înlesni înţelegerea corpului reglementării, dar mai ales, acoperă bine lacunele legislative. Se remarcă apoi introducerea de
noţiuni şi instituţii referitoare la un drept privat colectiv şi la dreptul internaţional privat. Apar paradigme noi, referitoare la
familie în context multicultural, la protecţia persoanei umane, la nediscriminare, la dreptul consumatorilor, iar materia bunurilor
şi a responsabilităţii civile este analizată ca sistem. Urmează Fundamentarea, care se dovedeşte utilă pentru înţelegerea filozofiei
juridice şi sociale. Dacă prin acest proces de unificare unii se tem de o „civilizare” sau de o „comercializare” a raporturilor,
trebuie lăsat consumatorul să decidă, depăşind ruptura drept civil-drept comercial. Este vorba de fapt, de constituţionalizarea
dreptului privat sau altfel spus, de punere în aplicare a principiilor constituţionale, provenind în majoritate din ultima reformă
a Constituţiei (1994) care a încorporat şi a dat putere de lege unora dintre tratatele internaţionale.
Subiect: Argentina ; drept civil ; drept comercial ; încorporare tratate ; unificare
33. AZIZ DIOUF, ABDOUL. – Etude critique de l’impossibilité morale dans la preuve des actes juridiques
en Afrique noire francophone = Studiu critic asupra imposibilităţii morale de dovadă a actelor juridice înAfrica neagră francofonă. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013, p. 391-418.
În sistemul juridic al „civil law”, dovada actelor juridice este marcată de formalism. Înscrisul – act autentic sau act sub
semnătură privată – este suportul probei în faţa judecătorului. Acest sistem de preconstituire a probei a fost preluat de Statele
Africii negre francofone. Paradigma înscrisului în proba actelor juridice, deschide uneori câteva excepţii, printre care şi
imposibilitatea morală. Concept faptic, imposibilitatea morală este analizată în Franţa de manieră restrictivă de către
jurisprudenţă. Ce ar fi sau ce ar trebui să fie aceasta în Africa neagră francofonă? La această întrebare încearcă să răspundă
acest studiu.
Subiect: imposibilitate morală ; înscris ; probă
34. BE� ACHOUR, SOUHAYMA. – Les conflits de procédures et de décisions en droit international
privé tunisien = Conflictele de proceduri şi de decizii în dreptul internaţional privat tunisian. În: Revue
internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013, p.287-317.
Conflictele de proceduri şi de decizii constituie unele dintre dificultăţile majore dintre relaţiile private internaţionale. În ciuda
importanţei sale, problema n-a reţinut cu adevărat atenţia doctrinei tunisiene. Cât despre dreptul pozitiv, nu există o
reglementare globală şi satisfăcătoare în materie. Câteva reguli timide şi insuficiente sunt date de textele dreptului comun şi
de convenţiile internaţionale ratificate de Tunisia. Faţă de lacunele textelor de reglementare, tribunalele au forţat unele soluţii,
care rămân totuşi, nesigure. Faţă de o procedură străină, judecătorii se arată neîncrezători în privinţa excepţiilor de litispendenţă
şi de conexitate. Faţă de o decizie străină, atitudinea lor variază în funcţie de „valoare”. De fapt, dacă deciziile care beneficiază
de o recunoaştere imediată pot bloca o procedură naţională, cele supuse procedurii de „exequatur” sau cele revizuibile nu
permit acest lucru. Referitor la conflictul dintre o hotărâre străină şi una naţională, el va fi soluţionat în favoarea celei de-a doua.
35. BUSSA�I, MAURO. – La responsabilité des agences de notation de crédit. Brèves remarques sur un
enjeu global = Răspunderea agenţiilor de rating. Scurte consideraţii asupra mizei globale. În: Revue
internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013, p.239-258.
Urmare a crizei financiare, agenţiile de rating au fost criticate deschis în cadrul dezbaterilor publice şi juridice. Imaginea care
a rezultat este una conform căreia agenţiile de rating au compromis calitatea activităţii lor, cu scopul facilitării vânzării
serviciilor lor şi pentru ruperea sau apărarea unor părţi din piaţă. Şi în S.U.A. ca şi în Europa, reglementarea abordată s-a
concentrat mai ales pe utilizarea aceloraşi instrumente administrative, care, până în prezent s-au dovedit ineficiente. Din acest
motiv, cercetătorii au început să pună în discuţie responsabilitatea regimurilor actuale ale acestor agenţii şi să se întrebe dacă
este rezonabil a se păstra aceste agenţii ca organizaţii private cu scop lucrativ sau să fie transformate în organisme publice. Şi
totuşi, nu se poate răspunde la întrebarea referitoare la statutul optim şi al responsabilităţii agenţiilor decât după ce a fost luată
în considerare o perspectivă diferită, care nu creează un plan naţional sau regional destinat a izola practicile ilicite la nivel
global, ci mai degrabă creează o strategie vizând instaurarea unui model de responsabilitate practică şi eficace a agenţiilor la
nivel mondial. În această viziune, miza poate fi definită fie din punct de vedere centralizat şi politic, fie dintr-unul descentralizat
şi juridic.
Subiect: agenţie de rating ; cotaţie ; reputaţie ; responsabilitate
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 57
36. DELIYA��I-DIMITRAKOU, CHRISTI�E. – Egalité multidimensionnelle et discrimination
multiples en droit comparé = Egalitate multidimensională şi discriminare multiplă în dreptul comparat.În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 3, 2013, p.681-718.
Acest studiu examinează problemele juridice care dau naştere discriminărilor multiple, mai precis diferenţierilor în dauna
persoanelor care rezultă din coexistenţa şi interacţiunea mai multor medii. Cauza subsecventă a acestor probleme este modul
fragmentar în care sistemele juridice au în vedere semnele identitare care formează motivele de discriminare condamnabile.
Dar abordarea multidimensională de egalitate care emană din dreptul nediscriminării al Uniunii Europene este în măsură să
promoveze o apropiere mai generală de identitatea umană. Capitolele care compun acest studiu abordează succesiv: principalele
forme de discriminare multiplă şi obstacolele de care se lovesc abordările juridice; eforturile făcute în cadrul diverselor sisteme
juridice în scopul depăşirii obstacolelor în cauză şi măsurile care trebuie adoptate la nivel naţional şi la nivelul Uniunii Europene
în scopul eficientizării luptei contra acestor discriminări.
38. GAZIER, A��E. – Les notions de „services publics” en droit russe = �oţiunea de „servicii publice”în dreptul rus. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 3, 2013, p.551-561.
Până nu demult, noţiunea de „servicii publice” în Rusia nu era cunoscută, dar există un tip de servicii numite „comunale”,
funcţionale din epoca ţaristă, trecând prin perioada sovietelor, ajungând până azi; totuşi, după anii 1990, odată cu reformele
din toate domeniile vieţii sociale, şi mai ales după 2004 – anul în care s-au petrecut importante reforme în domeniul
administraţiei ruse – noţiunea de „servicii publice” devine din ce în ce mai utilizată, întâi de sfera politică, apoi de mediul
juridic, pentru ca apoi să facă parte din aşa numitele „servicii statale”. Pentru că în limba rusă există o serie de expresii asociate
ideii de serviciu public, studiul de faţă îşi propune analiza acestor noi servicii publice, apoi găsirea de legături stabilite de
doctrină între utilizarea lor şi concepţiile Statului.
Subiect: reforma administrativă ; Rusia ; servicii de stat ; servicii publice ; stat
39. HARDY-DUSSAULT, MARIA��E ; Helly, Denise. – L’ordre public international québécois et les
dissolutions de mariage prononcées en pays musulmans = Ordinea publică internaţională din Quebec şidesfacerea căsătoriei pronunţată în ţări musulmane. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 3, 2013,
p.719-736.
Studiul de faţă este rezultatul preocupării referitoare la tratamentul aplicat de instanţele judecătoreşti normelor musulmane în
cadrul litigiilor legate de familie şi mai precis, metodelor folosite pentru recunoaşterea sau înfrângerea unei norme străine.
Intervenţia noţiunii de ordine publică aşa cum este ea înţeleasă în relaţiile internaţionale va fi abordată în cadrul materialului.
Ca şi în Franţa, în scopul asigurării respectului valorilor fundamentale ale societăţii, acest standard permite judecătorilor din
Quebec refuzarea aplicării unei legi străine sau recunoaşterea unei hotărâri date de o altă jurisdicţie. Astfel, uneori ordinea
publică se opune recunoaşterii deciziilor străine care, fondate pe o lege considerată discriminatorie, are ca efect ruperea
legăturilor matrimoniale. Utilizarea acestei noţiuni ridică totuşi unele dificultăţi pe care acest studiu încearcă să le abordeze.
Subiect: desfacerea căsătoriei ; jurisdicţie ; ordine publică internaţională ; Quebec ; regimul căsătoriei
internationale de droit comparé. – nr. 3, 2013, p.737-761.
Cadastrul spaniol este un registru administrativ în sarcina Ministerului de Finanţe, unde sunt înregistrate toate bunurile
imobiliare ale ţării. El conţine o descriere completă a bunurilor, reprezentarea lor grafică şi valoarea lor de piaţă. Obiectivitatea
evaluării a făcut din această instituţie un pilon fundamental în gestiunea fiscalităţii imobiliare a diferitelor administraţii
teritoriale spaniole, deşi caracterul tradiţional a fost acela de funcţie fiscală. Astăzi, informaţiile fizice, economice şi juridice
ale Cadastrului sunt foarte utile, ceea ce a permis acestei instituţii situarea pe primul loc, în faţa unui alt mare registru imobiliar
al ţării, Registrul Funciar.
Subiect: cadastru ; funciar ; imobil ; impozit ; registru ; valoare de piaţă
Referințe bibliografice
58 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
41. KAZADI MPIA�A, JOSEPH. – La Cour Pénale Internationale (CPI) et la République Démocratique
du Congo (RDC): 10 ans après = Curtea Penală Internaţională (CPI) şi Republica Democratică Congo: după10 ani. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013, p.419-462.
La 10 ani de la intrarea în vigoare a Statutului de la Roma al CPI, dreptul congolez a cunoscut reforme care au integrat în
legislaţia congoleză unele dispoziţii pertinente ale acestui Statut. Principiul cooperării între CPI şi RDC a fost pus în evidenţă
şi se manifestă prin situaţia în curs a RDC în faţa CPI. Principiul de complementaritate este acelaşi, fie că se exercită prin
reprimarea crimelor internaţionale în faţa CPI sau în faţa instanţei congoleze. Acestea au produs o jurisprudenţă prolifică şi
demnă de luat în considerare, putând a se înscrie printre contribuţiile judecătoreşti congoleze la dezvoltarea dreptului
internaţional penal şi umanitar. Acest articol îşi propune examinarea procesului de adaptare a dreptului congolez la Statutul
de la Roma al CPI, analizând avantajele şi slăbiciunile lui.
42. MORISSETTE, YVES-MARIE. – Les caractéristiques classiquement attribuées à la common law =
Caracteristicile specifice ale „common law”. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 3, 2013,
p.613-636.
Articolul de faţă se concentrează pe câteva caractere specifice ale common law. Astfel, se subliniază sub forma a patru aspecte
importanţa rădăcinilor sale istorice: rolul primordial al tribunalelor regale din 1066 până în secolul al XIX-lea, lenta evoluţie
a conceptului de „equity”, locul secundar deţinut mult timp de „lege” în sensul de reglementare şi apariţia târzie a „ştiinţei
dreptului”. În a doua parte, autorul descrie influenţa în ziua de azi asupra unor instituţii şi proceduri caracteristice a acestui
common law şi tradiţia civilistă (care presupune buna-credinţă în dreptul contractelor) şi noile tendinţe contemporane creionate
de teorii savante (legal scolarship).
Subiect: common low ; dialog ; drept civil ; globalizare ; lege ; regalitate ; rege
43. TAIBI, ACHOUR. – Les limites du principe de la liberté d’investir en droit algérien = Limiteleprincipiului de libertate de investire în dreptul algerian. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 3,
2013, p.763-787.
Conştient de necesitatea şi beneficiile capitalului privat, în mod special al celui străin în dezvoltarea economică, guvernul
algerian caută revederea legislaţiei economice în vigoare, propunând în acest sens mai multe avantaje în materie. Începând cu
anii 80, principiul libertăţii de investire constituie, fără îndoială, dispoziţiile cele mai vizibile ale procesului. Dacă studierea
legislaţiei economice algeriene relevă cu certitudine progrese deloc neglijabile ale chestiunii în cauză, analizând încadrarea
juridică în general şi a climatului investiţional, se poate constata că principiul libertăţii de investire este relativ, mergând până
la a juca un rol decorativ. Pentru raţiuni juridice, dar şi politice, acesta este exagerat şi este greu de spus că există o veritabilă
libertate de investire. De fapt, ţinând cont de supra-reglementarea de care suferă sfera economică, de climatul investiţiilor care
domneşte în Algeria şi de ineficientul control exercitat asupra executivului, investiţiile sunt departe de a fi complet libere.
Subiect: Algeria ; capital ; cesiune ; drept ; investitor ; investiţie ; teren
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE
44. BOYSSO�, BE�OÎT DE. – De la faculté de déclarer sa créance alimentaire dans le cadre de la
procédure collective et de ses conséquences = Opţiunea declarării creanţei alimentare în cadrul proceduriiinsolvenţei şi consecinţele acesteia. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. –
nr. 2, 2013, p.191-202.
Reglementările legale în ce priveşte procedura insolvenţei evidenţiază – de la reforma din 2008 – caracterul exterior al
creanţelor alimentare. Acestea sunt ocrotite de obligarea declarării (potrivit art.L.622-24 din C.com.). N-ar fi totuşi inutil a se
întreba despre existenţa, în profitul creditorului alimentar, a unei opţiuni de declarare reziduală. Se pare că o astfel de facultate
ar putea fi admisă, conducând la un cumul de acţiuni a căror exercitare este efectivă şi aceasta pentru că nicio suspendare nu
se opune, nici în cadrul procedurii, nici în ceea ce priveşte urmările personale. Acest cumul este cu atât mai interesant cu cât
cresc considerabil şansele de plată a creanţei, bunurile ce formează patrimoniul afectat fiind diferite şi în principiu rezervate.
45. DEHARO, GAËLLE. – Stratégie judiciaire et performance de l’entreprise: approche dynamique de
droit processuel appliquée à l’entreprise = Strategie judiciară şi performanţa întreprinderii: abordaredinamică a dreptului procesual aplicat întreprinderii. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit
économique. – nr. 2, 2013, p.177-189.
Conştientizarea importanţei dreptului în funcţionarea întreprinderilor este un fenomen recent, dar evoluţia acesteia este rapidă
şi considerabilă. În mod empiric, dreptul conduce la o mai bună gestionare a riscurilor juridice prin dezvoltarea instrumentelor
de gestiune care se sprijină pe anticiparea şi cartografierea potenţialelor riscuri. Totuşi, realizarea riscului nu poate fi exclusă
în totalitate, nici cu preţul unei prevenţii eficiente a riscurilor previzibile. Astfel, controlul riscului fiind limitat, întreprinderea
nu trebuie să se descurajeze în a întreprinde sau în a dezvolta activităţi benefice de teama unui proces: afară de prevenţie,
gestiunea riscului se sprijină şi pe gestionarea procesului şi a regulilor care îl guvernează.
Subiect: drept aplicabil ; funcţionare întreprindere ; gestionare ; performanţa întreprinderii ; proces ; strategie
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013 59
46. ESCHYLLE, JEA�-FLORIA�. – La capacité commerciale du mineur émancipé = Capacitateacomercială a minorului emancipat. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. –
nr. 2, 2013, p.203-221.
Pentru a permite minorului emancipat să acceadă la statutul de comerciant, Legea nr. 2010-658 din 15 iunie 2010 a modificat
puţin dispoziţiile codului de comerţ (art.L.121-2) şi ale codului civil (art.413-8). În acest fel, legea reia o tradiţie seculară care
a fost abandonată în 1974. Dacă accederea la statutul de comerciant este relativ simplă, în schimb consecinţele acestui fapt nu
au fost avute în vedere, ceea ce înseamnă că minorul comerciant accede la o capacitate comercială de plin drept, sau altfel spus,
beneficiază de toate drepturile şi suportă toate obligaţiile proprii unui comerciant. Examinarea exhaustivă a acestor drepturi
şi obligaţii permit evidenţierea unui număr de dispoziţii care au rămas neschimbate şi în acelaşi timp ireconciliabile cu spiritul
legii. În acest caz, una din două: fie judecătorul se va strădui să şteargă incoerenţele legislative printr-o interpretare rezonabilă
sau legiuitorul va interveni pentru a completa norma, dându-i coerenţă.
47. BLA�C, DIDIER. – La planification des services de santé et le droit de l’Union Européenne. Vers la
reconnaissance d’une „exception sanitaire” ou l’intégration de la santé au marché? = Planificareaserviciilor de sănătate şi dreptul Uniunii Europene. Către recunoaşterea unei „excepţii sanitare” sau integrareasănătăţii pe piaţă? În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 2, 2013, p.217-238.
Planificarea sanitară existentă în numeroase state membre pare ameninţată de către construcţia europeană, în măsura în care
aceasta se va face prin realizarea unei vaste pieţe fără frontiere şi în condiţiile în care structura existentă este jalonată de
importante preocupări teritoriale. La nivelul statelor, planificarea alimentează sistemul de sănătate publică pentru a asigura o
reţea teritorială raţională şi coerentă. La nivel european, sănătatea este percepută ca un ansamblu de reguli care guvernează
piaţa internă, inclusiv cele care creionează un cadru derogatoriu. Întâlnirea dintre cele două a alimentat de-a lungul timpului
o jurisprudenţă echilibrată între exigenţele pieţii interne şi preocupările sanitare. În sensul unei apropieri care asimilează
serviciile de sănătate în spital cu cele ambulatorii, care evidenţiază activităţi acoperite de libera prestare de servicii, judecătorul
european pleacă de la recunoaşterea planificării spitaliceşti pentru a o extinde ansamblului de activităţi medicale. Astfel, el
conciliază planificarea îngrijirii medicale şi piaţa într-un raţionament care lasă loc unei posibile „excepţii sanitare”
Subiect: autorizare prealabilă ; drept european ; exigenţe imperative ; libertate de stabilire ; planificare ; sănătate
publică
48. DELZA�GLES, BÉATRICE. – Les affaires hongroises ou la disparition de la valeur „integration”
dans la jurisprudence de la Cour de justice = Cauzele ungureşti sau dispariţia noţiunii de „integrare” înjurisprudenţa Curţii de justiţie. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 2, 2013, p.201-215.
În două hotărâri date recent contra Ungariei (Ungaria c/ Slovacia din 16 octombrie 2012 şi Comisia Europeană c/ Ungaria din
6 noiembrie 2012), Curtea de Justiţie s-a arătat mai puţin creativă decât în trecut, asupra implicaţiilor juridice şi politice ce
incumbă unui stat aparţinând Uniunii Europene. În timp ce în Ungaria se cristalizează îngrijorări ale societăţii civile, ale
instituţiilor inclusiv ale statelor membre ale Uniunii Europene, de la ajungerea la putere a lui Ludovic Orban în 2010, instanţa
europeană ratează ocazia de a-i reaminti elementele necesare construcţiei ordinii juridice europene şi renunţă la a juca rolul
său de determinant esenţial al procesului de integrare europeană.
Subiect: apartenenţa statelor la UE ; bună vecinătate ; Curtea de Justiţie ; drepturi fundamentale ; integrare ; Ungaria
49. BECHERAOUI, DOREID. – Les incidences de la Convention arabe de lutte contre le terrorisme sur
le droit interne libanais et sur le Tribunal Spécial pour le Liban = Incidenţele Convenţiei arabe de luptăcontra terorismului asupra dreptului intern libanez şi asupra Tribunalului Special pentru Liban. În: Revue
internationale de droit comparé. – nr. 2, 2013, p.319-358.
Articolul 2 din Statutul Tribunalului Special pentru Liban se referă la dispoziţiile Codului penal libanez aplicabil în materia
terorismului şi la Legea libaneză din 11 ianuarie 1958 care aspreşte pedepsele referitoare la rebeliune, război civil şi luptă
confesională. Acest Statut nu conţine nicio menţiune referitoare la aplicarea Convenţiei arabe asupra represiunii terorismului.
Se pare că redactorii Statutului nu au dorit să considere Convenţia arabă ca o sursă de drept aplicabilă în faţa TSL. De fapt, în
cursul „lucrărilor preparatorii” redactorii au prezentat punctul lor de vedere asupra aplicabilităţii Convenţiei arabe în procesele
penale de competenţa TSL care respingea vădit această posibilitate. Unele dispoziţii ale Convenţiei arabe sunt incompatibile
cu dreptul internaţional umanitar şi cu drepturile omului. Or, Rezoluţia 1664 (2006) a ONU prevede că TSL trebuie fondat pe
normele internaţionale cele mai bune ale justiţie penale. De la acest moment, deliberând asupra infracţiunilor cu care este
sesizat, TSL nu se poate sprijini pe o Convenţie care este incompatibilă cu drepturile internaţionale ale omului. De notat şi faptul
că Convenţia arabă nu a fost încorporată în sistemul juridic intern libanez. Neavând sancţiuni penale pentru infracţiunile
teroriste şi de terorism în textul său, Convenţia arabă nu este, în consecinţă, direct aplicabilă de către instanţele represive
libaneze.
Subiect: Convenţia arabă ; infracţiune ; Libia ; război ; terorism ; Tribunalul Special pentru Liban
Referințe bibliografice
60 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2013
* Lucrare realizată de Mihaela BORA, Consiliul Legislativ
Cărţi recent achiziţionate de Biblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie indexată* –
1 – Administraţia publică: teste pentru licenţe / coord.: Sica Stanciu, Petre Popeangă, Anton Parlagi ... –
Bucureşti: Pro Universitaria, 2013. – 198 p. – ISBN 978-606-647-634-8: 27 lei