Oltenia studii şi comunicări. Arheologie-Istorie

https://biblioteca-digitala.ro

OLTENIA

STUDII ŞI COMUNICĂRI. ARHEOLOGIE-ISTORIE

Volum dedicat domnului profesor Constantin C. Petolescu, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani

Vol. XXIV / 2017

MUZEUL OLTENIEI CRAIOVA


Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

3

CONTENTS

ARCHAEOLOGY / ARCHÉOLOGIE / ARCHÄOLOGIE

CRĂCIUNESCU Gabriel – Așezarea culturii Coțofeni de la Rogova, județul Mehedinți. The Coţofeni settlement from Rogova, Mehedinţi County...................................................... 5 TUȚULESCU Ion, TERTECI Carol – Depozitul de bronzuri de la Șerbănești, județul Vâlcea. The bronze depot from Șerbănești, Vâlcea County..................................................... 47 GHERGHE Petre, CIOANĂ Vasile – Unelte şi ceramică preistorică descoperite în localitatea Maglavit, judeţul Dolj. Tools and prehistoric tools discovered in Maglavit, Dolj County....................................................................................................................................... 60 LAZĂR Simona – The tumuli from Vârtop and Plopșor – a new interpretation. Tumulii de la Vârtop și Plopșor – o nouă interpretare................................................................................ 73 CROITORU Costin – Note de lectură privind mărcile lămpilor antice de la Barboși. 1. „ARMENI”, „ATIMETI”, „IANUARI”. Lecture notes on the marks of the ancient lamps from Barboși. 1. „ARMENI”, „ATIMETI”, „IANUARI”........................................................ 83 TUTILĂ Oana – On a depiction of Jupiter and Juno from Gorj County Museum. Despre o reprezentare a lui Jupiter și Juno de la Muzeul Județean Gorj................................................. 95 FILIP Gabriela – Cu privire la iconografia zeului Jupiter, de pe gemele romane de la Romula. Regarding the iconography of the god Jupiter, on the roman gemstones from Romula...................................................................................................................................... 105 ATANASSOVA Nadezhda, TODOROV Vladislav – Results from anthropological investigations of bone remains from archaeological sites excavated 2016 on the territory of Bulgaria. Rezultatele analizelor antropologice ale resturilor osoase din siturile arheologice cercetate în 2016 pe teritoriul Bulgariei................................................................................... 117 ATANASSOVA Nadezhda, GALABOVA Borislava – Comparative anthropological characteristics between two Christian Necropolises (16th – 19th century) from Bulgaria. Caracteristici antropologice comparative între două necropole creștine (sec. 16-19) din Bulgaria..................................................................................................................................... 133 BÂSCEANU Marius Cristian – Despre abandonare, memorie şi arheologie. Cazul fostului pichet de grăniceri de la Desa (jud. Dolj). On abandonment, memory and archaeology. The case of the former border guard station from Desa (Dolj County).............. 148

NUMISMATICS / NUMISMATIQUE / NUMISMATIK

ŞEPTILICI Raoul M. – Trei interesante monete angevine descoperite în Banatul sârbesc. Three interesting Angevin coins discovered in the Serbian Banat........................................... 183 TĂTARU Cristiana – A fragment of a Medieval Wallachian coin hoard found at Amărăștii de Jos, Dolj County. Un fragment dintr-un tezaur monetar medieval valah descoperit la Amărăștii de Jos, județul Dolj............................................................................. 188 TOMA Corina – Information on the coin hoard discovered in 1881 at Seliștat (Brașov County). Informații despre tezaurul monetar descoperit în 1881 la Seliștat (județul Brașov) .................................................................................................................................................. 196



4

DUMITRESCU Radu Gabriel, MUNTEANU Claudiu – Moneda medievală și modernă de nominal mare din colecția fostului Muzeu al Asociațiunii Astra. Medieval and modern coinage of high nominal from the collection of the former Astra Association Museum.........

208 STOICA Onoriu, FRUNZĂ Adrian – Contributions to the knowledge of foreign decorations for the World War I (I). Contribuții la cunoașterea decorațiilor străine din Primul Război Mondial............................................................................................................. 239

HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICHTE

NEDELCU Silviu-Constantin – Copilăria, educaţia şi formarea teologică a Sfântului Dionisie Exiguul. The childhood, education and theological formation of Saint Dionysius Exiguus..................................................................................................................................... 251 SURU Claudia – Several Japanese objects in the modern decorative art collection of the Museum of Oltenia. Câteva piese japoneze din colecția de artă decorativă a Muzeului Olteniei...................................................................................................................................... 260 POPESCU Valentina, POPESCU Irina – Discuții preliminare privind realizarea cablului submarin Constanța-Constantinopol (1879-1895). Preliminary discussions on the construction of Constanța - Constantinopole submarine cable (1879-1895)............................ 264 MIRCEA Ionela Simona – Album deschisu din partea deținuților la Vaț în prinsoarea de statu și dejudecați la Clusiu în procesul Memorandului, 1894. Album opened by the detainees imprisoned in the Vaț state prison and judged in Clusium in the Memorandum trial, 1894.................................................................................................................................. 272 POPESCU VAVA Lucian – Despre jaful armatelor de ocupație de la sfârșitul anului 1916 într-un document inedit. On the looting of the occupation armies at the end of 1916 in an unpublished document.............................................................................................................. 305 CEACÎRU Cristian-Iulian – Câteva informații despre prizonieratul lui Nicolae Tonitza în timpul Marelui Război. Some information regarding the captivity of Nicolae Tonitza during the Great War................................................................................................................ 317 DUMITRAȘCU Lavinia – The „OVIDIU” scout cohort at the first national jamboree (Piatra Neamț – 1930). Impressions’ album. Cohorta de cercetași „Ovidiu” la prima jamboree națională (Piatra Neamț – 1930). Album de impresii............................................... 325 NECULA Maria Gabriela – Planurile de uniune danubiană în anii `30. The plans for the Danubian union in the `30......................................................................................................... 331 CEAUŞESCU Anca – The traditional rural household from the field region of Oltenia. Gospodăria rurală tradițională din zona de câmpie a Olteniei.................................................. 341

REVIEWS / AVIS / MEINUNGEN

CEACÎRU Cristian-Iulian – REVIEW Otilia Gherghe, Centenar Muzeul Olteniei 1915-2015, Editura Antheo, Craiova, 2015, 279 p. 218 p. text, 61 p. planşe. ISBN 978-606-93647-1-0. RECENZIE Otilia Gherghe, Centenar Muzeul Olteniei 1915-2015, Editura Antheo, Craiova, 2015, 279 p. 218 p. text, 61 p. planşe. ISBN 978-606-93647-1-0............... 351



5

AȘEZAREA CULTURII COȚOFENI DE LA ROGOVA, JUDEȚUL MEHEDINȚI

Gabriel Crăciunescu*

Rezumat: Între 1995-1998 și 2000-2005 s-au făcut cercetări arheologice în punctul „La Cazărmi” din localitatea Rogova. În partea de sud-vest a zonei cercetate a apărut locuirea Coțofeni, fiind găsite 9 locuințe și 14 gropi. Nu am avut posibilitatea să investighez niciuna din locuințele în întregime, așa că am cercetat doar zona din secțiunile desenate. Așezarea era situată într-un teren mlăștinos, cercetarea surprinzând lucrări de drenare a apei. Ceramica, fină și grosieră, ambele categorii de uz comun, a relevat existența a 11 tipuri, cu mai multe variante. Decorul ceramicii este specific acestei culturi, dar se întâlnesc și fragmente ceramice cu decor caracteristic culturii Kostolac, unele forme ceramice fiind specifice acestei culturi. Locuința 1/2002, atât cât a fost cercetată, avea doar ceramică de tip Kostolac. Formele ceramice descoperite la Rogova și decorul acesteia sunt întâlnite în Oltenia, Banat, chiar și în Transilvania. În Serbia, unde se dezvoltă cultura Kostolac, se întâlnesc multe motive decorative existente la Rogova. P. Roman arată că la Ostrovul Corbului, în cultura Coțofeni IIIc, se întâlnesc importuri Kostolac vechi și Vučedol clasic. În județul Mehedinți, ceramica Vučedol se întâlnește la Tismana și Gârla Mare într-o locuință Coțofeni. N. Tasić consideră că în Serbia cultura Coțofeni III este contemporană cu Kostolac şi Vučedol timpuriu. Pe baza analizelor radiocarbon de la Băile Herculane și Ostrovul Corbului, Forenbacher plasează cultura Coțofeni între 3300-2700 a. Chr., dar cercetătorii din Transilvania propun intervalul 3500-2500 a. Chr. În concluzie, considerăm că locuirea Coţofeni de la Rogova poate fi plasată în prima treime a mileniului al III-lea a. Chr. Abstract: Between 1995-1998 and 2000-2005 archeological surveys were carried out in a site located in Rogova, point „La Cazărmi”. In the south-west side of the explored area we discovered the Coțofeni settlement with 9 dwellings and 14 pits. I didn’t had the possibility to investigate none of the dwellings entirely so i only researched the area in the sections drawn. The entire settlement was situated in a swampy area and the survey was carried out during water drainage works. The ceramic, smooth and rough, both of common use revealed the existence of 11 types, with many variations. The ceramic design is distinctive for this culture but we found out vessel fragments with characteristic design to Kostolac Culture and some ceramic forms are specific to this culture. The dwelling 1/2002 , as much as it was researched, had only one ceramic specific to Kostolac culture. The ceramic forms encountered at Rogova and it’s design are found in Oltenia, Banat and even Transilvania. In Serbia, where the Kostolac Culture develop, we found many decorative designs like the ones in Rogova. P. Roman explains that in Ostrovul Corbului, in Coțofeni IIIc culture, there are imports from old Kostolac and Vučedol classic. In Mehedinți county the Vučedol ceramic is found in Tismana and Gârla Mare in a Coțofeni dwelling. N. Tasić considers that Coțofeni III in Serbia is contemporary with Kostolac and early Vučedol. Based on radiocarbon analysis from Băile Herculane and Ostrovul Corbului, Forebacher is placing the Coțofeni Culture between 3300-2700 a. Chr., while Transilvanian researchers consider the interval between 3200 - 2500 a. Chr. Taking into consideration all the above, i consider that the Coțofeni settlement in Rogova can be placed in the first third of the IIIrd millennium a. Chr. Cuvinte cheie: Cultura Coțofeni, Oltenia, așezare, materiale arheologice. Key-words: Culture Coţofeni, Oltenia, settlements, archaeological materials.

I. Istoricul cercetărilor Localitatea Rogova are o suprafaţă de 3952 ha şi împreună cu satul Poroiniţa alcătuiesc comuna

Rogova din jud. Mehedinţi. Prima atestare istorică a localităţii Rogova datează din 18 decembrie 1539, când Radu Paisie, voievodul Ţării Româneşti, întăreşte printr-un hrisov1 marelui armaş Dietco şi fiilor

* Doctor, e-mail: [email protected]. 1 Stăncuţ, Osiac, 1971, pp. 125-132.


CRĂCIUNESCU Gabriel

6

lui, stăpânirea peste „…Rogova toată şi cu tot hotarul”. Localitatea mai este atestată şi în 16122, dar şi în anii următori: 1637, 1652, 1662, 1669, 1715, până la începutul sec. al XIX-lea3.

Nu au fost întreprinse cercetări sistematice în niciun punct de pe raza acestei localităţi, deşi se cunoşteau mai multe puncte din care proveneau materiale arheologice. Prima menţiune în context arheologic a localităţii o întâlnim la C. Moisil, care publică o brăţară descoperită în această localitate4. Aceeaşi piesă va fi amintită în Arheologia preistorică a Olteniei de către D. Berciu, care consideră că piesa aparţine primei epoci a fierului5. În altă lucrare a aceluiaşi autor această brăţară nu mai apare6, cum nu apare nici în lucrarea referitoare la bronzurile din România7; în schimb, piesa se găseşte în colecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin. În Arheologia preistorică a Olteniei, Rogova este menţionată cu descoperiri aparținând culturii Coţofeni8, fără a se oferi alte precizări. Este posibil ca fragmentele ceramice amintite de D. Berciu să provină de pe malul Blahniţei, din punctul „La cazărmi”.

Pentru epoca romană, localitatea este menţionată cu descoperiri numismatice din perioada posterioară retragerii aureliene până în sec. IV inclusiv9. În anexa 1 a lucrării lui Oct. Toropu, se precizează că la Rogova au fost descoperite complexe arheologice şi antichităţi, iar în anexele 2 şi 20 sunt amintite descoperiri monetare. D. Tudor aminteşte despre urmele aşezării romane de pe apa Blahniţei şi de un follis emis de Constantin cel Mare10. Cercetări desfăşurate de I. Stîngă, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, îl determină pe acesta să afirme că aşezarea romană de pe apa Blahniţei a fost distrusă în întregime11.

Cercetările sistematice au început în 1995, într-un punct situat la 2 km est de satul Rogova şi la 50 m pe dreapta şoselei Rogova-Livezile, în apropierea canalului de drenare a apei care începea de la şosea şi se termina în Blahniţa. Prima secţiune S I (6x1,5 m) a dus la descoperirea a două fragmente ceramice atipice. Ca urmare a acestui fapt, mi-am îndreptat atenția asupra zonei de confluenţă a canalului de drenare amintit cu râul Blahniţa, situată la circa 700 m de șoseaua amintită (Fig.1).

Cu excepția unui singur an, 1999, în care nu am primit fonduri pentru cercetare, în intervalul 1995-2007 am efectuat cercetări arheologice în situl din punctul „La Cazărmi”. Aici am trasat alte secţiuni: S II (12x1,5 m), S III (8x1,5 m) şi S IV (8x1,5 m). Mi-am stabilit ca obiectiv cercetarea acestei zone şi pentru anii următori. În 1996 au fost trasate alte secţiuni: S V (26x1,5 m) şi S VI (20x2 m). În 1997 s-a continuat în aceeaşi zonă cu S VII (66x1,5 m), S VIII (26x1,5 m), S XI (51x1 m). Datorită unor ploi puternice din acea perioadă, secţiunile deschise şi terenul din jurul acestora, erau acoperite de apa care se scurge destul de greu de pe acel teren care este aproape plat. Drept urmare, am deschis două secţiuni, S IX (10x1 m) şi S X (10x1 m), într-o zonă situată la circa 300 m nord-este de punctul unde cercetasem până atunci. Această alegere a fost determinată de poziţia ceva mai ridicată a terenului. Nu s-a găsit niciun material arheologic în aceste două secţiuni, iar zona nu a mai prezentat niciun interes.

În 1998 mi-am îndreptat atenţia către o zonă situată la peste 100 m în nordul punctului unde săpasem până acum. Drept urmare, am deschis alte secţiuni: S VII A (46x1,5 m), S XII ( 36x1 m), S XIII (6x1 m) şi S XIV (36x1 m). Aici am descoperit situaţii deosebite din punct de vedere arheologic, dar stratul de cultură era tot mai subţire şi cu mai puţin material arheologic. Aceasta era situaţia ultimelor carouri ale lui S XII, iar în S XIII, trasată la distanţă de aproape 50 m nord de S XII, nu se mai afla niciun material arheologic. De fapt chiar actuala configuraţie a terenului ne 2 Stănciulescu-Bîrda, 1982, pp. 249-283. 3 Stăncuţ, Osiac, 1971. 4 Moisil, 1911, p. 85, fig. 6. 5 Berciu 1939, p. 177, fig. 221/3. 6 Berciu 1953, pp. 589-691. 7 Petrescu-Dîmboviţa, 1977. 8 Berciu, 1939, pp. 73, 76. 9 Toropu, 1976, p. 79. 10 Tudor 1978, p. 221. 11 Stîngă, 1998, p. 41.



7

sugerează că zona dintre S XII şi S XIII, adâncită ceva mai mult, reprezintă o fostă albie a Blahniţei. La nord de această albie nu s-a mai locuit.

În 1999 Muzeul Regiunii Porților de Fier nu a mai putut aloca nici un leu pentru cercetare, în plus, personalul a fost redus cu 40%. Pentru anul 2000 am hotărât să mă întoarc la vechiul nucleu şi am deschis trei suprafeţe: Sp. I (8x8 m), Sp. II (8x8 m) şi Sp. III (4x8 m). În 2001 au fost cercetate următoarele secţiuni: S XV (3,5x20 m), S XVI (20x2 m), S XVII (44x1 m). Am încercat să sondez zona cuprinsă între nucleul cercetat în primii ani şi secţiunile exterioare, din partea de nord-est. Speram să mai descopăr şi alte morminte aparţinând culturii Basarabi.

În 2002 am vizat laturile de est şi sud ale sitului. Pentru aceasta am trasat următoarele secţiuni : S XVIII (65x2 m), S XIX (5x1 m), S XX (10x1,5 m) la care se adaugă şi Cas. 1 (2x2,5 m). Secţiunea XIX, trasată la sud de Blahniţa, a lămurit faptul că această zonă se află la periferia sitului.

În 2003 au fost cercetate S XXI (52x2 m) şi S XXII (10x1 m). Din acest an, în mod constant am căutat să stabilesc limita estică a sitului. În 2004 au fost săpate secţiunile S XXIII (21x2 m), S XXIV (38x1 m), Cas. 2 (2x2 m) şi S XXV (40x1 m).

Fondurile reduse avute la dispoziţie m-au determinat să sondez anumite porţiuni prin secţionarea extremităţilor acestora. Este situaţia din 2005 când S XXVI (15x2 m) şi S XXVII (20x1 m) au fost trasate pe aceeaşi linie dar cu o întrerupere de 20 m între ele. Pentru lămurirea unor situaţii au fost făcute şi două casete: Cas. 3 (2x1 m) şi Cas. 4 (2x2 m). Anul 2006 a însemnat trasarea a două secţiuni: S XXVIII (10x1 m) şi S XXIX (22x1 m) iar în anul 2007 au fost trasate ultimele două secţiuni: S XXX (10x1 m) şi XXXI (6x1 m).

Cercetările începute în 1995, au stabilit că nivelul aparținând culturii Coțofeni a fost întâlnit în secțiunile: II, III, IV, V, VI, VII, VIIA, VIII, XV, XVI, XVII, XVIII, XXI, XXIII, XXIV, XXVI, XXVIII și suprafețele I, II și III.

Deşi nu am avut la dispoziție sume de bani suficiente pentru cercetare, am încercat să răspund la câteva deziderate: care sunt locuirile din zona respectivă; cât se întindea fiecare din acestea; care sunt limitele staţiunii cercetate, dacă există necropole în zonă. Eforturile de a descoperi necropolele aparţinând diverselor locuiri de aici nu au dat decât rezultate parţiale, în sensul că au apărut mai multe morminte din feudalismul timpuriu şi un singur mormânt aparţinând culturii Basarabi. Pe parcursul cercetării au fost publicate unele materiale care să permită o cunoaştere a sitului de către cei interesați. Aceste materiale prezentau situații existente în acel moment, astfel că se impune prezentarea fiecărei locuiri din momentul opririi cercetării.

Colectivul de cercetare a fost compus din: Gabriel Crăciunescu, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier - responsabil ştiinţific al şantierului, care a condus toate campaniile; Constantin Stuparu, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier - membru, a participant la campaniile din 1996 şi 1997; Cristian Dumitru Manea, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier - membru, participant la campaniile 2000-2007; Mihai Sîrbu şi Ionuţ Băltean - studenţi, au participat la campania din anul 2000; Ovidiu Pădurean, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier şi Flavius Gavriş, tânăr absolvent de facultate, au participat la campania din 2005; Marin Iulian Neagoe, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier a participat la campania din 2007.

Au fost publicate unele materiale de colaboratori ai mei12, o parte din materialul arheologic descoperit până în 2000 a fost publicat de mine în urmă cu mai mult timp13. Am insistat atunci pe formele ceramice și decor, dar săpăturile următoare au oferit elemente noi care merită să fie cunoscute iar despre complexele descoperite trebuie făcute unele precizări.

Două locuințe din anul 2001 le-am cedat spre publicare colegului Manea Cristian Dumitru. Acesta a desenat unele materiale, dar nici în acest moment colegul amintit nu mi-a comunicat unde a publicat aceste locuințe.

12 Manea, 2003, pp. 48-54; Manea, Pădurean, 2005, pp. 47-56 . 13 Crăciunescu, 2002, pp. 19-61.



8

II. Siturile existente în zonă Repetatele recunoaşteri de teren, desfăşurate în perioada campaniilor de cercetare

sistematică din zonă, au permis identificarea mai multor puncte în care se află şi alte situri arheologice. Unele din acestea sunt situate pe raza localităţii Rogova, altele sunt situate pe raza altor localităţi din apropierea Rogovei

A. La 2 km est de sat, în stânga şoselei care leagă localităţile Rogova şi Livezile, se află o zonă care a suferit numeroase intervenţii cu utilaje mecanizate pentru amenajarea unui izvor şi pentru drenarea apei acestuia. În jurul izvorului se găsesc fragmente ceramice romane şi feudale precum şi monede romane. Este posibil ca de aici să provină şi descoperirile numismatice amintite de Oct. Toropu şi D. Tudor. Din acest loc mi-a fost predată o monedă romană de către un localnic, care a găsit-o în timp ce mă aflam pe șantier.

B. Exact în faţa acestui punct, pe dreapta şoselei amintite şi la 700 m distanţă, chiar pe malul Blahniţei, se află punctul „La Cazărmi” unde am efectuat cercetarea pe parcursul a 12 campanii şi unde se află locuiri din mai multe perioade istorice.

C. La circa 300 m vest de punctul „La Cazărmi” unde am făcut cercetarea, în albia taluzată mecanizat a Blahniţei, am găsite fragmente ceramice aparţinând culturii Coţofeni, Hallstattului şi culturii Glina. Din acea porţiune începe un izlaz care a fost acoperit cu straturi succesive de pământ cărat de apele pluviale de pe dealul cu care se învecinează. În felul acesta, nivelul arheologic este acoperit de o consistentă depunere de steril.

D. La circa 0,5 km est de sat, se află Balta Veche, un ogaş lung şi adânc situat cândva pe cursul Blahniţei, înainte de regularizarea mecanizată a albiei acestui râu. În malul acestei foste albii a Blahniţei, se află fragmente ceramice aparţinând unui hallstatt timpuriu. Pe terenul cultivat din imediata vecinătate a bălţii, se observă zone cu chirpici bine ars.

E. Între staţiunea cercetată de noi şi acest ultim punct, pe o lungime de 1,5 km, în dreapta Blahniţei, se află terenuri agricole şi grădina de legume a localităţii. Pe toată această suprafaţă situată în lunca de pe malul drept al Blahniţei, care are lăţimea de 4-500 m, se întâlnesc fragmente ceramice, cele mai multe atipice şi foarte fărâmiţate, dar unele din acestea pot fi atribuite cu destulă certitudine feudalismului timpuriu.

Punctele semnalate de noi, cu excepţia celui cu material roman, se află situate în lunca râului Blahniţa. Terenul aproape plat, fără pantă semnificativă de scurgere, a făcut ca acest râu să îşi schimbe adesea albia. Aceste schimbări ale albiei, dublate de inundaţiile periodice, i-au determinat pe locuitorii zonei din diferite perioade istorice să schimbe vatra satului atunci când nu puteau să apere zona de furia apelor. În cercetările mele am găsit dovezi care să confirme efortul unor comunităţi de direcţionare a apelor revărsate.

F. Această locuire a luncii Blahniţei se întâlneşte şi în alte puncte de pe cursul râului. O asemenea situaţie a fost verificată prin sondajul efectuat în apropierea satului Bucura14, situat în aval de Rogova. Aici locuirea a ocupat tot un teren mai înalt din zona mlăştinoasă a acestui râu.

G. La circa patru km de punctul cercetat de noi, pe malul stâng al Blahniței, în amonte, se află o altă staţiune care aparţine, din punct de vedere administrativ, de satul Livezile. Aceasta este situată pe panta unui deal, la circa 400 m de Blahniţa, iar lângă această staţiune se află un izvor puternic. Stratul de cultură a fost în mare măsură distrus de lucrări mecanizate de mare profunzime, executate în zonă în perioada cooperativizării agriculturii. Materialul arheologic recoltat din această zonă indică o locuire dintr-o fază târzie a culturii Verbicioara15.

H. De pe malul drept, în amonte, la circa 5 km de Rogova, Blahniţa primeşte un mic afluent al cărui debit scade semnificativ în anotimpul cald. Din zona de pornire a acestui afluent, situată la circa 1 km de Blahniţa, provine un topor cu braţe în cruce16. Cercetări de suprafaţă efectuate 14 Crăciunescu, 1994, pp. 16-20; Crăciunescu, 1996, pp. 36-37; Crăciunescu, 2004, p. 19. 15 Crăciunescu, 2004, p. 36. 16 Manea, 2006, pp. 112-114.



9

ulterior, au dus la depistarea unui singur fragment ceramic datorită faptului că întregul teren indicat de descoperitorul toporului, era acoperit de iarbă şi vegetaţie.

I . Localitatea Valea Izvorului, din comuna Livezile, se află la 4 km est de Rogova, locul de unde izvorăşte Blahniţa. Aici există o staţiune arheologică cu materiale aparţinând culturilor Criş, Sălcuţa şi Glina.

În această scurtă trecere în revistă a siturilor din apropierea Rogovei, mi-am propus să prezint doar descoperirile de staţiuni arheologice de pe malurile Blahniţei situate la cel mult 4 km de localitatea în discuţie. Descoperirile arheologice de pe cursul acestui râu, cunoscute în acest moment, sunt mai numeroase dar consider că nu este cazul să le amintesc acum şi aici.

III. Cadrul geografic, clima, apele Câmpia Olteniei este, în cea mai mare parte, o câmpie de terase dunărene, pe care au fost

identificate opt asemenea terase. Între Drobeta Turnu Severin-Brza Palanka şi Pleniţa-Cetate, terasele se desfăşoară până sub platforma piemontană Getică, afară de un mic şi strâmt tăpşan subcolinar între Drincea şi Pleniţa. Aceasta este Câmpia Mehedinţilor, care se termină deasupra Dunării, în unele sectoare la 80-100 m altitudine. Cuprinde toată seria celor opt terase şi se desfăşoară mai ales la nivelul celor 50-60 m şi 27-35 m, aceasta din urmă în vestul văii, în zona Blahniţa, unde se păstrează tiparul vechilor meandre ale Dunării din vremea terasei respective cu lacuri şi mlaştini pe fundul văii la Vânju Mare, Flămânda, Bistreţ, etc.17 Satul Rogova este situat chiar în nordul terasei descrise, terasă care păstrează în diferite locuri, lacuri şi mlaştini pe fundul fostei văi a Dunării.

Zona de câmpie a Olteniei a avut de suferit datorită dunelor de nisip în continuă mişcare. Datorită pintenului piemontan Hinova-Batoţi, care a constituit un adevărat obstacol în fața nisipurilor18, zona localității Rogova este mai puţin invadată de nisipuri, în special terenul de la est de această localitate, unde se află staţiunea noastră.

Clima Câmpiei Olteniei19 este caracterizată prin veri calde şi foarte calde, cu precipitaţii sub formă de ploi nu prea bogate şi ierni moderate, fără viscole şi cu perioade de încălziri frecvente datorate aerului mediteranean care ajunge în zonă. Temperatura medie multianuală înregistrată la staţia meteorologică Vânju Mare, localitate situată la 8 km de Rogova, este de 11,20 C. Cea mai mare valoare medie anuală înregistrată la aceeaşi staţie, a fost de 14,30 C în anul 2002 iar cea mai mică valoare medie anuală a fost de 9,90 C. Temperatura maximă absolută în zona noastră de interes s-a înregistrat în 4 iulie 2000 ca fiind de 42,40 C, iar minima înregistrată, de data aceasta la staţia Craiova, a fost de –35,50 C în data de 25 ianuarie 1963. Cantitatea medie anuală de precipitaţii înregistrată la staţia Vânju Mare a fost de 559 mm din care 51,4% s-a înregistrat în sezonul cald (1 aprilie-30 septembrie) şi 48,6% în sezonul rece. Pe anotimpuri avem următoarea situaţie: iarna 23,7%, primăvara 25,7%, vara 27,3%, iarna 23,3%. Cea mai mare cantitate de precipitaţii în această zonă a fost înregistrată în 1927 când au căzut 835,5 mm de apă, cu 258,2 mm mai mult decât media multianuală. Cea mai mică cantitate de precipitaţii a fost înregistrată în anul 1992, fiind de 289,6 mm, cu 287,7 mm mai puţin decât minima multianuală.

Aceasta este situaţia cu elementele de climă actuale, dar pentru perioadele vechi trebuie să ne raportăm şi la ceea ce se cunoaşte acum despre acele vremuri. Studiile efectuate asupra acestei probleme ne arată că intervalul 3000-2900 a. Chr. este caracterizat prin veri calde şi secetoase, iar în intervalul 2900-2150 a. Chr. verile erau ploioase20.

Dintotdeauna apa a fost un element indispensabil vieţii şi de aceea a atras comunităţile umane ca un magnet. Pentru aşezările preistorice sursa de apă era vitală. De aceea aceste aşezări sunt situate în apropierea unor ape curgătoare cu debit în tot timpul anului sau în vecinătatea unor lacuri sau bălți de mari dimensiuni. 17 Mihăilescu, 1966, p. 308. 18 xxx, 1969, p. 376. 19 Boengiu, 2004. 20 Tomescu, 1998-2000, p. 268.



10

Râul Blahniţa este primul afluent al Dunării de la marginea de vest a Piemontului Bălăciţei şi are lungimea de 56 km, iar bazinul de 555 km2. În zona localităţii Rogova, Blahniţa iese din piemont şi primeşte ca afluent pârâul Poroiniţa. Debitul Blahniţei este de 0,5 m/s. Pânza freatică în lunca unde se află staţiunea noastră, se află la adâncimea de maxim 2 m. Studii de specialitate au arătat că nivelul freatic creşte, în lunci, din decembrie până în iunie şi descreşte în intervalul iulie-decembrie.

Localnicii denumesc Blahniţa în mai multe feluri: Pârâul Rogova, Balta sau Matca21. Râul, care vine dinspre nord-est, străbate satul şi se îndreaptă apoi spre sud-est, are numeroase zone mlăştinoase datorate terenului plat prin care curge, dar şi pânzei freatice aflate, în unele zone, la suprafaţă. O asemenea zonă se întâlneşte în punctul „La cazărmi” situat la 2 km est de Rogova. Aici Blahniţa curge printr-o luncă ce are o înclinare est-vest foarte mică, motiv pentru care râul şi-a schimbat adesea albia. În plus, pânza freatică este situată la o adâncime de circa 2 m. În multe cazuri în malurile adâncite mecanizat ale Blahniţei apar mici izvoare care îşi strâng apele din pânza freatică de sub lunca şi dealurile înconjurătoare. Lunca, în acest punct, are o deschidere de aproape un kilometru şi este mărginită, în nord şi sud, de dealuri înalte care nu îi permit legătura cu restul câmpiei decât pe latura de vest. Practic toată apa pluvială şi cea rezultată din topirea zăpezilor, se scurge prin albia râului Blahniţa, care în mod normal are un debit mic. Actuala albie a râului Blahnița a fost trasată mecanic, astfel încât, în malurile ei putem efectua numeroase observații.

IV. Complexele culturii Coţofeni

1. Locuinţe Locuinţele au fost numerotate în fiecare an la rând, în funcţie de momentul descoperirii, indiferent de cultura căreia au aparţinut. De aici şi numerotarea lor pe sărite, în cadrul fiecărui an. Acestea aveau un schelet de lemn care se baza pe unii stâlpi de mari dimensiuni, alţii mai subţiri, legaţi între ei cu împletituri de nuiele. Peste împletitura de nuiele se aplica un strat destul de gros de lut amestecat cu paie. Pereţii locuinţelor erau spoiţi, atât la interior cât şi la exterior, cu un strat subţire de argilă brună procurată din albia Blahniţei. Atunci când se usca, această argilă devenea aproape albă. Aceste observaţii au fost efectuate, cel mai bine, cu prilejul demontării locuinţei nr. 1 din 1995, când pe fragmentele de chirpici au fost întâlnite elementele amintite ce puteau fi confundate cu un strat de var. Datorită faptului că aşezarea era înconjurată de multe bălţi, putem presupune că locuinţele erau acoperite cu materiale din vegetaţia abundentă a acestora. Datorită sumelor modeste pe care le-am primit pentru cercetare, fiecare locuință a fost cercetată doar pe porțiunea care a apărut în secțiune. L1/1995 (Fig. 2) a apărut în S II, C. 4-5 şi avea baza la adâncimea de 1,30 m, adică 0,20 m săpat în stratul de steril arheologic. Fundul locuinţei era amenajat, iar pereţii erau foarte frumos lucraţi şi de culoare aproape albă. Această culoare se datora argilei vinete folosite la fățuirea pereților. Argila se procura de la adâncimea de circa 1,50-2 m și care se află în malurile Blahniței și acum. Locuinţa a fost prinsă transversal de secţiunea noastră și cercetată pe o porțiune de 3,48 m. Fundul locuinței era acoperit de numeroase fragmente ceramice și oase de animale. În interior avea o groapă pentru strângerea excesului de umiditate de la nivelul podelei, ca și în cazul locuințelor Verbicioara din această așezare. L5 /1996 a apărut în S V, C.1-2, la adâncimea de 2,10 m, având fundul amenajat care se situa în stratul de argilă vânătă. În centrul locuinţei se afla o masă de chirpici iar numeroase fragmente ceramice erau situate pe marginea interioară a acesteia. L1/1997 se afla în S VII, C. 6-7, la adâncimea de 0,85 m. Era marcată de mult chirpici peste care se aflau numeroase fragmente ceramice precum şi o râşniţă. Locuinţa se întindea mai mult către sud, deoarece în nord, unde a fost trasată S VIII, nu apar resturile acesteia. 21 Cosma, 1999, p. 9.



11

L5/2000-2001 a apărut parţial în Sp. II/2000 iar altă parte în S XV, C. 1/2001. Nu avea nici o amenajare interioară, iar baza era la adâncimea de 1,30 m din care 0,80 m era în nivelul viu. Avea dimensiunile de 2,75 x 1,45 m cu colţurile rotunjite, orientată est-vest, cu o uşoară deviere către nord, respectiv către sud. Era plină cu un bogat material ceramic Coţofeni cu influenţe Kostolac. L1/2001 (Fig. 3) a fost descoperită în S XV, C. 6-8, la adâncimea de 1,40 m, cu fund amenajat şi foarte denivelat. Avea lăţimea de 3,45 m şi lungimea prinsă în secţiune, de 2,95 m. Era orientată est-vest, cu deviere a capătului estic către nord, capăt în care se aflau trei gropi grupate şi alta deplasată către sud-vest. Groapa cu diametrul mai mic, situată chiar pe latura de est şi având o adâncime de 2,35 m, a servit la fixarea unui stâlp de susţinere. Latura de est a locuinţei este rotunjită. L2/2001 (Fig. 3) a fost descoperită în S XV, C. 8-10 şi avea fundul la adâncimea de 1,50-1,60 m, foarte denivelat. Avea lăţimea de 3,40 m şi lungimea prinsă în secţiune, de 1,35 m. Către capătului de est, la distanţă de 1,40 m de acesta, se afla o groapă pentru un stâlp de susţinere, groapă care a fost lucrată în trepte, având centrul adânc de 2,20 m. Pe traseul capătului de est al locuinţei se află o groapă care nu are legătură cu locuinţa. L/2002 (Fig. 4) a fost descoperită în S XVIII, C. 9-10 şi la adâncimea de 0,70 m fiind o locuinţă de suprafaţă cu podeaua amenajată. Pentru a putea cerceta mai mult din locuinţa care abia era semnalată în S XVIII, am trasat o casetă cu dimensiunile de 2,25 x 2,40 m, pe latura de vest a secţiunii. Dimensiunile locuinţei prinse de cercetare sunt de 2,85 x 2,25 m şi pare să fie orientată est-vest. Unul din pereţi, în cădere, a distrus mai multe vase din care au fost reconstituite două. În afara acestor materiale, în locuinţă a mai fost descoperită şi o râşniţă lucrată din piatră de râu. L2/2004 (Fig. 5) a fost descoperită în S XXIII, C. 4-5, la adâncimea de 1,60 m. Lăţimea acesteia este de 2,18 m, iar lungimea prinsă în secţiune este de 1,18 m. În interiorul acesteia se afla o groapă cu diametrul de 1,90 m şi baza la adâncimea de 1,95 m. Aceasta conţinea cenuşă şi numeroase fragmente de vase Coţofeni. Deşi materialul arheologic este mult mai sărac în exteriorul capătului de est al acesteia, acolo pare să fi existat o amenajare gen şopron, cu un nivel de călcare apropiat de cel al locuinţei dar mai adânc decât nivelul de călcare al acelei perioade. L4/2004 a fost descoperită în S XXIV, C. 1, şi avea fundul la adâncimea de 1,10 m. Am transformat primul carou într-o casetă cu dimensiunile de 2 x 2 m şi tot nu am prins limitele locuinţei. Cea mai mare parte a locuinţei era acoperită cu chirpici ars şi câteva fragmente ceramice.

2. Gropi Pentru cultura Coțofeni voi preciza dimensiunile gropilor, materialul arheologic pe care îl

conţineau, iar în unele cazuri rolul lor. Cea mai mare parte a gropilor pe care le-am sesizat în timpul cercetărilor, sunt gropi simple din care s-a scos lutul necesar construirii altor locuinţe. Ulterior, acestea au fost umplute cu resturi menajere aşa cum este situaţia cu locuinţa 5/2000-2001.

G/1995 se afla în interiorul L1/1995, are formă rotundă cu diametrul de 0,65 m. Avea rolul de a strânge excesul de umiditate

G1/1996 era situată în S V, C. 3 şi avea diametrul de 1,55 m. Avea o adâncime de 2,10 m şi era plină cu cenuşă şi fragmente ceramice Coţofeni. Era situată sub nivelul de călcare al L2/1996 care aparţinea culturii Verbicioara.

G1/2001 se afla în S XV, C. 6, era situată în interiorul lui L1/2001 şi avea adâncimea de 2,35 m. Fiind ovală, avea diametrul mare de 0,70 m, iar cel mic de 0,40 m. Conţinea pământ şi fragmente ceramice.

G2/2001 se afla în S XV, C. 6 şi avea adâncimea de 1,95 m. Avea o formă ovală cu diametrul mare de 1,60 m şi era plină cu cenuşă, pământ şi câteva fragmente ceramice. Se afla în interiorul lui L1/2001.

G3/2001 se afla în S XV, C. 6-7 şi avea adâncimea de 1,95 m. Era situată în interiorul lui L1/2001. Fundul acesteia era neregulat, iar deschiderea la gură era de 1,40 m. Conţinea fragmente ceramice, pământ şi cenuşă.

G4/2001 se afla în S XV, C. 7-8, avea adâncimea de 1,60 m şi diametrul de 1,40 m. Conţinea fragmente ceramice şi pământ, fiind situată în estul lui L2/2001.



12

G5/2001 se afla în S XV, C. 8 şi avea fundul la adâncimea de 1,65 m. Era rotundă şi cu diametrul de 1,15 m. Era umplută cu pământ, cenuşă şi mici bucăţi de cărbune.

G6/2001 se afla în S XV, C. 8-9 şi avea fundul la adâncimea de 1,50 m. Avea o formă rotundă, cu diametrul de 0,90 m şi se afla pe traseul laturii de est a lui L2/2001. Era umplută cu pământ şi fragmente ceramice.

G7/2001 se afla în S XV, C. 8 şi era o groapă în trepte. Prima treaptă avea o formă ovală cu dimensiunile de 0,95 x 0,65 m şi adâncime de 2 m. În mijlocul ei se afla o altă groapă care avea diametrul de 0,40 m şi adâncimea de 2,20 m. În momentul golirii conţinea puţină cenuşă şi mici resturi de cărbune.

G11/2001 se afla în S XVI, C. 7-8, avea diametrul de 1,10 m şi adâncimea de 1,60 m. Avea o formă absolut neregulată, la fel ca şi fundul care avea multe denivelări. Conţinea pământ, cenuşă şi fragmente ceramice.

G12/2001 se afla în S XV, C. 2, la adâncimea de 1,30 m şi avea diametrul de 1,75 m. Era plină cu pământ, fragmente de chirpici şi câteva fragmente ceramice.

G2/2002 se afla în S XVII, C. 7 şi avea o formă dreptunghiulară cu lungimea de 1,50 m şi lăţimea prinsă în secţiune, de 0,70 m. Avea adâncime de 1,25 m, adică 0,20 m în solul viu şi era plină cu pământ, oase de animale, cenuşă şi fragmente ceramice.

G1/2004 se afla în S XVIII, C. 4-5 şi se afla în L2/2004. Avea diametrul de 1,90 m şi adâncimea de 1,95 m. Era plină cu pământ, multă cenuşă şi mult material ceramic.

G1/2005 se află în S XXVI, C. 1 şi avea adâncimea de 0,95 m. Era situată chiar în colţul secţiunii, fiind prinsă pe mai puţin de un sfert. Conţinea câteva fragmente ceramice şi pământ.

V. AMENAJĂRI ÎN CADRUL AŞEZĂRII Datorită faptului că din întregul sit a fost cercetată doar o mică parte, nu au fost surprinse

prea multe elemente de amenajare a aşezării acestei perioade, cum ar fi dispunerea locuinţelor. Terenul pe care s-a întins locuirea acestei perioade, chiar şi parţial, era foarte mlăştinos şi de aceea erau necesare unele lucrări de natură hidrotehnică, dacă nu de asanare, cel puţin de drenare sau direcţionare a excesului de umiditate. Cercetarea a surprins doar un mic canal de drenare a apei (Fig. 2), situat în secţiunea III/1995. Acesta avea orientare sud-est – nord-vest, era lat de 0,60 m şi o adâncime de 0,20 m în stratul steril arheologic. Această orientare corespunde unghiului de înclinare a terenului şi direcţiei de curgere a Blahniţei. El permitea surplusului de apă să fie colectat şi deversat în Blahniţa, care în acea perioadă avea un curs diferit de cel de astăzi, fiind încă vizibilă pe teren acea albie chiar şi acum. Este posibil să fi existat mai multe asemenea canale pe cuprinsul aşezării, dar probabil că aveau adâncimi mici sau foarte mici, abia către vărsare, o dată cu colectarea unui volum mai mare de apă ele fiind mai bine conturate şi sesizabile.

Alte lucrări de natură hidrotehnică pot fi socotite şi unele gropi din interiorul unor locuinţe. Este situaţia lui G3/2001 care avea o adâncime de 1,95 m, iar podeaua locuinţei nr.1 în care se afla, era situată la adâncimea de 1,40 m. Sau G1/2004 era adâncă de 1,95 m, iar podeaua locuinţei era la adâncimea de 1,60 m. Cele câteva cazuri de acest fel ne arată că gropile din interiorul locuințelor aveau o adâncime de 0,35-0,50 m. Le considerăm gropi pentru strângerea excesului de umiditate datorită observațiilor efectuate într-o perioadă mai mare de timp. În timp ce eram pe șantier, după câte o ploaie mai bogată în precipitații, am observat că în gropile desfăcute se strângea apa care persista mai multe zile iar terenul din jurul lor se usca mai repede. Celelalte gropi care aparţin acestui nivel de locuire au fost făcute ca urmare a faptului că din ele s-a luat lutul necesar construirii locuinţelor, a pereţilor acestora. Consider că umplerea lor s-a făcut într-un timp destul de scurt, cu resturi menajere şi de altă natură, ca o necesitate a nivelării terenului din apropierea locuințelor.



13

VI. MATERIALUL ARHEOLOGIC 1.Ceramica Ceramica reprezintă cea mai numeroasă categorie din materialele arheologice ajunse până la noi,

în stare mai mult sau mai puţin fragmentară. În cazul locuirii Coţofeni de la Rogova această afirmaţie are deplină acoperire, în sensul că aproape în fiecare din cele nouă locuinţe s-a găsit un volum impresionant de material ceramic. S-au putut identifica multe forme de vase specifice acestei culturi. În prezentarea acestor forme am ţinut seama de tipologia stabilită de P. Roman pentru această cultură22.

Pentru confecţionarea vaselor s-a folosit lutul amestecat cu nisip şi scoici pisate. În funcţie de acest amestec avem trei categorii ceramice: fină, de uz comun şi grosieră. Ceramica fină este lucrată din lut amestecat cu nisip foarte fin, pasta este bine frământată şi omogenizată, iar vasele au o culoare brună sau castanie. Ceramica de uz comun este lucrată dintr-o pastă în care se găseşte nisip cu bobul mai mare şi scoică bine pisată, adăugată mai rar și în cantitate destul de mică. Culoarea acestei categorii ceramice este castanie, brună şi neagră. Ceramica grosieră a fost lucrată din lut amestecat cu scoici prost pisate şi bobiţe de pietriş. Are, în mod predominant, culoarea brună dar mai întâlnim şi fragmente ceramice de culoare gri. O mare parte din ceramica fină are interiorul acoperit cu un slip roşu. Doar în câteva cazuri slipul roşu acoperă şi exteriorul vaselor. La ceramica semifină s-a folosit un slip subţire pentru acoperirea asperităţilor datorate compoziţiei pastei şi modului de execuţie a vaselor. Atunci când acest slip este prea gros sau întinderea lui nu se face corect, bucăţi din acesta se desprind.

Forme ceramice Starea destul de fragmentară a materialului ceramic şi faptul că acesta provine din locuinţele

unei singure aşezări, nu a permis identificarea unui număr prea mare de forme. 1. Străchinile sunt cele mai întâlnite forme ceramice ale acestei staţiuni. În funcţie de

arcuirea corpului, tronconicitatea sau bitronconicitatea acestuia, precum şi modul de terminare a buzelor, acest tip ceramic se poate subîmpărţi la rândul său.

1a1. Străchini cu corp bitronconic, gât scurt şi maxima bombare rotunjită. Acestea au gâtul scurt şi evazat iar pe maxima bombare au apucători sau torţi (Pl. I/4) sau apucători plasate în zona de contact a gâtului cu corpul (Pl. I/3)

1a2. Stăchini cu corp bitronconic, gât înalt tronconic sunt mai puţine. Au fost descoperite câteva exemplare în L/2002, unele decorate, altele simple. Un exemplar este decorat cu triunghiuri hașurate (Pl. II/2), a căror bază se află pe linia de contact a gâtului cu corpul. În această zonă de contact se mai află două torţi mici şi plasate, asimetric, una în apropierea celeilalte. La un alt exemplar gâtul este separat de corp printr-o linie incizată şi cu traseu nesigur (Pl. II/3). Decorul constă în cinci grupe de linii incizate, numărul acestora variind între 12 şi 14. Ultimul exemplar de care amintim s-a păstrat fragmentar, este nedecorat, iar cele două torţi orizontale sunt tubulare. În afara celor din L/2002, au mai apărut şi alte exemplare, unele cu torţi tubulare (Pl. II/4), altele cu torţi înguste (Pl. II/5-7).

1a3. Străchinile cu corpul bombat, aproape sferic, sunt cele mai multe. Acestea ar putea fi împărţite după modul în care se termină buza, dar nu considerăm necesar să creăm atâtea subdiviziuni. Cele mai multe din acestea au corpul decorat (Pl. I/5,6; III/3, 5). Reprezentativă în acest sens este o piesă care are şi restul a patru picioare pentru sprijin (Pl. V/1). Câteva exemplare au decor doar pe buză (Pl. I/1, 2), dar sunt şi exemplare total nedecorate (Pl. XIV/7). 2. Castroanele se situează pe locul doi ca frecvenţă în aşezarea noastră. Acestea au corpul bitronconic, iar maxima bombare este rotunjită. Există mai multe variante ale acestui tip de vas, în funcţie de modul de terminare a buzei.

22 Roman, 1976a.



14

2. a. 1.Castron cu buza teșită oblic în interior (Pl. II/7; III/14, 19; IV/22, 24; V/34). 2. a. 2. Castron cu buza teșită oblic în interior și exterior (Pl. III/17; 20; IV/25 V/28-29; 32, 33). 2. b. Castron cu buza rotunjită și uniform îngroșată (Pl. IV/21). 2. c. 1. Castron cu buza teșită oblic și care depășește puțin peretele vasului iar în exterior

este răsfrântă (Pl. III/15; IV/26). 2. c. 2. Castron cu buza teșită oblic, cu partea superioară răsfrântă la exterior, iar partea

interioară depășește peretele vasului (Pl. IV/27). 2. c. 3. Castron cu buza teșită oblic, cu buza ce depășește peretele vasului în interior și

exterior (Pl. V/23, 30). 2. d. Castronul cu buza răsfrântă către exterior (Pl. V/31) este o variantă care se întâlnește

mai rar. 3. Ceştile au câte o toartă care se ridică mult de pe buză, iar corpul este destul de mic. La Rogova se întâlnesc doar în stare avansată de fărâmițare. De amintit aici două exemplare de mici dimensiuni (Pl. VI/37, 38) care au formă atipică pentru acest tip ceramic. 4. Căucele au mărime apropiată de a ceștilor dar sunt prevăzute cu câte o toartă care se ridică mult de pe buză. Două asemenea piese (Pl. VI/35, 36) au fost descoperite în L1/2001. 5. Cănile descoperite în această stațiune au, în cea mai mare parte, corpul sferic și buza oblică. Au câte o toartă care urcă de pe buză iar în partea diametrală buza are cea mai mare înălțime. Au fost descoperite patru exemplare aproape întregi: două (Pl. VI/40, 41) se aflau în L5/2000-2001 iar alte două căni provin, una din S XXIV (Pl. VI/42) și alta din S XXVI (Pl. VI/43) cealaltă. În stratul de cultură din S VIIA a fost descoperită o singură cană aproape întreagă care are fundul plat (Pl. XIV/110). 6. Cupe întâlnim destul de greu, în sensul că acest tip de piese o găsim în stare fragmentară. Presupun că pot prezenta un exemplar, de la care se păstrează partea inferioară (Pl. VI/39), iar de la altul se păstrează jumătatea superioară (Pl. VIII/55). 7. Amforele se găsesc cel mai adesea în stare fragmentară datorită dimensiunii lor mari. La unele s-a păstrat mai bine partea inferioară (Pl. VII/44). Unele din ele au un decor elaborat, realizat din caneluri şi incizii în reţea (Pl. VII/46-47), iar la altele decorul este realizat din puncte (Pl. VII/45). 8. Oalele de cărat lichide au corpul globular și mai rar bitronconic. Sunt prezente în număr destul de mare la Rogova, dar în mare parte sunt fragmentare. Au două urechiușe verticale pentru agățat (Pl. VII/49; VIII/50, 51). 9. Vasele de uz comun se întâlnesc în număr mare dar într-o avansată stare de fărâmițare. Există și exemplare într-o stare ceva mai bună (Pl. VIII/53, 56).

10. Vasele în formă de clopot sunt mai rare, din care prezint un exemplar (Pl. VIII/52). 11. Vasele care imită formele metalice sunt destul de rare. Practic, nu am găsit decât

fragmente dintr-un singur vas (Pl. VII/48). 12. Strecurătorile sunt prezente prin mai multe fragmente de dimensiuni diferite. Unele

vase au doar fundul perforat (Pl. VIII/57), altele au și corpul perforat (Pl. VIII/54). Această tipologie a formelor de vase aparţinând culturii Coţofeni de la Rogova constituie o

dezvoltare a materialului prezentat cu altă ocazie23, la care am adăugat materiale şi elemente noi, apărute în anii următori de cercetare.

Pentru profilul străchinilor cu corp bitronconic, gât scurt şi maxima bombare rotunjită de la Rogova, cele mai bune analogii le avem în ceramica descoperită la Basarabi24. O mare parte din străchinile cu corp bitronconic şi gât înalt tronconic (Pl. II/8-11) prezintă analogii cu descoperiri de la Bocşa Montană-Colţani25 sau cu piese de la sud de Dunăre, de la Ciglana-Dobanovci şi Gomolava26. Descoperirile de la sudul Dunării provin din mediul Kostolac sau în complexe cu 23 Crăciunesc, 2002, pp. 19-61. 24 Roman, 1976a, Pl. 92/1. 25 Roman, 1976a, Pl. 114/5. 26 Nikolić, 2000, Pl. IV/9; X/10.



15

resturi Kostolac la nord de fluviu27 Străchinile cu corpul bombat, aproape sferic prezintă bune analogii cu materiale de la Castrele Traiane28, Basarabi29 şi Ostrovul Corbului-km fluvial 91130.

Castroanele cu buza trasă către interior prezintă mari asemănări cu piese descoperite la Basarabi31 şi Ostrovul Corbului- km fluvial 91132. Castroanele cu buza terminată drept sau trase către exterior au analogii tot la Basarabi33 şi Ostrovul Corbului- km fluvial 91134. Castroane cu buza trasă atât la interior, cât şi la exterior au analogii în aceeaşi zonă istorico-geografică35.

Ceştile cu corp emisferic sunt asemănătoare cu piese care provin de la Ostrovul Corbului- km fluvial 91136, atât în privinţa formei, cât şi a modului în care se ridică toarta de pe buză şi a locului în care se prinde. Ceştile cu gât înalt seamănă mai degrabă cu materialele de la Basarabi37. Ceştile de o formă specială sunt de mici dimensiuni, iar una din ele (Pl. VI/4), are o formă inedită. Genul de ceaşcă cu fundul ascuţit se întâlneşte mai mult în mediul Kostolac din Serbia38, dar în mod destul de obişnuit în Bulgaria39.

Cănile prezintă o mare asemănare cu piese mai vechi, descoperite la Hinova în punctele Stârmina şi Pichetul grănicerilor40, puncte destul de apropiate de situl Rogova, precum şi un vas descoperit în Ostrovul Şimian41.

Amforele prezintă asemănări evidente cu materiale de la Deva-Cetate şi Basarabi42 în privinţa formelor.

Vasele de uz comun prezintă asemănări cu materiale de pe o arie ceva mai extinsă. Ne gândim în primul rând la materialele de la Bocşa Montană-Colţani43, dar revenim la zona restrânsă a sud-vestului Olteniei, unde asemănările merg de la formă până la decor44.

Oalele de cărat lichide sunt asemănătoare cu piese descoperite în Oltenia şi Banat, la Cârna - Măgura Tomii45, Cetate46, Basarabi47 sau Româneşti48, dar şi la sud de Dunăre49.

Torţi şi apucători După modul de utilizare, torțile se împart în două grupe: 1. pentru agățarea vaselor și 2. pentru apucatul vaselor. 1. Torțile pentru agățarea vaselor sunt mai late sau mai înguste, au găuri cu diametrul mic pentru introducerea unei sfori și se împart în: 1. a. Torți tubulare realizate prin perforarea verticală a buzei vasului sau a unor manșete situate pe buză (Pl. VII/49; VIII/50, 51). 27 Roman, 1976a, p. 20. 28 Roman, 1976a, Pl. 89/1. 29 Roman, 1976a, Pl. 90/1-6. 30 Roman, 1976a, Pl. 98/1-6. 31 Roman, 1976a, Pl. 92/2. 32 Roman, 1976a, Pl. 98/3, 6. 33 Roman, 1976a, Pl. 92/1. 34 Roman, 1976a, Pl. 98/1, 2. 35 Roman, 1976a, Pl. 90/6; 98/6; 99/11. 36 Roman, 1976a, Pl. 99/13, 14. 37 Roman, 1976a, Pl. 90/11; 91/4. 38 Nikolić, 2000, Pl. XXXIII/10; Tasić, 1995, Pl. 7/7. 39 Alexandrov, 1995, Fig. 4/70. 40 Berciu, 1939, Fig. 85/4,6. 41 Popilian, 1999, Fig. 3/4. 42 Roman, 1976a, Pl. 89/2; 96. 43 Roman, 1976a, Pl. 116/17, 18. 44 Roman, 1976a, Pl. 93/4; 98/13-15. 45 Dumitrescu, 1960, Fig. 2/1. 46 Dumitrescu, 1960, Fig.4/1, 2. 47 Roman, 1976a, Pl. 90/13. 48 Roman, 1976a, Pl. 106/13. 49Alexandrov, 1995, Fig.5/80-83.



16

1. b. Torți tubulare perforate orizontal, situate pe corpul vaselor (Pl. I/4; IV/24; V/28) sau în zona de contact a corpului cu gâtul (Pl. II/8, 10, 12). 1.c. Torți situate pe corpul vaselor și perforate vertical (Pl. VII/45). 2. Torțile pentru apucat sunt, în cea mai mare parte aplicate și pot fi distinse mai multe variante: 2. a. Torți sub formă de panglică (Pl. VI/35, 36, 40-43). 2. b. Torți tubulare (Pl. IX/60,61). 2. c. Torți în bandă lată (Pl. X/75; XI/79, 80). 2. d. Torți ansa cornuta (Pl. XI/81). Pe vase se întâlnesc și apucători, care sunt realizate prin aplicarea, pe diferite părți ale acestora, a unor bucăți de lut de diferite forme și mărimi. Unele sunt late și alveolate (Pl. I/3, 5; V/32), altele sunt late și crestate (Pl. XII/85, 91), iar în unele cazuri acestea au forma unor potcoave, uneori perforate vertical pentru a fi agățate (Pl. V/30; XI/76-78). Două cești de mici dimensiuni sunt prevăzute cu apucători conice situate pe buză (Pl. VI/37, 38). Tot apucători conice dar orientate în jos se întâlnesc pe mai multe vase (Pl. III/20).

Decorul

Pentru decorarea vaselor s-a folosit tehnica adâncirii, a reliefului şi a incrustaţiei. Tehnica adâncirii constă în incizarea unor linii mai subţiri sau mai groase ori prin imprimarea unor instrumente cu capete speciale, de diferite forme şi grosimi. În unele situaţii liniile imprimate în pastă au fost realizate cu instrumente al căror vârf era bont, şi astfel au apărut adevărate caneluri. În alte cazuri adâncirea are un aspect punctiform. Tehnica decorării în relief constă în aplicarea unor brâuri, a unor creste pe pereții vaselor sau îngroşarea buzelor unor vase. Substanţa albă de incrustaţie se găseşte pe puţine fragmente ceramice La un singur fragment această substanţă este foarte uşor de observat şi ea umple câteva triunghiuri lucrate din puncte.

Motive decorative Cu ajutorul procedeelor tehnice arătate, au fost realizate o serie de motive ornamentale prin

combinarea acestora. 1. Triunghiul se întâlneşte destul de des pe această ceramică, realizat din incizii (Pl. I/3;

II/8) sau puncte (Pl. II/10-12; XIII/102, 103), pe mai multe tipuri de vase. Tot ca triunghiuri, dar mult simplificate, pot fi socotite şi grupele de trei puncte situate sub buza unor vase (Pl. XIII/95).

2. Rombul este folosit într-o măsură mai mică şi este realizat din linii (Pl. V/31) sau puncte (Pl. VII/45).

3. Benzile haşurate şi benzi în reţea sunt realizate în diverse feluri pe părţi diferite ale vaselor. Benzile hașurate, formate din grupe de linii paralele, se întâlnesc pe torţile vaselor (Pl. XI/79-81). Ele sunt lucrate prin incizie sau împunsături succesive. O situaţie deosebită o întâlnim la două fragmente de vase care au corpul acoperit cu grupe de linii incizate (Pl. VIII/52, 53, 56) sau chiar o bună parte din corp este acoperită cu aceste incizii. Ambele vase au interiorul acoperit de un slip roșu, caracteristic culturii Coțofeni. Benzile în reţea constau din incizii care se întretaie. Asemenea benzi sunt întâlnite în special pe vasele mari (Pl. VII/46-47; XIII/96). Inciziile acestea se întretaie uneori așa de regulat încât formează romburi.

4. Linii verticale întâlnim pe diverse tipuri de vase, fie dispuse singular (Pl. I/6; III/14, 20; IV/23, 26), fie încadrate de un alt decor (Pl. V/28; VIII/51). În unele situaţii aceste incizii sunt trasate în grupe de câte 4-7 linii (Pl. III/20; V/32) sau 12-14 linii (Pl. II/9). Toate acestea au fost lucrate prin incizare, dar mai sunt şi altele care au fost realizate prin punctare (Pl. VIII/50) sau intercalare cu linii punctate (Pl. III/16). Exteriorul unor vase este acoperit şi cu linii dispuse oblic (Pl. V/33).

5. Motive în forma „scheletului de peşte” sunt întâlnite pe diverse fragmente ceramice (Pl. III/18).

6. Motive în forma „ramurilor de brad” sunt destul de prezente, atât pe fragmente de vase, cât şi pe unele piese întregi (Pl. VII/49; XII/87).



17

7. Motivele „în căpriori” sunt ornamente principale, fiind derivate, prin simplificare, din ornamentele în forma ramurilor de brad. Le întâlnim pe corpul străchinilor şi castroanelor (Pl. I/3; IV/28-29; VII/44; Pl. XII/92), iar în unele situaţii, chiar către buza acestora (Pl. III/15; IV/22).

8. Şirurile de impresiuni sunt realizate cu instrumente care au capete diferite şi de aici forma diferită a acestora. De regulă le întâlnim dispuse sub buza vaselor pe un rând (Pl. I/3; III/14, 19; IV/22, 23), pe două șiruri (Pl. I/5; IV/27) sau trei şiruri (Pl. III/15). Toate liniile care formează aceste şiruri sunt dispuse oblic. Există şi linii formate din puncte, dispuse orizontal atât sub buza vaselor (Pl. XIII/94; XIV/109), cât şi pe corpul lor (Pl. XIII/104). Într-un singur caz şirurile de puncte sunt dispuse intercalat cu un decor de linii incizate (Pl. XII/90).

9. Motive în forma tablei de şah se întâlnesc în câteva cazuri şi sunt realizate din puncte imprimate în pastă (Pl. VII/45; XIII/99, 101) sau din linii incizate (Pl. II/13).

10. Liniile canelate se întâlnesc în mod distinct o singură dată (Pl. VII/46, 47) pe un vas de mari dimensiuni. Trei caneluri paralele sunt situate circular pe umărul vasului şi coboară către bază, cu un spaţiu între ele. Din zona circulară coboară alte două benzi de câte două caneluri şi o a treia bandă formată din cinci caneluri.

11. Aplicaţii plastice în forma „boabelor de linte” se întâlnesc pe cele mai multe din formele ceramice ale acestei culturi. Ele sunt aplicate pe diferite zone ale corpului vaselor (Pl. VIII/51; XII/86, 92) cât şi pe torţi (Pl. IX/60; XI/80).

12. Ornamentele în relief se prezintă sub mai multe forme: - brâuri aplicate, situate în cele mai multe cazuri la mică distanţă sub buză şi sunt atât

crestate (Pl. XII/82, 84, 85, 91), cât şi alveolate (Pl. XII/89, 93). Nu sunt puţine cazurile când aceste brâuri sunt situate pe maxima bombare a vaselor. În multe situaţii pe linia brâului se întâlnesc apucători. Există şi situaţii când pe acelaşi vas există câte două brâuri dispuse paralel (Pl. XII/83).

- potcoavele în relief sunt apariţii mai rare pe această ceramică şi le întâlnim pe mai multe tipuri de vase (Pl. V/2; XI/76-78);

- crestele în relief sunt destul de rare în această staţiune (Pl. II/7; IV/21); - proeminenţe de diferite forme: rotunde (Pl. XIII/97) sau alungite (Pl. XIV/107). Cele

rotunde nu trebuie confundate cu pastilele în forma „boabelor de linte”. 13. Motivele libere se întâlnesc pe relativ multe vase şi constau, în principal, într-un decor

incizat care este mai mult sau mai puţin elaborat. Pe unele fragmente ceramice se pare că decorul a fost trasat după o idee clară (Pl. IV/25; XII/88; XIII/98), dar pe altele acest decor este improvizat (Pl. VI/26; XIV/106, 108, 110). Există și situații când peste liniile incizate au fost executate linii punctate (Pl. XII/90).

Triunghiuri umplute cu linii incizate paralele se întâlnesc atât în jud. Mehedinţi50, cât şi în alte zone: Basarabi51, Buleta-Chiciurla52, Herculane-Peştera Hoţilor53 şi Boarta-Cetăţuie54, Sebeş- Râpa Roşie55, iar în sudul Dunării la Čot-Popović56. Triunghiurile realizate din puncte se întâlnesc, cel mai adesea, pe ceramica de factură Kostolac57.

Rombul lucrat din puncte se întâlneşte la Herculane-Peştera Hoţilor58. Se întâlneşte mult şi în mediul Kostolac59.

Benzile incizate sunt dispuse de cele mai multe ori pe verticală, dar sunt și vase la care aceste benzi se intersectează. Ca mod de realizare decorul de la Rogova (Pl. VIII/52, 53, 56) se 50 Liciu, 2002, pp. 7-18, Pl. I/1; II/4; VI/5. 51 Roman, 1976a, Pl. 95/6. 52 Petre (Govora), 1967, Fig. 5/7. 53 Roman, 1976a, Pl. 102/8; 109/4. 54 Dumitraşcu, Togan, 1971, Pl. VI/4. 55 Aldea, 1968, Fig.9/16. 56 Nikolić, 2000, Pl. VII/1. 57 Nikolić, 2000, Pl.XVIII/11; XX/4; XXXVIIII/5. 58 Roman, 1976a, Pl. 110/9; 113/7; 115/4. 59 Nikolić, 2000, Pl. VI/3 ;XIV/3 ;XXX/6



18

aseamănă foarte mult cu decorul întâlnit pe vase de la Ostrovul Corbului60, Vânători61, Cârna-Grindul Branişte62 sau Răhău-Dealul Şipotelor63, Sebeş-Râpa Roşie64. Benzile în reţea din staţiunea noastră sunt trasate pe vase de mari dimensiuni. Acest lucru este foarte uşor de observat la un vas aproape întreg de la Rogova (Pl. VII/46-47), pe care se observă modul de dispunere aproape simetric al decorului. La fel sunt decorate a vase descoperite la Căzăneşti65, Sebeş-Râpa Roşie66 şi pe materialele de la Băile Herculane67, Ostrovul Mare68, Vânători69, Basarabi70 şi Ostrovul Corbului71. Acest tip de decor este cunoscut în sudul Olteniei prin descoperiri aparținând culturii Cernavoda III72. La Cuina Turcului aceste benzi în rețea se întâlnesc pe materiale aparţinând culturii Kostolac73, materiale care au fost descoperite în nivel Coţofeni, dar au fost publicate separat.

Linii verticale sunt trasate în grupe de sine stătătoare sau încadrate de alte motive decorative. Ele pot să acopere toată înălţimea vasului sau doar anumite porţiuni din acesta. Asemenea linii se întâlnesc pe ceramica de la Basarabi74, Ostrovul Corbului75, Vânători76, Ostrovul Şimian77, Hinova78 şi în alte puncte din Oltenia79.

Motive în forma „scheletului de peşte” se întâlnesc pe un spaţiu foarte mare şi anume la Baia de Fier-Peştera Pârcălabului80, Vânători81, Basarabi82. Motive în forma „ramurilor de brad” se întâlnesc la Oradea-Salca, Braşov, Deva-Cetate83, iar motivele „în căpriori” se întâlnesc la Ostrovul Corbului-Botu Piscului şi Câlnic84.

Şirurile de impresiuni au forme diferite, sunt dispuse sub buză pe unu, două sau trei rânduri orizontale. Acest decor nu este specific unei faze anume, el fiind întâlnit în toate fazele acestei culturi. Astfel, este prezent pe ceramica de la Locusteni85, Vârful Pietrii Muntenilor86, Herculane-Peştera Hoţilor87, Vânători88, Ostrovul Corbului89, Ţebea90 şi alte staţiuni arheologice.

60 Roman, 1976a, Pl. 98/13-15; 102/6, 9. 61 Liciu, 2002, Pl. V/10. 62 Bichir, 1958, Fig.1. 63 Horedt et al., 1967, Fig. 4/5. 64 Aldea, 1968, Fig. 9/4. 65 Petre, 1970, Fig. 1/3. 66 Aldea, 1968, Fig. 9/17. 67 Roman, 1977a, Fig. 2/15. 68 Liciu, 2002, Pl. I/2. 69 Liciu, 2002, Pl. V/6. 70 Roman, 1976a, Pl. 97/2. 71 Roman, 1976a, Pl. 101/2,7. 72 Comşa, 1967, Fig. 6/21. 73 Boroneanţ, 1966, Fig. 2/9. 74 Roman, 1976a, Pl. 92/1. 75 Roman, 1976a, Pl. 102/5, 10. 76 Liciu, 2002, Pl. V/3. 77 Popilian, 1999, Fig. 3/4. 78 Roman, 1976a, Pl. 104/13. 79 Berciu, 1939, Fig.85/5. 80 Roman, 1976a, Pl. 41/3. 81 Liciu, 2002, Pl. IV/1, 3, 5. 82 Roman, 1976a, Pl. 90/5, 6. 83 Roman, 1976a Pl. 42/1-2; 89/2. 84 Roman 1976a, Pl. 103/1, 5. 85 Roman 1976a, Pl. 60/1. 86 ***, 1955, Fig. 9/4. 87 Roman, 1976a, Pl. 65/114; 74/1,3; 76/3; 110/5. 88 Liciu, 2002, Pl. III/4; IV/7. 89 Berciu, 1953, Pl. VIII B; Roman, 1976a, Pl. 98/2, 3, 5; 99/12. 90 Harţuche, 1969, Fig. 4/14, 17, 18.



19

Motive în forma tablei de şah sunt lucrate din puncte sau linii. Acest motiv era considerat a fi prezent în Transilvania, Banat şi Crişana91. Ele sunt prezent la Româneşti92 şi Herculane-Peştera Hoţilor93. Pe baza descoperirilor de la Ostrovul Corbului, P. Roman considera că pentru sudul Olteniei nu avem decât importuri Kostolac94. În Serbia motivul acesta este întâlnit în special în mediul Kostolac95. El este prezent şi la Ostrovul Corbului, în vechile săpături96.

Liniile canelate se întâlnesc pe mai multe fragmente ceramice, la Rogova, dar şi pe un vas aproape întreg (Pl. VII/46-47). Aceste linii canelate sunt prezente în toate fazele culturii Coţofeni97, dar pe materialele de la Rogova, canelura este mai adâncă. Ceva asemănător se întâlneşte pe un vas fragmentar de la Ostrovul Corbului98 şi pe altul de la Gârla Mare99. Aplicaţii plastice în forma „boabelor de linte” sunt prezente în toate fazele acestei culturi100, iar staţiunea noastră nu face excepţie. Aceste aplicaţii se întâlnesc la Verbicioara, Castrele Traiane – zona fortificaţiei circulare101, Basarabi102, Gârla Mare103, cât şi la Ostrovul Corbului, atât în cercetările vechi104 cât şi în cele noi105.

Brâurile aplicate se situează de cele mai multe ori sub buza vaselor şi sunt alveolate sau crestate. Au fost remarcate încă de acum aproape un secol, când au fost descoperite106. Câteodată sunt întrerupte de apucători care se ridică uşor de pe linia brâului.

Potcoavele în relief sunt prezente în toate staţiunile cercetate sistematic, au deschiderea în sus sau în jos, sunt simple, crestate sau alveolate şi serveau, în afara rolului estetic, la prinderea vaselor.

Crestele în relief sunt rare în staţiunea noastră, dar sunt destul de numeroase în zonă107. Proeminențele sunt de formă rotundă sau alungită şi se ridică foarte puţin de pe peretele vasului. Nu sunt amintite în alte staţiuni, s-ar putea să fie ceva local.

Motivele libere, cum le-am numit eu, reprezintă un decor format din linii drepte sau în zig-zag, întâlnit în toate staţiunile Coţofeni.

2. Obiecte din lut a) Fusaiolele se întâlnesc în număr mare. Unele au fost lucrate din fragmente ceramice mai

groase (Pl. X/72, 74), prin perforare, dar cele mai multe sunt special confecţionate din lut (Pl. IX/62, 65) şi au diferite forme.

b) Greutăţile de lut se întâlnesc în stare fragmentară, în special cele de mari dimensiuni care erau folosite la fixarea acoperişului de păioase al locuinţelor (Pl. X/71, 73). Cele de dimensiuni mai mici erau destul de rare.

c) Mosoarele sunt prezente prin câteva exemplare, dar toate în stare fragmentară. Sunt de formă cilindrică şi cu capetele lăţite (Pl. IX/68).

91 Roman, 1976a, Pl. 45. 92 Roman, 1976b, Pl. IV/11. 93 Roman, 1977b, Pl. 47/4. 94 Roman, 1977a, p. 422. 95 Nikolić, 2000, Pl. I/7; IX/16; XI/8; XXII/4; XXVIII/2, 10. 96 Berciu, 1953, Pl. X B. 97 Roman, 1976a, Pl. 64/7; 73/197/1. 98 Berciu, 1953, Pl. X B. 99 Liciu, 2002, Pl. I/2. 100 Roman, 1976a, pp. 27-28. 101 Berciu, 1952, Fig. 22/2, 7. 102 Roman, 1976a, Pl. 92/5. 103 Liciu, 2002, Pl. I/1. 104 Berciu, 1953, Pl. VIII/A, B. 105 Roman, 1976a, Pl. 103/6. 106 Bărcăcilă, 1924, Fig. 33-34. 107 Roman, 1976a, Pl. 92/2, 3; 98/6; 100/6.



20

d) Lingurile (Pl. IX/58, 59) sunt marcate prin câteva exemplare, cele mai multe în stare fragmentară şi lucrate din pastă care conţine destul de mult nisip în compoziţie. Asemenea piese sunt cunoscute şi din alte cercetări108.

e) Uneltele erau confecţionate din diferite materiale, printre care şi din lut ars. O asemenea piesă am descoperit la Rogova, pe care o considerăm a fi unealtă. Este vorba de o piesă alungită (Pl. IX/63) cu un vârf destul de bont şi care, la capătul opus era ruptă.

3. Obiecte din piatră Piatra a constituit materia primă din care s-au confecţionat numeroase unelte necesare

acestei comunităţi. Prin natura lor neperisabilă, acestea au ajuns până astăzi aşa cum au fost confecţionate, chiar dacă unele sunt în stare fragmentară.

Piatra, cu structură diferită, a fost prelucrată prin cioplire şi şlefuire, pentru confecţionarea uneltelor şi armelor.

Piatra şlefuită a servit la confecţionarea unor arme şi unelte. Topoarele sunt cel mai bine reprezentate prin câteva piese fragmentare. Unul are păstrată doar partea activă ce este lăţită faţă de restul corpului (Pl. X/70).

Piatra cioplită a permis confecţionarea unor unelte de mici dimensiuni lucrate din silex, obsidian şi alte roci de culoare roşcată şi de calitate inferioară, dar care, prin izbire se desprind în lame. De fapt nu avem decât câteva piese lucrate din obsidian şi care au o culoare brun-cenuşie, cu aspect de sticlă topită. Au fost descoperite în nivelele Coţofeni şi numeroase aşchii de cuarţ, care erau folosite ca unelte, dar şi unele nuclee de silex epuizate. Tot din piatră au fost confecţionate râşniţele şi percutoarele. Cele mai multe râşniţelor au fost lucrate din piatră de râu şi au ajuns la noi în stare fragmentară. Pentru a putea sparge unele seminţe, necesare în alimentaţie, erau folosite percutoarele. Erau lucrate tot din piatră de râu şi datorită folosirii intense, aveau o formă de sferă.

4. Obiecte din os şi corn Osul şi cornul a fost folosit pentru confecţionarea unor unelte, arme şi podoabe. Cel mai des

folosit, ca materie primă, a fost osul. Pe capete de os, dar şi pe aşchii din acelaşi material, au fost lucrate diferite unelte (Pl. IX/69), iar prin retezarea unor oase cu secţiune rotundă s-au confecţionat mărgele. Din aşchii de oase lungi au fost confecţionate ace pentru cusut. La un exemplar se observă faptul că pentru crearea orificiului au fost făcute două găuri alăturate (Pl. IX/66). Pandantivele sunt lucrate din colţi de animale, cel mai adesea din colţi de mistreţ (Pl. IX/64, 67). Aceştia erau perforaţi către unul din capete pentru a fi prinşi cu sfoară. Coarnele de cerb au fost folosite pentru confecţionarea unor plantatoare.

CONCLUZII

Așezarea Coțofeni de la Rogova a ocupat o parte din terenul mlăștinos care se afla pe cursul

pârâului Blahnița. În zona imediat învecinată din partea de nord, se afla un teren plan cu o înălțime de câțiva metri mai sus, suficient cât să nu ajungă inundațiile periodice, unele de mare amploare.

În apropiere de localitatea Castrele Traiane din jud. Dolj, până în urmă cu câțiva ani se putea urmări, pe imaginea din satelit, conturul unui ring rotund cu un diametru destul de mare. Aici se află o fortificație cu șanțuri și valuri de apărare ce aparține culturii Coțofeni. Trebuie precizat că zona este reprezentată de o câmpie care se întinde către localitățile Dârvari și Gemeni din jud. Mehedinți și Unirea din jud. Dolj. Stațiunea este cunoscută sub numele de „Cetățuia de la Matei Bârdău” și este menționată de câteva ori109. Petre Roman a făcut săpături în acest punct110. În acest început de 108 Dumitraşcu, Togan, 1971, Pl. V/42-43. 109 Berciu, 1952, p. 166; Roman, 1976a, p. 60; Lazarovici, Lazarovici, 2007, p. 312; Vulpe, 2001, pp. 226-227; Tuțulescu, 2013, p. 51; Pătroi, 2016, p. 27. 110 Roman, 1976a, p. 60.



21

an 2018, această stațiune rotundă nu se mai poate urmări pe imaginea din satelit. Între localitățile Gemeni (jud Mehedinți), Castrele Traiane și Unirea (jud. Dolj) se mai observă și acum un ring rotund pe care îl bănuiesc a fi tot o așezare a culturii Coțofeni. Pot preciza că așezarea „Cetățuia de la Matei Bârdău” se afla la nord de acest ultim sit amintit.

Nu cunosc situația de pe teren a celor două stațiuni, dar pot să spun câte ceva despre o altă stațiune. La 14. 04. 1976, împreună cu colegul Ion Stîngă de la Muzeul Regiunii Porților de Fier, am efectuat o cercetare de teren în zona localităților Dârvari și Gemeni. Cunoșteam faptul că la Dârvari se află o cetate despre care se spunea că este dacică. Pe teren, la o distanță de circa 2 km nord-est de satul Dârvari am găsit o cetate de pământ. Din păcate, nu aveam la noi nici aparat de fotografiat, niciun instrument de măsurat pentru a reține ceva din măreția a ceea ce ne-a impresionat atunci. Tot ce am putut să fac a fost să măsor cu un pas întins dimensiunile fortificației. Avea lungimea de 175 de pași, iar lățimea era de 85 de pași, fiind orientată cu axa lungă est-vest. Interiorul acesteia avea aspectul unei terase care se ridica ușor față de terenul din jur. Această impresie era creată de faptul că de jur împrejurul cetății se afla un șanț adânc de peste doi metri. Acum estimez lățimea sa la aproximativ 10 m. Cel mai bine îmi amintesc șanțul de pe latura de sud, către sat, care avea adâncimea cea mai mare. Datorită arăturilor executate cu tractoare, latura de nord a șanțului era destul de aplatizată față de latura de sud. În afara unui bogat material ceramic recoltat și dus la muzeu, am observat bucăți mari de lut puternic ars, în care se puteau observa bine urma unor împletituri de nuiele de grosimi apreciabile.

Am crezut că voi reveni cât mai repede în acel punct pentru a înregistra și măsura ceea ce doream, dar nu s-a mai putut din motive independente de voința mea. Am revenit după mulți ani în acel loc, dar întâmplător și cu mare grabă. Ultima vizită la Dârvari a fost în anul 2012 când nu am mai putut să arăt tinerilor colegi locul fortificației decât după materialul ceramic de pe teren. Repetatele arături cu mecanizatele au distrus complet fortificația. Singurele materiale ceramice văzute și recoltate de aici aparțin culturii Coțofeni. Deși materialul ceramic era abundent, consider că era o fortificație de refugiu, datorită dimensiunilor foarte mici și lipsei unei surse de apă permanentă, cel puțin în ultimii 40 de ani.

Este de presupus că și celelalte două fortificații circulare au avut tot un astfel de caracter. Dacă ținem seama că și așezarea Coțofeni de la Rogova a fost stabilită intenționat în mijlocul unei mlaștini, constatăm existența unui anumit grad de instabilitate în această fază finală a culturii Coțofeni. Această instabilitate se putea datora mișcării populațiilor de stepă111, curentului vučedolian care se orientează, într-o anumită etapă către sud-est și este barat de cultura Glina care se îndreaptă către vest112.

Desigur că este dificil să ne formăm o părere exactă despre întinderea aşezării şi organizarea acesteia datorită cercetării limitate pe care am putut să o fac. Dar amintesc faptul că la 300 m vest de punctul în care am făcut cercetarea, în albia taluzată mecanic a Blahniţei, au apărut fragmente ceramice Coţofeni. Consider că aşezarea a fost destul de mare, dar că s-a întins mai mult la vest de zona în care am cercetat eu.

Locuirea Coţofeni de la Rogova a fost de lungă durată şi acest lucru este sugerat de mai multe aspecte practice întâlnite în timpul cercetărilor. Un prim fapt în acest sens este acela că populaţia acestei perioade a descoperit metoda de a păstra uscat interiorul locuinţelor prin practicarea unei gropi care permitea colectarea excesului de umiditate. Consider că această descoperire se putea face doar în condiţiile în care se locuia mai mult timp pe acelaşi loc şi se făceau observaţii anuale sau multianuale. În al doilea rând nu am întâlnit locuințe care să fi dispărut prin incendiere. Chiar trasarea unor mici canale, ca cel întâlnit în zona lui S III, presupune o amenajare a terenului pentru o locuire îndelungată.

111 Popa, 2009. 112 Roman, 1980, p. 17.



22

O parte din materialul arheologic din această perioadă este de certă factură Kostolac. Cel mai bine se observă lucrul acesta la L1/2002 unde ceramica este doar de factură Kostolac.

La sud de Dunăre, în Serbia, unde se află numeroase așezări Kostolac, pe ceramica acestei culturi se întâlnește decorul în forma tablei de șah la Barice113, Gardoš114, Gomolava115, Lepenska potkapina116, Keljin-Surduk117, Kulma Škjopului118. Decorul sub formă de triunghi se găsește la Čot-Popović119, Gomolava120 sau Tri humke121. În aceeași zonă se găsesc linii punctate la Jelenak122, romburi la Keljin-Surduk123, iar incizii groase în mai multe puncte din care amintesc situl Vlasac124. Aceste elemente Kostolac se întâlnesc și în sud-vestul României la Herculane-Peștera Haiducilor, nivelele i, j125, Basarabi126, Ostrovul Corbului127, Slașoma128, Gârla Mare129, Românești130, Cuina Turcului.

Situl de la Rogova este cel mai estic punct cu așa multe materiale și elementele de factură Kostolac. Nu ar fi exclus ca mici grupuri ale purtătorilor culturii Kostolac să fi migrat în această zonă de sud-vest a Olteniei și să fi coexistat cu purtătorii culturii Coțofeni, lucru mai greu de crezut. Dar trebuie să avem în vedere și existența unor meșteri itineranți, așa cum se întâmplă cu producerea unor piese de metal mai dificil de realizat, sau existența unor schimburi realizate între diferitele comunități, care asigură, prin intermedieri, ceramică Kostolac în mediul Coțofeni. Am în vedere L1/2002 în care, atât cât a fost cercetată, conținea doar ceramică cu forme și decor Kostolac și care putea aparține unui individ care lucra ceramică Kostolac. Dar o cultură distinctă Kostolac în sud-vestul Olteniei nu cred că a existat deoarece ceramica Coțofeni este abundentă în fiecare așezare cercetată în această zonă. Fragmentele ceramice Kostolac se întâlnesc în număr destul de mare în comparație cu alte așezări, dar ceramica acestei culturi nu reprezintă, ca vase întregi, nici 1% din totalul ceramicii.

Există și opinii conform cărora în Serbia și Banat cultura Kostolac se interferează cu Coțofeni IIIa-b și de aici rezultă o variantă distinctă Coțofeni-Kostolac cu câteva situri în care există o cultură materială de sinteză. Categoric, această situație nu poate fi aplicată la Rogova și nici pentru sud-vestul Olteniei.

P. Roman arată că la Ostrovul Corbului în cultura Coțofeni IIIc se întâlnesc importuri Kostolac vechi și Vučedol clasic131. Câteva fragmente Vučedol am găsit în zona km fluvial 906, în localitatea Tismana. Pătrunderile Vučedol sunt documentate și pentru Ostrovul Șimian și se întâlnesc pe valea Dunării și la Gârla Mare, într-o locuință a culturii Coțofeni132. Locuința era situată în malul Dunării și era distrusă în mare măsură, astfel că nu am putut sesiza importuri Kostolac.

113 Bogdanović, 1998. 114 Stančić, 1973. 115 Petrović, 1988. 116 Jevtić, 1983. 117 Falkenstein, 1991. 118 Nikolić, 2000, Pl. XXI/1, 10, 13. 119 Bogdanović, 1985. 120 Brukner, 1979. 121 Trbuhović, Vasiljević, 1972. 122 Medović, 1968. 123 Falkenstein, 1991. 124 Srejović, Letica, 1978. 125 Roman, 1976b, Pl. IV. 126 Roman, 1976a, Pl. 95/2. 127 Roman, 1976a, Pl. 104/3, 7. 128 Liciu, 2002, Pl. II/4. 129 Crăciunescu, Văcuță, 2011, Pl. I/15. 130 Roman, 1976, Pl. 108/11, 12. 131 Roman, 1976b, p. 145. 132 Crăciunescu, Văcuță, 2011.



23

În Bulgaria locuirea Kostolac se asociază cu finalul fazei a II-a şi începutul fazei a III-a a culturii Coţofeni, iar cultura Vučedol corespunde fazei III Coţofeni133. Una din ultimele opinii ale lui N. Tasić, referitoare la cultura Coţofeni în Serbia, precizează contemporaneitatea Coţofeni III cu Kostolac şi Vučedol timpuriu134. Într-o altă lucrare privind cultura Kostolac din Serbia se consideră că elementele din faza clasică a culturii Kostolac sunt contemporane cu fazele Coţofeni IIb - IIIa-b135. O părere diferită în acest sens este exprimată într-o lucrare destul de recentă, în care se afirmă contemporaneitatea parţială Coţofeni III – Baden-D-E – Kostolac136.

Pe baza celor șapte analize radiocarbon existente, de la Băile Herculane și Ostrovul Corbului, Forenbaher137 plasează cultura Coțofeni în intervalul 3300-2700 a. Chr.

H. Ciugudean adoptă o cronologie mai largă138 pentru dezvoltarea acestei culturi. În același sens se pronunță și C. I. Popa, care propune intervalul 3500-2500 a Chr pentru această cultură139.

Așezarea de la Rogova aparține fazei Coțofeni IIIc. Deoarece nu dispunem de datări radiocarbon, apelăm la ceea ce se cunoaşte pentru zona de sud-vest a României. Au fost efectuate şapte probe radiocarbon de la Băile Herculane şi Ostrovul Corbului, dar care nu au precizată poziţia stratigrafică şi natura probei. Calibrate și interpretate, ele au dat rezultate care sunt interpretate diferit de unii cercetători.

Ţinând seama de datele prezentate pentru staţiuni arheologice din sud-vestul României, considerăm că locuirea Coţofeni de la Rogova poate fi plasată în prima treime a mileniului trei.

LISTA ABREVIERILOR

ActaH - Acta Hargitensia, Miercurea-Ciuc. AMN - Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca. Antiquity - Antiquity. A Quartely Review of World Archaeology, York. AP - Arheološki pregled, Belgrad. Apulum - Apulum. Acta Musei Apulensis, Alba Iulia. ArchIug - Archaeologia Iugoslavica, Belgrad. Banatica - Banatica, Reșița. BCMI - Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București. BRGK - Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen

Archäologischen Instituts, Frankfurt am Main. CA - Cercetări arheologice, București. Dacia - Dacia – Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne, Bucureşti. Drobeta - Drobeta. Arheologie-istorie, Drobeta Turnu-Severin.Historica - Historica, Craiova. Istraživanja - Istraživanja, Novi Sad. Litua - Litua. Studii și cercetări, Târgu-Jiu. Oltenia - Oltenia. Studii și comunicări. Arheologie-Istorie, Craiova. PZ - Prähistorische Zeitschrift, Leipzig-Berlin. RB - Revista Bistriței, Bistrița-Năsăud. RM - Revista Muzeelor, București. RVM - Rad vojvođanskih muzeja, Novi Sad. Sargetia - Sargetia. Acta Musei Devensis, Deva.

133 Alexandrov, 1994, p. 119. 134 Tasić, 1995, p. 69. 135 Nikolić, 2000, p. 92. 136 Luca et al., 2005, p. 16. 137 Forenbaher, 1993, p. 246, fig. 5, apud Ciugudean, 2000, p. 57. 138 Ciugudean, 1996, p. 146. 139 Popa, 2009.



24

SCIV(A) - Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, București. Staništa - Staništa, Kragujevac. Starinar - Starinar, Belgrad. StComSM - Studii şi comunicări, Satu Mare. Th.-D. - Thraco-Dacica, București. Tibiscum - Tibiscum. Studii şi Comunicări de Istorie şi Etnografie, Caransebeş. Tibiscus - Tibiscus. Istorie. arheologie. Muzeul Banatului, Timişoara.

BIBLIOGRAFIE

***. 1955. Şantierul arheologic Cerna-Olt. SCIV 6 (3-4), pp. 391-409. ***. 1969. Geografia văii Dunării româneşti. Bucureşti: Academia R.S.R. Aldea, I. Al. 1968. Aşezarea Coţofeni de la Rîpa Roşie – Sebeş. Apulum 7(1), pp. 91-102. Alexandrov, S. 1994. The Prehistoric Site of Radomir-Vahovo: Some Problems of the Early

Bronze Age in South-Western Bulgaria (Northern Connections). În P. Roman, M. Alexianu (eds.), Relations Thraco-Illyro-Helléniques: actes du XIVe Symposium national de thracologie (à participation internationale), Băile Herculane (14-19 septembre 1992). Bucarest: Institut Roumain de Thracologie, pp. 117-129.

Alexandrov, S. 1995. The Early Bronze Age in Western Bulgaria: Periodization and Cultural Definition. În D. Bailey, I. Panayotov (eds.), Prehistoric Bulgaria. Madison, Wisconsin: Prehistoric Press, pp. 253-270.

Bărcăcilă, Al. 1924. Antiquités pré- et proto-historiques des environs de Turnu-Severin. Dacia 1, pp. 280-296.

Berciu, D. 1939. Arheologia preistorică a Olteniei. Craiova: Ramuri. Berciu, D. 1952. Şantierul Verbicioara. SCIV 3, pp.141-189. Berciu, D. 1953. Catalogul muzeului arheologic din Turnu-Severin. În Materiale

Arheologice privind Istoria Veche a R.P.R. I, pp. 589-691. Bichir, Gh. I. 1958. Un mormînt cu ocru la Cîrna. SCIV 9 (1), pp. 91-100. Boengiu, S. 2004. Piemontul Bălăciţei. Studiu geomorfologic (Teză de doctorat). Bucureşti:

Institutul de geografie al Academiei Române. Bogdanović, M. 1985. Centralna Srbija u bakarna doba. Staništa 11, pp. 9-33. Bogdanović, M. 1998. Novi nalazi kostolačke kulture u Šumadiji. Staništa. Boroneanţ, V. 1966. Cultura Kostolac de la Cuina Turcului. SCIV 17 (2), pp. 345-353. Boroneanţ, V. 1968. Descoperiri aparținând culturii Vučedol în zona Porților de Fier. RM

5(4), pp. 352-355. Brukner, B. 1978 (1979). Zur Chronologie der Kostolac-Gruppe, ArchIug 19, pp. 8-13. Cădariu, Ș. 1974. Două așezări Coțofeni în hotarul orașului Bocșa. Tibiscus 3, pp. 75-80. Ciugudean, H. 1996. Epoca timpurie a bronzului în centrul și sud-vestul Transilvaniei.

Bibliotheca Thracologica, XIII. București. Ciugudean, H. 2000. Eneoliticul final în Transilvania și Banat: cultura Coțofeni. Timișoara:

Mirton. Comşa, E. 1967. Unele date cu privire la sfîrşitul perioadei de trecere de la epoca neolitică la

epoca bronzului în sud-estul Olteniei. SCIV 18 (2), 1967, pp. 207-221. Cosma, M. 1999. Monografia satului Rogova, județul Mehedinți (documente și fapte istorice

privitoare la dezvoltarea satului Rogova). Drobeta Turnu Severin: Centrul Județean al Creației Populare Mehedinți.

Crăciunescu, G. 1994. Cercetările arheologice din perimetrul satului Nicolae Bălcescu. Contribuţii la geneza culturii Verbicioara. Drobeta. Buletin științific trimestrial 1 (2), pp. 16-20.

Crăciunescu, G. 1996. Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi. Drobeta 7, pp. 35-48.



25

Crăciunescu, G. 2002. Locuirea Coţofeni de la Rogova, judeţul Mehedinţi. Drobeta 11-12, pp. 19-61.

Crăciunescu, G. 2004. Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei. Bibliotheca Thracologica, XLI. Craiova: MJM.

Crăciunescu, G., Văcuță, G. E. 2011. O locuință Coțofeni de la Gârla Mare, județul Mehedinți. Sargetia 2, S.N., pp. 9-16.

Dumitrașcu, S. 1972. Morminte Coțofeni de incinerație descoperite la Medieșul Aurit. StComSM 2, pp. 53-62.

Dumitraşcu, S., Togan, G. 1971. Săpăturile arheologice de la Boarta – „Cetăţuie“. AMN 8, pp. 423-437.

Dumitrescu, Vl. 1960. La plus ancienne tombe à incinération trouvée sur le territoire de la R. P. Roumaine et autres découvertes apparentées de la même région. Dacia N.S. 4, pp. 69-88.

Falkenstein, F. 1991. Geländeuntersuchungen zum Ablauf der vor- und frühgeschichtlichen Besiedlung auf dem Titeler Plateau im Theissmündungsgebiet. BRGK 72, pp. 194-204.

Forenbaher, S. 1993. Radiocarbon dates and absolute chronology of the central European Early Bronze Age. Antiquity 67 (225), pp. 218-256.

Gumă, M., Săcărin, C. 1981. Descoperiri „Coțofeni” inedite de la Bocșa Montană-Colțan (jud. Caraș Severin). Banatica 6, pp. 59-95.

Harţuche, N. 1969. Cercetări arheologice la Brad (jud. Hunedoara). AMN 6, pp. 439-449. Horedt, K. et al. 1967. Săpăturile arheologice de la Răhău şi Sebeş. Apulum 6, pp. 11-27. Jevtić, M. 1982-1983. Lepenska pokapina, praijstorijsko naselje. Starinar 33-34, pp. 201-207. Lazarovici, C. M., Lazarovici, Gh. 2007. Arhitectura neoliticului și epocii cuprului din

România. vol. II. Iași: Trinitas. Liciu, D. 2002. Noi descoperiri aparţinând culturii Coţofeni pe teritoriul județului

Mehedinți. Drobeta 11-12, pp. 7-18. Luca, S.A. et al. 2005. Cercetări arheologice în peştera Cauce. vol. II. Sibiu: Economică. Manea, C. 2003. Locuirile sitului arheologic de la Rogova, județul Mehedinți. Drobeta 13,

pp. 48-54. Manea, C. 2006. Un topor eneolitic descoperit în judeţul Mehedinţi. Drobeta 16, pp. 112-114. Manea, C., Pădurean, Ov. 2005. Șantierul arheologic Rogova. Campania 2005. Drobeta 15,

pp. 47-56. Medović, P. 1968. Titel, Kalvarija – višesloino nalazište. AP 10, pp. 26-27. Mihăilescu, V. 1966. Dealurile şi cîmpiile României. Studiu de geografie a reliefului.

Bucureşti: Științifică. Moisil, C. 1911. Privire asupra antichităţilor preistorice din Romania. BCMI 4, pp. 83-94. Molnár, Z., Petică, M. 2001. Așezarea preistorică de la Târgu Mureș „Cetate”-II. RB 15, pp.

7-20. Nikolić, D. 2000. Kostolačka kultura na teritoriji Srbije. Beograd: Centar za arheološka

istraživanja. Pătroi, C. N. 2016. Repertoriul așezărilor și descoperirilor Culturii Coțofeni în Oltenia. Litua

18, pp. 17-93. Petre (Govora), Gh. I. 1967. Ceramica decorată prin împunsături succesive, din r. Rm.

Vîlcea. SCIV 18 (4), pp. 645-665. Petre (Govora), Gh. I. 1970. Contribuţii la cunoaşterea culturii Coţofeni în nord-estul

Olteniei. SCIV 21 (3), pp. 481-487. Petre-Govora, Gh. 1995. O preistorie a nord-estului Olteniei. Rm. Vâlcea: Petras. Petrescu, S. M., Popescu, O. 1990. Cercetări de arheologie speologică în Valea Cernei (I).

Banatica 10, pp. 59-80. Petrescu-Dîmboviţa, M. 1977. Depozitele de bronzuri din România. Bucureşti: Academia

R.S.R.



26

Petrović, J. 1988. Enéolitique moyen et tardif a Gomolava. În N. Tasić, J. Petrović (Hrgs.), Gomolava. Chronologie und Stratigraphie der Vorgeschichtlichen und Antiken Kulturen der Donauniederung und Südosteuropas. Internationales Symposium Ruma 1986. Novi Sad, pp. 39-46.

Popa, C. I. 1997-1998. Contribuții la cunoașterea perioadei de tranziție de la eneolitic la epoca bronzului în bazinul Cugirului (II). Sargetia 27 (1), pp. 51-101.

Popa, C. I. 2009. Cultura Coțofeni. Cu specială privire asupra Transilvaniei. Rezumatul tezei de doctorat. Alba-Iulia. http://www.creeaza.com/familie/arta-cultura/CULTURA-COTOFENI-CU-SPECIALA-P196.php.

Popilian, Gh. 1999. Découvertes archéologiques dans l’Ïle Ostrovul Şimian. În M. Vasić (ed.), Le Djerdap/les Portes de Fer a la deuxieme moitie du premier millenaire av. J. Ch. jusqu'aux guerres daciques: kolloquium in Kladovo-Drobeta-Turnu Severin, September-October 1998. Jugoslawisch-Rumänische Kommission für die Erforschung der Region des Eisernen Tores, III. Beograd: Arheoloski Institut, Balkanoloski institut SANU; Bukarest: Rumänisches Institut für Thrakologie, pp. 55-64.

Rogozea, P. 1986. Peșteri din județul Caraș Severin – cercetări arheologice (III). Tibiscum 6, pp. 173-209.

Roman, P. 1968. Contribution à la connaissance des problèmes de l’énéolithique avancé et de la période de transition à l’âge du bronze à la lumière des fouilles archéologiques de Băile Herculane et de Moldova Veche. Comunicări – Seria Arheologică, VI. Craiova.

Roman, P. 1976a. Cultura Coţofeni. Bucureşti: Academia R.S.R. Roman, P. 1976b. Kontakte der Coțofeni-Kultur mit den Baden-Kostolac-und Vučedol

Kulturen im Westen Rumäniens. Istraživanja 5, pp. 143-148. Roman, P. 1977a. Noţiunea de „Cultură Kostolac“. SCIVA 28 (3), pp. 419-429. Roman, P. 1977b. Die Coţofeni-Kultur. PZ 52 (2), pp. 189-198. Roman, P. 1980. Substratul cultural al bronzului tracic. ActaH 1, pp.13-21. Roman, P. 1986. Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României. SCIVA 37 (1),

pp. 29-55. Roman, P. 2010-2011. Ostrovul Corbului zwischen Flusskm. 911-912. Die Siedlung der

Coțofeni-Kultur. Th.-D. 25-26, pp. 5-30. Roman, P., Dodd-Oprițescu, A. 2008. Ostrovul Corbului între km. fluviali 911-912.

Morminte și unele așezări preistorice. București: Academia Română. Roman, Șt. 1967. Elemente ale culturii Coțofeni la Cuina Turcului. RM - RM 4 (5), pp. 474-475. Roșu, L. 1968. Rezultatele preliminare ale cercetărilor arheologice de la Buicești-

Mehedinți. Comunicări – Seria Arheologică, VII. Craiova. Srejović, D., Letica, Z. 1978. Vlasac: mezolitsko naselie u Ðerdapu. Beograd: Srpska

akademija nauka i umetnosti. Stančić, V. 1973. Karaburma, Beograd – praistorijska naselja. AP 15, pp. 20-21. Stănciulescu-Bîrda, Al. 1982. Atestări documentare privind localităţile judeţului Mehedinţi.

Mehedinţi – cultură şi civilizaţie IV, pp. 249-284. Stăncuţ, C., Osiac, Vl. 1971. Din istoricul moşiei Rogova. Historica 2, pp. 125-132. Stîngă, I. 1998. Viaţa economică la Drobeta în secolele II-VI p. Ch. Bibliotheca

Thracologica, XXVI. București: Semne. Tasić, N. 1965. Poznoeneolitski, bronzanodobni i sloj starijeg gvozdenog doba na

Gomolavi. RVM 14, pp. 177-228. Tasić, N. 1995. Eneolithic Cultures of Central and West Balkans. Belgrade: Draganić. Tătulea, C. M., Nica, M. 1974. Contribuții la cunoașterea perioadei de trecere de la neolitic

la epoca bronzului în Oltenia. Oltenia 1, pp. 9-24. Tomescu, M. 1998-2000. Holocenul – date cronologice şi climatice. CA 11 (1), pp. 235-270. Toropu, Oct. 1976. Romanitatea tîrzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică

(secolele III-XI). Craiova: Scrisul Românesc.



27

Trbuhović, V., Vasiljević, M. 1972. Rekognosciranje u Podrinju i sondažna istraživanja. AP 14, pp. 164-189.

Tudor, D. 1978. Oltenia romană. ed. IV. Bucureşti: Academia R.S.R. Tuțulescu, I. 2013. Forme de habitat aparținând culturii Coțofeni în zona deluroasă a

Olteniei. Litua 15, pp. 49-65. Vulpe, Al. 2001. Bronzul timpuriu. În M. Petrescu-Dîmbovița, Al. Vulpe (coord.), Istoria

Românilor. Vol. I, Moștenirea timpurilor îndepărtate. București: Enciclopedică, pp. 225-237.

LISTA PLANȘELOR

Fig.1. Plan general de săpătură Fig.2. Șanț drenaj; Locuința (L) 1/1995. Fig.3. L1, 2/2001. Fig.4. L/2002. Fig.5. L2/2004. Planșa I. 1. Strachină, 1996, SV, C5, -0,90; 2. Strachină, 1996, L5, SV, C2, -1,70; 3. Strachină, 2000, Sp. I, -0,90; 4. Strachină, 1996, SVI, C2, -0,85; 5. Strachină, 1995, L1, SII, C3-4; -1,30; 6. Strachină, 2000-2001, L5, SXV, C1, -1,20. Planșa II. 7. Castron, L2/2001, -1,50; 8. Strachină, 2002, L, -0,70; 9. Strachină, 2002, L, -0,70; 10. Strachină, 1995, SIII, C1, -1; 11-12. Strachină, L5/1996, SV, C2, -1,95; 13. Strachină, 1995, SII, C4, -1,15. Planșa III. 14. Castron, 1995, SII, C2, -1,05; 15. Castron, 1995; SII, C3, -1,10; 16. Strachină, 1996, SVI, C4, -1,05; 17. Castron, 1995, SII, C2, -1; 18. Strachină, 1995, SII, C4, -1,15; 19. Castron, 2000-2001, L5, SXV, C1, -1,15; 20. Castron , 1997, SVIII, C6, -0,83. Planșa IV. 21. Castron, 1997, SVII, C9, -0,80; 22. Castron, 1996, SV, C10, -0,80; 23. Castron, 1997, SVIII, C3, -0,80; 24. Castron, 2001, L2, -1,45; 25. Castron, 2000-2001, L5, SXV, -1,25; 26. Castron, 1995, SII, C2, -1,02; 27. Castron, 1996, SVI, C3, -0,85. Planșa V. 28-29. Strachină, 2003, SXXI, C7, -0,41; 30. Castron, 2000-2001, L5, SXV, C1; 31. Castron, 1995, SII, C4, -1,15; 32. Castron, 2004, SXXIV, C1, -1,05; 33-34. Castron, 2000-2001, L5, -1,25. Planșa VI. 35-36. Căuc, 2001, L1, -1,35; 37. Ceașcă, 2000, SXV, C5, -1,10; 38. Ceașcă, 2001, SXV, C9, -1; 39. Cupă, L4/2004, SXXIV, C1, -1,10; 40. Cană, 1996, SV, C2, -1,20; 41. Cană, 1998, SVIIA, C2, -0,80; 42. Cană, 2004, SXXIV, C1, -0,75; 43. Cană. 2004, SXXIII, -0,80. Planșa VII. 44. Amforă, 2000, Sp.I, -0,90; 45. Amforă, 1998, SVIIA, C3, -0,80; 46-47. Amforă, 2006, SXXVIII, C2, -0,80; 48. Vas care imită forme de metal, 1997, SVIII, C10, -0,83; 49. Oală de cărat lichide, 2000, Sp.I, -0,85. Planșa VIII. 50. Oală de cărat lichide, 1995, SII, C4, -1,18; 51. Oală de cărat lichide, 2000-2001, L5, -1,25; 52. Vas în formă de clopot, 2001, L2, -1,50; 53. Vas de uz comun, 1995, SII, C4, -1,10; 54. Strecurătoare, 2001, L1, -1,35; 55. Cupă, 2001, L1, -1,35; 56. Vas de uz comun, 1995, SIII, C3, -0,80; 57. Strecurătoare, 1995, SII, C2, -1,10. Planșa IX. 58-59. Lingură din lut, 2001, L1, -1,30; 60. Toartă vas, 2001, L1, -1,45; 61. Toartă vas, 2001, L2, -0,65; 62. Două fusaiole: 1996, SVI, C1, -0,95 și 1997, SVII, C7, -0,80; 63. Unealtă din lut, 1995, SIV, C4, 4, -0,90; 64. Pandantiv, 2001, L2, -1,45; 65. R, Trei fusaiole: două din 2004, SXXIII, C3, -0,60; R, 1996, L5, SV, C2, -1,95; 66. Ac de cusut, 2005, SXXVI, C2, -1,10; 67. Pandantiv 2001, L5, SXX, C1; 68. Mosor din lut, 2000, Sp.II, -0,75; 69. Două unelte din os, 2000, Sp. I, -0,75; 2002, SXX, C2, -1; fără nr. – o mărgea de os.



28

Planșa X. 70. Topor din piatră, 2000, Sp.III, -1; 71. Greutate din lut, 2000, Sp.I, -0,70; 72. Fusaiolă, 1977, SVII, C10, -0,80; 73. Greutate din lut, 2000, Sp. III, -0,70; 74. Fusaiolă, 2004, L4, SXXIV, C1, -1,10; 75. Fragment toartă, 2001, L1, -1,30. Planșa XI. 76. Fragment ceramic, 2001, L1, -1,36; 77. Fragment ceramic, 2001, L2, -1,55; 78. Fragment ceramic, 1995, SIV, C3, -1; 79. Toartă vas, 1995, SIII, C4, -1; 80. Toartă vas, 1995, SII, C1, -1,03; 81. Toartă vas, 1995, SIII, C4, -1,80. Planșa XII. 82-83. Fragment ceramic, 2001, L1, -1,30; 84-87. Fragment ceramic, 2000-2001, L5, -1,20; 88. Fragment ceramic, 1995, SII, C4, -1,15; 89. Fragment ceramic, 2000, Sp. III, -0,70; 90. Fragment ceramic, 1997, SVIII, C1, -0,90; 91. Fragment ceramic, 2000-2001, L5, -1,28; 92. Fragment ceramic, 1996, SVI, C3, -0,85; 93. Fragment ceramic, 1996, SV, C12, -0,99. Planșa XIII. 94. Fragment ceramic, 1996, L5, SV, C2, -1,55; 95. Fragment ceramic, 1996, SV, C8, -1,03; 96. Fragment ceramic, 1995, SII, C4, -1,15; 97. Fragment ceramic , 2000-2001, L5, -1,20; 98, 100. Vas fragmentar, 2004, SXXIII, C6, -0,90; 99. Fragmente ceramice, 1996, SV, C5, -0,90; 101. Fragment ceramic, 2000, Sp. II, -0,80; 102. Fragment ceramic, 1996, SV, C5, -0,90; 103. Fragment ceramic, 2000, Sp.III, 0,80; 104. Fragment ceramic, 1996, SV, C5, -0,90. Planșa XIV. 105-106. Fragment ceramic, 2001, L1, -1,50; 107-108. Fragment ceramic, 2000- 2001, L5, -1,30; 109. Fragment ceramic, 1995, SII, C2, -1,45; 110. Fragment ceramic, 1998, SVIIA, C20, -1,17; 111. Fragment ceramic, 2001, L1, -1,50.



29

Fig.1.



30

Fig.2.



31

Fig.3.



32

Fig.4.

Fig.5.



33

Planșa I.



34

Planșa II.



35

Planșa III.



36

Planșa IV.



37

Planșa V.



38

Planșa VI.



39

Planșa VII.



40

Planșa VIII.



41

Planșa IX.



42

Planșa X.



43

Planșa XI.



44

Planșa XII.



45

Planșa XIII.



46

Planșa XIV.



47

DEPOZITUL DE BRONZURI DE LA ȘERBĂNEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA

Ion Tuțulescu*, Carol Terteci**

Rezumat: În studiul de față autorii prezintă depozitul de bronzuri descoperit la Şerbăneşti, localitate din nord-estul judeţului Vâlcea. Depozitul este alcătuit din două topoare cu disc de tip B1, varianta Téglás şi un topor plat varianta Şincai. Ambele tipuri de topoare sunt întâlnite în mediul Wietenberg, iar zona în care au fost descoperite este aproape de spaţiul intracarpatic.

Depozitul de la Şerbăneşti a fost descoperit în imediata apropiere a unui pârâu, zona deţinând un rol important din punct de vedere spiritual. Importanţa spirituală a punctului este redată şi de o a doua descoperire reprezentată de un celt transilvănean de tip A2. După tipologia lui M. Rusu, celtul este încadrat în perioada bronzului târziu. Abstract: In the present study, the autors present the bronze hoard discovered at Şerbăneşti, a village from north-east of Vâlcea county. The hoard consists of two axes with shape B1 disk, type Téglás and a flat ax type Şincai. Both types of axes belongs to the Wietenberg area and the location where this hoard has been found is nearby to the inner Carphatian space.

The hoard from Şerbăneşti has been discovered near a small river, an area with an important role, from the point of spiritual life. The spiritual importance of the point is strengthened by a second discovery which is reprezented by a Transylvanian socketed ax A2 type. By M. Rusu’s typology, the socketed ax is dated in the late bronze age. Cuvinte-cheie: topoare din bronz, prestigiu, depozit, analize metalografice, bronz mijlociu și târziu. Key-words: bronze axes, prestige, hoard, metallographic analyzes, middle and late bronze age.

A. Cadrul geografic (Harta 1-2) Comuna este situată în nord-estul județului Vâlcea, la poalele de sud ale masivului Cozia, în

Depresiunea Jiblea-Berislăvești din Subcarpații Vâlcii. Localitatea are în componența sa patru sate: Sălătrucel, Pătești, Seaca și Șerbănești. Relieful este de tip subcarpatic, cu văi de tip torențial având versanții păduroși. Zona aparține hidrografic zonei de mijloc a Oltului, cei mai importanți afluenți fiind Coisca și Pătești.

B. Locul și condițiile descoperirii (Fig. 1-2) Topoarele au fost descoperite de locuitorul Ruşan Ştefan la data de 5 ianuarie 2012, din satul

Şerbăneşti, comuna Sălătrucel, judeţul Vâlcea1. Cele patru piese2 au fost găsite în urma unei investigaţii cu detectorul de metale, realizate de

persoana menționată mai sus, în punctul Ochiul Zăcătorii (zonă împădurită). Punctul se află la cca. 1 km nord de sat, pe marginea unui pârâu sezonier care se varsă în pârâul Păteşti.

Depozitul a fost descoperit la 2,50 m est față de pârâu, la adâncimea de -0,55 m în groapă, fără a fi depuse într-un vas. Celtul a fost identificat la 20 m sud-est de depozit, la adâncimea de -0,15 m.

C. Descrierea pieselor3 Depozitul 1) Topor cu disc, nr. inv. = 464 (Fig. 3).

* Doctor, Muzeul „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, e-mail: [email protected]. ** Doctorand, Muzeul „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, e-mail: [email protected]. 1 O mică descriere a pieselor a fost publicată în volumul editat de Tudor Soroceanu (vezi Soroceanu, 2013, pp. 157-158, Taf. 72). 2 Depozitul este format din trei piese: două topoare cu disc și un topor plat cu aripioare. A patra piesă este un topor de tip celt descoperit singular la 20 de m est. 3 L= lungime; l = lățime; d = diametru.


TUȚULESCU Ion TERTECI Carol

48

Turnat în tipar bivalv, prezintă bavuri pe corp cu tub de înmănuşare manşonat. Braţ de formă trapezoidală, profil romboidal la gaura de înmănuşare. Disc cu umbo. Patină verde închisă.

Dimensiuni: L = 17,9 cm; l. tăiş = 2,85 cm; d. disc = 4,85 cm; d. gaură înmănuşare interioară = 1,95 cm; d. gaură înmănuşare exterioară = 2,4 cm; greutate = 432 gr.

2) Topor cu disc, nr. inv. = 465 (Fig. 4). Turnat în tipar bivalv, prezintă bavuri pe corp cu tub de înmănuşare manşonat. Braţ de

formă trapezoidală, profil romboidal la gaura de înmănuşare. Disc cu umbo. Patină verde închisă. Patina este uşor deteriorată pe manşon şi lamă.

Dimensiuni: L = 15,5 cm; l. tăiş = 2,45 cm; d. disc = 4 cm; d. gaură înmănuşare interioară = 1,8 cm; d. gaură înmănuşare exterioară = 2, 4 cm; greutate = 282 gr.

3) Topor cu aripioare, nr. inv. = 466 (Fig.5). Marginile ridicate şi înclinate oblic spre interiorul piesei, muchia cu secţiune dreptunghiulară.

Patină verde închis, distrusă parţial. Dimensiuni: L = 17,8 cm; l. = 3,5 cm; greutate = 260 gr.

Descoperirea izolată Topor celt, nr. inv. = 467 (Fig. 6). Turnat în tipar bivalv cu gaură de înmănuşare longitudinală şi o tortiță uşor deteriorată. Pe

corp, piesa prezintă nervuri în unghi. Patina verde deschisă, uşor deteriorată. Dimensiuni: L = 7,8 cm; l. tăiş = 3,3 cm; d. gaură de înmănuşare interioară = 2,4 x 1,8 cm; greutate = 104 gr.

D. Analize metalografice

Depozitul Topor cu disc, nr. inv. = 464: Sb = 0,534%; Sn = 67,614%; Ag = 0,301%; Pb = 0,087%; As

= 3,224%; Cu = 24,168%; Ni = 0,547%; Fe = 3,106%.

Digrama 1



49

Topor cu disc, nr. inv. = 465: Sb = 7,113%; Sn = 56,942%; Ag = 0,218%; Pb = 0,115%; As = 3,136%; Zn = 0,047%; Cu = 29,947%; Ni = 0,337%; Fe = 1,536%.

Diagrama 2

Topor cu aripioare, nr. inv. = 466: Sb = 1,488%; Sn = 61,977%; Ag = 0,332%; Pb =

0,288%; As = 4.96%; Cu = 28,969%; Ni = 0,136%; Fe = 1,429%.

Diagrama 3



50

Descoperirea izolată Topor celt, nr. inv. = 467: Sb = 1,877%; Sn = 42,693%; Ag = 0,263%; Pb = 3,788%; Bi =

0,078; As = 5,019%; Cu = 45,343%; Ni = 0,201%; Fe = 0,447%.

Diagrama 4

E. Încadrarea tipologică și culturală Depozitul Topoarele cu disc reprezintă arme specifice și caracteristice metalurgiei bronzului mijlociu

din Bazinul Carpatic4. Tipologic, cele două topoare cu disc din depozitul de la Șerbănești aparțin variantei B1, după

tipologia lui Ion Nestor5 și subvariantei Ighiel la Alexandru Vulpe6. De altfel, în tipologia topoarelor de tip B1, Alexandru Vulpe propune mai multe variante7:

- Varianta Szeghalom; - Varianta Ighiel; - Varianta Bikács-Borlești; - Varianta Iclod; - Varianta Senta; - Varianta Mezöberény.

Analogii găsim în descoperirile din zona Turda8. O tipologie aparte a topoarelor de tip B1 o regăsim și la cercetătoarea maghiară Amália

Mozsolics9 prin împărțirea în trei categorii: - Ba – topoare cu disc convex; - Bb – topoare cu disc plat și spin la mijloc; - Bc – topoare cu disc conic.

Piesele noastre se pot încadra în subvarianta Bb. 4 Molnár, 2014, p. 100. 5 Nestor, 1938, p. 183. 6 Vulpe, 1970, p. 73. 7 Vulpe, 1970, pp. 70-77. 8 Vulpe, 1970, Taf. 21/307. 9 Mozsolics, 1967, Taf. 64/2; Molnár, 2014, p. 100.



51

O ultimă și cea mai recentă tipologie a topoarelor cu disc de tip B1 o publică Wolfgund David10 prin care stabilește opt variante11:

- Varianta Tărian; - Varianta Téglás; - Varianta Mezöberény; - Varianta Zajta; - Varianta Borlești; - Varianta Olomouc; - Varianta Letkés; - Varianta Cruceni.

După această nouă tipologie, topoarele cu disc din depozitul de la Șerbănești aparțin variantei Téglás, piese identice fiind descoperite la:

- Monor, Kom. Pest – Ungaria de est; - o piesă descoperită în județul Bistrița-Năsăud.

Topoare cu disc tip B1, variantele 1-4 (după David 2004).

Topoare cu disc tip B1, variantele 5-8 (după David 2004). 10 David, 2002, pp. 84-85; David, 2004, p. 64, Abb.2. 11 Primele 4 subvariante aparțin categoriei Klassiche, ultimile 4 categoriei Nichtklassiche.



52

Ca răspândire, topoarele de tip B1 dețin cea mai mare distribuție, acestea atingând la vest linia râului Oder și râul Bug la est12. Topoare de tip B1 au fost descoperite și în afara Bazinului Carpatic la Olomuc și Šatov în Moravia, Illmitz și Kronstorf în Austria13.

Din punct de vedere al cronologiei, topoarele cu disc aparținând depozitului de la Șerbănești pot fi încadrate perioadei a III-a a bronzului mijlociu și atribuite metalurgiei de tip Koszider. Topoare de acest gen sunt întâlnite în mediile culturale: Wietenberg, Suciu de Sus şi Otomani-Füzesabony14.

A treia piesă din depozit reprezintă un topor plat cu margini ridicate de tip Randleitenbeile. Conform tipologiei realizate de Alexandru Vulpe15, toporul din depozit aparține variantei Șincai. În lucrarea sa „Bronzul timpuriu și mijlociu în Banatul românesc și pe cursul inferior al

Mureșului. Cronologia și descoperirile de metal”, Florin Gogâltan împarte aceste descoperiri din punct de vedere tipologic în16:

- Topoare masive de formă trapezoidală; - Topoare lungi, zvelte, de formă trapezoidală. Conform tipologiei propuse de Florin Gogâltan, toporul plat aparține ultimei categorii,

analogii cu piesa noastră regăsind în Banat, la Moldova Veche. Pentru spațiul intracarpatic, topoarele plate, varianta Șincai, sunt puse în legătură cu cultura

Wietenberg17. Exemplare identice întâlnim în Europa centrală sub termenul de topoare de tip Neyruz, contemporane cu tipul Guzowicw din Polonia18.

Descoperirea izolată Zona în care a fost găsit depozitul a condus la descoperirea unui topor de tip celt la o

distanţă de 20 m de locul acestuia. După tipologia stabilită de Mircea Rusu, exemplarul nostru aparţine variantei A2 a celturilor de tip transilvănean.

Din cele trei categorii ale topoarelor de tip celt (A, B, C), cele de tip A au fost împărţite în patru variante: A1, A2, A3 şi A4

19. Din punct de vedere al încadrării cronologice, toporul de la Şerbăneşti este datat în perioada bronzului târziu20, piese de acest gen fiind descoperite în depozitele de bronzuri de tip Uriu-Domăneşti21.

F. Interpretarea analizelor metalografice şi câteva concluzii Cele patru piese prezente în studiul nostru au fost supuse investigaţiilor metalografice22 în

anul 2015, când o echipă de arheologi din Germania, formată din N. Boroffka, B. Nessel şi E. Pernicka au efectuat o serie de analize pe piese din depozitele Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” şi din Colecţia de arheologie „Gheorghe Petre Govora” din Băile Govora.

Măsurătorile au fost efectuate prin analiza cu fluorescenţă de raze X23. Suprafaţa analizată a fost de cca. 8 mm în diametru la piesele mari şi aproximativ 3 mm la cele mici. Important de menţionat este faptul că adâncimea măsurătorilor a fost de 0,01 mm, prin urmare compoziţia materialelor poate fi determinată doar pentru suprafaţa obiectului.

12 Găvan, 2013, p. 148. 13 Găvan, 2013, p. 147. 14 Tencariu et al. 2014, p. 115. 15 Vulpe, 1975, p. Taf. 38/352. 16 Gogâltan, 1999, p. 135. 17 Vulpe, 1975, p. 67. 18 Gogâltan, 1999, p. 136; Topoarele de acest gen sunt încadrate în perioada mijlocie a epocii bronzului. 19 Rusu, 1966, pp. 23-24. 20 Br. D, faza de final. 21 Rusu, 1966, p. 24. 22 Analizele au făcut parte din proiectul de cercetare a problematicii începutului şi extinderii bronzurilor cu staniu, în epoca bronzului din sud-estul Europei. 23 Aparatul utilizat la analize a fost Niton XL3t 900, Fa. Thermo Scientific.



53

Tabel cu analize metalografice pe topoare cu disc de tip A (după Tencariu et al. 2014).

Din tabelul prezentat mai sus observăm că procentul de Sn nu depășește 12%, măsurătorile

efectuate pe piesele noastre relevând un procent ridicat de până la 67%. Explicația acestuia constă în faptul că măsurătorile24 au fost efectuate la suprafață, iar la

aliajele cu cupru corodate se atestă o concentrație mare a unor elemente ca: staniu, plumb și argint.

Principalele zăcăminte de cupru din centrul și sud-estul Europei exploatate

din mileniul 5 î.e.n (după Pernicka et al. 2016).

24 Analizele au fost efectuate în partea superioară a pieselor, măsurătorile fiind recoltate în special din patina acestora. Dacă probele ar fi fost preluate după înăturarea patinei, rezultatele ar fi fost altele.



54

Pentru zona Olteniei este cunoscut faptul că, încă din perioada culturii Sălcuța, piesele din cupru au fost prelucrate din două tipuri de minereu: unul cu urme de argint, uneori argint și fier, și altul cu urme infime de nichel25.

Piesele din depozitul de la Șerbănești aparțin26 cel mai probabil culturii Wietenberg și reprezintă bunuri de prestigiu pentru perioada respectivă27.

Zona în care au fost descoperite poate fi legată de o zonă sacră pentru comunitățile din epoca bronzului mijlociu. Importanța acesteia și continuitatea ca zonă sacră este sugerată și de folosirea ei în perioada bronzului târziu când este depus toporul de tip celt.

Conform tipologiei realizate de Olimpia Bratu, piesele noastre fac parte din categoria depozitelor de arme28. Depunerea lor lângă o sursă de apă reprezintă o depunere votivă. Din punct de vedere al relației cu mediul, depozitul de la Șerbănești se încadrează în categoria depozitelor în mediu umed29.

Importanța depozitului de bronzuri de la Șerbănești este reliefată și de unicitatea celor două topoare cu disc la sud de Carpați30.

BIBLIOGRAFIE

Bratu, O. 2009. Depuneri de bronzuri între Dunărea Mijlocie și Nistru în secolele XIII-VII a. Chr. București: Renaissance.

David, W. 2002. Studien zu Ornamentik und Datierung der bronzezeitlichen Depotfundgruppe Hajdúsámson-Apa-Ighiel-Zajta. Bibliotheca Musei Apulensis 18 (Alba Iulia [Karlsburg/Weissenburg]. 2 Bde.

David, W. 2004. Südbayern als Westliche Verbreitungsgrenze Ostkarpatenländischer Nackenscheibenäxte der Mittel-und Spätbronzezeit. În Pope. Halš, pp. 59-87.

Găvan, A. 2013. Metalurgia tell-urilor epocii bronzului din vestul României (II). Terra Sebvs 6, pp. 101-126.

Gogâltan, F. 1999. Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul Românesc şi pe cursul inferior al Mureşului (Die Frühe und Mittlere Bronzezeit im rumänischen Banat und am Unterlauf der Marosch. Die Chronologie und die Metallfunde). Timişoara: Orizonturi Universitare.

Molnár, Z. 2014. Contribuții la cunoașterea culturii Otomani din nord-vestul Transilvaniei. Ceramică și metal. Cluj: Meda.

Mozsolics, A. 1967. Bronzefunde des Karpatenbeckens. Depotfundhorizonte von Hajdúsámson und Kosziderpadlás. Budapest: Akadémiai Kiadó.

Nestor, I. 1938. Die verzierten Streitäxte mit Nackenscheibe aus Westrumänien. În E. Sprockhoff (ed.), Marburger Studien. Festschrift für Gero Mehrhart von Bernegg zum 50. Geburtstag, Darmstadt, pp. 178-192.

Pătroi, C. 2006. Metalurgia cuprului în cadrul complexului cultural eneolitic Sălcuța-Bubanj-Krivodol. Drobeta XVI, pp. 89-112.

Rusu, M. 1966. Depozitul de la Balșa. Sargeția 4, pp. 17-40.

25 Pătroi, 2006, p. 95; Tuțulescu, Părăușanu, 2013-2014, p. 20; Tuțulescu, Părăușanu, 2015, p. 220. 26 O primă încadrare a pieselor o răgăsim la Soroceanu, 2013, prin care acestea sunt atribuite cel mai probabil culturii Tei (vezi Soroceanu, 2013, p. 158). Din zonă nu cunoaștem nicio descoperire care poate fi atribuită culturii Tei. Zona de nord-est a Olteniei în perioada epocii bronzului mijlociu și târziu este o zonă în care influențele provenite din partea de la nord de Carpați sunt sesizabile în special în repertoriul ceramic. Astfel, în decorul ceramicii de tip Verbicioara se observă influențe Wietenberg (vezi Terteci, 2013, p. 112). 27 Încadrarea în cultura Wietenberg se datorează și punctului în care a fost descoperit depozitul, punct aflat în imediată apropiere față de Transilvania. 28 Bratu, 2009, p. 36. 29 Bratu, 2009, p. 131. 30 Este prima semnalare a acestor tipuri de topoare în Oltenia.



55

Soroceanu, T. 2012. Die Kupfer- und Bronzedepots der frühen und mittleren Bronzezeit in Rumänien. Depozitele de obiecte din cupru şi bronz din România: epoca timpurie şi mijlocie a bronzului. Cluj-Napoca – Bistriţa: Accent.

Terteci, C. 2013. Materiale ceramice Verbicioara din colecțiile Muzeului Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea. Litua XV, pp. 109-116.

Tuțulescu, I., Părăușanu, O. 2013-2014. Câteva contribuţii la topoarele de tip Jászladány din depozitele Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea. Buridava XI, pp. 7-25.

Tuțulescu, I., Părăușanu, O. 2015. Noi date asupra unor topoare din perioada bronzului timpuriu aflate în depozitele Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea. Buridava XII (2), pp. 212-224.

Tencariu, T.-A. et al. 2014. The 'deposition' of a disc-butted bronze axe discovered in the Moldovian Plateau, Romania. SAA XX, pp. 115-132.

Vulpe, A. 1970. Äxte und Beile in Rumänien I. PBF, IX, 2. München: Beck. Vulpe, A. 1975. Äxte und Beile in Rumänien II . PBF, IX, 5. München: Beck

LISTA ABREVIERILOR

Buridava - Buridava. Studii și Materiale, Râmnicu Vâlcea. Drobeta - Drobeta, Turnu Severin. Litua - Litua. Studii și Cercetări,Târgu Jiu. PBF - Prähistorische Bronzefunde, München, Stuttgart.Pope. Halš - Popelnicová pole a doba halštatská. Přispěvky z VIII konference, České

Budějovice 22.–24.9.2004. Archeologické výzkumy v jižních Čechách – Supplementum 1 (České Budějovice 2005).

Sargeția - Sargeția, Deva. SAA - Studia Antiqua et Archaeologica, Iași. Terra Sebvs - Terra Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, Sebeș.



56

Harta 1

Harta 2



57

Fig. 1

Fig. 2



58

Fig. 3

Fig. 4



59

Fig. 5

Fig. 6



60

UNELTE ŞI CERAMICĂ PREISTORICĂ DESCOPERITE ÎN LOCALITATEA MAGLAVIT, JUDEŢUL DOLJ

Petre Gherghe∗, Vasile Cioană∗∗

Rezumat: Sunt prezentate lame din silex, topoare şi ciocane din piatră de diferite forme şi mărimi specifice neoliticului, eneoliticului şi epocii bronzului şi ceramică aparţinând culturilor Coţofeni şi Gârla Mare – Cârna. Abstract: In this study flint blades, stone axes and hammers are presented. They have different shapes and dimensions specific to the Neolithic, Eneolithic, and Bronze Ages. Ceramic materials belonging to Coţofeni and Gârla Mare – Cârna are also studied. Cuvinte cheie: Maglavit, silex, topoare, ciocane de piatră, ceramică preistorică. Key-words: Maglavit, flint, stone axes, stone hammers, prehistoric ceramics.

Localitatea Maglavit, situată la circa 4 km est de Lunca Dunării, s-a remarcat încă din a doua jumătate a secolului XX prin bogăţia şi diversitatea materialelor arheologice descoperite întâmplător1 şi care din fericire, datorită tânărului, pe atunci, profesor de istorie V. Cioană, au ajuns într-o colecţie şi astfel au fost salvate de la dispariţie.

Pentru început prezentăm obiectele din silex şi piatră. Lamele de silex au fost descoperite în punctele Ţiglării şi Măgura.

Punctul Ţiglării este situat pe malul Dunării şi de aici au fost recuperate mai multe lame de silex, după ce vântul spulbera nisipul.

1. Una dintre acestea a fost descoperită în anul 1967, are culoare maro, extremităţile subţiate şi retuşate. Profil arcuit. Dimensiuni: lungimea 12 cm, lăţimea 1,9-2 cm, iar grosimea 0,6-0,8 cm.

Punctul Măgura este situat pe locul numit de localnici „Via lui Moş Ţucă” şi este poziţionat pe partea de nord a satului. Aici au fost descoperite 10 lame diferite ca mărime şi formă, executate dintr-un silex de culoare maro deschis, lăptos, sau de culoare închisă, apropiată de negru, sau chiar neagră2. Acestea, la modul general, au dimensiuni care variază în lungime între 10,2 şi 4,3 cm, în lăţime de la 3 până la 1,4 cm, iar în grosime de la 1,8 cm până la 0,4 cm.

2. Lamă de silex, a doua ca mărime după cea descoperită în punctul „Ţiglării” (Fig. 1/1). Are culoare castaniu deschis, este îngrijit lucrată şi prezintă retuşuri evidente doar pe una din laturi. Este trapezoidală în secţiune, profil arcuit şi vârful ascuţit. Dimensiuni: lungime 10,2 cm, lăţime 2,8 cm şi se subţiază spre vârf până la 2,4 cm, iar grosimea 0,9-0,8 cm.

3. Lamă din acelaşi tip de silex, este trapezoidală în secţiune, are vârful în formă de triunghi ascuţit şi este puternic retuşată. Profil aproape drept (Fig. 1/2). Dimensiuni: lungimea 9,9 cm, lăţimea 2,8 şi 2,5 cm spre vârf, iar grosimea maximă 1,8 cm.

4. Lamă, acelaşi tip de silex, cu retuşuri pe ambele laturi (Fig. 1/3). Este trapezoidală în secţiune cu profil arcuit, subţiat către vârful retuşat de formă aproape rotundă. Dimensiuni: lungimea 7,2 cm, lăţimea 2,4 cm şi 2 cm la vârf, grosimea maximă 0,5 cm.

5. Lamă din silex de culoare neagră. Retuşată pe ambele laturi, cu vârful rotunjit (Fig. 1/4). Profil gros, trapezoidal în secţiune şi puţin arcuit. Dimensiuni: lungimea 6,8 cm, lăţimea maximă 1,4 cm, iar grosimea 0,8-0,9 cm.

∗ Profesor universitar doctor, Craiova, e-mail: [email protected]. ∗∗ Profesor, com. Maglavit, jud. Dolj. 1 Gherghe, Cioană, 2017a, pp. 177-183; Gherghe et al., 2015-2016, pp. 39-49; Gherghe, Cioană, 2017b, sub tipar. 2 Reputatul arheolog Corneliu Mateescu de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti a apreciat, pe baza unor descoperiri făcute personal, că la multe dintre piesele de silex culoarea s-a schimbat în timp, datorită acidităţii solului în care s-au păstrat.


GHERGHE Petre CIOANĂ Vasile

61

6. Lamă, acelaşi tip de silex, fără retuşuri, cu vârful retezat, dar subţiat (Fig. 1/5). Profil puţin arcuit şi aproximativ rectangular în secţiune. Dimensiuni: lungimea 4,3 cm, lăţimea maximă 1,7 cm, grosimea 0,4 cm la bază şi se subţiază către vârf.

Lamele de silex erau folosite, de regulă, pentru tăiat şi jupuit, au fost bine finisate, meşteşugit retuşate şi au spatele neprelucrat. Cronologic au fost atribuite epocii neolitice. Calitatea execuţiei acestor piese de silex i-a determinat pe unii cercetători să afirme că asemenea unelte, inclusiv topoarele şi ciocanele din piatră, au fost executate în adevărate „ateliere” şi, probabil, se comercializau la schimb3.

O altă categorie de unelte la care vom face referire sunt topoarele şi ciocanele din piatră de mărimi şi forme diferite.

1. Toporul, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de topor-daltă (Fig. 2/1; 3/1), este lucrat dintr-o rocă mai puţin rezistentă decât silexul, de culoare maro deschis (cafea cu lapte), prevăzut pe lungime cu „nervuri” de culoare închisă şi a fost descoperit la locul numit de localnici Obişte.

Lama este lată, subţiată în formă de pană, bine finisată, şlefuită, ascuţită, aproape rotundă în secţiune şi prezintă urme de folosire evidenţiate de o ciobitură longitudinală. Dimensiuni: lungimea 14,1 cm, lăţimea maximă la tăiş 4,9 cm, grosimea maximă 2,2 cm.

2. Topor-daltă executat din granit, culoare închisă (negru-verzui) (Fig. 2/2; 4/1). Este bine finisat şi semişlefuit. Tăişul este arcuit şi prezintă urme de folosire (ciobituri). Jumătatea superioară se subţiază spre capăt şi prezintă urme de folosire. A fost descoperit în punctul Plaiul Viilor, situat spre localitatea Golenţi. Dimensiuni: lungimea 13,3 cm, lăţimea maximă la tăiş 6,2 cm şi grosimea 3,5 cm.

3. Topor-daltă (de dimensiuni mai mici decât cel precedent) (Fig. 2/3; 3/2). Este executat tot din granit de culoare castaniu închis. Este bine finisat, şlefuit, cu tăiş arcuit şi urme de folosire (ciobit). Capătul superior (dreptunghiular în secţiune) prezintă părţi lipsă. Urme de folosire vizibile se observă şi pe una din laturi. A fost descoperit, cu ani în urmă, tot în Plaiul Viilor. Dimensiuni: lungimea 9,2 cm, lăţime tăiş 3,3 cm şi grosime 1,5 cm.

4. Topor (s-a păstrat jumătatea inferioară) (Fig. 2/4; 5/1). A fost lucrat dintr-o rocă rezistentă, de culoare închisă, cu pigment. Este şlefuit neuniform. Partea exterioară a piesei (cea care redă grosimea), având în vedere poziția de lucru, este tocită. Toporul prezintă urme de folosire şi a fost descoperit întâmplător, cu mulţi ani în urmă, pe locul numit Măgura lui Nicolae. Dimensiuni: lungimea 9,4 cm şi 3,2 cm grosime maximă la capătul superior.

5. Topor-ciocan executat din granit (Fig. 5/2; 7/1). Are muchia masivă, în formă de pătrat cu colţurile rotunjite şi tăişul drept. Este mai mare ca dimensiune decât celelalte topoare şi prezintă evidente urme de folosire (părţi lipsă). Este prevăzut cu orificiu de înmănuşare de formă conică (diametrul 2,7/2,5 cm) şi a fost descoperit în punctul Obişte. Dimensiuni: lungimea 15,4 cm, lăţimea maximă spre lamă 9,7 cm.

6. Topor păstrat fragmentar, doar jumătatea superioară cu o parte din orificiul de înmănuşare de formă conică (2,6/2,3 cm). Are capătul rotunjit. A fost lucrat dintr-o rocă rezistentă, de culoare verde, este bine şlefuită (Fig. 4/2; 7/2) şi provine din locul numit Măgura lui Nicolae. Dimensiuni: lungimea maximă 8,2 cm şi lăţimea 6 cm.

7. Topor-ciocan, întreg, îngroşat în dreptul orificiului de înmănuşare şi cu profil arcuit (Fig. 6/1-2). A fost executat dintr-o rocă rezistentă de culoare cenuşie cu pigmenţi mici de culoare neagră, tăişul arcuit şi puţin evazat, muchia rotundă. Şlefuit, cu urme de folosire. A fost recuperat din punctul Măgura lui Nicolae. Dimensiuni: lungimea 12,1 cm, lăţimea 3,8 cm şi diametrul muchiei 3,5 cm.

8. Topor-ciocan de dimensiuni mai mari şi mai greu (Fig. 6/3-4). A fost descoperit în anul 1960 la locul numit Cochinţu (Plaiul Cochinţului) de către profesorii O. Toropu şi V. Cioană şi este executat dintr-un granit cu puncte albe, şlefuit. Muchia (ceafa este aproape rotundă: 5,1 cm), orificiul de înmănuşare conic (diametrul 2,4/2,2 cm), iar tăişul drept, cu vizibile urme de folosire

3 Comşa, 1972, pp. 249-250.



62

(prezintă o ciobitură pe latura unde orificiul de înmănuşare are diametrul maxim spre exterior). Dimensiuni: lungimea 15,1 cm şi lăţimea 7,4 cm.

În ceea ce priveşte denumirea uneltelor din piatră, de exemplu topor-daltă, aceasta vine de la forma piesei (se aseamănă cu o daltă sau „pană” pentru despicat lemne). Nu avea coadă pentru fixare şi se utiliza ţinut în mână.

La topoarele-ciocan denumirea vine de la utilizarea uneltei, după nevoi, atât ca topor, cât şi ca ciocan, deoarece capătul opus tăişului, prin forma pe care o avea, putea să fie folosit foarte bine şi ca ciocan. Aceste unelte au fost lucrate din roci, în general, rezistente, de culoare deschisă sau închisă, cu diferite nuanţe. În ceea ce priveşte stadiul de finisare ele au fost semişlefuite sau şlefuite.

Am remarcat totodată că mai toate aceste unelte din piatră, indiferent de roca din care au fost executate, de stadiul de finisare, de destinaţia ce o aveau, au un colţ al tăişului mai rotunjit (tocit). Acest detaliu ne ajută să stabilim care era poziţia de folosire a uneltei şi partea cea mai activă a ei în timpul lucrului. Astfel, s-a putut deduce că întotdeauna această tocire a colţului tăişului este observată în partea exterioară, ţinând cont de poziţia uneltei în timpul lucrului şi de capătul orificiului pentru înmănuşare cu diametrul cel mai mare.

Din punct de vedere cronologic, din cauza lipsei unor informaţii precise care să ne ajute la o datare absolută, nu toate unelte din piatră la care ne-am referit pot fi atribuite, cu certitudine, numai după trăsăturile tehnice sau alte detalii, unor culturi. Apreciem că uneltele menţionate la fig. 2 şi 7/1 pot fi atribuite, după tehnica de lucru și formă, epocii neolitice, pe când cele de la fig. 4/2, 6/1-2 și 7/2 aparţin epocii eneolitice şi pot fi considerate ca fiind specifice culturii Coţofeni, de altfel foarte răspândită în Oltenia. Toporul-ciocan de la fig. 6/3-4 este specific epocii bronzului şi ar putea fi considerat ca fiind caracteristic culturii Glina.

Cu titlu informativ, precizăm că topoare atribuite culturii Glina în Oltenia au mai fost descoperite în judeţul Vâlcea la Căzăneşti şi Mateeşti4, în judeţul Mehedinţi la Ostrovul Corbului5, Drobeta – Turnu Severin, Rocşoreni, Sura, Salcia, Cernaia6, în judeţul Dolj la Veleşti, Lişteava şi Goieşti7, iar în judeţul Gorj la Gorgovii de Jiu, Cărbuneşti (3 exemplare) şi Ciuperceni8.

O altă categorie de materiale arheologice la care ne vom referi este ceramica şi avem în vedere două toarte de cană descoperite în punctul numit de localnici Fântâniţa - Hunia Cailor şi pe care le-am numerotat cu cifrele 1 şi 2.

1. Toarta numărul 1 este lată, groasă, arcuită şi fixată în partea superioară pe buză, iar în partea inferioară pe umărul vasului. Este lucrată cu mâna dintr-o pastă fină, bine frământată, acoperită cu un slip de culoare portocalie, miezul negru, datorită arderii incomplete. Are grosimea de 1 cm şi marginile rotunjite.

Este ornamentată pe toată suprafaţa cu registre de linii paralele incizate oblic, în formă de triunghi cu vârful în sus şi „boabe de linte”. Acelaşi decor este şi pe peretele de vas, atât cât s-a păstrat (Fig. 7/3).

2. Toarta numărul 2 este lată, scurtă, arcuită în loc, lucrată cu mâna dintr-o pastă compactă, arsă inoxidant (culoare neagră) şi este decorată cu linii incizate longitudinal, realizate cu vârful rotunjit al unui beţişor. Acelaşi decor se găseşte şi pe peretele vasului, în vecinătatea toartei (Fig. 7/4). Fragmente ceramice asemănătoare au fost descoperite şi în punctele Obişte şi Via lui Coca.

Cronologic toate fragmentele ceramice (nu numai cele descrise) descoperite la Fântâniţa, dar şi cele de la Obişte şi Via lui Coca aparţin culturii Coţofeni, perioada clasică, faza a III-a9, care este – aşa cum am precizat mai sus – una dintre cele mai răspândite culturi antice de pe teritoriul României şi este specifică perioadei de tranziţie spre epoca bronzului.

4 Petre-Govora, 1968, pp. 279-281; Comşa, 1972, p. 256. 5 Berciu, 1953, p. 635. 6 Berciu, 1939, p. 90 şi fig. 104/4-7; 103/3. 7 Berciu, 1939, pp. 90-91. 8 Berciu, 1939, p. 91 şi fig 104/2, 3, 8. 9 Roman, 1976, p. 43 şi urm.



63

3. Cupă. Vas cu aspect de „cupă”, descoperit pe locul numit Fântânile Lupeştilor. Este lucrată dintr-o pastă fină, compactă, care în urma arderii a căpătat atât la interior cât şi la exterior culoare castaniu deschisă. Este îngrijit lucrată şi bine finisată.

Vasul are formă bitronconică, gura largă cu buză lată răsfrântă oblic în afară şi fund mic inelar, adâncit de formă conică. Pe diametrul maxim, aproximativ la jumătatea înălţimii este prevăzut cu patru proeminenţe subţiate către vârf şi orientate puţin în sus (Fig. 8/2; 9/1,3).

Decorul de pe buză constă din patru grupuri de câte trei împunsături (orificii mici) situate la distanţe aproximativ egale. În total sunt 12 împunsături realizate în pasta crudă a vasului (Fig. 8/1; 9/2). Sub buză, acolo unde începe gâtul, are ca decor un „şnur” incizat, realizat din linii oblice, care se repetă pe diametrul maxim al vasului, deasupra pătratului realizat de cele patru proeminenţe (Fig. 8/2; 9/1, 3). Între cele două decoruri realizate pe gâtul vasului se mai află patru romburi realizate din linii incizate oblic (Fig. 8/2; 9/1). Piciorul vasului (fundul) este demarcat de corp prin prezenţa a trei linii paralele incizate (Fig. 8/2; 9/1). Dimensiuni: înălţimea 12,4 cm, diametrul maxim (la mijlocul vasului) 7,2 cm, diametru gură 3 cm, diametru fund 4 cm.

Cronologic vasul aparţine epocii bronzului târziu şi poate fi atribuit culturii Gârla Mare – Cârna, dar găseşte unele mici apropieri şi la vasele Bistreţ-Işalniţa. De asemenea, contemporană, în parte, cu culturile Dubovac – Žuto-Brdo şi Gârla Mare – Cârna este şi cultura Cruceni – Belegiš, care şi-a luat numele de la necropolele de incineraţie de la Cruceni – Timiş din Banat şi Belegiš din Serbia. Cupa prezentată îţi găseşte analogii şi în culturile Vatina şi Verbicioara. Analogii ale vasului se întâlnesc şi în cultura Cruceni – Belegiš, la a cărei formare participă şi elemente ale culturilor Žuto-Brdo şi Gârla Mare10.

În concluzie, considerăm că prezenţa lamelor de silex, a uneltelor de piatră, ca şi a ceramicii, în totalitate inedite, descoperite în perimetrul comunei Maglavit, sunt importante pentru că indică existenţa unor aşezări preistorice.

BIBLIOGRAFIE

Berciu, D. 1939. Arheologia preistorică a Olteniei. AO 101-104 (extras). Craiova: Ramuri. Berciu, D. 1953. Catalogul Muzeului de Arheologie din Turnu Severin. Materiale arheologice

privind istoria veche a R.P.R, 1, pp. 589-689. Comşa, E. 1972. Date despre uneltele din piatră şlefuită de pe teritoriul României (Istoricul

problemei, tipuri, funcţionalitate). SCIVA 23 (2), pp. 245-262. Gherghe, P., Cioană, V. 2017a. Mărturii arheologice din prima vârstă a fierului recuperate din

arealul geografic al localităţii Maglavit, jud. Dolj. Litua XIX, pp. 177-183. Gherghe, P., Cioană, V. 2017b. Obiecte diverse din secolele II-XI existente în colecţia arheologică

de la Maglavit, judeţul Dolj. Oltenia 5, sub tipar. Gherghe, P. et al. 2015-2016. Descoperiri arheologice din epoca geto-dacă la Maglavit, jud. Dolj.

Oltenia. StCom XXII, pp. 39-49. Petre-Govora, Gh. 1968. Topoare-ciocan de minerit din epoca bronzului, descoperite în nordul

Olteniei. SCIVA 19(2), pp. 279-282. Petrescu-Dîmboviţa, M. 2001. Perioada târzie a epocii bronzului. În M. Petrescu-Dîmboviţa, Al.

Vulpe (coord.). Istoria Românilor. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate. Bucureşti: Enciclopedică, pp. 272-286.

Roman, P. 1976. Cultura Coţofeni. Bucureşti: Academia R.S.R.

10 Petrescu-Dîmboviţa, 2001, pp. 276-277 şi fig. 47/14.



64

LISTA ABREVIERILOR AO Arhivele Olteniei, Craiova. Buridava - Buridava. Studii și Materiale, Râmnicu Vâlcea. Drobeta - Drobeta, Turnu Severin. Litua - Litua. Studii și Cercetări,Târgu Jiu. Oltenia - Oltenia. Studii. Documente. Cercetări, Craiova. Oltenia. StCom - Oltenia. Studii și Comunicări, istorie-arheologie, Craiova. SCIVA - Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, București.

LISTA FIGURILOR Figura 1. 1-5. Lame silex. Figura 2. 1-3. Topoare-daltă; 4. Topor. Figura 3. 1-2. Topoare-daltă Figura 4. 1. Topor-daltă; 2. Topor. Figura 5. 1. Topor; 2. Topor-ciocan. Figura 6. 1-4. Topoare-ciocan. Figura 7. 1. Topor-ciocan; 2. Topor; 3-4. Toarte căni. Figura 8. 1-2. Cupă. Figura 9. 1-3. Cupă – desen.



65

Figura 1.

Figura 2.



66

Figura 3.



67

Figura 4.



68

Figura 5.



69

Figura 6.



70

Figura 7.



71

Figura 8.



72

Figura 9.



73

THE TUMULI FROM VÂRTOP AND PLOPȘOR – A NEW INTERPRETATION

Simona Lazăr*

Rezumat: Din perioada tratată aici (secolul XII a. Chr.), în Oltenia, nu avem construcții tumulare care să conțină în mod cert morminte în sensul tradițional al cuvântului. Mormintele din tumulii de la Vârtop și Plopșor trebuie puse sub semnul întrebării. Situația tumulilor de la Vârtop și Plopșor, județul Dolj, prezintă similarități, dar la o scară mai mică, cu tumulii de la Susani, Lăpuș și Libotin. Așadar este plauzibil ca materialele ceramice descoperite în tumulii de la Vârtop și Plopșor, județul Dolj, să nu constituie inventarul unor morminte, ci ar trebui să fie puse în conexiune cu un alt tip de practici rituale, având o posibil legătură cu cultul morților, bineînțeles, într-un sens simbolic. Abstract: From the period that we are treating (the 12th century B.C.), in Oltenia, we don’t have tumular constructions that certainly contain tombs in the traditional meaning of the word. The tombs from the Vârtop and Plopşor tumuli must be questioned. The situation of tumuli from Vârtop and Plopșor, Dolj county, presents similarities, but at a smaller scale, with the Susani, Lăpuș and Libotin tumuli. So it is plausible that the ceramic materials found in the tumuli from Vârtop and Plopşor, Dolj county, do not constitute the inventory of some tombs, but are to be connected with another type of ritual practices, possible related to the cult of the dead, certainly, in a symbolic sense. Cuvinte-cheie: tumuli, Vârtop, Plopşor, Oltenia, practici rituale. Key-words: tumuli, Vârtop, Plopşor, Oltenia, ritual practices.

The first mentions about the materials from Vârtop have been made in an article from 1922,

by C. S. Nicolăescu-Plopşor1, where were presented the researches made around the localities Vârtop and Plopşor, Dolj county, where several tumular tombs and „dwellings” had been discovered. Later, Dumitru Berciu was referring to the discoveries from Vârtop and Plopşor, presenting them first as „settlements” and then as „tumular tombs” around them. The author related that in a settlement was dug a mound with „a hut, of which oval plan, with the two diameters of 4.75 and 3.70 m (…). The entrance was on the eastern side and the floor of the hut was built directly on the loess, being beaten and in some places besmeared with clay. On the edges had been identified traces of poles that might have constituted the frame of this modest hut (…).” „To the north was the hearth of beaten earth, with the diameter of 0.50 x 0.40 m, having the edges a bit raised”2. In such a hut had been found „ceramic fragment for the household use, animal bones, fragmentary net weights, grinding mill stones”3 and „an eared bronze needle”4.

About the „tumuli” from Vârtop and Plopşor, Dolj county, we find that „they have the same round or oval shape”, „they contain identical pottery”, „being related to that from the nearby settlements-dwellings”5. Next it is shown that: „on a beaten earth-made base had been placed the vessels, surrounded and covered with big river stones, built up as a vault, over which was built the earth mound. Among stones and vessels there had been found few calcined bones. The funerary rite is therefore the cremation”, assumes Berciu, although he mentions that because the soil was clayey, it might have been possible for the calcined bones to be „melt” (they actually hadn’t been analyzed and were lost meanwhile).

* Scientic Researcher III, Ph.D., The „C.S. Nicolăescu-Plopșor” Institute for Studies in Social Sciences and Humanities of the Romanian Academy, Craiova, e-mail: [email protected]. 1 Nicolăescu-Plopşor, 1922, p. 72; Nicolăescu-Plopşor, 1923, pp. 372-378; Demetrescu, Nicolăescu-Plopşor, 1933, p. 55. 2 Berciu, 1939, p. 144. 3 Berciu, 1939, p. 145. 4 Berciu, 1939, fig. 181/1. 5 Berciu, 1939, p. 156.


LAZĂR Simona

74

Attributing the calcined bones that were found here to a human cremated body is just hypothetical in the lack of some osteological analyses. Their lack is assigned by the author to the fact that the soil’s acidity destroyed them. This situation is possible and was met before at the inhumation tombs in another in other cases too6, but it is known that the burned bones have an increase resistance to the soil acidity, especially when they are deposited in urn. In these conditions emerges the question if somehow those tumuli represented another type of archaeological monument, other than that called „tomb”, for their funerary function. Obviously, the total lack of the bones makes us think about the cenotaphs, but it is possible to talk about a special character deposit, with cultic role, of course.

As regarding the ceramic inventory in the tumuli from Vârtop and Plopşor, the situation is a little confused, because when he describes the vessels, Berciu mentions a sketch that represents a photo (where the five vessels don’t have a number) and that doesn’t help us very much in separating the inventories7. It is stated that the double vessel, the bitruncated vessel and the Pyraunos-type vessel were found at Vârtop8 and here was also found in an urn an adornment item of saltaleoni type, made of gold, that was meanwhile lost9. From Plopşor comes another bitruncated vessel and a pedestalled cup that is present in the photo published by Berciu in APO, at fig.199, along with the vessels from Vârtop (that unfortunately is seldom considered in the specialized studies, wrongly, as coming from Vârtop). At a closer examination of the vessel, we could notice new details. The pedestalled cup has a prominently curved shape, four protuberances on the body, the edge turned-up in the exterior, decorated with oblique surfaces. The pedestal, not too tall, has four „windows” and it is decorated with crossed grooves. In the interior the cup has a star-shaped, grooved ornament (Pl. II/1) that wasn’t mentioned by Berciu.

Trying to identify on the field the tumuli from Vârtop, I have managed to localize more precisely the archaeological objectives from here. The point „Isteag”, also called by the dwellers from here „Furdui”, is situated at about 3 km north-west to the village, near a fountain. Also here can be noticed two plate mounds having the diameter of almost 10 m. At almost 500-600 m from them is „the Vârtop forest”. In the collection of the Oltenia Museum I found several ceramic fragments brought in 1931 by C. S. Nicolăescu-Plopşor. The materials had been found in two tumuli, situated in the south of the forest and it is possible to come from the two mounds mentioned above; from what the dwellers said, it would result that there aren’t any other mounds in this area. The two mentioned sites (Vârtop şi Plopşor) are at a small distance one from another. It is plausible to deal with a singular tumular „necropolis”.

Once we have finished the presentation of the information that we have regarding the tumuli from the Vârtop, Dolj county, settlement, we must underline that, except for the picturesque of the descriptions, we are offered few certain data, attentively gathered and supported with documents. If lacking the general plan of the dig and some details regarding the eventual close complexes, the only instrument of work that remains is the description of the ceramics. It finds analogies with Susani (pl. III) through the two-handled cups, the porringers with the edge bended to the inside or those with the turned-up edge, the pedestalled cup, or the large, bitruncated vessels, decorated with prominences. The decoration is realized with grooves disposed in garlands or parallel lines, on the neck or the body of the vessels, or with concentric circles. The star-shaped decoration inside the cup from Vârtop is placed in the same way (inside the vessels) at Susani and in the tumular tomb from Meri, Teleorman County10.

6 For example, in the tumuli from Milostea, Vâlcea county, where Popescu, Vulpe, 1966, p. 148, cite as representative for this situation an inhumation tomb from the Avar age with the intact inventory and the form of the pit, but with the bones remains completely melted. 7 Berciu, 1939, p. 158, fig. 199. 8 Berciu, 1939, fig. 199, 200. 9 Berciu, 1939, pp. 155-159. 10 Moscalu, 1976, pp. 77-86, fig. 3/1.



75

The situation from Vârtop, Dolj County, that we have discussed above, presents similarities, but at a smaller scale, with the Susani tumulus. The tumuli from here, with an oval shape, were disposed near some settlements (dwellings) too and were built from a beaten earthen base, on which were deposed the vessels, being then covered with big river stones over which was added the earth mound11. Similar is the technique of vessels’ manufacturing and the using of the same type of funerary monument. We mention another possible similarity: level II from Susani has, according to the authors of the dig, the opening oriented towards the settlement from the point „Deluţ”, such is towards east. At Vârtop, the researched dwelling had the opening also towards east. If we accept that the tumulus was actually the symbolic „dwelling” of the deceased, this coincidence might be explained, because we don’t yet know any dwelling from the point „Deluţ” that contains grooved pottery, we can’t afford to make any speculation.

The differences as confronted to Susani are visible, both at the level of the tumuli’s constructive structure and as regarding the ritual of the deposing. As referring to the first aspect, one can notice the small dimensions, the fewer construction levels. Regarding the ritual, we can notice the fact that the pottery is in a more reduced quantity and lacks the fire purification.

From the period that we are treating, in Oltenia, we don’t have tumular constructions that will certainly contain tombs in the traditional meaning of the word.

The discovery, made almost 50 years ago, of the tumuli from Lăpuș, Maramureș county, and the attributing of a funerary signification, that of tombs, and, therefore, of „necropolis”, has not been considered questionable so far.

At Lăpuş12, in an initial phase (Lăpuş I) are attested cremation tombs (calcined bones) accompanied by a rich ceramic inventory and metal items (weapons and adornments).

The situation of the phase II of the tumuli is more complex. Besides few funerary urns, discovered isolated and containing calcined human bones, which they were secondarily positioned in the structure of the tell, in the 10th mound, from the tumuli of this category, there were found, along with the calcined bones, charcoal and ashes, a significant amount of ceramics (in T 20, there were found fragments from over 10 000 vessels), intact pieces of clay, partially burned rocks, few metallic pieces, a lot of them extremely fragmented through breaking or melting. The analysis of the calcined bones from these tumuli proved to be of animal origin. The researchers that, in the past, studied this discovery, considered that the site, judging by the form and the position of the deposit, represented the remains after a funerary ritual13.

Recently, with the help of the geomagnetic prospective, there have been identified, at the basis of the tumuli explored so far, wooden and clay constructions, in the shape of a basilica with the top apse oriented towards north-west, a situation met in the case of T 26, explored from 2007 to present. This discovery can suggest the existence of some „mortuary houses” (of Totenhaus type), or sanctuaries. Furthermore, there is not necessarily a contradiction between the two aspects of the two constructions; their functionality can be merged. Geomagnetic prospective was carried out in other tumuli too, which had been unexplored, identifying similar constructions, some of them of remarkable dimensions14.

In the same time, we notice the discoveries from Libotin, Maramureş county, where underneath the vegetal soil, in which were found many ceramic fragments, was observed a black-grey layer, thinner to the ends and thicker in the central part where it had to 0.35-0.40 m. On this base, in four places, there were agglomerations of earth mixed with coal, ash, animal calcined bones and stones15.

Different dimension tumuli have been identified in „Togul Nemţilor” spot, at Bicaz, Maramureş county, in the region called „Ţara Codrului”. The investigation, carried out in one of the 11 Berciu, 1939, pp. 156-157. 12 Kacsó, 1990, pp. 79-98. 13 Kacsó, 2011. 14 Kacsó et al., 2012, pp. 457-475; Vulpe, 2015. 15 Kacsó, 1990, p. 79 and next.


LAZĂR Simona

76

tumuli, proved that they date from the same period, as those from Lăpuş, phase II. There ought to be mentioned that the discovery is near the place where there were found two big bronze deposits16.

An almost similar situation that might explain better the data that are relatively confuse regarding the discoveries from Vârtop, Dolj county, was recently made at Konopište, in Serbia, near Mala Vrbica, on the Danube’s bank. Here, after the exploring of a Žuto Brdo-Gârla Mare type necropolis, at its edge, under a layer of humus, of about 30 cm thick, was identified an oval pit, filled with gravel, of almost 60 cm deep. In the western part of the pit were found ceramic fragments and several animal bones; in the northern side of the pit had been found in situ, disposed in line, five vessels: three large of different dimensions, a porringer with the edge bended to the inside and a double vessel (salt-cellar container type); in the centre of the pit was an oven (pyraunos) along with fragments of two porringers, one decorated with grooves arranged as a five corners star. All the vessels, excepting the oven-vessel, are dark colored, with a shiny surface and are all decorated only with grooves (Pl. IV)17.

The discovery from Konopište was considered to have a cultic character, first of all because of the fact that there weren’t found any remains of human bones, but was situated at the edge of a necropolis. However we must underline the fact that at last four of the vessels discovered there have similarities almost to the identity, especially with some vessels from Vârtop, but also from Ghidici and Hinova. So we obtain a type of vessels, with a certain function in cultic-religious zone, presented in some discoveries on the both banks of Danube. This indicates serious doubts regarding the interpretation of the tumuli discovered at Vârtop as being exclusively funerary monuments. It seems more plausible to me to see in these discoveries a complex of constructions, having a cultic character, of course, in the funerary procession (a kind of funerary construction, a mortuary „house”, a Totenhaus, monument attested in many cases in Europe in the UFZ period).

The cultic character of the discovery is obvious, as it is obvious the resemblance with the situation from Vârtop, noticing in the same time the symbolic content that the both discoveries bear.

The funerary practices constitute themselves as a symbolic expression and not always the tombs with a poor funerary inventory are the expression of an economic decline. They can sooner be the expression of a religious ideology that imposed the observing of some social rules and didn’t reflect an economic standard. Built with the obvious purpose to underline the social statute, both through the social energy consumed once with the building of it and through the quantity and the quality of offerings, the tumular tombs are mentioned to have this function of representation of the social statute in the literary sources, too18.

The generalization of the flat cremation necropolises and the renouncing at the tumular tombs, in the most part of Europe in the Middle and Late Bronze, could be the expression of a new ideology extension. This phenomenon could be also understood as the passing from the tumular tombs, that are the symbolic expression of an elite, to a representation that suggests a tendency of some collectivities to impose themselves, tendency present to all the communities of the UFZ period. It is known the fact that in the Mycenaean world also, where the elites were buried after the fire purification, it is adopted the cremation in the same time with the falling of the palatial civilization. This phenomenon is met in the Central Europe and can be considered as an ideological levelling and not a migration phenomenon, as it had been sometimes presented in the past.

The disappearance of the necropolises starting with the 12th century B.C. and the appearance in the same period of the tumular constructions, as those from Susani, Lăpuş, Libotin or Vârtop that because of the richness of offerings and/or the quantity of the social energy invested in them suggest the appearance of new form of collective representation, determine us to also think to a

16 Kacsó, 2011. 17 Popović, 1998, pp. 147-153. 18 Vulpe, 2010, p. 352 cites from Homer, Iliad, VII, 86-89 and Odyssey, XXIV, 80-84.



77

change in the collective mental. This change, in its turn, doesn’t automatically and mandatory reflect changes in the social structure19.

We must mention that the prehistoric man, as a social person, was identifying himself first of all with a certain social structure, real or imaginary, based on gender, kinship, origin relations, social or symbolic hierarchy, being the promoter of a certain type of symbolic capital20. So it is plausible that the ceramic materials found in the tumuli from Vârtop and Plopşor not to constitute the inventory of some tombs, but to be connected with another type of ritual practices, possible related to the dead cult, certainly, in a symbolic sense.

BIBLIOGRAPHY

Berciu, D. 1939. Arheologia preistorică a Olteniei. Craiova: Ramuri. Demetrescu, M., Nicolăescu-Plopşor, C. S. 1933. Muzeului regional al Olteniei. Călăuză.

Craiova: Scrisul Românesc. Kacsó, C. 1975. Contributions à la connaissance de la culture de Suciu de Sus á la lumière

des recherses faites à Lăpuş. Dacia 19, pp. 45-68. Kacsó, C. 1990. Contribuţii la cunoaşterea bronzului târziu din nordul Transilvaniei.

Cercetările de la Libotin. Th.-D. XI (1-2), pp. 79-98. Kacsó, C. 2011. Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, Baia Mare: Eurotip. Kacsó, C. et al. 2012. Kontinuität und Diskontinuität im Bestattungsverhalten der

spätbronzezeitlichen Eliten in Nordwestsiebenbürgen am Beispiel der Hügelnekropole von Lăpuş in Nordwestrumänien. In: D. Bérenger et al. (Hrsg.), Gräberlandschaften der Bronzezeit: paysages funéraires de l’âge du Bronze. Darmstadt: Landschaftsverband Westfalen-Lippe & APRAB, pp. 457-475.

Lazăr, S. 2011. Sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului în sud-vestul României. Craiova: Universitaria.

Moscalu, E. 1976. Die frühhallstattzeitlichen Gräber von Meri (Gem. Vedea, Kr. Teleorman). Th.-D. 1, pp. 77-86.

Nicolăescu-Plopşor, C. S. 1922. Arhivele Olteniei. I, p. 72. Nicolăescu Plopşor, C. S. 1923. Arhivele Olteniei. II, pp. 372-378. Popović, P. 1998. Problem of Cult Features in the Late Bronze Age cemetery at Konopište.

In Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des Eisernen Tores. Kolloquium in Drobeta-Turnu Severin (22. – 24. November 1997). Bukarest, pp. 147-153.

Popescu, E., Vulpe, A. 1966. Necropola tumulară de la Milostea. RM 3(2), p. 148. Vulpe, A. 2008. Zu den Grabsitten der älteren Hallstattzeit in Rumänien. In F. Verse et al.

(Hrsg.), Durch die Zeiten...Festschrift für Albrecht Jockenhövel zum 65. Geburtstag. Rahden/Westf.: VML, pp. 269-273.

Vulpe, A. 2010. Reprezentarea statului social în obiectul arheologiei. In M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe (coord.), Istoria Românilor, vol. I. București: Enciclopedică, pp. 352-366.

Vulpe, A. 2015. Transformări culturale în nord-vestul României la sfârşitul epocii bronzului. In V. Spinei et al. (eds.), Orbis Praehistoriae. Mircea Petrescu-Dâmbovița – in memoriam. Iaşi: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, pp. 509–523.

19 Vulpe, 2008, pp. 287-273. 20 Lazăr, 2011, pp. 117-122.


LAZĂR Simona

78

ABBREVIATION LIST

Dacia - Dacia. Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne, Nouvelle Série, Bucureşti. RM - Revista Muzeelor, Bucureşti. Th.-D. - Thraco-Dacica, Bucureşti.

LIST OF FIGURES

Plate I. 1. The tumulus from Vârtop; 2. The vessels from Vârtop and Plopșor. (after Berciu) Plate II. 1. Vessels from Plopşor; 2-4. Vessels from Vârtop. Plate III. Vessels from Susani. (after Vulpe) Plate IV. Konopište. (after Popović)



79

Plate I. 1. The tumulus from Vârtop; 2. The vessels from Vârtop and Plopșor. (after Berciu)


LAZĂR Simona

80

Plate II. 1. Vessels from Plopşor; 2-4. Vessels from Vârtop.



81

Plate III. Vessels from Susani. (after Vulpe)


LAZĂR Simona

82

Plate IV. Konopište. (after Popović)



83

NOTE DE LECTURĂ PRIVIND MĂRCILE LĂMPILOR ANTICE DE LA BARBOȘI. 1. „ARMENI”, „ATIMETI”, „IANUARI”

Costin Croitoru∗

Rezumat: În acest scurt material autorul începe prezentarea lămpilor antice având pe bază imprimată „marca” producătorului, descoperite în cadrul complexelor romane de la Barboși. În general, exemplarele de tip „Firmalampen”, sunt cunoscute, întrucât reprezintă rezultatul unor cercetări mai vechi. Au suscitat interesul celor preocupați de „inscripții” în special, dar cele mai multe sunt grupate și în sinteza dedicată romanității dintre Siret, Prut și Dunăre. Numărul lor, varietatea meșterilor atestați, apariția unor piese inedite, precum și acumularea unui volum relativ generos de cunoștinţe despre exemplarele de acest tip ne-au îndemnat spre demersul de față, pe care îl vom începe cu prezentarea pieselor cu mărcile Armenius, Atimetus și Ianuarius. Abstract: In this short intervention the author begins the presentation of ancient lamps with based printed with the manufacturer ”brand” discovered within the Roman complexes from Barboși. Generally, ”Firmalampen” exemplars are commonly known as they represented the result of an earlier research. They draw special attention of those concerned with ”inscriptions”, but most of them are grouped in the synthesis of Roman territory between Siret, Prut and Danube. Their number, the variety of the attested manufacturers, the identification of some unknown pieces, the as well as the accumulation of a relatively large volume of knowledge about this kind of exemplars, inspire us to the present approach, which begins by presenting the lamps with Armenius, Atimetus and Ianuarius stamps. Cuvinte cheie: Barboși, Firmalampen, Armeni, Atimeti, Ianuari. Key-words: Barboși, Firmalampen, Armeni, Atimeti, Ianuari.

Între opaiţele romane timpurii un loc special îl ocupă cele intrate în literatura de specialitate

sub titulatura „Firmalampen”, denumire care sugerează prezenţa ștampilei producătorului și a unei morfologii distincte1. Popularitatea crescută de care s-au bucurat în toată lumea romană de-a lungul a peste trei secole, asociată cu buna calitate a produselor și desigur cu prestigiul mărcilor de origine, a determinat copierea sau imitarea lor în ateliere locale. Astfel că, deși păstrând aspectul general distinct, noi variante au îmbogăţit repertoriul mai ales în privinţa decorului, dar și prin apariţia unor mărci noi, cu circulaţie regională.

Elementele componente de referinţă ale acestui tip sunt bazinul rotund, ciocul alungit, detașat de corp, discul încadrat de o nervură puternică care poate fi întreruptă în dreptul ciocului pentru a forma un canal. Bordura relativ îngustă, poate fi decorată de două sau trei protuberanţe, degenerate din butonii de suspendare întâlniţi la lămpile din metal. Baza rotundă și plată, este mărginită de două sau trei nervuri care încadrează ștampila producătorului, imprimată de obicei cu majuscule, în relief. În majoritatea cazurilor, ștampila redă un singur nume, la genitiv, mai rar la nominativ, certificând astfel originea servilă a proprietarilor de ateliere2.

Instrumentele de iluminat descoperite în importantul sit arheologic din sudul Moldovei, de la Barboși, nu au făcut până în acest moment subiectul unui studiu sistematic, deși anumite tipuri de piese le-am asociate în câteva articole3. În ceea ce privește exemplarele de tip „Firmalampen”, sunt în general cunoscute, întrucât reprezintă rezultatul unor cercetări mai vechi. Au suscitat interesul ∗ Doctor, Muzeul Brăilei „Carol I”, e-mail: [email protected]. 1 Conceptul de „Firmalampen” a fost introdus, se pare, de Fischbach, în 1896, cu ocazia analizării lămpilor descoperite în necropola de la Ptuj (Istenič, 1999, p. 149). În orice caz, prima clasificare a acestor artefacte a fost alcătuită de S. Loeschcke cu ocazia publicării pieselor de la Vindonissa (Loeschcke, 1919, pp. 255-298, 427-446). Tipologia sa a fost nuanţată și completată de H. Menzel (Menzel, 1969, pp. 60-71) și E. Buchi (Buchi, 1975, XXII-XXVII), aceasta din urmă alcătuită pe baza descoperirilor din Aquileia. 2 Gostar, 1961, p. 199; Iconomu, 1986, p. 29; Topoleanu, Croitoru, 2015, p. 110. 3 Croitoru, 2017a, pp. 85-98; Croitoru, 2017b, pp. 7-23; Croitoru, 2017c, pp. 355-371; Croitoru, 2017d, pp. 159-167.


CROITORU Costin

84

celor preocupați de „inscripții”4, dar sunt grupate și în sinteza dedicată romanității dintre Siret, Prut și Dunăre5. Identificarea unor piese indite, dar mai ales acumularea unui volum relativ generos de cunoștinţe despre exemplarele de acest tip ne-au îndemnat spre demersul de față, pe care îl vom începe cu prezentarea pieselor cu mărcile Armenius, Atimetus și Ianuarius și care va fi continuat până la epuizarea „ștampilelor” pe lămpi atestate la Barboși.

ARMENIVS / ARMENVS. Este atestat la Barboși prin patru lămpi fragmentare (varianta cu

butoni pe bordură), hazardul făcând ca, pentru fiecare exemplar, să se fi păstrat doar partea finală a ștampilei, imprimată la genitiv: [AR]MENI. Toate cele trei exemplare publicate6 (fig. 2/1-3) au fost lucrate din pastă de culoare cărămizie, acoperită cu angobă brună; atât cât ne permite starea de conservare a „inscripțiilor”, observăm că pare să fie vorba despre două tipuri de ștampile. Adăugăm la acestea o lampă inedită din colecția Muzeului Brăilei „Carol I” (fig. 2/4). A fost modelată cu un tipar de bună calitate, din lut fin, poros, de culoare gălbuie, având rar granule de calcar în compoziţie; este acoperit cu angobă roșiatică și urme de vopsea maro închis pe bazin, a beneficiat de o finisare atentă. Bordura pare să fi fost decorată cu butoni, doar unul păstrându-se, parțial; apucătoarea ruptă, baza rotundă, ușor adâncită, este conturată de două incizii având în centru ștampila producătorului „[A]RMENI”, imprimată cu majuscule, în ligatură, înălţimea literelor este de 0,82 cm. Nu avem nici un indiciu în legătură cu un eventual context al descoperirii, lampa fiind adusă la Muzeul Brăilei alături de alte materiale identificate în perimetrul fortificației de la Barboși în anii 90.

Lămpi antice purtând semnătura meșterului Armenius sunt cunoscute exclusiv prin intermediul descoperirilor efectuate în provinciile romane Dacia, Moesia Inferior și Moesia Superior. De origine orientală7 după nume (peregrin sau libert) Armenius era proprietarul unor mari ateliere8, cu „sucursale” în cele trei provincii menționate9. Ștampila a fost imprimată în relief numai pe opaiţele tipului X, sub forma a trei variante: „ARMENI”, „ARMEN” și respectiv „ARME”10, majoritatea dispuse pe un singur rând. Cu câteva excepţii întâlnite în Dacia11, litera „A” nu are figurată hasta orizontală, iar majusculele sunt stângaci conturate, cursive sau semicursive, cu abrevieri, majoritatea în ligatură12.

Opaiţele descoperite la nord şi la sud de Dunăre au câteva trăsături distincte, întâlnite şi la alte tipuri provinciale. Astfel, în general, tiparul este de slabă calitate, finisarea neglijentă, pasta cu impurităţi şi arderea incompletă. Orificiul de alimentare, foarte larg, este asimetric orientat spre canal. Discul, întotdeauna nedecorat, este uneori decupat pe 2/3 din suprafaţă, în aceste cazuri opaiţele fiind prevăzute cu o toartă care înlocuieşte butonul dorsal. Două opaiţe din Dacia au bordura decorată cu motivul vrejului de viţă de vie cu ciorchini, altul cu linii incizate13, iar un exemplar de la Tomis cu nervură ondulată şi perle aplatizate14. Opaiţele sunt de talie mică sau mijlocie, cu dimensiuni apropiate pentru toate piesele cunoscute15.

4 Sanie et al., 1975, pp. 198-202, nr. 32-41; Doruțiu-Boilă, 1980, pp. 313-316, nr. 310-317. 5 Sanie, 1981, pp. 164-174, nr. 26-45. 6 Sanie et al., 1975, pp. 198-199, nr. 32-34, fig. 5/2, 5, 8; Sanie, 1981, p. 164, nr. 26-28, pl. 43/6-7; 44/4. Vezi și ISM, V, 313, nr. 311. 7 Čičikova, 1973, p. 357. 8 Gostar, 1961, p. 199. 9 Harris, 1980, pp. 131-135; Popilian, 1994, p. 58; Popilian, 1996, p. 84. 10 Popilian, 1996, p. 83, fig. 5; Topoleanu, 2010, pp. 152-156. 11 Popilian, 1996, fig. 5, nr. 1-2; Băluţă, 2003, p. 13, nr. 4-5. 12 Topoleanu, 2010, p. 152. 13 Popilian, 1996, p. 82, nr. 24, 25; p. 81, nr. 6. 14 Severeanu, 1936, pp. 74-75, nr. 87, fig. 81; Băluţă, 1994, p. 210, nr. 80, pl. VI/8. 15 Čičikova, 1974, pp. 159-164; Popilian, 1996, pp. 81-82, nr. 7, 13, 24; Muşeţeanu et al., 1980, p. 289, nr. 1, 7.



85

În provincia Moesia Inferior lămpi cu această marcă au mai fost descoperite la Arrubium16, Noviodunum17, Troesmis18, Tomis19, Appiaria20, Novae21, Durostorum (Silistra și Ostrov)22, Madara23; un exemplar a apărut și la Olbia24; în provincia Moesia Superior la Banonia25, Ratiaria26, Viminacium și Ravna27 ; în provincia Dacia la Acidava28, Aquae29, Dierna30, Romula31, Slăveni32, Sucidava33, Tibiscum34, Bumbești35, Apulum36, Ulpia Traian Sarmizegetusa37.

Pe măsură ce numărul descoperirilor a crescut, părerile cu privire la posibilele centre producătoare s-au schimbat. Au fost propuse pe rând atelierele de la Apulum38, Ulpia Traiana Sarmizegetusa39, Tomis40, Troesmis41 sau Novae42 (fără ecouri semnificative au rămas încercările de a plasa officinae în Pannonia43 sau Italia44), deși singura matriţă de tipar a fost descoperită la Romula într-un cartier artizanal compus din șase ateliere cu 16 cuptoare de ars ceramică45.

Din Dobrogea, cel mai important atelier care a produs cu siguranţă și opaiţe Armenius se găsește la Durostorum-Ostrov („Ferma 4”), unde sunt documentate 19 cuptoare ceramice și tipare de opaiţe46, respectiv un număr de 31 de piese purtând această marcă (cu opt variante de grafie)47.

Cea mai timpurie datare a opaiţelor ce poartă semnătura lui Armenius a fost documentată stratigrafic în Dacia în cadrul sitului arheologic de la Apulum-Dealul Furcilor prin intermediul monedelor cuprinse între domniile lui Traianus și Antoninus Pius48 și la Appiaria, în Bulgaria, la începutul secolului II p. Chr.49, celelalte descoperiri încadrându-se în intervalul cuprins între a doua

16 Harţuche, Anastasiu, 1976, p. 246, nr. 508; Harţuche, Bounegru, 1982, pp. 224-225, pl. III/1, 2; Topoleanu, Croitoru, 2015, pp. 108-115, nr. 27. 17 Baumann, 2009, pp. 222-223, nr. 5, fig. 2/5, pl. 5/5. 18 Topoleanu, 2016, pp. 79-80, nr. 33-34, pl. V/33-34. 19 Severeanu, 1936, p. 58, nr. 45, fig. 41; p. 59, nr. 48, fig. 43; pp. 74-75, nr. 87, fig. 81; Iconomu, 1986, p. 31; Băluţă, 1994, nr. 79, pl. VI/5; nr. 80, pl. VI/8. 20 Čičikova, 1973, p. 349, 351, nr. 8, fig. 7. 21 Čičikova, 1973, pp. 349-351, nr. 4-7, fig. 4-6; Čičikova, 1974, p. 160; Čičikova, 1987, p. 170, nr. 160-165. 22 Čičikova, 1973, p. 349, 351, nr. 9, fig. 8; Čičikova, 1974, pp. 160, 162-163 – tabel, p. 164; Kuzmanov, Băčvarov, 1986, p. 52, nr. 65-67, pl. IX; respectiv Muşeţeanu et al., 1980, pp. 285-286, 288-289, nr. 1-7, fig. 8; Elefterescu, Şerbănescu, 2009, p. 181, nr. 15. 23 Čičikova, 1973, p. 349, 352, nr. 10, fig. 9. 24 Bukina, Ilyina, 2010, p. 54, fig. III.24. 25 Čičikova, 1973, p. 349, nr. 1, fig. 1; Kuzmanov, 1992, p. 35, nr. 230, p. 102, fig. 230/1, b. 26 Čičikova, 1973, p. 349, nr. 2, 3, fig. 2, 3. 27 Apud Popilian, 1996, p. 81, notele 8, 9. 28 Popilian, 1996, pp. 82-83, nr. 26, 27, fig. 4. 29 Bondoc, 2008, p. 54, nr. 4, 5, pl. 17/4, 5. 30 Băluţă, 1961, p. 194, nota 4; Popilian, 1996, p. 83, nr. 39; Timoc, 2008, p. 225, pl. 152/1. 31 Tudor, 1978, p. 90, fig. 32/2; Popilian, 1996, pp. 81-82, nr. 1-21, fig. 1-3; Negru, Bădescu, Avram 2008, p. 19, nr. 8. 32 Popilian, 1971, p. 636, fig. 6/3; Tudor, 1978, p. 90; Popilian, 1996, p. 82, nr. 24, 25, fig. 4/24, 25. 33 Tudor, 1978, p. 90; Popilian, 1996, p. 82, M 22-23, fig. 3. 34 Benea, 1990, p. 158, nr. 40; Popilian, 1996, p. 83, nr. 38. 35 Georgescu, Marinoiu, 2017, p. 403, nr. 2, fig. 2. 36 Băluţă, 1961, tip IV, p. 194, nr. 1-3; pl. XI/3; Băluţă, 1983, pp. 74-75; Băluţă, 2003, pp. 12-14. 37 Alicu, 1994, pp. 14-15, 172, nr. 488; p. 190, nr. 110. 38 Gostar, 1961, p. 192, 197; Tudor, 1978, p. 90. 39 Alicu, 1994, p. 15; Alicu, 2006, p. 13. 40 Severeanu, 1936, nr. 48; Gostar, 1961, p. 192. 41 Topoleanu, 2016, p. 80. 42 Čičikova, 1973, p. 356; Čičikova, 1974, p. 164; Čičikova, 1987, p. 170. 43 Băluță, 1961, p. 194. 44 Mercando, 1970, p. 426. 45 Popilian, 1994, p. 59; Popilian, 1996, p. 84, fig. 5. Vezi și Roman, 2008, p. 223, pl. 151: 11. 46 Mușeţeanu et al., 1980, p. 286; Mușeţeanu, Elefterescu, 2008, p. 137. 47 Elefterescu, 2016, pp. 162, 164-167. 48 Băluţă, 2003, p. 12. 49 Čičikova, 1973, p. 351, nr. 8.


CROITORU Costin

86

jumătate a secolului II p. Chr. – prima jumătate a secolului III p. Chr. Doar pentru unul dintre exemplarele descoperite la Barboși deținem informații stratigrafice50; acesta a fost identificat într-un complex datat cu monede de la Septimius Severus la Severus Alexander; fapt ce confirmă, odată în plus, cronologia pieselor cunoscute.

Prezenţa la Barboși a celor trei exemplare cunoscute din cercetările mai vechi, fără a exclude eventual posibilitatea mai puțin probabilă unor importuri din Dacia, ar fi de pus, mai curând, pe seama schimbului de mărfuri în cadrul provinciei Moesia Inferior, provenind probabil din centrul producător de la Durostorum. Interesantă și originală rămâne piesa din colecția Muzeului Brăilei „Carol I”, pe de o parte datorită calității lutului, dar mai ales datorită grafiei ștampilei (fig. 2/4); avem în vedere, în special, forma literei „M” care o apropie de variantele „ARMEN”, dar fără a lipsi în cazul nostru „I”-ul final, chiar dacă îngrămădit între penultima literă și incizia de pe bază care marchează ștampila. O neșansă teribilă face ca lampa să fie spartă chiar în zona de început a „inscripției”, așa încât nu avem litera „A” atât de importantă în stabilirea tipului de grafie. Judecând după ceea ce s-a păstrat însă, cred că, după toate aparențele, suntem în fața unei foarte bune analogii pentru grafia ștampilei de pe exemplarul de la Arrubium51, de asemenea conservat în colecția Muzeului Brăilei „Carol I”, și pentru care remarcasem modul foarte îngrijit de realizare a „inscripţiei”, cu litere atent conturate, dar mai ales de forma unghiulară a hastei orizontale a literei „A”, caracteristică inscripţiilor grecești, nemaiîntâlnită până în acel moment pe exemplarele cunoscute ale mărcii. Acest detaliu ne sugerase, sub forma unei ipoteze de lucru, posibilitatea modelării opaiţului într-un atelier grecesc, poate chiar din afara ariei de răspândire cunoscute până în prezent.

ATIMETVS. Este atestat la Barboși prin intermediul unei singure lămpi (fig. 2/5). Aceasta

era cunoscută de ceva vreme, fiind semnalată de C. Schuchhardt, care i-a comunicat „inscripția” lui Th. Mommsen52, ulterior „redescoperită” de D. Tudor53 în Muzeul de Istorie a Moldovei din Iași și reluată de S. Sanie54. Este vorba despre un exemplar întreg, modelat din lut gălbui (L = 10 cm. l = 6,5 cm). Bazinul este ovoidal, biconvex în secţiune, plat, cu ciocul în prelungire; discul rotund, concav, delimitat de bordura lată de o nervură puternică, are două orificii de alimentare dispuse simetric, spre cioc și apucătoare; cea din urmă este lamelară, perforată, se prelungește spre baza rotundă și plată, marcată de o incizie; bordura este decorată cu ove dispuse circular în jurul discului care, la rândul lui, este decorat cu două protome identice cu mimă tragică, între acestea și cioc, apare inscripția „CO ST”, ce flachează orificiul de alimentare; baza rotundă, ușor adâncită, este conturată de două incizii având în centru ștampila producătorului, la genitiv, „ATIMETI”, imprimată cu majuscule.

Deși lămpile antice purtând semnătura meșterului Atimetus (cognomen grecesc) sunt relativ binecunoscute de timpuriu55, din ultimul sfert al secolului I, figlina inițială este încă nelocalizată precis, fiind căutată la Roma, în Gallia Cisalpina, în nordul Italiei ori la Polesine56, mai recent propunându-se Modena cu filiale la Lyon și Trier57. Ștampila a fost imprimată în relief majoritar pe lămpi de tipul IX, dar fără a lipsi pe cele de tipul X, în diverse variante: „ATIME”, „ATIMET”, „ATIMETI”, „ATTIMETUS”, „ATIMETI/S”, „ATIMETIO”.

50 Sanie et al., 1975, p. 198, nr. 33; Sanie, 1981, p. 164, nr. 27. 51 Topoleanu, Croitoru, 2015, pp. 108-115, nr. 27. 52 Vezi CIL, III, 7623, 1. 53 Tudor, 1953, pp. 479-481, nr. 9, fig. 7. 54 Sanie, 1981, pp. 164-165, nr. 29, pl. 44/1 și 45/3. Vezi și ISM, V, 313, nr. 310. 55 Vezi o situație procentuală, pe locuri de descoperire, la Auer, 2015, pp. 38-46. 56 Loeschcke, 1919, p. 274; Čičikova, 1974, p. 157; Buchi, 1975, pp. 9-14; Bailey, 1980, p. 91; Băluță, 1983, pp. 50-52; Gualandi Genito, 1986, pp. 269-270; Bailey, 1988, p. 96; Alicu, 1994, p. 16; Bémont, Chew, 2007, p. 402; Roman, 2009, pp. 56-58. 57 Labate, 2010, pp. 325-327. Vezi și Schneider, 1994, tabelul 1A; Rosenthal-Heginbottom, 2015, p. 129.



87

Lămpile de acest tip apar în mai multe provincii ale imperiului: Gallia, Hispania, Raetia, Noricum, Pannonia, Dacia, Moesia Inferior, la Altinum58, Aquilea59, Concordia Sagittaria60, Fos61, Aquincum62, Vindonissa63, Carnuntum64, Heidelberg65, Apulum66, Sarmizegetusa67, Ampelum68, Partoș, Sebeș, Napoca69, Romula70, Poetovio71, Vičava72, Zadar73, Emona74 etc.; exemplare au fost descoperite și în nordul Mării Negre75, poate și în Britannia76. Avem așadar de-aface cu un meșter extrem de activ în nordul Italiei în intervalul cuprins între domniile lui Vespasian și Hadrian, cu observația că în provincii lămpile cu această marcă vor circula până în vremea domniei lui Marcus Aurelius77.

Înceea ce privește cea de-a doua „marcă” remarcăm de la bun început că nu reprezintă o excepție a lămpilor purtând semnătura meșterului Atimetus. De exemplu, chiar la Modena ștampila „ATIME” aplicată pe bază apare asociată cu „L.SEPTIMI”. Cum cel din urmă meșter (?) este atestat și pe exemplarele lui „FORTIS”, s-a sugerat că ar fi fost „chiamato da questi forse come revisore di qualità, per une precedente maggiore competenza sul piano produttivo”78. După toate aparențele nu acesta va fi fost și cazul piesei de la Barboși, în lipsa altor idei, rămânând la ipoteza lui D. Tudor79, conform căreia artizanul provincial local Cost… ar fi imitat produsele lui Atimetus, fără a rezista totuși tentației de a își imortaliza, la rândul lui, numele.

IANUARIVS. Este atestat la Barboși prin intermediul a două lămpi80 (fig. 2/6-7), lucrate din lut

cărămiziu, acoperit cu angobă brun-roșcată. La exemplarul întregibil bazinul este rotund, tronconic, având ciocul alungit, detașat de corp; discul, spart parțial este ușor oval, plat, înconjurat de o nervură puternică, deschisă în dreptul ciocului astfel încât să formeze un canal care cuprinde și orificiul pentru fitil; bordura îngustă, este ușor înclinată, și decorată cu doi butoni de formă piramidală, dispuși lateral, simetric; are apucătoare în formă de rulou, decorată cu șanț median; baza rotundă și plată este mărginită de un profil circular care încadrează semnătura producătorului IANUARI; exemplarul secund păstrează doar o parte din disc, bordura cu un buton și parțial baza, mărginită de două profile circulare, care încadrau semnătura din care au rămas doar literele finale RI.

Lămpi antice purtând semnătura meșterului Ianuarius sunt cunoscute în special în provinciile răsăritene ale imperiului, având o circulație restrânsă în apusul continentului81. Deși figlina ce a început să producă în primii ani ai secolului II p. Chr. a fost localizată în Italia

58 Ravagnan, 1983, pp. 49-112. 59 Bucchi, 1975, pp. 9-11. 60 Larese, 1983, pp. 120-128. 61 Rivet, 2003, p. 25, 27. 62 Iványi, 1935, p. 17. 63 Hartmann, 1992, pp. 51-52. 64 Alram-Stern, 1989, p. 68. 65 Hensen, 2009, pp. 425-441. 66 Băluță, 2003, pp. 15-18. 67 Alicu, 1994, p. 16. 68 Lipovan, 1988, p. 182, pl. I/2. 69 Băluță, 1996, p. 92, nr. 2-4. 70 Severeanu, 1936, p. 57, nr. 41. 71 Istenič, 1999, pp. 149-160. 72 Janežič, Lazar, 2014, p. 337, nr. 39, pl. 5. 73 Abramić, Colagno, 1909, pp. 13-112; Maršić, 2009. 74 Petru, 1972, p. 82, 162. 75 Waldhauer, 1914, p. 556; Gostar, 1961, p. 176; Bukina, Ilyina, 2010, p. 51 (?). 76 Walters, 1914, p. 140, nr. 919, 924. 77 Alram-Stern, 1989, p. 68. 78 Labate, 2015, p. 24, 30, fig. 50. 79 Tudor, 1953, pp. 480-481. 80 Sanie et al., 1975, p. 200, nr. 35-36, fig. 5/3, 10; Sanie, 1981, p. 166, nr. 35-36, pl. 43/4, 11. Vezi și ISM, V, 312, nr. 312. 81 Walters, 1914, p. 143, nr. 941; Bailey, 1980, p. 285, Q 1176, pl. 53, fig. 106; Buchi, 1975, pp. 105-107, nr. 799-815, tav. 36-38; Alram-Stern, 1989, p. 70, nr. 480, pl. 10.


CROITORU Costin

88

meridională (un număr mare de exemplare, toate de tipul X și ştampila în patru variante: „IANVARI”, „IANVAR/I”, „IANVA/RI” şi „IANVAR”, au fost descoperite la Aquilea)82, având în vedere răspândirea, dar mai ales lipsa de omogenitate a variantelor, unele mult diferite de prototipuri, se apreciază că atelierele producătoare sunt independente83, cu atât mai mult cu cât cognomen-ul este unul dintre cele mai comune în imperiu84. Așadar, majoritatea sunt produse locale, păstrând trăsăturile morfologice generale întâlnite la lămpile cu marca ARMENI.

Lămpile cu marca lui Ianuarius sunt cunoscute în Pannonia85, Moesia Inferior86, Moesia Superior87. Din Dacia au fost semnalate exemplarele de la Ampelum88, Apulum89, Aque90, Drobeta91, Micia92, Napoca93, Potaissa94, Răcari95, Romula96, Slăveni97, Sucidava98, Tibiscum99, Sarmizegetusa100 etc. Evident au fost propuse mai multe posibilele centre producătoare; pe de o parte numărul ridicat de exemplare cunoscute, pe de alta observația conform căreia exemplarele din Dacia intracarpatică au ștampila diferită grafic atât față de produsele italice, cât și de cele extracarpatice, au sugerat convingător Sarmisegetusa101. Recunoscut și unanim acceptat este și centrul de la Durostorum, extrem de activ în a doua jumătate a secolului II p. Chr. și în cel următor: nu numai că aici au „apărut” cele mai numeroase descoperiri102, dar în perimetrul atelierelor au fost identificate și rebuturi ale unor lămpi aparținând tipului X pe care se păstra ștampila IANUARI103. Lămpile din Moesia Inferior, inclusiv cele de la Barboși se disting prin culoarea închisă a angobei, în nuanțe de maron și grafia ștampilei, cu ligaturi specifice.

Cele mai timpurii exemplare pentru care avem repere cronologice, au fost descoperite la Apulum-Partoș104, într-un context datat cu monede care merg de la Traian la Faustina Senior și, la Sarmizegetusa105, cu monedă din timpul domniei lui Hadrian. La Tibiscum sunt datate din secolul II până în prima jumătate a celui următor, iar la Sarmizegetusa în secolul II106.

82 Loeschcke, 1919, p. 296; Gostar, 1961, p. 183; Buchi, 1975, pp. 104-105; Alram-Stern, 1989, p. 73. 83 Buchi, 1975, p. 105; Čičikova, 1974, p. 161; Topoleanu, 2012, pp. 74-75. 84 Gostar, 1961, p. 193. 85 Iványi, 1935, p. 273, nr. 3842-3845, pl. 91/63, 66-67; Palágyi, 2002, p. 39, nr. 135; p. 40, nr. 142. 86 Čičikova, 1974, pp. 160-161, pl. 36/3; Bogdan-Cătăniciu, Barnea, 1979, p. 184, fig. 153-154; Irimia, 1981, p. 107, fig. 15/7, 23/11; Kuzmanov, Băčvarov, 1986, pp. 53-54, nr. 78-88, pl. 10-11; Čičikova, 1987, p. 170; Kuzmanov, 1992, p. 36, nr. 256, fig. 256/a-b; Baumann, 2009, p. 222, nr. 4, fig. 2/4, pl. 5/4; Elefterescu, 2016, p. 175. 87 Krunić, 2005, p. 88, nr. 8-9, pl. 3. 88 Gostar, 1961, p. 165, nr. 269; Lipovan, 1982-1983, p. 230. 89 Gostar, 1961, p. 65, nr. 264; Băluţă, 1961, p. 207, nr. 1-5, pl. VI/3, 8; Băluţă, 1983, pp. 79-81; Băluţă, 2003, pp. 105-109, nr. 1-5; IDR III/6, pp. 204-206, nr. 389, 389a. 90 Gostar, 1961, p. 165, nr. 272; IDR II, 155; Tudor, 1978, p. 91; Bondoc, 2008, pp. 54-55, pl. 17/6-7. 91 Gostar, 1961, p. 165, nr. 262; IDR II, p. 124; Tudor, 1978, p. 91. 92 Gostar, 1961, p. 165, nr. 270; Băluţă, 1977, p. 214, 220, nr. 30, pl. III/23a-b. 93 Băluţă, 1996, p. 103, nr. 69, pl. 13/8. 94 Gostar, 1961, p. 165, nr. 268; Băluţă, 1996, p. 103, nr. 67, pl. 11; Cătinaş, 1996, pp. 64-65, 68, nr. 14, fig. 3/14; Cătinaş, 2004, p. 88, fig. 12. 95 Gostar, 1961, p. 165, nr. 271; IDR II, p. 170; Tudor, 1978, p. 91. 96 Gostar, 1961, p. 165, nr. 267; IDR II, p. 445; Tudor, 1978, p. 91. 97 Popilian, 1971, p. 636, fig. 7; IDR II, p. 545; Tudor, 1978, p. 92. 98 Gherghe, Negru, 2008, p. 88, nr. 5, pl. 34/5. 99 Benea, 1990, p. 149, 164, nr. 74, fig. 16/74 a-b, nr. 75, fig. 8. 100 Gostar, 1961, p. 165, nr. 262; Băluţă, 1977, p. 214, 220, nr. 29, pl. 3/21a-b; Alicu, 1994, pp. 25-27, 73-74, fig. 17, nr. 70-71, 93, 102, 258, 261-262, 295, 383-384, 537, 770, 776, 1158-1167, 1246. 101 Alicu, 1994, p. 25, 27. 102 Petolescu, 1971, p. 665, 667, nr. 3-6, pl. 1; Muşeţeanu et al., 1980, pp. 286, 301-302, nr. 76-92, fig. 13-14; Mușețeanu, Elefterescu, 2008, p. 137, fig. 12; Elefterescu, 2016, p. 175, fig. 3/19-21; 4/1-4. 103 Muşeţeanu et al., 1980, p. 302, nr. 82, 89; Muşeţeanu, Elefterscu, 2003, p. 30. 104 Băluță, 1961, p. 207; Băluță, 2003, p. 106. 105 Alicu, 1994, p. 26, 194, nr. 1246. 106 Alicu, 1994, p. 27; Băluță, 2003, p. 106.



89

∗

Acestea sunt scurtele noastre observații relative la primele mărci aplicate pe lămpile antice descoperite la Barboși. Evident, orice abordare procentuală/cantitativă, în acest moment, este de prisos, astfel că o vom asocia enunțurilor conclusive, rezervate pentru finele acestui demers.

BIBLIOGRAFIE Abramić, M., Colagno, A. 1909. Untersuchungen in Norddalmatien. Jahreshefte des

Österreichischen Archäologischen Instituts 12, pp. 13-112. Alicu, D. 1994. Opaiţele romane. Die Römischen Lampen. Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Cluj-Napoca: Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei, Bibliotheca Musei Napocensis 7. Alicu, D. 2006. Die Römischen Lampen von Sarmizegetusa I. Die funde der Jahre 1882-

1976.2, ergänzte Ausgabe. Zalău: Bibliotheca Musei Porolissensis VI. Alram-Stern, E. 1989. Die römischen Lampen aus Carnuntum. Wien. Auer, M. 2015. Names on Lamps: Distribution / Quantity of Firmalampen and Regional

trade. Roman and Late Antique Lamps: Production and distribution, contacts on the Mediterranean. Proceedings of the international roud table, Zagreb, 2th February 2015, pp. 38-46.

Bailey, D. M. 1980. A Catalogue of the Lamps in the British Museum. 2 Roman Lamps Made in Italy. London.

Bailey, D. M. 1988. A Catalogue of the Lamps in the British Museum. III. Roman Provincial Lamps. London.

Baumann, V. H. 2009. Lucernele de la Noviodunum. Peuce S.N. 7, pp. 217-310. Băluţă, C. L. 1961. Opaiţele romane de la Apulum (I). Acta Musei Regionalis Apulensis,

Studii şi Comunicări, Arheologie-Istorie-Etnografie IIII, pp. 189-220. Băluţă, C. L. 1977. Lămpile romane din Muzeul Judeţean Hunedoara-Deva. Sargetia XIII,

pp. 209-228. Băluţă, C. L. 1983. Lucernele romane din Dacia Intracarpatică (Teză de doctorat) mss.

Cluj-Napoca. Băluţă, C. L. 1996. Lămpile romane din Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Acta

Musei Napocensis 33/I, pp. 89-113. Băluţă, C. L. 2003. Lămpile antice de la Alba Iulia (Apulum) I. Lămpile epigrafice. Alba Iulia. Benea, D. 1990. Lampes romaines de Tibiscum. Dacia (N.S.) 34, pp. 140-168. Bémont, C., Chew, H. 2007. Lampes en terre cuites antique: Musée d’Archéologie

Nationale de Saint-Germain-en-Laye. Paris. Bogdan-Cătăniciu, I., Barnea, Al. 1979. Ceramica şi descoperiri mărunte. Barnea, Al.,

Barnea, I. (eds.), Tropaeum Traiani, I, Cetatea, Bucureşti, pp. 177-226. Bondoc, D. 2008. Roman lamps from Cioroiul Nou, Cioroiaşi Commune, Dolj County,

Romania. Lychnological Actes 2, pp. 53-57. Buchi, E. 1975. Lucerne del Museo di Aquileia, I. Lucerne romane con marchio di fabbrica.

Aquileia: Associazione Internazionale per Aquileia. Bukina, A., Ilyina, J. 2010. Roman Firmalampen in the State Hermitage Museum. Reports

of the State Hermitage Museum LXVIII, Saint Petersburg, pp. 41-57. Cătinaş, A. 1996. Lampes à estampille de la Potaissa. RCRFActa 33, pp. 63-74. Cătinaş, A. 2004. Les importantions ceramiques de l’ouest de l’Empire Roamin à Potaissa et

leur influence sur les ateliers locaux. Studia Historica et Archaeologixa. In Honorem Magistrae Doina Benea, Timişoara, pp. 83-97.

Čičikova, M. 1973. Lampes avec la marque Armeni, découvert en Bulgarie. Archaeologia Polona 14, pp. 349-358.


CROITORU Costin

90

Čičikova, M. 1974. „Firmalampen” du limes danubiene en Bulgarie. Actes du IXe Congres International d'etudes sur les frontieres romaines, Mamaia, 6-13 sept. 1972, București, Köln, Wien, pp. 155-165.

Čičikova, M. 1987. Poterry lamps from Novae, Lower Moesia (1st-3rd Century). Recherches sur la culture en Mésie et en Thracie (Bulgarie), (Ier-IVe siècle), Teofil Krastev Ivanov (ed.) (= Izvestija na Archeologičeskija Institut, 37), Sofia, pp. 153-172.

Croitoru, C. 2017a. Sur les lampes du type „Euctemon” découvertes à Barboși, dép. de Galaţi. The Man, the River and the Sea. Studies in Archaeology and History in Honour of Florin Topoleanu on his 65th aniversary, (eds.: G. Nuţu, S.-C. Ailincăi, C. Micu). Cluj-Napoca, pp. 85-98.

Croitoru, C. 2017b. Despre lămpile „de tip Euctemon” descoperite la Barboși, judeţul Galaţi. Buletinul Știinţific al Universităţii de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul 2 (6), pp. 7-23.

Croitoru, C. 2017c. Despre unele tipuri de lămpi greco-elenistice descoperite în dava de la Barboși / Sur certains types de lampes greco-hellenistiques decouvertes dans la dava de Barboși. Istros XXIII, pp. 355-371.

Croitoru, C. 2017d. Despre două opaiţe romane descoperite la Barboși, judeţul Galaţi. In honorem magistri Ioan Mitrea octogenarii (ed. L.-E. Istina). Onești, pp. 159-167.

Doruțiu-Boilă, Em. 1980. Inscripțiile din Scythia Minor. V. Capidava – Troesmis – Noviodunum. București: Editura Academiei.

Elefterescu, D. 2016. Tipologia ștampilelor de lămpi (Firmalampen) descoperite la Durostorum-Ostrov (Ferma 4). Peuce S.N. 14, pp. 159-185.

Elefterescu, D., Şerbănescu, D. 2009. Piese de epocă romană aflate în colecţiile Muzeului Civilizaţiei Gumelniţa, Olteniţa. Peuce, S.N. 7, pp. 171-192.

Georgescu, V. Ș., Marinoiu, V. 2017. Opaițele romane din colecția Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” (Târgu Jiu). Arheovest (In honorem Doina Benea. Interdisciplinaritate în Arheologie și Istorie. Timișoara, 25 noiembrie 2017) V1, pp. 401-416.

Gherghe, P., Negru, M. 2008. Firmalampen found in the Sucidava territory. Lychnological Acts 2, pp. 87-90.

Gostar, N. 1961. Inscripţiile de pe lucernele din Dacia romană. Arheologia Moldovei 1, pp. 149-210.

Gualandi Genito, M. C. 1986. Le Lucerne antiche del Trentino. Trento. Harris, W. V. 1980. Roman terracota lamps, the Organization of an Industry. Journal of

Roman Studies 70, pp. 127-145. Hartmann, T. 1992. Die Firmalampen von Vindonissa. Gesellschaft Pro Vindonissa,

Jahresbericht 1991, pp. 50-64. Harţuche, N., Anastasiu, F. 1976. Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului

Brăilei. Brăila. Harţuche, N., Bounegru, O. 1982. Opaiţe greceşti şi romane din colecţiile Muzeului Brăila.

Pontica XV, pp. 221-233. Hensen, A. 2009. Öllampen der römischen Nekropole von Heidelberg. Indikatoren einer

Energiekrise in der Provinz. Biel J., Heiligmann J., Krausse D. (eds.), Landesarchäologie. Festschrift für Dieter Planck zum 65.Geburtstag, Stuttgart, pp. 425-441.

Iconomu, C. 1986. Un capitol al producţiei și al schimbului de mărfuri în zona Dunării de Jos, lucernele (sec. I-VII e.n.). (teză de doctorat, manuscris), București.

Irimia, M. 1981. Observaţii preliminare privind aşezarea antică de la Gura Canliei. Pontica XIV, pp. 67-122.

Istenič, J. 1999. Poetovio, zahodna grobišča I: grobne celote iz Deželnega muzeja Joanneuma v Gradcu / Poetovio, The Western Cemeteries I. Grave-Groups in the Landesmuseum Joanneum, Graz. Ljubljana: Katalogi in monografije 32.

Iványi, D. 1935. Die pannonischen Lampen. Eine typologisch-chronologische Übersicht. Budapest.



91

Janežič, M., Lazar, E. 2014. Roman oil lamps discovered during archaeological research in Vičava, Ptuj. G. L. Vrkljan, B. Šiljeg, I. O. Roguljić (eds.), Roman Pottery and Glass Manufactures Production and Trade in the Adriatic Region, Crikvenca.

Krunić, S. 2005. Pregled autičkih svetiljki Singidunuma. Singidunum 4, pp. 45-104. Kuzmanov, G. 1992. Antike Lampen. Sofia. Kuzmanov, G., Băčvarov, I. 1986. Sammlung antiker Lampen in Museum von Silistra.

Isvestija Varna (22(37), Varna, pp. 43-62. Labate, D. 2010. Note sulla produzione di lucerne a Modena: i nuovi rinvenimenti. Atti e

Memorie della Deputazione di Storia Patria per le Antiche Provincie Modenesi, s. XI, XXXII, Modena, pp. 325-327.

Labate, D. 2015. Mvtina fecit. Dalle herzblattlampen alle firmalampen: nuovi dati sulla produzione din lucerne a matrici dal territorio di Modena. Roman and Late Antique Lamps: Production and distribution, contacts on the Mediterranean. Proceedings of the international roud table, Zagreb, 2th February 2015, pp. 18-37.

Larese, A. 1983. Le lucerne fittili e bronzee del Museo concordiese di Portogruaro. Collezioni e musei archeologici del Veneto 27, Roma.

Lipovan, I. T. 1982-1983. Opaiţe romane din Ampelum (I). Sargetia XVI-XVII, pp. 227-232. Lipovan, I. T. 1988. Opaițe romane din Ampelum (II). Tibiscum, pp. 181-188. Loeschcke, S. 1919. Lampen aus Vindonissa. Ein Beitrag zur Geschichte von Vindonissa

und des antiken Beleuchtungswesens. Zurich. Maršić, D. (Ed.) 2009. Arheološki muzej Zadar. Lux in Tenebris. Svjetlo u Tmini. Katalozi i

Monografije 7, Zadar. Menzel, H. 1969. Antike Lampen in Römisch-Germanischen Zentralmuseum zu Mainz.

Mainz: Katalog 15. Mercando, L. 1970. Marche di fabbricanti di lucerne (voce). Enciclopedia dell’Arte Antica

classica e orientale. Supplemento I. Rome, pp. 419-441. Mușeţeanu, C., Culică, V., Elefterescu, D. 1980. Lampes á estampille de Durostorum. Dacia

(N.S.) 24, pp. 283-305. Muşeţeanu, C., Elefterescu, D. 2003. Atelierele ceramice romane de a Durostorum. Muzeul

Naţional de Istorie a României: Monografii IV. Mușeţeanu, C., Elefterescu, D. 2008. Les ateliers de lampes de Durostorum. ΦΙΙΑΣ ΧΑΡΙΝ.

Mélanges á la mémoire de Niculae Conovici (Avram, Al., Lungu, V., Neagu, M. eds.) (= Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos, 25), Călărași, pp. 135-148.

Negru, M., Bădescu, Al. 2005. Roman Lamps discovered in Romula. L. Chrzanovski (ed.), Lychnological. Actes du 1er Congrès International d'études sur le luminaire antique (Nyon-Genève 29 septembre-4 octobre 2003), Montagnac, pp. 253-255.

Negru, M., Bădescu, Al., R., Avram. 2008. Roman Lamps found at Romula. C.-A. Roman, N. Gudea (eds.), Lychnological. Actes 2. Acts of 2nd International Congress on Ancient and Middle Age Lighting Devices (Zalău-Cluj Napoca, 13-18 may 2006), Cluj-Napoca, pp. 191-196.

Palágyi, S. 2002. Römerzeitliche Belenchtungsgegenstände des Museums „Laczkő” von Veszprém. Veszprém.

Petolescu, C. 1971. Opaiţe romane din Dobrogea. Apulum IX, pp. 665-672. Petru, S. 1972. Emonske Nekropole. Catalogi et Monographiae 7, Ljubljana. Popilian, Ghe. 1971. Termele de la Slăveni. Apulum IX, pp. 652-641. Popilian, Ghe. 1994. Despre lucernae-le cu marca lui Armenius. Arhivele Olteniei 9, pp. 47-60. Popilian, Ghe. 1996. Sur les lampes avec la marque d'Armenius. Rei Cretariae Romanae

Favtorvm Acta 33, pp. 81-90. Ravagnan, G.-L. 1983. Le lucerne con marchio di fabbrica di Altino. Aquileia Nostra LIV,

pp. 49-112.


CROITORU Costin

92

Rivet, L. 2003. Lampes antiques du Golfe de Fos. Collections du Musée d'Istres et du Service du Patrimoine de Fos-sur-Mer, Production et consommation. Aix-en-Provence.

Roman, C.-A. 2008. The Lamp Workshops from Dacia. Elements of Identification. C.-A. Roman and N. Gudea (eds.), Trade and Local Production of Lamps from the Prehistory until the Middle Ages. Acts of 2nd International Congress on Ancient and Middle Age Lighting Devices. Zalǎu - Cluj-Napoca, 13th–18th of May 2006: Lychnological Acts 2, pp. 219-224.

Roman, C.-A. 2009. Lamps from DACIA POROLISSENSIS, The Roman Forts from Porolissum-Moigrad, Buciumi, Gilǎu, Samum-Cǎșei. Cluj-Napoca.

Rosenthal-Heginbottom, R. 2015. Factory Lamps ”Firmalampen” in the Levant. Strata, 33, pp. 119-146.

Sanie, S. 1981. Civilizația romană la est de Carpați și romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec. II î.e.n.-III e.n.). Iași: Junimea.

Sanie, S., Dragomir, I. T., Sanie, Ș. 1975. Noi descoperiri de ceramică romană cu inscripţie în Moldova. Studii și Cercetări de Istorie Veche 26, nr. 2, pp. 189-208.

Schneider, G. 1994. Studies of Roman Lamps from the Northern Provinces and from Rome. G. Olcese (ed.), Ceramica romana e archeometria: lo stato degli studi, Atti delle Giornate Internazionali di Studio Castello di Montegufoni (Firenze), 26–27 aprile 1993), Florence, pp. 127-142.

Severeanu, G. 1936. Lampes en terre-cuite appartement aux colections du Musée Municipal de Bucarest et du Dr. Severeano. Bucureștii. Revista Muzeului și a Pinecotecii Municipiului București II, nr. 1-2, pp. 40-87.

Timoc, C. 2008. Vergessene Tanlampen von Dierna – Orşova. Lychologicol Acts 2, pp. 225-226.

Topoleanu, Fl. 2010. Opaiţele de tip „Firmalampen” din colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie și Arheologie Prahova. Arheologia Moldovei 33, pp. 151-188.

Topoleanu, Fl., Croitoru, C. 2015. Lămpile antice din colecția Muzeului Brăilei „Carol I” / Lampes antiques dans les collections du Musée de Brăila „Carol I”. Brăila: Istros.

Tudor, D. 1953. Inscripții latine în Muzeul de Antichități din Iași. Studii și cercetări științifice, IV, nr. 1-2, pp. 467-487.

Tudor, D. 1978. Oltenia romană4, București. Walters, H. B. 1914. Cataloque of the Greek and Roman lamps in the British Museum.

London.

ABREVIERI

CIL – Corpus Inscriptiorum Latinarum, Berlin IDR – Inscriptiones Daciae Romanae - Inscripţiile Daciei romane, Bucureşti, II ISM – Em. Doruțiu-Boilă, Inscripțiile din Scythia Minor. V. Capidava – Troesmis –

Noviodunum, București, 1980.

Lista ilustrațiilor: Fig. 1. Zona romană din sudul Moldovei, cu poziționarea sitului de la Barboși. Fig. 2. Lămpi cu marcă descoperite la Barboși.



93

Fig. 1. Zona romană din sudul Moldovei, cu poziționarea sitului de la Barboși.


CROITORU Costin

94

Fig. 2. Lămpi cu marcă descoperite la Barboși.



95

ON A DEPICTION OF JUPITER AND JUNO FROM GORJ COUNTY MUSEUM1

Oana Tutilă* Rezumat: Lucrarea de față aduce în discuție o statuetă din marmură care înfățișează cuplul Iupiter și Iunona stând pe tron. Piesa, despre care se știe doar că provine de la Săcelu, a fost descoperită la finele secolului al XIX-lea în condiții neprecizate și face parte din patrimoniul Muzeului Județean Gorj. Marmura din care este realizată statueta, care pare a fi din cariera de la Bucova, unele detalii stilistice, dar și tipul iconografic redat trimit spre un atelier, cel mai probabil, din zona Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. În ciuda numeroaselor statui ale lui Iupiter Verospi, statuete care redau cuplul așezat, sunt foarte puține la nivelul Daciei romane. De fapt mai este cunoscută doar o singură statuetă care reprezintă cele două divinități în această ipostază, descoperită la Techereu, jud. Hunedoara, și care aparține colecției Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Abstract: The present paper brings into discussion a marble statuette depicting the couple Jupiter and Juno sitting on the throne. It is known only that the piece comes from Săcelu and that it has been discovered at the end of the 19th century in uncertain circumstances. It now belongs to the patrimony of the Gorj County Museum. The marble that the statuette was made from, which seems to be from the Bucova quarry, some stylistic details, but also the rendered iconographic type indicate, probably, a workshop from the area of Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Despite the multiple statues of Jupiter Verospi, there are very few statuettes rendering the seated couple. In fact, there is only one item representing the two deities in this position, discovered at Techereu, Hunedoara County, from the collection of the Museum of Dacian and Roman Civilisation, Deva.

Cuvinte-cheie: Iupiter Verospi, Iunona Verospi, Dacia romană, artă provincială. Key-words: Jupiter Verospi, Juno Verospi, Roman Dacia, provincial art.

The archaeological collection of the Gorj County Museum contains some Roman marble

monuments. Among the items from the old fund of the museum, there is a marble statuette depicting a sitting couple2 (Pl. I/1-4), found in the 19th century.

The discovery conditions are unknown, the artefact being registered much later, with the inventory number 12.498, as coming from Săcelu, Gorj County3. In his work dedicated to Northern Oltenia during the Roman Age, Vasile Marinoiu mentions the piece for the first time as a funerary item, placed among the finds from Săcelu – Grui (the known place of the necropolis)4.

The object is fragmentary: the characters are headless, with missing superior members and visible older and newer scratches all over the surface. The dimensions of the monument are 30.3 × 22.4 × 12 cm.

The male personage is rendered semi-nude, with the chymation draped around the waist and legs until the ankles, in the left side of the depiction. A fold of the garment covers his left shoulder and its end descends on the left thigh. The left foot is a bit withdrawn compared to the plan of the right one, determining the folds of the cloak to align parallel and obliquely. These were represented through slightly deep channels. The muscles are correctly and visibly rendered, as well as the fingers from the right foot.

The feminine character appears in the right side, dressed in a chiton bound with a belt under the chest and represented through vertical parallel channels. She wears a chymation on top, which * PhD, Museum of Dacian and Roman Civilisation Deva, e-mail: [email protected]. 1 The paper was presented at the Conference “Oltenia. Interferențe culturale”, 6th edition, Craiova, 12th-14th of October 2016. 2 In the spring of 2012, I have studied the statuette and took pictures of it, through the kindness of Mr. Dumitru Hortopan, the director of the Gorj County Museum. 3 Marinoiu, 2012, p. 109. 4 Marinoiu, 2004, p. 181, p. 248, pl. XCIV.


TUTILĂ Oana

96

covers her back and left hand, coming under the right hand (today broken) and covering her lower part from the waist down to the mid calf. As observed in the lateral side of the composition, she rests her hand on the superficially finished arm of the throne, now partially destroyed.

At the feet of the two characters and in between them, standing on the pedestal, an eagle is depicted very schematically, with spread wings and raised head, turned to the right.

The throne is simple, with high profile and undecorated arms. The heads of the characters weren’t attached to its back, but worked in ronde-bosse. In the lower side of the throne, the larger part of the pedestal is preserved, on which a simple frame had been traced.

The statuette depicts the couple Jupiter and Juno sitting on the throne, according to a well known iconographic pattern – the Verospi type5.

Showing high attention to details, the sculptor correctly captured the anatomical features and the proportions of the human body. Alongside the dynamism generated by the relaxed position of the legs, they give a general harmony to the composition. However, the item is just a product of the so-called popular provincial style, in which the elements/components seem rather ornamental than material. The muscularity is rendered well, with prominent pectorals and voluminous deltoids and biceps. But these details lose their organicity and are just set in the right place, proving only the artisan’s fair knowledge of the model. The treating manner of the garments accentuates the decorative character, the folds being transformed by the craftsman in shallow grooves with straight duct, almost mathematically measured.

As far as my knowledge goes, the only similar statuette (of the couple standing on the throne) from Dacia is the one discovered at Techereu, Hunedoara County6. The item depicts the couple Jupiter and Juno Verospi. The piece was briefly published, in a note of no more than a few rows, by Téglás Gábor7, then it was mentioned in a repertory of Hunedoara County8, but, just like the monument from Săcelu, it didn’t become popular in the following studies dedicated to Jupiter Verospi or the Capitoline Triad9. The statuette, with the current dimensions of 65 × 40 × 24 cm, is made of quartzitic sandstone. The piece is a chance finding. It belongs to the collection of the Museum of Dacian and Roman Civilisation from Deva, without inventory number.

The head of Jupiter and the mass of the sceptre, together with the left hand and the pedestal with the feet of the gods, were lost since the discovery until nowadays (Pl. II/9). Juno wears a long chiton bound with a belt under the chest and a chymation on top. Jupiter is semi-nude, with a fold of the chymation on the left shoulder. The deities’ gowns are outlined in the same manner, wrapping the feet and taking folds in “V” shape. A globular object hangs from Jupiter’s garment. The god has his dedicated features: the fulmen is in the right hand, held on the knee, and the sceptre, now broken, in the left hand.

The throne’s back is finished, having two outface sinusoidal waves in the upper part. Two rosettes with acuminated petals, framed by a square with rounded edge, decorate the sides of the throne. In fact, it is all about ornamenting the sides of the throne with an “X” shaped element10, as we see at other Jupiter Verospi statues11.

The piece ought to be made in a workshop from Ampelum, where other Jupiter Verospi statues were also produced12. As a matter of fact, the sedimentary rocks (the quartzitic sandstone, the raw material the statuette was made of) originate from the Stănija – Almașu Mare – Zlatna 5 LIMC V.1, 1990, s.v. Iuppiter, Appendice: La Triada Capitolina, pp. 465-467, cat. nos 478-518 (A. Constantini); LIMC V.1, 1990, s.v. Iuno, pp. 826-826, cat. nos 57-73 (E. La Rocca). 6 Téglás, 1890, pp. 130-132; Kuun et al., 1902, pp. 172-173 (I am grateful to my colleagues, dr. Cristina Bodó and dr. Imola Boda, for translating these notes from Hungarian). 7 Téglás, 1890, p. 132. 8 Kuun et al., 1902, p. 173. 9 Nicolae, 2011; Ota, 2013. 10 Isac, 1974, p. 66. 11 Isac, 1974, p. 75, nos 6, 7, pl. I/1, 2. 12 Ota, 2013, p. 69, fig. 57.



97

region13. However, I did not observe any stylistic features coincident with other artefacts supposedly made in the Ampelum area.

Regarding the chronology, these two statuettes, as well as other handcrafted items, are difficult to date. Dan Isac dated more than half of the statues of Jupiter Verospi which he had studied to the 2nd-3rd centuries14 and Alexandru Diaconescu bewares of proposing chronological frames for this kind of monuments15.

∗∗∗

Concerning the two deities’ cults in Dacia, especially of Jupiter, the interest of the

researchers was kept awake by the hundreds of epigraphic dedications and figurative representations16, among which the statues of Jupiter tronans, characteristic for intra-Carpathian Dacia, especially the centres of Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia or Ampelum, were distinguished17. It is believed that in Roman Oltenia this type of statue is not met18. However, a fragment of a marble statue depicting a human foot, draped in a garment, and a headless eagle next to it comes from Sucidava19.The fragment was attributed to a statue representing Jupiter Verospi20. The piece is too fragmentary to precisely determine the iconographic type, but it cannot be ruled out that it might be the first statue representing Jupiter seated on the throne known in Southern Dacia.

In addition, the small stone reliefs depicting Jupiter and Juno standing (together or themselves) are known, following the same iconographic pattern: Jupiter, standing, with the chymation draped around the waist and legs and a pleat over the left arm and shoulder, holding the sceptre in one hand and the patera in the other, led to an altar, and Juno, standing as well, with a border of the garment covering her head, with the sceptre in one hand and the patera in the other. A plaque from Lower Dacia21 and one from Apulum22 belong to this category. A relief from Romula shows a distinct iconography – the couple Jupiter and Juno in a three-horse carriage. In this context, I also mention a small fragmentary statuary group, with inscription, discovered at Apulum23.

The stone votive plates representing Jupiter, by himself or with other gods, are not so many24. The bas-relief from Drobeta25 is a particular case, depicting Jupiter in the classic Roman approach as Jupiter tronans.

The stone statuettes depict Jupiter standing, very often in the Fulminans posture26. Their number is not great, but they outnumber the marble votive reliefs or the bronze statuettes. Jupiter is rendered in bronze in few cases at Potaissa27, Drobeta28 and Salcia (Mehedinţi County)29. 13 Wollman, 1996, pp. 259-260, pl. LXXXIV; Ota, 2013, p. 69. 14 Isac, 1974, pp. 70-78, cat. nos 1, 4, 6, 8, 10-12, 15, 17, 18. 15 Diaconescu, 2005, pp. 156, 159, 165, cat. nos 24, 25, 29, 36. 16 Bărbulescu, 2003, p. 177. 17 Isac, 1974; Diaconescu, 2005; Ota, 2013. 18 Isac, 1974, p. 67. 19 Tudor, 1941-1944, p. 411, no. 5, fig. 5; Bordenache, 1969, p. 78, no. 151, tav. LXIV; Nicolae, 2011, p. 296. 20 Tudor, 1941-1944, p. 411; Nicolae, 2011, p. 296. 21 Tudor, 1941-1944, p. 415, no. 15, fig. 10/3; Bordenache, 1969, p. 78, no. 152, pl. 65; Nicolae, 2011, p. 295, fig. 1 (for the first piece, the authors believe that it could be even the Capitoline Triad). 22 Băluţă, 1976, p. 132, fig. 2/2; Nicolae, 2011, pp. 295-296; Ota, 2013, p. 69, fig. 58. 23 IDR III/5.1, 190. 24 E.g., a plaque fragment depicting Jupiter was discovered at Sucidava, with the inscription DOMNI I... inscribed on the top edge (Tudor, 1966, p. 600, no. 19; Petolescu, 1974, p. 596, no. 3, fig. 1/2; Petolescu, 1976, p. 288; IDR II, 192), another relief rendering Jupiter was found in the mithraeum from Slăveni (Petolescu, 1976a, p. 462, no. 8; Petolescu, 1976b, p. 263, no. 8), or a plaque illustrating Jupiter and Mercury from Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu et al., 1979, p. 79, no. 52, pl. XII; Bâltâc et al., 2015, p. 78, no. 55). 25 Tudor, 1947; Bordenache, 1969, pp. 81-82, no. 161, tav. LXIX; Petolescu, 1976, pp. 295-296; Tudor, 1977; IDR II, 20; Bondoc, 2004, pp. 38-39, no. 41; Nicolae, 2011, p. 296. 26 E.g., a limestone statuette (medium size) from Apulum (Ota, 2007, pp. 255-256; Ota, 2013, p. 68), another one from Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu et al., 1979, p. 78, no. 47, pl XIII), or two marble statuettes from Drobeta (Tudor, 1978, p. 377,


TUTILĂ Oana

98

Juno’s renderings are extremely rare. Except the three reliefs mentioned above, another few fragments of plaques and statuettes depict her. For instance, two plaques, one from Romula30 and another one from Sucidava31, figure the goddess following the same pattern. Two heads from Juno’s statuettes are also known from Romula32 and Sucidava33.

Recently, a number of clay statuettes of a male and female couple from Apulum, Potaissa, Porolissum and Ulpia Traiana Sarmizegetusa have been rediscussed34, the author concluding that the depicted pair is Jupiter and Juno35. They are clay statuettes rendering a female in the left and a male in the right side, both sitting. Only the character’s busts are visible, the lower half of the statuette rendering the throne. The pair has been interpreted as Jupiter and Juno, Dis Pater and Proserpina, Domnus and Domna, Aesculapius and Hygia, or even Penates or local Dacian deities36.

Jupiter sitting on the throne often appears in the South-Carpathian glyptic art37 (especially at Romula, where a centre of producing engraved gems activated38). Still, Mihai Bărbulescu believes that one cannot compare the renderings of deities in different raw materials (stone, metal, clay) and the images of the engraved stones, because the reasons that generate each one and the models are not similar39. Thus, the devotional beliefs cannot be established starting from the depiction of a gem40. The obverse of the coin usually represents the iconographic model in glyptic art, especially because the engravers have at their disposal a large category of images, but also due to the adequate dimensions of the picture, the scale-down of the representation being no longer necessary41.

Synthesizing the situation in Dacia, there is a major difference, remarked on other occasions42, regarding the manifestations of the cult of Jupiter, but also that of Juno, inside and outside the Carpathian arch, both epigraphically and ichnographically. The main issue is the lack of representations of Jupiter Verospi in Southern Dacia, while there are many statues of this kind in the north. Jupiter is rendered here in the form of statuettes. Juno appears with the same frequency everywhere. There are very few monuments that figure her in the whole of Dacia.

Looking around, in Pannonia, the number of statues and statuettes depicting Jupiter Verospi is significant43. There are known some statuettes rendering Jupiter and Juno Verospi at Savaria44 and Aquincum45, for instance. In Aquincum, the couple is depicted standing46, too. Descending the Danube, the situation is getting different. The number of the statues representing Jupiter Verospi is very low. Just two statues are known in Upper Moesia, one from Pontes47 and another one from

fig. 115/3; Davidescu, 1980, p. 149, figs b and c). The heads from the statuettes depicting Jupiter standing are more common than other parts (e.g., Bondoc, 2004, pp. 19, 24, nos 16, 26; Bondoc, Gudea, 2009, p. 145, no. 35, pl. X/35). 27 Țeposu-Marinescu, Pop, 2000, pp. 21-26, cat. no(s) 1, 3, 4, pl. 1/1, 2/3, 3/4; Bărbulescu, 2009, pp. 249-254, figs 1-5, 7-8; Bărbulescu, 2015, pp. 118-124, figs 145-158, cat. nos 63-65. 28 Țeposu-Marinescu, Pop, 2000, pp. 23-24, cat. no. 2, pl. 1/2; Bărbulescu, 2009, pp. 252-253, fig. 6. 29 Țeposu-Marinescu, Pop, 2000, pp. 26-27, cat. no. 5, pl. 3/5; Bărbulescu, 2009, pp. 254-255, fig. 9. 30 Petolescu, Chițu, 1974, p. 61, no. 1; Tătulea, 1994, p. 112, fig. 30/3; Bondoc, Dincă, 2002, p. 34, no. 48, fig. 48. 31 Toropu, Tătulea, 1987, p. 162, fig. XXXV/2. 32 Petolescu et al., 1975, p. 690, no. 3, fig. 2/3. 33 Tudor, 1941-1944, p. 410, fig. 3/1; Bordenache, 1969, p. 76, no. 145, tav. LXII; Bâltâc et al., 2015, p. 79, no. 56. 34 Ota, 2017. 35 Ota, 2017, p. 347. 36 Ota, 2017, pp. 343-346 with the entire discussion for the hypothesis on the identification of the two characters. 37 Gramatopol, 2011, pp. 110-112, nos. 82-101; Filip, 2013-2014 with all the references on the subject. 38 Gramatopol, 2011, p. 69. 39 Bărbulescu, 2003, pp. 160-161. 40 Bărbulescu, 2003, p. 158. 41 Gramatopol, 2011, pp. 72-73. 42 Isac, 1974, p. 67; Ota, 2013, p. 73. 43 E.g. Carnuntum, see Kremer, 2004, pp. 45-51; 55-76, cat. nos. 1, 3-11, Taf. 1-4, 9-31. 44 http://www.ubi-erat-lupa.org/monument.php?id=10009. 45 http://www.ubi-erat-lupa.org/monument.php?id=10486. 46 http://www.ubi-erat-lupa.org/monument.php?id=9792; http://www.ubi-erat-lupa.org/monument.php?id=10690. 47 Tomović, 1992, pp. 106-107, no. 137, fig. 37.3.



99

Transdierna48. Jupiter’s head from Romuliana must have been also from a statue depicting the god on the throne49. A statuette figuring a sitting couple comes from Viminacium50. It is difficult to firmly decide who the characters are in the absence of some certain features (the protome on the pedestal is much too damaged to certainly say which animal it depicts). Either Jupiter and Juno, or Dis Pater and Proserpina could be depicted. A bronze statuette from Naissus, rendering Jupiter on the throne, adds to the stone sculptures51.

∗∗∗

The presence of a votive monument, especially one depicting the image of the supreme gods

of the official pantheon, in the necropolis of Săcelu is quite unusual. However, the statuette has been found at the end of the 19th century and recorded much later52, and so there is the possibility that precious data regarding the exact find spot were lost in the meantime53.

Likewise, it is difficult to believe that such an artefact is a local product54. The marble from which it is made is similar to the one from the Bucova quarry (granulation, grey veins), but no samples were analyzed so far. Some stylistic details remind of the artistic centre from Ulpia Traiana Sarmizegetusa: the oblique folds made by the garments of the two gods over the feet are similar to the ones on a statue depicting Jupiter Verospi55 and the “V” shaped plies under the belt of Juno are figured in the same manner as in case of a character’s chiton (a goddess as well), on a relief56. Taking all these into consideration, I tend to believe that the statuette is an item produced in a workshop from Ulpia Traiana Sarmizegetusa. The circumstances in which it arrived at Săcelu (if indeed it came from there) can only be speculated.

There is a fact that the statuette integrates in the artistic-religious current of the intra-Carpathian Dacia, compared to the western provinces57. However, it is very important especially because of the paucity of stone statuettes depicting Jupiter and Juno Verospi in Roman Dacia, but also because there are not so many monuments rendering the couple in other iconographical patterns.

48 Tomović, 1992, p. 107, no. 138, fig. 45.1-4. 49 Tomović, 1992, pp. 105-106, no. 135, fig. 17.3. 50 Tomović, 1992, p. 120, no. 209, fig. 47.6-7. 51 Srejović, Cermanović-Kuzmanović, 1987, pp. 58-59; Tomović, 1992, fig. 47.2. 52 Marinoiu, 2012, p. 109. 53 Some of the monuments that have travelled in the interwar period, in unknown circumstances, from Ulpia Traiana Sarmizegetusa to Gheorghe Tătărăscu’s mansion from Poiana, Gorj County, are in the patrimony of the museum from Târgu-Jiu (see the annotation from IDR III/2, 289; Marinoiu, 2000, pp. 39-43). It should not be ruled out the possibility that the statuette has journeyed in its own turn, reached the old collection of the museum and the information was lost. But of course, this is just a supposition. The only document to be taken into account is the register of inventory. 54 Vasile Marinoiu believes that the stone monuments from Săcelu (a sarcophagus, a funerary stela, two funerary copings, a votive altar and the statuette that I have presented above) “prove the existence of a stone quarry in this area (Săcelu), therefore of some lapidary craftsmen who knew well this art”; see Marinoiu, 2004, pp.181 (no. 1, notes 6-5 67) and 190; Bondoc, 2004, p. 43, no. 49. 55 Isac, 1974, pp. 75-76, pl. III/5; Alicu et al., 1979, p. 79, no. 49, pl. XIII. 56 Alicu et al., 1979, pp. 131-132, no. 315, pl. LIV. 57 Isac, 1974, p. 78.


TUTILĂ Oana

100

BIBLIOGRAPHY Alicu, D., Pop, C., Wollmann, V. 1979. Figured Monuments from Sarmizegetusa. BAR IS

55. Oxford. Băluţă, C. L. 1976. Plăci votive de la Apulum. Apulum XIV, pp.131-146. Bărbulescu, M. 2003. Interferenţe spirituale în Dacia romană, 2nd edition. Cluj-Napoca:

Tribuna. Bărbulescu, M. 2009. Jupiter de Potaissa. Contribution á lʼiconographie jovienne en Dacie.

Signum Originis. Religie, artă și societate în Dacia romană. București: Editura Academiei Române, pp. 249-260.

Bărbulescu, M. 2015. Arta romană de la Potaissa. București – Cluj-Napoca: Editura Academiei Române/Mega.

Bâltâc, A., Știrbulescu, C., Ștefan, A. 2015. Catalogul colecției Lapidarium. I. Piese greco-romane. București: Conphys.

Bondoc, D. 2004. Inscripții și piese sculpturale romane. Muzeul Olteniei Craiova/Roman Inscriptions and Scuptural Pieces. The Museum of Oltenia, Craiova. Craiova.

Bondoc, D., Dincă, D. R. 2002. Inscripţii şi piese sculpturale romane. Muzeul Romanaţiului Caracal. Craiova.

Bondoc, D., Gudea, N. 2009. Castrul roman de la Răcari. Încercare de monografie. Cluj-Napoca: Mega.

Bordenache, G. 1969. Sculture greche e romane del Museo Nazionale di Antichita di Bucarest. I. Bucurest.

Davidescu, M. 1980. Drobeta în secolele I-VII e.n. Craiova: Scrisul Românesc. Diaconescu, A. 2005. Statuaria majoră în Dacia romană. vol. I-II. Cluj-Napoca: NereaMia

Napocae. Gramatopol, M. 1973. Romula et la glyptique du Bas-Danube. Apulum XI, pp. 177-183. Gramatopol, M. 2011. Geme și camee din colecția Cabinetului Numismatic al Bibliotecii

Academiei Române. Brașov: Transilvania Expres. Isac, D. 1974. Contribuţii la iconografia religioasă a Daciei romane. Iuppiter “Verospi”.

ActaMN 11, pp. 61-79. Filip, G. 2013-2014. Some considerations about the engraved gems from Romula. Oltenia

XX-XXI, pp. 28-36. Kuun, G., Torma, Zs., Téglás, G. 1902. Hunyadvármegye földjének története. Budapest. Kremer, G. 2004. Das Heiligtum des Jupiter Optimus Maximus auf dem

Pfaffenberg/Carnuntum. 2. Die rundplastischen Skulpturen. Wien: Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften.

Marinoiu, V. 2004. Romanitatea în nordul Olteniei. Craiova: Rhabon. Marinoiu, V. 2000. Monumente sculpturale romane de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa la

Poiana, județul Gorj. Litua VIII, pp. 35-43. Marinoiu, V. 2012. Gorjul în epoca romană. Consideraţii spirituale. Drăgan, C., Barna, C.

(eds). Studii de istorie a Transilvaniei. Volum dedicat istoricului Ioachim Lazăr la 70 de ani. Cluj-Napoca/Deva: Argonaut, pp. 93-138.

Nicolae, M.-C. 2011. The Capitoline Triad in Roman Dacia. Peuce S. N. IX, pp. 291-304. Ota, R. 2007. Jupiter Fulminans în iconografia religioasă apulensă. Pontica XL, pp. 233-265. Ota, R. 2013. Remarks on the Stone Representations of Jupiter in Roman Dacia.

Alexandrescu, C.-G. (ed.). Jupiter on your Side. Gods and Humans in Antiquity in the Lower Danube Area. Bucharest: Masterprint Super Offset, pp. 63-78.

Ota, R. 2017. Clay statuettes of Male and Female Paredros from Roman Dacia. AAASH 68, pp. 339-350.

Petolescu, C. C. 1974. Note epigrafice (seria a II-a). SCIVA 25, 4, pp. 595-604.



101

Petolescu, C. C. 1976. Relieful votiv în Oltenia romană. CA 2, pp. 287-304. Petolescu, C. C. 1976a. Templul mithriac de la Slăveni. Apulum XIV, pp. 455-464. Petolescu, C. C. 1976b. Le mithraeum de Slăveni (Dacia Malvensis). Dacia N. S. XX, pp.

259-263. Petolescu C. C., Chițu, Șt. 1974. Noi monumente de la Romula. RM 3, pp. 61-66. Petolescu, C. C., Chițu, Şt., Ghigheanu, M., Scuturici, I. 1975. Monumente votive din Dacia

Inferior. Apulum XIII, pp. 687-695. Srejović, D., Cermanović-Kuzmanović, A. 1987, Rimska skupltura u Srbiji. Beograd. Tătulea, C. M. 1994. Romula-Malva. Bucureşti: Museion. Téglás, G. 1890. Jupiter és Juno szoborcsoportról. AÉ UJ X, pp. 360-362. Tomović, M. 1992. Roman Sculpture in Upper Moesia, Beograd. Toropu, O., Tătulea, C.-M. 1987. Sucidava. Celei, Bucureşti: Sport-Turism. Tudor, D. 1941-1944. Monuments de pierre de la collection Cezar Bolliac au Musée

National des Antiquités de Bucureşti. Dacia 9-10, pp. 407-425. Tudor, D. 1947. Jupiter Zbelsourdos à Drobeta, RIR XVII, pp. 70-79. Tudor, D. 1966. Comunicări epigrafice IV. SCIVA 17, 3, pp. 593-603. Tudor, D. 1977. Zeii Sabazios și Zbelsurdos la Drobeta. Pontica X, pp. 117-125. Tudor, D. 1978. Oltenia romană, ediția a IV-a. București: Editura Academiei Republicii

Socialiste România. Țeposu-Marinescu, L., Pop, C. 2000. Statuete de bronz din Dacia romană. București. Wollmann, V. 1996. Mineritul metalifer, extragerea sării și carierele de piatră din Dacia

romană/Der Erzbergbau, die Salzgewinnung und die Steinbrüche im Römischen Dakien. Cluj-Napoca.

www.ubi-erat-lupa (accessed on 7th of March, 2018).

ABBREVIATIONS AAASH – Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapest. AÉ – Archaeologiai Értesitö a Magyar régészeti, müvésyttörténeti és éremtani társulat tudományos folyóirata. Budapest. ActaMN – Acta Musei Napocensis, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca. Apulum – Apulum. Acta Musei Apulensis. Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia. BAR IS – British Archaeological Reports (International Series). Oxford. CA – Cercetări arheologice, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti. Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. Nouvelle série: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Bucureşti. IDR II – Gr. Florescu, C.C. Petolescu, Inscripţiile Daciei Romane, vol. II. Oltenia şi Muntenia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977. IDR III/2 – I.I. Russu, I. Piso, V. Wollmann, Inscripţiile Daciei Romane, vol. III. Dacia superior 2. Ulpia Traiana Dacica (Sarmizegetusa), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980. IDR III/5 – I. Piso, Inscriptions d'Apulum (Inscriptions de la Dacie Romaine) III/5 = Mémoires de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, I-II, Ed. Frères Boccard, Paris 2001. LIMC – Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae. Vol. V: Herakles - Kenchrias (1990). Litua – Litua. Studii și cercetări, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Târgu Jiu. Oltenia – Oltenia. Studii şi Comunicări. Arheologie-Istorie. Muzeul Olteniei. Craiova. Peuce – Peuce, Institutului de Cercetari Eco-Muzeale, Tulcea.


TUTILĂ Oana

102

Pontica – Pontica. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Constanţa. RIR – Revista istorică română.Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti. RM – Revista Muzeelor, București. SCIV(A) – Studii şi cercetări de istoria veche. Bucureşti (din 1974, Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).

LIST OF ILLUSTRATIONS

Pl. I. 1-4. The statuette from Săcelu (photos Ioan Alexandru Bărbat and Oana Tutilă). Pl. II. 5-8. The statuette from Techereu (photo Oana Tutilă); 9. Drawing of the discovery (after Téglás 1890).



103

Pl. I. 1-4. The statuette from Săcelu (photos Ioan Alexandru Bărbat and Oana Tutilă).


TUTILĂ Oana

104

Pl. II. 5-8. The statuette from Techereu (photo Oana Tutilă); 9. Drawing of the discovery (after Téglás 1890).



105

CU PRIVIRE LA ICONOGRAFIA ZEULUI JUPITER, DE PE GEMELE ROMANE DE LA ROMULA

Gabriela Filip*

Abstract. This approach is primarily due to the large number of Roman gemstones coming from Romula, the capital of Lower Dacia, but also of the percentage held by the representations of the supreme roman god, Jupiter, in the subjects approached by the Roman craftsmen. On a number of 12 gemstones, coming from Romula, appears engraved the image of this god, in various iconographic variations. Jupiter, assimilated to Zeus in Greek mythology, was considered by the Romans the supreme divinity, giving life and light, which governed heaven and earth, mastered thunder and lightning, unleashed rains and storms. His attributes, scepter, lightning, and eagle represented symbols of the absolute power of the one who ruled the gods and men alike. Related to these attributes, Jupiter bears a series of epithets, such as: Fulgurator, Conservator, Capitolinus, Stator, Tronans, Fulminator. The image of the god Jupiter depicted on gemstones is extremely common in the art of gliptics in the province of Dacia as well as throughout the Roman Empire. The small, restricted space had been provided by the engraving engineers, conditioned the iconographic canons used in the art of gliptics. Thus, most of the time, the most important attributes of divinities appear, to the detriment of the general artistic aspect, much better represented than the characters themselves. Key-words: gemstone, Romula, Jupiter, eagle, mythology.

Pe urmele unui articol de dată relativ recentă1, despre o gemă cu reprezentarea lui Jupiter, voi relua discuția în această importantă problematică a glipticii de la Romula. Prezentul demers este datorat în primul rând numărului mare de geme romane ce provin din acest loc, dar și a ponderii deținute de reprezentările zeului suprem, Jupiter, în cadrul subiectelor abordate de meșterii gravori romulensi.

Astfel, nu mai puțin de 12 geme redau imaginea acestei divinități în diferite variante iconografice. Aparținând unor colecții muzeale sau particulare, unele pierdute astăzi, le voi prezenta pe rând în cele ce urmează. Pentru o lectură mai ușoară, fiecare piesă este însoțită de o descriere tehnică și artistică, dimensiuni, redare foto dar și grafică (acolo unde a fost posibil), locul unde se află în prezent (în cazul celor care se mai păstrează) și bibliografia piesei. Pentru gemele dispărute, informațiile oferite aici se bazează exclusiv pe datele publicate anterior.

1. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.1/a, b, c)2. Piesa are formă ovală, cu

ambele suprafețe plane. În secțiune este tronconică, cu baza mică în jos. A fost lucrată în jasp roşu, prin gravare în adâncime și șlefuire. Pe partea inferioară, piatra prezintă dendrite în compoziție. În colțul din stânga sus este ciobită.

Zeul a fost redat în profil spre dreapta, şezând pe tron. În mâna dreaptă, întinsă, ţine o patera, iar în stânga, sceptrul. Pe cap poartă o cunună. Este acoperit de la brâu în jos cu un veşmânt bogat drapat, care îi acoperă picioarele. În contrast cu realizarea destul de stângace a lucrării, trăsăturile divinităţii au fost redate cu o deosebită atenţie, astfel că se poate observa cu uşurinţă barba sa, scurtă şi buclată, artistic gravată.

În partea stângă a pietrei se observă un punct, care nu face parte din compoziţie, ci mai degrabă pare a fi un defect de gravare. O acvilă, redată foarte modest (redată), întregeşte scena.

Dimensiuni: 0,9 x 1,2 x 0,3cm. Piesa aparține unei colecții particulare.

* Muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected]. 1 Petolescu, 1996, pp. 33-36. 2 Adresez și pe această cale, sincere mulțumiri domnului prof. univ. dr. C.C. Petolescu, pentru amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziție, date și informații privind această gemă.


FILIP Gabriela

106

Bibliografie: C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, pl. LXIV/1,2.

2. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/a). Piesa a fost lucrată în jasp cenușiu,

prin gravare în adâncime și șlefuire. Are formă ovală, iar în secțiune este tronconică cu baza mică în jos. Ambele suprafețe sunt plane. Starea de conservare este destul de proastă, piatra fiind deteriorată de foc. În partea superioară este ciobită.

Din punct de vedere iconografic, Jupiter a fost redat precum un personaj masculin cu barbă, stând în picioare și profilat spre dreapta. Este îmbrăcat cu un veșmânt lung până la glezne și prins la mijloc cu o cingătoare. În mâna stângă întinsă spre înainte ține un obiect, posibil o patera, iar cu brațul drept susține sceptrul. Pe cap poartă o diademă.

În fața personajului, la picioare, a fost gravată o acvilă, cu privirea întoarsă spre divinitate. Stilistic, detaliile chipului și cele anatomice sunt schematic realizate. Există o evidentă

disproporționalitate a capului în raport cu trupul. Se remarcă însă încercarea îndrăzneață și reușită a artizanului de a reda poziția generală a corpului în așa numitul contrapposto, precum și o preocupare specială pentru sugerarea pliurilor veșmântului.

Dimensiuni: 1,1 x 1,4cm. Face parte din Colecția Muzeului Romanațiului din Caracal, cu numărul de inventar 1657. Bibliografie:

D. Tudor, Pietre gravate descoperite la Romula, Apulum, VI, 1967, p. 210, nr. 4, fig. 2/3. D. Tudor, Oltenia romană, ediţia III-a, Bucureşti, 1968, fig. 36/4. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 1; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 1, pl. LXIV/1,2.

3. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/b). Piesa a fost lucrată în cristal de stâncă, prin gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală. Starea de conservare nu a putut fi determinată, întrucât în prezent piesa este dispărută, iar la data primei publicări, acest amănunt a fost omis.

Pe suprafața superioară a piesei a fost redat un personaj masculin, așezat pe tron, orientat spre dreapta. Personajul este ușor de recunoscut, grație canonului iconografic utilizat.

Ipostaza în care a fost înfățișat zeul este una extrem de obişnuită şi des întâlnită în repertoriul gravorilor. Jupiter a fost redat cu bustul nud. Un simplu veșmânt drapat îi acoperă picioarele. Pe cap poartă o cunună, iar în mâna dreaptă, întinsă spre înainte, ţine o patera. Cu braţul stâng se sprijină de un sceptru. Piciorul drept este puţin adus înapoi. Tronul pe care acesta a fost reprezentat șezând are forma unei sella castrensis.

Din punct de vedere artistic, compoziția este atent realizată. Meșterul gravor a fost destul de generos în privința detaliilor. Părul buclat și barba bogată sunt clar vizibile, faldurile veșmântului sunt prezente în lucrare, chiar și detaliile anatomice sunt evidente. La fel și în cazul tronului. Doar proporțiilor anatomice nu au fost fidel respectate; capul, bustul și mâinile personajului au fost redate mai mari în raport cu picioarele acestuia.

În mijlocul piesei se poate observa un punct, ce nu pare a avea vreo legătură cu subiectul compoziției. Prin urmare, ca și în cazul piesei de la nr. 1 (vezi mai sus), poate fi vorba despre un defect de gravare.

Dimensiuni: 1,1 x 1,4cm. La momentul tipăririi, gema aparținea Colecţiei Muzeului Romanațiului, din Caracal, cu

numărul de inventar 1663. Din păcate, astăzi piesa este dispărută.



107

Bibliografie: D. Tudor, Pietre gravate descoperite la Romula, în Apulum, VI, 1967, p. 210, nr. 2, fig. 2/1. D. Tudor, Oltenia romană, ediția a III-a, București,1968, fig. 36/6. D. Tudor, Oltenia romană, ediția a IV-a, București,1978, fig. 34/1. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 7; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 7, pl. LXIV/1,2.

4. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/c). Piesa a fost lucrată în cornalină, prin gravare în adâncime și șlefuire. Are formă ovală, cu suprafața superioară plană. În prezent este dispărută, iar starea de conservare a piesei la data publicării era destul de proastă (cf. D. Tudor).

Tipul iconografic este cel obişnuit. În centrul compoziției, zeul a fost redat şezând pe o cathedra. Profilat spre dreapta, acesta poartă un veşmânt lung care îi acoperă umărul stâng, o parte din bust și picioarele până la glezne. În mâna dreaptă întinsă spre înainte, ţine fulgerul, iar în cea stângă, sceptrul.

Singura imagine a piesei care se mai păstrează astăzi este o fotografie realizată după un mulaj al gemei. Calitatea acesteia este foarte slabă, însă chiar și așa, cu puțină insistență, câteva detalii cu privire la partea artistică a piesei pot fi observate. Astfel, zeul a fost redat cu părul buclat și purtând o barbă bogată. Poziția sa pe tronul cu spătar este una relaxată, cu piciorul drept ușor flexat spre interior. Cu privire la respectarea detaliilor anatomice, se constată aceeași disproporționalitate clară a capului personajului în raport cu restul trupului.

Dimensiuni: 0,9 x 1,2cm. Piesa a aparținut inițial Colecţiei Muzeului Romanațiului din Caracal, înregistrată cu

numărul de inventar 1917. În prezent, este pierdută. Bibliografie:

D. Tudor, Pietre gravate descoperite la Romula, în Apulum, VI, 1967, p. 210, nr. 3, fig. 2/2. D. Tudor, Oltenia romană, ediția a IV-a, București, 1978, fig. 34/2. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 8; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 8, pl. LXIV/1,2.

5. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/d). Piesa a fost lucrată în jasp roșu, prin gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală. În prezent este dispărută, iar la data publicării nu au fost precizate alte caracteristici ale piesei, ori detalii cu privire la starea sa de conservare.

Subiectul gravat pe suprafața gemei este unul foarte uzual. Canonul iconografic ales aici îl înfățișează pe zeul Jupiter tronând pe o cathedra, cu capul încununat şi profilat spre stânga. Nud de la brâu în sus, se sprijină cu mâna stângă de sceptru, iar cu brațul drept, întins spre înainte, ține fulgerul. Zeul poartă un veșmânt drapat, lung până la glezne. Conform canonului utilizat, piciorul drept este flexat de la genunchi, atingând cu el partea inferioară a tronului. Pe un plan ușor ridicat, în fața zeului, se află o acvilă ce are capul întors spre acesta.

Realizarea artistică a piesei este una foarte bună. Foarte multe detalii compun lucrarea. Cu deosebire, o atenție s-a acordat detaliilor anatomice, bustul personajului fiind foarte bine conturat. La fel, părul și barba acestuia au fost redate cu grijă. Nu au fost neglijate nici tronul sau acvila.

Întreaga execuție este curată, detaliată, meșterul gravor a acordat suficient timp realizării compoziției, dând dovadă de o bună cunoaștere a anatomiei umane, dar și a subiectului tratat.

Din punct de vedere grafic, gema rămâne una dintre cele mai reușite piese de acest gen de la Romula.


FILIP Gabriela

108

Dimensiuni: 1,4 x 1,2cm. Piesa a făcut parte din colecția Gh. Georgescu, din Corabia. Astăzi, însă, este dispărută. Bibliografie:

D. Tudor, Monumente inedite din Romula , I, în Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice 1938 , p. 15, nr. 61, fig. 19/21 și fig. 21/g. D. Tudor, Oltenia romană, ediţia II-a, Bucureşti, 1958, fig. 28/21. C.M. Tătulea, Romula-Malva, București, 1994, fig. 37/13. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr.1; G. Filip, Some Considerations about the Engraved Gems from Romula, în Oltenia. Studii și Comunicări. Arheologie-Istorie, XX-XXI, 2013-2014, pp. 28-36, Pl. I/3. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 1, pl. LXIV/1,2.

6. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/e). Piesa a fost lucrată în jasp roșu, prin gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală, cu suprafața superioară convexă. Întrucât piesa este pierdută, alte detalii cu privire la diferite caracteristici ale pietrei sau formei acesteia nu pot fi oferite aici.

În cazul acestei piese, canonul iconografic ales îl înfățișează pe zeu șezând pe un tron cu spătar (cathedra), profilat spre dreapta. Acesta are capul încununat, cu brațul stâng susține sceptrul, iar în mâna dreaptă, întinsă, ține o Victoria. La picioarele zeului, cu greu se poate observa o acvilă.

Compoziția este una destul de schematică. Chipul divinității abia este schițat, veșmântul care îi acoperă picioarele, lăsându-i bustul gol, este redat destul de stilizat, detaliile anatomice lipsesc cu desăvârșire. Același este cazul Victoriei, care apare gravată prin simple forme ovale. Întreaga realizare artistică este modestă, cel care a lucrat compoziția mulțumindu-se să acorde atenție atributelor divinităților, acestea devenind astfel ușor de recunoscut, și nu personajelor în sine. Totuși, iconografia temei a fost respectată, semn că era bine cunoscută și înțeleasă de meșter. Mai mult, spre deosebire de alte geme care tratează același subiect, în cazul de față au fost respectate proporțiile corpului personajului. Nu există defecte de execuție, lucrarea fiind clară.

Dimensiuni: 1,3 x 1,7cm. La data primei publicări, piesa făcea parte din colecția Gh. Georgescu, din Corabia. În

prezent, dispărută. Bibliografie:

D. Tudor, Geme din Romula și Sucidava , în Cronica numismatică și arheologică, Anul XII, nr. 106-107, aprilie-septembrie, București, 1936, p. 207, nr. 10, pl. VII/5. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 3; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 3, pl. LXIV/1,2.

7. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/f). Piesa a fost lucrată în jasp roșu, prin

gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală, cu suprafața superioară plană. La fel ca și în cazul pieselor cu nr. 3-6, prezentate mai sus, alte informații nu deținem, întrucât și aceasta este în prezent dispărută.

Referitor la subiectul gravat, în centrul compoziției a fost redat zeul Jupiter tronând pe o cathedra și profilat spre dreapta. Potrivit canonului, acesta poartă în mâna stângă, sceptrul. Cu brațul drept, întins spre înainte, ține un obiect neclar (fulgerul sau Victoria).

Cât privește realizarea artistică, aceasta este mediocră. Lucrarea este săracă în detalii, toate elementele au fost redate prin simple forme ovale, mai late sau mai lungi, rezultând astfel o compoziție foarte stilizată.



109

Dimensiuni: 1,5 x 1,8cm. Asemeni piesei precedente, gema a făcut parte din colecția Gh. Georgescu din Corabia, fiind

în prezent dispărută. Bibliografie:

D. Tudor, Geme din Romula și Sucidava, în Cronica numismatică și arheologică, Anul XII, nr. 106-107, aprilie-septembrie, București, 1936, p. 206, nr. 4, pl. VII/4. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 4; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 4, pl. LXIV/1,2.

8. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/h). Piesa a fost lucrată în jasp roșu, prin gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală. Dispărută în prezent, toate informațiile oferite aici se bazează exclusiv pe cele publicate deja.

Din punct de vedere iconografic, piesa se aseamănă cu cea de la nr.1 și nr.5, numai că în loc de fulger, zeul ține în mâna dreaptă o Victoria ce îi întinde o coroană. La picioarele sale a fost gravată o acvilă, profilată spre dreapta și cu capul întors spre divinitate.

Stilistic, piesa a fost destul de bine realizată. Bine evidențiate sunt tronul cu spătar, veșmântul drapat ce acoperă picioarele personajului, acvila, dar și reprezentarea zeiței Victoria. În linii generale, tema a fost iscusit lucrată, fără erori de execuție.

Dimensiuni: înălţime : 1,2cm. Piesa a făcut parte din colecția Gh. Georgescu din Corabia, fiind în prezent dispărută. Bibliografie:

D. Tudor, Monumente inedite din Romula , I, în Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice, 1938, p. 19, nr. 100, Fig. 21/e. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 6; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 6, pl. LXIV/1,2.

9. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/i). Piesa a fost lucrată din sticlă de

culoare verde. În cadrul subiectului ales, zeul a fost redat stând în picioare și profilat spre stânga. Poartă un

veșmânt lung și drapat, care însă nu îi acoperă brațele. În mâna stângă ține sceptrul, iar în cea dreaptă o acvilă. Gema este identică cu cea de la nr. 2 (vezi mai sus), doar poziția acvilei este diferită.

Execuția este destul de modestă. Părul divinității a fost sugerat prin simple linii verticale, la fel și pliurile vestimentației. Foarte evidentă este eroarea raportului dintre proporțiile anatomice, capul, bustul și brațele fiind redate mai mari în comparație cu picioarele.

Dimensiuni: 1 x 1,2cm. Piesa a făcut parte din colecția dr. Ștefan Niculescu din București, astăzi fiind pierdută. Bibliografie:

D. Tudor, Pietre gravate descoperite la Romula, Apulum, VI, 1967, p. 219, nr. 41, fig. 5/1. C.M. Tătulea, Romula-Malva, București, 1994, fig. 36/4. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 10; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 10, pl. LXIV/1,2.

10. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/j). Piesa a fost lucrată în cornalină,

prin gravare în adâncime și șlefuire. Are forma ovală.


FILIP Gabriela

110

Pe suprafața superioară a gemei a fost redat zeul tronând, profilat spre dreapta. Cu brațul drept susține sceptrul care atinge pământul, iar în mâna stângă, întinsă în față ține un obiect neclar, posibil fulgerul sau o patera. În dreptul picioarelor zeului, pe un câmp ușor ridicat, a fost gravată o acvilă, care are capul întors spre acesta. Jupiter a fost înfățișat nud de la brâu în sus, un simplu veșmânt îi acoperă picioarele, până deasupra gleznelor. Piciorul stâng este flexat. Tronul este în formă de sella castrensis. Iconografic, piesa se aseamănă foarte mult cu cea de la nr.5, prezentată mai sus.

Realizarea artistică este destul de modestă. Puține sunt elementele cărora li s-a acordat o atenție mai deosebită: părul bogat și barba buclată, sceptrul și tronul.

Dimensiuni: înălțime 1,6 cm. Piesa a făcut parte din colecția Muzeului Național de Antichități, București. Bibliografie:

D.Tudor, Șapte pietre gravate romane de la Celei și Orlea, SCN, III, 1960, pp. 375-382, p. 376, nr. 1, fig. 1 a. C.M. Tătulea, Romula-Malva, București, 1994, fig. 36/3. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 11; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 11, pl. LXIV/1,2.

11. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/k). Realizată prin gravare în adâncime

și șlefuire. Formă ovală. Piesa apare semnalată pentru prima dată într-un articol publicat în anul 1936 (vezi bibliografia), cu mențiunea că originalul acesteia era pierdut și se mai păstra doar un mulaj în ceară. Nu avem informații cu privire la materialul în care a fost lucrată.

Cu privire la subiectul gravat, în centrul compoziției a fost redat zeul Jupiter stând în picioare, profilat spre dreapta (pe mulaj, spre stânga). În mâna dreaptă, întinsă spre înainte, ține un obiect neclar, posibil fulgerul. Cu brațul stâng susține sceptrul care atinge pământul. La picioarele acestuia, pe un plan ridicat, se observă o acvilă.

Stilistic, lucrarea este destul de săracă în detalii. Imaginea zeului este schematizată, însă se poate remarca barba acestuia, părul bogat, precum și cununa de pe cap. Mă voi opri aici cu observațiile, întrucât singura imagine de care dispunem, nu ajută prea mult în acest sens.

Dimensiuni: 1,1 x 0,9cm. Gema a aparținut colecției Maria Istrati-Capșa, din Drobeta Turnu-Severin. În prezent

dispărută. Bibliografie:

D.Tudor, Geme din Romula și Sucidava, în Cronica numismatică și arheologică, Anul XII, nr. 106-107, aprilie-septembrie, București, 1936, p. 213, nr. 43, pl. VII/12. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 2; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 2, pl. LXIV/1,2.

12. Piatră gemă cu reprezentarea zeului Jupiter (Fig.2/g). Piesa a fost lucrată prin gravare în

adâncime și șlefuire. La data primei publicări nu se mai păstra decât un mulaj al piesei realizat în ceară, astăzi pierdut.

Iconografic, se observă imaginea unui personaj masculin, cuirasat, stând în picioare și profilat spre stânga (pe mulaj, spre dreapta). Acesta poartă pe cap un coif, iar în mâna dreaptă ține o acvilă. Brațul stâng îl are întins pe lângă corp. Ipostaza în care este înfățișat zeul este una relaxată, statică. Din păcate, singura imagine de care dispunem este o fotografie a mulajului, realizată/publicată în condiții grafice foarte proaste. Prin urmare, multe detalii nu pot fi observate, iar descrierea compoziției în aceste condiții devine riscantă.



111

Dimensiuni: 1,5 x 1,9cm. Piesa a aparținut colecției Maria Istrati-Capșa, din Drobeta Turnu-Severin. În prezent dispărută. Bibliografie:

D. Tudor, Geme de la Romula și Sucidava, în Cronica numismatică și arheologică, Anul XII, nr. 106-107, aprilie-septembrie, București, 1936, p. 215, nr. 54, pl. VIII/23. C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în AO, serie nouă, nr. 11, 1996, pp. 33-36, nr. 5; C.M. Petolescu, O gemă antică de la Romula, în Daco-Moesica. Studii de numismatică și gliptică, ediție îngrijită de C.C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, 2017, pp. 285-287, nr. 5, pl. LXIV/1,2.

Jupiter, asimilat cu Zeus din mitologia greacă, era considerat la romani divinitatea supremă, dătătoare de viață și de lumină, care cârmuia cerul și pământul, stăpânea tunetul și trăsnetul, dezlănțuia ploile și furtunile. Atributele sale, sceptrul, fulgerul și acvila reprezentau simboluri ale puterii absolute, ale celui care guverna zeii și oamenii deopotrivă. Legate de aceste atribute, Jupiter purta o serie de epitete, ca: Fulgurator, Conservator, Capitolinus, Stator, Tronans, Fulminator3.

Imaginea zeului Jupiter înfățișată pe pietre geme, este extrem de des întâlnită în arta glipticii din provincia Dacia4, precum și în întreg Imperiul Roman5.

Un aspect iconografic interesant și totodată des întâlnit în gliptica din Dacia, îl înfățișează pe Jupiter în ipostaza Nikephoros6, reprezentat cu o mică Victorie în palmă.

La Romula, din cele 12 pietre geme cu reprezentarea zeului Jupiter, șapte îl prezintă în forma Tronans (piesele cu nr. 1, 3, 4-7, 10), iar patru în varianta tipologică Conservator sau Stator (nr. 2, 9, 11 și 12). Dintre reprezentările Tronans, în două cazuri apare însoțit de Victoria - tipul nikephoros (nr. 6-7). Pentru piesele cu nr. 1, 5 și 10 ipostaza iconografică este aproape identică, zeul fiind redat tronând pe o cathedra (nr. 1, 5) sau sella castrensis (nr. 10), cu sceptrul în mâna stângă și acvila la picioare.

Spațiul mic, restrâns, avut la dispoziție de meșterii gravori, a condiționat canoanele iconografice utilizate în arta glipticii. Astfel, de cele mai multe ori, atributele cele mai importante ale divinităților apar, în dauna aspectului artistic general, mult mai bine reprezentate decât personajele în sine7.

Cultul zeului Jupiter este atestat la Romula nu numai în gliptică, dar și în sculptura votivă și coroplastică. Astfel, de aici provin reprezentări ale sale pe un fragment de statuie de marmură8, două reliefuri fragmentare9 și două figurine ceramice10. Alte două fragmente de grupuri sculpturale îl înfățișează pe zeu sincretizat cu divinitatea orientală Turmasgades11. Această identificare a sa cu zeul sirian este întâlnită și în alte centre din provincie12.

3 Bărbulescu, 1984, p. 131. 4 Pentru analogii în Dacia, vezi: Țeposu-David, 1960, pp. 525–534; Gramatopol, 1974, pp. 45-47; Bounegru et al., 2011, p. 88, nr. 143-144. 5 Vezi: Furtwängler, 1896, passim; Babelon, 1897, passim; Furtwängler, 1900, passim; Richter, 1920, passim; Milcheva, 1980, passim; Maaskant-Kleibrink, 1986, passim. 6 Bărbulescu, 1984, p. 116 și urm. 7 Bărbulescu, 1984, p. 118. 8 Petolescu, Chițu, 1974, pp. 61-62, nr. 3, fig. 3-5; Bondoc, Dincă, 2002, pp. 32-33, nr. 43. 9 Pentru una dintre piese, vezi Pârvan, 1913, p. 57, fig.VIII/1; Bordenache, 1969, fig. 153; Petolescu, 1976, p. 287; Tătulea, 1994, p. 112, fig. 30/2; Tudor, 1978, p. 367, fig. 101/5; Pentru a doua piesă, vezi Tudor, 1940, p. 68, nr. 468; Bondoc, Dincă, 2002, pp. 30-31, nr. 38. 10 Pentru una dintre piese, vezi Tudor, 1978, p. 105, fig. 31/7; Tătulea, 1994, fig. 34/6; Bondoc, Dincă, 2005, p. 130, nr. 126. Pentru a doua piesă, vezi Bondoc, Dincă, 2005, p. 52, nr. 41. 11 Pentru una din piese, vezi CIL, III, 8027; Tudor, 1968a, fig. 27; Bordenache, 1969, nr. 157; IDR, II, 340, cu bibliografia. Pentru a doua piesă, vezi Bordenache, 1969, fig. 158, p. 80; Tătulea, 1994, fig. 30/4, p. 120. 12 Bărbulescu, 1984, p. 130.


FILIP Gabriela

112

În stadiul de față al cercetărilor este cel puțin greu, ca să nu spunem imposibil, de precizat

un număr exact al gemelor ce provin în mod sigur de la Romula. Însă grație celor publicate deja până în prezent, câteva concluzii se pot formula. La Romula, arta gravării pietrelor semiprețioase cuprindea o tematică extrem de variată și trata o multitudine de scene ce înfățișau diferite personaje mitologice, divine, alegorice, făpturi fantastice, creaturi grotești13, sau diverse simboluri zoomorfe, vegetale, dar și cu atribute gnostice14. Însă iconografia panteonului roman reprezenta majoritatea temelor tratate. Iar în cadrul acestei categorii, divinitățile războinice, cu un caracter militar, sunt cele mai frecvent întâlnite15.

Locul de frunte îl deținea Jupiter16, urmat îndeaproape de Minerva, Mars și Fortuna – aceasta din urmă având și calitatea de protectoare a orașului Romula17. Apoi, alte zeități, mai mari sau mai mici precum Hercule, Victoria, Venus, Ceres, Mercurius, Pan, Aesculapius, Bacchus18, faunii, satirii, sileni, bacante, toate întregeau imagistica glipticii romulense19. Nu puteau lipsi nici reprezentările divinităților orientale și egiptene. Iar aici, de o atenție deosebită se bucura grupul Serapis, Isis și Sol20.

O abordare asupra cultelor practicate la Romula, din perspectiva divinităților întâlnite pe monumentele și obiectele de artă romană, trebuie să pornească de la ideea că religia s-a format și dezvoltat în funcție de preferințele locuitorilor21. Reliefuri, statui și statuete, din piatră, marmură, bronz sau lut ars, pietre semiprețioase, unele adevărate opere de artă, altele modeste realizări, toate exprimau sentimentele oamenilor față de zei.

Așadar, important nu este doar a studia cultele în principal, ci și motivația practicării acestora22. Analizând tabloul de mai sus, nu ne surprinde frecvența zeităților militare ce întruchipau norocul, puterea absolută și izbânda, elemente necesare soldatului roman.

Abrevieri AO – Arhivele Olteniei, Craiova. CIL - Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, 1863 et seq. CNA - Cronica numismatică și arheologică, București. IDR II, - Inscriptiones Daciae Romanae – Inscripţiile Daciei romane, vol. II, București, 1977. SCN – Studii și Cercetări de Numismatică.

13 Tătulea, 1984, p. 109. 14 Tătulea, 1994, pp. 109-110; Gramatopol, 2000, p. 107. 15 Despre gemele de la Romula, vezi: Tudor, 1938, pp. 43-47; Tudor, 1936, pp. 205-215; Tudor, 1937-1940, pp. 355-356, nr. 4-7 (descoperite la Sucidava); Tudor, 1940, pp. 102-112; Tudor, 1960, pp. 375-382; Tudor, 1967, pp. 209-229; Tudor, 1968a; Tudor, 1976, p. 209; Tudor, 1958; Tudor, 1968; Tudor, 1978, pp. 108-112, fig. 33-34; Diaconu, 1968, pp. 277-278; Popilian, 1971, pp. 211-213; Gramatopol, 1973, pp. 177-182; Filip, 2014, pp. 28-36; Filip, 2015, pp. 261-268; Filip, 2016, pp.121-126. 16 Tătulea, 1994, p. 110; Gramatopol, 2000, p. 112. 17 Pentru reprezentări ale Fortunei pe pietre geme la Romula, vezi Tudor, 1938, p. 16, fig. 19/1, fig. 19/9, fig. 19/10; Tudor, 1968, p. 23. 18 Tudor, 1968, p. 23; Tătulea, 1994, p. 110; Gramatopol, 2000, p. 112. 19 Tătulea, 1994, p. 110. 20 Tătulea, 1994, p. 110; Gramatopol, 2000, p. 112. 21 Bărbulescu, 1984, p. 130. 22 Bărbulescu, 1984, p. 116 și urm.



113

BIBLIOGRAFIE

Babelon, M. E. 1897. Catalogue des camees antiques et modernes de la Bibliotheque Nationale. Paris.

Bărbulescu, M. 1984. Interferențe spirituale în Dacia romană. Cluj-Napoca. Bondoc, D., Dincă, D. R. 2002. Inscripţii şi piese sculpturale. Muzeul Romanaţiului

Caracal. Craiova. Bondoc, D., Dincă, D. R. 2005. Tipare şi figurine ceramice romane din centrul ceramic de

la Romula. Muzeul Romanaţiului din Caracal / Roman moulds and figurines of ceramic from the ceramic centre from Romula. The Museum from Caracal. Craiova.

Bordenache, G. 1969. Sculture greche e romane del Museo Nazionale di Antichita di Bucarest. București.

Bounegru, G., Ciobanu, R., Oța, R., Anghel, D. 2011. Lux, util și estetic la Apulum. Podoabe și accesorii vestimentare. Catalog de expoziție. Alba-Iulia.

Diaconu, P. 1968. O gemă descoperită la Romula. SCN IV, pp. 277-278. Filip, G. 2014. Some Considerations about the Engraved Gems from Romula. Oltenia.

Studii și Comunicări. Arheologie-Istorie XX-XXI, 2013-2014, pp. 28-36. Filip, G. 2015. Wild boars representations on some gemstones from Romula and their

significations. TIBISCVM, Arheologie 5, pp. 261-268. Filip, G. 2016. Another representation of Goddess Victoria on a gemstone from Romula.

Oltenia. Studii și comunicări. Arheologie-Istorie XXII-XXIII, pp. 121-126. Furtwängler, A. 1896. Beschreibung der geschnittenen Steine im Antiquarium (Konigliches

Museum zu Berlin). I, Berlin. Furtwängler, A. 1900. Die antiken Gemmen. Berlin. Gramatopol, M. 1973. Romula et la glyptique du Bas Danube. Apulum XI, pp. 177-182. Gramatopol, M. 1974. Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Académie

Roumaine. Bruxelles. Gramatopol, M. 2000. Arta romană în România. București. Maaskant-Kleibrink, M. 1986. Description of the Collections in the Rijksmuseum G.M.Kam

at Nijmegen. X, The Engraved Gems. Roman and Non-Roman, Nijmegen. Milcheva, D. A. 1980. Antike Gemmen und Kameen aus dem Archaologischen

Nationalmuseum Sofia. Sofia. Pârvan, V. 1913. Ştiri nouă din Dacia Malvensis, AARMSI XXXVI, pp. 39-68. Petolescu, C. C. 1976. Relieful votiv în Oltenia romană. Cercetări arheologice II, pp. 287- 303. Petolescu, C. C., Chiţu, Șt. 1974. Noi monumente de la Romula. Revista Muzeelor şi

monumentelor istorice 3, pp. 61-65. Petolescu, C. M. 1996. O gemă antică de la Romula. AO, serie nouă, nr. 11, pp. 33-36. Petolescu, C. M. 2017. O gemă antică de la Romula. Daco-Moesica. Studii de numismatică

și gliptică, ediție îngrijită de C. C. Petolescu și Ștefan Vasiliță, București, pp. 285-287. Popilian, Gh. 1971. O gemă gnostică de la Romula. SCN V, pp. 211-213. Richter, G. M. A. 1920. Catalogue of Engraved Gems of the Classical Style (The

Metropolitan Museum of Art). New York. Tătulea, C. M. 1994. Romula-Malva. București. Tudor, D. 1936. Geme de la Romula și Sucidava. Cronica numismatică și arheologică, Anul

XII, nr. 106-107, aprilie-septembrie, pp. 205-217. Tudor, D. 1938. Monumente inedite din Romula, I. Buletinul Comisiunii Monumentelor

istorice, pp. 3-34. Tudor, D. 1940. Monumente inedite din Romula, II. extras din Buletinul Comisiunii

Monumentelor istorice, pp. 1-69. Tudor, D. 1960. Șapte pietre gravate romane de la Celei și Orlea. SCN III, pp. 375-382.


FILIP Gabriela

114

Tudor, D. 1967. Pietre gravate descoperite la Romula. Apulum VI, pp. 209-229. Tudor, D. 1958. Oltenia romană. ediţia II-a, Bucureşti. Tudor, D. 1968. Oltenia romană. ediția a III-a, București. Tudor, D. 1968a. Romula. Bucureşti. Tudor, D. 1978. Oltenia romană, ediția a IV-a, București. Țeposu-David, L. 1960. Gemele și cameele din Muzeul Arheologic din Cluj, în Omagiu lui

Constantin Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, pp. 525–534.



115

a

b c

Fig.1. Piatră gemă de la Romula, cu reprezentarea zeului Jupiter. Fotografie: față, profil și spate (a). Mulaj realizat în pozitiv (b). Desen (c).


FILIP Gabriela

116

a b c

d e f g

h i j k

Fig.2. Reprezentări ale zeului Jupiter pe geme de la Romula: desene realizate după piese (a, d, i, j)

și desene după mulaje realizate în negativ (b, c, e-g, h, k).



117

RESULTS FROM ANTHROPOLOGICAL INVESTIGATIONS OF BONE REMAINS FROM ARCHAEOLOGICAL SITES EXCAVATED 2016

ON THE TERRITORY OF BULGARIA

Nadezhda Atanassova*, Vladislav Todorov**

Rezumat: Materialul include un rezumat al rezultatelor analizelor antropologice asupra resturilor osoase umane descoperite în timpul săpăturilor arheologice în 2016 pe teritoriul Bulgariei. Morminte din epoca Otomană și a Renașterii sunt predominante. Frecvența vârstei pe perioade a arătat o mortalitate infantilă ridicată pentru intervalul 0-7 ani în timpul epocii Otomane. Frecvența sexului pe perioade a indicat chiar o dominație absolută a indivizilor de sex masculin. Am diagnosticat aceleași schimbări patologice care apar la schelete din Preistorie până în epoca Otomană și a Renașterii. În ceea ce privește patologia scheletului postcranial, procentul cel mai ridicat aparține bolilor celor înmormântați în epoca Otomană datorită condițiilor de viață precare și muncilor fizice grele pe care trebuia populația bulgară să le facă în timpul Imperiului Otoman. Abstract: Thе paper includes a summary of the results from anthropological research of human bone remains revealed during archaeological excavations in 2016 on the territory of Bulgaria. Grave complexes from the Ottoman period and Revival prevail. The age distribution by periods showed a high infant mortality in the interval 0-7 years during the Ottoman period. Sex distribution by periods even showed absolute dominance of male individuals. We have diagnosed the same pathological changes that occur in the skeletons from the Prehistory to the Ottoman period and Revival. As regards to the pathology of postcranial skeleton, the highest is the percentage of diseases in the buried from the Ottoman period due to poor living conditions and heavy physical labor performed by the Bulgarian population during the Ottoman Empire1. Cuvinte-cheie: analiză antropologică, săpături arheologice în Bulgaria, resturi osoase umane, frecvența vârstei și sexului, paleopatologie. Key-words: anthropological analysis, archaeological excavations in Bulgaria, human bone remains, age and sex distribution, paleopathology.

Thе article includes the results from the anthropological study of human bone remains, revealed in different archaeological sites on the territory of Bulgaria in 2016 (Table 1). These investigations yielding information on the age at death, sex, height, and general constitution of buried people. Anthropological data enables the opportunity to draw conclusions about the living conditions of the ancient society, related, for example, to the percentage of infant mortality in a specific population or the so-called paleodemography1. Very interesting are the pathological conditions, healing and ritual effects on human bones. All of them give information about the culture and beliefs of the people who inhabited the Bulgarian lands from prehistory to the Ottoman period and Revival.

In the present study different anthropological methods have been used for the estimation the age at death2 (for subadults by the dentition development and the measurements of long bones and for adults by symphyseal relief and ossification degree of cranial sutures), sex3, stature4 and pathological traces5 on the human bones.

* Assistant Professor, Institute of Experimental Morphology, Pathology and Anthropology with Museum, Bulgarian Academy of Sciences, e-mail: [email protected]. ** MSc, Institute of Experimental Morphology, Pathology and Anthropology with Museum, Bulgarian Academy of Sciences, e-mail: [email protected]. 1 Георгиева, 1997, сс. 57-62. 1 Hoppa, Vaupel, 2002, p. 1. 2 Зубов, 1968, сс. 1-200; Brothwell, 1989, pp. 303-316; Facchini, Veschi, 2004, pp. 89-98; Ferembach, Schwidetzky, Stloukal, 1980, pp. 517-549; Meindl, Lovejoy, 1985, pp. 57-66; Stull, James, 2010, pp. 134-146.; Tood, 1920, pp. 285-334. 3 Bass, 2005, pp. 1-327; Ferembach et al., 1980, pp. 517-549; Gualdi-Russo, 2007, pp. 151-156; Kühl, 1985, S. 113-137; Silva, 1995, pp. 107-119.


ATANASSOVA Nadezhda TODOROV Vladislav

118

Results and discussion The largest is the number of structures with human remains from the Ottoman period and

Revival, but the count of identified individuals from Antiquity is the biggest (more than the half), which is due to the discovery of two marble sarcophagus with a large number of buried from the necropolis of Augusta Traiana6 (Fig. 1).

The age distribution by periods shows a high infant mortality in the interval 0-7 years during the Ottoman period, due to the poor living conditions of the Bulgarian Christian population in the Ottoman Empire. After that the mortality decreases sharply and increases again in the age group 40-60 years, which also refers to the antique sites. Single cases of individuals over 40 years are identified in the prehistorically burial structures (Fig. 2). Sex distribution by periods even showed absolute dominance of males (Fig. 3).

The excavated prehistorically sites (Haramiyskata dupka cave and Kangalova tumulus) are located in Southern Bulgaria. Human bone remains from Antiquity have been found during archaeological excavations of five sites located throughout the country. The investigated in 2016 skeletal remains from the Middle Ages come only from two archaeological sites – „Palace Center – East”, National Archaeological Reserve „Pliska” and site located in 7 Preslav street in the town of Plovdiv. Three sites from the Ottoman period and Revival have been researched and two of them were located on the Via diagonalis - „Trajan’s Gate”, the town of Kostenets and Sveta Nedelya Square, Sofia city (Fig. 4).

Prehistorically sites In 2016, the archaeological research in the „Haramiyskata Dupka” cave continued under the

direction of Dr. Borislav Borislavov from NAIM-BAS and Hristina Valchanova. During the past archaeological season, a niche with an urn was discovered, where have been identified human bone remains. The archaeologists7 dated the structure to the Final Chalcolithic and the beginning of Early Bronze Age (the first half of the 4th millennium BC). Interesting is the fact that in bone material predominate animal bones, but also have been identified fragments of the human fetus skeleton (Fig. 5). According to anthropological methods of Fazekas-Kosa8 by the length of the preserved tibial bones, the age of the fetus, found in the cave Haramiyskata Dupka, was 9.5 lunar months (the pregnancy lasts 10 lunar months, each lunar month consists of exactly 4 calendar weeks).

Kangalova barrow is a part of tumular necropolis. Five inhumation graves were revealed and all of them have been dating by Assoc. Prof. Stefan Alexandrov9 (NAIM-BAS) to the Early Bronze Age. The skeletons in graves Nos. 1 to 4 were uncovered in anatomical order, but the buried in grave No. 5 (Fig. 6) had been mutilated according to Stefan Alexandrov. Wooden cover of the pits and red ochre on the skeletons (Fig. 7) were found in graves Nos. 1, 2 and 4. In the Kangalova tumulus have been identified human bone remains of a young woman with anemia, two youths and two males in the age group Adultus (20-40 years of age). On distal end of left humerus, in one of the male individual, the paleopathological analysis showed traces of chronic inflammation (insertionitis) of the elbow joint due to continuous stress (Fig. 8).

Antiquity sites A Hellenistic grave with a crude burial chamber was discovered northern of the modern village

of Benkovski from Dr. Ljuben Leshtakov and Dr. Yana Dimitrova from NAIM-BAS. The archaeologists10 dated the burial from 360 BC until the beginning of the 3rd c. BC. The remains of two

4 Trotter, Gleser, 1952, pp. 463-514. 5 Mann, Hunt, 2005, pp. 1-297. 6 Камишева, Атанасов, 2017, с. 490. 7 Бориславов, Вълчанова, 2017, сс. 113-116. 8 Fazekas, Koza, 1978, p. 263. 9 Александров, Киров, 2017, сс. 126-127. 10 Лещаков, Димитрова, 2017, с. 200.



119

individuals (young female and adult individual with undetermined sex) have been distinguished during the anthropological investigation. On the female skull a fragment of silver diadem was revealed.

Georgi Atanasov, Valeri Yotov and Ioto Valeriev revealed human remains in the crypt of Basilica No. 4 in the ancient city of Zaldapa (Dobrich region)11. Anthropological analysis showed that the bones belong to two individuals - a child at about 6 years of age (Fig. 9) and an adult with undetermined sex.

During the archaeological excavations of the Ancient ceramic center near Pavlikeni, Kalin Chakarov from the Historical Museum revealed a tombstone in situ. The stela’s Latin inscription has been red by Nikolai Sharankov: the names of the deceased are C. Ursidius, who died at the age of 40, and his wife Iulia Valentina. On the left narrow side of the tombstone there is an aedicula. It represents a male bust (a boy or a man) with curly hair. Few meters to the east (4.5) a brick masonry built grave was found by Kalin Chakarov12. The grave was made most probably in the second half of the 2nd c. It was robbed in antiquity. The human remains were not in anatomical order and during the anthropological analysis it was identified that the bones belonged to a child, aged 9–10 years at death (Infans II).

In the summer of 2016, rescue archeological excavations under the direction of Vasilka Paunova13 (RHM-Pernik) were carried out in a sector of a Roman and Late Roman production complex near the town of Breznik. Very poorly preserved inhumated skeleton was uncovered in a pit under ancient destruction (under the destroyed roof of an antique house). The field and laboratory anthropological researches established that the human remains belonged to a baby (0-12 months).

In March 2016 Mariya Kamisheva and Atanas Atanasov14 from Regional Historical Museum in Stara Zagora were carried out rescue excavations of the site in the area north of the registered eastern sector of the necropolis of Augusta Traiana. Totally four graves have been revealed, two of them are ordinary burial pits, in one case covered with tegulae (Grave No. 4). The other two structures are constructed of marble slabs and probably used for family tombs in a prolonged period of time. The investigators dated the burials to the period of the late 1st to the early 4th c. AD. The anthropological laboratory investigation showed that in Grave No. 1 it was a child in the second childhood (12-13 years old at death). In Grave No. 2 there were human bone remains from 1 subadult (a child between 9 and 14 years) and at least 6 adults (2 males, 1 female, 3 individuals with undetermined sex). The paleopathological analysis identified vertebrae from adults with initial arthrosis and osteochondritis alterations. In Grave No. 3 have been discovered skeletons of a young male (22-24 years at death) and a female (20-25 years) with “very high” stature. Most of the bones in this funeral are pre-buried, with skulls of 3 males and 2 females. In Grave No. 3 have been found totally 1 male juvenile and 8 adult individuals - 4 males and 4 females. In one adult buried have been diagnosed congenital bone disease with ankylosis of talus and calcaneus dx et sin (Fig. 10) and a fracture on his left lower limb (tibia and fibula sin) received in the childhood (Fig. 11).

Medieval sites During 2016 have been held regular excavations in the Palace center-east Pliska (National

Historical Archeological Reserve „Pliska”). Excavations have been carried out under the leadership of Assoc. Prof. Valeri Grigorov (NAIM-BAS). A Pechenegian grave No. 5 (part of Pechenegian necropolis in Pliska) was discovered during the research. The skeleton was found in anatomical order, orientation West-East. There were no grave goods. The grave structure was dated by Assoc. Prof. Valeri Grigorov15 in the back to the 1040s.

11 Атанасов et al., 2017, с. 297. 12 Чакъров, 2017, с. 501. 13 Паунова, Трендафилова, 2017, сс. 510-513. 14 Камишева, Атанасов, 2017, сс. 490-492. 15 Григоров et al., 2017, сс. 531-534.



120

Anthropological analysis: well-developed bone system, high stature and body mass are indicators of good physical development and activity of the individual lifetime! This also explains the registered paleopathological changes on the postcranial skeleton:

• Myositis ossificans on the right femur (Fig. 12). One of the uncommon, but difficult to treat complications after the trauma is the Myositis ossificans. This disease is characterized by inward stenosis, most commonly following massive trauma (bruises, sprains, fractures, sprains), which form a significant hematoma that does not can spread out and later become ossificated.

• Enthesopathy is a painful inflammation of the ligament sites of the tendons on the bones. The causes may be varied: direct trauma, recurrent (stereotypic) injury, systemic inflammatory diseases, infections, etc. It occurs in all ages. Traumatic etiology is observed more often at young age. This type of pathological alterations with the formation of hyperostosis (atypical bone formation) are detected on the left fibular bone of the skeleton from Pliska.

Rositsa Mitkova16 from Regional Archaeological Museum – Plovdiv conducted rescue archeological excavations within the Historic Area of „Philippopolis – Trimontium – Plovdiv”. In the SW section of pit No.11, parts of a human skeleton of adult male were found. There is no evidence of a formal burial. The torso has been laid on its back, in a NE–SW (NorthEast-SouthWest) orientation; no skull has been discovered. The paleopathological investigation showed abnormal bone reactions:

• trauma on the body of the left clavicle bone; • Spondyloarthrosis is the most frequent localization of the degenerative process, which is

related to the high stress (static and dynamic) of the spine; • hyperextension in the area of the right elbow joint.

Ottoman period and Revival The archaeological site „Trayanovi vrata” („Trajan’s gate”) is excavated from Assoc. Prof.

Gergana Kabakchieva (NAIM-BAS) and Vladislav Todorov. It is located on the highest part of the passage, known in Antiquity as „SUKI”, on the way to the ancient fortress of Stenos, along to Via Diagonalis. The main purpose of the research was to find and uncover the remains of the famous „Trayan’s gate”. A total of seven trenches are maid. Antique materials of 3th - 4th century (ceramic, bonze fibula and bricks) have been dislocated. In trench No 2 it was unveiled necropolis (Fig. 13) dated in the 15th -17th century17. Probably it belongs to a settlement that was involved with the security of the passageway during the Ottoman period. Fifteen graves of men, women and children have been found. The graves are located on three levels, the later ones overlapping the earlier ones. In the investigated 15 burial structures have been identified a total of 19 individuals. The palaeodemographic distribution (Fig. 14) showed very high mortality in children under 7 years of age (approximately half of the buried in the necropolis). It’s a tendency which is typical for the Ottoman period in Bulgaria due to poor living conditions and high morbidity18. In early childhood the immune system is not sufficiently strengthened and for this reason only the most healthy children survived. After this age, the mortality decreases sharply and increases again in the age group Maturus when the major percentage of adults have been died. None elderly person (above 60 years) was identified in the necropolis. Paleopathological analysis of the skeletons showed changes in the bones due to various diseases, the most interesting of which are: spina bifida occulta (i.e. congenital incomplete closure of the spinal-brain canal) and osteom (benign tumor formation).

In 2016, the excavations of the northern part of „Sveta Nedelya” Square in the center of Sofia city continued under the supervision of Dr. Vesselka Katsarova from NAIM-BAS. From the Ottoman period and Revival are dated 14 junk pits and 2 graves19. One of this graves was irregular. 16 Миткова, 2017, сс. 337-339. 17 Кабакчиева, 2017, сс. 441-444. 18 Георгиева, 1997, сс. 57-62. 19 Кацарова et al., 2017, с. 311.



121

The field anthropological research showed that the skeleton of young woman (16-18/20 years of age) was revealed with its front surface to the ground. The position of the upper and lower limbs is very unusual. The bones of the feet have been revealed up to the wall of the house from the Revival period (19th c. AD), i.e. it does not cross the skeleton and is earlier than it. According to the situation of the skeleton in situ it can be concluded that it is an irregular funeral (possibly criminal).

In the port area of the town of Oryahovo, rescue excavations were conducted under the direction

of Evgenia Naydenova20 from Historical Museum – Oryahovo. Several Muslim graves dated with radio-carbon analysis at the beginning of 19th century were registered. The bone remains of three individuals were identified during the anthropological investigation - male, female and subadult:

• 31-35 years (Adultus), male – calculus, osteophytes, spondylo-arthrosis and osteochondritis, abnormality in osteogenesis;

• 7-8 years (Infans II) – crowding teeth, cribra orbitalia (anemia) (Fig. 15); • 36-39 years (Adultus), female – calculus, caries, ante mortem tooth loss, linear enamel

hypoplasia (stress in the physical development/malnutrition about 1-year-aged), osteophytes, spondylo-arthrosis. Conclusions The summary palaeopathological analysis showed that concerning the skeletons investigated

in 2016, the number of cases with cranial and dental pathology is not very high. However, the identified defects of the tooth enamel of the buried individuals are predominant, due to stress (mostly malnutrition) in the physical development as early as childhood. As regards to the pathology of postcranial skeleton, the highest is the percentage of diseases (especially the destructive-degenerative) in the buried from the Ottoman period because to poor living conditions and heavy physical labor performed by the Bulgarian population during the Ottoman Empire. We have diagnosed the same pathological changes that occur in the skeletons from the Prehistory to the Ottoman period and Revival. Acknowledgments: The authors of this article thank to archaeologist investigators of the sites for the fruitful cooperation!

BIBLIOGRAPHY

Александров, С., Киров, И. 2017. Спасителни археологически проучвания на надгробна „Кангалова“ могила от ранната бронзова епоха, землище на с. Трояново, община Раднево. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 126-127.

Атанасов, Г., Йотов, В., Валериев, Й. 2017. Антична крепост Залдапа, община Крушари, област Добрич. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 296-298.

Бориславов, Б., Вълчанова, Х. 2017. Археологически проучвания в пещера Харамийска дупка, с. Триград, община Девин. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 113-116.

Георгиева, Ц. 1997. Светът на българите през ранните столетия на османското владичество ХV-ХVІІ век. София: Издателство „Мнемозина“.

Григоров, В., Занева, М., Тодорова, Л., Анастасова, Е., Венелинова, С. 2017. Археологическо проучване на обект „Дворцов център-изток“ в Плиска. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 531-534.

Зубов, А. 1968. Одонтология. Методика антропологических исследований. Москва: Наука.

20 Найденова, Петрова, 2017, сс. 638-640.



122

Кабакчиева, Г. 2017. Археологически проучвания на античен обект „Траянови врата“, в м. Капията, община Костенец, Софийска област. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 441-444.

Камишева, М., Атанасов, А. 2017. Археологически проучвания в археологически резерват „Августа Траяна – Верея – Стара Загора“ източен некропол на Августа Траяна. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 490-492.

Кацарова, В., Горянова, С., Станев, А. 2017. Археологически проучвания в северната половина на площад „Св. Неделя“ – гр. София, през 2016 г. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 311-314.

Лещаков, Л., Димитрова, Я. 2017. Елинистически гроб в м. Речка, землище на с. Бенковски, община Кирково. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 197-200.

Миткова, Р. 2017. Спасително археологическо проучване на многослоен обект „Коматевско шосе“ гр. Пловдив (от ул. „Ал. Стамболийски“ до входа на квартал Коматево). Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 337-339.

Найденова, Е., Петрова, Д. 2017. Спасително археологическо проучване на обект некропол в кв. 17, град Оряхово. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 638-640.

Паунова, В., Трендафилова, К. 2017. Спасително археологическо проучване на сектор от римски и късноримски производствен комплекс (ІІ–ІV век) в м. Горна Дабовица и Круша, гр. Брезник. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 510-513.

Чакъров, К. 2017. Редовни археологически разкопки на античен керамичен център край. Павликени. Археологически открития и разкопки през 2016, сс. 498-501. Bass, W. 2005. Human Osteology: A Laboratory and Field Manual of Human Skeleton. 5th ed. Columbia: Missouri Archaeological Society. Brothwell, D. R. 1989. The relationship of tooth wear to aging. In: M. İşcan (ed.), Age markers in the Human Skeleton. Illinois: Springfield, pp. 303-316. Facchini, F., Veschi, S. 2004. Age Determination on Long Bones in a Skeletal Subadults Sample (b – 12 Years). Collegium Antropologicum 28 (1), pp. 89-98. Fazekas, I. G., Koza, F. 1978. Forensic Fetal Osteology. Budapest: Akadémiai Kiadó. Ferembach, D., Schwidetzky, I., Stloukal M. 1980. Recommendations for age and sex diagnosis of skeletons. J Hum. Evol. 9, pp. 517-549. Gualdi-Russo, E. 2007. Sex determination fom the talus and calcaneus measurement. Forensic Science International 171, pp. 151-156. Hoppa, R., Vaupel, J. 2002. Paleodemography: age distributions from skeletal samples. Cambridge: Cambridge University Press. Kühl, I. 1985. Skelettreste aus prähistorishe Brandbestattungen und ihre Aussagemöglichkeiten, mit Hinweisen auf spezielle Fragestellungen in Schlesvig-Holstein. Mitteilungen der Anthropologischen Gesellschaft in Wien, 15, S. 113-137.

Mann, W., Hunt, D. 2005. Photographic Regional Atlas of Bone Disease. A Guide to Pathologic and Normal Variation in the Human Skeleton. Illiniois, USA: Charles C. Thomas Publisher. Meindl, R., Lovejoy, C. 1985. Ectocranial suture closure: a revised method for the termination of skeletal age at death based on lateral-anterior sutures. American Journal of Physical Anthropology 68, pp. 57-66. Silva, A. 1995. Sex assessment using the calcaneus and talus. Antrop.Port. 13, pp. 107-119. Stull, K., James, D. 2010. Determination of age at death using the acetabulum of the os coxa. In K. Latham, M. Finnegan (eds.), Age Estimation of the Human skeleton. Springfield, pp. 134-146. Tood, T.W. 1920. Age changes in the pubic bone. I. The male white pubis. American Journal of Physical Anthropology 3, pp. 285-334. Trotter, M., Gleser, G. 1952. Estimation of Stature from Long Bones of American Whites and Negroes. American Journal of Physical Anthropology 10, pp. 463-514.



123

ABBREVIATIONS

NAR „Pliska” – National Archaeological Reserve, Pliska. NAIM-BAS – National Archaeological Institute with Museum, Bulgarian Academy of Sciences, Sofia. RHM-Pernik – Regional Historical Museum, Pernik. J Hum. Evol. – Journal of Human Evolution, Amsterdam.


Table 1. Age and sex distribution of the investigated individuals from archaeological sites excavated in 2016. Fig. 1. Number of archaeological structures with human remains and number of identified individuals. Fig. 2. Age distribution of the individuals by periods. Fig. 3. Sex distribution of the individuals by periods. Fig. 4. Map of archaeological sites with investigated human bone remains. Fig. 5. Bones of human fetus found in the cave „Haramiyskata Dupka”. Fig. 6. Grave No 5, Kangalova tumulus, near the village of Troyanovo. Fig. 7. Grave No 4, Kangalova tumulus, near the village of Troyanovo. Ochre on the frontal bone. Fig. 8. Grave No 4, Kangalova tumulus, near the village of Troyanovo. Chronic inflammation (insertionitis) of the elbow joint. Fig. 9. Bone remains (a child at about 6 years of age) in the crypt of Basilica No. 4 in the ancient city of Zaldapa (Dobrich region). Fig. 10. Grave No 3, eastern sector of the necropolis of Augusta Traiana. Congenital bone disease with ankylosis of talus and calcaneus dx et sin. Fig. 11. Grave No 3, eastern sector of the necropolis of Augusta Traiana. X-ray of fracture on the left lower limb (tibia and fibula sin) received in the childhood. Fig. 12. Grave No 5, Palace center-east Pliska (National Historical Archeological Reserve „Pliska”). Myositis ossificans on the right femoral bone. Fig. 13. General plan of the necropolis (15th -17th c.), site „Trayanovi vrata” („Trajan’s gate”) in Kapiyata locality, Kostenets municipality, Sofia province. Fig. 14. Age distribution of the investigated individuals in the necropolis (15th-17th c.), site „Trayanovi vrata” („Trajan’s gate”) in Kapiyata locality, Kostenets municipality, Sofia province. Fig. 15. Grave No 2 (7-8 year old child), necropolis in quarter no. 17, town of Oryahovo. Cribra orbitalia.



124

ARCHAEOLOGICAL SITE

Ant

hrop

olog

. in

vest

igat

ion

♦A

rcha

eolo

gica

l in

vest

igat

ion

Infa

ns I

(0-7

)

Infa

ns .

II

(7-1

4)

Juve

nis

14-1

8 (2

0)

Adultus 20-40

Maturus 40-60 Senilis 60+ Ad+

(adults)Total

♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀ Total

“Haramiyskata dupka” cave

N. Atanassova

B. Borislavov

H. Valchanova

Number fetus 1

Kangalova tumulus, village of Troyanovo

Atanassova Galabova

S. Alexandrov

I. Kirov Number 2♂,1♀? 1 1 5

Hellenistic grave near Village of Benkovski

Atanassova Galabova

L. Leshtakov Y.

Dimitrova Number 1 1 2

Fortress “Zaldapa” Dobrich Region

N. Atanassova

G. Atanasov V. Yotov I. Valeriev

Number 1 1 2

Eastern necropolis of Augusta Traiana

N. Atanassova

M. Kamisheva A. Atanasov

Number 2 1♂ 1 1 2 2 1 7 17

Ancient ceramic centre near Pavlikeni

N. Atanassova K. Chakarov Number 1 1

Roman and Late Roman production

complex near Breznik

N. Atanassova

V. Paunova Number 1 1

“Palace Center – East”, NAR “Pliska”

N. Atanassova V. Grigorov Number 1 1

Plovdiv, 7 Preslav str.

Atanassova Galabova R. Mitkova Number 1♂ 1

„Trajan’s Gate“, Kostenets

Municipality

N. Atanassova

G. Kabakchieva V. Todorov

Number 8 1 1 1 4 4 15 (19)

% 42,11 5,26 5,26 5,26 21,05 21,05*

Oryahovo, Quarter 17 N. Atanassova

E. Naidenova D. Petrova

Number 1 1 1 3

Sofia, Northern part of “Sveta Nedelya”

Square

N. Atanassova

V. Katsarova

S. Goryanova A. Stanev

2016 1♀ 1 1♀? 3

Total (2015-2016)

3 6

Table 1.

Fig. 1.



125

Fig. 2.

Fig. 3.



126

Fig. 4.

Fig. 6.



127

Fig. 5.



128

Fig. 7.

Fig. 9.



129

Fig. 8.



130

Fig. 10.

Fig. 11.



131

Fig. 12.

Fig. 13.



132

Fig. 14.

Fig. 15.



133

COMPARATIVE ANTHROPOLOGICAL CHARACTERISTICS BETWEEN TWO CHRISTIAN NECROPOLISES (16TH – 19TH CENTURY) FROM BULGARIA

Nadezhda Atanassova *, Borislava Galabova**

Rezumat: Dovezile științifice pentru așezările bulgare din perioada domniei otomane sunt insuficiente pentru o reconstituire completă a modului de viață al locuitorilor. Analizele antropologice ale necropolelor ne permit să obținem un plus de informație. Studiile asupra resturilor osoase umane ne oferă date despre nutriție, dezvoltare fizică, speranța de viață, rata relativă a mortalității, etc. Prezentul material include rezultatele analizelor antropologicedin două necropole din Bulgaria – una din orașul Pernik, iar cealălaltă din comuna Bratya Daskalovi, regiunea Chirpan. Scopul acestui text este să facă o analiză comparativă a caracteristicilor oamenilor care au trăit în regiunea celor două orașe contemporane Chirpan și Pernik în timpul dominației otomane asupra Bulgariei (sec. 16-19). Analizele antropologice au stabilit întâietatea relativă a masei corporale și a staturii celor înmormântați în localitatea St. Spas, Pernik, comparativ cu cei din necropola de pe măgura Selska, Bratya Daskalovi, unde indivizii erau mai gracili. Abstract: The scientific evidence for Bulgarian settlements from the period of Ottoman rule is insufficient to make a complete reconstruction of the inhibitors’ lifestyle. The anthropological investigations of necropolises enable us to obtain an additional peace of information. Studies of human bone remains provide data on nutrition, physical development, life expectancy, relative rate of mortality еtc. The current paper includes the results from anthropological analyses about two necropolises in Bulgaria - one in the town of Pernik and the second in the village of Bratya Daskalovi, Chirpan region. The aim of this report is to make a comparative characteristic of people who occupied the region of contemporary towns of Chirpan and Pernik during the period of Ottoman rule in Bulgaria (16th – 19th c.). The anthropological analysis established relative priority of body mass and stature of buried in the locality of St. Spas, Pernik, as compared to those in the necropolis of Selska barrow, Bratya Daskalovi, where the individuals were more gracile. Cuvinte-cheie: necropole creștine în Bulgaria (sec. 16-19), analiză antropologică comparativă, resturi osoase umane, paleodemografie, masă corporală și statură. Key-words: Christian necropolises in Bulgaria (16th – 19th c.), comparative anthropological analysis, human bone remains, paleodemography, body mass and stature.

This paper includes data about two necropolises in Bulgaria – the first one in locality of St. Spas, Varosh neighborhood, town of Pernik, Southwest Bulgaria and the second one in the village of Bratya Daskalovi, district of Stara Zagora, South Bulgaria (Fig. 1).

The first necropolis is situated in the foothill of Mount Krakra, immediately below the Pernik fortress. Necropolis is located in Pernik valley along the Struma River at 756 meters altitude. The important trade route from Sofia to Thessaloniki passes near it. Research on the site began in 2003 when rescue archeological excavations were carried out around and in the dismantled of a chapel which finally collapsed in the seventies of the twentieth century. In 2004 the researcher established that during the 6th century a dome basilica was built on an artificially shaped horizontal site around the highest rocks in the valley below the Krakra hill. It collapsed during an earthquake in the 1980s. The necropolis of the medieval village of town of Pernik was located in the 11th – 12th centuries in a mound-like embankment on the destruction of the basilica. At the end of the 14th or the first half of the 15th century on the ridge of the mound, a small graveyard temple was built on the ruins of the Early Christian Church1. During 2014 field season, have been excavated fifty one burial pits with inhumation, dated in

* Assistant Professor, Institute of Experimental Morphology, Pathology and Anthropology with Museum, Bulgarian Academy of Sciences, e-mail: [email protected]. ** MSc, Laboratory for Human Bioarchaeology, Sofia, Bulgaria, e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Паунова, 2014, сс. 120-122.


ATANASSOVA Nadezhda GALABOVA Borislava

134

the 17th – 19th centuries. Most of them are used repeatedly or overlapped each other. People have been buried directly in the ground, as in some cases stones of various sizes were placed along the bottom periphery of gravel pit. Small finds have been discovered in all graves. All buried were placed in supine position (lying on the back). Many different positions can be observed for upper limbs: they can lie both along the sides, or one along the side (equally left or right) and one on the chest or on the pelvis; hands also can be crossed on the chest or on the pelvis. The lower limbs are usually outstretched. The majority of the skeletons are placed in northwest-southeast orientation2.

The second necropolis is located in the Gornotrakiiska valley, in the region of Chirpan hills at 208 meters altitude. It is far away to the north of the Maritsa River, making it relatively distant from the diagonal road connecting Sofia with Istanbul. The Selska barrow is situated on the right bank of the Omurtag River in the southeastern end of the village of Bratya Daskalovi. In the upper layers of the mound have been excavated a large Christian necropolis with 166 graves dated between the 16th and 19th centuries. Part of the burial pits overlapped in depth. In some of them have been documented wooden cover. Skeletons laid on the back with stretched lower limbs, the upper limbs are crossed in the pelvic area, and the skulls were to the west. There were single cases of double funerals. Reburied has been often documented3. The embankment of the mound is saturated with large amount of artifacts present in the vicinity of the final settlement of the late Neolithic (6000 BC) and Hellenic period. At the time of mound accumulation entirely preserved ceramic vessels from the Roman period have been discovered4.

Necropolis in St. Spas locality, Varosh neighborhood, town of Pernik

Dated: 17th – 19th c. Burial practice: Christian inhumations Location: Southwest Bulgaria Relief: foothill Altitude: 756 m Communications: nearby to the main road from Sofia to Thessaloniki; Graves: 51 Buried: 87

Necropolis of Selska barrow, village of Bratya Daskalovi, Chirpan region Dated: 16th – 19th c. Burial practice: Christian inhumations Location: Central South Bulgaria Relief: plain Altitude: 208 m Communications: away from Via diagonalis – main road from Sofia to Constantinople Graves: 166 Buried: 177 The aim of the research is to make a comparative anthropological characteristic of two

Christian populations which inhabited the region of contemporary towns of Chirpan and Pernik during the 16th -19th c. because of clarify the impact of living conditions on physical development of the inhabitants on Bulgarian lands in the period of Ottoman rule.

2 Паунова, 2015, с. 742. 3 Тонкова, Иванов, 2011, с. 60; Тонкова, Иванов, 2011, сс. 236-237. 4 Тонкова, 2011, с. 7.



135

For the implementation of this purpose, the following tasks have been performed: 1. Detailed investigation (by different anthropological methods5) of inhumated human

bone remains from both necropolises; 2. Determination of age6 and sex7 of the buried and the reconstruction of stature8,

depending on the status of the presented bones; 3. Estimation of body mass9 in adult individuals; 4. Paleodemografic analysis10 of population from the surveyed necropolis by making a

comparison with other already studied necropolises from the same period;

Results and discussion It could be mentioned some interesting cases of burials revealed in both necropolises:

• Grave 244, St. Spas locality, town of Pernik - a double burial of a child with young woman (20-25 years) who was pregnant when she died. The skeletal remains of the fetus were found in pelvic area of the female individual (Fig. 2);

• Grave 35, Selska barrow, village of Bratya Daskalovi - a grave of pregnant female adolescent (14-15 years of age) (Fig. 3). The gestational age of the baby is 9.5 lunar-month-old (established by the methods of Fazekas-Kosa11). Most probably it is a case of “Coffin birth”12, known by the term postmortem fetal extrusion - the expulsion of a nonviable fetus through the vaginal opening of the decomposing body of a deceased pregnant woman as a result of the increasing pressure of intra-abdominal gases. Similar cases have been recorded by medical authorities since the 16th century, though some archaeological cases provide evidence for its occurrence in many periods of human history (for example at a medieval necropolis in Kings Worthy, England13; at a Neolithic site in Germany14, at a medieval site in Denmark15).

• Grave 262, St. Spas locality, town of Pernik – a grave of more than one individual (three children) (Fig. 4).

Age and sex distribution of buried (Fig. 5-6) In summary it could be said that in the necropolis in town of Pernik, the percentage

distribution between adults and subadults is almost equal (48.28% : 51.72%) but prevail children in infancy. Unlike necropolis in Pernik, in the Selska barrow dominated grown individuals (75.14%). It should be noted that skeletons between birth and 1 year are not identified. It could be assumed that babies were buried outside the necropolis. For both necropolises the mortality in adolescence is lower and rise sharply in the age group of Adultus with a predominance of females, while in the

5 Алексеев, Дебец, 1964, сс. 1-128; Алексеев, 1966, сс. 1-249; Зубов, 1968, сс. 1-200; Bass, 2005, pp. 1-327; White, Folkens, 2005, pp. 1-464. 6 Зубов, Халдеева, 1989, сс. 1-232; Brothwell, 1989, pp. 303-316; Facchini, Veschi, 2004, pp. 89-98; Ferembach et al., 1980, pp. 517-549; Meindl, Lovejoy, 1985, pp. 57-66; Stull, James, 2010, pp. 134-146; Tood, 1920, pp. 285-334.; Valois, 1932, pp. 3-153. 7 Bass, 2005, pp. 1-327; Ferembach et al., 1980, pp. 517-549; Gualdi-Russo, 2007, pp. 151-156; Kühl, 1985, S. 113-137; Silva, 1995, pp. 107-119. 8 Pearson, 1899, pp. 169– 244; Trotter, Gleser, 1952, pp. 463-514. 9 Ruff et al., 1991, pp. 397–413. 10 Hoppa, Vaupel, 2002, pp. 1-259. 11 Fazekas, Kosa, 1978, p. 263. 12 Атанасова-Тимева, Гълъбова, 2011, с. 75. 13 Hawkes; Wells, 1975, pp. 47–51. 14 Kaiser, 1978, pp. 197–201. 15 Møller-Christensen, 1982.



136

interval 40-60 years (age group Maturus) have been identified a large number of male skeletons. In both skeletal series is extremely small number of survivors to the elderly (over 60 years), a trend established during the period of Ottoman rule in Bulgarian lands16. In the necropolis in town of Pernik the sex is determined at 46 out of 87 individuals: twenty-five males and fifteen females. In six skeletons sexual characteristics are not clearly expressed and/or diagnostic bone fragments for the determination of sex are not preserved, so their sex is determined probably as males (five individuals) and probably as female. In the Selska barrow the sex was identified in 109 buried: 62 male skeletons, 4 probably male individuals, 35 females, 8 more probably females and 26 adults with undetermined sex. In both necropolises the male buried prevailed.

Paleodemographic analysis Paleodemography is a scientific field that identifies the demographic characteristics of the

past populations, usually based on skeletal series with archaeological context, then makes clarifications regarding the health and wellbeing of these people17.

In this article graphics for mortality and survival rate of buried in both series are composed based on sex and age distribution.

Paleodemographic indicators for the series from St. Spas locality, town of Pernik (Fig. 7): The relative frequency of mortality in the series of Pernik is highest in the first age group

(0-4 years) and in the second age group (5-9 years) decreased sharply as experiencing the healthy children, which are base of the future population. This demographic indicator again increased, especially in males, in the age range 45-49 years and tends to zero after the age of 70.

The risk of death started to increase after age 40 for both sexes. The relative number of survivors is naturally greatest in the first age group (0-4 years) and

closer to zero in age over 70 years. This indicator is greater in males between the ages of 20 and 50 years and then became greater the relative number of surviving women.

The peak of the average duration of expected life, despite high infant mortality, is in the period 10-14 years.

Paleodemographic indicators for the series from Selska barrow, village of Bratya Daskalovi

(Fig. 8): The relative frequency of mortality for the series of Selska barrow is the highest in age

interval 30-34 years for females and in the range 45-49 years for males. The risk of death increases sharply in the age range 30-34 years, especially as regards the

women, then decreases and again increased in the interval 55-59 years for both sexes. The relative number of survivors is naturally greatest in the first age interval (0-4 years)

and it is closer to zero in the age over 70 years. This indicator is higher for males in all ages. The peak of the average duration of expected life in bone series of Selska barrow is in the

first age interval (0-4 years). Women are characterized by higher average of expected life than men with the exception of the intervals between 20/24 and 35/39 years when is the active childbearing age and mortality among women is higher.

Most of skeletal series from the period of Ottoman rule in Bulgaria show high infant mortality in the first age interval (0-4 years) and a strong decrease of mortality in the second age interval (5-9 years). This fact is probably attributed to poor hygiene and lack of medical care, with the result that occurred multiple infectious epidemics18. During the first year died 25% of newborns. Another 25% of the surviving children died until their third year. Some stabilization in the lives of children occurs around their 10th year19.

16 Русева, 2003, сс. 51-56. 17 Hoppa, Vaupel, 2002, p. 9. 18 Русева, 2003, сс. 51-52; Георгиева, 1997, сс. 59-60. 19 Георгиева, 1997, с. 59.



137

Reconstruction of stature (Fig. 9) Absolute and percentage distribution by Martin-Saller’s categories of the male skeletons

from Pernik shows prevalence of tall individuals. In females, however prevail cases with "middle" stature.

Absolute and percentage distribution by category of the male skeletons from the Selska barrow by the formula of Pearson-Lee20 showed prevalence of individuals with stature "above the middle" - 30.00%. Sixty percent fall into the category “tall stature“ by the formula of Trotter-Gleser21. In females, however prevail cases of "middle" stature by the formula of Pearson-Lee, while by the formula of Trotter-Gleser again is the highest percentage of buried with tall stature.

The two series are characterized by the lack of “very short” individuals in both sexes by both formulas. These results are an indicator for good physical development of individuals in lifetime.

Body mass estimation (Fig. 10) Evaluation of body mass of human skeletal remains plays an important role in

anthropological and archaeological studies22. Evaluation of body mass in the skeletal series from St. Spas locality, town of Pernik:

Body mass was estimated at 69.05% of adult individuals because of the lack of whole preserved femoral heads. The mean body mass in men was 72.15 kg and 59.75 kg in women. Statistical differences between mean values in both sexes are significant and again, like the stature, the prevalence is for the males in the series.

Evaluation of body mass in the skeletal series from Selska barrow, village of Bratya Daskalovi: Despite the large number of identified adult individuals in the Selska mound, preserved whole femoral heads have been found in only 52 of them. The mean body mass in males was 65.30 kg and 58.20 kg in women.

Differences between mean values in both sexes are significant and values of ISD (Index of intersexual differences) for both sites shows, as well as in the stature, relative priority for male series.

Index of intergroup differences between the average body mass for both skeletal series showed relative priority for those buried in St. Spas locality, town of Pernik, wherein the value of this index is higher in male skeletons.

Conclusions The comparative anthropological analysis of two skeletal series showed some similarities

and differences. The percentage distribution between adults and subadults is almost equal in necropolis at St. Spas locality, while in the Selska barrow the adults dominated. In both necropolises male individuals prevail. Prevalence of “tall” male individuals and females with “middle” stature in both populations. Body mass estimation shows priority for males in both necropolises.

Acknowledgments: The authors of this article thank Assoc. Prof. Milena Tonkova from NAIM-BAS, Vasilka Paunova from RHM-Pernik and Yavor Ivanov, the archaeologists who investigated the necropolises, for the provided human bones and photo material! Also thank Vladislav Todorov for assistance in preparing the historical reference and technical layout of the article!

BIBLIOGRAPHY

Алексеев, В., Дебец, Г. 1964. Краниометрия. Методика антропологических исследований. Москва: Наука.

Алексеев, В. 1966. Остеометрия. Методика антропологических исследований. Москва: Наука.

Атанасова-Тимева, Н., Гълъбова, Б. 2011. Антропологичен анализ на човешки костни останки от пет надгробни могили и античен обект от района на общ. Бр. Даскалови, 20 Pearson, 1899, pp. 169– 244. 21 Trotter, Gleser, 1952, pp. 463-514. 22 Ruff et al., 1991, pp. 397–413.



138

Старозагорска област. В: М. Тонкова (ред.). Трако-римски династичен център в района на Чирпанските възвишения. София, сс. 72-79.

Георгиева, Ц. 1997. Светът на българите през ранните столетия на османското владичество ХV-ХVІІ век. София: Издателство „Мнемозина“.

Зубов, А. 1968. Одонтология. Методика антропологических исследований. Москва: Наука.

Зубов, А., Халдеева, Н. 1989. Одонтология в современной антропологии. Москва: Наука. Паунова, В. 2014. Археологическо проучване на черкви № 9 и № 10 в подножието на

хълма Кракра в град Перник (ХIV–ХX век). Известия на РИМ-Перник 2, сс. 122-138. Паунова, В. 2015. Раннохристянска базилика, късносредновековен и възрожденски

некропол в м. Св. Спас, кв. „Варош“, гр. Перник. Археологически открития и разкопки през 2014, сс. 742-744.

Русева, В. 2003. Антропологични данни за промените в смъртността и продължителността на живота на територията на България от неолита до късното средновековие. Автореферат на дисертационен труд. София.

Тонкова, М., Иванов, Я. 2011. Археологическо проучване на Селската могила в с. Братя Даскалови, Старозагорска област. В: М. Тонкова (ред.). Трако-римски династичен център в района на Чирпанските възвишения. София, сс. 60-71.

Тонкова, М. 2011. Проект „Археологическо проучване на трако-римски династичен център в района на Чирпанските възвишения V в. пр. Хр. - IVв.”. В: М. Тонкова (ред.) Трако-римски династичен център в района на Чирпанските възвишения. София, сс. 3-9.

Тонкова, М., Иванов, Я. 2011. Археологическо проучване на „Селската могила“ в с. Братя Даскалови, Старозагорска област. Археологически открития и разкопки през 2010 г., сс. 236-238.

Bass, W. 2005. Human Osteology: A Laboratory and Field Manual of Human Skeleton. 5th ed. Columbia: Missouri Archaeological Society.

Brothwell, D. R. 1989. The relationship of tooth wear to aging. In: M. İşcan (ed.). Age markers in the Human Skeleton. Illinois: Springfield, pp. 303-316.

Facchini, F., Veschi, S. 2004. Age Determination on Long Bones in a Skeletal Subadults Sample (b – 12 Years). Collegium Antropologicum, 28 (1), pp. 89-98.

Fazekas, I. G., Kosa, F. 1978. Forensic Fetal Osteology. Budapest: Akadémiai Kiadó. Ferembach, D., Schwidetzky, I., Stloukal M. 1980. Recommendations for age and sex

diagnosis of skeletons. J Hum. Evol. 9, pp. 517-549. Gualdi-Russo, E. 2007. Sex determination fom the talus and calcaneus measurement.

Forensic Science International, 171, pp. 151-156; Hawkes, S., Wells, C. 1975. An Anglo-Saxon obstetric calamity from Kingsworthy,

Hampshire. Medical and Biological Illustration 25, pp. 47-51. Hoppa, R., Vaupel, J. 2002. Paleodemography: age distributions from skeletal samples.

Cambridge: Cambridge University Press. Kaiser, G. 1978. Prähistorischen sarggeburt. Beitrage zur Gerichtlichen Medizin 36, pp.

197-201. Kühl, I. 1985. Skelettreste aus prähistorishe Brandbestattungen und ihre

Aussagemöglichkeiten, mit Hinweisen auf spezielle Fragestellungen in Schlesvig-Holstein. Mitteilungen der Anthropologischen Gesellschaft in Wien 15, S. 113-137.

Meindl, R., Lovejoy, C. 1985. Ectocranial suture closure: a revised method for the termination of skeletal age at death based on lateral-anterior sutures. American Journal of Physical Anthropology 68, pp. 57-66.

Møller-Christensen, V. 1982. Aebelholt Kloster. Copenhagen: Nationalmuseet.



139

Pearson, K. 1899. Mathematical Contributions to the Theory of Evolution. V. On the Reconstruction of the Stature of Prehistoric Races. Philosophical Transactions of the Royal Society of London. Series A, Containing Papers of a Math. or Phys. Character (1896-1934) 192, pp. 169-244.

Ruff, C. B., Scott, W. W, Liu, A. Y. 1991. Articular and diaphyseal remodeling of the proximal femur with changes in body mass in adults. Am J Phys Anthropol 86 (3), pp. 397-413.

Silva, A. 1995. Sex assessment using the calcaneus and talus. Antrop.Port. 13, pp. 107-119. Stull, K., James, D. 2010. Determination of age at death using the acetabulum of the os

coxa. In: K. Latham, M. Finnegan (eds.). Age Estimation of the Human skeleton. Springfield, pp. 134-146.

Tood, T.W. 1920. Age changes in the pubic bone. I. The male white pubis. American Journal of Physical Anthropology 3, pp. 285-334.

Trotter, M., Gleser, G. 1952. Estimation of Stature from Long Bones of American Whites and Negroes. American Journal of Physical Anthropology, 10, pp. 463-514.

Valois, H.V. 1932. Lòmoplate humaine: Étude anatomique et anthropologique. Buletins et Mémoires de la Société dÀnthropologie de Paris 3, pp. 3-153.

White, T., Folkens, P. 2005. The Human Bone Manual. USA: Elsevier Academic Press.

ABBREVIATIONS

Am J Phys Anthropol – American Journal of Physical Anthropology. Antrop.Port. – Antropologia portuguesa. J Hum. Evol. – Journal of Human Evolution, Amsterdam. NAIM-BAS – National Archaeological Institute with Museum, Bulgarian Academy of Sciences, Sofia. RHM-Pernik – Regional Historical Museum, Pernik.


Fig. 1. Geographic map of archaeological sites with investigated human bone remains. Fig. 2. Grave 244, St. Spas locality, town of Pernik (photo by Vasilka Paunova). Fig. 3. Grave 35, Selska barrow, village of Bratya Daskalovi (photo by Yavor Ivanov). Fig. 4. Grave 262, St. Spas locality, town of Pernik (photo by Vasilka Paunova). Fig. 5. Age distribution of the individuals. Fig. 6. Age and sex distribution of the investigated individuals. Fig. 7. Paleodemographic indicators for the skeletal series from necropolis in St. Spas

locality, town of Pernik. Fig. 8. Paleodemographic indicators for the skeletal series from Selska barrow, village of

Bratya Daskalovi. Fig. 9. Percentage distribution by categories for stature. Fig. 10. Body mass estimation.



140

Fig. 1.



141

Fig. 2.



142

Fig. 3.



143

Fig. 4.



144

Fig. 5.



145

Fig. 6.



146

Fig. 7.

Fig. 8.



147

Fig. 9.

Fig. 10.



148

DESPRE ABANDONARE, MEMORIE ŞI ARHEOLOGIE. CAZUL FOSTULUI PICHET DE GRĂNICERI DE LA DESA (JUD. DOLJ)

Marius Cristian Bâsceanu∗

Rezumat: De peste un deceniu, studierea ruinelor sau a clădirilor abandonate contemporane a devenit o temă de interes pentru arheologi. În textul de mai jos este descris cazul fostului pichet de grăniceri din dreptul localității Desa (jud. Dolj), aflat în apropiere de malul Dunării, care în prezent se zbate între abandonare și uitare. Acesta și-a început existența în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și și-a încetat-o cândva, între anii 1997-2001, când militarii au trebuit să îl părăsească datorită noii politici de securizare a frontierelor în condițiile tratativelor pentru aderare la Uniunea Europeană și Pactul Nord-Atlantic. În urma abandonării sale, una din clădiri a fost transformată în casă de vacanță pentru angajații Ministerului de Interne. Apoi, în 2002 și între 2005-2008 a fost utilizat ca tabără arheologică, pentru ca, în cele din urmă să fie utilizat și transformat în crescătorie de porci. Articolul se dorește un demers în scopul recuperării memoriei acestui loc. Abstract: In the past decade, the study of contemporary ruins or abandoned buildings has become a research theme for archaeologists. In the text below is described the case of the former border guard station in the vecinity of Desa (Dolj county), near the Danube bank, which now struggles between abandonment and forgetness. This station began its existence in the second half of the XIXth century and ended it sometime between 1997-2001, when the military men had to leave it in the context of the negociations for joining the EU and NATO. After it was deserted, one of the buildings was used as a holiday hut for the employees of the Interior Ministry. Then, in 2002 and between 2005-2008 it was used as an archaeological camp, while, in the end, it was used and trasnformed in a pigsty. The article is desired to be a step forward in recovering the memory of this place. Cuvinte-cheie: Desa, pichet de grăniceri, abandonare, memorie, ruine moderne. Key-words: Desa, border guard station, abandonment, memory, modern ruins.

Introducere Deja de peste un deceniu, conceptul de arheologie „contemporană” (sau a „trecutului

recent”) s-a impus în literatura de specialitate, fiind publicate numeroase studii și volume care tratează această temă1. În România, subiectul rămâne unul marginal, fiind abordat mai ales de Radu-Alexandru Dragoman2. Totuși, ruinele sau clădirile abandonate contemporane încep să fie un punct de atracție și la noi în țară, în ultimii ani, mai ales sub influența rețelelor de socializare. Astfel, dacă în Occident există deja de ani buni numeroase site-uri de internet, precum Abandoned Spaces3, AbandonedSpaces.net4, Modern Ruins5 sau grupurile de pe paginile amatorilor de fotografie, precum Flickr6, unde resturile materiale ale trecutului recent sunt studiate mai ales din punct de vedere artistic, vizual, la noi în țară acest interes este de dată mai recentă. Amintim aici pagina Monumente Uitate7 sau cele două proiecte ale graficianului și artistului fotograf Dragoș Andreescu (Jumară) din Craiova – Monumente Pierdute și Monumentalist8.

∗ Doctor, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected]. 1 De ex. Buchli, Lucas 2001; Burström 2007/2008; Burström 2011; Dragoman, Oanță-Marghitu 2014;

González−Ruibal, 2014; Harrison, Schofield, 2010; Holtorf, Piccini, 2009, doar pentru a enumera câteva titluri. 2 Dragoman 2015; Dragoman, Florea, 2013; Dragoman, Oanță-Marghitu, 2013; Dragoman et al., 2016; etc. 3 https://www.facebook.com/abandonspaces. 4 https://www.facebook.com/abandonedspaces.net. 5 http://modern-ruins.com. 6 https://www.flickr.com. 7 https://www.facebook.com/pg/monumenteuitate; http://www.monumenteuitate.org. 8 https://www.facebook.com/MonumentePierduteOltenia; https://www.facebook.com/pg/Monumentalistul.


BÂSCEANU Marius Cristian

149

Chiar dacă proiectele menționate anterior au ca scop fie promovarea în scop turistic (Monumente Uitate), fie documentarea în Oltenia (Monumentalist) a fostelor conace boierești, în nemulțumirea față de inacțiunea/incapacitatea autorităților pentru conservarea acestora și redarea lor patrimoniului turistic, cred că se poate descifra, în fapt, melancolia după trecutul interbelic, idealizat, al României. Deși onorabile, astfel de intenții poartă pecetea societății capitaliste de azi, din care facem cu toții parte, și în care a devenit deja o regulă a jocului ca tot ceea ce este de origine nobilă, boierească, să fie aclamat și promovat, în timp ce ceea ce este considerat, în special de către elitele intelectuale, ca aparținând „periferiei” (precum cei care nu au reușit în viață din punct de vedere economic și urmele lor materiale) să fie marginalizat, exclus din raza noastră de atenție.

Arheologia a încetat de mult timp să mai însemne strict cercetarea urmelor trecutului îndepărtat, printre preocupările sale mai noi regăsindu-se trecutul recent, memoria obiectelor sau a persoanelor9. Dacă arheologia Primului Război Mondial a devenit deja o disciplină de sine-stătătoare, având dedicată o vastă bibliografie, în ultimii ani numeroși cercetători s-au aplecat și asupra studierii fostelor instalații militare din Al Doilea Război Mondial10 sau din perioada Războiului Rece11.

Plecând de la acest fapt, am încercat să realizez un demers de arheologie contemporană având ca subiect fostul pichet de grăniceri de la Desa (jud. Dolj). Abandonat de armată în urmă cu mai mulți ani, fostul pichet mi-a trezit interesul încă din 2004, când, în calitate de participant la săpăturile arheologice de la Desa, am intrat în contact cu acesta în diferite contexte.

Considerând că a trecut un număr însemnat de ani de când pichetul a fost părăsit de militari, că am petrecut numeroase veri cazat în interiorul său și că au trecut deja 10 ani de când nici tabăra arheologică nu mai funcționează acolo, cred că a sosit timpul să îl pot studia din diverse perspective care, luate la un loc, pot fi considerate un demers arheologic în sine. În plus, faptul că istoria recentă din țara noastră ignoră aproape complet anumite tipuri de resturi materiale din perioada comunistă12 a reprezentat argument în plus.

În realizarea studiului am încercat, cu ajutorul a diverse metode (discuții, chestionare, analizarea hărților vechi și a arhivei foto a șantierului), să încerc să (-mi) răspund la trei întrebări: ce a fost în fapt pichetul de grăniceri de la Desa, ce a mai rămas din acesta în prezent și ce amintiri trezește el în memoria diverselor persoane care au interacționat cu el într-un fel sau altul, cu răspunsurile obținute încercând să reconstitui o părticică dintr-un puzzle și anume cel al „vieții” pichetului.

Locaţia Fostul pichet de grăniceri se găseşte la aproximativ 8,6 km VSV de comuna Desa, pe valea

Dunării, între km fluviali 767 şi 768, pe un grind înalt (41 m), aflat la cca. 150 m de fluviu (pl.1/1; 2/1).

Zona în care a fost construit nu a fost aleasă la întâmplare, având în vedere că locul este unul protejat în permanenţă de revărsările anuale ale fluviului, datorită înălţimii grindului şi a pantei abrupte a acestuia către Dunăre. În plus, la baza grindului pânza freatică se găseşte la o adâncime relativ mică, ceea ce permite captarea cu destulă uşurinţă a apei potabile.

Totodată, locul are şi o anumită importanţă strategică. Se găseşte foarte aproape de capătul vestic al ostrovului Acalia, care, din vechime, datorită adâncimii mici a Dunării aici, a reprezentat un loc propice traversării fluviului. Astfel, într-o monografie a comunei Desa este notată o legendă conform căreia Mihai Viteazu a trecut, împreună cu armatele sale, Dunărea prin acest punct cu scopul atacării fortificațiilor otomane13. În secolul al XIX-lea, în aceeași zonă, au fost active mai

9 Burström, 2011, p. 119. 10 Christiansen, 2002; Jensen, Krause, 2014; Virilio, 2009. 11 Burström et al., 2009; Burström et al., 2013; Schofield, Cocroft, 2007. 12 Dragoman, 2013, pp. 193-196. 13 Țeculescu, f.a., p. 26.



150

multe bande de haiduci, care atacau atât schela din apropiere, pe unde se făcea un intens negoț cu animale, cât și localitățile de peste Dunăre14. În ultimii ani, în timpul verii, datorită scăderii nivelului Dunării, zona a fost utilizată de călăuze bulgare pentru trecerea emigranților, proveniți mai ales din zona Orientului Mijlociu15.

Pichetul se află într-o zonă nisipoasă, cu numeroase dune, singurele zone împădurite cu sălcii şi plopi din apropiere aflându-se fie mai la nord de acesta, fie pe o fâşie îngustă de-a lungul Dunării, așa că vara, atunci când căldura este înăbuşitoare, iar atmosfera de nerespirat, acesta reprezintă o adevărată oază, unde te poţi adăposti la umbra stejarilor şi duzilor seculari plantaţi în jurul său (pl.2/1).

Scurt istoric Organizarea pazei frontierei de-a lungul Dunării cu trupe de grăniceri s-a făcut începând cu

anul 183216. Probabil tot din această vreme datează și organizarea pichetului de la Desa. Existența certă a acestuia la mijlocul secolului al XIX-lea este dovedită de notarea lui pe o hartă din 1867 realizată de Institutul Geografico-militar din Viena – General-karte des Fürstenthums Walachei ausgeführt und herausgegeben durch das k.k. militärisch geografische Institut im jahre 186717 (pl.1/2). În această perioadă serviciul de pază a frontierei era exercitat de locuitorii satelor din vecinătate18.

Așa cum am menționat mai sus, datorită faptului că zona este una propice trecerii Dunării, probabil la începutul secolului al XX-lea exista o activitate de contrabandă de o anumită intensitate, care uneori ducea la confruntări între bandiți și grăniceri. Acest lucru este dovedit aici de existența mormântului unui grănicer înecat în Dunăre, în mai 1909, „pe când urmărea o contrabandă” după cum reiese din epitaful de pe crucea aflată la capul său (pl.19; 20).

Despre activitatea pichetului în perioada interbelică, informațiile ne lipsesc în acest stadiu al cercetării.

După instaurarea puterii comuniste în România, pichetul cunoaște o nouă etapă a existenței sale, o dată cu întărirea pazei și controlului frontierelor. Câteva informații despre modul său de organizare în anii '50 se regăsesc în memoriile fostului colonel de armată, Gh. Manea, care, la sfârșitul anului 1952, a fost repartizat aici într-o funcție de comandă19.

Având în vedere înăsprirea condițiilor de viață din România în deceniile 7-9, când Războiul Rece atingea apogeul și numeroși români încercau să fugă peste graniță, cu intenția de a ajunge în Occident, activitatea grănicerilor de la Desa era probabil una înrâurită de măsurile represive luate de statul român cu privire la cei ce încercau să treacă fraudulos frontiera20.

După revenirea la democrație și începutul procesului de aderare la structurile militare nord-atlantice, în anii '90 ai secolului trecut, activitatea pichetului se restrânge încetul cu încetul. Dacă în 1997 militarii încă se aflau aici, în 2001 ei părăsiseră pichetul, locul fiind deja abandonat21.

Doar o singură construcție din întregul complex a continuat după anul 2001 să fie folosită în mod sporadic, ca „popas turistic” de către angajații Ministerului de Interne, fosta unitate trecând în administrarea acestui minister. În paralel, începând cu anul 2002, și apoi din 2005 și până în 2008, pe perioada lunilor iulie-august, locul a fost utilizat ca bază pentru tabăra arheologică, iar din 2007, treptat, a fost transformat în crescătorie de porci.

14 Dumitrescu, 2013, pp. 36-37, 39-40. 15 Informații Nicolae Colă, Desa; https://revista22.ro/70256297/2-imigranti-morti-4-dati-disparuti-in-dunare-la-

bulgari-romania-ruta-noua-a-migratiei.html. 16 Neagoe et al., 2004, pp. 142-146. 17 http://www.charta1864.ro/essay.html. 18 https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-istoria-politiei-de-frontiera-25.html. 19 Manea, 2001, pp. 111-114. 20 Privitor la acest subiect vezi Steiner, Magheți, 2009 și http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii. 21 Informații Florin Ridiche, care a vizitat locul prima dată în 1997, când încă se găseau militarii aici.

Vizitându-l din nou în 2001, înainte de începerea săpăturilor arheologice, a remarcat abandonarea pichetului.



151

Descrierea pichetului Prima oară am vizitat pichetul împreună cu Florin Ridiche în vara anului 2004, atunci când

am început să particip la săpăturile arheologice de la Desa22. Între 2005-2008, cercetările fiind concentrate în punctul „La ruptură”, aflat la cca. 500 m spre răsărit de pichet, ne-am stabilit tabăra arheologică în curtea acestuia, astfel că am avut timp destul la dispoziţie pentru a-l explora, a-l cunoaşte şi a-i observa evoluţia de-a lungul anilor. Din 2009, o dată cu mutarea taberei arheologice în punctul „Castravița”, am mai vizitat locul doar de 3-4 ori.

Din punct de vedere al structurii, pichetul se prezentă sub forma unui complex format din patru construcții și mai multe „anexe” (pl.2/2): o clădire principală în care se găseau dormitoarele soldaților și „Clubul” (pl.3; 6); o alta care găzduia „Sala de mese” cu bucătăria (pl.8/2; 9); căsuța-„popas M.I.” destinată ofițerilor (pl.7); un grajd (pl.10); un „spălător” din ciment (pl.11/1); un panou P.S.I. (pl.11/2; 12); gardul de lemn care delimita incinta (pl.14) și o fântână, aflată în afara curții (pl.13/1). La începutul șederii noastre aici era încă vizibilă poteca ce pleca din dreptul panoului P.S.I. spre Dunăre şi care trecea pe la această fântână. De jur-împrejurul pichetului erau plantați mai mulți duzi și stejari, aflați deja la o vârstă venerabilă, în timp ce un prun era plantat lângă căsuța-„popas M.I.”, iar doi corcoduși străjuiau intrarea spre dormitoare.

Atunci când am intrat pentru prima dată în interiorul pichetului, dar și ulterior, urmele abandonului și descompunerii erau foarte vizibile: gardul dărăpănat se mai păstra doar pe anumite porțiuni (pl.14/2); lipsa ușilor și a ferestrelor de la dormitoarele militarilor din clădirea principală (pl.3; 4/1) și de la grajdul unde erau adăpostite animalele (pl.10); tencuială scorojită ce se puteau observa pe toate zidurile exterioare (pl.3; 6/2; 8/2), urmele de la văruitul pereților cu diverse vopsele din interiorul dormitoarelor (pl.4/2); urmele păstrate pe ziduri de la existența sobelor, prizelor și întrerupătoarelor (pl.4/2; 5/1).

În perioada existenței taberei arheologice aici, am putut intra fără nici un fel de restricție doar în căsuța-„popas M.I.”, în grajd, o parte a fostele dormitoare ale soldaților și într-o parte a „Sălii de mese”. În restul clădirii principale, care avea destinația de „Club”, în acea perioadă, nu am putut intra, ușa fiind închisă cu un lacăt de către localnicul responsabil cu paza pichetului și care folosea fostul „Club” ca spațiu de depozitare pentru diverse obiecte folosite la pescuit (plase, vâsle, etc.).

Vorbind despre fortificațiile militare din al doilea război mondial de pe litoralul Mării Negre, Al. Dragoman spunea: „Masivitatea şi dimensiunile unora dintre cazemate impresionează vizitatorul datorită efectului produs prin contrastul dintre forma întâlnită şi spaţiul larg deschis din jurul acesteia – plaja şi marea. [...] Mai ales când plajele sunt pustii, cazematele par prezențe „singuratice”, izolate”23. Credem că descrierea făcută de autorul citat anterior se poate aplica și în cazul pichetului de la Desa, dacă luăm în considerare faptul că acesta reprezintă și în prezent o existență izolată pe mai mulți kilometri de-a lungul malului Dunării. Și, la fel ca în cazul respectivelor cazemate, nici construcțiile din cadrul pichetului de la Desa, cu toate că au un caracter militar, nu sugerează existența unui „zid impenetrabil” sau a unei stări conflictuale24. Mai degrabă, senzația pe care am avut-o a fost una de spațiu domestic, de mic conac boieresc cu anexele sale obișnuite.

În primul rând, această senzație mi-a fost dată de arhitectura celor patru clădiri. Dacă clădirea principală pare a fi realizată sub influența stilului neoromânesc, în schimb dimensiunile și modul de realizare a construcțiilor-anexe sunt tipice unei gospodării țărănești tradiționale din zonă.

Toate clădirile descrise mai sus au fost zidite din cărămizi şi aveau acoperişul în două ape. Cu excepţia grajdului, acoperit cu plăci de azbest, celelalte trei aveau acoperişul realizat din țigle şi

22 Cercetările arheologice de la Desa au debutat în anul 2001, în două puncte – „Castravița” și „La ruptură”,

responsabilitatea științifică a șantierului aparținând prof. univ. dr. Petre Gherghe de la Universitatea din Craiova (2001-2014) și dr. Florin Ridiche de la Muzeul Olteniei Craiova (2015 – prezent).

23 Dragoman, 2013, p. 189. 24 Dragoman, 2013, pp. 188-189.



152

olane. Căsuța-„popas M.I.”, pe care am și folosit-o ca dormitor, avea un tavan foarte jos, în colțul de nord-est un cuptor zidit (pl.8/1), iar în stânga intrării, pe peretele sudic, se găsea singura fereastră (pl.7).

Din cauza dimensiunilor reduse și a poziției sale în cadrul pichetului, pe latura nordică a acestuia, vara, atmosfera în interiorul acestei camere era sufocantă și nu se putea sta decât cu ușa deschisă în permanență. Senzația de sufocare și izolare era augmentată de tavanul foarte jos, care îți dădea impresia de cutie de sardele, de lipsa de lumină, dar și de acustica camerei, aici nepătrunzând absolut nici un sunet, oricât de puternic, din afară. Toate aceste elemente se găseau într-un contrast evident cu atmosfera peisajului înconjurător, de spațiu deschis, cu o largă vizibilitate spre dunele de nisip cu vegetație măruntă, dar și de sunetul liniștitor al valurilor Dunării.

În schimb, caracterul militar al acestui complex și prezența soldaților aici se puteau simți prin ceea ce am putea numi „absentul prezent”, datorită anumitor elemente materiale care sugerau subtil privitorului acest lucru.

Din păcate, nu am putut pătrunde în partea de clădire care juca rolul de „Club”, loc destinat petrecerii timpului liber de către militari, și a cărui organizare spațială ne-ar fi putut oferi anumite informații despre eventualele activități ce aveau loc aici.

Pe latura sudică a pichetului se găsea un panou pentru materiale P.S.I. realizat din cărămizi, aflat deja în descompunere (pl.11/2; 12/1) și din care lipseau exact materialele necesare stingerii incendiilor: lopețile, cazmalele, securea, nisipul. Utilitatea acestei anexe reieșea în mod clar din înscrisul cu vopsea roșie, realizat cu ajutorul unui șablon (pl.12/2), tipic epocii comuniste, care încă își păstra vizibilitatea în 2008. Într-o vizită făcută în primăvara lui 2013, partea superioară cu acest înscris dispăruse cu totul (pl.12/1).

În afara zonei pichetului, spre nord, se puteau zări resturi de beton armat prăbușite de la o construcție al cărei rol nu l-am putut determina, dar care, după spusele lucrătorilor ar fi reprezentat un „bloc” destinat ofițerilor de aici (pl.18/2).

Poate cele mai sugestive elemente materiale ale caracterului militar erau picioarele din beton pe care erau fixați pilonii fostului turn de observare (pl.18/1) și al fostei antene de comunicații (pl.17/2), aflate nu la mare distanță, spre vest de pichet.

Ce impresionează privirea la vederea pilonilor fostului foișor de observare este trăinicia lor, betonul și fierul din care au fost realizați, două materiale ce se pot asocia războiului25 (pl.18/1). Faptul că acest turn trebuia să ofere o largă vizibilitate, mai ales spre sud, spre Dunăre și malul bulgăresc, fiind probabil destul de înalt și realizat din materiale rezistente, întărește ideea de spațiu militarizat, interzis celor din afară: străinii nu aveau voie să intre, iar localnicii nu aveau voie să se aproprie. Mai mult, comparând materialele din care a fost realizat turnul de la Desa cu cel din localitatea Čižov, de la granița dintre Cehia și Austria, cel din urmă fiind realizat din materiale prefabricate, putând fi asamblat și dezasamblat destul de ușor26, nu putem să nu ne gândim la faptul că regimul comunist în România era planificat să dăinuiască o eternitate.

Și alte elemente materiale sugerau specificul unei zone militarizate: gropile pentru adăpostirea soldaților (pl.17/1), aflate în apropierea foișorului de observare; fâșia de frontieră, vizibilă până în 2007 pe grindul „Castravița”, pe care trebuiau observate urmele lăsate de eventualii transfugi; un glonț de mitralieră găsit tot aici, în timpul săpăturilor din 201527 (pl.20/2), și, mai ales, mormântul grănicerului aflat pe o dună din apropierea pichetului, la umbra unui copac bătrân (pl.19/1).

Pe baza epitafului de pe crucea de piatră (pl.20/1) am putut stabili o cronologie relativă, de început, a pichetului, în sensul că acesta era deja construit până la 4 mai 1909, ziua în care grănicerul s-a înecat în Dunăre în timpul urmăririi unor contrabandiști.

25 Dragoman, 2013, p. 189. 26 McWilliams, 2014, pp. 400, 402. 27Găsit în timpul cercetărilor arheologice, glonțul are calibrul 12,7 mm și se pare că a fost tras de la o distanță

de cca. 2 km, fără însă a lovi ceva în traiectoria sa (informații Leonard Ionescu, Muzeul Olteniei Craiova).



153

Deși este un monument funerar, crucea soldatului-grănicer este cea care, dintr-un anumit punct de vedere, dă viață unui spațiu „mort”, ce pare a fi „condamnat” la eternă solitudine. Ea este cea care personalizează acest pichet, oferindu-ne singurul nume al unui militar dintre numeroșii perindați pe aici; ea este cea care ne readuce aminte, de fiecare dată când îi citim epitaful, de tributul plătit permanent de oameni naturii, dar mai ales de dramele umane petrecute de-a lungul vremii pe graniță. În același timp, mormântul ne vorbește și despre sentimente precum prietenia și camaraderia, bine statornicite între puținii militari ce deserveau această unitate, mai ales prin copacul plantat la căpătâiul celui decedat, atât pentru a marca locul mormântului, dar și pentru a-i oferi umbră și răcoare, într-un sens simbolic, celui care și-a petrecut tinerețea păzind frontiera țării într-un spațiu arid și pustiu.

Edensor susținea că ruinele, populate de fantomele celor care le-au locuit, continuă să ne bântuie atâta timp cât ele continuă să existe28. Și, la fel ca în cazul fostului pichet de grăniceri din Cehia29, la Desa cele mai puternice impresii sunt date de conștientizarea absenței militarilor prin urmele lăsate de aceștia și care s-au păstrat în urma abandonării locului.

Putem spune că pichetul, prin modul de dispunere a construcțiilor, aproape toate orientate cu fața spre Dunăre, este un simbol pentru rutina vegherii și a tensiunii așteptării, care nu au nimic eroic în ele30. Datorită faptului că spațiul din interiorul acestor clădiri este unul destul de restrâns, înghesuit, este foarte probabil ca o mare parte a timpului lor militarii să-l fi petrecut afară, în curte unde, pentru o trecere cât mai ușoară a timpului, puteau desfășura activități diverse, precum aducerea apei de la fântâna aflată în vale, spre Dunăre, îngrijitul animalelor, jocuri, etc.

Jocul cu mingea, ca mijloc de distracție și relaxare, era o activitate ce își face simțită subtil prezența prin scrijelirea pe peretele vestic al clădirii principale a unei porți de fotbal și a unui cerc (pl.5/2).

Nu putem omite prezența absenței unui alt element care dădea viață acestui spațiu, și anume zgomotul. Lipsa acestuia este cea care s-a resimțit pentru prima dată când am pătruns în interiorul acestui spațiu. Ne putem imagina locul ca fiind unul destul de zgomotos în timpul existenței sale: nechezatul cailor, lătrăturile câinilor-lupi, zgomotele ce răzbăteau de la bucătărie în timpul preparării meselor zilnice, vorbele, râsetele și cântecele militarilor, atunci când serveau masa, își curățau armele, jucau fotbal, stăteau la taclale sau când se îmbăiau la „spălătorul” aflat lângă căsuța-„popas M.I.”, pregătindu-se să plece duminica, pentru câteva ore, în sat31.

Cândva, între 1997-2000, pichetul își încetează activitatea. Militarii părăsesc acest spațiu evacuând tot ce se putea, în urma lor rămânând doar clădirile goale. Spațiul abandonat își începe ușor-ușor descompunerea, cu o mică excepție: căsuța ofițerilor, destinată din acest moment petrecerii timpului liber de către angajații M.I.

Totuși, prin prezența sa, pichetul ne vorbește despre o anumită istorie care nu trebuie uitată, chiar dacă atenția majorității este îndreptată în altă parte.

„Domesticirea” pichetului Prin termenul de „domesticire”, folosit în subtitlul de mai sus, mă voi referi în cele ce

urmează la procesul de transformare a pichetului de la Desa dintr-un spațiu militar într-unul civil, domestic, prin reutilizarea locului în diverse scopuri, diferite total față de destinația sa inițială. Deși discontinuu, considerăm că acest proces, în mare, cuprinde trei etape importante:

- transformarea căsuței destinată ofițerilor în popas turistic (2001-2009); - instalarea taberei arheologice în curtea pichetului (2002, 2005-2008); - transformarea pichetului în crescătorie de porci (din 2008 până în prezent).

28 Edensor, 2005, p. 42. 29 McWilliams, 2014, p. 406. 30 Dragoman, 2013, p. 189. 31 Manea, 2001, p. 113.



154

Din punct de vedere al statutului juridic, încă de la părăsirea sa, pichetul se află în proprietatea M.I. Datorită acestui fapt, singura clădire ce a rămas utilizabilă după plecarea soldaților a fost căsuța aflată pe latura nordică, însărcinat cu îngrijirea acesteia fiind un localnic din Desa.

Tabăra arheologică Tabăra arheologică a fost instalată în curtea pichetului din două motive: pentru a fi în

siguranță în caz că Dunărea s-ar fi revărsat și, mai ales, proximitatea sitului arheologic din punctul „La ruptură”.

Modul de organizare al taberei i-a aparținut lui Florin Ridiche, care a preluat modelul celei de pe șantierul arheologic Bistreț, „patentat” de către regretatul dr. Ion Motzoi-Chicideanu.

Principiul de organizare al acesteia se baza pe funcționalitate și simplitate, instalarea devenind, o dată cu trecerea anilor, un adevărat ritual.

Mai întâi, corturile erau toate instalate în curtea pichetului, acolo unde umbra era îndestulătoare și erau ferite de eventualele furtuni (pl.14). După instalarea acestora, de obicei a doua zi, erau săpate două șanțuri paralele, puțin adânci, asemănătoare unor secțiuni arheologice, cu un martor de cca. 0,50 m între ele și care reprezentau „masa” și „scaunele” noastre pe durata campaniei arheologice. Cele două șanțuri erau orientate nord-sud și se găseau în fața corturilor (pl.15/1). Ulterior, începând mai ales cu 2008, după ce fondurile destinate cercetărilor arheologice au crescut simțitor, s-a renunțat la sistemul „mesei de pământ”, fiind achiziționate mese și scaune din plastic.

În paralel cu realizarea mesei, era făcută și o groapă mai largă, adâncă de cca. 0,25-0,30 m, care era folosită ca vatră de foc, atât pentru gătit, cât și pentru socializat, mai ales seara (pl.15/2). Focul se făcea, de obicei, cu lemne uscate adunate din apropiere. Doar în 2002 s-au folosit și lemne din gardul ce înconjura pichetul. Pe vreme ploioasă, datorită faptului că groapa se inunda, a fost folosit ca vatră fostul spălător al soldaților, aflat lângă căsuța-„popas-M.I.”. Acest spălător, în afară de rolul de vatră, l-a mai avut și pe cel de „antenă” sau „amplificator de semnal” pentru deținătorii de telefoane mobile atunci când trebuiau să le folosească, deoarece în zonă, în acei ani, singurul semnal disponibil era doar în roaming (pl.7/2).

Depozitarea alimentelor perisabile se făcea în „frigider”, în fapt o groapă patrulateră, adâncă de cel puțin 1,50 m, și „dotată” cu două nișe pe laturile cele mai puțin expuse soarelui (pl.16/1). Locul săpării acestor gropi a variat. În 2005, groapa a fost săpată lângă colțul sud-vestic al clădirii principale; în 2006, a fost realizată pe marginea de sud a curții, aproximativ în dreptul intrării în clădirea principală, fiind reutilizată și în 2007, iar în 2008 a fost săpată lângă locul celei din 2005.

Resturile menajere erau colectate și depozitate în fiecare an în câte o groapă patrulateră, asemănătoare celei pentru provizii, dar săpată la o distanță mai mare de tabără, în afara curții pichetului, pentru a evita astfel contactul cu șacalii, câinii sau porcii de la târlele din zonă (pl.16/2).

Având în vedere izolarea taberei de sat, una din probleme majore pentru buna desfășurare a cercetărilor a fost asigurarea apei potabile, cu atât mai mult cu cât, zona fiind una nisipoasă, vara căldura devenea insuportabilă. Sursa de apă a fost identificată relativ ușor, aceasta fiind adusă în fiecare dimineață de la o târlă oi și capre, aflată în dreptul „Castraviței”. În schimb, fântâna de la pichet, având o apă sălcie, imposibil de băut, a fost transformată în „ladă frigorifică”. Acest lucru s-a datorat mai ales faptului că aceasta se afla în afara curții pichetului, într-o vale, printre sălciile de pe malul Dunării, într-o zonă unde umbra era permanentă. În găleata și de frânghia cu care se scotea apa din fântână, în permanență erau legate 4-5 sticle de apă, suc sau bere, iar apoi erau coborâte în apa din fântână (pl.13/1). Cu această prilej, s-a observat și faptul că fântâna și jgheabul din fața ei erau construite din ciment, probabil începând cu deceniul 7 al secolului trecut. Așadar, nu am exclus posibilitatea ca sursa de apă pentru militari până prin anii '60 să se fi găsit în altă parte.

Dacă în 2002, studenții veniți în practică au stat în timpul zilelor ploioase în fostele dormitoare ale militarilor, începând cu 2005 și până în 2008, în timpul furtunilor, deosebit de violente pe valea Dunării, toți membrii taberei ne-am adăpostit în căsuța-„popas-M.I.”.



155

Fiind destinată petrecerii timpului liber, în special pescuitului la Dunăre, camera era dotată de către localnicul însărcinat cu administrarea ei cu un minim necesar: o masă, două paturi metalice și două scaune, probabil din cele folosite de militari, o bancă de lemn. Pe peretele nordic se găsea un ceas, o lampă cu gaz și o oglinjoară, în colțul nord-estic era zidit un cuptor (pl.8/1), iar lângă ușă se găsea un frigider. O notă în plus de personalizare a acestui spațiu era dată de perdeluța agățată de o sârmă la intrarea în încăpere. Începând cu 2006, în încăpere și-au făcut apariția și câteva afișe. Pe peretele vestic, în 2007, se găsea un calendar-reclamă la o băutură carbogazoasă, iar unul, pus încă din 2006, conținea o reclamă la țigări. Deasupra lor fuseseră bătute câteva cuie, cu rol de agățători. Unul din cuie fusese folosit, de asemenea, și pentru a fixa o fotografie cu un interior de casă țărănească tradițională. Pe peretele nordic era două afișe din timpul campaniei referendumului organizat pentru demiterea fostului președinte Traian Băsescu, ceea ce reprezintă un indiciu pentru opțiunile electorale ale respectivului localnic și/sau ale celor ce frecventau acest spațiu (pl.8/1).

Pentru a preveni intrarea în căsuță a celor nedoriți, singurei ferestre i-au fost bătute în cuie două blăni de lemn, pe care a fost scris în grabă, cu vopsea maro, „BINE ATI VENI” și „POPAS M.I. POL” (pl.7). Dacă la început scrisul era destul de lizibil, o dată cu trecerea anilor el s-a șters aproape complet. Ușa a fost închisă cu un lacăt, cheia aflându-se în posesia cetățeanului sus-menționat. Respectivul deținea și cheia de la lacătul cu care era blocată ușa fostului „Club”, transformat, așa cum ne-am putut da seama, privind pe fereastră, în spațiu de depozitare pentru diverse obiecte folosite pentru pescuitul la Dunăre: vâsle, plase de pescuit, sticle și diverse alte recipiente.

În anul 2007, lângă capătul nordic al grajdului, datorită numărului crescut de studenți, dar mai ales studente aflate în practică, a fost luată inițiativa de a ridica, din mai multe blăni de lemn luate din gardul unității, o latrină, deasupra unei gropi deja existente acolo, probabil chiar locul fostei latrine militare (pl.13/2). Cu toate bunele intenții ale conducerii șantierului, această instalație nu a fost folosită niciodată, continuând să existe și astăzi.

Așa cum am menționat mai sus, blăni din gardul pichetului au fost folosite de către cei din tabăra arheologică pentru foc sau construirea unei latrine. Cu ocazia realizării acestui text, în urma vizionării în ordine cronologică a întregii arhive de fotografii cu tabăra de la pichet, am putut remarca degradarea pas cu pas a acestui gard, până aproape la dispariția lui totală (pl.14).

Crescătoria de porci În vara anului 2008, în momentul instalării taberei arheologice în curtea pichetului, am fost

întâmpinați de noii „locatari” permanenți ai unității: câțiva porci și purcei (pl.10/1). Aceștia fuseseră aduși aici din primăvară de către localnicul care avea în administrare pichetul. Porcii erau lăsați să circule liberi în căutare de hrană și apă. Totuși, pentru a-i învăța cu noul lor „domiciliu”, respectivul le aducea la câteva zile hrană, pe care o lăsa în curtea fostului grajd. De asemenea, fusese lăsat aici de pază și un cățel. În aceste condiții, porcii se învățaseră cu locul respectiv, revenind mereu la fostul grajd, redat astfel scopului pentru care fusese construit inițial. Datorită faptului că respectivele animale erau purtătoare de însemnate cantități de pureci și nu o dată au atacat groapa cu provizii, s-a hotărât ca din anul următor să se revină cu tabăra la „Castravița”.

După părăsirea pichetului în 2009, l-am mai vizitat ocazional în anii următori, de fiecare dată în reprize de maxim 30 de minute, datorită cantității imense de pureci existente aici. Totuși câteva observații în legătură cu transformarea lui am putut face.

În primul rând, a fost adusă aici un om cu soția sa pentru o perioadă mai lungă de timp, pentru a se îngriji de porci în permanență. Cei doi au fost cazați inițial în fosta sală de mese, iar ulterior în deja fosta căsuța-„popas-M.I.” (pl.7/1).

În paralel, un proces rapid de degradare a grajdului a început: acoperișul s-a prăbușit în interior, una din cele două uși a dispărut, a apărut o gaură la baza peretelui vestic datorită scoaterii cărămizilor, iar în interior erau depozitate lemne pentru iarnă (pl.10/2). Totodată, clădirea fostei „Săli de mese” a fost transformată în grajd, fiind dotată și cu un țarc de lemn (pl.9/1).



156

Porcii au adus și o schimbare în aspectul locului. Căutând în permanență de mâncare, cu râturile lor au nivelat terenul curții pichetului. Datorită acestui lucru, iarba a dispărut cu totul, bordurile clădirilor au fost scoase în relief de îndepărtarea vegetației, întregul loc transformându-se dintr-unul unde verdeața dădea senzația de viu în permanență într-unul dezolant, lipsit complet de vegetație măruntă, asemănător unui teren agricol (pl.6/1; 7/1; 9/1; 10/1).

Oricum, toți cei care am vizitat după 2009 pichetul am resimțit o senzație ciudată, un amestec de nostalgie cu furie, atunci când (re)vedeam locul unde petrecusem atâtea veri într-o stare atât de jalnică.

Amintiri din comunism (și nu numai) Un alt aspect important în studierea transformării fostului pichet de grăniceri de la Desa este

legat de amintirile pe care acesta le-a trezit atât localnicilor, în special a celor care veneau să muncească pe șantierul arheologic, dar și membrilor colectivului arheologic, foști și actuali.

Demersul acesta, plecat de la ideea că anecdotele/amintirile sunt cele care pot umaniza trecutul recent, a fost inspirat de cel utilizat în studierea fostelor baze de rachete nucleare sovietice din Cuba32, studierea memoriei devenind în ultimii ani un subiect de interes în cercetarea arheologică.

Chiar dacă tabăra arheologică a funcționat în pichetul de la Desa într-o perioadă când studiul realizat de misiunea arheologică mixtă suedezo-cubaneză din Cuba încă nu fusese editat, totuși, un element comun poate fi găsit celor colective. În ambele cazuri, una din laturile acțiunii de socializare cu localnicii a constat în discuții prin care s-a reîncercat trezirea amintirilor despre un spațiu interzis acestora. Trebuie spus că de la început intenția noastră nu a fost de a stabili veridicitatea amintirilor respective, deoarece discuțiile despre pichet cu aceștia au vizat în primul rând realizarea unei apropieri și cunoașteri reciproce, arheologii fiind percepuți de către localnici ca niște străini ciudați, excentrici, care desfășurau o activitate nemaiîntâlnită până atunci și de neînțeles pentru ei: „săparea după oase de morți și oale de pământ”.

Așa cum era de așteptat, amintirile localnicilor despre funcționarea pichetului în perioada comunistă lipseau aproape complet, iar despre activitatea acestuia după 1990 ei își aminteau destul de puține lucruri.

Cele mai pregnante amintiri aveau în centrul lor două sărbători oficiale importante înainte de 1989 – 1 Mai și 23 August – transformate, după căderea comunismului, în serbări câmpenești de amploare, nu numai la Desa, ci de-a lungul întregii văi a Dunării din județul Dolj.

Atunci când erau întrebați de ce sărbătoresc cu toții așa de fastuos aceste zile la Dunăre33, cei mai vârstnici (în jurul vârstei de 40-50 de ani) spuneau că așa este tradiția la ei în sat, în timp ce tinerii ridicau din umeri, recunoscând că nu știu motivul real.

Totuși, atunci când cei mai bătrâni erau întrebați despre pichet, își aminteau faptul că, fiind zonă de frontieră, accesul la Dunăre le era interzis de grăniceri, cu excepția a două zile pe an: 1 Mai și 23 August, ziua internațională a muncii, respectiv ziua națională a Republicii Socialiste România. În cele două zile, cei care doreau să meargă să facă baie sau un grătar la Dunăre se adunau, în mod organizat, la sediul C.A.P.-ului, aflat la ieșirea din localitate, unde erau îmbarcați în camioane și tractoare cu remorci și apoi se pleca în coloană „pe vale”. După ce se ajungea în apropierea fluviului, erau debarcați, iar apoi încolonați pentru a putea trece prin locuri special amenajate de grăniceri peste fâșia de frontieră, pentru a ajunge pe malul fluviului. Seara, întoarcerea se făcea într-un mod la fel de organizat ca la venire.

32 Burström et al., 2009, pp. 307-310. 33 Serbarea zilei de 23 august („la 23” în limbajul locului) începe în fapt din ziua de 22 august și durează până

în dimineața zilei de 25 august. În acest interval, aproape toți localnicii, cu excepția celor foarte bătrâni și a celor care nu se pot deplasa, grupați în funcție de relații de rudenie sau prietenie, vin pe valea Dunării cu tot ce este necesar unei petreceri neîntrerupte în timp: paturi, corturi, generatoare, lăzi frigorifice, mese, scaune, mașini și, mai ales, boxe cât mai puternice pentru muzică.



157

Despre modul de organizare al grănicerilor și viața zilnică a acestora la pichet amintirile lipseau aproape complet. Tot ce am putut afla a fost faptul că între sat și pichet exista o linie telefonică, prin care soldații erau anunțați de eventualele vizite ale părinților. Deplasarea acestora din urmă se făcea cu ajutorul unei căruțe a pichetului, iarna fiind utilizată o sanie. La fel se realiza și aprovizionarea cu alimente34.

Două explicații pot fi luate în considerare pentru această lipsă de informații: pe de o parte, pichetul era un loc interzis accesului localnicilor, circulația persoanelor în zona de frontieră fiind una restricționată înainte de 198935. Pe de altă parte, nu este exclus ca autoritățile comuniste să fi evitat recrutarea pentru pichetele de grăniceri a tinerilor localnici, pentru a nu-i pune pe aceștia, în calitate de soldați, în postura de a șovăi atunci când ar fi trebuit să tragă asupra celor ce voiau să fugă peste graniță.

Tot în legătură cu memoria pichetului de la Desa pot fi puse și cele câteva informații dintr-un jurnal aparținând unui fost colonel în rezervă de grăniceri. Autorul, Gheorghe Manea, și-a început cariera de ofițer la sfârșitul anului 1952, în cadrul pichetului de aici36. Deși nu foarte elaborate, amintirile fostului colonel aduc o rază de lumină asupra funcționării acestei unități la puțină vreme după instalarea comunismului în România.

Din paginile cărții aflăm că aici se găseau 30 de militari, ce îndeplineau un stagiu militar de 3 ani, și care nu și-ar fi respectat sarcinile primite37. De asemenea, sunt oferite informații despre sergentul-major însărcinat cu aprovizionarea pichetului, căruia i s-a trasat un program strict. Astfel, aprovizionarea pichetului se realiza cu șalupa pe Dunăre, cele trebuincioase fiind aduse de la Calafat sau Rast. Aflăm și că soldații primeau învoire să părăsească unitatea, putând să plece în fiecare duminică cu căruța la târgul de la Poiana Mare, pentru câteva ore38.

În ceea ce îi privește pe foștii și actualii colegi de șantier, atunci când i-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări privind sentimentele lor, amintirile, senzațiile, inclusiv cele privind mirosurile pe care le simt atunci când se gândesc la pichet, urmând ca informațiile să le folosesc într-un studiu dedicat acestuia, cei mai mulți au avut o atitudine tipică comunității academice românești atunci când este pusă în fața conceptului de „arheologie contemporană”. Dacă unii pur și simplu au ignorat întrebările adresate, alții au zâmbit, luând demersul ca pe o „glumă bună”. Doar trei colegi au acceptat să răspundă în scris demersului meu, iar informațiile oferite de ei mi s-au părut destul de interesante, drept pentru care o să le reproduc în întregime în cele ce urmează.

Unul dintre răspunsurile cele mai elaborate l-am primit de la Leonard Ionescu, restaurator în cadrul Muzeului Olteniei. Acesta a vizitat pentru câteva zile pichetul, prima dată în anul 2008, atunci când tabăra arheologică încă mai exista acolo, iar apoi în anul 2010. Redau mai jos răspunsul primit pe e-mail de la acesta:

„Senzație de unitate militară. Dormitorul era dezafectat, dar parcă se simțea miros de ciorapi și de ceapă. Sala de mese avea duhoarea tipică de cantină de soldați (nu de popotă), iar bucătăria duhnea a arsură de lemn și mâncare. Senzația de sărăcie și de viață la limita subzistenței. Parcă vezi soldați cu marmita în spinare și bidoanele de apă la șold. Catargul, aflat la prea mică distanță de intrarea în pichet, mă duce cu gândul la o comunitate mică, unde gradele militare – în afara momentelor oficiale – sunt atrofiate de familiaritate și necesitatea unei conviețuiri acceptabile în pustietate. Schimbul de gardă este principala acțiune militară ce se desfășura constant, dar și acesta, uneori, era exonerat de rutină. Dramele soldaților, ale militarilor activi sau ale împricinaților ce cădeau în plasa grănicerilor sunt suprapuse, se topesc în necunoaștere. Nu se simt. Scrijeliturile de AMR-uri – comune tuturor locațiilor militare sunt prezențe fără tăgadă. Numărătoarea timpului petrecut în aceste condiții indică suferința stării de

34 Informații Nicolae Colă, Desa. 35 http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-securitate-pichete-graniceri-35071.html. 36 Manea, 2001, pp. 111-112. 37 Manea, 2001, p. 112. 38 Manea, 2001, p. 113.



158

„detenție” a soldatului. Citirea lor induce un sentiment de tristețe și înțelegere a disperării militarului în termen. De asemenea, nu pot exclude un sentiment că acolo, de-a lungul timpului, în liniștea serii, s-au ținut beții crunte. Soldații aflați în timpul liber fugeau în sat după fete sau băutură și cine știe ce amoruri s-au consumat în liziera pădurii”.

Al doilea răspuns l-am primit de la Sorin Turcu, conservator în cadrul Muzeului Olteniei. Acesta a participat în studenție în practică pe șantierul de la Desa în anii 2002 și 2003, așadar a făcut parte din grupul care a stat pentru prima dată la pichet. Ulterior, a mai vizitat tabăra arheologică de la pichet doar ocazional, până în 2008. Redau și răspunsul lui, primit tot pe e-mail:

„Păi ce să fie...o dărăpănătură....după 3 zile de stat în ploi cu corturile a trebuit găsită o soluție...drept urmare, în aproape o zi am debarasat de acolo grinzi și moloz până la podeaua de lemn pe care ne-am și culcat, pe plăpumi și saci de dormit, izoprene....îmi aduc aminte că urcam pe 3 trepte la intrare de unde intram într-un hol de vreo 4-5 metri lungime...în stânga era o cameră mai mică decât cea din dreapta unde ne-am campat noi....în camera din stânga tavanul căzuse în unele locuri...tot acolo am mai aruncat din moloz...podeaua era din scânduri groase. Pe partea de nord era o altă intrare tot cu trepte....parcă acolo erau sticle de vin aruncate...bucătăria, adică intrarea dinspre răsărit, era tot cu trepte dar nu îmi mai aduc bine aminte…cred că era sala de mese....cred că era o cameră mai mare...bucătăria parcă era formată din 2 încăperi încă în picioare, postamenții din ciment care susțineau probabil chiuvetele și mesele de lucru....încăperea dinpre nord, acea anexă, era cea mai bine întreținută. Acolo mai dormea Vană parcă...oricum era plină de purici...iar gardul care împrejmuia anexa l-am cam ars pe tot, la fel și o parte dinspre fântână.....În curte, în fața încăperii unde ne-am cazat, era un paratrăznet și un copac destul de mare....În grajd erau cam 3 pui pe care i-am belit, adică îi umflam cu țeava de sifon pe la gheruțe și le trăgeam pielea cu pene cu tot...parcă comunicau încăperile între ele. În spatele grajdului, dincolo de WC-ul improvizat de peste 2 ani, era o ridicătură parcă cu o țeavă....parcă?? Erau 2 intrări în pichet...cea dinspre răsărit și cea dinspre nord și intrarea secundară dinspre fântână cu o potecuță mică...”

Al treilea răspuns și cel mai laconic, l-am primit de la Florin Ridiche, managerul Muzeului Olteniei și, din 2015, responsabilul științific al șantierului de la Desa. Fl. Ridiche a luat parte la toate campaniile de săpături de la Desa, începând din 2001, când responsabil de șantier era dl. prof. univ. dr. Petre Gherghe. Iată și răspunsul primit din partea acestuia:

„Sentimente: de abandon de către comunitate (în campania din anul 2001) Sunete: camioanele de la bulgari Mirosuri: de mucegai”.

Câteva observații se impun cu privire la cele trei răspunsuri primite. Fără a lua în considerare veridicitatea amintirilor, trebuie remarcat faptul că fiecare răspuns din cele trei vizează câte o dimensiune a memoriei pichetului. Dacă amintirile lui L. Ionescu sunt legate strâns de aspectul cazon al traiului zilnic în acest spațiu, remarcând și el rutina specifică lui, cele ale lui S. Turcu sunt legate mai degrabă de aspectul topografic al locului și de aspectul lui în momentul intrării în contact cu el. Sunt lucruri de înțeles, dacă luăm în considerare duratele de timp diferite petrecute de cei doi în cadrul pichetului și modul cum acesta le-a influențat percepția. Pe de altă parte, răspunsul lui Fl. Ridiche face trimiteri la trei elemente care s-au întrepătruns permanent cu viața taberei arheologice de-a lungul anilor. Într-o perioadă de timp când aici „vizitatorii” văii Dunării lipseau aproape cu desăvârșire, singurele sunete care făceau legătura dintre noi și „civilizație” erau cele ale camioanelor care treceau frecvent pe șoseaua ce duce spre Sofia, de-a lungul malului bulgăresc. Aici aș completa, din experiență personală, că același rol l-au avut și sunetele făcute de motoarele barjelor care treceau pe Dunăre, mai ales începând cu 2007. Pe de altă parte, mirosurile percepute sunt cele specifice unui spațiu aflat în plin proces de descompunere, după ce acesta a fost abandonat de către oameni, acestea și resturile materiale fiind singurele elemente care mai amintesc prezența umană aici.



159

Așa cum se menționa și în cazul fostelor baze sovietice din Cuba39, aceste amintiri, istorioare, anecdote sau cum doriți să le spunem, sunt cele care umanizează trecutul recent și dau o altă dimensiune istoriei, dominată de marile evenimente și personalități.

Concluzii Sperăm că în demersul nostru am reușit să dăm răspunsuri mulțumitoare întrebărilor de la care am pornit: ce a fost pichetul, ce a rămas din el și ce ne mai amintim despre el. Au trecut aproape 18 ani de la abandonarea lui de către militari și aproape 10 ani de la părăsirea lui de către colectivul arheologic. Consider că aceste intervale de timp sunt suficient de mari pentru a încerca să cunoaștem și să înțelegem cum un loc, odată militarizat și interzis civililor, și-a lăsat amprenta asupra memoriei noastre și asupra resturilor materiale. Deși nu au fost desfășurate săpături arheologice în cadrul pichetului, cred că este destul evident faptul că analizarea memoriei, atât a resturilor materiale, cât și a persoanelor, care într-un fel sau altul, au intrat în contact cu pichetul, ține de un demers arheologic. În aceste condiții, suntem de acord cu afirmația că „arheologia este în același timp atât o arenă pentru dialog și reflecție, cât și o căutare a resturilor materiale”40. Fără îndoială, este loc de mai bine și de mai multă muncă pentru ca acest demers asupra pichetului de la Desa să fie complet. Este nevoie de o cercetare a arhivelor militare pentru a afla mai multe despre activitatea militarilor de aici și despre incidentele care au avut loc, fără îndoială, de-a lungul timpului; aceste cercetări trebuie corelate cu săpături arheologice pentru a determina caracterul resturilor materiale care încă se mai observă la suprafața solului. Nu în ultimul rând, este de dorit o cercetare arheologică a mormântului aflat în apropierea pichetului, pentru a-i determina caracterul – un simplu cenotaf sau mormânt de inhumație, la fel cum se impune și o intensificare a „intervievării” localnicilor, și nu numai, cu privire la această unitate militară. În final, putem spune că demersul nostru a putut contura o imagine a pichetului, a rolului pe care l-a avut fiecare clădire care s-a păstrat în picioare, și a diferitelor transformări și reutilizări ale acestora, din momentul abandonării și până în prezent. În plus, discuțiile avute de-a lungul timpului au scos la iveală amintiri care oferă atât o perspectivă locală, cât și una externă asupra unui spațiu, odinioară plin de viață. Însă, probabil cel mai important lucru este modul cum am conștientizat că ne afectează un spațiu abandonat și în ruinare, și anume faptul că la vederea lui ne dăm seamă de fapt despre caracterul nostru trecător prin lume, nimic nefiind etern. Mulțumiri În primul rând, doresc să mulțumesc colegilor mei Florin Ridiche, Leonard Ionescu și Sorin Turcu pentru sprijinul acordat în realizarea materialului prin informațiilor oferite. De asemenea, discuțiile avute în legătură cu acest spațiu, de-a lungul anilor, dar și cu ocazia redactării acestui material, cu prietenii și colegii Florin Ridiche, Lucian Popescu Vava, Cristian Ceacîru și Sorin Turcu au fost de un real ajutor. Le mulțumesc și pe această cale. Mulțumiri speciale lui Lucian Popescu Vava pentru comentariile făcute asupra textului de-a lungul redactării acestuia. Doresc să mulțumesc iarăși lui Florin Ridiche, Cristian Ceacîru, Liliana Șipeanu, Iulian Popescu, Silviu Răduță, Nicoleta Stoica pentru toate fotografiile realizate de-a lungul anilor la pichet, acestea reprezentând un ajutor major în redactarea materialului. Nu în ultimul rând, mulțumesc tuturor celor care, în perioada 2002-2008, au participat la cercetările arheologice de la Desa și, într-un fel sau altul, au influențat realizarea acestui articol. Greșelile îmi aparțin în totalitate.

39 Burström et al., 2009, p. 310. 40 Burström et al., 2009, p. 314.



160

BIBLIOGRAFIE

Buchli, V., Lucas, G. 2001. Archaeologies of the contemporary past. London, New York: Routledge.

Burström, M. 2007/2008. Looking into the Recent Past. Extending and Exploring the Field of Archaeology. CSA 15-16, pp. 21-36.

Burström, M. 2011. Creative confusion. Modern Ruins and the Archaeology of the Present. În H. Ruin, A. Ers (eds.), Rethinking Time: Essays on History, Memory, and Representation. Huddinge: Södertörn University, pp.119-128.

Burström et al. 2009. Memories of a world crisis. The archaeology of a former Soviet nuclear missile site in Cuba. JSA 9(3), pp. 295-318.

Burström et al. 2013. From Nuclear Missile Hangar to Pigsty: an Archaeological Photo-Essay on the 1962 World Crisis. În S. Bergerbrant, S. Sabatini (eds.), Counterpoint: Essays in Archaeology and Heritage Studies in Honour of Professor Kristan Kristansen. Oxford: Archaeopress, pp. 733-737.

Christiansen, H. 2002. Forgotten and refound military structures in the Central Pacific: examples from the Marshall Islands. În J. Schofield et al. (eds.), Matériel Culture: The archaeology of twentieth century conflict. London, New York: Routledge, pp. 58-64.

Dragoman, R.-Al. 2013. Ruine ale celui de-al Doilea Război Mondial, arheologie și memorie: despre politica gestionării patrimoniului cultural în România postcomunistă. În R.-Al. Dragoman, S. Oanță-Marghitu, Arheologie şi politică în România. Baia Mare: Eurotip, pp. 185-198.

Dragoman, R.-Al. 2015. Materialitatea experimentului Pitești: eseu arheologic despre memoria represiunii și rezistenței în România comunistă. Baia Mare: Eurotip.

Dragoman, R.-Al., Florea, M. 2013. Preambul la o cercetare arheologică a fostei colonii de muncă forţată din perioada comunistă de la Poarta Albă, România. MCA S.N. 9, pp. 231-242.

Dragoman, R.-Al., Oanță-Marghitu, S. 2013. Arheologie şi politică în România. Baia Mare: Eurotip.

Dragoman, R.-Al., Oanță-Marghitu, S. 2014. Manifest pentru o arheologie critică a capitalismului din România. Marmatia 11, pp. 93-101.

Dragoman, R.-Al. et al. 2016. Archaeology, Memory and History: The Communist-Era Ruins at Galeşu/Nazarcea (on the Danube-Black Sea Canal Trail). Caiete ARA 7, pp. 201-225.

Dumitrescu, R. 2013. Tezaurul monetar de aur de la Desa, judeţul Dolj (secolul al XIX-lea). Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei 5, pp. 35-50.

González-Ruibal, A. 2014. Archaeology of the contemporary past. În C. Smith (ed.), Encyclopedia of Global Archaeology. New York: Springer, pp. 1683-1694.

Harrison, R., Schofield, J. 2010. After Modernity: Archaeological Approaches to the Contemporary Past. Oxford: Oxford University Press.

Holtorf, C., Piccini, A. (eds.). 2009.Contemporary Archaeologies: Excavating Now. Frankfurt am Main: Peter Lang.

Jensen, J. F., Krause, T. 2014. Ruins of the weather war: studying the material remains of Allied and Wehrmacht activities in northeast Greenland. În B. Olsen, Þ. Pétursdóttir (eds.), Ruin Memories. Materiality, Aesthetics and the Archaeology of the Recent Past. London, New York: Routledge, pp. 411-434.

Manea, Gh. 2001. Labirintul vieții prin „sârmă ghimpată” (biografii-memorii-amintiri). f.l.: Terra.

McWilliams, A. 2014. Borders in ruin. În B. Olsen, Þ. Pétursdóttir (eds.), Ruin Memories. Materiality, Aesthetics and the Archaeology of the Recent Past. London, New York: Routledge, pp. 390-410.

Neagoe, S. et al. 2004. Istoria grănicerilor și a începutului poliției de frontieră. București: Scaiul.



161

Schofield, J., Cocroft, W. (eds.). 2007. A fearsome heritage: diverse legacies of the Cold War. Walnut Creek: Left Coast Press, Inc.

Steiner, J., Magheți, D. 2009. Mormintele tac: relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei. Iași: Polirom.

Țeculescu, I.P. f.a. Monografia comunei Dessa jud. Dolj. (manuscris). Virilio, P. 2009. Bunker archaeology. New York: Princeton Architectural Press. https://www.facebook.com/abandonspaces. https://www.facebook.com/abandonedspaces.net. http://modern-ruins.com. https://www.flickr.com. https://www.facebook.com/pg/monumenteuitate; http://www.monumenteuitate.org. https://www.facebook.com/MonumentePierduteOltenia; https://www.facebook.com/pg/Monumentalistul https://revista22.ro/70256297/2-imigranti-morti-4-dati-disparuti-in-dunare-la-bulgari-

romania-ruta-noua-a-migratiei.html http://www.charta1864.ro/essay.html https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-istoria-politiei-de-frontiera-25.html http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-securitate-pichete-graniceri-

35071.html

LISTA ABREVIERILOR

Caiete ARA - Caiete ARA, București. CSA - Current Swedish Archaeology, Göteborg. JSA - Journal of Social Archaeology, SAGE

Publications (www.sagepublications.com). MCA - Materiale și Cercetări Arheologice,

București. Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei - Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei,

Sibiu.

LISTA ILUSTRAȚIILOR

PLANȘA 1. 1. Locația fostului pichet de grăniceri de la Desa. (sursa: Google Earth) 2. Notarea pichetului pe o hartă austriacă din 1867. (sursa: http://www.charta1864.ro/essay.html) PLANȘA 2. 1. Fostul pichet de grăniceri într-o imagine satelitară din 2005. (sursa: Google Earth) 2. Localizarea diverselor componente ale pichetului într-o imagine satelitară din 2017. (sursa: Google Earth) PLANȘA 3. 1. Clădirea principală văzută dinspre sud-vest. (foto: S. Răduță, august 2008) 2. Clădirea principală. (foto: autorul, mai 2012) PLANȘA 4. 1. Clădirea principală văzută dinspre sud-est. (foto: autorul, mai 2012) 2. Interior dintr-un dormitor al militarilor din clădirea principală. (foto: Fl. Ridiche, august 2008) PLANȘA 5. 1. Interior din clădirea principală. (foto: autorul, august 2010) 2. Poarta de fotbal scrijelită pe peretele vestic al clădirii principale. (foto: autorul, mai 2012) PLANȘA 6. 1. „Clubul” în timpul taberei arheologice. (foto: I. Popescu, august 2005) 2. „Clubul” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013)



162

PLANȘA 7.1. Căsuța-„popas M.I.” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Căsuța-„popas M.I.” și spălătorul folosit ca „amplificator de semnal” pentru telefoanele mobile. (foto: I. Popescu, august 2008) PLANȘA 8. 1. Aspect din interiorul căsuței-„popas M.I.” în timpul taberei arheologice. Se pot observa câteva elemente decorative pe perete și cuptorul zidit. (foto: S. Răduță, august 2008) 2. „Sala de mese” văzută dinspre nord. (foto: autorul, mai 2012) PLANȘA 9. 1. „Sala de mese” transformată în grajd pentru porci. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Intrarea în „Sala de mese”. (foto: autorul, august 2010) PLANȘA 10. 1. Grajdul și primii porci la pichet. (foto: I. Popescu, august 2008) 2. Începutul ruinării grajdului. (foto: autorul, aprilie 2013) PLANȘA 11. 1. Fostul spălător transformat în vatră de foc. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Panoul P.S.I. (foto: autorul, august 2007) PLANȘA 12. 1. Panoul P.S.I. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Detaliu cu panoul P.S.I. (foto: S. Răduță, august 2008) PLANȘA 13. 1. Fântâna pichetului. (foto: autorul, august 2008) 2. Latrina improvizată în spatele grajdului. (foto: L. Șipeanu, august 2008) PLANȘA 14. 1. O parte din studenții aflați în practică la Desa. În plan îndepărtat se poate observa gardul pichetului încă în picioare. (foto: Fl. Ridiche, august 2002) 2. Aspect din tabăra arheologică. În plan îndepărtat se poate observa ceea ce mai rămăsese din gardul pichetului (foto: N. Stoica, august 2007) PLANȘA 15. 1. „Masa de pământ” a taberei arheologice. (foto: Fl. Ridiche, august 2007) 2. Aspect din tabăra arheologică. Se observă corturile și vatra de foc, la „masa de pământ” deja renunțându-se. (foto: autorul, august 2008) PLANȘA 16. 1. Vedere din groapa de provizii. (foto: autorul, august 2008) 2. Groapa de gunoi a taberei arheologice. (foto: autorul, august 2007) PLANȘA 17. 1. Groapă-adăpost pentru militari. (foto: L. Șipeanu, august 2008) 2. Pilon de susținere a antenei. (foto: autorul, august 2010) PLANȘA 18. 1. Picioarele fostului turn de observare. (foto: autorul, august 2008) 2. Resturile de beton ale așa-zisului „bloc”. (foto: L. Șipeanu, august 2008) PLANȘA 19. 1. Apus de soare la Desa. În plan îndepărtat se observă crucea de la mormântul grănicerului. (foto: Fl. Ridiche, august 2006) 2. Crucea grănicerului de la pichet. (foto: autorul, august 2010) PLANȘA 20. 1. Epitaful scris pe crucea mormântului de la pichet. (foto: autorul, noiembrie 2013) 2. Glonț descoperit în timpul săpăturilor arheologice de pe grindul „Castravița” (august 2016).



163

1. Locația fostului pichet de grăniceri de la Desa. (sursa: Google Earth).

2. Notarea pichetului pe o hartă austriacă din 1867. (sursa: http://www.charta1864.ro/essay.html)

PLANȘA 1



164

1. Fostul pichet de grăniceri într-o imagine satelitară din 2005. (sursa: Google Earth)

2. Localizarea diverselor componente ale pichetului într-o imagine satelitară din 2017. (sursa: Google Earth)

PLANȘA 2



165

1. Clădirea principală văzută dinspre sud-vest. (foto: S. Răduță, august 2008)

2. Clădirea principală. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 3



166

1. Clădirea principală văzută dinspre sud-est. (foto: autorul, mai 2012)

2. Interior dintr-un dormitor al militarilor din clădirea principală. (foto: Fl. Ridiche, august 2008)

PLANȘA 4



167

1. Interior din clădirea principală. (foto: autorul, august 2010)

2. Poarta de fotbal scrijelită pe peretele vestic al clădirii principale. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 5



168

1. „Clubul” în timpul taberei arheologice. (foto: I. Popescu, august 2005)

2. „Clubul” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

PLANȘA 6



169

1. Căsuța-„popas M.I.” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

2. Căsuța-„popas M.I.” și spălătorul folosit ca „amplificator de semnal” pentru telefoanele mobile. (foto: I. Popescu, august 2008)

PLANȘA 7



170

1. Aspect din interiorul căsuței-„popas M.I.” în timpul taberei arheologice. Se pot observa câteva elemente decorative pe perete și cuptorul zidit. (foto: S. Răduță, august 2008)

t

2. Sala de mese văzută dinspre nord. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 8



171

1. „Sala de mese” transformată în grajd pentru porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

2. Intrarea în „Sala de mese”. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 9



172

1. Grajdul și primii porci la pichet. (foto: I. Popescu, august 2008)

2. Începutul ruinării grajdului. (foto: autorul, aprilie 2013)

PLANȘA 10



173

1. Fostul spălător transformat în vatră de foc.(foto: autorul, aprilie 2013)

2. Panoul P.S.I. (foto: autorul, august 2007)

PLANȘA 11



174

1. Panoul P.S.I. (foto: autorul, aprilie 2013)

2. Detaliu cu panoul P.S.I. (foto: S. Răduță, august 2008)

PLANȘA 12



175

1. Fântâna pichetului. (foto: autorul, august 2008)

2. Latrina improvizată în spatele grajdului. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

PLANȘA 13



176

1. O parte din studenții aflați în practică la Desa. În plan îndepărtat se poate observa gardul pichetului încă în picioare. (foto: Fl. Ridiche, august 2002)

2. Aspect din tabăra arheologică. În plan îndepărtat se poate observa ceea ce mai rămăsese din gardul pichetului (foto: N. Stoica, august 2007)

PLANȘA 14



177

1. „Masa de pământ” a taberei arheologice. (foto: Fl. Ridiche, august 2007)

2. Aspect din tabăra arheologică. Se observă corturile și vatra de foc, la „masa de pământ” deja renunțându-se. (foto: autorul, august 2008)

PLANȘA 15



178

1. Vedere din groapa de provizii. (foto: autorul, august 2008)

2. Groapa de gunoi a taberei arheologice. (foto: autorul, august 2007)

PLANȘA 16



179

1. Groapă-adăpost pentru militari. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

2. Pilon de susținere a antenei. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 17



180

1. Picioarele fostului turn de observare. (foto: autorul, august 2008)

2. Resturile de beton ale așa-zisului „bloc”. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

PLANȘA 18



181

1. Apus de soare la Desa. În plan îndepărtat se observă crucea de la mormântul grănicerului. (foto: F. Ridiche, august 2006)

2. Crucea grănicerului de la pichet. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 19



182

1. Epitaful scris pe crucea mormântului de la pichet. (foto: autorul, noiembrie 2013)

2. Glonț descoperit în timpul săpăturilor arheologice de pe grindul „Castravița” (august 2016).

PLANȘA 20



183

TREI INTERESANTE MONETE ANGEVINE DESCOPERITE ÎN BANATUL SÂRBESC

Raoul M. Şeptilici∗

Rezumat: Dintr-o colecţie privată provin trei piese mărunte din argint din epoca angevină cu defecte şi erori de batere, toate descoperite întâmplător în Banatul Sârbesc dintr-o zonă cuprinsă între Vatin şi Jamul Mic. Piesele sunt de la Ludovic I (1342-1382) – două exemplare şi de la Maria (1385-1395). Le vom trata din punct de vedere al spectaculozităţii lor.

Piesa nr. 3 este un dinar de la Maria (de tip H. 547, U 441, P 76) cu dublă batere, lucru relativ frecvent în epoca medievală. În practică se întâmplă ca o monetă deja executată să fie confundată cu o pastilă monetară şi să fie reintrodusă între matriţele monetare şi rebătută. În mod normal este vorba despre acelaşi tip monetar (cum presupunem că este şi cazul piesei noastre). În general se reimprimau elementele de la noua batere rămânând urme de elemente şi de la prima batere (mai mult sau mai puţin observabile). Alteori se întâmplă ca o monetă veche (de obicei uzată) să fie folosită pe post de pastilă monetară şi să se facă o rebatere (nu e cazul piesei noastre).

Piesa nr. 2 este de la Ludovic I (de tip H 529, U 382, P 52) are pe avers incus reversul. Acest defect de batere este ceva mai rar și se realizează astfel: este bătută o monetă şi uneori aceasta rămânâne lipită pe una dintre matriţe (la piesa noastră pe cea de avers). În urma baterii argintul care iniţial era decălit se căleşte. Este introdusă, între matriţe, o altă pastilă monetară (decălită) şi bătută. În cazul nostru s-a imprimat pe pastila iniţial decălită reversul de pe matriţa liberă şi pe avers s-a imprimat reversul incus de pe moneta (deja călită) ce a rămas lipită de matriţa aversului.

Piesa nr. 1 este „cireaşa de pe tort”. Ea are aversul de la Ludovic I (de tip H 529, U 382, P 52), dar reversul este de la Carol Robert de Anjou (de tip H 472, U 382, P 27). În fapt H 472 şi H 529 sunt aparent identice, numai că la prima apare pe avers KARVLI, iar la a doua LODOVICI, iar pe revers (aproape identice la cele două monete) la prima apare K (de la Carol Robert de Anjou), iar la a doua L (de la Ludovic). Aici avem o monetă hibridă cu un avers de la Ludovic I şi un revers de la Carol Robert de Anjou. Este clar că piesa este bătută în timpul lui Ludovic I. Se pare că meşterul monetar a greşit matriţa de revers şi a folosit o matriţă mai veche de la Carol Robert de Anjou. Lucru mai rar, dar nici pe departe singular. Acest tip de eroare poate să ne indice un fapt foarte important. Acest tip monetar este foarte probabil să se fi emis la sfârşitul domniei lui Carol Robert de Anjou şi să continue la începutul domniei noului rege Ludovic I.

Aceste piese nu ar fi trebuit să intre în circulaţie, dar fiind monete mărunte au scăpat controlului monetar. Sunt mai mult decât nişte simple curiozităţi, ele dându-ne informaţii despre procesul de emitere monetară. Abstract: Three Angevin silver small coins, with strike defects and mint-made errors, come from a private collection and were found by chance in the Serbian Banat region, somewhere between Vatin and Mali Zam. Two of these pieces are Louis I coins (1342-1382) and one is a Mary coin (1385-1395). This article is concerned with the above mentioned particularities of these items, which make them interesting.

Item no. 3 is a double-struck Mary dinar (type H. 547, U 441, P 76), a relatively common defect found in medieval coins. During striking, it may happen that an already made coin is wrongly, but unintentionally, placed back between the dies and stricken again, instead of a blank planchet. Usually, this thing happens with the same denomination (as supposedly happened in our case). The elements from the new striking are impressed once again, but (more or less visible) tracks of the previously stricken design will still remain on the coin. Sometimes, old (usually worn out) coins were intentionally used as planchets and hammered again (which is not our case).

Item no. 2 is a Louis I of Hungary coin (type H 529, U 382, P 52) with the reverse impressed on the incuse obverse. This strike defect is less frequent and it occurs this way: a struck coin sometimes remains attached to one of the dies (the obverse in our case). The silver toughens following the striking. A new planchet is then placed between the dies and hammered. In our case, the new coin will have the pattern from the “free” die impressed on its reverse and the incuse reverse of the previously struck and toughened coin, stuck on the obverse die, impressed on its obverse.

∗ Doctor, Muzeul Naţional al Banatului, Timişoara, e-mail: [email protected].


ŞEPTILICI M. Raoul

184

Item no. 1 is the cherry on the cake. Its obverse is of a Louis I coin (type H 529, U 382, P 52), but its reverse is of a Charles I of Hungary (Charles Robert d’Anjou) piece (type H 472, U 382, P 27). In fact, the H 472 and H 529 types are apparently identical, but the first displays on its obverse the wording KARVLI, while the second displays LODOVICI, and on their reverses (almost identical in the two coins), we have a K (from Charles I) in the first piece and an L (from Louis I) in the second piece. So, what we have here is a hybrid coin, with an obverse from Louis I and a reverse from Charles I. It is clear that the coin was minted during Louis I’s reign. Apparently, the mint personnel wrongly used an older reverse die, from the time of Charles I. It is a rare, but far from singular, strike error, which could signalise a quite important fact. It is very likely that this coin denomination was issued towards the end Charles’ reign and carried on in the beginning of the new king Louis’ reign.

These items should have never been released into circulation, but because they were small denominations, they passed through and were overlooked at the control. These coins are more than just some peculiar pieces, as they prove to be a source of information about the minting process. Cuvinte cheie: Vatin, Jamu Mic, Carol Robert de Anjou, Ludovic I, Maria de Anjou. Key-words: Vatin, Mali Zam, Charles Robert d’Anjou, Louis I, Mary d’Anjou.

Într-o colecţie privată am identificat trei piese de un dinar din epoca angevină cu defecte sau

erori de batere, toate trei fiind descoperite întâmplător în Banatul Sârbesc dintr-o zonă cuprinsă între Vatin şi Jamul Mic (Mali Žam)1. Cronologic piesele se descriu astfel:

Ludovic I (1342-1382)

1. Av. (+m REG)IS LODOVICI, în centru o coroană, c.i., c.e. Rv. K, înger îngenunchiat spre dr. (heraldic)2. Axa 3, Ag, 0,27g, 11,28-12,1mm, mediu circulată, foarte bine conservată.

2. Av. Reversul monetei incus. Rv. +RЄGIS hVnGARIЄ, în centru cruce dublă, c.p.e. Axa 12, Ag, 0,51g, 13,1-14mm, mediu circulată, foarte bine conservată.

Maria (1385-1395). 3. Av. (+MA)RIЄ D R VGARI(Є), peste ultimele litere (RI) se văd urme de altă legendă, în

centru coroană la baza căreia apar siglele S n, c.p.i. Rv. (+)mOnЄTA (MARIЄ), peste prima parte a legendei (+) şi reprezentarea din centru urmele unei legend între doua c.p. din care se distinge Є+urme de litere..., în centru crucea dublă, c.p.i. Axa 2, Ag, 0,33g, 12 (în ruptură)-14,52mm, puţin circulată, mediocre conservată – ruptă pe margini,

Vom analiza piesele din punct de vedere al spectaculozităţii lor. Piesa nr. 3 este un dinar de la Maria cu dublă batere. Ea trebuia să arate astfel:

Av. +MARIЄ D R VnGARIЄ, în centru coroană, la baza sa siglele S n, c.p.i. Rv. +mOnЄTA MARIЄ, în centru crucea dublă, c.p.i., c.p.e. H. 569, U 453, P 93.

Într-o monetărie se întâmplă ca o monetă deja executată să fie confundată cu o pastilă monetară şi să fie reintrodusă între matriţele monetare şi rebătută. În mod normal este vorba despre acelaşi tip monetar (cum presupunem că este şi cazul piesei noastre). În general se reimprimau elementele de la noua batere rămânând urme de elemente şi de la prima batere (mai mult sau mai

1 Ambele localităţi sunt în imediata apropiere a graniţei cu România, la est şi vest de punctul de trecere a frontierei de la Moraviţa, la nord de oraşul Vršac (Vârşeţ). 2 În toate descrierile termenii de dr. şi st. sunt daţi din punct de vedere heraldic şi nu din punctul de vedere al privitorului.



185

puţin observabile). În alte cazuri se întâmplă ca o monetă veche (de multe ori chiar uzată) să fie folosită pe post de pastilă monetară şi să se facă o rebatere (nu e cazul piesei noastre).

Astfel de monete cu defect sunt destul de frecvente în epoca medievală, mai ales la piesele mărunte, unde procesul de batere era mai puţin meticulos.

Piesa de faţă mai prezintă şi un alt element interesant. Siglele ei sunt S n. La acest tip monetar nu am găsit consemnate aceste sigle (împreună) nici la Huszár3 şi nici la Pohl4. Din acest punct de vedere trebuie văzute şi alte piese de la Maria cu aceleaşi sigle şi căutată (identificată) monetăria emitentă.

Piesa nr. 2 este de la Ludovic I şi are pe avers incus reversul. Monetele standard se descriu astfel:

Av. MOnЄTA LODOVICI, cap de sarazin spre dr., c.e. Rv. +RЄGIS hVnGARIЄ, în centru cruce dublă, uneori apar şi sigle de monetărie, c.p.e. H. 547, U 441, P 76. Piesa noastră nu are siglă de monetărie. Acest defect de batere se realizează astfel: este bătută o monetă şi uneori, din neatenţie,

aceasta rămâne lipită pe una dintre matriţe (în cazul nostru pe cea de avers). În urma baterii argintul care iniţial era decălit se căleşte. Este introdusă, între matriţe, o altă pastilă monetară (decălită) şi bătută. La exemplarul ce îl studiem s-a imprimat pe pastila iniţial decălită reversul de pe matriţa liberă iar pe avers s-a imprimat reversul incus de pe moneta (deja călită) ce a rămas lipită de matriţa aversului rezultând desenul în negativ de pe revers. Este un defect de batere mai rar, dar întâlnit încă din antichitate până aproape de zilele noastre.

Piesa nr. 1 o putem numi „cireaşa de pe tort”. Ea are aversul de la Ludovic I şi reversul de la Carol Robert de Anjou. Originalele se descriu astfel:

Carol Robert de Anjou (1307-1342) Av. mRЄGIS KARVLI, în centru coroană, c.i., c.e. Rv. Înger îngenunchiat spre dr., în faţa sa K, c.e. H 472, U 382, P 27. Ludovic I Av. mRЄGIS LODOVICI, în centru coroană, c.i., c.e. Rv. Înger îngenunchiat spre dr., în faţa sa L, c.e. H 529, U 382, P 52. În fapt H 472 şi H 529 sunt monete ce aparţin aceluiaşi tip monetar dar sunt emisiuni de la

doi regi diferiţi. La H472 apare pe avers KARVLI, iar la H 529 LODOVICI, iar pe revers (ca reprezentare identice la cele două monete) la prima apare K (de la Carol Robert de Anjou) iar la a doua L (de la Ludovic). În cazul nostru avem o monetă hibridă cu un avers de la Ludovic I şi un revers de la Carol Robert de Anjou. Este clar că piesa este emisă în timpul lui Ludovic I. Se pare că meşterul monetar a greşit matriţa de revers şi a folosit o matriţă mai veche de la la Carol Robert de Anjou (aproape identică cu cea a lui Ludovic – diferenţiată doar printr-o literă). Lucru mai rar, dar nici pe departe singular.

Acest tip de eroare ne furnizează elemente despre datarea acestor monete. Moneta lui Carol Robert de Anjou este datată atât de Huszár, cât şi de Pohl în 13305. Piesa lui Ludovic I este datată de Huszár cu probabilitate în 1346-13496, iar de Pohl în 13437. Noi avem o altă părere. Fiind vorba de acelaşi tip monetar emis de doi regi diferiţi (tată şi fiu) credem că avem de a face cu o serie monetară ce are o continuitate şi care ar trebui plasată cronologic în jurul anului în care se face schimbul de

3 Huszár, 1979, p. 92. 4 Pohl, 1972, p. 44. 5 Huszár, 1979, p. 81; Pohl, 1972, p. 30. Este drept că Huszár are unele semne de îndoială (noi credem că acesta ar fi preluat informaţia de la Pohl şi posibil să nu fi fost sigur daca aceasta este corectă). 6 Huszár, 1979, p. 88. 7 Pohl, 1972, p. 52.


ŞEPTILICI M. Raoul

186

domnie dintre cei doi. Concret este vorba despre anul 1342. Este greu de spus exact care este intervalul de timp în care s-a emis tipul monetar în discuţie, însă data de 1330 pentru emisiunea lui Carol Robert de Anjou ni se pare prea timpuriu. Mai probabil începutul emisiunii l-am plasa în jurul anului 1340. În cazul în care anul de început al emisiuni ar fi 1330 şi ar fi fost o continuitate până în primii ani de domnie a lui Ludovic I acest tip monetar ar fi mult mai frecvent în descoperiri (arheologice sau fortuite) decât este în realitate. Noi credem că există o continuitate, dar perioada de emitere este mai scurtă. Argumente în acest sens sunt aduse şi de moneta hibrid ce o analizăm. În cazul în care astfel de monete nu se mai produceau la sfârşitul domniei lui Carol Robert de Anjou este puţin probabil ca o matriţă de revers de la acesta să se mai fi aflat în monetărie (cu mare probabilitate că metalul din ea ar fi fost refolosit). Ori continuarea acestei serii monetare de la un rege la altul (firească dealtfel) ar putea explica cel mai bine de ce din greşeală este folosită o matiţă mai veche (foarte recent scoasă din uz faţă de momentul emiterii hibridului în discuţie) pentru emiterea unei monete noi (în realitate un tip monetar mai vechi, dar cu un nou emitent). Credem că acest hibrid este emis chiar în 1342 (undeva dupa 26 iulie, când moare Carol Robert de Anjou8), când pe acest tip monetar se schimbă emitentul. Din punctul nostru de vedere şi alte tipuri monetare comune celor doi regi ridică semne de întrebare privind datările propuse de Huszár şi Pohl.

Aceste trei piese nu ar fi trebuit să intre în circulaţie, dar fiind monete mărunte au scăpat controlului monetar. Sunt mai mult decât nişte simple curiozităţi ele dându-ne informaţii despre procesul tehnologic de emitere monetară9.

BIBLIOGRAFIE

Huszár, L. 1979. Münzkatalog Ungarn. Battenberg, München. Pohl, A. 1972. Évszámnélküli magyar denárok és obulusok. Budapest. Unger, E. 1960. Maqgyar éremhatározó. II. (1307-1540). Budapesta.

Abrevieri: Av. (sau av.) – avers c.(p.)e./i. – cerc (perlat) exterior / interior dr. – dreapta Rv. (sau rv.) – revers st. – stânga

8 Vezi Huszár, 1979, p. 77. 9 Monetele de la Ludovic I au fost subiectul comunicării proprii Două interesante monete angevine descoperite întâmplător în Banatul Sârbesc, A VII-a Conferinţă Naţională Oltenia. Interferenţe Culturale, Muzeul Olteniei, Craiova, 27-30 septembrie 2017. Moneta de la Maria a fost subiectul unei alte comunicări proprii Denar dublă batere de la Maria d’Anjou descoperit în Banatul Sârbesc, Al XLII-lea Simpozion de Numismatică al Societăţii de Numismatică a Banatului Timişan, Timişoara, 4 noiembrie 2017.



187



188

A FRAGMENT OF A MEDIEVAL WALLACHIAN COIN HOARD FOUND AT AMĂRĂȘTII DE JOS, DOLJ COUNTY

Cristiana Tătaru∗

Rezumat: Scopul acestui articol este de a introduce în literatura de specialitate numismatică un fragment de tezaur descoperit la începutul secolului al XX-lea, cuprinzând emisiuni de la Mircea cel Bătrân și Mihail. Menționat în câteva studii de specialitate dedicate monetăriei lui Mircea cel Bătrân, tezaurul nu a fost publicat în întregime și nu a fost integrat, prin urmare, în cadrul unei analize extinse a tezaurizării în perioada 1418-1420. Deși tezaurul păstrat în prezent este constituit din doar șase ducați muntenești, acesta este reprezentativ pentru circulația monetară și pentru fenomenul tezaurizării din timpul domniei tumultoase a lui Mihail I, reflectată în plan numismatic prin descoperirea câtorva tezaure semnificative pentru cercetarea monetăriei muntenești, concentrate din punct de vedere geografic în vestul Țării Românești. Deosebită este, de asemenea, și prezența a două monede emise de Mircea cel Bătrân în asociere cu misteriosul personaj Petrusian/Petruslan/Petrustan/Radustan, al cărui nume scris cu caractere neobișnuite pentru monetăria Țării Românești a determinat emiterea unor variate ipoteze privind identitatea sa. Abstract: The aim of this paper is to introduce into the numismatic scientific literature a fragment of a coin hoard found at the beginning of the twentieth century. The hoard contain coins struck in the name of the Wallachian Princes Mircea the Elder and Michael I. The hoard has been shortly mentioned before in some studies dedicated to the coinage of Mircea the Elder. However, the treasure was not fully published and was not integrated in an extensive analysis of the hoarding phenomenon during the years 1418-1420. Although the hoard comprises only six Wallachian ducats, it is representative for the monetary circulation and for the hoarding phenomenon from the tumultuous reign of Michael I, which is reflected in the numismatic landscape through the finding of some quite significant coin hoards for the research of the Wallachian coinage. It is important to mention that the hoards which were hidden between the years 1418-1420, are concentrated from the geographic point of view in the Eastern area of Wallachia. Meaningful for this study is also the presence of two coins issued by Mircea the Elder in association with the mysterious character called Petrusian/Petruslan/Petrustan/Radustan. His name, which is written with a series of unusual letters for the Wallachian coinage has lead to the existence of various hypothesis regarding the identity of this unknown personage. Cuvinte-cheie: Țara Românească, tezaur monetar, ducat, Mircea cel Bătrân, Mihail I. Key-words: Wallachia, coin hoard, ducat, Mircea the Elder, Michael I.

The main purpose of this study is to present the coins that constitute the small hoard which was found at Amărăștii de Jos, Dolj county in 1938. The hoard is mentioned in all the studies that treat topics like the coin finds from Oltenia or late coinage of Mircea the Elder. Therefore, I find that a proper presentation of these coins is very important and useful, in order to have a clearer image about the numismatic landscape of Oltenia, which present some specific features.

The paper is structured in three parts: the first one focuses on the history of the hoard and on how it was presented in the numismatic literature during the years, the second part is dedicated to the presentation of the coins preserved at the present moment in the hoard, along with the catalogue of the pieces, while the last part contains a discussion about the hoarding phenomenon during the reign of Michael I. The history of the coin hoard The coin hoard found at Amărăștii de Jos was frequently mentioned in the studies which dealt with the reformed coinage of Mircea the Elder, as an important numismatic evidence for the monetary circulation in the western part of Oltenia. Although the hoard seems to have been found in 1938, it is brought in the public attention for the first time in 1965, during the Medieval Romanian Numismatics ∗ PhD, National History Museum of Romania, e-mail: [email protected]


TĂTARU Cristiana

189

Symposium, when Octavian Iliescu holds a lecture about five hoards containing coins with the representation of the prince: Constanța/1938, Gura Șuții/1937, Amărăștii de Jos/1938, Turnu Severin/1930 and Orșova/18781. Taking the sketchy information about the hoard of Amărăștii de Jos, published as a summary of his lecture by Octavian Iliescu, the treasure is also mentioned by Gheorghe Popilian2, Toma Rădulescu3 and Adina Berciu-Drăghiceanu and Dinică Ciubotea4. In all these papers the hoard is presented as being constituted from seven coins, amongst which four of them being issues of Mircea the Elder, while three coins are struck in the name of Michael I. It is important to mention that in 1987, Constanța Știrbu and Paraschiva Stancu indicating that at the beginning the hoard was made of seven coins, they notice that at the present moment in the collection of the National History Museum of Romania only a number of six coins are preserved, three issues of Mircea the Elder and three issues of Michael I (inventory numbers 7158-7163)5. Unfortunately, in the absence of a publication with full descriptions of the monetary pieces, at the present moment it is almost impossible to identify the seventh coin, that seems to be lost.

The history of the hoard from Amărăștii de Jos is quite troubled. The fragment kept in the numismatic collection of the National History Museum of Romania was initially part of the collections of the National Museum of Antiquities. In 1956 the National Museum of Antiquities became the Institute of Archaeology, the newly research institution having in care all the archaeological goods that constituted the heritage collection of the museum. However, with the establishment of the National History Museum of Romania at the beginning of the seventies, some consistent part of the coins and archaeological pieces were transferred in order to prepare the permanent exhibitions of the museum and to enrich its collections. Among the many coins which were part of the National Museum of Antiquities collections and that are now preserved in the National History Museum of Romania Coin Room, was also transferred the Amărăști hoard. It is important to mention that according to the reports signed at the moment of the handing out of the pieces the hoard consisted of only six coins, being impossible to mention if the seventh coin issued by Mircea the Elder and mentioned by Octavian Iliescu in 1965 truly existed and was lost. Concerning the context of the finding, due to the scattering of the National Museum of the Antiquities archives I didn’t have the chance to identify the documents based on which the coins were introduced in the museum collections. According to the information found in the transfer documents the coins were identified as Amărăștii de Jos hoard and thanks to the short description of the hoard made by Octavian Iliescu it is known the year when the hoard was found. However, with all this sketchy information preserved abour this treasure it can be stated the fact that these coins represent only a fragment of a larger hoard. It should be taken into consideration that all the hoards that contain issues that bear the name of Michael are constituted of hundreds of pieces. Another argument that makes me belive that the number of the coins from the Amărăștii de Jos hoard was much more significant is the variety of the coins which we have at our disposal now, one of the coins being a issue from Mircea the Elder from the Târgoviște mint, two of the coins being issued in the Severin mint, while the rest of three coins were minted ar Severin by Michael, the son of Mircea the Elder. Amărăștii de Jos hoard composition Having in mind the structure of the hoards found in Oltenia and that were hiden during the years 1419-1420, the six coins that constitute at the present moment the so-called hoard from Amărăștii de Jos are a quite homogenous group. The preservation state of the coins shows that the pieces were circulated for a long period of time, many of the details of the legend and of the iconography being impossible to render. In the case of the coins issued by Michael I, there should also 1 Iliescu, 1965a, p. 1062; Iliescu, 1965b, p. 272. 2 Popilian, 1968, pp. 1-20. 3 Rădulescu, 1981, p. 92. 4 Berciu-Drăghiceanu, Ciubotea, 1981, p. 27/1; Berciu-Drăghiceanu, Ciubotea, 1987, p. 79/1. 5 Știrbu, Stancu, 1987, p. 108/2.



190

be taken into consideration the fact that they are struck in a carelessly manner, which make difficult the identification of the marks. The first coin of the group and the earliest issue is minted in the name of Mircea the Elder and presents all the elements that indicate the fact that the coin was struck in the mint from Târgoviște, such as the royal mantle and the carefully drawn iconography6, particularly visible on the reverse, where the feathering of the eagle and the shapes of the crest and of the shield are skillfully defined. Outstanding is the presence of the tau mark in the second field of the shield, a mark which due to the degradation of the engraving quality of the dies will evolve in the form of a sign that looks like the Greek or Cyrillic letter pi - ᴨ7, as on the reverse of the third coin. Due to the existence of coins MBR 205a and MBR 205b, which present the shield with tau letter in the second field overstruck on some ducats marked with a five star rays in the second field of the shield, we can deduce now that this coin is a later issues of type IV8 struck in the Târgoviște mint9.

There are to be noted the two coins which have visible on the reverse some parts of the debatable legends transliterated by some researchers in the form of: Petrusian 10/ Petruslan11 / Petrustan12 / Radustan13. Numerous arguments were brought in order to sustain the reading of the legend found on the reverse of the coin. It is important to underline that the approaches of the numismatists were oriented to the identification of this mysterious character. This is understandable considering the fact that the identity of this character will bring a completely new perspective on the reign of Mircea the Elder, by filling an uncovered area by the written sources. However, in the attempt to give a name to this eventual associate of the reigning prince, the numismatists skipped the numismatic method and they didn’t analyze carefully the letters of the legends, most probably due to the fact that no one had a significant number of coins at his disposal14. This might be one of the reasons why the opinions about the language of the legend are not unitary, some of them considering that for the legend were used Latin characters, despite the fact that the obverse legend is rendered with Cyrillic characters, while some of the historians consider that for the reverse legend were used Cyrillic characters. In anticipation of some easily readable coins, a proper approach would consist in the analysis of each letter of the reverse legend of a considerable number of coins. Regarding the two coins from Amărăștii de Jos hoard, at first appearance it seems that the letter A it is for sure a Cyrillic character az, while the shape of the letter Є is similar with the ones found at the end of the obvers and reverse legends of the coins issued by Michael I. Considering the last observation, the hypothesis advanced by Ernest Oberländer-Târnoveanu according to which some of the issues of Michael I were struck during the last years of the reign of Mircea the Elder15 is getting stronger. His assumption was inspired by the observation of the marks found on the reverse of the coins of Michael which were the same with the marks identified for the coins struck for Mircea the Elder in the Severin mint, as can be seen in the illustrations for the reverses of the coin number three and for the coin number five, which present the mark ᴨ in the first field of the shield.

6 Oberländer-Târnoveanu, 2010, p. 258. 7 Oberländer-Târnoveanu, 2008, p. 393. 8 In this study I use the clasification proposed by Ernest Oberländer-Târnoveanu in the annotations of the book Monetele lui Mircea cel Bătrân, written by Octavian Iliescu, of which he is editor. See the footnote number 40 from Iliescu, 2008, pp. 130-131. 9 Oberländer-Târnoveanu, 2008, p. 392. 10 Iliescu, 1970, p. 23. Later Iliescu reconsider this hypothesis and suggests that at the present moment we do not have enough data in order to sustain a realistic assumption. 11 Moisil, 1913, p. 47. 12 Stîngă, 1994, pp. 7-9; Șeptilici, 2017, pp. 340-343. 13 Oberländer-Târnoveanu, 2008, p. 394. 14 The hoards that contain coins bearing the name of Petrusian/Petrustan/Petruslan/Radustan are scattered in different collections: National History Museum of Romania, Museum of the Iron Gate Region, Museum of Oltenia. 15 Oberländer-Târnoveanu, 2008, pp. 394-395.


TĂTARU Cristiana

191

1. Wallachia, ducat, Mircea the Elder, cca. 1410-1418 AR; 0.45 g; ; 13.45 x 14.30 mm Ob. IѠ[...] Б[...]В Rv. [...]ѠMI [...]VАB Metal composition analysis16: Ag – 96.66%; Cu – 2.2%; Au – 0.28; Pb – 0.57%. Catalogue reference: MBR 205 var.; Iliescu 2008 secțiunea II, clasa B, seria III; Oberländer-Târnoveanu 2012 VIII.54. Inv. no. 7160

2. Wallachia, ducat, Mircea the Elder and Petrusian/Petruslan/Petrustan/Radustan, cca. 1416-1418 AR; 0.43 g; ; 13.85 x 15.95 mm Ob. IѠMP VABO Rv. PCЄT USIAN Metal composition analysis: Ag – 94.16%; Cu – 4%; Zn – 0.36%; Au – 0.35%; Pb – 0.9%. Catalogue reference: MBR 208; Iliescu 2008 secțiunea II, clasa B, Grupa II - seria II; Oberländer-Târnoveanu 2012 IX.1. Inv. no. 7162

3. Wallachia, ducat, Mircea the Elder and Petrusian/Petruslan/Petrustan/Radustan, cca. 1416-1418 AR; 0.40 g; ; 14.15 x 15.10 mm Ob. IѠ[...] V[...] Rv. PЄT USIAN Metal composition analysis: Ag – 87.43%; Cu – 11.34%; Au – 0.3; Pb – 0.44%. Catalogue reference: MBR 214-215; Iliescu 2008 secțiunea II, clasa B, Grupa II - seria V; Oberländer-Târnoveanu 2012 IX.5. Inv. no. 7158

4. Wallachia, ducat, Michael I, 1418-1420 AR; 0.39 g; ; 13.95 x 14.80 mm Ob. [...]X ΛBOЄ Rv. IѠ[...]X [...]OЄ Metal composition analysis: Ag – 82.14%; Cu – 15.51%; Zn – 0.15%; Au – 0.25%; Pb – 1.69%. Catalogue reference: MBR 223-227; Oberländer-Târnoveanu 2013 XII.3-6. Inv. no. 7163

5. Wallachia, ducat, Michael I, 1418-1420 AR; 0.31 g; ; 14 x 14.60 mm Ob. IѠMX Λ[...] Rv. [...] IΛBOЄ Metal composition analysis: Ag – 82.64%; Cu – 16.32%; Zn – 0.18%; Au – 0.19%; Pb – 0.98%. Catalogue reference: MBR 226; Oberländer-Târnoveanu 2013 XII.6. Inv. no. 7161

6. Wallachia, ducat, Michael I, 1418-1420 AR, 0.28 g; ; 13.50 x 15.05 mm Ob. IѠ[...]X [...]OЄ Rv. IѠMX ΛBOЄ Metal composition analysis: Ag – 81.16%; Cu – 15.86; Zn – 0.3%; Au – 0.33%; Pb – 1.37%. Catalogue reference: MBR 223-227; Oberländer-Târnoveanu 2013 XII.3-6. Inv. no. 7159 16 The coins were analysed through the XRF technique, using a portable spectrometer Innov-X Systems Alpha Series, with W anticathode tube; SiPIN diode; Peltier cooling effect; work parameters 40 kV tension, 35 μA intensity, acquisition time 120”.



192

The hoarding phenomenon during the reign of Michael I As it is known, the reign of Mircea the Elder has offered to the Romanian numismatics the richest monetary material, according to the literature being known more than 50 hoards that contain coins struck by Mircea the Elder and which cover the entire territory of Wallachia.

The analysis of the structure of the hoards as well as of the spread of the monetary finds, give us the opportunity to identify some hoarding horizons that are quite homogenous and coherent. Concerning the structure of the Amărăștii de Jos hoard, the specific feature of the group that allow the framing of the hoard is the presence of the coins struck in the name of Michael I. Therefore, the hoards that contain ducats issued by Michael I and that have been published and that could be associated with the small coin group that makes the topic of this present study are: Basarabi hoard/1963, Bâzdâna hoard/1969, Dudașu-Schelei hoard/1983, Hălânga hoard/1960, Jiana II hoard/1981 and Orșova hoard/1877.

The Basarabi hoard/1963 contains at the present moment a number of 536 Wallachian ducats among which17: 18 ducats are issues of Mircea the Elder as sole ruler, 433 being issued by Mircea the Elder and the mysterious personage Petrus / Petrusian / Petruslan / Petrustan / Radustan, while 85 of the coins are struck in the name of Michael I, 64 of these coins presenting no mark whilst 19 coins present the same mark as the coins with the numbers 3 and 5 from the Amărăștii de Jos hoard.

The hoard found at Bâzdâna, Dolj county, was unfortunately fragmentarily recovered18, but still the group of 52 coins is illustrative for this hoarding phenomenon that can be observed in the western part of Oltenia. In terms of the distributions of the coins, the group include: 21 ducats of the first reformed type issued by Mircea the Elder, type which present on the obverse the figure of Christ Pantrocrator and on the reverse the representation of the prince holding a sword in his right hand, two ducats of the type IV issued in the Târgoviște mint, 26 coins issued in association with Petrus / Petrusian / Petruslan / Petrustan / Radustan, one ban with the letters P-C and two ducats issued by Michael I.

Probably one of the most remarkable medieval coin and jewelry hoards found on the Romanian territory is the one found at Dudașu Schelei, a treasure which was found in several stages. Although it seems to be incomplete, among the 458 coins that represents the main corpus of the hoard are preserved 59 wallachian issues: 50 issued from Mircea the Elder (one of type I, seven of type IV, 40 coins with the name of Petrus / Petrusian / Petruslan / Petrustan / Radustan and two ban) and 9 coins from Michael I19.

The hoard found at Hălânga in 1960 and that is often confused in the numismatic literature with the hoard Turnu Severin IV20 due to the fact that the hoard was never completely studied, is comprised of a number of 90 coins struck by Mircea the Elder (71 coins of the first reformed type, one ducat of type IV and 18 ducats with the name of Petrus / Petrusian / Petruslan / Petrustan / Radustan on the reverse) and 9 ducats struck by Michael I. Another important hoard is the second treasure found at Jiana in 1981, containing a number of 210 ducats from Mircea (eight coins of type IV and 202 coins with the name of Petrus / Petrusian / Petruslan / Petrustan / Radustan on the reverse) and five ducats bearing the name of Michael I21.

The last hoard, about which unfortunately we don’t have accurate information about was found in 1877 in Orșova, a significant part being saved due to the collector Ignácz Dobóczky. The hoard is now preserved in the numismatic collections of the Hungarian National Museum from Budapest. According to the archives the hoard was comprised at the moment of the discovery of over 1000 coins, alongside the coins issued by Mircea the Elder being found also issues from Michael I and from the Hungarian king Sigismund of Luxemburg22.

17 Știrbu, Stancu, 1987, p. 108/5; Rădulescu, 1990-1995, pp. 190-209. 18 Rădulescu, 1981, pp. 89-91; Rădulescu, 1984-1986, pp. 61-64; Știrbu, Stancu, 1987, pp. 108-109/7. 19 Stîngă, 2002, pp. 61-63; Rădulescu, Turturică, 1984, p. 71; Știrbu, Stancu, 1987, p. 114/52; Ciobotea et al., 1985, pp. 65-69. 20 Stîngă, 2002, pp. 45-48; Rădulescu, 1981, p. 93; Știrbu, Stancu, 1987, p. 111/25 IV; correction made by Oberländer-Târnoveanu, 2011, p. 76. 21 Stîngă, 1985, p. 146/6; Știrbu, Stancu, 1987, p. 111/27 II; Stîngă, Bălăceanu, 1994, pp. 20-25; Stîngă, 2002, pp. 52-60. 22 Réthy, 1887, pp. 310-319; Berkeszi, 1907, p. 104; Moisil, 1924, pp. 40-41; Știrbu, Stancu, 1987, p. 113/42.


TĂTARU Cristiana

193

From a geographic point of view all the six hoards which I shortly presented and the hoard from Amărăștii de Jos are concentrated in the area of Dolj and Mehedinți counties, proving the intense economic activities which characterized this area during the first decades of the fifteenth century. The similarities of structure identified for these hoards is a mark that indicates the fact that we deal with samples of the monetary circulation from this specific period, all these hoards being buried in a short period of time, due to some unexpected events. On account of the presence of the Michael I coins, the chronological circumscription for the moment when the treasures were hidden should be 1419-1420, although it seems that coins struck by Michael I as sole ruler were minted before 1418, during the reign of Mircea the Elder. The emergence of this hoarding horizon must be connected with the pressure put by Sigismund of Luxemburg on Michael I in his struggle to regain the Banate of Severin and by the series of ottoman attacks that took the shape of robbery campaigns lead by the ottoman beys which started in 141923. The instability of this area is illustrated by the facts that near march 1419 Michael I lost the control over Severin, control which he regained at the end of the year 1419 and lost again in May 142024. The Banate of Severin was the first point attacked in 1420, when Michael I disappears, being certainly killed in battle, while the Ottomans helped Radu Praznaglava to accede to the Wallachian throne25. Conclusions The publishing of this hoard completes, in the first place, the series of hoards that were found in Oltenia, allowing the possibility to study the monetary circulation and the hoarding phenomenon during the first decades of the fifteenth century.

Although the six coins known as Amărăștii de Jos hoard depict, with certainty, only a small fragment of a larger hoard, these are a group of coins representative for the treasures hidden between the end of the year 1419 and 1420. Therefore, on the one hand, the hoard is illustrative for the monetary circulation from the end of the reign of Mircea the Elder and from the reign of Michael I, proving the fact that the coins issued by Mircea were still intensely used, representing the main monetary mass even after his death, most probably due to the better quality of the coins (a slightly higher weight and high purity of the silver as well). On the other hand, as numismatic evidence that can illustrate the occurrence of different historical events in the form of hoarding phenomenon, Amărăștii de Jos treasure can be assigned in the group of hoards hidden between 1419-1420 as a reaction to the Ottoman attacks that took place in this period of time.

BIBLIOGRAPHY

Berciu-Drăghiceanu, A., Ciubotea, D. 1981. Aspecte ale circulației monetare din zona Olteniei (secolele XIV-XVI). AUC-SFSI VI, pp. 20-32.

Berciu-Drăghiceanu, A., Ciubotea, D. 1987. Viața economică a Țării Românești în epoca lui Mircea cel Mare. Coord. Ion Pătroiu, Marele Mircea Voievod. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 53-96.

Berkeszi, I. 1907. Délmagyarország éremleletei. Timișoara. Ciobotea, D., Traian, T., Turturică, P. 1985. Noi descoperiri din tezaurul medieval de la

Schela Cladovei, județul Mehedinți. AO 4, pp. 65-69. Iliescu, O. 1965a. Le Symposion de Numismatique Médiévale Roumaine. Bucarest, 13 mai

1965. RRH IV (5), pp. 1062-1063. Iliescu, O. 1965b. Primul Simpozion de numismatică medievală românească. RM 3 (II), p. 272. Iliescu, O. 1970. Moneda în România. București: Editura Meridiane. Iliescu, O. 2008. Monetele lui Mircea cel Bătrân. Brăila: Editura Istros.

23 Tahsin, 2009, pp. 141-142. 24 Zoltan, 2016, p. 387. 25 Tahsin, 2009, pp. 142-143.



194

Moisil, C. 1913. Considerațiuni asupra monetelor lui Mircea cel Bătrân. BSNR 10.20, pp. 37-56. Moisil, C. 1924. Monetăria Țării Românești în timpul dinastiei Basarabilor. Studiu istoric și

numismatic. Cluj: Ardealul - Institutul de arte grafice. Oberländer-Târnoveanu, E. 2008. Monetăria târzie a lui Mircea cel Bătrân în lumina

tezaurului monetar descoperit în 1867, în zona Treviso (Veneto, Italia). CN XIV, pp. 379-403. Oberländer-Târnoveanu, E. 2010. Contribuții la istoria numismaticii medievale românești.

Studiile de pionierat privind monetăria lui Mircea cel Bătrân și Mihail I. CN XVI, pp. 255-310. Oberländer-Târnoveanu, E. 2011. Un tezaur de monede medievale românești de la începutul

secolului al XV-lea descoperit la Constanța. CN XVII, pp. 67-94. Oberländer-Târnoveanu, E. 2012. Untangling Ariadne’s thread – Contributions to the

„archaeology” of the Romanian medieval numismatics. Part I – The early stage of the Wallachian coinage – From Vladislav I to Mircea the Elder. CN XVIII, pp. 27-76.

Oberländer-Târnoveanu, E. 2013. Untangling Ariadne’s thread – Contributions to the „archaeology” of the Romanian medieval numismatics. Part II – The final stage of Wallachian coinage – From Michael I to Basarab Laiotă (1418-1477). CN XIX-XX, pp. 65-81.

Popilian, Gh. 1968. Tezaurul medieval de la Basarabi. Craiova. Rădulescu, T. 1981. Tezaurul monetar de la Bâzdâna, județul Dolj (secolele XIV-XV).

OSCAIE III, pp. 89-95. Rădulescu, T. 1981. Tezaurul monetar de la Bîzdîna, județul Dolj (secolele XIV-XV).

Oltenia 3, pp. 89-94. Rădulescu, T. 1984-1986. Un nou lot din tezaurul monetar de la Bâzdâna-Dolj (secolele

XIV-XV). OSCAIE V-VI, pp. 61-64. Rădulescu, T. 1990. Contribuții la studiul emisiunilor Țării Românești de la începutul

secolului al XV-lea în lumina tezaurului de la Basarabi-Dolj. OSCAIE I, pp. 190-209. Rădulescu, T., Turturică, P. 1984. Tezaurul de monede și podoabe feudale de la Schela-

Cladovei – Mehedinți (secolele XIV-XV). AO 3, pp. 70-88. Réthy, L. 1887. A Dobóczky-féle oláh éremyűjtemény. Második befejező közlés. AE 8, pp.

310-318. Stîngă, I. 1985. Contribuții privind dezvoltarea economico-socială a Țării Românești la

sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea în lumina unor descoperiri monetare din județul Mehedinți. Drobeta 6, pp. 145-151.

Stîngă, I. 1994. Contribuții privind existența unei monetării la Cetatea Severinului în timpul lui Mircea cel Bătrân. Drobeta 1, pp. 7-9.

Stîngă, I. 2002. Cetatea Severinului și tezaurele sale (secolele XIV-XV). Tezaurul de la Dudașu-Schelei, Drobeta Turnu-Severin. Reșița: Editura Banatica.

Stîngă, I., Bălăceanu, M. 1994. Un tezaur de monede și podoabe din timpul lui Mircea cel Bătrân descoperit la Jiana Mare – Mehedinți. Drobeta 1.2, pp. 20-25.

Știrbu, C., Stancu, P. 1987. Date noi privind emisiunile monetare ale lui Mircea cel Bătrân. Coord. Ion Pătroiu, Marele Mircea Voievod. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 97-118.

Tahsin, G. 2009. Romanians and Ottomans in the XIVth – XVIth centuries. București: Editura Enciclopedică.

Zoltan, I. 2016. Stăpânitorii Cetății Severin în secolul al XIV-lea. AB XXIV, pp. 379-391. Abbreviations AB – Analele Banatului AÉ – Archaeologiai Értesitö a Magyar régészeti, müvésyttörténeti és éremtani társulat tudományos folyóirata. Budapest. AO – Arhivele Olteniei


TĂTARU Cristiana

195

AUC-SFSI – Analele Universității Craiova – Seria Filosofie, Sociologie, Istorie. BSNR – Buletinul Societății Numismatice Române. CN – Cercetări Numismatice MN – Muzeul Național OSCAIE – Oltenia. Studii și comunicări. Arheologie, Istorie, Etnografie. RRH – Revue Roumaine d’Histoire RM – Revista Muzeelor



196

INFORMATION ON THE COIN HOARD DISCOVERED IN 1881 AT SELIȘTAT (BRAȘOV COUNTY)

Corina Toma*

Abstract: The article presents additional information on the coin hoard discovered in 1881 in a pot hidden in a house wall from the place at Seliștat (Brașov county). The unusually large hoard contained approximately 13.004 coins – ducats and denars – minted by the following kings of Hungary: Matthias Corvinus, Vladislaus II, Louis II, John Zápolya and Ferdinand I. The information recovered from the note published just after the find of the coins by Ludwig Reissenberger (curator of the Brukenthal Museum) in the Korrespondenzblatt des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde magazine is completed by data recorded in the evidence register partially preserved in the Brukenthal Library. The manuscript pages, made available to us by our colleague Claudiu Munteanu with the Brukenthal Museum, describe the Hungarian denars struck by the Hungarian kings John Zápolya (31 coins) and Ferdinand I (68 coins). Accordingly, the end date of the coin hoard of Seliștat is 1538. By the end of the article we render the catalogue of the coins described within the pages of the evidence register, identified pursuant to current numismatic determiners. Key-words: coin hoard, Seliștat, Hungarian denars, John Zápolya, Ferdinand I.

In 1881, Ludwig Reissenberger reported in the Korrespondenzblatt des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde magazine an interesting coin hoard, yielded subsequent to the demolition of a house in the Saxon village at Seliștat / Seligstadt (today in the county of Brașov)1. It was a coin hoard formed of four ducats and over 13.000 denars, all issues of the Kingdom of Hungary, formerly deposited in a pot hidden in the wall of respective house. According to the Ludwig Reissenberger’s mentions, part of the hoard, representing variations of the discovered coin issues, entered the collection of the Sibiu based museum via the priest of Seliștat.

Data on the hoard composition are few, Ludwig Reissenberger providing certain preliminary information, specifying that the coins’ detailed presentation was forthcoming. From the published information, we may conclude that the hoard contained four golden coins: two ducats from king Matthias Corvinus (1458-1490), one from king Vladislaus II (1490-1516) and one from John Zápolya (1526-1540). In what the denars are concerned, issues are reported from the following kings: Matthias Corvinus (over 100 variations), Vladislaus II and Louis II (with approximately 70 undated variations and over 100 dated variations), John Zápolya (11 variations) and Ferdinand I (22 variations). Except these general data, a few notes are made: 1. Among the coins from Vladislaus II emerge a few denars inscribed 1501, respectively 1502; 2. The minting year of the last denar is 1538; 3. The hoard contains issues struck in 1531 with the mint mark of the mint at Sibiu (H – N).

The stamping of the year on Hungarian denars starting with 1501 or 1502 is not confirmed by either later finds or Hungarian numismatic determiners; the minting year emerges for the first time on the obverse of the 1503 denars.

Information on the post quem term of the hoard and the presence of the denars struck at Sibiu are confirmed by a manuscript preserved with the Brukenthal Library (Pl. 1-5). The document has five pages and is part of a register (no. 560) containing the description of coin hoard fragments discovered over the 19th century that reached the collection of the Brukenthal Museum, however which may no longer be identified today. The document (dated to 1881) presents 99 Hungarian denars struck by John Zápolya and Ferdinand I. Compared to the hoard size, the number of the described specimens is infinitesimal, however, according to all data, it exemplifies a representative sample of the denar variations discovered at Seliștat. Since the list of Transylvanian hoards dated

* Doctor, Muzeul Țării Crișlurilor - Oradea, e-mail: [email protected]. 1 Reissenberger, 1881, pp. 130-131.


TOMA Corina

197

between post 1526 and 1540 is very short and the issues of the two issuers are rather scarce2, the variations in the hoard at Seliștat provide significant information on the presence in the Transylvanian coinage circulation of the two rival kings’ coins.

Starting from the descriptions made in the 1881 manuscript, which mention coin legends, minting years and mint marks, we succeeded to identify 31 denars struck under John Zápolya and 68 denars struck under Ferdinand I. John Zápolya’s coins are mostly Kremnica (1527 – 14 specimens, 1537 – 1 specimen) and Košice issues (1527 – 7 specimens), to which add issues of the mints at Cluj (1527 – 1 specimen, 1537 – 1 specimen, 1538 – 3 specimens) and Baia Mare (1527 – 4 specimens). In the case of the coins from Ferdinand I also dominate the issues of the mints at Kremnica (1527 – 2 specimens, 1528 – 7 specimens, 1529 – 6 specimens, 1530 – 4 specimens, 1531 – 4 specimens, 1532 – 5 specimens, 1533 – 3 specimens, 1534 – 3 specimens, 1535 – 7 specimens, 1536 – 2 specimens, 1537 – 11 specimens) and Košice (1527 – 1 specimen, 1528 – 2 specimens, 1531 – 1 specimen, 1532 – 1 specimen). As noted by Ludwig Reissenberger, there also emerge issues of the mint in Sibiu with the H – N mark (1529 – 1 specimen, 1531 – 5 specimens). Exceptionally present are the two denars related to the name of Nikola Zrinski, one struck in 1530 in the Croatian workshop at Grozdansko, and the other, a 1532-issue which bears on the reverse, below the image of Madonna with Child, his coat of arms.

Past the division on minting workshops and years, we may note that, according to coin legends, there are 11 variations of John Zápolya’s denars, respectively 22 variations of Ferdinand I denars, namely the number of variations published for the denars of the two issuers by Ludwig Reissenberger, most likely the author of the manuscript preserved in the archives of the Brukenthal Library. The manuscript notations indicate we are dealing with the second part of the catalogue of coins in the hoard at Seliștat, hence, a presentation also existed (today lost) of the coins struck previous 1527. The lost part of the manuscript likely contained also the description of the “approximately 70 undated variations”, representing the denars struck at Kremnica, by early Vladislaus II’s reign (until 1503), whose typological variety is not reflected in the existent coin determiners, as proven by the careful examination of the hoards containing such coins3.

Returning to the hoard at Seliștat, herein we publish strictly the preserved manuscript and identify the described coins based on current numismatic determiners, the catalogue of coins being rendered below. Past the descriptive part, in conclusion, we may draw a few notes. The first concerns the percentage of John Zápolya and Ferdinand I coins in this large hoard. Based on the Transylvanian hoards mentioned above, we appreciate that the number of the coins recorded in the manuscript likely mirrors, unless not in point of fact, at least at percentage level, the place that the issues of the two issuers hold in the hoard at Seliștat, formed mostly, in terms of the variations reported by Ludwig Reissenberger, of denars from Matthias Corvinus, Vladislaus II and Louis II. The second note concerns the post quem term of the hoard, which, after the discovery of the manuscript in the Brukenthal Library, may be placed with certainty in 1538.

***

The report on the coin hoard found at Seliștat, the translation of the article published by Ludwig Reissenberger and the find of the manuscript in the Brukenthal Library were made by our colleague Claudiu Munteanu (the Brukenthal Museum). Therefore, we may only thank him for his generosity by having made the entire material available to us, based on which we wrote this article.

2 Toma, 2016, pp. 39, 49-50. 3 Toma, 2013, pp. 117-138.



198

The catalogue of the Hungarian denars described in the manuscript preserved with the Brukenthal Library: A. Ioan Zápolya (1526-1540) 1. Denar Av: IOHANNES · R · VNGAR · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – T Kremnica, Jacobus Tornallyai or Alexius Thurzó Huszár, 1979, p. 135/881; Pohl, 1982, Tab. 142/265-14a. 5 coins (Pl. 1/no. 2) 2. Denar Av: IOHANNES · R · VNGARI · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – T Kremnica, Jacobus Tornallyai or Alexius Thurzó Huszár, 1979, p. 135/881; Pohl, 1982, Tab. 142/265-14a. 7 coins (Pl. 1/no. 3) 3. Denar Av: IOHANNES · R · VNGARIE · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – T Kremnica, Jacobus Tornallyai or Alexius Thurzó Huszár, 1979, p. 135/881; Pohl, 1982, Tab. 142/265-14a. 2 coins (Pl. 2/no. 11) 4. Denar Av: IOANNES · R · VNGARIE · 1537 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – M Kremnica Huszár, 1979, p. 135/880; Pohl, 1982, Tab. 140/269-1. 1 coin (Pl. 2/no. 10) 5. Denar Av: IOHANNES · R · VNGARIE · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – M Košice, Matthias Graf Réthy, 1907, Tab. 25/331B; Huszár, 1979, p. 135/883; Pohl, 1982, Tab. 143/266. 6 coins (Pl. 1/no. 4-7) 6. Denar Av: IOHANNES · R · VNGARIE · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – M Košice, Matthias Graf Réthy, 1907, Tab. 25/331C; Huszár, 1979, p. 135/883a; Pohl, 1982, Tab. 143/267. 1 coin (Pl. 1/no. 8) 7. Denar Av: IOANNES · R · VNGARIE · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – G Cluj (?) Huszár, 1979, p. 135/881; Pohl, 1982, Tab. 140/265-4. 1 coin (Pl. 2/no. 9)


TOMA Corina

199

8. Denar Av: IOANNES · D · G · R · HVNGA · 1537 · Rv: PATRONA – HVNGARI, mint mark C – G Cluj, Georg Weinmeister or Gheorghe Martinuzzi Huszár, 1979, p. 135/891; Pohl, 1982, Tab. 144/278-1. 1 coin (Pl. 2/no. 12) 9. Denar Av: IOANNES · D · G · R · HVNGA · 1538 · Rv: PATRONA – HVNGARI, mint mark C – G Cluj, Georg Weinmeister or Gheorghe Martinuzzi Huszár, 1979, p. 136/891; Pohl, 1982, Tab. 144/278-1. 2 coins (Pl. 2/no. 13-14) 10. Denar Av: IOANNES · D · G · R · HVNGAR · 1538 · Rv: PATRONA – HVNGARIE, mint mark C – G Cluj, Georg Weinmeister or Gheorghe Martinuzzi Huszár, 1979, p. 136/891; Pohl, 1982, Tab. 144/278-1. 1 coin (Pl. 2/no. 15) 11. Denar Av: IOHANNES · R · VNGARI · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark N – T Baia Mare, Jacobus Tornallyai (Schatzmeister) Huszár, 1979, p. 135/881; Pohl, 1982, Tab. 142/265-18. 4 coins (Pl. 1/no. 1)

B. Ferdinand (1526-1564) 12. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNGA · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 2 coins (Pl. 3/no. 17) 13. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1528 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 7 coins (Pl. 3/no. 18-19) 14. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1529 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 6 coins (Pl. 3/no. 22)



200

15. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1530 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 4 coins (Pl. 3/no. 25) 16. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1531 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 4 coins (Pl. 4/no. 27) 17. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1532 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 5 coins (Pl. 4/no. 34) 18. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1533 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 3 coins (Pl. 4/no. 37, 38?) 19. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1534 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 3 coins (Pl. 4/no. 39-40) 20. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1535 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 7 coins (Pl. 4/no. 41-42) 21. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1536 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 2 coins (Pl. 5/no. 43) 22. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1537 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B


TOMA Corina

201

Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 6 coins (Pl. 5/no. 44) 23. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1537 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark K – B Kremnica Huszár, 1979, p. 143/935. 5 coins (Pl. 5/no. 45) 24. Denar Av: FERDINA · D · G · R · VNG · 1529 · Rv: PATRON – VNGAR Huszár, 1979, p. 143/934. 1 coin (Pl. 3/no. 23) 25. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNGA · 1527 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – lily Košice Huszár, 1979, p. 144/942. 1 coin (Pl. 3/no. 16) 26. Denar Av: FERDINANDVS · R · VNGARIE · 1528 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – lily Košice Huszár, 1979, p. 144/943. 1 coin (Pl. 3/no. 20) 27. Denar Av: FERDINANDVS · R · VNGAR · 1528 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – lily Košice Huszár, 1979, p. 144/943. 1 coin (Pl. 3/no. 21) 28. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1531 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – lily Košice Huszár, 1979, p. 144/943. 1 coin (Pl. 4/no. 28) 29. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNG · 1532· Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark C – lily Košice Huszár, 1979, p. 144/943. 1 coin (Pl. 4/no. 36)



202

30. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNGA · 1529 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark H – N Sibiu Huszár, 1979, p. 144/945. 1 coin (Pl. 3/no. 24) 31. Denar Av: FERDINAND · D · G · R · VNGA · 1531 · Rv: PATRONA – VNGARIE, mint mark H – N Sibiu Huszár, 1979, p. 144/947. 5 coins (Pl. 4/no. 29-33) 32. Denar Av: FERDINA · D · G · R · VNG · 1530 · Rv: PATRON – VNGARI, mint mark N – S Gvozdansko Huszár, 1979, p. 145/955. 1 coin (Pl. 4/no. 26) 33. Denar Av: FERDINAN · D · G · R · VN · 1532 · Rv: PATRONA – VNGARI, the Nikola Zrinski’ coat of arms Huszár, 1979, p. 146/961. 1 coin (Pl. 4/no. 35)

BIBLIOGRAPHY

Huszár, L. 1979. Münzkatalog Ungarn von 1000 bis heute. Budapest: Corvina Kiadó. Pohl A. 1982. Münzzeichen und Meisterzeichen auf ungarischen Münzen des Mittelalters

1300-1540. Budapest: Akadémiai Kiadó. Reissenberger, L. 1881. Einneuer Münzenfund. Korrespondenzblatt des Vereins für

Siebenbürgische Landeskunde, 11 (4), pp. 130-131. Réthy L. 1907. Corpus Nummorum Hungariae. Magyar Egyetemes Éremtár. Középkor. II

kötet, Vegyesházi Királyok Kora. Budapest: A Magyar Tudományos Akadémia Kiadása. Toma, C. 2013. The Undated Denarii Minted by Vladislav II – New Monetary Subtypes and

the Issue of their Sequence. Acta Musei Napocensis. Historica, 50/II, pp. 117-138. Toma, C. 2016. Tezaure monetare și tezaurizare în Transilvania secolelor XV/XVI-XVII.

Oradea: Editura Muzeului Țării Crișurilor. List of plates 1-5. The pages from evidence register preserved in the Brukenthal Library.


TOMA Corina

203

Pl. 1



204

Pl. 2


TOMA Corina

205

Pl. 3



206

Pl. 4


TOMA Corina

207

Pl. 5



208

MONEDA MEDIEVALĂ ȘI MODERNĂ DE NOMINAL MARE DIN COLECȚIA FOSTULUI MUZEU AL ASOCIAȚIUNII ASTRA

Radu Gabriel Dumitrescu*, Claudiu Munteanu**

Rezumat: Înființată în anul 1861, „Asociațiunea Transilvană pentru literatura română și cultura poporului român” - ASTRA - a fost gândită de înteimeietori drept un centru de unire a românilor, de făurire, prin cultură, a idealurilor ce nu se putuseră împlini la 1848 pe cale politică și armată. În această concepție, ASTRA își fixa ca scop fundamental, ridicarea prin cultură a românilor din Imperiul habsburgic. Mijloacele, formele și instituțiile utilizate în atingerea scopului propus sunt neașteptat de multiple, de la studii, conferințe și prelegeri la tipărirea de literatură în limba română.

Puține piese din colecția de numismatică a Muzeului Asociațiunii sunt cunoscute. Acest fond numismatic nu a fost valorificat încă și se află în colecția Muzeului Național Brukenthal din anul 1950, dată la care a fost desființat Muzeul Astra.

Subiectul studiului de față îl vor constitui cele 66 de monede medievale și moderne de nominal mare care se mai păstrează din patrimoniul fostului muzeu al Asociațiunii Astra. Din punct de vedere cronologic cele 66 de piese se încadrează în ecartul temporal 1576-1866. Abstract: Established in 1861, the "Transylvanian Association for Romanian Literature and Cultureof the Romanian People" - ASTRA - was thought by the principals as a centre of unification ofthe Romanians, by building, through culture, the ideals that could not have been accomplished in 1848 by political means and army. In this conception, ASTRA set as a fundamental goal the raising of the Romanians in the Habsburg Empire. The means, forms and institutions used to reach the proposed goal are unexpectedly numerous, from studies, conferences and lectures to the printing of Romanian literature.

Few pieces from the numismatic collection of the Association Museum are known. This numismatic fund has not been exploited yet and has been in the collection of the Brukenthal National Museum since 1950, when the Astra Museum was abolished.

The subject of the present study will be the 66 medieval and modern coins that are still preserved from the patrimony of the former museum of the Astra Association. From the chronological point of view, the 66 pieces fall into the temporary spread 1576-1866. Cuvinte-cheie: ASTRA, muzeu, monedă, argint, colecție. Key-words: ASTRA, museum, coin, silver, collection.

Înființată în anul 1861, „Asociațiunea Transilvană pentru literatura română și cultura

poporului român” - ASTRA - a fost gândită de întemeietori drept un centru de unire a românilor, de făurire, prin cultură, a idealurilor ce nu se putuseră împlini la 1848 pe cale politică și armată. În această concepție, ASTRA își fixa ca scop fundamental, ridicarea prin cultură a românilor din Imperiul habsburgic. Mijloacele, formele și instituțiile utilizate în atingerea scopului propus sunt neașteptat de multiple, de la studii, conferințe și prelegeri la tipărirea de literatură în limba română1.

Puține piese din colecția de numismatică a Muzeului Asociațiunii sunt cunoscute. Acest fond numismatic nu a fost valorificat încă și se află în colecția Muzeului Național Brukenthal din anul 1950, dată la care a fost desființat Muzeul Astra. Aceste piese au rămas depozitate uneori cu etichetele originale, pe acestea fiind menționate ocazional caracteristicile piesei și numele donatorului. Dintre piesele păstrate în colecția Muzeului Național Brukenthal (2346 de exemplare), câteva monede antice și bizantine au fost publicate de O. Dudău2, Cl. Munteanu și G. Talmațchi3,

* Doctor, Muzeul Olteniei, Craiova, e-mail: [email protected]. ** Doctor, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, e-mail: [email protected]. 1 Dudău, 1996, p. 59. 2 Dudău, 1996, pp. 59-66. 3 Talmațchi, Munteanu, 2015-2016, pp. 518-520, 525.


DUMITRESCU Radu Gabriel MUNTEANU Claudiu

209

iar informații despre diverse monede, menționate în rapoartele și procesele verbale întocmite de membrii Asociațiunii, au fost publicate de B. Andriescu4.

O. Dudău a constatat, după parcurgerea fondului arhivistic Astra și a revistei Transilvania, că unele monede au alt loc de descoperire decât Transilvania, ele fiind achiziționate pentru îmbogățirea muzeului cu exemplare de valoare, dar pentru altele se poate presupune, cu drept temei, că provin din Transilvania5. Valabilă și pentru colecția numismatică veche a Muzeului Brukenthal, ipoteza că există piese provenite din afara arealului transilvănean, în special din zona germană, este sprijinită atât de faptul că unele monede n-au avut putere circulatorie în acest spațiu, cât și de modul de alcătuire al colecțiilor numismatice locale mai mari în secolele XVIII-XX, adesea cu o componentă străină, prezentă în urma călătoriilor în care au fost efectuate achiziții din comerțul de specialitate, au fost moștenite colecții sau părți din colecții, sau au fost, în mod frecvent, păstrate suveniruri.

Dintre piesele fostului muzeu al Asociațiunii Astra, păstrate în colecția Muzeului Național Brukenthal, ne vom îndrepta atenția în studiul de față asupra monedelor medievale și moderne de nominal mare. Din punct de vedere cronologic cele 66 de piese, existente în colecție, se încadrează în ecartul temporar 1576-1866. Componenta majoră o reprezintă talerii și subdiviziunile sale din spațiul german (90,90 %), urmată de monede ale Franței (1,51 %), Veneției (1,51 %), Confederației Olandeze (1,51 %) și falsuri de colecție (4,54 %).

Dăm mai jos câteva situații statistice pe care le considerăm relevante pentru imaginea de ansamblu a acestei colecții și care ne arată repartiția spațială și temporală a monedelor analizate.

STRUCTURA COLECȚIEI ÎN FUNCȚIE DE STATUL EMITENT

Nr. crt. Stat emitent Nr. piese Procentaj 1. HOLLAND 1 1,51 % 2. VENEȚIA 1 1,51 % 3. FRANȚA 1 1,51 % 4. IMPERIUL HABSBURGIC 26 39,39 % 5. SAXONIA 14 21,21 % 6. DUCATUL SAXA-LAUENBURG 1 1,51 % 7. DUCATUL SAXA-NEW-GOTHA 1 1,51 % 8. DUCATUL SAXA-EISENACH 1 1,51 % 9. EPISCOPATUL DE LÜBECK 1 1,51 % 10. DUCATUL BRAUNSCHWEIG-

WOLFENBÜTTEL 1 1,51 %

11. NÜRNBERG 1 1,51 % 12. MARELE DUCAT BADEN

LINIA DURLACH 1 1,51 %

13. BAVARIA 6 9,09 % 14. WÜRTTEMBERG 1 1,51 % 15. PFALZ-BIRKENFELD-

ZWEIBRUCKEN 1 1,51 %

16. MARGRAVIATUL DE BRANDENBURG-ANSBACH

1 1,51 %

17. PRUSIA 4 6,06 % 18. TRANSILVANIA

(FALSURI DE COLECȚIE) 3 4,54 %

TOTAL 66 99,92 % 4 Andriescu, 2012, pp. 203-218. 5 Dudău, 1996, p. 61.



210

REPERE CRONOLOGICE ALE COLECȚIEI

Nr. crt.

Datare Nr. piese Procentaj

1. Secolul XVI 3 4,54 % 2. Secolul XVII 7 10,60 % 3. Secolul XVIII 30 45,45 % 4. Secolul XIX 23 34,84 % 5. Falsuri de colecție 3 4,54 % TOTAL 66 99,97 %

Din analiza celor două tabele observăm că monedele emise în numele împăraților și

împărăteselor din dinastia de Habsburg sunt cele mai numeroase, iar secolul al XVIII-lea este cel mai bine reprezentat.

De amintit ar fi și câteva piese mai rare, pentru spațiul Țărilor Române, care oferă substanță acestei colecții: un ducat Domenico II Contarini (cat. nr. 2), un écu Ludovic al XV-lea (cat. nr. 3), un thaler Karl Friedrich (cat. nr. 50), un thaler Christian al IV-lea (cat. nr. 58) sau un thaler Alexander (cat. nr. 59).

La acest grup de monede, provenite din circulație sau achiziție din comerțul de „antichități”, s-au adăugat ulterior, probabil în prima parte a secolului XX, un număr de monede „de colecție”, cum sunt cópiile după ștanțele lui Adolf Resch6.

În ceea ce privește situația unor astfel de monede, cunoaștem dintr-o notificare făcută de Adolf Resch într-un număr al publicației sibiene Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, unde fiind acuzat că a falsificat monede medievale, se dezvinovățeste, prezentând cu acest prilej și o listă a ștanțelor realizate de el sau folosite pentru realizarea cópiilor. Din lista ștanțelor găsite de acesta în Arhiva orașului Brașov și folosite pentru realizarea unor cópii destinate schimbului sau cadourilor, le regăsim și pe cele pentru talerul brașovean al lui Sigismund Bathory din anul 1601 (cat. nr. 64), pentru talerul orășenesc din anul 1612 (cat. nr. 65) și pentru talerul brașovean al lui Mihail Apafi din anul 1665 (cat. nr. 66)7.

Aceste producții ale bijutierului, colecționarului și numismatului Resch aveau, se pare, destul succes în contemporaneitate. Astfel, piese de colecție executate cu aceste ștanțe se mai găsesc în colecția Muzeului Județean Brașov sau în colecția Muzeului Castelului Bran8. De asemenea, în fondul numismatic al Muzeului Național Brukenthal se păstrează trei piese, una cu data 1601 și alte două cu data 1602, toate confecționate dintr-un aliaj de zinc9.

Dăm mai jos catalogul monedelor cu toate datele necesare, inclusiv trimiterile bibliografice la literatura de specialitate, pentru o cunoaștere cât mai detaliată a acestei interesante colecții numismatice de către specialiști, dar și de pasionați.

6 O scurtă biografie a lui Adolf Resch a se vedea la Popa, 1983-1985, pp. 447-449. 7 Resch, 1878, pp. 77-78. 8 Munteanu et al., 2007, p. 235. 9 Munteanu et al., 2007, p. 235.



211

CATALOG

CONFEDERAŢIA OLANDEZĂ HOLLAND

1. Thaler-leu, 1576. Monetăria: Dordrecht. Av. [MO · NO · ARG] · ORDIN · HOL · 1576. Rv. CONF[ID]ENS · DNO · NO[N · M]O[VETV]R. AR, 40,2 x 41 mm; 24,21 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8822. Bibliografie: Delmonte, 1967, p. 194, nr. 830; Draskovic, Rubenfeld, 1984, p. 460, nr. 8838; *** 2000, p. 3.

VENEȚIA DOMENICO II CONTARINI (1659-1674)

2. Ducat, 1667. Monetăria: Veneția. Maestru monetar: Alessandro Salamon. Av. S · M · VEN · DOMIN · CONT · DVX/ * A · S *. Rv. DVCATVS · VENETVS. AR, 39,5 x 40,1 mm; 22,36 g., axa 2. Nr. inv. T 1285/8882. Bibliografie: CNI, VIII, 1917, p. 257, nr. 162; Cuhaj, 2011, p. 1328, DAV # 4267 (variantă).

REGATUL FRANȚEI

LUDOVIC AL XV-LEA (1715-1774)

3. Écu, 1726. Monetăria: Metz. Maestru monetar: Jean Pantaleon. Av. LUD · XV · D · G · FR · ET NAV · REX. Rv. SIT · NOMEN · DOMINI · BENEDICTUM · 1726. AR, 41,2 x 41,4 mm; 28,88 g., axa 6. Nr. inv. T 1285/8812. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 224, KM # 486.2.

AUSTRIA (TIROL) ARHIDUCELE FERDINAND (1564-1595)

4. Thaler, [1577]. Monetăria: Hall. Av. FERDINAND : D : G : ARCHID : STRI :. Rv. DVX · BVRGVND : CO : TIROLIS. AR, 38,8 x 39,2 mm; 28,55 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8860. Bibliografie: Draskovic, Rubenfeld, 1984, p. 426, nr. 8095.



212

AUSTRIA (BOEMIA) MATHIAS AL II-LEA (1612-1619)

5. Thaler, 1612. Monetăria: Praga. Maestru monetar: Benedikt Huebiner. Av. MATTHIAS II · D · G · HV – NG · ET · BOHEM · REX ·. Rv. ARCH · AVST · DVX BV – RG · MAR · MO · CO · TY. De o parte și de alta a scutului 16 – 12. AR, 40,2 x 52,1 mm; 28,82 g., axa 10. Nr. inv. T 1285/8901. FRANZ I (1806-1835)

6. Thaler, 1815. Monetăria: Praga. Av. FRANCISCVS I : D : G : AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN : BOH : GAL : REX · A : A : LO : WI : ET IN FR : DVX : 1815 ·. AR, 40,8 x 41,1 mm; 27,79 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8872. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 196, nr. 299; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2161.

AUSTRIA (UNGARIA) LEOPOLD I (1657-1705)

7. Thaler, 1694. Monetăria: Kremnitz. Av. LEOPOLDUS · D : G : ROM : IMP : S · A GE : HV : B : REX ·. Rv. ARCHIDVX · AVS : DVX · BVR : MAR : MOR : CO : TYR : 16 – 94 ·. AR, 44,8 x 45,5 mm; 28,43 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8865. Bibliografie: Herinek, 1972, p. 68, nr. 738; Jungwirth, 1975, p. 83, nr. 8f; Cuhaj, 2011, p. 1107, KM # 214.8. MARIA THERESIA (1740-1780)

8. Thaler, 1780. Monetăria: Kremnitz. Maeștri monetari: Sigismund A. Klemmer vom Klemmersberg și J. P. von Damiani. Av. M · THER · D · G · R · IMP · HU · BO · R · A · A · D · B · C · T. Rv. S · MARIA MATER DEI PATRONA HUNG · 1780. AR, 40,9 mm; 27,82 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8877. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 39, nr. 607; Cuhaj, 2013, p. 737, KM # 386.2. JOSEPH AL II-LEA (1780-1790)

9. Thaler, 1783. Monetăria: Kremnitz. Av. IOS · II · D · G · R · IMP · S · A · G · H · B · REX · A · A · D · B · & · L ·. Rv. S · MARIA MATER DEI PATRONA HUNG · 1783 · X ·. AR, 40,3 mm; 27,93 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8863. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 154, nr. 148.



213

FRANZ I (1806-1835)

10. Thaler, 1821. Monetăria: Baia Mare. Av. FRANCISCVS I · D · G · AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX · A · A · 1821 ·. AR, 39,1 x 40,4 mm; 27,97 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8870. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 331; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162.

11. 1/2 thaler, 1822. Monetăria: Kremnitz. Av. FRANCISCVS · I · D · G · AVSTRIAE · IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN GAL · LOD · IL · REX A A 1822 ·. AR, 34,6 x 35,5 mm; 13,38 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8867 (Perforată). Bibliografie: Herinek, 1970, p. 200, nr. 413; Cuhaj, 2012, p. 89, KM # 2153.

12. Thaler, 1823. Monetăria: Baia Mare. Av. FRANCISCVS · I · D · G · AVSTRIAE · IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX · A · A · 1823 ·. AR, 39,2 x 39,9 mm; 27,98 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8868. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 333; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162.

AUSTRIA (BURGAU) MARIA THERESIA (1740-1780)

13. Thaler, 1766. Monetăria: Günzburg. Av. M · THERESIA · D : G · R · IMP · HU · BO · REG. Rv. ARCHID · AUST · D · BURG · MARGGR · BURGOVIAE ·. În centru: AD/ NORMAM/ CONVENT./ 1766. AR, 41 mm; 27,63 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9476. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 32, nr. 497; Cuhaj, 2013, p. 70, KM # 16.

14. Thaler, 1766. Monetăria: Günzburg. Av. M · THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AUST · D · BURG · MARGGR · BURGOVIAE ·. În centru: AD/ NORMAM/ CONVENT./ 1766. AR, 40,6 mm; 27,83 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9478. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 32, nr. 497; Cuhaj, 2013, p. 70, KM # 16.

15. Thaler, 1767. Monetăria: Günzburg. Maeștri monetari: Tobias Schobl și J. H. V. Clotz. Av. M · THERESIA · D : G · R · IMP · HU · BO · REG.



214

Rv. ARCHID · AUST · D · BURG · MARGGR · BURGOVIAE ·. În centru: AD/ NORMAM/ CONVENT./ 1767. AR, 40,7 mm; 27,47 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/9477. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 32, nr. 500; Cuhaj, 2013, p. 70, KM # 16.

ȚĂRILE DE JOS AUSTRIECE MARIA THERESIA (1740-1780)

16. Kronenthaler, 1769. Monetăria: Bruxelles. Maestru monetar: Jacques Röettiers. Av. MAR · THERESIA D : G · R · IMP · GERM · HUNG · BOH · REG. Rv. ARCH · AUST · DUX · BURG · BRAB · COM · FLAND · 1769. AR, 39,2 x 39,5 mm; 29,21 g., axa 6. Nr. inv. T 1285/8876. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 90, nr. 1945; Cuhaj, 2013, p. 94, KM # 21. JOSEPH AL II-LEA (1780-1790)

17. 1/2 Kronenthaler, 1788. Monetăria: Viena. Av. IOSEPH · II · D · G · R · I · S · A · GER · HIE · HVN · BOH · REX ·. Rv. ARCH · AVST · DVX · BVRG · LOTH · BRAB · COM · FLAN · 1788 ·. AR, 34,2 x 35,2 mm; 14,7 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8861. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 158, nr. 194; Cuhaj, 2013, p. 94, KM # 34. FRANZ AL II-LEA (1792-1806)

18. Kronenthaler, 1796. Monetăria: Praga. Av. FRANC · II · D · G · R · I · S · A · GER · HIE · HVN · BOH · REX ·. Rv. ARCH : AVST · DVX · BVRG · LOTH · BRAB · COM · FLAN · 1796 ·. AR, 40,2 x 40,8 mm; 29,26 g., axa 5. Nr. inv. T 1285/8873. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 202, nr. 475; Cuhaj, 2013, p. 95, KM # 62.1.

AUSTRIA MARIA THERESIA (1740-1780)

19. Thaler, 1780. Monetăria: Günzburg. Maeștri monetari: Tobias Schobl și Ward J. Faby. Av. M. THERESIA · D · G · R · IMP · [HU · B]O · REG ·. Rv. ARCHID · AUST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 39,4 x 39,7 mm; 27,78 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8878. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 33, nr. 510.



215

20. Thaler, 1780. Monetăria: Günzburg. Maeștri monetari: Tobias Schobl și Ward J. Faby. Av. M · THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AVST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 40,4 x 40,9 mm; 28,05 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9479. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 33, nr. 513.

21. Thaler, 1780. Monetăria: Günzburg. Maeștri monetari: Tobias Schobl și Ward J. Faby. Av. M · THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AVST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 40,4 x 41,3 mm; 28 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9480. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 33, nr. 513.

22. Thaler, 1780. Monetăria: Günzburg. Maeștri monetari: Tobias Schobl și Ward J. Faby. Av. M · THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AVST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 39,6 x 40 mm; 27,78 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9481. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 33, nr. 513.

23. Thaler, 1780. Monetăria: Viena. Director al monetăriei: Franz Aicherau. Maestru monetar: Johann August von Cronberg. Av. M. THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AVST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 39,3 x 40,8 mm; 27,75 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8879. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 28, nr. 437; Cuhaj, 2013, p. 52, KM # 1866.2. FRANZ I (1806-1835)

24. Thaler, 1817. Monetăria: Viena. Av. FRANCISCVS I · D · G · AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX A A · 1817. AR, 40,7 x 45,4 mm; 27,92 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8874. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 302; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162.

25. Thaler, 1819. Monetăria: Viena. Av. FRANCISCVS I · D · G · AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX · A · A · 1819 ·.



216

AR, 40 x 40,3 mm; 27,89 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8875. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 304; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162.

26. Thaler, 1822.

Monetăria: Viena. Av. FRANCISCVS I · D · G · AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX · A · A · 1822 ·. AR, 40 mm; 27,9 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8869. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 307; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162.

AUSTRIA (TRANSILVANIA) MARIA THERESIA (1740-1780)

27. Thaler, 1780. Monetăria: Alba Iulia. Director al monetăriei: G. Schickmayer. Maestru monetar: A. J. Hammerschmidt. Av. M. THERESIA · D · G · R · IMP · HU · BO · REG ·. Rv. ARCHID · AVST · DUX · BURG · CO · TYR · 1780 ·. AR, 39,7 x 40,6 mm; 28,02 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8880. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 36, nr. 558; Cuhaj, 2013, p. 52, KM # 1866.3. FRANZ I (1806-1835)

28. Thaler, 1821. Monetăria: Alba Iulia. Av. FRANCISCVS I · D · G · AVSTRIAE IMPERATOR ·. Rv. HVN · BOH · LOMB · ET VEN · GAL · LOD · IL · REX · A A · 1821 ·. AR, 40,2 x 41 mm; 27,68 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8871. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 197, nr. 325; Cuhaj, 2012, p. 90, KM # 2162. FRANZ JOSEPH I (1848-1916)

29. Thaler, 1861. Monetăria: Alba Iulia. Av. FRANZ JOSEPH I V · G · G · KAISER V OESTERREICH. Rv. EIN VEREINSTHALER XXX EIN PFUND FEIN 1861. AR, 33,2 mm; 18,47 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8889. Bibliografie: Herinek, 1970, p. 267, nr. 462; Cuhaj, 2012, p. 91, KM # 2244.

SAXONIA LINIA ALBERTINĂ CHRISTIAN I (1586-1591)

30. Thaler, 1591. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Hans Biener. Av. CHRISTIAN · D : G · DVX · SAXO · SA ·ROMA · IMP 15 – 91.



217

Rv. : ARCHIMARS CHAL · ET · ELEC. AR, 39,8 x 40,1 mm; 29,06 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8856. Bibliografie: Douglas Nicol, 2011, p. 1061, MB # 251. PRINȚUL REGENT FRANZ XAVIER (1763-1768)

31. Thaler, 1765. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Ernst Dietrich Croll. Av. XAVERIVS D : G : REG : PR : POL : & LITH : DVX : SAX :. Rv. ELECTORATVS SAXONIÆ ADMINISTRATOR . 1765. AR, 41,7 x 42,7 mm; 27,9 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8842. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 594, KM # 976. PRINCIPELE ELECTOR FRIEDERICH AUGUST AL III-LEA (1763-1806)

32. Thaler, 1766. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Ernst Dietrich Croll. Av. FRID : AUGUST : D : G : DUX SAX : ELECTOR. Rv. X . EINE FEINE MARCK 1766. AR, 42,3 mm; 27,73 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8843. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 594, KM # 983.

33. Thaler, 1767. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Ernst Dietrich Croll. Av. FRID : AUGUST : D : G : DUX SAX : ELECTOR. Rv. X . EINE FEINE MARCK 1767. AR, 42,5 mm; 27,71 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9470. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 594, KM # 983.

34. Thaler, 1772. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Ernst Dietrich Croll. Av. FRID : AUGUST : D : G : DUX SAX : ELECTOR. Rv. X . EINE MARCK F : 1772. AR, 39,4 x 39,8 mm; 27,63 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8844. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 595, KM # 992.1.

35. Thaler, 1781. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Ernst Croll. Av. FRID : AUGUST : D : G : DUX SAX : ELECTOR. Rv. X . EINE MARCK F : 1781. AR, 39,6 x 40,2 mm; 27,94 g., axa 1.



218

Nr. inv. T 1285/8845. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 595, KM # 992.2.

REGATUL SAXONIEI FRIEDERICH AUGUST I (1806-1827)

36. Gulden, 1812. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Samuel Gottlieb Helbig. Av. FRID · AVGVST · D · G · REX SAXONIÆ. Rv. ZWANZIG EINE FEINE MARK · 1812. AR, 32,4 x 32,8 mm; 13,86 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8846. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 483, KM # 1052.

37. Gulden, 1813. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. FRID · AVGVST · D · G · REX SAXONIÆ. Rv. ZWANZIG EINE FEINE MARK · 1813. AR, 32,2 x 33,3 mm; 13,96 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8848. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 483, KM # 1052.

38. Thaler, 1816. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. FRID · AVGVST · D · G · REX SAXONIÆ. Rv. ZEHN EINE FEINE MARK · 1816. AR, 39,2 mm; 27,93 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8849. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 484, KM # 1059.1.

39. Gulden, 1816. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. FRID · AVGVST · D · G · REX SAXONIÆ. Rv. ZWANZIG EINE FEINE MARK · 1816. AR, 31,8 x 32 mm; 13,73 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8847. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 483, KM # 1052.

40. Thaler, 1827. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. FRIEDR . AUGUST KOENIG V. SACHSEN. Rv. ZEHN EINE FEINE MARK 1827. AR, 37,4 mm; 27,75 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8850. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 485, KM # 1096.



219

ANTON (1827-1836)

41. Thaler, 1829. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. ANTON V. G. G. KOENIG VON SACHSEN. Rv. ZEHN EINE FEINE MARK 1829. AR, 36,9 mm; 27,7 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8851. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 485, KM # 1120.

42. Thaler, 1832. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Gotthelf Studer. Av. ANTON V. G. G. KOENIG VON SACHSEN. Rv. ZEHN EINE FEINE MARK 1832. AR, 36,9 mm; 27,88 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8852. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 485, KM # 1120. FRIEDERICH AUGUST AL II-LEA (1836-1854)

43. Thaler, 1843. Monetăria: Dresda. Maestru monetar: Johann Georg Grohmann. Av. FRIEDRICH AUGUST V. G. G. KOENIG V. SACHSEN. Rv. EIN THALER XIV EINE F. M. 1843. AR, 34,3 mm; 22,12 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8853. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 486, KM # 1148.

DUCATUL SAXA-LAUENBURG JULIUS FRANZ (1666-1689)

44. Gulden, 1678. Monetăria: Elbschifferstadt. Maestru monetar: Lorenz Wagner. Av. IVL : FRANC : SAX : ANG : WESTPP DUX. Rv. THV RECHT SCHEV NIMANDT 1678 8. AR, 36 x 36,9 mm; 14,83 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8855. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 839, KM # 123 (variantă).

DUCATUL SAXA-NEW-GOTHA FRIEDERICH I DE ALTENBURG (1675-1680)

45. Gulden, 1679. Monetăria: Gotha. Maestru monetar: Georg Friedrich Staude. Av. FRIDERIC : DVX SAX · I · C · ET M ·. Rv. PER ASPERA AD ASTRA.



220

AR, 37,6 x 37,8 mm; 14,56 g., axa 9. Nr. inv. T 1285/8854. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 900, KM # 87 (variantă).

DUCATUL SAXA-EISENACH JOHANN GEORG AL II-LEA (1686-1698)

46. Gulden, 1690. Maestru monetar: Heinrich Christian Müller. Av. IOH · GEORG · D · G · D · SAX · I · C · M · A · & W ·. Rv. PIETATE & IVSTITIA 16 – 90. AR, 36,4 x 37,2 mm; 15,83 g., axa 7. Nr. inv. T 1285/8857. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 897, KM # 22; Douglas Nicol, 2011, p. 1041, KM # 22.

EPISCOPATUL DE LÜBECK AUGUST FRIEDRICH (1666-1705)

47. Gulden, 1678. Av. AVG[VST] : FRID : D : G : EL : E : P : LVB : H : N : D : S : E : H. Rv. A : DEO : SORSQ : SALVSQ : MEA · 1678. AR, 38,7 x 39,2 mm; 16,96 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/9098. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 645, KM # 62.

DUCATUL BRAUNSCHWEIG-WOLFENBÜTTEL KARL I (1735-1780)

48. 2/3 thaler, 1764. Monetăria: Brunswick. Maestru monetar: Johann David Biller. Av. CAROLVS D · G · DVX BR · ET LVN. Rv. NVNQVAM RETRORSVM · 1764. AR, 34,9 x 35,3 mm; 13,9 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8837. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 365, KM # 973.1.

NÜRNBERG FRANZ I (1745-1765)

49. Thaler, 1759. Monetăria: Nürnberg. Maestru monetar: Johann Martin Forster. Monetar: Johann Leonhard Oexelein. Av. MONETA NOVA REIPVBL · NORIMBERGENSIS · 17 – 59. În exergă: X EINE FEINE/ MARK. Rv. FRANCISCUS · D · G · ROM · IMP · SEMP · AVG ·. AR, 42,1 x 42,4 mm; 27,56 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8866. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 502, KM # 321.



221

MARELE DUCAT BADEN LINIA DURLACH

KARL FRIEDRICH (1738-1811)

50. Thaler, 1765. Director al monetăriei: Ernst Cristoph Steinhauser. Maestru monetar: Johann Georg Worscheler. Av. CAROLUS FRID : D · G · MARCHIO BAD · ET H ·. Rv. AD NORMAM CONVENTIONIS 17 – 65. AR, 39,5 x 41,1 mm; 27,79 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8911. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 282, KM # 108.

ELECTORATUL BAVARIEI MAXIMILIAN III JOSEPH (1745-1777)

51. Thaler, 1760. Monetăria: München. Av. D · G · MAX · IOS · U · B · D · S · R · I · A · & EL · L · L. Rv. PATRONA BAVARIAE 1760. AR, 41,2 x 42 mm; 27,5 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8832. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 295, KM # 519.1.

52. Thaler, 1770. Monetăria: München. Av. D · G · MAX · IOS · U · B · D · S · R · I · A · & EL · L · L. Rv. PATRONA BAVARIAE 1770. AR, 40,7 x 41,5 mm; 27,61 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9572. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 295, KM # 519.1.

53. Thaler, 1775. Monetăria: München. Av. D · G · MAX · IOS · U · B · D · S · R · I · A · & EL · L · L. Rv. PATRONA BAVARIAE. AR, 41,1 x 41,6 mm; 27,83 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8833. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 295, KM # 519.1.

REGATUL BAVARIEI MAXIMILIAN I JOSEPH (1806-1825)

54. Thaler, 1808. Av. MAXIMILIAN · IOSEPH KÖNIG VON BAIERN. Rv. FÜR GOTT UND VATERLAND 1808. AR, 41,2 x 41,8 mm; 27,86 g., axa 11. Nr. inv. T 1285/8826. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 388, KM # 701.



222

55. Kronenthaler, 1815. Av. MAXIMILIANUS IOSEPHUS BAVARIAE REX. Rv. PRO DEO ET POPULO 1815. AR, 40 mm; 28,97 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8827. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 392, KM # 706. MAXIMILIAN AL II-LEA (1848-1864)

56. Vereinsthaler, 1863. Av. MAXIMILIAN II KŒNIG V. BAYERN. Rv. EIN VEREINSTHALER * XXX EIN PFUND FEIN. AR, 33 mm; 18,48 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8828. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 392, KM # 852.

WÜRTTEMBERG WILHELM I (1816-1864)

57. Thaler, 1857. Av. WILHELM KÖNIG V. WÜRTTEMBERG. Rv. EIN VEREINSTHALER XXX EIN PFUND FEIN 1857. AR, 33 mm; 18,46 g., axa 1. Nr. inv. T 1285/8885. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 528, KM # 601.

PFALZ-BIRKENFELD-ZWEIBRUCKEN CHRISTIAN AL IV-LEA (1735-1775)

58. Thaler, 1760. Maestru monetar: Joseph Mellinger. Av. CHRISTIAN · IV · D : G · C · P · R · BAV · DUX ·. Rv. 10 AUF EINE – MARC FEIN. În partea de sus: 17 – 60. AR, 40,2 x 41,1 mm; 27,53 g., axa 6. Nr. inv. T 1285/8913. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 532, KM # 31.

MARGRAVIATUL DE BRANDENBURG-ANSBACH ALEXANDER (1757-1791)

59. Thaler, 1766. Monetăria: Schwabach. Maestru monetar: Johann Samuel Gotzinger. Av. ALEXANDER · D · G · MARCH : BRAND : D · B ·. Rv. ZEHEN EINE FEINE MARK. AR, 41,5 mm; 27,6 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8910. Bibliografie: Cuhaj, 2013, p. 309, KM # 275.



223

PRUSIA FRIEDRICH AL II-LEA (1740-1786)

60. 1/3 thaler, 1768. Monetăria: Breslau. Av. FRIDERICUS BORUSSORUM REX. Rv. 3 EINEN/ REICHS/ THALER/ 1768. AR, 30,1 x 30,8 mm; 8,01 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9116. Bibliografie: Neumann, 1997, p. 273, nr. 409; Cuhaj, 2013, p. 546, KM # 303.

61. Thaler, 1786. Monetăria: Berlin. Av. FRIDERICUS BORUSSORUM REX. Rv. EIN REICHS THALER. AR, 36,8 x 37,5 mm; 21,92 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8912. Bibliografie: Neumann, 1997, p. 305, nr. 505; Cuhaj, 2013, p. 553, KM # 332.1. FRIEDRICH WILHELM AL III-LEA (1797-1840)

62. Thaler, 1818. Monetăria: Berlin. Av. FRIEDR. WILHELM III KOENIG VON PREUSSEN. Rv. EIN THALER 1818. AR, 34,3 mm; 22 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/9118. Bibliografie: Neumann, 1997, p. 409, nr. 16; Cuhaj, 2012, p. 466, KM # 396. WILHELM I (1861-1888)

63. Thaler, 1866. Monetăria: Berlin. Av. WILHELM KOENIG VON PREUSSEN. Rv. EIN VEREINSTHALER XXX EIN PFUND FEIN 1866. AR, 33,14 mm; 18,5 g., axa 12. Nr. inv. T 1285/8881. Bibliografie: Cuhaj, 2012, p. 468, KM # 494.

FALSURI DE COLECȚIE

TRANSILVANIA (ORAȘUL BRAȘOV)

64. Fals modern după un thaler Klippe din 1601. Av. SIGIS TRANS ET SACROM IMP PRIN. Rv. MONETA : CIVITATIS CORONENSIS/ DEO : VINDICI : PATRIAE/ 16 – 01. AR, 41 mm; 22,57 g., axa 12. Nr. inv. T 1286/9195. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 1595, KM # 6 (Moneda originală).



224

65. Fals modern după un thaler din 1612. Av. NOS IN NOM : DOM : CONFIDIMVS : 161Z. Rv. · ILLE ·/ INEQUIS/ ET CVRRI/ BVS. AR, 42,5 x 42,7 mm; 31,5 g., axa 12. Nr. inv. T 1286/9194. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 1595, KM # 18 (Moneda originală).

TRANSILVANIA MIHAIL APAFI (1661-1690)

66. Fals modern după un thaler din 1665. Av. MIC · APA · D · G · PRIN · TRAN ·. Rv. PAR · REG · HV · DO – ET · SI · COM · 166S ·. AR, 42,2 mm; 23,26 g., axa 12. Nr. inv. T 1286/9196. Bibliografie: Cuhaj, 2011, p. 1576, KM # A383 (Moneda originală).

BIBLIOGRAFIE

Andriescu, B. 2012. Considerații privind colecția de numismatică a Asociațiunii Astra (1861-1950). Monedă și comerț în sud-estul Europei. Studia in memoriam magistri Oltea Dudău IV, pp. 203-218.

CNI. 1917. Corpus Nummorum Italicorum. VIII. Roma: Tipografia della R. Accademia dei Lincei.

Cuhaj, G. (editor) 2011. Standard Catalog of World Coins (1601-1700). Iola: Krause Publications.



Delmonte, A. 1967. Le Benelux d' argent. Amsterdam: Jacques Schulman N. V. Douglas Nicol, N. 2011. Standard Catalog of German Coins (1501-Present). Iola: Krause

Publications. Draskovic, F., Rubenfeld, S. 1984. Standard price guide to World Crowns & Talers 1484-

1968 as cataloged by Dr. John S. Davenport. Iola: Krause Publications. Dudău, O. 1996. Monede antice din colecția fostului Muzeu al Astrei din Sibiu. BSNR

LXXXVI – LXXXVII, 140-141, pp. 59-66. Herinek, L. 1970. Österreichische Münzprägungen von 1740-1969. Wien. Herinek, L. 1972. Österreichische Münzprägungen von 1657-1740. Wien. Jungwirth, H. 1975. Corpus Nummorum Austriacorum. V. Leopold I-Karl VI (1657-1740).

Wien. Munteanu, C., Dudău, O., Apostol, D.T. 2007. Monede din colecția Muzeului Castel Bran.

Monedă și comerț în sud-estul Europei I, pp. 233-244. Neumann, E. 1997. Die Münzen des Königreichs Preußen unter der Herrschaft der

Hohenzollern 1701-1918. II. Köln: Münzzentrum Verlag. Popa, L. 1983-1985. Colecționari numismați brașoveni Adolf Resch (1854-1926) și Dumitru

Z. Furnică (1860-1943). BSNR LXXVII-LXXIX, 131-133, pp. 447-451. Resch, A. 1878. Kleine Mittheilungen. Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, 8, pp. 77-78.



225

Talmațchi, G., Munteanu, Cl. 2015-2016. Monede antice și bizantine din colecția Muzeului Național Brukenthal. Pontica XLVIII-XLIX, pp. 509-525.

*** 2000. Officiële catalogus Zilveren Munten geslagen door de zeven provinciën der Verenigde Nederlanden (1576-1795). Amsterdam: Hillegom.

ABREVIERI

BSNR – Buletinul Societății Numismatice Române, București.



226

1

2

3

4

5



227

6

7

8

9

10



228

11

12

13

14

15



229

16

17

18

19

20



230

21

22

23

24

25



231

26

27

28

29

30



232

31

32

33

34

35



233

36

37

38

39

40

41



234

42

43

44

45

46



235

47

48

49

50

51



236

52

53

54

55

56



237

57

58

59

60

61



238

62

63

64

65

66



239

CONTRIBUTIONS TO THE KNOWLEDGE OF FOREIGN DECORATIONS FOR THE WORLD WAR I (I)

Onoriu Stoica *, Adrian Frunză **

Rezumat: În prezentul studiu, autorii realizează o descriere detaliată a tuturor tipurilor medaliei comemorative de război ,,Victoria’’, în ordinea cronologică a instituirii ei de către țările aliate și asociate în Primul Război Mondial. Pe lângă datele tehnice, care includ metalul și dimensiunea fiecărei medalii, sunt oferite informații despre gravor sau gravori, acolo unde este cazul, precum și date despre producători și mai ales tirajul pentru fiecare țară în parte. De asemenea, sunt detaliate informațiile despre panglică și sistemul de prindere al ei. Abstract: In this article, the authors describe all the types of the comemorative medal ,,Victoria’’, in the establishment’s chronological order, emited by all the allied and associated countries in the WWI. They also give technical data about size, gravour and producer. Also, they describe the ribbon’s hanging system. Cuvinte-cheie: Primul Război Mondial, Medalie, „Victoria”, Panglică, Avers, Revers. Key-words: World War I, Medal, Victory, Interallied, Civilization, Ribbon, Obverse, Reverse.

The decoration system was set up as a set of insignia that rewarded those who distinguished

themselves by special merits in the service of a country, an essential component constituting the category of war decorations, either campaign or service, or commemorative, their evolution being an important part of the history of military history.

Marshal Ferdinand Foch, the commander of the Allied military forces in France and the armistice’s signatory on November 11, 1918, among other things, proposes in the Allied Military Council the establishment of a „medal of commemorative wartime medals”.

At the Paris Peace Conference, which brought together the Heads of State of all allied and victorious nations, even in the early days of the work, on January 24, 1919, Marshal Foch’s proposal was accepted, the medal being left to the care of each country, which must respect common characteristics.

The commemorative war medal has been called ,,Victoria’’, as it marks the end of the first global conflagration, featuring the Greek-Roman god Nike – Victoria on the obverse, winged, except for the Asian states participating in the war that will use traditional symbols to mark a military victory, which in our chronological description will only present the peculiarities of its obverse.

The ribbon is another common element, made of ripped silk, a commonly used material, representing the colors of a double rainbow overlayed in the middle, red, atmospheric phenomenon, goodwill, peace and prosperity after a military conflict with millions of victims on the fronts fighting, but also among the civilian population.

With regard to the diameter of the medal and the width of the ribbon, other common elements of this distinction, the differences are totally insignificant, and we will present them in the right place.

We continue to present the types of the commemorative war medal ,,Victoria’’ in order of their establishment in the states established for this medal. 1 * Profesor, Președintele Societății Numismatice Române, Secția Craiova, e-mail: [email protected]. ** Profesor, Cercetător Independent, Craiova, e-mail: [email protected]. 1 We mention that all these medals, except those of the United States of America, South Africa, Japan, Cuba, Brazil and Siam/Thailand, were exhibited at the ,,Marin Sorescu’’ National Theater in Craiova at the occasion of the First National Numismatics Symposium (1984), at that time in the beautiful and rich collection Victor Măzureanu, unfortunately today disappeared, and could be studied by us. We also like to thank the family Daniel and Nicoleta Buldur, from Craiova, for their kindly support in the identification of the pictures and in the drawing of the plans. This family is passionate about history in general and especially with the theme of the Centenary of World War I, which is why we assure it of all our consideration.


STOICA Onoriu FRUNZĂ Adrian

240

UNITED STATES OF AMERICA (June 30, 1919) 2

Obv. Feminine character in flight with a sword in her right hand with the tip down, a round shield in her left hand, looking in front and a radiated crown with a long skirt to her ankles and glowing with a strap where on the left is the sheath of the sword , sitting on the Globes. Rv. THE GREAT WAR FOR CIVILIZATION. Semi-circular written legend above a fascia on a shield with a top-right cartridge in which the letters U (nited) – S (tates). Around the shield are the names of states participating in the war, written on 14 lines: FRANCE / ITALY / SERBIA / JAPAN / MONTENEGRO / RUSSIA / GREECE / GREAT / BRITAIN / BELGIUM / BRAZIL / PORTUGAL / ROMANIA / CHINA / . At the bottom are six stars arranged semicircularly. (Fig. no.1).

Metal: Bronze (further AE). Diam. 36 mm. Author: James Earle Fraser. Producer: Arts Medal Works Inc.; S.G. Adams Stamps & Stationary Co.; Down. Mayer Inc. Circulation: approx. 2.500.000 pcs. 3 The gripping system is composed of a tubular rod through which the rib fastening ring passes, which had the most beads (ST. MIHIEL; MEUSE – ARGONNE; DEFENSIVE SECTOR).

BELGIUM (July 15, 1919)

Obv. Idem, but with his head turned to the left, looking down over the Earth, holding a crown in the left hand, and a sword on the right, crowned above the guard. (Fig. no.2 A). Rv. LA GRANDE GUERRE POUR LA CIVILISATION – DE GROOTE OORLOG TOT DE BESCHAVING. Bilingual legend in French and Flemish, circular, bounded by a linear circle, and in the field, inside a crown of oak leaves, shields with the steels of some allied states (France, United States of America, Japan, Greece, Brazil, Great Britain, Serbia, Portugal and Italy) surrounding the coat of arms of Belgium. (Fig. no. 2 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Paul Du Bois. Circulation: approx. 350.000 pcs. Ball grip system through which a ring passes.

PORTUGAL (July 15, 1919)

Obv. Idem, but looking in front, holding a crown in the left hand, and to the right a bunch of flowers, in the background, in the middle a sunrise. (Fig. no. 3 A).

Rv. MEDALHA / DA / VITORIA. A legend written on three rows, with a cartridge in the middle, where the coat of arms of the country, flanked by the crosses of Malta. (Fig. no. 3 B). Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Joao Da Silva. Producer: Da Costa - Lisbon. Circulation: approx. 100.000 pcs. Ball grip system through which a ring passes. It is worth mentioning that on the ribbon of this medal, a brace, in a rectangular hollow frame inside, one or more stars, was mounted, which was granted according to the regulation implementing the decree of establishment.

UNITED KINGDOM (September 1, 1919)

Obv. Idem, but with a slight left look to the stretched arm, holding a crown in the right hand, and on the bottom right the name of the engraver: W (illiam) MC M (illan). (Fig. no. 4 A). Rv. In the field a circular crown inside which is the legend written on four rows: THE GREAT / * WAR FOR * / CIVILISATION / 1914-1919 / ********* . 4 (Fig. no. 4 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: William McMillan. Producer: Woolwich Arsenal; Wright & Son. Circulation: 6.334.522 pcs. Rod clamping system through which a ring passes. It is worth mentioning that the number of service, degree, name and military unit of the holder is stamped on the edge of each medal, the medal being given to the combatants of the British Empire (Canada, Australia, New Zealand, India, etc.).

2 Approved by the US Congress on June 30, 1919, promulgated by General Order of the War Department no. 48/1919; revoked by the General Order of the War Department no.83 / 1919. Distributed from 21 June 1920 and abolished in 1921, the United States of America did not actually sign the Treaty of Versailles. 3 Laslo, 1986, pp. 33-36. 4 The reverse with „1914-1919” is only on medals issued by Great Britain, South Africa and Czechoslovakia.



241

FRANCE (July 20, 1922) 5

Obv. Idem, but looking in front of the raised arms, holding in the right hand a bouquet of flowers and on the left, a crown gives laurel and oak, and on the edge, on the right, down, the name of the engraver: A. M(ORLON). (Fig. no. 5 A).

Rv. LA GRANDE GUERRE / POUR LA / CIVILIZATION / 1914 – 1918. A five-line legend, with a frigid bonnet, labeled R (epublique) - F (rancaise), and under the dash under the years 1914-1918 are written, ,,Paris Mint’’. (Fig. no. 5 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Pierre-Alexandre Morlon. Producer: Paris Mint 6. Circulation: approx. 2.000.000 pcs. We mention that only the official issue was made at the Paris Mint, and the gripping system is a rod consisting of two trunks of large bases, through which a ring passes.

SOUTH AFRICA (December 1, 1919)

Obv. Idem (Great Britain). Rv. In the field, inside a crown of laurel leaves, the bilingual legend, in English and non-

Dutch or afrikaans 7, written on a straight line seven times: THE / GREAT WAR / FOR CIVILISATION / ***** / DE GROTE OORLOG / VOOR DE / BESCHAVING / 1914-1919. (Fig. no. 6).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: William McMillan. Producer: Woolwich Arsenal. Circulation: approx. 75.000 pcs.

CZECHOSLOVAKIA (July 27, 1920)

Obv. Idem, straight ahead to the right, holding a laurel branch in her right hand above her head, and on the left a sword in the sheath, at the feet of the lime shoots, and on the right, the engraver's name: O.(takar) SPANIEL. (Fig. no. 7 A).

Rv. SVETOVA VALKA ZA CIVILISACI. Circularly written legend between two linear circles. In the field, the coat of arms on a shield, with a lion standing to the right with the tongue out and the double bifurcated tail in attack position, wearing an open crown, and on the chest has a small shield with a double cross. The shield with the coat of arms is on a scarf on which the years are written: 1914-1919. The space between the shield and the first linear circle is sprinkled with lime leaves. (Fig. no. 7B).

The medal ribbon differs from that of other states, in that the middle rip is very strong, followed by white, yellow, right - left and blue as strong.

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Otakar Spaniel. Producer: Kremnica Mint 8. Circulation: approx. 89.500 pcs. The gripping system consists of a rod through which a ring passes. The Czechs have formed more legions, fighting alongside the French, Italian, Russian, and foreign armies, so some ribbons have beads ,,1914-1919’’ and ,,1919’’.

JAPAN (September 17, 1920)

Obv. Yayoi Japanese warrior (Samurai), dressed and hairstyled traditionally, looking ahead, ready for battle, with a sword on his left hip and a long bamboo stick in his hands. (Fig. no. 8A). Rv. The legend established for the allied states, written in Japanese between two linear circles, and in the field a lotus flower with five petals, in the center is the emblem of Japan, and on each petal there is a flag. (Fig. no. 8 B).

5 Until the date of establishment, from October 29, 1919, only the ribbon of the „Victoria” medal was authorized. 6 The unofficial broadcasts have as authors M. Pautot and Louise Octave Mattei, but they are made at companies specialized in such products. 7 In South Africa, the official languages are English and Afrikaans - the language of the burrs (a term derived from the Dutch word boer, which means peasant), is based on Dutch, but enriched with French and German borrowing words, and from the languages of local populations. Afrikaans is derived from some dialects spoken in the 17th century. After the isolation, the Afrikaans gradually faded away from the Dutch, and today it has a much simplified grammar, but the two languages are still to a small extent mutually intelligible. 8 Mincovňa Kremnica (MK) – Kremnica Mint - the historic national mint in the Slovak town of Kremnica, in operation since 1328; today is the Kremnica State Mint.



242

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Shoukichi Hata. Producer: Osaka Mint. Circulation: approx. 700.000 pcs. 9

GREECE (September 22, 1920)

Obv. Idem, the open wings, the arms outstretched, holding an olive branch and a laurel in the right hand, and on the left a crown, many branches of laurel in the space between the folds of the dress and the circle on the edge of the medal, which has the name of the engraver on the bottom right ,,Henry NOCQ’’. (Fig. no. 9 A).

Rv. Ο ΜΕΓΑΣ ΥΠΕΡ ΤΟΥ ΠΟΛΙΤΙΣΜΟΥ ΠΟΛΕΜΟ. The legend in Greek, circularly written, bounded by a linear circle, in the field on a postment, a mythological scene with Hercules, a child, struggling with two snakes. At the top of the base, the slogan in Greek: ΣΥΜΜΑΧΟΙ ΚΑΙ ΕΤΑΙΡΟΙ 10, under which, in two columns, the names of the main allied states, liniarly written in Greek: England / United States of America / Belgium / France / Greece / Italy / Japan / Portugal / Russia / Romania / Serbia / Siam. (Fig. no. 9 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Henry - Eugene Nocq. Producer: V.S. Canale - Paris. Circulation: approx. 200.000 pcs. The gripping system, an unique one, consists of three pieces, one attached to the medal metal, another semicircular, with embossed ornaments on the visible side for the ribbon, and a spiral tube connecting them.

ITALY (December 16, 1920)

Obv. Idem, with wide open wings, diademata, head turned to the left, on an ancient battle car fired by four lions, holding in the right hand a torch. In the exergy, written Orsolini MOD, and to the right in the field F.M. Loriolli &Castelli Milano. (Fig. no. 10 A).

Rv. GRANDE GVERRA PER CIVILITA. Semi-circular written legend at the top, and the bottom two lines: AL * COMBATIENTI * DELLE * NAZIONE / ALLEATE *ED ASSOCIATE. In the field a tripod that holds a sacred vessel from which pigeons fly. On both sides of the tripod of the year: MCMXIV – MCMXVIII, and on the bottom right, the name of the engraver: G. VILLA. (Fig. no. 10 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Gaetano Orsolini (Obv.) – G. Villa (Rv.). Producer: for the official ones – Sacchini – Milan; F.M. Loriolli & Castelli – Milan; S. Johnson – Milan. Circulation: aprox. 2.000.000 pcs. It is worth mentioning that they were confectioned from the captured cannons’ brass, on the ribbon were beads (VITTORIO – VENETO), and the gripping system consisted in a rod fixed with the two ends on the medal’s metal, characteristic system for the italian medals.

ROMANIA (July 20, 1921) 11

Obv. Idem, but, looking forward and moving very confident with a sword in her right hand, this one pointing down and a palm branch on the left, and a crown of laurel leaves on his head. (Fig. no. 11 A).

Rv. Under the linear outer circle, a chain whose links are connected to each other by rectangular oval rectangles on which the names of some of the allied states are incised from the center up to the right: ANGLIA – BELGIA – GRECIA – JAPONIA – SERBIA – [AME]RICA – CHINA – ROMÂNIA – ITALIA – FRANȚA. Inside this allies ,,chain’’, in the middle there is a two-edged battlefield, flanked by two branches of laurel and oak, in the middle half of the legend on three rows: MARELE RĂZBOI / PENTRU / CIVILIZAȚIE. (Fig. no. 11 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Constantin Kristescu. Producer: Arthus-Bertrand Jewelery House in Paris. Circulation: approx. 300.000 pcs. The clamping system consists of a rod through which the rib fastening ring passes. 12 9 The quoted author (Alexander J. Laslo) gives at least an exaggerated or erroneous figure, because by analyzing the Japanese and civilian forces actually participating in the war, they are even lower, even taking into account those who fought in Siberia. 10 „ALLIED AND COMRADES”. 11 Royal Decree No. 3390 of 20 July 1921 was published in the Official Gazette no. 121 of 2 September 1921.



243

CUBA (June 10, 1922)

Obv. Idem, but looking up with open wings for flight, holding a blade in the right hand of the blade, and a bunch of flowers on the left. On the left between the dress and the edge, the name of the engraver CH (arles) CH (arles) CH (obillon), on the edge written BRONZE and a triangle, the manufacturer’s mark. (Fig. no. 12 A).

Rv. LA GRAN GUERRA POR LA CIVILIZACION. Semi-circular written legend above the Cube’s coat, the frigate bonnet being flanked by a branch of oak on the right and laurel on the left. Around the shield with the coat of arms, 15 rows from left to right are the names of some of the allied states: FRANCIA / INGLETERRA / ESTADOS - UNIDOS / RUMANIA / BRASIL / RUSIA / GRECIA / BELGICA / ITALIA / SERVIA / MONTENEGRO / PORTUGAL / JAPON / CHINA. (Fig. no. 12 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Charles Charles. Producer: Etablissements Chobillon Paris. Circulation: 6500 pcs.

BRAZIL (June 22, 1923) Obv. Idem, but expressed as an angel with the wings a little bit opened, holding in the right

hand a flower bouquet, and a palm branch on the left, the head being covered with a hood and there are several rays in the back and the name of the engraver: J (orge) S (oubre). (Fig. no. 13 A).

Rv. GRANDE GUERRA DE LA CIVILISACAO. Circularly written legend inside a crown with laurel leaves, caught with a ribbon at the bottom, and inside it, shields with the frames of nine of the allied states, which surrounds Brazil’s coat of arms, being located in the center. (Fig. no. 13 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Jorge Soubre. Producer: Casa da Moeda do Brasil, Rio de Janeiro. Circulation: 2500 pcs.

SIAM / THAILAND Obv. The symbol of the Hindu mythology, the god Shiva, traditionally dressed, riding on a

mythical bird, holding in each of the four arms an object of religious significance: a scepter, a disc, a snail's shell, and a lotus flower. (Fig. no. 14 A).

Rv. The set legend, written on four rows, in the field, bounded by two linear circles between which there is a geometric-floral motif. (Fig. no. 14 B).

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: Itthithepsan Kritakara. Circulation: approx. 1500 pcs. Note that the gripping system is a simple tube through which the ribbon gripping ring passes.

POLAND To the official commemorative medals ,,Victoria’’, we add an unofficial type 13, although

the reborn Polish state was nominated (like Czechoslovakia) to issue this medal. Obv. Idem, but with a slight look to the left, with a richly draped dress, girded with a cordon, with a sword in her right hand, her hair curled, wearing the crown of the Polish kings and a shield on the left, the wings different from the classic ones, being replaced with the hussar 14. (Fig. no. 15 A).

Rv. ZA / WOJNE / W OBRANIE / CYWILYZACJI / 1914-1918. The coat of arms of Poland (Fig. no. 15 B), and a variant, instead of it has the letters R (zecz) P (ospolita), and years 1914-1918, semicircular written. (Fig. no. 15 C). A linear line written on five rows, or six rows in the variant, inside a crown of laurel leaves.

Metal: AE. Diam. 36 mm. Author: J. Vlaitov. Producer: Kremnica Mint. The clamping system has a simple tubular rod through which a ring passes. It should be mentioned that the medals, the first with the R-P and the second, with the coat of arms of the Polish state, were made

12 See more: Frunză, Hogiu, 2016, pp. 218-229. 13 In addition to the types of states presented above, Serbia, Poland and China were also nominated at the Peace Conference, but due to their internal political situation there were no official programs in these countries. 14 Until the last division of Poland (1795), the elite weapon was the cavalry, consisting of „winged hussars”, a model taken over by other European states. This type of wings, they were protecting the horsemen from the Tatars’ lasso, and the noise made during the battles produced a shock for the opponents.



244

according to the stages of the Polish state, at the initiative of combat veteran officers in the battles for Poland’s historic borders.

The World War I, dubbed the „Great War” or „The Great War”, immediately after its cessation, being the first industrial - era conflagration, had an overwhelming role in the liberal organization of the first global order. Its role in the life of humanity is particularly important, because it has the function of boundary between modern and contemporary history. Beyond the composition of the belligerent camps, above the targets pursued by war or, in a different perspective, without any direct link to the responsibility of triggering the terrible conflict that has ravaged about 10 million lives only among the military, there are other realities. The reasons why this war became ,,Great War” for the combatants, are different from case to case. ,,Great’’ through the human, technical and industrial means employed to finish it, „Great” through its devastating force, making a huge crowd of simple, civilians living a life without any commencement warriors and subsequently become soldiers, the foremost actors of a huge carnage, carnage of bodies and carnage of a civilization in which the heirs of the most beautiful values that mankind ever wore will face life and death. People attracted to countless others, in the madness of a conflict triggered by a few hotheads.

Therefore, in order to commemorate this fraternity of weapons established between the Allied armies and those associated in the World War I, this special medal was established, which was named „The Victoria Medal”.

In conclusion, we note that the present notes present a chapter of a wider work entitled Contributions to The Knowledge of Foreign Decorations fot the World War I, presented by authors at the Oltenia Museum, within the National Conference „Oltenia. Cultural Interference”, 7th Edition, 2017.

BIBLIOGRAPHY

Berciu-Drăghicescu, A. 1992. Introducerea în istorie și științele auxiliare ale istoriei.

București: Tipografia Universității Creștine Dimitrie Cantemir. Cernovodeanu, D. 1977. Știința și arta heraldică în România. București: Editura Științifică

și Enciclopedică. Costandache, G., Gen.. 1932-1933. Decorațiile române de război, Buletinul Societății

Numismatice Române XXIX – XXXVI, nr. 83-90, pp.185-208. Flondor, C., Moisil, C. 1938. Decorațiunile românești, Enciclopedia României. I, București. Frunză, A., Hogiu, R. 2016. Note cu privire la decorațiile românești referitoare la Primul

Război Mondial. Oltenia, Seria a IV-a, nr. 4, pp. 218-229. Ivănceanu, V., Sterescu, P. P., Ionescu, P., Tâmpeanu, C. 1927. Ordine, cruci și medalii

române. Istoric, legi și regulamente. București: Imprimeria Statului. Kirițescu, C. 1922-1928. Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919. ediția a

II-a, vol. I-III, București. Laslo, A. J. 1986. The Interallied Victory Medals of World War I. Albuquerque: Dorado

Publishing. Safta, I., Rotaru, J., Velter, T., Marinescu, F. 1993. Decorații românești de război 1860-

1947. București: Editura „Universitaria”. ***1982. Dicționar al științelor speciale ale istoriei. Arhivistică, Cronologie, Diplomatică,

Genealogie, Heraldică, Paleografie, Sigilografie. București: Științifică și Enciclopedică. ***1985. Dicționar al științelor speciale ale istoriei. București.



245

Fig. no. 1

Fig. no. 2 A Fig. no. 2 B



246

Fig. no. 3 A Fig. no. 3B




247


Fig. no 6



248






249






250


Fig.no. 14 A Fig. no. 14 B

Fig. no. 15 A Fig. no. 15 B Fig. no. 15 C



251

COPILĂRIA, EDUCAŢIA ŞI FORMAREA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI DIONISIE EXIGUUL

Silviu – Constantin Nedelcu∗

Rezumat: Sfântul Dionisie Exiguul s-a născut în jurul anului 460 în Dobrogea (Scythia Mimor) unde s-a închinoviat într-una dintre mănăstirile locale. Asemenea predecesorilor lui, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman din Dobrogea ş. a., a plecat în pelerinaj la Locurile Sfinte. Nu se cunoaşte timpul pe care la petrecut acolo însă cu siguranţă se va fi aflat la sfârşitul secolului al V-lea în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Aici a fost remarcat de către apocrisiarul papal, care l-a recomandat Papei Ghelasie I, care dorea un traducător care să cunoască foarte bine limbile greacă şi latină. Din Constantinopol a plecat în anul 496 şi a ajuns la Roma, după data de 21 noiembrie. Aici a lucrat în cancelaria pontificală ca secretar papal, sub conducerea a zece papi, începând cu Anastasie II şi sfârşind cu Vigiliu. Datorită funcţiei sale l-a cunoscut pe Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, primul ministru al regelui ostrogot al Italiei, Teodoric, cu care a legat o frumoasă prietenie. Spre finalul activităţii sale s-a retras la Academia înfiinţată de Cassiodor la Vivarium, în Calabria, unde a predat dialectica. După ce a petrecut mai mulţi ani în „învăţământul glorios”, a adormit în Domnul spre finalul 555. Abstract: Saint. Dionysius Exiguus was born around 460 in Dobrudja (Scythia Mimor), where he was worshiper in one of the local monasteries. Like his predecessors, Saint John Cassian, Saint Gherman of Dobrudja and others, he went to pilgrimage to the Holy Places. We don’t know the time he spent there, but surely we know that he was living at the end of the 5th century in Constantinople, the capital of the Byzantine Empire. He was noticed by the papal ambassador, who recommended him to the Pope Gelasius I, who wanted a translator who would very well know the Greek and Latin languages. From Constantinople he left in 496 and arrived in Rome after November 21st. Here he worked in the pontifical chancellery as a papal secretary, under the leadership of ten popes, starting with Anastasius II and ending with Vigilius. Due to his function he met Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, the Prime Minister of the ostrogot king of Italy, Teodoric, with whom he had a beautiful friendship. Towards the end of his work he retired to the Academy established by Cassiodor at Vivarium in Calabria, where he taught dialectics. After spending many years in "glorious education", he fell asleep in the Lord to the end of 555.

Cuvinte-cheie: Sfântul Dionisie Exiguul, Scythia Mynor, Constantinopol, Roma, Cassiodor. Key-words: Saint Dionysius Exiguus, Scythia Mynor, Constantinople, Rome, Cassiodorus. Introducere

Studiul nostru face parte dintr-o cercetare mai veche, începută de noi în urmă cu zece ani, care s-a concretizat ulterior în teza de licenţă şi de dizertaţie1 în Teologie.

Întrucât am tratat anterior, în alte articole şi studii, problema originii scite a Sfântului Dionisie Exiguul2, a primei consemnări a acestuia în literatura română3, precum şi contribuţia sa la receptarea culturii greceşti în Occident4, am considerat că este necesar să ne îndreptăm atenţia şi asupra copilăriei, educaţiei şi formării sale teologice, înainte de plecarea sa la Constantinopol, apoi la Roma, unde şi-a dat obştescul sfârşit, spre anul 555 d. Hr.

Totodată trebuie menţionat faptul că studiul de faţă nu are pretenţia şi nu îşi propune să fie unul exhaustiv, el putând fi îmbunătăţit ulterior pe baza noilor documente. ∗ Doctorand, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Şcoala Doctorală, e-mail: [email protected]. 1 În anul 2011 am susţinut, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, teza de licenţă intitulată Viaţa Sfântului Dionisie Exiguul, iar în anul 2013 am susţinut teza de disertaţie, în cadrul aceleiaşi facultăţi, care se numeşte Opera Sfântului Dionisie Exiguul. Cercetarea de faţă reprezintă o parte din teza noastră de licenţă. 2 Nedelcu, 2013, pp. 19-26. 3 Nedelcu, 2016, pp. 160-179. 4 Nedelcu, (2015). pp. 317-332.


NEDELCU Silviu – Constantin

252

Astfel, am împărţit cercetarea noastră în două capitole şi anume: 1) Copilăria 2) Educaţia şi formarea teologică.

Dintre cercetătorii români care s-au ocupat de studierea vieţii, operei, activităţii şi contribuţiei teologice a Sfântului Dionisie Exiguul amintim, în ordine cronologică, pe cei mai importanţi: Monseniorul dr. Aloisie L. Tăutu, Pr. prof. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Pr. dr. Alexandru Moţoc şi Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură. 1. Copilăria 1. 1. Anul şi locul naşterii

Potrivit informaţiilor pe care le avem, din mărturiile indirecte sau personale, Sfântul Dionisie Exiguul „a fost scit de neam dar cu moravuri întru totul romane”5, iar în privinţa originii sale scite nu există îndoieli, această idee fiind acceptată de majoritatea istoricilor, cu mici excepţii6.

Nu se cunoaşte cu exactitate locul natal însă ştim că s-a născut în Scythia Mynor (Dobrogea) atât din portretul biografic pe care i l-a făcut Cassiodor, precum şi din mărturia personală dintr-o prefaţă de-a sa, când a tradus din greceşte în latineşte două epistole scrise de Sfântul Chiril al Alexandriei adresate Episcopului Succesus: „Pentru necunoscători poate părea ceva nou că Sciţia, care se dovedeşte a fi înspăimântătoare deopotrivă prin geruri ca şi prin barbari, a crescut întotdeauna bărbaţi plini de ardoare şi minunaţi prin bunătatea moravurilor. Noi ştim că este aşa nu numai din cunoaşterea locurilor unde ne-am născut ci şi din experienţa vieţii trăite pe acele meleaguri”7.

În ceea ce priveşte anul naşterii sale, este luat ca reper anul 496, când se stabilise la Roma. Cea mai mare parte a istoricilor plasează această dată de naştere în: 4608, 4659, 47010 sau în anul 47511.

1. 2. A avut familie sau a fost orfan?

Despre familia sau rudele sale nu avem nici o informaţie, decât o mărturisire personală despre cel care l-a îndrumat în anii copilăriei, consemnată într-o altă prefaţă de-a sa, la traducerea din greacă în latină a Epistolei Sinodale a Episcopului Chiril: „Dionisie Exiguul, către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru. Nu uit binefacerile voastre, Preacinstite Părinte şi strălucită podoabă a ierarhilor lui Hristos, şi, având întotdeauna în faţa ochilor minţii sfintele strădanii cheltuite cu mine pentru a mă îndruma când eram mic – care nu vor putea fi uitate nicăieri şi niciodată – vreau la rându-mi să vă aduc mulţumirile mele, deşi ştiu că eu nu le pot arăta pe măsura trebuitoare. Dar fiindcă adesea se săvârşeşte, cu dorinţa ceea ce se pare că lipseşte faptei, nu încetez să arăt, cu râvna care pot, dorul pe care-l port în suflet întotdeauna după Sfinţia Voastră”12.

În baza celor afirmate de Sfântul Dionisie Exiguul, în cele două prefeţe la traducerea epistolelor Sfântului Chiril, preotul profesor Gheorghe Drăgulin susţine ideea că „ar fi fost, poate, copil orfan”13, 5 Tăutu, 1967, p. 9. 6 Nu vom relua acest subiect pe care l-am dezbătut pe larg în articolul nostru menţionat anterior cf. Nedelcu, 2013, pp. 19-26. 7 Drăgulin, 1986b, p. 116. 8 Tăutu, 1967, p. 8; Petrescu, 2002, p. 155; Dură, 2004, p. 347; Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit), 2008, p. 21. 9 Drăgulin, Drăgulin, 1988, p. 24; Dură, 1989, p. 37; Dură, 2005b, p. 35; Voicu, 2010, p. 164. 10 Coman, 1975, p. 189; Ioniţă, 1977, p. 84; Micle, 1978, p. 305; Coman, 1978, p. 785; Coman, 1979a, p. 70; Coman, 1979b, p. 268; Coman, 1981, p. 778; Anania, 1981, p. 28; V., 1982, p. 263; Drăgulin, 1985, p. 523; Drăgulin, 1986a, p. 92; Drăgulin, 1986b, p. 78; Norocel, 1986, p. 78; Moraru, 1986, p. 81; Drăgulin, Drăgulin, 1989, p. 74; Drăgulin, 1990, p. 174; Păcurariu, 1991, p. 153; Dură, 1991, p. 84; Vornicescu, 1992, p. 109; Rotaru, 1993, p. 161; Popescu, 1994, p. 232; Diaconescu, 1999, p. 556; Bălan, 2001, p. 40; Păcurariu, 2002, p. 175; Vasiliu, 2002, p. 56; Drîmba, 2003, p. 269; Runcan, 2003, p. 5; Rus, 2003, p. 187; Ioniţă, 2004, p. 52; Paraschiv, 2004, p. 186; Runcan, 2005, p. 186; Păcurariu, 2007, p. 50; Drăgulin, 2008, p. 16; Briciu, 2009, p. 4; Păcurariu, 2011, p. 28. 11 Dură, 1991, p. 84. 12 Migne, 1865, col. 9 D – 11 A; Drăgulin, 1986b, pp. 117-118. 13 Drăgulin, 1986a, p. 94; Drăgulin, 1986b, p. 78; Drăgulin, 1987, p. 234; Drăgulin, 1994, p. 81; Drăgulin, Drăgulin, 1988, p. 25;



253

această teorie fiind preluată de la unii istorici, precum cercetătorul german Michael Richter care, într-un studiu scris în 1982, afirmă că: „Wurm presupune că Dionisie a fost crescut de către călugării goţi, fiind un copil găsit”14, şi Ed. Schwartz care spune despre Sfântul Dionisie că „a crescut în Dobrogea română din vestul Mării Negre, într-o comunitate monahală ca un copil găsit”15. Câţiva ani mai târziu, Gheorghe Drăgulin, într-un alt studiu de-al său din 1988, ajunge la concluzia că Sfântului Dionisie Exiguul, prin gestul său de-a mulţumi episcopului Petru pentru educaţia primită când era mic, „întăreşte presupunerea unor învăţaţi moderni că viitorul erudit a fost în copilărie orfan”16, şi completează spunând că „învăţaţii conchid că eruditul nostru monah ar fi fost orfan, de vreme ce a trebuit să afle adăpost de timpuriu într-o mănăstire”17. Deşi nu menţionează sursele pe care le foloseşte, într-o recentă lucrarea de-a sa părintele profesor Gheorghe Drăgulin adaugă la cele de mai sus că „numeroşi învăţaţi cred că el a rămas orfan de ambii părinţi”18.

În schimb, în sinaxarul din slujba sa19, alcătuită în 2008 cu prilejul canonizării sale oficiale de către Biserica Ortodoxă Română, este consemnat, în mod eronat, faptul că „acest Sfânt Dionisie Exiguul s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de azi, din părinţi binecredincioşi…”20. Cunoscând faptul că versiunile „romanţate” ale unor vieţi de sfinţi nu prezintă realitatea istorică de drept, înclinăm totuşi spre teoria acceptată atât de autorii străini cât şi de cei români, ce reiese şi din mărturia Sfântului Dionisie Exiguul, şi anume că a fost orfan încă din copilărie. 2. Educaţia şi formarea teologică 2. 1. Mentorul Sfântului Dionisie Exiguul

În ce priveşte educaţia şi formarea sa teologică, în prezent există mai multe opinii între istoricii care s-au ocupat de personalitatea Sfântului Dionisie Exiguul.

Prima mărturie directă o aflăm într-o prefaţă de-a sa, la traducerea din greacă în latină a Epistolei Sinodale a Episcopului Chiril: „Dionisie Exiguul, către Preafericitul stăpân, părintele episcop Petru. Nu uit binefacerile voastre, Preacinstite Părinte şi strălucită podoabă a ierarhilor lui Hristos, şi, având întotdeauna în faţa ochilor minţii sfintele strădanii cheltuite cu mine pentru a mă îndruma când eram mic – care nu vor putea fi uitate nicăieri şi niciodată – vreau la rându-mi să vă aduc mulţumirile mele, deşi ştiu că eu nu le pot arăta pe măsura trebuitoare. Dar fiindcă adesea se săvârşeşte, cu dorinţa ceea ce se pare că lipseşte faptei, nu încetez să arăt, cu râvna care pot, dorul pe care-l port în suflet întotdeauna după Sfinţia Voastră”21.

De-aici se pot observa două lucruri: 1) a fost educat din fragedă vârstă de părintele episcop Petru; 2) exprimându-şi recunoştinţa faţă de mentorul său, reiese faptul că a crescut şi educat într-o mănăstire sau într-un mediu monahal.

În privinţa identităţii mentorului său, Florian Duţă face următoarele precizări: „izvoarele nu oferă şi alte amănunte în privinţa episcopului Petru […] cea mai mare parte a autorilor consideră că Prefaţa adresată episcopului Petru a fost scrisă în anul 497 şi că Petru a fost (arhi)episcop de Tomis până în 497-498. V. Schurr apreciază că Dionisie a făcut traducerea în contextul controversei theosarkopaschite, avansând o altă datare, şi anume anul 519. Însă în 519, la Tomis este atestat mitropolitul Paternus; V. Schurr preferă să situeze episcopia lui Petru în „Tracia sau Moesia sau într-o regiune oarecare din nord-vest” […] Deoarece este unanim acceptat faptul că Dionisie a ajuns la 14 Redăm pasajul în întregime: „Wurm vermutet, daB Dionysius als Findelkind von gotischen Mönchen erzogen wurde” cf. Richter, 1982/93, p. 1. 15 Ed. Schwartz, Lexiconul evului…, col. 1088 apud. Moţoc, 2010, p. 47. 16 Drăgulin, Drăgulin, 1988, p. 25. 17 Drăgulin, 1985, p. 523. 18 Drăgulin, 2008, p. 21. 19 Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul a fost alcătuită de P.S. Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, diortosită de Comisia Liturgică a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de Sinodul Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei cf. Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit), 2008, p. 28. 20 Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit), 2008, p. 21. 21 Migne, 1865, col. 9 D – 11 A; Drăgulin, 1986b, pp. 117-118.



254

Roma către sfârşitul anului 496, se poate presupune că a fost discipolul lui Petru în anii 480-485”22. Pentru ideea aceasta pledează şi părintele profesor Ionuţ Holubeanu care spune că „precizarea scaunului său de păstorie depinde însă de datarea traducerii23. Dacă este acceptat anul 497 ca an al realizării ei, datare ce pare mai apropiată de adevăr, atunci Petru nu putea fi decât arhiepiscop al Tomisului, înaintaşul în scaun al mitropolitului Paternus (498-520). Dacă, însă, traducerea este plasată în secolul al VI-lea […] atunci episcopul Petru a păstorit în alt centru ierarhic dobrogean , ca sufragan al mitropolitului de Tomis”24. Şi părintele profesor Gheorghe Drăgulin crede că Petru a fost „un episcop din Sciţia Mică, căruia îi trimite o traducere din Sfântul Chiril al Alexandriei pentru combaterea lui Nestorie”25, lucru confirmat şi de preotul dr. Alexandru Moţoc: „informaţiile oferite de Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul permit stabilirea cu claritate a faptului că Petru a fost episcop în Sciţia Mică”26. Versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe Române, care se regăseşte în sinaxarul din slujba sale, este aceea că l-a avut ca îndrumător şi „pe vestitul episcop Petru, care păstorea turma cuvântătoare a lui Hristos în cetatea Tomisului, Constanţa de astăzi”27.

2. 2. Locul unde a primit educaţia şi formarea teologică

Referitor la locul unde a fost educat, majoritatea istoricilor consideră că este vorba despre o mănăstire dobrogeană.

Dintre autorii români care împărtăşesc această idee îi menţionăm pe următorii: 1) monseniorul Aloisie L. Tăutu, care afirmă că „fără să cunoaştem data şi locul naşterii lui, atât e cert că a fost botezat şi educat de mic copil în vreo mânăstire din Schythia Minoră”28; 2) părintele arhimandrit Veniamin Micle, care spune despre că „a primit educaţie într-o mănăstire din Dobrogea”29; 3) părintele profesor Gheorghe Drăgulin face o conexiune între originea sa şi motivul pentru care a fost educat într-o mănăstire spunând că „învăţaţii conchid că eruditul nostru monah ar fi fost orfan, de vreme ce a trebuit să afle adăpost de timpuriu într-o mănăstire”30, adăugând că ipoteza aceasta este „foarte verosimilă”31, şi completează spunând că a beneficiat „de educaţie într-o mănăstire locală”32; 4) Nestor Vornicescu, fostul mitropolit al Olteniei, care spune că: „Dionisie cel smerit din fragedă vârstă a intrat într-o mănăstire dobrogeană, a învăţat teologia Sfintei Biserici, învăţătura duhovnicească patristică existentă până la această dată”33; 5) profesorul Ion Rotaru spune despre educaţia acestuia, că „şi-a făcut şi el ucenicia la o mănăstire din Dobrogea”34; 6) părintele arhimandrit Ioanichie Bălan spune: „Petru, ajuns la bătrâneţe episcop […] fusese, probabil, egumenul mânăstirii dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care l-a deprins cu nevoinţa duhovnicească şi frica de Dumnezeu”35; 7) părintele Cezar Vasiliu spune că: „educaţia şi-a început-o într-una din mănăstirile dobrogene, ca şi Sf. Ioan Casian”36; 8) Florian Duţă spune despre el că „a fost format în acest mediu monastic”37; 9) părintele profesor Dragoş Tudor Paraschiv spune: „îşi petrece copilăria şi adolescenţa în ţinuturile natale. Primeşte o educaţie aleasă şi solidă în coordonatele specifice şi altor sciţi vestiţi, anume 22 Duţă, 2003, pp. 290-291. 23 Este vorba de prefaţa epistolei pe care o citează în argumentarea sa şi Florian Duţă. 24 Holubeanu, 2003, p. 235. 25 Drăgulin, 2008, p. 19. 26 Moţoc, 2010, p. 54. 27 Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit), 2008, p. 21. 28 Tăutu, 1967, p. 17. 29 Micle, 1978, p. 305. 30 Drăgulin, 1985, p. 523. 31 Drăgulin, 1985, p. 523. 32 Drăgulin, Drăgulin, 1988, p. 25. 33 Vornicescu, 1992, p. 109. 34 Rotaru, 1993, p. 161. 35 Bălan, 2001, p. 40. 36 Vasiliu, 2002, p. 56. 37 Duţă, 2003, p. 288.



255

bilingvismul greco-latin şi monahismul luminat”38; 10) părintele profesor Nicolae V. Dură, vorbind despre educaţia Sfântului Dionisie Exiguul, afirmă următoarele: „după propria-i mărturisire şi-a dobândit hrana duhovnicească într-una din mănăstirile din patria lui natală (Scythia Minor)”39; 11) părintele profesor Constantin Voicu spune despre el că „a intrat într-o mănăstire dobrogeană […] unde s-a îmbogăţit duhovniceşte”40.

Alţi cercetători susţin o teorie unde oscilează în privinţa locului unde a primit educaţia, şi anume: într-o mănăstire sau într-o şcoală din zona Dobrogei. Dintre aceşti autori menţionăm pe: 1) părintele profesor Ioan G. Coman, care afirmă că „dacă acest episcop este unul din «călugării sciţi», e probabil că Dionisie a primit educaţia de la acest avă, într-o mănăstire sau într-o şcoală din Sciţia Minor”41, sau „a învăţat şcoală în Schythia Minor, poate într-o mînăstire sau o instituţie spirituală apropiată”42; 2) Mihail Diaconescu care spune: „ca şi alţi scriitori dacoromani din Scythia Minor, Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul a beneficiat în anii săi de formare de o educaţie literară, teologică, filozofică şi ştiinţifică de înalt nivel într-una dintre şcolile sau mănăstirile ortodoxe între Dunăre şi Mare”43; 3) părintele profesor Nicolae V. Dură, vorbind despre educaţia Sfântului Dionisie Exiguul şi a Sfântului Ioan Casian, afirmă următoarele: „şi-au îndestulat nesaţul învăţăturii în Şcolile adăpostite atât în marile lavre monahale, cât şi în cele publice de la Tomis, litere, drept, filozofie, astronomie etc.”44; 4) în Sinaxarul din slujba sa, este notat faptul că „de tânăr a ales a primi învăţătura cea duhovnicească în şcolile şi mănăstirile din Dobrogea”45.

O altă ipoteză este cea propusă de profesorul Remus Rus, care spune că Sfântul Dionisie Exiguul „a primit o educaţie teologică aleasă, în una din şcolile mănăstireşti din Dobrogea”46. Dacă au existat şcoli mănăstireşti nu putem şti cu exactitate deoarece nu există suficiente dovezi în acest sens. Este vorba ori de şcoli în sens propriu, înfiinţate pe lângă sau în cadrul unor mănăstiri având ca profesori şi îndrumători pe părinţii călugări, ori în sens figurat de „şcoli” adică de mănăstiri ce au format personalităţi instruite ce s-au adăugat mai târziu cetei de călugări sciţi. Deşi nu excludem această teorie, care nu este documentată din punct de vedere ştiinţific, rămânem la celelalte două opinii ale istoricilor.

Dacă acest lucru s-a întâmplat într-o mănăstire sau într-o şcoală din cetatea Tomisului, concluzia noastră este că nu ştim cu exactitate locul unde a primit educaţia, însă un lucru este cert, şi anume, faptul că formarea sa, atât teologică cât şi duhovnicească, s-a datorat în mare măsură părintelui episcop Petru, care s-a îngrijit de educaţia sa când era mic, aşa cum el însuşi mărturiseşte în epistola adresată acestuia.

Localizarea mănăstirii unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa este greu de realizat de vreme ce Sfântul Dionisie Exiguul nu dă nici o informaţie în acest sens. Majoritatea istoricilor cred că mănăstirea se afla în Doborgea (Scythia Mynor), foarte probabil „în apropiere ori chiar în oraşul Tomis (Constanţa)”47, aşa cum relatează monseniorul Aloisie Tăutu, sau „poate la Niculiţel sau în împrejurimi, în estul Munteniei şi sudul Moldovei”48, după cum afirmă părintele profesor Ioan G. Coman. Părintele profesor Dragoş Tudor Paraschiv, citând un studiu al părintelui profesor Ioan G. Coman, afirmă că mănăstirea unde s-ar fi închinoviat Sfântul Dionisie Exiguul nu a putut fi localizată cu precizie, „ea putându-se afla fie în nordul Dobrogei actuale, conform toponimelor, în

38 Paraschiv, 2004, p. 186. 39 Dură, 2005b, p. 49. 40 Voicu, 2010, p. 164. 41 Coman, 1975, p. 196; Coman, 1979, p. 268; Coman, 1981, p. 778. 42 Coman, 1979a, p. 70. 43 Diaconescu, 1999, p. 556. 44 Dură, 2005a, pp. 68-69. 45 Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit), 2008, p. 21. 46 Rus, 2003, p. 187. 47 Tăutu, 1967, p. 17. 48 Coman, 1979b, p. 328.



256

triunghiul format de mânăstirile Niculiţel-Cocoş, Celic-Dere şi Saon”49. Părintele profesor Gheorghe Drăgulin crede că mănăstirea s-ar fi aflat „în vecinătatea Hârşovei, poate peste Dunăre, în estul Munteniei […] Târgovişte şi apoi urma valea Ialomiţei până la Târgul de Floci”50, şi conchide într-un alt studiu de-al său, spunând că „faţă de ipoteza aşezării lui nordice, cu argumentul descoperirii martirilor din bazilica de la Niculiţel, aceea care îl plasează, prin urmare, în sudul provinciei, se pare că se apropie mai mult de adevăr”51.

2. 3. Sfântul Dionisie Exiguul – stareţ al unei mănăstiri dobrogene?

O teză destul de interesantă, dar nefondată şi neargumentată, este aceea a Părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan. Într-una din cărţile sale, intitulată Vetre de sihăstrie românească, afirmă următoarele: „alt mare călugăr pe care l-a odrăslit pămîntul Dobrogei a fost învăţatul teolog Dionisie cel Mic, prin jurul anului 500. Acesta, după ce se va nevoi în tinereţe la una din mînăstirile eparhiei Tomis, se duce apoi la Roma unde ajunge teolog şi scriitor vestit”52, de unde reiese clar că Sfântul Dionisie Exiguul a intrat de tânăr într-una din mănăstirile eparhiei Tomisului. În cartea sa, este alcătuit şi un tabel cronologic cu mănăstirile şi schiturile din România atestate documentar, pe provincii şi judeţe, iar primul capitol este dedicat celor din Dacia Pontică sau Dobrogea în epoca străromână, din secolele IV-XIV. Un subcapitol este dedicat judeţului Constanţa, unde sunt amintite mai multe mănăstiri, printre care cea de la Tomis, Calatis, Adamclisi, Axiopolis, Histria s. a.53, apoi este consemnată şi „Mînăstirea lui Dionisie cel Mic şi a ucenicilor lui”54, fără a se da vreo indicaţie despre acest lucru sau vreo notă de subsol. La pagina 472 întâlnim un indice alfabetic alcătuit pe provincii cu mînăstirile şi schiturile atestate documentar din România în secolele IV-XX, iar în prima grupă aflăm Dacia Pontică sau Dobrogea. Sunt amintite în ordine alfabetică mai multe schituri şi mănăstiri, unde este se menţionează următoarele: „Dionisie cel Mic, mînăstirea lui, şi a ucenicilor lui, sec. IV-VII”55, unde aflăm că această mănăstire este datată între secolele IV-VII.

În primul rând, după cum afirmă şi părintele arhimandrit Ioanichie Bălan, trebuie spus că Sfântul Dionisie Exiguul s-a închinoviat la una din mănăstirile din Dobrogea, fără a se şti cu exactitate care dintre ele ar fi aceasta, părere care este acceptată de majoritatea cercetătorilor. În al doilea rând, afirmaţiile acestuia din lucrarea Vetre de sihăstrie românească, nu sunt argumentate în nici un fel. În al treilea rând ştim că s-a născut orfan şi a fost crescut de mic copil într-o mănăstire unde a petrecut ceva ani, iar Părintele episcop Petru s-a îngrijit de educaţia sa. Dacă socotim anul naşterii lui anul 470, cum este acceptat de marea parte a istoricilor, ştim că în anul 496, când se afla în Constantinopol, avea vârsta de 26 de ani, şi mai ştim că a plecat relativ devreme spre Orient, în jurul vârstei de 21 de ani. Dacă s-ar fi născut, totuşi, în anul 460, idee acceptată şi de câţiva istorici, sau în anul 465, nu ar fi avut mai mult de 26, respectiv 31 de ani, vârstă la care să fi plecat în Orient. În urma acestei afirmaţii se ridică două posibile întrebări: 1) cum a reuşit un călugăr, „relativ” tânăr, să întemeieze o mănăstire în câţiva ani şi apoi să aibă timp să formeze şi ucenici?; 2) ce motiv l-a îndemnat să-şi părăsească „obştea monahală”, înfiinţată de puţin timp, pentru a pleca apoi în Orient, la Locurile Sfinte?

Afirmaţia părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan, deşi este foarte interesantă, nu este argumentată în nici un fel şi nu poate răspunde la întrebările pe care aceasta le ridică. Astfel, această teorie rămâne doar la nivel de ipoteză, părerea unanim acceptată de istorici, este aceea că a intrat de mic copil într-o mănăstire din Dobrogea, care nu a putut fi localizată până în prezent.

49 Coman, 1979b, p. 72; Paraschiv, 2004, p. 187. 50 Drăgulin, 1985, p. 524. 51 Drăgulin, Drăgulin, 1988, p. 25. 52 Bălan, 1982, p. 45. 53 Bălan, 1982, pp. 395-396. 54 Bălan, 1982, p. 396. 55 Bălan, 1982, p. 472.



257

Concluzii Sfântul Dionisie Exiguul, cel care este cunoscut îndeobşte în întreaga lume ca fiind creatorul

cronologiei moderne, sau a numărării anilor de la Hristos iar nu de la Diocleţian, a fost într-adevăr scit de neam, după cum el însuşi mărturiseşte acest lucru, în prefeţele traducerilor sale, dar şi din mărturia lui Cassiodor.

Dobrogea, fiind cunoscută pentru barbarii şi gerurile sale cumplite, după mărturiile poetului Ovidiu, care fusese exilat la Tomis, şi-ale altor istorici, a dat lumii oameni precum Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie Exiguul, Ioan Maxenţiu ş. a., care au schimbat cursul istoriei universale.

Astfel, meritul episcopului Petru, poate al scaunului de Tomis, este acela că l-a îngrijit şi educat pe Sfântul Dionisie Exiguul, încă din fragedă pruncie, după ce rămăsese orfan de părinţi, fapt pentru care acesta din urmă îi va rămâne recunoscător toată viaţa sa.

Din nefericire, până în prezent, nu a putut fi localizată mănăstirea unde şi-a făcut ucenicia Sfântul Dionisie, pentru a se putea reconstitui m parcursul acestuia până la Roma.

BIBLIOGRAFIE

Anania, V. 1981. Creatorul cronologiei moderne – Dionisie cel Mic. Magazin istoric,

2(167), pp. 28-29. Bălan, I. 1982. Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX. Bucureşti: Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bălan, I. 2001. Patericul românesc. Ediţia a IV-a. Roman: Episcopiei Romanului. Briciu, A. 2009. Sfântul care a numărat anii de la Hristos. Ziarul Lumina, 1 septembrie, p. 4. Coman, I. 1975. „Sciţii” Ioan Casian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lumea

mediteraneeană. Studii Teologice, 3-4, pp. 189-203. Coman, I. 1978. Teologi şi teologie în Scythia Minor, în secolele IV-VI. Biserica Ortodoxă

Română, 7-8, pp. 784-796. Coman, I. 1979a. Dionisie cel Mic. De la Dunăre la mare. Mărturii istorice şi monumente

de artă creştină. Galaţi: Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, pp. 70-82. Coman, I. 1979b. Scriitori bisericeşti din epoca străromână. Bucureşti: Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Coman, I. 1981. Literatura patristică de la Dunărea de Jos din sec. IV-VI ca geneză a

literaturii şi culturii daco-romane şi române – Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic. Biserica Ortodoxă Română, 7-8, pp. 775-781.

Diaconescu, M. 1999. Istoria literaturii dacoromâne. Bucureşti: Alcor Edimpex. Drăgulin, G. 1985. Ieromonahul Dionisie Smeritul «Exiguus» sau «cel Mic» (aprox. 470-

550). Încercare de întregire bio-bibliografică. Studii Teologice, 7-8, pp. 521-538. Drăgulin, G. 1986a. Un fiu de mare faimă al Arhiepiscopiei Tomisului din veacul al VI-lea

la Roma. Studii Teologice, 3, pp. 92-111. Drăgulin, G. 1986b. Prefeţele Cuviosului Dionisie Smeritul sau Exiguul la unele traduceri în

limba latină. Mitropolia Olteniei, 2, pp. 76-125. Drăgulin, G., Drăgulin, A. 1988. Cercetări asupra operei lui Dionisie Exiguul şi îndeosebi

asupra celei necunoscute până acum. Mitropolia Olteniei, 5, pp. 24-68. Drăgulin, G., Drăgulin, M. 1989. O operă necunoscută a lui Dionisie Exiguul (aprox. 470-

555). Studii Teologice, 3, pp. 74-77. Drăgulin, G. 1990. Ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul) – o mare energie străromână pe

meridiane europene (aprox. 470-555). Biserica Ortodoxă Română, 7-10, pp. 174-180. Drăgulin, G. 1994. Cuviosul Dionisie Exiguul (Smeritul). Antologie aghiografică

românească. Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, pp. 81-88. Drăgulin. G. 2008. Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul. Părintele erei creştine (+aprox.

555). Bucureşti: Proxima.



258

Drăgulin, G. 2008. Dionisie Exiguul – întemeietorul erei creştine. Ziarul Lumina, 2 octombrie 2008, p. 16.

Drîmba, O. 2003. Istoria culturii şi civilizaţiei. Vol. VI. Ediţie definitivă. Bucureşti: Saeculum I.O., Editura Vestala.

Dură, N. 1989. Străromânul Dionisie Exiguul (465-545) şi opera sa canonică. O evaluare canonică a contribuţiei sale la dezvoltarea dreptului bisericesc. Ortodoxia, 4, pp. 37-61.

Dură, N. 1991. Un daco-roman, Dionisie Smeritul (Exiguus), părintele dreptului bisericesc apusean. Studii Teologice, 5-6, pp. 84-90.

Dură, N. 2004. Monahismul din Dacia Pontică. „Călugării sciţi” (daco-romani) şi contribuţia lor la afirmarea unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist-creştine europene. Biserica Ortodoxă Română, 5-8, pp. 347-357.

Dură, N. 2005a. „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul Arhiepiscopal şi mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV). Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.

Dură, N. 2005b. Biserica din „Scythia Minor” (Dobrogea). Mărturii istorice şi canonice privind reactivarea scaunului mitropolitan al Tomisului. Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, 1, pp. 35-65.

Duţă, F. 2003. Precizări privind biografia lui Dionisie cel Mic. Izvoarele creştinismului românesc. Constanţa: Arhiepiscopiei Tomisului, pp. 283-297.

Holubeanu, I. 2003. Dionysius Exiguus şi monahismul dobrogean. Studia Historica et Theologica. Omagiu Profesorului Emilian Popescu. Iaşi: Trinitas, pp. 229-254.

Ioniţă, A. 1977. Viaţa mînăstirească în Dobrogea pînă în secolul al XII-lea. Studii Teologice, 1-2, pp. 81-90.

Ioniţă, A. 2004. Din viaţa şi activitatea bisericii strămoşeşti. Constanţa: Ex Ponto. Micle, V. 1978. Despre monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea. Glasul

Bisericii, 3-4, pp. 300-317. Migne, JP. 1865. Patrologiae cursus completus. Series latina. Vol. LXVII. Paris: f. e., col. 9

D – 11 A; Moraru, E. 1986. Sfîntul Ioan Casian şi Dionisie cel Mic. Îndrumător bisericesc, misionar şi

patriotic pe anul de la Hristos 1986. Anul 134. Sibiu: Tiparul tipografiei eparhiale, pp. 80-82. Moţoc, A. 2010. Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul. Părintele erei creştine. Bucureşti:

Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Nedelcu, SC. 2013. Originea scită a Sfântului Dionisie Exiguul. Lumină Lină: revistă de

spiritualitate şi cultură – Gracious Light: review of Romanian Spirituality and Culture. 2, pp. 19-26. Nedelcu, SC. 2015. Contribuţia Sfântului Dionisie Exiguul la receptarea culturii greceşti în

Occident. Receptarea antichităţii greco-latine în culturile europene. Colocviu Internaţional, ediţia a VII-a, 24-25 octombrie 2014. Craiova: Universitaria, pp. 317-332.

Nedelcu, SC. 2016. Prima consemnare în literatura română a Sfântului Dionisie Exiguul/The First Record in Romanian Literature of Saint Dionysius Exiguus. Astra Salvenis: revistă de istorie şi cultură. 7, pp. 160-179.

Norocel, E. 1986. Pagini din istoria veche a creştinismului la români. Mărturii ale continuităţii poporului nostru. Buzău: Episcopiei Buzăului.

Paraschiv, DT. 2004. Viziunea lui Dionisie Exiguul asupra istoriei – între cronologie şi teologie. Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, 1, pp. 186-205.

Păcurariu, M. 1991. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 1. Ediţia a 2-a. Bucureşti: Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Păcurariu, M. 2002. Dicţionarul Teologilor Români. Ediţia a doua. Bucureşti: Enciclopedică.

Păcurariu, M. 2007. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Compendiu. Ediţia a II-a. Sibiu: Andreiana.



259

Păcurariu, M. 2011. Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică. Bucureşti: Basilica a Patriarhiei Române.

Petrescu, N. 2002. Dragostea străromânilor pentru pământul natal. Altarul Banatului, 7-9, pp. 155-156.

Popescu, E. 1994. Christianitas daco-romana. Florilegium studiorum. Bucureşti: Academiei Române.

Richter, M. 1982/93. Dionysius Exiguus. Theologische Realenzyklopädie, Vol. IX, Berlin: Walter de Gruyter, pp. 1-4.

Rotaru, I. 1993. Locul scrierilor patristice în istoria limbii şi literaturii române. Biserica Ortodoxă Română, 10-12, pp. 147-164.

Runcan, N. 2003. Dionisie cel Mic. Actualitatea ortodoxă, 17, p. 5. Runcan, N. 2005. Dionisie cel Mic (Smeritul). Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa,

1, pp. 106-109. Rus, R. 2003. Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu. Bucureşti:

Lidia. Slujba Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit). 2008. Bucureşti: Cuvântul

Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Tăutu, A. 1967. Dionisie Românul. O podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti. Ediţia a 2-a.

Roma: Fundaţia Europeană Drăgan. V., B. 1982. Dionysius Exiguus (Dionisie cel Mic). Enciclopedia civilizaţiei romane.

Bucureşti: Știinţifică şi enciclopedică, p. 263. Vasiliu, C. 2002. Sfinţii neamului românesc. Târgovişte: Pildner & Pildner. Voicu, C. 2010. Patrologie şi literatură postpatristică. Vol. III. Bucureşti: Basilica a

Patriarhiei Române. Vornicescu, N. 1992. Primele scrieri patristice în literatura română, sec. IV-XVI. Craiova:

Scrisul Românesc.



260

SEVERAL JAPANESE OBJECTS IN THE MODERN DECORATIVE ART COLLECTION OF THE MUSEUM OF OLTENIA

Claudia Suru*

Rezumat: Muzeul Olteniei posedă printre colecțiile sale o frumoasă și interesantă colecție de artă decorativă din care am prezentat 3 obiecte de factură japoneză care reprezintă, de fapt, tema acestei lucrări.

Primul obiect este o farfurie decorativă japoneză din secolul al XIX-lea modelată manual din ceramică Satsuma și este pictată manual cu emailuri peste smalț și aurită. Ea este rotundă și are suport cu mâner din piele maron. Fondul farfuriei este negru și decorul îl reprezintă un împărat în costum de ceremonie cu o coroană de aur pe cap care stă pe un dragon. În jurul său sunt 4 înțelepți în costume de ceremonie și are motive geometrice și florale.

Al doilea obiect este o farfurie decorativă japoneză din secolul al XIX-lea din bronz. Ea are formă rotundă fiind gravată în relief și patinată prin tehnica Shakudo. Decorul se compune dintr-un peisaj cu munți, pagodă, 2 samurai, un cal, 4 dragoni, spice de grâu, evantaie, solzi, motive geometrice, vegetale și florale.

Al treilea obiect este o statuietă japoneză în stil Shinkai din ceramică de lut care este din secolul al XIX-lea. Ea este modelată manual, arsă și smălțuită. Statuieta reprezintă un nobil japonez care poartă un chimono verde și lung. El are părul negru și lung, barbă neagră și este desculț. Aceasta a aparținut familiei boierești Romanescu din Craiova care a fost foarte cunoscută în epocă și unii membrii ai săi au participat la evenimentele istorice din țară. Abstract: The Museum of Oltenia has among its collections a beautiful and interesting collection of decorative art from which we presented 3 Japanese objects, which in fact represent the theme of this work.

The first object is a Japanese decorative plate of the 19th century, hand-made from Satsuma ceramics and is hand-painted with enamels and gilded. It is round and has a handle with brown leather. The bottom of the plate is black and the décor represents an emperor in a ceremony suit with a golden crown on the head sitting on a dragon. He is surrounded by four wise men in ceremony suits and has geometric and floral patterns.

The second object is a Japanese decorative plate from the 19th century, made of bronze. It has a round shape being engraved in relief and having a patina by the Shakudo technique. The décor consists of a landscape of mountains, pagoda, 2 samurai, a horse, 4 dragons, wheat stalks, fan, scales, geometric, vegetal and floral patterns.

The third object is a Japanese statuette in Shinkai style, of clay pottery from the 19th century. It is manually created, burned and enamelled. The statuette represents a Japanese noble who wears a green and long kimono. He has black and long hair, black beard, and is barefoot. This belonged to the Romanesque family of Craiova, who was very well known at that time, and some of its members participated in the historical events in the country. Cuvinte cheie: Japonia, împărat, Satsuma, China, Shakudo, Shinkai. Key-words: Japan, emperor, Satsuma, China, Shakudo, Shinkai.

The Museum of Oltenia possesses, among its collections, a beautiful and interesting collection of modern decorative art from which we will present 3 Japanese objects, representing, in fact, the theme of this work:

1. JAPANESE DECORATIVE PLATE, with inventory no. I 1.013 Satsuma style, dated in the 19th century, is made of ceramics. It was made by manual modelling, burning, hand painting, enamelling and, gilding. This is in a very good state of preservation. The plate comes from the nationalized fund and has a diameter of 19 cm. The decorative plate is round and has a handle with a basis of leather. It is marked with glazes over enamel and gilding. There is a polychromy in vivid colours. The base of the plate is black decorated with semicircles and jelow lines. At the centre of the plate there is an emperor with a white face and is dressed in ceremonial garments in red, blue, * Muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected].


SURU Claudia

261

green, burgundy, golden, beige, yellow tones. He wears blue pants with yellow dots. He has black shoes in his legs. He has black hair with a chignon. On the head he is wearing a golden crown. Around the neck he has a golden necklace with a red agate. In the right hand he wears a bunch of lotus flowers, which are royal flowers. Clothes have geometric and floral decorative patterns. The geometric ones are rhombus, dots and lines. Around him there are sitting 4 wise men wearing ceremony clothes in burgundy, blue, red, yellow, beige, gold tones with geometric and floral patterns. The geometric ones are: dots, lines, semicircles, spirals and rhombus. The heads have golden round auras with geometrical motifs: lines and dots. The emperor sits on a dragon that is painted in green, gold, pink, white and red colours. Near the dragon are stones. The dragon symbolizes power, independence, sovereignty and it guarded the treasures.The name of the Satsuma pottery comes from the Satsuma Province of Kiushu Island, where vessels were built in the 16th century. Satsuma is the Western name given to some potter items exported during the Meiji period (1868-1912). It was a creamy clay pottery with finely cracked emails decorated with thick enamels coated with gold1.

2. JAPANESE DECORATIVE PLATE, with inventory no. I 16.026, dated in the 19th century, has a diameter of 24 cm. It is made of bronze by engraving and patina in shakudo style which consists of mixing a copper alloy and a small amount of gold being applied a patina in a glossy black. It comes from the donation of the Milcovici lulian family from Craiova. It is in a very good conservation status, being restored. The decorative plate is round and has a central medallion, slightly deepened with the gold background. In the background here is a landscape of mountains, wheat stalks and pagoda. The decoration has warlike patterns - we notice two samurai, one on the horse and second worshiping him the other , who was probably the commander. On the edges, the plate has small squares in yellow tones and brewn with patina, alternately. The décor has 4 dragons, 2 on the top and 2 on the bottom on the plate. It is noticed fans, scales, semicircles and rhombus. It also has floral and vegetal patterns.

The first samurai has an iron plate armour and a richly decorated helmet. He wears trousers and leggings of hemp and leather. The shoes are of bearskin. His weapons are a long sword called katana and a short one called wakizashi, a large bow with arrow set, a dagger, a halberd, a large and a very hard wooden shield. His horse has heavy and sumptuous harnesses. The second samurai is wearing a samurai suit and bows to the other.

Pagoda is a religious temple in which relief and sacred Buddhist texts were kept. It has a multi-story tower shape. Its origin is lost in Asia. The first pagoda appeared in China during the Han Dynasty (206 BC- 220 AC). Pagodas were built of wood, stone and brick. The pagoda was influenced by the Indian stupa and the Chinese tower. Pagodas have spread to Japan, Korea, Thailand and Vietnam2. The dragon In Japan used to guard the swords and symbolized intelligence, wisdom and longevity.

3. JAPANESE STATUETTE, with inventory no. I 966, Shinkai style, dating back to the 19th century, has a height of 27 cm. It is made of ceramic clay and was made by manual modelling, burning and enamelling. This comes from the Romanescu boyar family from Craiova. The statuette has a very good conservation status. It represents a Japanese noble. He has beige-colour face, black eyes, black and thick eyebrows. He wears a long green kimono with a black stripe on the edges. His hair is black and long on his shoulders. His hands are tight on his chest. His legs are crossed and he is barefoot. The statuette is empty on the inside. Over the ceramics a green enamel with a metallic polish was applied by mixing a tin enamel with copper oxide.

Ceramic clay first appeared in China and used to be burned at a low temperature. Ceramic is a harsh material that after burning remains porous and enamel is applied over the item. Usually the

1 Atterbury, Tharp, 1998, p. 36. 2 Fazio et al., 2003, p. 99.



262

tin enamel is applied and then metallic oxides of gold, silver and copper are added to create a metallic polish3.

Romanescu boyar family was an old and important family in Oltenia in the 15th century, having its origin in the Romaneştii de pe Jiu , near Târgu-Jiu, Gorj county. Some members of the family participated in the historical events in the country, Craiova and Oltenia. loniţă participated in the Revolution of 1821, led by Tudor Vladimirescu as pandur, collaborator and his relative. The brothers Costache - magistrate and Petrache - politician, the sons of loniţă participated in the Revolution of 1848. Costache Romanescu participated at the Union of the Romanian Principalities on January 24, 1859, being a member of the Craiovean Unionist Club. Nicolae Romanescu, the son of Petrache, was a politician, the mayor of Craiova and he held various other public positions. He arranged the city of Craiova and contributed to its modernization and evolution. "Nicolae Romanescu" Park, named after his name, was designed by French architect Edward Redont and in 1900 received the gold medal at the International Exhibition in Paris. lonel Romanescu, son of mayor Nicolae Romanescu, was a mathematics student, the youngest inventor of sailplanes in the world and hero-aviator in the First World War, his plane was bombed by an enemy plane on the French front on November 1, 1918, at Rethel, France, and he was killed. It was decorated post-mortem with "The French War Cross". The Romanescu family was related to some Oltenian boyar families: Balotescu, Calomfirescu, Brădescu, Buzescu, etc4..

Conclusions Ceramic production has grown and refined due to the mastery of pottery artists. The first potters

were Chinese and Korean, and later Japanese created pottery. The first vessels imitated the Chinese and Korean ones, then the Japanese potters made their own vessels. The pottery industry has been stimulated and these have arrived to the Arab countries. In the 18th century ceramic objects came to Europe due to the Arab invasion. Ceramic clay has spread to Italy, the Netherlands, England, Germany, France, USA. Japanese art became very popular in 1860 and spread throughout Europe and America5.

BIBLIOGRAFIE

Atterbury, P., Tharp, L. 1998. Enciclopedie ilustrată. Antichități. București: MAST. Braun, G., Leferman, L. 1999. Dicționarul personalităților doljene. Craiova: AIUS. Fazio, M.W., Moffet, M., Wodehouse, L. 2003. A world History of Arhitecture. Simi Valley:

Mc Graw-Hill Professional. Miller, J. 2000. Enciclopedia ilustrată. București: MAST.

3 Miller, 2000, p. 88. 4 Braun, Leferman, 1999, pp. 183-185. 5 Miller, 2000, p. 88.


SURU Claudia

263

Fig. 1. Statuetă japoneză în stil Shinkai, sec. al XIX-lea.

Fig. 2. Farfurie decorativă japoneză în stil Satsuma,

sec. al XIX-lea.

Fig. 3. Farfurie decorativă japoneză în stil Shakudo,

sec. al XIX-lea.



264

DISCUȚII PRELIMINARE PRIVIND REALIZAREA CABLULUI SUBMARIN CONSTANȚA-CONSTANTINOPOL (1879-1895)

Valentina Popescu*, Irina Popescu**

Rezumat: În colecția de documente a Secției de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei se regăsește un memoriu ce prezintă discuțiile preliminare privind realizarea unui cablu submarin între Constanța și Constantinopol. Începând cu 1879, ministrul de interne de atunci al României, Ion C. Brătianu autorizează Direcția Generală a Telegrafelor să înceapă negocierile cu guvernul otoman privind realizarea acestui proiect. Demersurile în acest sens se derulează pe parcursul unui an, fără a se finaliza. În noiembrie 1895, chestiunea s-a reluat, pentru ca în 1905 să se realizeze comunicația directă Berlin-Constanța-Constantinopol prin pozarea cablului submarin dintre Constanța și Constantinopol. Abstract: In the collection of documents of the Department of History and Archeology of the Museum of Oltenia, there is a memorandum presenting the preliminary discussions regarding the construction of a submarine cable between Constanța and Constantinople. Starting with 1879, the Romanian Minister of Internal Affairs, Ion C. Bratianu authorized the General Directorate of Telegraphs to begin negotiations with the Ottoman Government on the realization of this project. The efforts in this regard had run over a year, without any result. In November 1895, the matter was taken up, and in 1905 the direct communication between Berlin-Constanța and Constantinople was made by laying the submarine cable between Constanța and Constantinople. Cuvinte cheie: Memoriu, cablu submarin, Constanța, Constantinopol. Keywords: memorandum, submarin cable, Constanța, Constantinopole.

Denumirea de telegraf a fost introdusă de Claude Chappe, în anul 1794, pentru sistemul de transmitere a mesajelor cu semafoare, poziția brațelor semaforului indicând literele alfabetului. Între anii 1816-1844, se fac progrese în domeniul telegrafului electric (înregistrator electromagnetic) iar apoi, în 1838, Samuel Morse introduce „codul Morse”. După anul 1844 are loc o adevărată explozie a extinderii telegrafului în întreaga lume, comunicarea realizându-se atât terestru cât și prin apă, după 1842 montându-se primul cablu submarin.

La noi în țară, primele linii telegrafice s-au realizat în 1853, prin montarea celei din Transilvania (Viena-Timișoara-Sibiu și Sibiu-Alba Iulia-Cluj). În 1854, este deschisă prima linie telegrafică București-Viena, investiția fiind făcută de către austrieci. În următorii trei ani, se realizează comunicații telegrafice și în Țara Românească și Moldova, cu traseele București-Brașov, Cernăuți-Iași (1855), București-Iași (1857), București-Giurgiu între 1854-1855 (de către francezi), linie continuată subfluvial la Rusciuc (Ruse)1.

Între măsurile și reformele din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) avea să fie realizată și unificarea serviciilor poștale și a serviciilor telegrafice. La 3/15 decembrie 1860 a fost încheiată Convenția telegrafică cu Rusia, prima convenție internațională a Principatelor Unite cu o putere străină.

La 16 iunie 1862 a fost încheiată, la Timișoara, o convenție privind reglementarea serviciului telegrafic între România, Austria, Imperiul Otoman și Serbia – acest act reprezentând și o recunoaștere a autonomiei statului român unificat. La 5/17 iunie 1865, România a aderat la Convenția Telegrafică Internațională de la Paris. La 3/15 decembrie 1865, domnitorul A.I. Cuza a promulgat

* muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected]. ** muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected]. 1 Perciune, 1999, p. 37.


POPESCU Valentina POPESCU Irina

265

legea de organizare a Serviciului de Poștă și Telegraf. În 15 sept./9 oct. 1874, la Berna s-a decis crearea Uniunii Generale a Poștelor, la care țara noastră a participat în calitate de membru fondator2.

Colecția de documente a Muzeului Olteniei include și un memoriu de 14 file, care prezintă discuțiile preliminare privind realizarea unui cablu submarin între Constanța și Constantinopol.

Documentul a intrat în patrimoniul muzeului ca donație (27 mai 1977) de la un anume Petre Chiru, din București. Memoriul face parte dintr-o serie de documente și fotografii ce îl privesc pe generalul Ion Petre Gigurtu (general erou în Războiul de Independență) dar și pe familia acestuia. Căutând prin arhivele instituției, am mai descoperit acte de la sfârșitul secolului al XIX-lea referitoare la moșia Coțofeni, donate de același Petre Chiru.

Din 1879, Ion C. Brătianu, ministrul de interne al României, autorizează Direcția Generală a Telegrafelor să înceapă negocierile cu guvernul otoman privind realizarea acestui proiect. Demersurile în acest sens se derulează pe parcursul unui an, dar nu se finalizează. În noiembrie 1895, chestiunea s-a reluat, pentru ca în 1905 să se realizeze comunicația directă Berlin-Constanța-Constantinopol prin pozarea cablului submarin dintre Constanța și Constantinopol.

Potrivit memoriului, Direcția Generală a Telegrafelor s-a adresat către mai multe companii pentru furnizarea și pozarea cablului, răspunzând doar The India Rubber Gutta-Percha Telegraph Company3 din Londra care solicita prețul de 945.000 de franci și Eastern Telegraph Company4 care solicita guvernului român să-i garanteze un trafic anual de minim 112.500 franci, pe timp de 20 de ani și 1/3 din procentul traficului de tranzit.

În ceea ce privește tratativele cu guvernul otoman, Direcția Generală a Telegrafelor îl însărcinează pe ministrul plenipotențiar al României la Constantinopol să propună Sublimei Porți această chestiune. În primă fază, guvernul otoman găsește folositoare propunerea (adresele și notele din ianuarie și februarie 1879), fiindu-i aduse la cunoștință și demersurile pentru fabricarea și instalarea cablului submarin. Mai apoi, în mai și iunie, ministrul de externe al Turciei cere amânarea chestiunii considerate oneroase, cu toate că-i recunoaște utilitatea. Direcțiunea Generală a Telegrafelor Otomanelor propune concederea cablului unei Companii pentru a nu exista dificultăți și riscuri, ce ar putea decurge din faptul că sunt implicate două state ce au aceleași drepturi și obligații; ar fi dificil să se stabilească cu exactitate în seama cui ar cădea intervenția în cazul unei probleme. La sfârșitul anului (4/16 dec. 1879), intenția guvernului otoman consta în realizarea cablului submarin prin licitație, dorind ca prețul să nu fie mai mare de 680.000 franci.

Aceste propuneri vor fi transmise companiei Eastern Telegraph, care solicită următoarele ”să i se garanteze 112.500 franci anual ca minim de recete pentru instalarea și întreținerea

2 Țările membre au trecut la aplicarea prevederilor convenite începând cu data de 1 iulie 1875. În 1878, organizația se transformă în Uniunea Poștală Universală, cu sediul la Berna. 3 Compania britanică India Rubber Gutta Percha and Telegraph Works a fost fondată în 1864 de către S.W. Silver și Charles Handcock. Ei au fuzionat o fabrică din Silvertown, care funcționa din 1852, și un brevet pentru materiale izolatoare din gutapercă și cauciuc din India. Compania a început să producă și să pună cabluri telegrafice submarine izolate cu gutapercă. Acest proiect a avut un mare succes, la un moment dat primind comenzi pentru 4000 de mile marine de cablu submarin, deținând mai multe nave pentru punerea acestui cablu. Primul cablu (1865) fabricat și instalat a fost pentru Submarine Telegraph Co. de la Dover la Cap Griș Nez. În 1867 a fabricat cablu pentru International Ocean Telegraph Co., care lega Havana, Cuba – Key West și Key West – Punta Rassa. Această rută a fost duplicată în 1868. De asemenea au fost instalate cabluri de-a lungul coastei Africii, în America de Sud și pentru guvernul francez. 4 Compania Eastern Telegraph Company este o companie de telegraf britanică, înființată în 1872, care a devenit un sfert de secol mai târziu cea mai puternică din lume, controlând o treime din traficul la nivel mondial. În 1869, o dată cu naționalizarea societăților telegrafice engleze prin Legea Telegrafelor (Telegraphic Act), cu excepția celor de cablu submarine, un anume John Prender a creat trei companii ce legau Londra de Bombay, Singapore și Hong Kong. Aceste trei companii au fost reunite în 1872, fondând Eastern Telegraph Company. Eastern Telegraph a extins lungimea cablului de la 8.860 mile la fondarea sa, la 22.400 mile, doar 15 ani mai târziu. Aceasta a preluat în mod constant o serie de companii înființate pentru a conecta Indiile de Vest și America de Sud, ceea ce a dus la o schimbare a numelui în Eastern and Associated Telegraph Companies. În 1874, Eastern Telegraph a înființat Black Sea Telegraph pentru a lega Constantinopolul de Odessa. Societatea este precursorul companiei britanice de telecomunicații Cable&Wireless.



266

cablului pe o perioadă de 20 ani, iar după expirarea acestui termen cablul rămânând proprietatea Companiei, acesta să-l exploateze pe propriul său compt fără vreo garanție”5.

La acestea, Direcția Generală a Telegrafelor Română a adăugat că înființarea cablului nu se poate realiza fără concursul părților interesate și a propus ca taxele percepute asupra depeșelor transmise să fie:

”1. o suprataxă fixă de 5 cuvinte a 5 centime cuvântul, în profitul biroului de origine; 2. 5 centime pentru fiecare cuvânt al depeșei; 3. 15 centime de cuvânt pentru taxa cablului; 4. 5 centime de cuvânt pentru taxa terminală a biroului de destinație”6. La această propunere, Direcția Generală a Telegrafelor Otomane răspunde în 11 noiembrie

1880 ”că se va ocupa de chestiune, sperând a comunica în curând decisiunea ce va lua”7. Nemaiprimindu-se nici un răspuns nici de la ministrul de externe român (Vasile Boerescu), nici de la Administrația Telegrafelor Otomane, chestiunea s-a închis.

În luna noiembrie 1895 problema cablului submarin între Constanța și Constantinopol se reia, de data aceasta, Direcțiunea se adresează către patru companii pentru a realiza cablul cu plata în rate timp de 10 ani. Din cele patru fabrici de cabluri doar două au răspuns: The India Rubber Gutta-Percha Telegraph Company din Londra care solicita prețul de 605.000 franci și Société Industrielle des Téléphones8 din Paris care solicita prețul de 652.000 franci. De asemenea, s-au cerut informații privind furnizarea, instalarea, întreținerea și exploatarea cablului principalelor Administațiuni de Telegrafe din Europa: franceză, italiană, germană și engleză. Primele transmit câteva convenții iar cea engleză o comunicare sumară.

La data de 29 mai 19059, Regele Carol I a inaugurat cablul submarin Constanța – Constantinopol, în lungime totală de 184,779 mile marine10. Întreaga comandă a pozării cablului submarin a fost dată spre execuție firmei germane Nord Deutsche Seekabelwerke A.G.; societatea pentru instalarea cablului submarin Constanța – Constantinopol s-a numit Compania de Telegrafie Europe – Orientale („Ost Europ Telegraphen Gesellshaft“) cu sediul la Berlin. În acea zi, directorul general al Poștelor, Grigore Cerchez, a citit actul comemorativ care a fost semnat, după aceea, de către Suveran, de principi, de miniștri și de ambasadorii Kiazim-bey și Kiderlen Wächter. Regele Carol I a semnat actul, depus ulterior într-un bloc de beton al digului. În document se menționa11:

„Noi, Carol I, cu mila lui Dumnezeu și voința națională rege al României, fiindu-ne dat de A-Tot-Puternicul ca să ducem tot mai departe pe calea propășirei iubita noastră țară, dând urmare convențiunei încheiate dela 1 Martie (17 Febr. 1899), între noi Regele României și M. Sa Împăratul Germaniei și rege al Prusiei. Azi, în al 40-lea an al Domniei noastre, luna mai, ziua 29, iar de la Hristos anii 1905, pus-am pe malul Mării Negre, în noul port Constanţa, piatra de temelie, hotar de unde va porni lanţul de sârmă, purtător al gândului, care, străbătând Marea, va lega ţărmul României cu acela al Împărăţiei Otomane şi, precum vasele române – pornite de la acelaşi liman -, străbătând mările, duc în ţinuturi depărtate bogăţiile izvorâte din

5 Manuscris, f. 6. 6 loc. cit. 7 Manuscris, f. 7. 8 Société Industrielle des Téléphones a fost înființată în 1893, ca urmare a fuziunii între uzinele de cablu și cauciuc Menier și Société Générale des Téléphones, ce deține aproape toate brevetele de telefonie Gower, Edison, Blake, Crossley, Ader. Compania producea atât cabluri electrice, încălțăminte de cauciuc, echipamente electrice și cabluri submarine. Société Industrielle des Téléphones își schimbă numele în La Compagnie Industrielle des Télécommunications (1963) iar apoi devine CIT-Alcatel (1970). 9 Mihăiță 2005, pp. 62-63; Paraschiv 1990, pp. 951-973. 10 Cablul submarin a fost încărcat, înfășurat pe trei „tancuri“ (cuvete cilindrice speciale), la bordul navei „Von Podbielski“. Faza inițială a instalării a început pe 22 mai, în dreptul localităţii Kilia, aproape de gura Bosforului, din locul de unde pornea şi cablul submarin Constantinopol – Odessa. De aici, nava a pornit spre Constanţa şi a așezat cablul pe o lungime de 8,1 mile marine, după care a revenit în port. 11 Cumpănă, Apostoleanu 2011.



267

îmbelşugata noastră ţară sau pornite din ţări străine, tot astfel, acest lanţ va duce gândul românesc peste ţări şi peste mări, menit fiind a lega împărăţiile Apusului cu cele mai depărtate ale Răsăritului”. Instalarea acestei legături telegrafice a avut un impact deosebit asupra vitezei şi volumului

de informații între Apus şi Orient. De asemenea, conectarea cu liniile telegrafice directe Cairo – Constantinopol şi Bassarah (Golful Persic) – Constantinopol a determinat creșterea importanței tronsonului submarin Kilia – Constanța.

Beneficiile constituirii acestui cablul submarin12 constau în transmiterea rapidă și cât mai directă a corespondențelor din și dinspre Suedia, Norvegia, Belgia, Olanda, Danemarca și Germania pentru Turcia prin România. Pe lângă acestea, venitul din tranzit ar crește cu mult mai mult dacă, după toate probabilitățile, se va înființa încă un cablu de la Constantinopol la Alexandria (Egipt), fiindcă ”într-un asemenea cas, fie lângă creșcerea corespondenței de tranzit între țările enunciate, se va putea avea și mare parte din transitul pentru Indii, tranzit care va bonifica României câte 10 bani de cuvânt. O asemenea perspectivă ar fi cu atât mai angageantă cu cât însăși Englitera care are foarte multă corespondență cu Indiile ar putea utilisa, cu avantagiu linia București Berlin cu care este în directă legătură”13.

BIBLIOGRAFIE:

Constantin, C. 2016, Impactul telegrafului și al telefonului asupra comerțului cu cereale la gurile Dunării (1856-1914), Studium IX, pp. 171-187.

Cumpănă, C-tin., Apostoleanu, C. 2011, Amintiri despre o flotă pierdută, apud http://rezistenta.ro/in-anul-1905-regele-carol-i-a-inaugurat-cablul-submarin-constanta-constantinopol (accesat noiembrie 2017).

Drăgănescu, M. 2003, Din istoria telecomunicaţiilor în România, Sesiunea de comunicări a Academiei Române, on-line pe: http://www.atic.org.ro/ktml2/files/uploads/Com_MDapr.2003.pdf (accesat octombrie 2017).

Mihăiță, M. 2005, 100 de ani de la pozarea cablului submarin Constanța-Constantinopol, Magazin de filaterie, cartofilie și numismatică X/4, pp. 62-63.

Paraschiv, P. 1990, Instalarea cablului submarin Constanța-Constantinopol și Convenția româno-germană din 1899, Revista Istorică S.N. I/11-12, pp. 951-973.

Perciune, N. 1999, Din istoria telecomunicațiilor române, București: Editura Academiei.

12 Constantin, 2016, passim. 13 Manuscris, f. 13.



268

Fila 2 din manuscris.



269




270




271




272

ALBUM DESCHISU DIN PARTEA DEȚINUȚILOR LA VAȚ ÎN PRINSOAREA DE STATU ȘI DEJUDECAȚI LA CLUSIU ÎN PROCESUL MEMORANDULUI, 1894

Ionela Simona Mircea∗

Rezumat: Inițiat de avocatul albaiulian Rubin Patiția, membru al conducerii Partidului Național Român, lider albaiulian al mișcării memorandiste, condamnat la doi ani și jumătate de închisoare în urma procesului de la Cluj, albumul manuscris cuprinde însemnări făcute de acesta în perioada detenției, între iulie 1894 și aprilie 1895, oferind diverse informații despre societatea transilvăneană și mișcarea națională a românilor din Ardeal din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu accent pe mișcarea memorandistă, procesul intentat liderilor români implicați, judecați, condamnati și închiși în închisoarea de la Vaț. În plus, manuscrisul completează imaginea acelor vremuri asupra spiritului de solidarizare a românilor cu elita lor luptătoare pentru cauza națională, cei închiși la Vaț fiind vizitați pe întreaga perioadă a detenției de rude, prieteni, susținători ai cauzei românilor. Cuvinte cheie: manuscris, memorandisti, Vaț, Rubin Patiția, Transilvania.

Intrat ca donație1 în patrimoniul muzeului albaiulian și înregistrat în colecția de documente

la numărul de inventar 3684, Albumul deschisu din partea deținuților la Vaț în prinsoarea de statu și dejudecați la Clusiu în procesul Memorandului, 1894 oferă pe lângă valoroasele informații despre evenimente derulate în spațiul transilvănean timp de aproape jumătate de veac și numeroase semnături autograf ale unor reprezentanți ai elitei culturale și politice românești din acele vremuri care și-au vizitat compatrioții condamnați la închisoare și închiși la Vaț după finalizarea procesului de la Cluj, inițiat de către autorități împotriva conducătorilor români ai mișcării memorandiste.

Ne-am gândit că e binevenită o prezentare a Albumului în ansamblu, de-a lungul timpului fiind cercetate și prezentate doar capitole ale acestuia, în funcție de zona de interes a cercetătorului2.

Inițiat de avocatul albaiulian Rubin Patiția, membru al conducerii Partidului Național Român, condamnat în urma procesului de la Cluj la doi ani și jumătate de închisoare, albumul manuscris este de fapt un caiet mare, cartonat, de 200 de pagini, structurat pe mai multe capitole. Intenția inițială a avocatului Patiția a fost aceea de consemnare pentru viitor a dovezilor de solidaritate arătate de românime românilor închiși la Vaț, ulterior, însă, datele consemnate diversificându-se. Alături de Patiția, în acest demers s-a aflat și prietenul și colaboratorul său Dionisie Roman, candidat de avocat și funcționar din Mediaș, condamnat și el la închisoare pentru o perioadă de opt luni pentru participarea la răspândirea Memorand-ului.

Moto-ul albumului este un verset din Sfânta Scriptură: Că am fost în închisoare și ați venit la mine. Încât ați făcut acestea unuia dintr-acești frați ai mei mai mici, mie ați făcut. (Matei, cap. 25, verset 36 și 40).

Primele 20 de pagini conțin semnăturile și însemnările celor care i-au vizitat pe memorandiștii români condamnați pe nedrept și deținuți în închisoarea de la Vaț în perioada iulie 1894 – aprilie 1895. În album au semnat 202 persoane (elevi de școală, studenți, meseriași și plugari, învățători și profesori, avocați, medici, comercianți, bărbați și femei, deopotrivă). În funcție de numărul vizitelor, unii vizitatori ai deținuților români de la Vaț au semnat de mai multe ori. În

∗ Muzeograf, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, e-mail: [email protected]. 1 A fost donat muzeului albaiulian de ginerele memorandistului albaiulian Rubin Patiția, dr. Zaharia Muntean. 2 Eugen Hulea, primul care a semnalat Albumul, a fost interesat de capitolul rezervat mișcării pașoptise transilvănene (vezi: Transilvania, nr. 3-4 din 1944); Nicolae Josan a cercetat, cu precădere, capitolele referitoare la perioada 1867-1895, manifestând interes și pentru identificarea persoanelor care i-au vizitat pe românii aflați în detenție la Vaț și care le-au oferit acestora, pe lângă un puternic sprijin moral, și hrană (vezi: Josan, 1994, p. 380). Personalitatea lui Rubin Patiția a devenit, de asemenea, un subiect de cercetare pentru istoricul Josan (vezi: Josan, Nicolae, 2002); Ionela Simona Mircea a valorificat informațiile lui Patiția despre trecutul orașului Alba Iulia (vezi: Mircea, 2015).


MIRCEA Ionela Simona

273

album pot fi numărate 241 de semnături, 27 de persoane semnând de două sau de mai multe ori. Recordul, de 5 semnături, aparține lui Clemente Barbu din Dej.

O analiză, chiar sumară, a numelor consemnate în Album, demonstrează că vizitatorii românilor închiși la Vaț sunt veniți nu doar din Transilvania ori din regatul României ci și din imperiu, de la Viena, Budapesta, Hamburg. Pentru exemplificare, amintim aici și câteva nume: avocatul Francisc Hossu Longin din Deva, ginerele lui Gheorghe Pop de Băsești (de trei ori), Elena Hossu Longin (de două ori), dr. Stefan Cicio Pop (de două ori), Vioriva Mihali, născută Vajda, soția lui Teodor Mihali (de două ori), Elena Barbu, soția condamnatului Patriciu Barbu (de două ori), din Reghin, dr. Augustin Frățilă, profesor în Galați (de două ori), dr. Constantin Pop, profesor în Galați (de două ori), S. M. Haliță, profesor în Galați (de două ori), Fulvia de Lacotte din Craiova, Maria Olteanu din Craiova, Henrietta Sihleanu și Ștefan Sihleanu din București, S. Periețeanu din București (secretar al Ligii Culturale din București), Maria Zetu, născută Barbu, o moașă diplomată de la București, Zina Suciu, soția lui Aurel Suciu din Arad, Maria Roman, născută Popescu, soția lui Dionisie Roman (de două ori), Vasile Mangra (de două ori) și Romul Ciorogariu din Arad (de două ori), dr. Nicolae Oncu din Arad, dr. George Popovici, protopop în Lugoj, Sebastian Olar, protopop în Făget, dr. Gavril Cosma, avocat în Beiuș (de două ori), Clemente Barbu, candidat de avocat în Dej, posibil la cabinetul lui Teodor Mihali (de cinci ori), Dionisie Vajda din Olpret -Solnoc-Dăbâca (de trei ori), dr. Lazăr Ghehely, candidat de avocat la Chișinău-Criș (de trei ori), dr. Isidor Pop, candidat de avocat la Sighetu Marmației (de trei ori), dr. Cupărescu, medic dentist la Viena (de trei ori), Ana Patiția Rațiu, soția lui Rubin Patiția (de două ori) și fiul, Patiția junior, student în drept la Budapesta (de trei ori), Iuliu Maniu (de trei ori), Alexandru Vaida (de trei ori), Ileana Veliciu din Chișinău-Criș, soția condamnatului Mihail Veliciu (de două ori), Elena Barbu din Reghin, soția condamnatului Patriciu Barbu (de două ori), Aurel Cosma, director de bancă în Șimleul Silvaniei (de două ori), avocatul Demetriu Ciuta (de două ori) și Ioan Cherecheș, candidat de avocat, din Bistrița, dr. Cornel Ardelean candidat de avocat (de două ori), și Pavel Boldea, preot militar, din Budapesta (de două ori), Gheorghe Moroianu, Ilarie Chendi, dr. Nicolae Șerban, dr. Liviu Tilea, Elie Cristea, student la filosofie (viitorul patriarh E. Miron Cristea), inginer Petru Suciu din Pitești (de două ori), dr. Aurel Mureșanu din Brașov cu adaosul Per aspera ad astra!, Ioan Russu Șirianu, ziarist, cu adaosul Sus inimile!, Gheorghe Bogdan Duică și slovacul Gustav Augustini de la Tribuna, Iosif Vulcan, cu soția Aurelia, din Oradea, Alexandru și Ana Filip din Abrud, Teodor și Terezia Onișor din Blaj, profesor Gavril Precup din Blaj etc3. Printre vizitatori îl aflăm și pe slovacul Paul Mudron, lider la mișcării naționale slovace. De asemenea, în Album, găsim și semnătura lui Georg Mlinkovitz, a hotelierului Leb Honi din Jibou, a redactorului ziarului Volksblatt etc.

Albumul consemnează și darurile oferite celor închiși de către vizitatorii lor, cu ocazia vizitei: poame (aduse de Andreiu Cosma din Șimleu, Carolina Bărțan din Sătmar, Gavrilă Hoszu din Gălgău, Dionisie Vaida din Olpret, Ilka Barta din Șomcuta, Alimpiu Bartoloviciu din Șimleu, dr. Maier din Săliște etc), plăcinte și cărnuri (aduse de Flora Lazar din Maieru -Bistrița Năsăud, Nicolae Oncu din Arad, protopopul Damian din Brad, Pompiliu Piso din Coveș, Ștefan Ciorogar din Sinitea, Teodor Pintea preot din Curticiu, Teodor Pinter din Mișca - Arad, Sofia Acsente Suciu din Mediaș, Codrean Iuon din Siclău, Vasile Chirtop din Câmpeni etc), pește (adus de Catharina Zimmermann din Triest, Barcian Droc din Giurgiu, Petru Suciu din Pitești), colaci (aduși de Victoria Keresteș din Dej, Patriciu Barb din Reghin, Aurelia Jurca din Sarasău - Sighetu Marmației etc), ouă (aduse de Valeriu Ghilazean din Ecica - Serbia, Ion Onișor din Blaj, Pavel Monea din Cârțișoara, etc), brânzeturi (aduse de Dionisie Vajda din Olpret, Iuon Droc din Miercurea, Gafia Milea din Tilișca, Constanța Barcian din Rășinari etc) tutun (oferit de dr. Emanoil din Viena, Niculau Racoția medic în Șeica Mică, Hermina Lazar din Vinca), vin (adus de Iosif Vulcan din Oradea, Nicolae Barb din Alba Iulia, Letiția Stoica din Abrud, Ana Truța din Arad, Iuon Negruț din Blaj, Niculae Roman din Seliște, George Fehér din Ineu etc), rachiu (adus de Rista Lupuț din Pauliș, Iuon Codrean din Siclău, Ștefan Ciorogar din

3 Pentru mai multe informații vezi: Josan, 1994, p. 380.



274

Sinitea), apă minerală (adusă de Domide Mihaiu din Sângeorz – Băi), prăjituri (aduse de Spuderca, cofetar din Brașov) 4.

Comparând numele persoanelor care au semnat în Album, între paginile 2-21, cu ocazia vizitei lor la Vaț, cu numele celor care au oferit câte ceva celor închiși, nume menționate la paginile 157-158 din manuscris, observăm că au existat pe lângă cele 25 de persoane care apar pe ambele liste încă 34 de persoane care au trimis daruri prin intermediari.

În Album apar apar, de asemenea, semnăturile celor care treptat, în funcție de pedeapsa primită, au părăsit închisoarea. Astfel, Patriciu Barbu scrie că: “La 27/9 1894 am eșit din temniția ungurească a Vațiului”5. Septimiu Albini, în momentul ieșirii din închisoare, semna la 2 octombrie 1894 în calitate de „candidat la temniță”6. Nicolae Roman, la 6 noiembrie 1894, semna “ca fost prisonier de stat” subliniind că „A-ți oferi puterile luptei pentru libertate este o glorie! În semn de venerațiune și iubire, iubiților Martiri naționali din Vaț”7. La 26 martie 1895, Dionisie Roman semna în Album făcând mențiunea că a făcut-o „la eșirea mea din temnița de Stat din Vaț, după 8 luni de închisoare”, și adăugând proverbul popular „Lupul lasă perul dar năravul ba”8.

Stângace, dar semnificativă și emoționantă rămâne semnătura lui Gheorghe Cârțan, din Cârțișoara, prezent, se pare, oriunde trebuia susținut vreun român năpăstuit ori trebuia susținută cu cât de puțin cauza națională.

În această parte a Albumului întâlnim și dedicații omagiale. De pildă, patru studenți români (Nicolae Mănoiu, jurist din Bran, David George, jurist din Bucium, Valeriu Suciu, student în filosofie, din Spini, Dumitru Lupan, student filolog din Brașov) au semnat dedicația: “Trăiască apostolii națiunii române, ce astăzi locuiesc între zidurile Vațului. Trăiască! Să-i vedem sănătoși și voioși!”9.

Interesante și demne de remarcat sunt și versurile semnate de Ludovic de Ciato, din Blaj: ” Dacă voi, în temniți negre / În cătușe torturați / Stați și beți cupa cu rele / Pentru jalbă la-mpărat / Credeți, timpul e departe / Când cu toții, mic și mare / Luptători pentru dreptate / Vom pretinde rezbunare?”10.

Restul capitolelor manuscrisului îl reprezintă amintirile avocatului albaiulian Rubin Patiția legate de evenimentele care au marcat mișcarea națională a românilor din Transilvania în perioada vieții sale, cu accent, însă, pe mișcarea memorandistă. Între paginile 23-91 sunt prezentate de Patiția, în mod sintetic, problemele luptei naționale românești din Transilvania după încheierea Pactului dualist austro-ungar din 1867 și elaborarea, în 1892, a Memorand-ului. Practic, suntem în fața unui Memoriu care cuprinde amintirile și însemnările acestuia despre mișcarea memorandistă și epilogul ei. Desigur, ca un preambul, sunt prezentate la început câteva aspecte referitoare la conjunctura economică și socială a timpului. De pildă, ascensiunii și marii influențe a elementelor evreiești în Ungaria celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea îi sunt rezervate două pagini (paginile 36-37). Paginile 41-45 oferă o incursiune istorică asupra relațiilor românilor transilvăneni cu autoritățile maghiare, centrale și locale, începând cu veacurile evului mediu, ca o exemplificare, în plus, a atitudinii ministrului maghiar de externe Hiéronymi în tratativele cu elita românească din Transilvania la finele anului 1893. Apoi, Patiția consemnează câteva date despre mișcarea memorandistă și implicarea sa, în zona Albei, ca susținător al conducătorilor români din primul eșalon al acesteia și un dialog pe care l-a avut la ieșirea din închisoare cu un anume Szábo Miklos. La final, între paginile 84-91, oferă câteva date despre criza Tribunei și problemele apărute în interiorul Partidului Național Român la sfârșitul secolului al XIX-lea. La paginile 92-93 dă informații despre Moartea președintelui dr. Ioan Rațiu. Apar și Notițe despre anul 1848 între

4 Album, 1894, mss., nr. inv. 3684, MNUAI, pp. 157-158. 5 Ibidem, p. 8. 6 Ibidem, p. 9. 7 Ibidem, p. 12. 8 Ibidem, p. 18. 9 Ibidem, p. 7. 10 Ibidem, p. 10.



275

paginile 94-120, de fapt amintiri despre cele văzute și trăite de Patiția în orașul natal, Câmpeni. Despre un Parastas în Alba Iulia la anul 1885, Faur 28 aflăm date la paginile 121-126. Patiția scrie câteva pagini (127-144) și despre trecutul orașului Alba Iulia, unde s-a căsătorit și a trăit până la moarte, profesând avocatura. Pasivismul și activismul politic, cele două modalități de rezistență a românilor în fața abuzurilor regimului dualist austro-ungar au trezit interesul avocatului. De aceea, în mod firesc, ca susținător al cauzei românești într-o perioadă dificilă pentru românii ardeleni și ca admirator declarat al lui Avram Iancu, liderul pașoptiștilor români pe care-l cunoscuse în perioada copilăriei, la Câmpeni, scrie câte ceva, la paginile 145-152, și în legătură cu pasivismul și activismul românesc situându-se categoric pe pozițiile activismului. La paginile 153-156 aflăm de la Patiția, într-o manieră extrem de concisă, și Povestea societății comerciale Concordia. Paginile 157-158 oferă inedite și interesante mențiuni cu privire la darurile oferite românilor închiși la Vaț, consemnări făcute între 28 iulie 1894 și 26 martie 1895, a căror evidență a fost purtată de Dionisie Roman. Ultimele capitole ale Albumului se ocupă de orașul Rasstadt și de istoricul poeziei Deșteaptă-te române.

Integrat în memorialistica timpului, Albumul, cu mențiuni făcute între iulie 1894 și aprilie 1895, completează imaginea acelor vremuri asupra spiritului de solidarizare a românilor cu elita lor luptătoare pentru cauza națională11. Faptul că autorul vorbește numai incidental la persoana întâia poate fi privit ca un indiciu că el a urmărit o prezentare obiectivă a faptelor. Totuși, nu sunt puține aprecierile personale și criticile, uneori destul de acide, la adresa unor atitudini, comportamente, oameni. Din acest motiv, o confruntare a informațiilor pe care le oferă manuscrisul cu informațiile altor surse documentare rămâne fără îndoială cea mai sigură modalitate de cunoaștere mai aproape de realitate a evenimentelor descrise și a oamenilor implicați în acestea. Limbajul este simplu, fluent și ne oferă imaginea unui om cultivat, cu idealuri naționale specifice timpului. Însemnările sale sunt pătrunse de un puternic sentiment național, de adversitate față de asupritori, în general, și față de autoritățile austro-ungare, în special, fără să treacă, însă, dincolo de limitele unui limbaj corect, controlat. Nu o dată, în paginile sale, avocatul Patiția amintește șicanele, amenințările, brutalitățile fizice și psihice la care au fost supuși liderii memorandiști, dar menționează și tăria de care au dat dovadă aceștia în perioada marilor confruntări din 1848-1849 ori în timpul mișcării memorandiste, mai ales în timpul procesului de la Cluj și al detenției românilor închiși la Vaț ori Seghedin.

Datorită diversității informațiilor pe care autorul le pune la dispoziția urmașilor săi, informații legate de orașul Alba Iulia, de zona Apusenilor, de mișcarea națională a românilor din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Albumul rămâne, încă, o importantă sursă de documentare, care vine în completarea altor documente cu privire la istoria națională, fiind apreciat ca un manuscris valoros al Colecției Rubin Patiția din patrimoniul muzeului albaiulian.

BIBLIOGRAFIE

Hulea, E. 1944, Amintiri din timpul Memorandului. Note biografice și comentar. Transilvania, an 75, nr. 4-5 aprilie-mai/1944, pp. 279-308 (cu anexe).

Josan, N. 1994, Un valoros document al mișcării memorandiste: Albumul deținuților în închisoarea din Vaț (iulie 1894-aprilie 1895). Apulum, XXXI/1994, pp. 377-399 (cu anexe).

Josan, N. 2002, Memorandistul moţ Rubin Patiţia (1841-1918). Alba Iulia. Mircea, I., S. 2015, Colecții și colecționari. Alba Iulia. Imagini în mozaic (1850-1940).

Carte poștală ilustrată. Colecția Remus Baciu. Alba Iulia.

11 Albumul a fost completat mai târziu de alte manuscrise ale lui Rubin Patiția, aflate în colecția muzeului albaiulian și închinate Memorandului.



276

Lista ilustrațiilor: 1. Rubin Patitia (1841-1918), fotografie, Colecția de fotografii a MNUAI (Muzeului Național al Unirii Alba Iulia) 2. Alba Iulia. Casa lui Rubin Patiția 3. Placa fixată în 1936 de ASTRA pe fațada casei lui Rubin Patiția, din Alba Iulia 4. Pagina de titlu a Albumului 5. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 6. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 7. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 8. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 9. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 10. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 11. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 12. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 13. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 14. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 15. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 16. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 17. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 18. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 19. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 20. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 21. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 22. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 23. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 24. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț 25. Pagina 157 din manuscris, unde apar consemnate darurile primite de românii închiși la Vaț 26. Prima pagină a manuscrisului, scrisă de Rubin Patiția 27. Povestea Societății comerciale Concordia 28. Câte ceva despre orașul Rasstadt 29-30. Prezentarea poeziei lui Andrei Mureșan, Deșteaptă-te române, ultimele pagini din manuscris



277

Fig. 1. Rubin Patitia (1841-1918), fotografie, Colecția de fotografii a MNUAI (Muzeului Național al Unirii Alba Iulia).

Fig. 2. Alba Iulia. Casa lui Rubin Patiția.

Fig. 3. Placa fixată în 1936 de ASTRA pe fațada casei lui Rubin Patiția, din Alba Iulia.



278

Fig. 4. Pagina de titlu a Albumului.



279

Fig. 5. Semnături ale vizitatorilor închiși la Vaț.



280




281




282




283




284




285




286




287




288




289




290




291




292




293




294




295




296




297




298




299

Fig. 25. Pagina 157 din manuscris, unde apar consemnate darurile primite de românii închiși la Vaț.



300

Fig. 26. Prima pagină a manuscrisului, scrisă de Rubin Patiția.



301

Fig. 27. Povestea Societății comerciale Concordia.



302

Fig. 28. Câte ceva despre orașul Rasstadt.



303

Fig. 29. Prezentarea poeziei lui Andrei Mureșan, Deșteaptă-te române, ultimele pagini din manuscris.



304

Fig. 30. Prezentarea poeziei lui Andrei Mureșan, Deșteaptă-te române, ultimele pagini din manuscris.



305

DESPRE JAFUL ARMATELOR DE OCUPAȚIE DE LA SFÂRȘITUL ANULUI 1916 ÎNTR-UN DOCUMENT INEDIT

Lucian Popescu Vava∗

Rezumat: Studiul de față se referă la o mărturie identificată în arhivele județului Dolj referitoare la momentul ocupației teritoriului românesc de către trupele Puterilor Centrale la sfârșitul anului 1916. Este vorba despre o scrisoare trimisă de Stirce C. Ispirescu, vătaful unei moșii din localitatea Brânceni, județul Teleorman, către stăpâna sa, Eliza Vorvoreanu, refugiată din calea invadatorilor, la București. Sunt descrise amănunțit faptele abuzive ale soldaților inamici, dar și comportamentul reprobabil al unor localnici. Aceasta constituie o nouă dovadă a jafului produs de armatele de ocupație și se încadrează în tabloul general al comportamentului acestora în teritoriul românesc. Summary: The present study refers to a testimony identified in the Dolj county archives regarding the moment of the occupation of the Romanian territory at the end of 1916. This is a letter sent by Stirce C. Ispirescu, the administrator of a land from Brânceni locality, Teleorman County, to his mistress, Eliza Vorvoreanu, refugee from the invaders in Bucharest. The abusive acts of enemy soldiers, as well as the reprehensible behavior of some locals, are described in detail. This constitutes a new proof of the robbery by the occupation armies and falls into the general picture of their behavior in the Romanian territory. Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, România, ocupația inamică, mărturii, Brânceni. Keywords: First World War, Romania, enemys occupation, testimonies, Brânceni.

O nouă mărturie despre jaful armatelor de ocupație produs în toamna anului 1916 a fost identificată de curând la Arhivele Județene Dolj și reprezintă o scrisoare a vătafului unei moșii din satul Brânceni1 (județul Teleorman) adresată stăpânei sale, refugiată la București, datată 2 ianuarie 19172. Din cercetările efectuate reiese că proprietara moșiei Brânceni ar fi fost Eliza Vorvoreanu, moștenitoare, alături de fratele ei, Costinel, a acesteia de la defunctul Gogu Vorvoreanu3, tatăl lor.

Izbucnirea primului război mondial a avut un larg ecou în rândul opiniei publice românești, dar mai ales a clasei politice4 care trebuie să hotărască, nu atât tabăra, cât mai ales, momentul și modalitatatea de intervenție. Pusă în fața noi situații create în Europa, România și-a declarat neutralitatea în urma hotărârii Consiliului de Coroană întrunit la Sinaia la 21 iulie 19145.

Perioada neutralității a cunoscut una dintre cele mai febrile activități politice, diplomatice și militare, avându-se în vedere surprinderea momentului propice pentru implicarea țării în acțiune și întregirea teritoriului în granițele naționale. După îndelungate tratative cu Antanta, factorii de decizie politică hotărăsc intrarea România în conflict6, transmițând declarația de război Cabinetului de la Viena la 14 august 1916.

Cursul evenimentelor militare avea să fie, însă, nefavorabil scopului politic, deoarece entuziasmul și succesul inițial au fost urmate de dezastrul armatei române în Dobrogea.

Astfel, după înfrângerea de la Turtucaia și avansarea armatelor germano-bulgaro-turce aflate sub conducerea generalului August von Mackensen în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră,

∗ Muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected]. 1Comuna Brânceni este situata în partea de sud a județului Teleorman, pe malul drept al Râului Vedea, la km 12 sud de Alexandria și 25 km nord de Zimnicea. http://primariabrinceni.ro/ accesat la 22.02.2018. 2 Am păstrat stilul vechi (calendarul iulian) folosit de autorul scrisorii. 3 Chefani-Pătrașcu, 2011, pp. 289-309. 4 Popa, 1979, p. 159; Atanasiu et al., 1979, pp. 28-114; Zamfir, Banciu, 1995, pp. 58-64; Torrey, 2014, pp. 19-28. 5 Iordache, 2003, p. 401. 6 Conform Tratatului de alianță politică și militară din 4 august 1916.


POPESCU VAVA Lucian

306

Marele Cartier General românesc hotărăște trecerea în defensivă pe crestele Carpaților, avându-se în vedere scurtarea frontului și suplimentarea cu trupele a frontului sudic pentru a stopa inamicul7.

La sfârșitul luni octombrie 1916, Puterile Centrale împrospătându-și forțele cu unități de pe celelalte fronturi, rămase inctive, și obținând superioritatea, străpung îndârjita apărare a românilor pe Valea Jiului, debușând în Oltenia, apoi îndreptându-se spre capitală.

O a doua coloană inamică a pătruns din sud, trecând cu multă ușurință peste Dunăre, la Zimnicea, având ca obiectiv tăierea retragerii forțelor române și ocuparea Bucureștiului.

La sfârșitul anului 1916 două treimi din teritoriul românesc erau ocupate și începea astfel „una dintre cele mai grele forme de dominație străină pe care le-a cunoscut poporul român în cursul istoriei sale. Regimul a fost terorist, iar jaful organizat în detalii”8.

Încă din primele zile ale invaziei dușmane, o parte a populației, îngrozită de zvonurile care circulau despre atrocitățile comise de trupele germane, a început refugiul spre Moldova. Referindu-se la exodul populației din zonele invadate, mărturiile contemporane consemnează: „Știrea că nemții au răzbit pe ai noștri și vin încoace câtă frunză și iarbă, s-a răspândit din sat în sat […]. Speriați, oameni și-au ascuns țoalele și bucatele în gropi săpate în pământ pe fundul vâlcelelor, iar animalele le-au trecut peste culme și le țineau pe la dosuri, prin pădure […]. O parte din locuitori au încercat să se refugieze spre răsărit, ca să nu dea ochii cu dușmanul. […] un lung convoi de care de pe Valea Amaradiei, cu femei, copii și oameni bătrâni, mulți pe jos, cu sacul în spate și câte o vacă de frânghie, înaintau cu greu prin noroiul cleios al drumului, alcătuind un tablou sfâșietor al părăsirii satelor”9.

Un alt martor al acestui eveniment petrecut în Craiova, adolescentul Alexandru Badea Constantinescu, consemna în memoriile sale: „Strǎzile prezentau un tablou lugubru: Oameni, femei și copii cu câte o boccea ȋn spinare, ȋndemnau spre Gara Craiova. Am ȋntrebat pe Tata: „Ce facem, unde mergem? - Știu și eu ce sǎ-ți spun! Vǎd cǎ toatǎ lumea fuge din Oraș. Eu zic sǎ mergem la Garǎ și de acolo sǎ pornim spre Slatina, ȋntrucât trupele române vor opune mare rezistențǎ pe Olt”10.

Cea mai mare parte a populației a rămas însă, având să sufere greul calvar al regimului străin, chiar din prima clipă. Astfel, din prima ordonanță emisă, guvernatorul militar Tulff von Tschepe und Weidenbach avertiza populația că „Din proviziunile țării se vor lăsa populațiunii acelea de cari are nevoie pentru traiul, pentru continuarea culturii pământului […] prisosul se va exporta, cum s-a obișnuit și în timp de pace, în țările aliate”11.

Debutul exploatării organizate prin sistemul ordonanțelor, care atingeau toate domeniile, fusese precedat de jaful brutal inițial întâlnit la pătrunderea trupele inamice în satele și orașele românești. Conservatorul și cunoscutul germanofil, Alexandru Marghiloman, remarca la 24 noiembrie 1916, că „germanii […] se arătau foarte cruzi […] iar condițiile impuse administrației sunt grele”12. Au fost confiscate podoabe, bijuterii, obiecte de uz casnic și gospodăresc, alimente, furaje, materiale, au fost devastate magazinele și localurile publice. În memoriile sale, Constantin Bacalbașa remarca apetitul germanilor pentru alimente, revendicând astfel, primii, produsele alimentare din băcănii și depozite, în vreme ce bulgarii preferau birturile13. „N-am rămas cu nimic, soldații nemți ne-au arătat bobul de orz cu o mână și revolverul cu alta”14 declara la 5 decembrie 1916, un locuitor al comunei Chiajna. Referindu-se la dimensiunea fenomenului în capitala României, Virgiliu Drăghiceanu nota „Sute și mii de convoiuri de care, furgoane, căruțe, trec zi și noapte, în curs demai bine de două luni. Sunt pline cu Trofeele ce le adună în marșul lor victorios.

7 Angelescu et al., 1936, pp. 3-4. 8 Iordache, 2003, p. 450. 9 Preotescu et al., 1986, pp. 127-128. 10 Badea Constantinescu, mss., p. 368. 11 Dudu, 2016, p. 127. (doc. nr. 74). 12 Atanasiu et al., 1979, p. 245. 13 Bacalbașa, 2017, p. 45. 14 Trancu Rainer, 1982, p. 107.



307

Tronuri țărănești, velințe, cufere prețioase, scurteici, scaune-fantezii, pirostrii, cazane plăpumi sărăcăcioase, portrete în uleiu, plăpomi de atlas, peste care zac porci vii sau tăiați, găini, rațe, pianine, urmate de cirezi întregi de oi, vaci elvețiene, cai, etc.

În oraș se fac rechiziții neregulate la farmacii, drogherii; se fură pe stradă mai ales ceasornicele, ce sunt smulse cu forța de Bulgari; găinile, porci sunt predilecția Germanilor”15.

De altfel, cele mai crude acte de samavolnicie le-au săvârșit trupele de ocupație în localitățile din sudul Olteniei, Munteniei și Dobrogei, iar în acest sens Vasile Cancicov nota la 4 ianuarie 1917: „Știri ce au putut parveni din Oltenia sunt teribile în ce privește jaful cu care ocupantul s-a auncat asupra averei populației”16.

Revenind la documentul nostru, putem afirma că trupele dușmane care au trecut prin zona satului Brânceni făceau parte din din Corpul LII al generalului german Robert Kosch aflat sub comanda feldmareșalului August von Mackensen. Acest Corp de Armată fusese dislocat la sfârșitul lunii august 1916, în Bulgaria, la frontiera cu România. Era compus din cinci divizii: două germane, două bulgare și una turcă. Încă de la 10 noiembrie 1916, sub supravegherea generalului von Mackensen începuseră trecerea Dunării pe la Zimnicea cele cinci divizii cu scopul tăierii retragerii armatei române din Oltenia, urmărită de Armata a 9-a Germană, și ocuparea capitalei17.

Vătaful moșiei, lăsat să supravegheze integritatea proprietăților, în timp ce stăpâna se refugiase din calea invadatorilor, redactează această scrisoare, „cu mâna tremurândă am luat condeiul”18, în momentul în care află că aceasta se găsește la București „ca să vă scriu mai la vale ororile răsboiului ce s-a desfășurat aici la Brânceni, și în alte părți alle județului”19. În stadiul actual al cercetăriilor cunoaștem faptul că poșta va reîncepe să funcționeze abia din luna mai 1917, dar și atunci cu o cenzură severă, de care scrisoarea probabil nu ar fi trecut. Dar găsirea ei în Fondul Vorvoreanu, ne oferă posibilitatea să considerăm că aceasta putea să ajungă la destinatar prin intermediul altei persoane, opțiune destul de perimejdioasă, deoarece era interzisă transmiterea corespondenței de către terți.

Reluând firul dezvăluirilor, autorul, referindu-se la momentul pătrunderii trupelor inamice, în satul Brânceni, menționează că „în ziua de 13 noembrie (duminica, n.n.) aveam în cuartir20 2 offițeri, din care unul rănit. Noaptea, pe la orele 2, i-am sculat să plece, că venise peste noi germanii și lua prisonieri, - dimpreună cu vreo 300 de soldați ce erea prin sat cu coloana”21.

Intrarea soldaților este descrisă în ordinea sosirii: „duminică pe la orele 12 a sosit germanii”22, peste o jumătate de oră „ vine un escadron de turci”23 și puțin mai târziu, în aceeași zi, „vin și bulgarii”24. Comportamentul soldaților este asemănător, indiferent dacă sunt germani, turci sau bulgari, cu toții manifestându-și dorința de a scotoci, abuza și prăda cât mai mult.

Primii care au început rechizițiile au fost turcii care, după cum afirmă autorul, „mi-au luat caii câte 5, căci mai era și o iapă a factorului”25 începând cearta cu bulgarii „pentru cai”26. Dar nu se vor opri aici pentru că „alți turci intrase în casă la mine și mi-au luat dintr-un garderop diferite haine spărgând ușile”27. Spre seară, au venit pentru încartiruire „offițeri de statu majoru în casele cele mari”28 care îi poruncesc să le sacrifice 20 de găini. Supărarea e cu atât mai mare cu cât o parte

15 Drăghiceanu, 1920, p. 16. 16 Cancicov, 2015, p. 193. 17 Torrey, 2014, pp. 152-155. 18 SJAN Dolj, f. 12. Textul este reprodus fidel, păstrându-se neconcordanțele sintactice ale autorului. 19 SJAN Dolj, f. 12. 20 Încartiruiți. 21 SJAN Dolj, f. 12. 22 SJAN Dolj, f. 12. 23 SJAN Dolj, f. 12. 24 SJAN Dolj, f. 12. 25 SJAN Dolj, f. 12. 26 SJAN Dolj, f. 12. 27 SJAN Dolj, f. 12. 28 SJAN Dolj, f. 12.


POPESCU VAVA Lucian

308

dintre acestea fuseseră achiziționate cu câteva zile în urmă: „Aveam 200 găini și 40 gâsce și 12 curcani că în ziua de 10 noiembrie cumpărasem 120”29. Spre dimineață urmează o altă repriză de pradă: „pe la orele 2 vine un offițer cu un camion automobil și sparge garderopele ce erea închise și celelalte și își ia tot ce le-a plăcut precum și tote pustele ce le-a găsit”30.

Practic, zi după zi, la fiecare contact cu soldații și ofițerii inamici, din gospodărie se mai ridica câte ceva. Astfel, a doua zi, continuă autorul, „mi-a luat tote trăsurile, scăpând o brișcă care trimisesem pe S Majur rănit cu 2 boi, care brișcă în urmă a luat bulgarii”31. Seara are iarăși parte de musafiri nepoftiți, care „la orele 4 noaptea au plecat și a luat fiecare ce le-a fost la disponibil, cearșafuri, plăpomi, ce putea duce cu ei”32.

Nici boii n-au scăpat deoarece, deși îi trimisese cu vătaful dincolo peste râul Teleorman, dar acesta lăsându-i „a venit acasă singuri și mi-a luat jumătate germanii și jumătate bulgarii, cum și vacile și bivolițele”33. Singurele salvate au fost oile „având cioban bun și s-a dus cu ele unde îi spusesem”34.

Aceaste întâmplări erau doar începutul calvarului întrucât autorul continuă dezvăluirile: „în ziua de 18 noembrie vine în curtea mare vreo 40 camioane automobile și intră tote, căci curtea de serviciu era plină cu 200 care de coloană de nemți, și adună porcii de prin sat și care îi aveam și noi și taie. Noaptea era o măcelărie, astfel că era jială mare”35. Pe 19 noiembrie au venit „bulgarii care a adunat peste 3000 oi, 300 capete de vite mari și ca 100 capre le aduce și le închide în curtea de serviciu. Nu le-a plăcut acolo și le aduce în grădină și le închide în grădină, unde au stricat mai tot, bulgarii cu vitele. Nu mă lasă să mă mai duc prin case, amenințându-mă mereu că mă va lua prizonier cu ei. Abia am scăpat fugind la Riga și am stat acolo până au plecat cu oile și vitele, ei au devastat casa mai de tot rupând perdelele, luând fețele de la droluri, a spart șifoneru cel nou căutând în el nu știu ce. În casa mare nu mai este nimic decât paturile, birou, mesele și serviciu de la lavoir și acela ce am putut scăpa”36.

Pe data de 20 noiembrie urmează rechiziția lucrurilor personale, pe care autorul recunoaște că le ascunsese „într-o ladă în pivniță tot ce aveam și eu mai bun. Haine, cămăși și un mic giuvarceu al nevesti, vesela mea de argint și vreo 2500 lei bani”37 n-au scăpat de apriga pradă a unei companii care „cum s-au instalat au început a căuta peste tot și am băgat iute de seamă că venea unu cu un șervet, am fugit în pivniță și acolo am găsit alții în pivniță. Am început a țipa, am găsit acolo rămase, hainele și rufăria, iar banii, giuverceu, tacâmurile, nu am mai găsit nimic, că soldații au fugit, până să vin cu căpitanii”38. La aceasta se adaugă umilințele suferite ca urmare a „multe înjurături, ghionturi câte și mai câte”39 și alte „peripeții prin care am trecut”40. Sunt cunoscute multe astfel de exemple ale comportamentului violent, intimidant și autoritar al ocupanților în fața populației românești cu scopul supunerii acesteia.

Alături de petrol și minereuri, produsele agricole au reprezentat obiectivul central în planul general de exploatare economică a României și o mare necesitate pentru germani începând astfel spolierea acestora: „Grâul se găsește rechiziționat de germani, dar nu ardicat și care o să se plătească cu 2200 lei vagonu41, și ordonanța este ca să se facă contractu cu locuitorii și să prezinte fiecare

29 SJAN Dolj, f. 12. 30 SJAN Dolj, f. 12. 31 SJAN Dolj, f. 12. 32 SJAN Dolj, f. 12. 33 SJAN Dolj, f. 12. 34 SJAN Dolj, f. 12. 35 SJAN Dolj, f. 12. 36 SJAN Dolj, f. 12-13. 37 SJAN Dolj, f. 13. 38 SJAN Dolj, f. 13. 39 SJAN Dolj, f. 13. 40 SJAN Dolj, f. 13. 41 Informația apare și la Bacalbașa. Statul major economic german fixase acest preț după mai multe negocieri. Bacalbașa, 2017, p. 70.



309

proprietar la localitate sau oamenii lor”42. Acțiunile de exploatare și extorcare întreprinse de ocupanți au avut ca efect și scumpirea peste măsură a produselor petroliere și alimentare, reliefate prin prețul crescut: „ardem benzina cu 2 franci kila. Mineralu 2 lei. Am cumpărat un purcel cu 76 lei. Ca păsări nu mai avem nimic”43. Un alt aspect al stricăciunilor produse de trecerea trupelor de ocupație l-a reprezentat și paguba adusă gospodăriei prin faptul că „trandafirii sunt mai mult de jumătate rupți și brazii roși de capre, ce a rămas am pus de i-a uns cu baligă”44 pentru protecție.

După detalirea pagubelor suferite în gospodărie, autorul începe enumerarea distrugerilor suferite de diferiți proprietari ale căror moșii și conace se învecinau cu alstăpânei. Asfel „la Dl. Costinel Vorvoreanu45 i-a stricat casa de la conac46 rupând tot și fărâmând ușa, ferestre. A avut 5000 saci plini cu grâu, a luat sacii goi și la grâu ia dat foc. Au fost țărani din Găuriciu. Grâu i la luat mai tot de acolo… A început a mai aduce din el. Atât grâu de la sat a rămas și porumbu din pătule. În colo tot e distrus, este o jiale. Și porumbu din sat, al d-lui Vorvoreanu, la luat țăranii mai tot, stricând pătulele. A pus Riga de le-a astupat, ziua le drege și noaptea le strică. La noi este bine nu a stricat”47.

O altă victimă a jafului a fost moșierul Pleșia, despre ale cărui case aflăm că au fost golite în afară de „ce a găsit la Vișean, tatăl băiatului de la grădină și am găsit și eu 2 saltele pe la țărani”48, iar porcii îi fuseseră luați, o parte de invadatori, iar o altă parte „pe la țărani, furați”49. Un amănunt interesant îl constituie faptul că unul dintre administratori moșiei Pleșia folosește momentul acesta de confuzie pentru a-și însuși produse cerealiere din magazia stăpânului său. Este vorba de logofătul Ienache, care pentru a se asigura ca nimeni să „nu-l vadă ce face”50, îl trimite pe Manole, probabil un alt servitor, la grădină. Ulterior din magazie „ia luat ca 200 kile [grâu, n.n.] și ovăzu tot, porumbu putui [n-a putut, n.n.], că s-a pus acolo o caraulă de germani”51.

Autorul conchide: „când o ajuta D-zeu să pot a veni atunci vă voi descri tot ce am răbdat, că eram decis eu să venim la Bucuresci ca să vă găsescu, dar nu mă lasă cei dupe aici căci le teamă că țăranii aflând de plecarea mea are să distrugă tot dupe aici. Cum a făcut și în alte părți”52. Urmează formula de încheiere cu semnăturile autorului Stirce C. Ispirescu și a soției sale, Ana Ispirescu.

La final însă revine cu un post scriptum amintind și alte nenorociri „Boii lu Dl. Vorvoreanu mai sunt că a plecat Dobrucu cu ei, oile sunt luate tote și văcuța. Și la Dl. Plesea mai sunt 6 boi prin sat și cu care a plecat Stereadi cu ei 8 în hamuri și căci în acolo sunt luați toți. Grădina lu dl. Puiu Plessia aproape stricată precum și sera.”53.

În concluzie, observăm că la jaful străin se adaugă și cel comis de unii țărani, profitând de vremelnicul vid de putere și care probabil nu uitaseră momentul 1907 sau care, pur și simplu, găsesc momentul prielnic să-și completeze proviziile, considerând că, în caz contrar, le vor lua ocupanții. Cu toate că germanii căutau să protejeze resursele din teritoriul ocupat, existau și momente de „complicitate”, când după jaful inițial al invadatorului, populației locale i se „inducea” ideea că are acordul tacit al administrației străine de a participa la jaf. Că jafurile produse de localnici și în alte zone au fost o realitate o dovedesc și memoriile fostului prefect de Romanați, Alecu Constantinescu, care amintește că la 10 februarie 1917 Ministerul de Interne a emis un „ordin circular relativ la devastările ce comit ţărani spre a se face constatări”54.

42 SJAN Dolj, f. 13. 43 SJAN Dolj, f. 13. 44 SJAN Dolj, f. 13. 45 Proprietar a 278 (ha) și 8 000 (m2) în comuna Găuriciu (azi Izvoarele). Chefani-Pătrașcu, 2011, p. 87. 46 Conacul era situat pe „Valea Ungurelului” parte din moșia Găuriciu. Chefani-Pătrașcu, 2011, p. 88. 47 SJAN Dolj, f. 13-14. 48 SJAN Dolj, f. 14. 49 SJAN Dolj, f. 14. 50 SJAN Dolj, f. 14. 51 SJAN Dolj, f. 14. 52 SJAN Dolj, f. 14. 53 SJAN Dolj, f. 14. 54 Vintilă, 2016, p. 49.


POPESCU VAVA Lucian

310

Dorind să pară o armată „de eliberare” pentru poporul asuprit de marii proprietari de moșii, pe diferite căi germanii lăsau să se înțeleagă că țăranii se pot răzbuna acum în voie pentru toate nelegiuirile suferite de-a lungul timpului. Pe de altă parte, scopul germanilor era însă acela de a-și atenua imaginea „de jefuitori/invadatori”, prin crearea voită a confuziei între jaful produs de armată și cel al localnicilor.

Așadar, acest mic episod al contactului cu trupele dușmane într-un sat din județul Teleorman, poate fi extrapolat la cadrul general al momentului ocupației străine pe teritoriul românesc de la sfârșitul anului 1916. Final de an umilitor pentru țară, plastic descris de Țigara-Samurcaș: „Anul care se sfârșește va însemna în istoria neamului nostru cea mai dureroasă pagină. Niciodată în decursul vremurilor patria noastră nu a fost mai umilită. Să căutăm deci prin muncă cinstită și încordată să scăpăm de umilința și jugul ce ne apasă…”55.

BIBLIOGRAFIE

Angelescu, P., Samsonovici, N., Constandache, G. 1936. România în război mondial 1916-1918. București: Imprimeria Națională.

Atanasiu, V., Iordache, A., Iosa, M., Oprea, M. I., Oprescu, P. 1979. România în primul război mondial. București: Militară.

Bacalbașa, C. 2017. Capitala sub ocupația dușmanului 1916-1918. București: Vremea. Badea Constantinescu, A. f.a. Jurnal. vol. I, manuscris, nr. inv. 28124, Muzeul Olteniei Craiova. Cancicov, V. Th. 2015. Jurnal din Vremea ocupației. Impresiuni și păreri personale din

timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 – 13 august 1917. București: Humanitas. Chefani - Pătrașcu, S. 2011. Moșieri teleormăneni (1864-1949). București: Renaissance. Deaconu, L. 1988. Momente din epopeea făuririi statului național unitar român. Craiova:

Scrisul Românesc. Drăgiceanu, V.N. 1920. 707 zile sub cultura pumnului german. București: Cartea

Românească. Dudu, M. (coord.) 2016. Documente privind istoria Craiovei în timpul Primului Război

Mondial. Craiova: Aius. Iordache, A. 2003. România în anii Primului Război Mondial. În Gh. Platon (coord.), Istoria

Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918). vol. VII, tom 2. București: Enciclopedică, pp. 395-462.

Popa, M. 1979. Primul rǎzboi mondial 1914-1918. București: Științificǎ și Enciclopedicǎ. Preotescu, E., Marica, I. S., Mănescu, C. I. 2009. Logrești-Moșteni, Județul Gorj. Descriere,

documente, date și informații cu caracter monografic. Târgu-Jiu: Măiastra. SJAN Dolj., fond Vorvoreanu, nr. inv. 430, cota 242, f. 12-14. Torrey, G. 2014. România în Primul Război Mondial. București: Meteor Publishing. Trancu Rainer, M. 1982. File de Jurnal. Mărturii. București: Eminescu. Țigara-Samurcaș, A. 1999. Memorii II (1910-1918). București: Grai și suflet – Cultura

Națională. Zamfir, Z., Banciu, J. 1995. Primul Război Mondial. București: Didactică și Pedagogică.

ABREVIERI SJAN Dolj. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale, filiala Dolj. LISTA FIGURILOR Fig. 1. Scrisoare, pagina 1. Fig. 2. Scrisoare, pagina 2. Fig. 3. Scrisoare, pagina 3.

Fig. 4. Scrisoare, pagina 4. Fig. 5. Scrisoare, pagina 5. Fig. 6. Scrisoare, pagina 6.

55 Țigara-Samurcaș, 1999, p. 168.



311

Fig. 1. Scrisoare – pagina 1.


POPESCU VAVA Lucian

312




313



POPESCU VAVA Lucian

314




315



POPESCU VAVA Lucian

316




317

CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE PRIZONIERATUL LUI NICOLAE TONITZA ÎN TIMPUL MARELUI RĂZBOI

Cristian-Iulian Ceacîru∗

Rezumat: În urma dezastruoasei bătălii de la Turtucaia, zeci de mii de soldați români au fost luați prizonieri de către trupele bulgare. Printre captivii români se afla și pictorul Nicolae Tonitza. Alături de camarazii săi, el a trebuit să reziste tratamentului dur al gardienilor, foametei și bolilor. Cu toate acestea, Nicolae Tonitza folosindu-se de talentul său artistic, a căutat să ridice moralul prizonierilor români, să-i scoată din monotonia cenușie de zi cu zi. Un rol important în acest sens l-a avut realizarea unei reviste a lagărului, scrisă de mână și concepută în mare parte de acesta. Abstract: Following the disastrous Battle of Turtucaia, tens of thousands of Romanian soldiers were taken prisoner by the Bulgarian troops. Among the Romanian captives was the painter Nicolae Tonitza. Along with his comrades, he had to withstand the tough treatment of wardens, hunger, and illnesses. However, Nicolae Tonitza, using his artistic talent, sought to raise the morale of the Romanian prisoners, to remove them from the daily gray monotony. An important role in this respect was the realization of a journal of the camp, written by hand and designed largely by Tonitza. Cuvinte cheie: prizonier de război, pictor, Nicolae Tonitza, Bulgaria, primul război mondial, revistă. Key-words: prisoners of war, painter, Nicolae Tonitza, first world war, periodical.

Prin impactul pe care l-a avut asupra societății, primul război mondial a fost unul din acele evenimente care a schimbat pentru totdeauna destinul al aproape întregii omeniri. Au fost implicați oameni din toate categoriile sociale, având profesiile cele mai diverse. O categorie specială a celor care au trăit ororile primei conflagrații mondiale a fost cea a prizonierilor de război. Departe de cei dragi, de patrie, suferind sub apăsarea foametei și a bolilor de multe ori soarta prizonierilor de război era mai rea chiar decât a celor uciși în cursul luptelor. Asemenea celorlalte state combatante și România a avut soldați care au îndurat prizonieratul pe teritoriul Puterilor Centrale. O categorie aparte de soldați români căzuți în prizonierat a fost cea a artiștilor. Printre aceștia se remarcă marele pictor Nicolae Tonitza, care, în timpul primului război mondial a fost prizonier în lagăre din Bulgaria.

Nicolae Tonitza (1886-1940), unul dintre cei mai valoroși pictori români, s-a născut la 13 aprilie 1886 la Iași, fiind unul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. În anul 1902 s-a înscris la Școala Națională de Belle Arte din Iași de la care însă nu va lua diplomă de absolvire. Șase ani mai târziu, N. Tonitza s-a înscris la prestigioasa Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase din Munchen. Adevărata formare artistică și-o va realiza în perioada anilor 1909-1911, când a locuit la Paris. Aici a studiat intens lucrările marilor pictori și a realizat o serie de tablouri.

Prima expoziție personală a lui Nicolae Tonitza a avut loc în 1916, aceasta cuprinzând 94 de picturi și desene. După primul război mondial, în 1924, a căpătat o recunoaștere internațională, odată cu participarea la bienala de la Veneția. Ulterior a participat de asemenea la o serie de expoziții internaționale precum cele de la Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1934, Nicolae Tonitza a devenit rector al Academiei de Belle Arte din Iași. O parte însemnată din activitatea sa artistică a consacrat-o imortalizării frumuseții peisajului dobrogean, în perioada 1933-1934. Aflat în plină glorie, Nicolae Tonitza s-a stins din viață, în urma unei îndelungate suferințe, la 26 februarie 1940.

Intrarea României în război în noaptea de 14/15 august 1916 a fost întâmpinată cu mare entuziasm de societatea românească. Pentru o scurtă perioadă de timp bucuria populară a fost

∗ Muzeograf, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: [email protected].


CEACÎRU Cristian-Iulian

318

întreținută de succesele armatei române care ducea o ofensivă victorioasă în Transilvania. În acest context de euforie generală a survenit catastrofa militară de la Turtucaia.

Localitatea și împrejurimile sale, deși puternic fortificate între anii 1913-1916, erau oarecum izolate față de restul teritoriul românesc și nu aveau resursa umană necesară unei defensive de succes. Cea mai mare parte a soldaților români prezenți la Turtucaia făcea parte din Divizia 17 Infanterie, mulți dintre ei fiind recruți neinstruiți conduși de ofițeri rezerviști1.Datorită acestui fapt, moralul trupei era scăzut, soldații simțindu-se în nesiguranță. Forțele oponente erau formate din Divizia 4 de infanterie bulgară, o brigadă din Divizia 1 de infanterie bulgară precum și un detașament format din patru batalioane germane. Conduse de generalul Pantalai Kiselov (1863-1927) trupele bulgare nu numai că aveau o semnificativă superioritate numerică dar și un moral foarte bun. Primele atacuri au început la 2 septembrie 1916 iar românii au fost nevoiți să se retragă pe linia principală de apărare. La 5 septembrie bulgaro-germanii au lansat un atac decisiv după ce anterior aduseseră pe poziții artileria și infanteria pe locul de pornire al ofensivei. Solicitările generalului Teodorescu de a evacua zona au rămas fără răspuns, dimpotrivă, i s-a transmis să continue lupta până la ultimul soldat. Nu s-a reușit nici trimiterea de ajutoare trupelor române astfel soarta acestora fiind pecetluită. În ciuda bravurii cu care s-au luptat trupele românești au capitulat în după amiaza zilei de 6 septembrie. Peste 25 000 de ofițeri și soldați români au fost luați prizonieri2.

Numărul exact de prizonieri de război din Bulgaria, în timpul primului război mondial, este greu de determinat. Se pare că au fost peste 60 000 de prizonieri capturați de armata bulgară în perioada respectivă. Dintre aceștia, din punct de vedere etnic, cei mai numeroși erau prizonieri de război sârbi și români, aproape 50 000 de oameni. În urma unor cercetări recente s-a stabilit că la sfârșitul marelui război, în Bulgaria existau 21 082 prizonieri români3. Anterior, în Germania fuseseră transferați alți 6500 de prizonieri români. În afara sârbilor și românilor, în lagărele bulgărești mai existau prizonieri ruși precum și, într-un număr mult mai mic englezi, francezi, italieni, greci.

Pe teritoriul bulgar existau 21 de lagăre de prizonieri cele mai mari dintre acestea fiind la Sofia (19 000 de prizonieri) și Ferdinand ( în jur de 7000 de prizonieri)4. Existau mari diferențe între condițiile din aceste lagăre de prizonieri. Astfel, lagărul de la Plovdiv, în care erau internați toți prizonierii englezi și majoritatea celor francezi, era impecabil organizat din puncte de vedere al condițiilor de trai. În alte lagăre însă, precum cele de la |Haskovo sau Kârdjali, condițiile de viață erau foarte grele, prizonierii trebuiau să depună eforturi imense pentru a supraviețui.

După căderea în captivitate, Nicolae Tonitza asemenea miilor de soldați români a trebuit să suporte tratamentul brutal al militarilor bulgari precum și deposedarea de o serie de bunuri personale (ceas, bani etc). În cele mai multe cazuri, prizonierii luați de către bulgari erau duși, în coloane, pe jos către lagărele de internare. După două zile de marș, coloanele de prizonieri români luați la Turtucaia au ajuns la Razgrad unde au staționat câteva zile. Mai departe au fost transportați cu trenul la Tulovo unde au stat o lună de zile. De aici captivii români au fost porniți spre destinația lor finală, lagărul din localitatea Kârdjali, în sudul Bulgariei. Pictorul C. Vlădescu, luat și el prizonier la Turtucaia a surprins foarte bine în amintirile sale incertitudinea și angoasa trăită, neștiind cum va arata viitorul: „Nu știm încotro mergem. Auzim de Kârdjali, spre sudul Traciei. Dar fără o hartă nu ne dăm seama de drumul până la acea localitate. Ne întrebăm totuși de ce n-am fost lăsați în primul lagăr? Unii sun convinși, că lagărul acela, cu lipsurile lui nu putea fi decât provizoriu în timp ce vagi presimțiri sinistre încearcă inimile celor mai sceptici5”.

În memoriile sale G. Banea, ofițer român căzut prizonier în Dobrogea, a descris in amănunt localitatea în care se afla lagărul: „…Kârjalia era un orășel în regiunea cucerită în războiul balcanic. Pe când Hascov și împrejurimile erau cu pământ bun, cu vii, cu tutunării mai ales, intram 1 Torrey, 2016, p. 83. 2 Torrey, 2016, pp. 83-88. 3 Cholakov, 2013, p.13. 4 Cholakov, 2013, p.15. 5 Vlădescu, 1926, p. 34.



319

acum într-un ținut sărăcăcios. Pământ sterp, mai tot o piatră sfărâmicioasă, putredă parcă. […] Târgușorul Kârjalia nu era mult mai breaz. Pe jumătate părăsit și dărăpănat, puțina populație turcească ce mai rămăsese, își ducea zilele ca vai de lume. Bulgari erau numai autoritățile. Orașul trebuia aprovizionat din altă parte și era greu de făcut drumul de trei poște până la gara Racovschi, cu carele sau mai des cu caravane de catâri și mai ales măgăruși piperniciți6”.Spre deosebire de alte lagăre de prizonieri, cel din Kârdjali oferea condiții de trai puțin favorabile. La acestea se adăuga și tratamentul brutal pe care soldații bulgarii îl aplicau prizonierilor români. Trebuie menționat faptul că, dintre toți prizonierii internați, cei sârbi și români aveau parte de cele mai rele tratamente în timp ce prizonierii englezi și francezi erau bine îngrijiți. Românilor li se reproșa faptul că au atacat mișelește Bulgaria în 1913, acțiune armatei române fiind văzută ca un factor determinant al înfrângerii bulgarilor în cel de-al doilea război balcanic.

Rele tratamente la care au fost supuși prizonierii români au fost remarcate în anul 1917 și de o misiune a Crucii Roșii Internaționale care a consemnat protestele energice ale ofițerilor români legate de abuzurile la care au fost supuși. Atunci când li s-a atras atenția, oficialii bulgari au afirmat cu cinism că românii nu sunt obișnuiți cu războiul, în timp ce bulgarii sunt în război de șase ani, românii au fost în război doar șapte zile7.

Pentru prizonieri hrana constituia unul din elementele vitale pentru supraviețuire. Însă, într-o țară aflată în război, asigurarea unei alimentații corespunzătoare captivilor nu a constituit niciodată o prioritate. După cum a constatat aceeași misiune a Crucii Roșii Internaționale aflată în Bulgaria, captivilor li se asigura pâine în cantitate suficientă și de o calitate foarte bună. Însă, reprezentații Crucii Roșii nu au văzut la vremea respectivă în Bulgaria decât lagărele de prizonieri în care existau condiții bune, deci afirmațiile lor nu pot fi considerate întru totul conforme cu realitatea. Relatările foștilor prizonieri români despre pâine primită ca hrană oferă o imagine diferită: „…pâinea ni se micșora de la o zi la alta, devenind tot mai rea, când acră, când amară, când cu pleavă ori paie și trecând de la făina de grâu prin cea de orz, ovăz și chiar fasole. Aceasta din urmă era un fel de pastă, cu o crustă rumenă pe din afară, cu miezul însă acru și lipicios, în greutate de 400gr. Nu de rare ori și pe aceasta o așteptam zadarnic8”.

Alături de o alimentație consistentă, pentru prizonierii de război era foarte importantă și menținerea unei bune stări de sănătate. Pentru niște organisme slăbite fizic, supuse și unei continue tensiuni psihice acest lucru era dificil de realizat. La răspândirea maladiilor de tot felul contribuia adesea și poziționarea greșită a locurilor de internare a captivilor, cum a fost și cazul lagărului de la Kârdjali. Astfel mulți dintre colegii de suferință a lui Nicolae Tonitza au căzut pradă bolilor după cum aflăm din mărturii contemporane: „Bucuria primăverii ne fu și ea curând stricată de ivirea Malariei (friguri palustre) care începu să bântue cu furie în tot lagărul. Aproape nu a fost ofițer să nu sufere de acest rău ce dăinuia în ace regiune în stare endemică, făcând numeroși bolnavi chiar și în populația turcească băștinașă. Singurul remediu contra temperaturii întrecând dese ori 40 gr. era chinina, remediu sau mai bine zis paliativ, întru cât nu poate combate decât într-o măsură redusă efectul (temperatura), fără să înlăture boala propriu zisă care revenea în crize din ce în ce mai dese. Acest medicament era pe de o parte greu de găsit în localitate, unde nu exista o farmacie, iar pe de alta, multă vreme ne fu refuzată orice asistență medicală. În fiecare cameră zăceau doi trei bolnavi, cari în timpul scurtei convalescențe, între două crize, purtau de grijă nouilor căzuți. Numai târziu, după ce boala prinsese rădăcini adânci în corpurile istovite, ni se permise să mergem, între baionete, la vizita medicală9”.

Dincolo de suferințele fizice, de foame, cel mai greu de suportat de soldații români captivi era ruperea legăturilor cu cei dragi și monotonia vieții de zi cu zi. Pentru menținerea moralului se făcea simțită nevoia existenței unor activități care să distragă atenția de la gândurile apăsătoare. În 6 Banea, 1938, p. 145. 7 Rapport…, 1917, p. 21. 8 Vlădescu, 1926, p. 97. 9 Vlădescu, 1926, p. 111.



320

lagărele de război bulgare nu prea existau posibilități de petrecere a timpului liber. Cărțile e erau greu de obținut,mai ales în limba română și, cu excepția lagărelor mari, nu existau spații comune destinate lecturii sau altor activități.

În cursul anului 1917 pentru o parte din prizonierii români de la Kârdjali, cei care în viața civilă erau artiști, se părea că s-a ivit o rază de speranță. Printre aceștia se aflau pictorii N. Tonitza, C. Vlădescu, C. Ioniță precum și sculptorul amator E. Arghiropol. Pentru o perioadă foarte scurtă de timp (10 zile) a existat un atelier improvizat de pictură- sculptură. Prizonierilor români le-a fost dată permisiunea de a înființa un astfel de atelier de către locotenentul Boiadjeff, comandantul lagărului. Din nefericire același ofițer a dat ordinul de închidere a atelierului și de încetare a activităților artistice în foarte scurt timp. Astfel s-au pierdut pentru totdeauna o serie de lucrări ale lui Nicolae Tonitza.

Totuși, efemera existență a atelierului de sculptură-pictură a constituit scânteia declanșatoare a altui proiect al prizonierilor români. La inițiativa lui Tonitza, ajutat de bunul său prieten și confrate C. Vlădescu a apărut o revistă a lagărului de prizonieri. Aceasta, scrisă integral de mână și ilustrată cu multă măiestrie de cei doi pictori, a reușit să fie o binevenită pată de culoare în cenușiul dezolant al existenței cotidiene.

Primul număr al revistei a apărut la 8 septembrie 1917 și s-a intitulat „ Nu te lăsa”. Titlul reflecta de fapt starea de spirit a prizonierilor români, deciși să reziste ondițiilor dure de captivitate. Următoarele numere s-au intitulat „Nici mort”, „Ține-o aici”, „Sărbătorile” (număr dublu) și iarăși „ Nu te lăsa” (27 februarie 1918)10. De remarcat faptul că și prizonierii români din lagărul vecin de la Haskovo au realizat o revistă a lor numită „Pisălogul”. Printre cei care au colaborat la apariția acesteia au fost pictorul craiovean Sever Burada și sculptorul Horia Boambă.

Revista realizată de N. Tonitza a avut un real succes și un impact de amploare asupra românilor aflați departe de casă și de cei dragi: „Momentele tipice din viața lagărului prinse de creionul lui Tonitza răscolesc dureros amintirile mele:

În numărul de sărbători, e o ilustrație în care silueta albă a lui Isus apare cu un gest de bine-cuvântare, în pragul camerei triste, unde un grup de prizonieri își despăduchează rufele zdrențuite:

-„ Pace vouă, copii..” -„ Câte odată vii prea târziu Doamne”. O pagină mai departe, povestea „picantă” cu titlul „Centura de castitate” și precizări în

ilustrații colorate de un gust diametral opus, vine ca un reactiv pe care pseudonimul Spân.Zuratu, îl oferă sufletelor ce s-ar lăsa abătute11”.

Conținutul revistei improvizate, prin combinarea măiastră a credinței cu prezentări umoristice a reușit să-i scoată pe ofițerii români din starea de amorțeală a spiritului care se contura din ce în ce mai primejdios. Încet, încet ei au găsit resursele psihice de a rezista până la eliberarea din prizonierat.

În aprilie 1918 Nicolae Tonitza și frații săi de suferință au fost eliberați și s-au întors în țară punând astfel capăt unei perioade foarte dificile. Prizonieratul a lăsat asupra operei lui Tonitza urme semnificative, în perioada următoare eliberării. Fizionomiile personajelor din operele sale nu sunt individualizate iar pensulația este sumară. Astfel se transmite un puternic sentiment de deznădejde și de atmosferă apăsătoare.12

Nicolae Tonitza nu este un caz singular, de om de cultură român, ajuns în prizonierat. După cum s-a văzut, colegi cu el în captivitate, în lagărele de la Haskovo și Kârdjali mai erau pictorii C. Vlădescu, C. Ioniță, sculptorul H. Boambă. În literatura română este cunoscută de asemenea lucrarea memorialistică a lui George Topârceanu, în care cu mult umor prezintă aspecte din timpul prizonieratului său în Bulgaria, în timpul primului război mondial. Unul din pictorii craioveni uitați, 10 Comarnescu, 1962, p .149. 11 Vlădescu, 1926, p. 129. 12 Viața și…,2009, p. 38.



321

Sever Burada (1896-1968) a fost de asemenea captiv în Bulgaria în timpul marelui război. Acesta a fost luat în prizonierat în noiembrie 1918 în urma luptelor de pe Neajlov și a fost dus în lagărul de la Haskovo, fiind eliberat în iulie 191813.

BIBLIOGRAFIE

Rapport de MM. Dr. F.FERIÈRE, H.MICHELI et K. de WATTEVILLE sur leur voyage à Vienne, à Budapest et à Sofia et leur visites à quelques camps de prisonniers en Bulgarie Avril_Mai 1917. 1917, GENÈVE: Librairie Georg &C.

Viața și opera lui Tonitza, 2009, București: R.A. Monitorul Oficial – Adevărul Holding. Banea, G. 1938. Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital. București: Fundația pentru

literatură și artă „Carol al II-lea”. Cholakov, R. 2012. Prisoners of war in Bulgaria during First World War, Cambridge. Comarnescu, P. 1962. N.N. Tonitza. București: Tineretului. Rezeanu, P. 2009. Pictori puțin cunoscuți. Craiova: Alma. Torrey, G. 2016. România în Primul Război Mondial. București: Meteor Publishing House. Vlădescu, C. 1926. Bulgarii.. Memoriile unui ofițer român fost prizonier în Bulgaria.

București: Biblioteca ziarului Universul.

LISTA PLANȘELOR

Fig. 1. Nicolae Tonitza, Autoportret, 1923 Fig. 2. Itinerariul străbătut de Nicolae Tonitza și ceilalți soldați români luați prizonieri Fig. 3. Fișa de prizonier de la Crucea Roșie a lui Tonitza Fig. 4. Revista lagărului Fig. 5. N. Tonitza - Convoi de prizonieri

13 Rezeanu, 2009, p. 154.



322

Fig. 1.

Fig. 2.



323

Fig. 3.



324

Fig. 4.

Fig. 5.



325

THE “OVIDIU” SCOUT COHORT AT THE FIRST NATIONAL JAMBOREE (PIATRA NEAMȚ – 1930).

IMPRESSIONS’ ALBUM

Lavinia Dumitrașcu*

Summary: This article presents the "Ovidiu" Scouts Cohort from Constanta through an „impression album” from the First National Jamboree (Piatra Neamt - 1930). The album is part of the patrimony of the National History and Archaeology Museum of Constanta, being a donation of Marin Gh. Benghiuş, a scout and author of Romanian scout history.

Keywords: „Ovidiu” Cohort, jamboree, album, 1930, Romania.

Globally, the Scout movement was founded by Lord Baden-Powell in England in 1907. In

Romania, this movement was “imported” by Professor Gheorghe Munteanu-Murgoci, who also got the Romanian Royal House involved in this movement. The first scout patrols were formed at the “Gheorghe Lazăr” High School in Bucharest and the movement gradually spread throughout Romania. In April 1915 the first Scouts’ Regulation was issued and, on 8 April, the law was passed which created the Romanian Scouts Association as a juridical body under the high patronage of King Ferdinand I. The Commander of the Great Legion was Prince Carol II, while the President was Adj. Col. Grigore Berindei1.

By Decree no. 961 of April 8, 1915, the Romanian Scouts Association, with 34 legions in all the counties, with 58 cohorts, 192 commanders and 12966 members was established. In Dobrogea, the "Queen Elizabeth" Legion, based in Constanta, consisting of the Constanta and Medgidia cohorts, was set up, while in Tulcea the "Ion Voda the Terrible" Legion was established, with the headquarters in Tulcea and the cohorts of Tulcea and Măcin.2

The scouts participated in the battles of the First World War on all fronts. Romanian Scouts Association representatives attended the first two World Jamborees (London -

1920 Paris - 1922), Romania became a founding member of the World Organization of Scouting. In 1922, prince Nicolae took the lead of the scout movement. In the same year, the

Association of War Scouts 1916-1919 was established. A delegation, headed by Prince Nicholas, participated in the Third World Jamboree (England -1929).3

Taking as model these jamborees, Prince Nicholas organized such meetings on a national level, to be held every two years. Their preparation was entrusted to General Ion Manolescu, Deputy Commander of the Grand Legion, and Colonel Ulisse Sâmboteanu, Director of Scouting. The first national jamboree took place in 1930, in Piatra Neamt. They were followed by jamborees in: Sibiu - 1932, Mamaia - 1934, Brasov - 1936.

In 1937, King Carol II abolished the scout movement, replacing it with the guard movement. The beginnings of the scouting movement in Constanţa began in the autumn of 1915. The

committee was chaired by magistrate V. Popovici, vice-presidents N. Negulescu - the Principal of "Mircea cel Bătrân" High School in Constanţa - and lt. Colonel Grigorescu.4 The cohort was established by a teacher of the same High School, N. Constantinescu-Pană. The Legion was given the name "Queen Mary". The cohort originally consisted of 152 people, the vast majority of them being high school students. The motivation of the founder of the cohort for a small number of scouts was for it "not to be endangered in its beginnings by an agglomeration of unselected * Museographer, National History and Archaeology Museum Constanța, e-mail: [email protected]. 1 Murgoci, Diaconu, 2015, pp. 59-62. 2 Benghiuș, pp. 17, 91, 93. 3 Murgoci, Diaconu, 2015, p. 63. 4 Benghiuș, p. 37.


DUMITRAȘCU Lavinia

326

elements." The activities organized by the Mircian scouts were aimed at making the principles of scouting and fundraising known. In this sense, they met every Friday at "Mircea cel Bătran" High School, their gatherings including music shows, lectures, and conferences. On 8 March 1916, the swearing in of the "Ovidiu" cohort was attended by scouts from Sinaia, Bucharest, Galați and Focșani. This solemn event - transformed into a true celebration of the whole town - enjoyed the significant presence of Prince Charles II, that of Prince Nicolae and founder of Scouting in Romania, Professor Gheorghe Munteanu-Murgoci.5

The Constanța scouts participated in World War I battles, many bringing their ultimate sacrifice for the establishment of Greater Romania. Among them there were students and teachers of the "Mircea cel Bătrân" High School in Constanţa.6

*

In this article we stop on a "memo notebook" from the first national jamboree, held in Piatra Neamt, between August 5-25, 1930. 27 cohorts and 7 legions participated in this assembly, totalling ca. 2000 scouts. There were also representatives of Germany, Poland, Hungary, France and Czechoslovakia.

Marin Gh. Benghiuş wrote that "the main purpose of the Jamboree was to establish friendship between scouts, to learn and compare the understanding and improvement of each individual in relation to the collective life of the camp.

The secondary goal was to make scouting and the benefits of the life in community known to the audience. Each cohort has organized its tents in the necessary terrain. In the tents the scouts prepared the food and ate and that is also where they slept."

The official opening of Jamboree took place on August 6, 1930, at 9 o'clock. The leadership of the Romanian Scout was represented by the commander of the Great Legion, prince Nicolae, his deputy, Ion Manolescu, Colonel Ulisse Samboteanu - the director of Scouts, Lt. Col. Panaitescu7 - the director of the Jamboree. There was also N. Ioaniu, the host town's mayor.

The Jamboree program included: the raising of the camp, the opening ceremony, contests, hiking, and the dismantling of the camp.8

Among the participants were representatives of “Ovidiu” Cohort from Constanta. The most prominent person in this "notebook" is the secretary of the mentioned cohort, Gheorghe Dragan. At this jamboree, the Marine Scouting Team of the "Ovidiu" cohort was responsible for the watch within the Direction for the Organization and Supervision of the Camp.9

The "album" of memories10 is part of a donation by Marin Gh. Benghiuş, the "historian" of the Romanian Scouts, who had the good will to sell the "Romanian Scouts History", photo albums and important documents of the association to several museums in the country, including the Museum of National History and Archaeology from Constanta.

The cardboard document has ... pages where we find impressions of the jamboree participants. Among the signatories, we find names of scouts from different parts of the country and from abroad. I have not been able to decipher the signatures of some of those who have completed the pages of the book, but I have found some of the readable names in Maron Gh. Benghiuş's History.

*

5 Negulescu, 1934, passim; Benghiuș, p. 37; Murgoci, Diaconu, 2015, pp. 59-60. 6 Dumitrașcu, 2017, pp. 227-236 . 7 Benghiuș, p. 307. 8 Benghiuș, p. 307; Dimăncescu, 2011. 9 Benghiuș, p. 309 – MINAC (National History and Archaeology Museum Constanța), inv. no. 4249. 10 MINAC, inv. no. 4234.



327

Notebook Title page ACR – National Jamboree P. Neamț 1930 signed Drăgan Fighting oneself/Is the most wonderful victory illegible signature

• Woe of those who have/ A small soul and a big house!/Happy the one who can lift up/ His grand soul in a small house! Vasile Militaru 24/08/1930

• (illegible) del Polsca • Craiova prof. Stahie • prof. Livezeanu – Bacău • Prof. M. Lefteriu – commander of Leg. Bucur the Shepherd Bucharest • P. Lințescu – Colony of the Regular School, Piatra Neamț • Congratulations on behalf of the Lady Ileana Cohort Prof. Maria Mangri Cernăuți

commander of the cohort. Piatra Neamț, National Jamboree 23/8/1930 • Text in polish. Illegible signature. • Text in polish. Jedisejenski • Comander Adjupei (illegible) 23.VIII.930 • Major Deria from Budapesta delegate of the Hungar. Feder. 1930/VIII/23/ Dr. Alex Leucree

(?) – com. of the Bucharest IV Verde centuria • D. V (illegible) – primary physician Red Cross Hospital • For my dear friends (illegible) illegible signature architect 23.VIII. 930 • Illegible of Molnar – Comun. Int. de Hongrie • Constanța illegible

Best health Al. I. Goia – Coh. „Fântânele" Cluj Your effort in this respect will reach far and wide and its result will be satisfactory Al. Bistriceanu – com. Cluj With all my heart and offering my life-long friendship Gheorghe Dinică 1930, august 23 P. Neamț general I. Manolescu

• (illegible) • Victor C. Mihăilescu • C.N. Mihăilescu • Nicu Gabor Ploiești • Prof. Anatole P. Mihailovici, Chișinău, Insp. Gl. of Bessarabia • Jamboree de Sibiu 25 Jullet 1932 D.V. Lepan chef Adj. Delegation Francais • Prefect Chișinău • Prof. illegible com. Coh. Kișinev • 3 illegible signatures • Gh. Isacescu Prefect County Neamț • Illegible French text. • „Romanian Book” Delegation, in memory of the days spent together during the P. Neamț

jamboree, with love and affection Ionel Alexandrescu • Giovanni de Francesco • 23.08.1930 Pleasant memory for the centuria of the sailors from the <<Ovidiu>> Cohort-

Black Sea and all the sympathy for the secretary – Mr. Drăgan • Cpt. Hăimă (illegible) – cmd. of Cuza Vodă cohort (Covurlui) • As a token of admiration and respect for the work of Mr. Drăgan, in the organization of his

centuria Șt. Constantinescu – editor of „Cuvântul [The Word]” newspaper.


DUMITRAȘCU Lavinia

328

• For Mr. Drăgan the sympathetic commander of the centuria of the „Ovidiu” scout cohort from Constanța as a token of remembrance C. Vlad journalist editor of „Opinia [The Opinion]” and „Vremea [The Times]”

• The able and objective cinematographic eye (?) has sympathized with the „Ovidiu” cohort from Constanța and will show the country its discipline. Film director Marius Iacobescu 23/8/1930 illegible signature

• Good health wishing comand. of Botoșani Legion N. Adam 23 Aug. 1930 Command. of the Netty Adam Girls Scouts cohort Margareta Gheorghiu

• Valentin V. Grasa (illegible- Physical education teacher. • Gerhard Albvich…(illegible) • With friendly affection illegible signature – Head of Office. P(illegible) • Vasilescu Ioan Bucharest Coh. III Blue A Memory from the Piatra Neamț Jamboree

23/VIII1930 • Affectionately for Drăgan prof. Simionescu – com. of Alex. Depărățeanu – Roșiorii de Vede

cohort – Teleorman, Dora Simionescu 24.VIII/930 P. Neamț” • I am very pleased as in Constanta too there are many scouts with great souls not high ranks,

a living proof being Cdt. Drăgan good health illegible signature • With all my love, a friend writing, one made through scouting at scouting gatherings

Bucharest and P. Neamț Vărbănescu Blue Coh. Bucharest. Grădiștea – Vlașca • To „Centuria” Commander Drăgan Gheorghe I wish to become at least the commander of

the Black Sea Land and the admiral of the Marine Scouts Al. Dumitrescu from Bucharest11 • Mr. Drăgan is an able scout. Illegible signature • Affectionately to the able scout group commander Drăgan Gh. of the „Ovidiu” cohort with

(illegible) work, honour and discipline” comand. Tabri Albastre Colinsec (?) –National Jamb. 1930 P. Neamț 21/VIII 930

• Pleasant memory from 23 August – visit of the Prince at the Piatra Neamț Jamboree M. Costescu As sign of recognition for fulfilling the duty cdt. Cent. Coh. „Grivița” (?) Gheorghiu - Ploiești f. 18 prof. illegible „27 Martie 1918” Chișinău V. Draganof – Chișinău L. Hajdeu illegible 25 July 1931 f. 19 „To my most dear friend centuria commander Drăgan who fulfilled his duty at all times but who has unlucky, I admire his organization and tactics. With great love I wish him good Huber Tiberius (illegible) group commander IInd Negru Vodă cohort Buc.

• 24 august 930 Drăgan – P. Neamț I keep a pleasant memory of my friend and scouting comrade Mr. Drăgan Gh. Comandt. of the Coh. Ovidiu from the Piatra Neamț Jamboree 4 August-25 August 1930 and I wish him progress in his determination for the education of youth in scouting. Grijina Filip – cdt. Grivița Cohort, Ploiești N.I. Bărbieru (?) With the most pleasant remembrance for the activities performed during the Piatra Neamț Jamboree 23/VIII/930” illegible signature – member in the Arbitration Committee

• For you scout Drăgan I can only show admiration. I admire you because you have tried to impose order when it was required. Please keep the pleasant memory of the host who has tried to offer you a good welcome. I wish you that, in time, you will develop the character and strength to succeed in Scouting. Good health. Illegible. 24.VIII. 1930

• A wonderful memory of the marine scout from the older commander of the Com. Leg. Botoșani. (illegible) Petrescu

11 Teacher - IInd Negru Vodă Cohor Bucharest.



329

• 24.VIII.1930 Let this be a wonderful gathering and the future ones the same in Piatra Neamț Lt.col. Cojocaru – cdt. Legion Tulcea County12

• 23 August 1930, Undoubtedly you are an admirable scout. Looking forward to a brighter future of scouting, I advise you to remain „Modest and hardworking” your entire life, I wish you to remain just as I have met you. Cpt. Marin Georgescu General Secretary of the Jamboree (stamp)

• Newspaper „Dacia” through its envoy conveys salutations to the press in Dobruja at the scout jamboree F.B. Udr (illegible) 23 August 930

• 23 Aug. 1930. To be a man in this life / You have to work/By working I stay alive/ (illegible) you make for yourself. Panțu (?) P. Neamț f. 23 Good health and honour in everything I wish to a good scout. Commander of Coh. „Ceahlău” P. Neamț N. Pascu13 teacher 24 Aug.1930” 24 Aug. With amazement I admire the accomplishments of the <<Ovidiu>> Cohort from Constanța. Honour to the distinguished Lt. Mircescu. Thank you to Mr. Ionescu group commander and Mr. Drăgan Centuria commander and cohort secretary, who for a few minutes immersed us in a sublime and sweet atmosphere, one that only the Black Sea may produce. Good health! prof. illegible – cdt. „Voievodul Mihaiu” Cohort from Bucharest

• Honour to the „Ovidiu” Cohort for the way they have fulfilled their scouting 24 Aug. P. Neamț” D. Cioro…(illegiblel) – artist

• Visiting the „Ovidiu” Cohort from Constanța I have had the opportunity of witnessing the relentless efforts of my young colleague Drăgan Gheorghe secretary and commander of the cohort centuria. I wish him to maintain his current love of scouting forever ‚Mind, virtue and iron will’ Cța, 26 Sep. 1930 Centuria commander in the Great Legion of Romania (illegible) Severin

• Czech text/ de Prague Tchecoslovaquie avec une Escursion de Petite Entente de Etudiants. Le 21 Marz 1931

• Work and character. Ahead with best wishes. Amiral Dantazzi (illegible) 1930 • H. iillegible • E.H. Crețulescu • About lazyness, the truth/Was revealed by my grandma:/A man is just like water/ If he’s

always still he spoils. Vasile Militaru Victoria V. Militaru • I have a wonderful memory of the marine scout – who proved real scouting spirit Viorica

Litzica 8.6.1931 • Marine scout Drăgan Gheorghe could be an example for anyone for he works tirelessly with

all his dedication. From a scout who wishes him “good health”. 9.VI.931 illegible signature cent. I. „Voievodul Mihail” Bucharest

• 9/VI.931 Centuria commander Drăgan from Constanța deserves love as his name is Drăgan and may he be worthy of the name of his cohort lt.col. C. Ionescu – R 15 Inf. – P. Neamț

• 9 June 1931 București - illegible singature – journalist • 9 June 1931 București - Gheorghiu – journalist „Basarabia” newspaper • We’ve known you since you were little/Thrifty and hardworking/Always considerate and

able today/Scout under a glorious banner/ Centuria commander/ of the scout cohort./ He is gladly looked upon/ In our Romanian country/ We wish you prosperity/ Wisdom, good luck and mirth/ And great health/ And to your parents as well. Brebenel and his family 28/7/931

• Work uplifts and elevates a man; honest work is the guarantee of success! Romanian! Love your country and kinsfolk!

12 „Ion Vodă the Terrible” Legion Tulcea. 13 Prof. Pascu, the commander of the Ceahlău cohort, was responsible for the Administrative Direction during this jamboree. Marin Gh. Benghiuș, Istoricul cercetășiei din România [History of Scouting in Romania], p. 307 – MINAC, inv. no. 4249.


DUMITRAȘCU Lavinia

330

• With faith in God, hope in duty and love towards your brethren, that’s the way a Romanian, mine and your kin, should be! Constanța 12/III/1932 N.B.Mesian (?) On the last verso page of the notebook the following dates are: On 17 Sept. 1935 entered service at the Federal Bank quit on 1 April 1936 16 April 936 at DPM 1 November 936 –DPM Social Office 15 Sept. 1937 DPM – Ovidiu Quarry (?) 13 April 1939 – IVth Division Secretary, Deputy Head of office III 1 April 1939 – (illegible) General Pensions Office 1941 – Deputy Head of office II

BIBLIOGRAPHY

Murgoci, C., Diaconu, E. 2015. Album de fotografii cercetășești Marin Gh. Benghiuș [Marin Gh. Benghiuș Scouting Photo Album], Tradiție, istorie, armată – sesiunea internațională de comunicări științifice a Muzeului Militar Național <<Regele Ferdinand I>> [Tradition, History, Army – International Scientific Session of the King Ferdinand I National History Museum], vol. 2, București: Editura Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”.

Negulescu, N. 1934. Începutul cercetășiei la Constanța [The Beginnings of Scouting in Constanta]. București: Tipografia „Cartea de aur”.

Dumitrașcu, L. 2017. Cercetaşi elevi, absolvenţi și profesori ai Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Şi ei sunt eroi ai Războiului de Reîntregire a României [Students, Graduates and Teachers Scouts of the Mircea cel Bătrân High School in Constanta. They Too are Heroes of the Reunification War of Romania], Dobrogea în contextul Primului Război Mondial [Dobrogea in the Context of the First World War], București: Ed. Top Form, pp. 227-236. DOCUMENTS

Benghiuș, M.G., Istoricul cercetășiei din România [History of Scouting in Romania] – Repository of Modern-Contemporary History of the Museum of National History and Archaeology in Constanta MINAC, inv. no. 4249.

Repository of Modern-Contemporary History of the Museum of National History and Archaeology in Constanta MINAC, inv. no. 4234. INTERNET

Dimăncescu, A., 2011, Prima Jamboree națională (Piatra Neamț, 1930) cf. http://cercetasia.blogspot.ro/2011/01/prima-jamboree-nationala.html.

www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=134. www.aurusu.ro/anuarul_colegiului_national_fratii_buzesti_1882_2007.pdf. www.apefsjdolj.ro/evolutia-organizatorica.



331

PLANURILE DE UNIUNE DANUBIANĂ ÎN ANII `30

Maria Gabriela Necula∗ Rezumat: Prezentul studiu se referă la situația politică a Dunării și planurile ce s-au conturat în jurul acesteia în perioada interbelică. Dunărea a reprezentat un factor esențial după Primul Război Mondial deoarece comerțul internațional era în continuă dezvoltare reprezentând o miză importantă. Marile Puteri, precum Franța, Marea Britanie sau Italia, au încercat să își impună dezideratele la Dunăre pentru a-și asigura influența și supremația economică. S-a luat în considerare rezolvarea problemelor economice apărute ca urmare a Primului Război Mondial prin intermediul creării unei uniuni vamale. Încă din 1926 se dezvolta ideea conform căreia stabilitatea Europei depindea de doi factori, anume factorul economic și cel politic. Planurile de uniune danubiană propuse nu au avut ecouri pozitive la începutul anilor `20 deoarece o federație presupunea renunțarea la o parte din libertate în favoarea unei autorități care să asigure libertatea la un nivel mai înalt. În anii `30 apare și dorința țărilor ce formau Mica Înțelegere de a alcătui o uniune vamală care să nu afecteze suveranitatea sau să presupună un amestec prea însemnat al Marilor Puteri care doreau să își impună pretențiile. Pe de altă parte, dorința Marilor Puteri de a își impune dezideratele din diverse motive, așa cum am putut vedea, Anglia dorea să își protejeze capitalurile investite în Ungaria, Italia dorea ca statele mici să nu fie unite sub aceeași Mare Putere în defavoarea sa, Germania dorea să realizeze unirea cu Austria, iar Franța avea nevoie de niște state pe care să se poată baza în eventualitatea unui atac german. Summary: This study refers to the political situation of the Danube and the plans that have been shaped around it in the interwar period. The Danube was an essential factor after the First World War, as international trade was constantly growing, representing an important stake. The Great Powers, like France, Great Britain or Italy, tried to impose their desideratums on the Danube to secure their influence and economic supremacy. It was considered to solve the economic problems that arose as a result of the First World War through the creation of a customs union. As early as 1926, the idea that Europe's stability depended on two factors, namely the economic and the political factors, developed. The proposed Danubian Union Plans did not have any positive echoes in the early 20s because a federation involved the renunciation of some freedom in favor of an authority that would ensure freedom at a higher level. In the 1930s, the desire of the countries that formed the Little Entente to form a customs union that would not affect sovereignty or imply a very significant interference by the Great Powers who wanted to impose their claims. On the other hand, the desire of the Great Powers to impose its desiderata for various reasons, as we could see, England wanted to protect its capital invested in Hungary, Italy wanted the small states not to be united under the same Great Power over its own, Germany wanted to unite with Austria, and France needed some states to rely on in the event of a German attack. Cuvinte cheie: Marile Puteri, planuri de uniune danubiană, perioada interbelică, planul britanic, planul francez. Keywords: Great Powers, Danubian Union Plans, the interwar period, British Plan, French Plan.

Dunărea a reprezentat un factor esențial după Primul Război Mondial deoarece comerțul

internațional era în continuă dezvoltare reprezentând o miză importantă. Marile Puteri, precum Franța, Marea Britanie sau Italia, au încercat să își impună dezideratele la Dunăre pentru a-și asigura influența și supremația economică. Însă, existau și rațiuni de ordin politic, precum oferirea unui ajutor Austriei pentru a nu cădea sub influența Germaniei prin realizarea Anschluss-ului. Desigur, importanța Dunării era dată și de poziția sa geografică, nu numai de rolul avut în comerțul internațional și pe scena politică1.

∗ Muzeograf, Muzeul Național de Istorie a României, e-mail: [email protected]. 1 Antipa, 1921, p. 10.


NECULA Maria Gabriela

332

În secolul al XIX-lea a fost reglementată pentru prima dată navigația pe Dunăre printr-o decizie a Congresului de la Paris reunit în anul 1856. La acel moment a luat ființă Comisia Europeană a Dunării care avea scopul de a asigura navigația pe sectorul maritim al Dunării. O schimbare s-a produs ca urmare a Păcii de la București din 1918 încheiată între România și Puterile Centrale, unde se preconiza înlocuirea acesteia cu o Comisie a Gurilor Dunării. Dar la încheierea războiului, Comisia Europeană a Dunării și-a reprimit vechile prerogative antebelice2.

Izbucnirea crizei economice mondiale din 1929 a afectat Dunărea. Astfel, pentru a salva spațiul sud-est european de efectele crizei economice, s-au elaborat diverse planuri de uniune danubiană care aveau drept scop ameliorarea efectelor crizei economice și salvarea țărilor dunărene prin intermediul realizării unor legături economice mai strânse între acestea. S-a luat în considerare rezolvarea problemelor economice apărute ca urmare a Primului Război Mondial prin intermediul creării unei uniuni vamale. Încă din 1926 se dezvolta ideea conform căreia stabilitatea Europei depindea de doi factori, anume factorul economic și cel politic. Stabilitatea economică, la rândul ei, depindea de înființarea unei uniuni vamale 3.

Planurile de uniune danubiană propuse nu au avut ecouri pozitive la începutul anilor `20 deoarece o federație presupunea renunțarea la o parte din libertate în favoarea unei autorități care să asigure libertatea la un nivel mai înalt, în acest mod suveranitatea fiind periclitată4. Așa erau percepute aceste planuri de către statele riverane la Dunăre sau poate țările dunărene au avut o atitudine negativă față de acele planuri prezentate deoarece se temeau să nu își piardă o parte din suveranitate în favoarea Marilor Puteri.

Evoluția politică a Dunării

În 1921 a fost semnată Convenția care a menținut prevederile de la Versailles ce presupuneau internaționalizarea Dunării. În această manieră, era dovedită dorința îndeplinirii dezideratelor economice ale Marilor Puteri la Dunăre. Prevederile Convenției se refereau la Dunărea dintre Ulm și Marea Neagră, regimul fiind aplicat și apelor ce aveau ieșire la mare pentru cel puțin două state. Însă principiul egalității și al libertății dezavantaja statele riverane care aveau din acel moment același tratament în ceea ce privea vasele cu cetățenii străini care navigau pe Dunăre5. Mai mult, se cerea inclusiv permiterea înființării unei agenții străine. De asemenea, administrația fluviului a fost împărțită în două sectoare, sectorul maritim și sectorul fluvial. Sectorul maritim era de la Marea Neagră la Brăila și pentru acesta funcționa Comisia Europeană a Dunării. Pentru sectorul fluvial ce se întindea de la Ulm la Brăila exista Comisia Internațională a Dunării6. Astfel, se poate observa că prin crearea unei alte comisii, nu a fost respectată înțelegerea din 1856 de la Paris care prevedea un regim unitar pentru Dunăre. Comisia Europeană devenea o instituție permanentă ca funcționare, deși până în 1921, Marile Puteri îi acordau termene de funcționare pe care la expirare le reînnoiau. Astfel, Comisia Europeană devenea o instituție puternică din care făceau parte nu doar statele riverane, ci și state precum Anglia, Franța și Italia care nu aveau ieșire la Dunăre, dar care aveau, în schimb, interese economice. Interesele economice s-au putut observa atât prin prisma capitalurilor investite în unele țări riverane, cât și prin contractarea unor avantaje comerciale pe fluviu7. În privința Porților de Fier, Convenția din 1921 stabilea ca România și

2 Sebe, 2011, pp. 9-10. 3 Bușe, 2009, p. 267. 4 Bușe, 2009, p. 262. 5 Gogeanu, 1970, p. 226. 6 Gogeanu, 1970, p. 227. 7 Gogeanu, 1970, p. 227.



333

Iugoslavia să se ocupe de serviciile tehnico-administrative pentru o mai bună desfășurare a navigației în această zonă8.

Între România și Comisia Dunării au intervenit probleme la scurt timp după crearea acestei instituții, mai exact România s-a lovit de interesele pe care le aveau în această zonă Franța, Anglia și Italia, ce foloseau CED drept un instrument pentru a-și atinge scopurile. O primă problemă a fost reprezentată de dreptul de a se „ordona și judeca dezdăunările”9. Nicolae Titulescu aflat la Geneva cu ocazia celei de-a 43-a sesiune a Consiliului Ligii, a menționat necesitatea ca România să își rezerve drepturile asupra chestiunii Dunării. Dorința României de a avea drepturi asupra Dunării era îndreptățită și explicată de Corneliu Molin, care scria astfel: „adevăratul plămân al țării care ne asigură respirația economică și politică e Dunărea”10. Așadar, Dunărea era percepută de statul român drept o sursă economică, precum și o modalitate de stabilire și respectare a suveranității naționale, astfel că amestecul altor state nu era tolerat la fluviul dunărean de către statele riverane, inclusiv de către România.

Au existat încercări de rezolvarea a problemelor cauzate de diferențele dintre statele care au condus la elaborarea unei declarații semnate la 5 decembrie 1930 la Galați. Aici au fost delimitate competențele asupra Dunării între regatul român și Comisia Europeană a Dunării; astfel, CED stabilea regulamentele aplicate fluviului, în timp ce România stabilea regulamentele aplicate porturilor și malurilor. De asemenea, Marile Puteri se angajau să retragă flotila militară de la gurile Dunării. Astfel, suveranitatea României a fost recunoscută parțial. Din nefericire, problemele de ordin financiar au dus la anularea declarației de la Galați din 5 decembrie11.

A urmat semnarea unui acord la Semmering, Austria, la 24, respectiv 28 iunie 1932, care a reprezentat un pas important pentru România deoarece acordul din 24 iunie semnat de România, Iugoslavia și Comisia Internațională a Dunării, indicau că România și Iugoslavia se aflau la conducerea Serviciului de Navigație și Serviciului de lucrări12. De asemenea, România putea contesta competența Comisiei europene, acest fapt reprezentând un pas important pentru statul român13.

La 5 septembrie 1932 a avut loc Conferința de la Stressa. Participanții, mai exact cele 8 țări agrare din estul Europei care au participat în prealabil și la Conferința de la Varșovia, au decis să faciliteze comerțul prin anumite măsuri precum suprimarea obstacolelor puse comerțului, acordarea unor cote de import ridicate pentru statele agrare debitoare, astfel încât să își poată plăti datoriile externe. De asemenea, au decis și acordarea unor preferințe vamale pentru produsele lor agricole, creșterea prețurilor acestor produse printr-o organizare mai bună a pieței. Polonia a mers mai departe propunând și realizarea unui fond special pentru a debloca notele de plată cu destinație agricolă. Însă, Austria și Cehoslovacia fiind state preponderent industriale se simțeau discriminate, iar Marea Britanie nu dorea să participe din punct de vedere economic la crearea unui fond ce avea scopul de a rentabiliza comerțul cu cereale din Estul Europei. Astfel, cea mai serioasă problemă a statelor agrare s-a dovedit incapacitatea de a putea obține fonduri necesare dezvoltării și ajutorării agriculturii și produselor agricole care ar fi ajutat la ieșirea din criza economică. 14

Dacă ideea poloneză de a fi realizat un fond special, nu a reușit, anul 1932 a marcat și apariția unui plan cehoslovac, însă unul de Uniune Danubiană care includea Austria, Ungaria și trei țări ale Micii Antante. Acest plan, de fapt, îndepărta Austria de Germania și implica statul austriac și ungar în sfera politică a Micii Antante. Însă, planul avea și părți negative, cea mai importantă fiind reprezentată de faptul că Austria și Ungaria nu puteau absorbi produsele agricole pe care

8 Gogeanu, 1970, p. 231. 9 Gogeanu, 1970, p. 231. 10 Molin, 1942, p. 79. 11 Gogeanu, 1970, p. 239. 12 Atanasiu, 2003, p. 115. 13 Gogeanu, 1970, p. 240. 14 Nanu, 1993, pp. 144-145.



334

celelalte trei țări membre le avea de oferit, mai mult, agricultura cehă și austriacă ar fi avut de suferit în urma achiziționării de produse agricole din țările partenere din cadrul planului de uniune gândit de Cehoslovacia15.

Așadar, planul era compromis deoarece economiile acestor state nu erau complementare. Prim-ministrul ungar din perioada 1921-1931, contele István Bethlen considera, referindu-se la planul ceh și la cel francez, că statele danubiene ar trebui lăsate să își hotărască singure acordurile preferențiale pentru surplusul de produse agricole cu țările industrializate, iar Austria, la rândul său, să acorde tarife preferențiale pentru sectorul industrial țărilor vecine, astfel asigurându-și o piață. De asemenea, menționează că statele fostului Imperiu Austro-Ungar ar trebui lăsate să încheie acorduri între ele dacă interesele economice și dorința lor era aceasta.16

Planul britanic de creare a unei uniuni vamale dunărene

Anglia a reușit încă de la finalul primei conflagrații mondiale să se impună în ceea ce privește statutul Dunării, asemeni Franței. Ideea britanică de uniune vamală din 1932 a venit pe fondul încercării Germaniei de a realiza o uniune vamală cu Austria în 1931, însă fără succes. Această uniune ar fi pregătit din punct de vedere politic Anschluss-ul17. Pentru statele Micii Înțelegeri, ideea germană de uniune reprezenta o acțiune revizionistă.

Anglia dorea realizarea unei Confederații dunărene, având aceleași rațiuni cu ale unui grup de industriași francezi (în special societatea Creusot) care a primit din partea conducerii de la Budapesta, acordul de a „exploata rețeaua căilor ferate, ca și reglementarea cursului Dunării și a canalului Dunăre-Tisa”18. Prin intermediul planului de uniune dunăreană creșteau beneficiile Franței în această zonă.

Planul britanic de uniune vamală a fost prezentat în ianuarie 1932 în cadrul unei întâlniri ce a avut loc la Berlin între ambasadorul britanic, Sir Horace Rumbold, și secretarul de stat al ministerului de externe german, Bernhard von Bülow. Planul englez, așa cum a fost prezentat, presupunea o uniune vamală dunăreană în interiorul căreia să nu existe bariere vamale. Planul britanic urmărea două rațiuni ale politicii externe britanice în estul Europei, anume prevenirea Anschluss-lui și protejarea capitalului investit de britanici în Austria și Ungaria19.

În ceea ce privește numărul de state ce ar fi făcut parte din uniune, acesta nu pare a fi decis. Inițial Marea Britanie vorbește de 6 state, anume Austria, Cehoslovacia, România, Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria. Von Neurath, ambasadorul german la Londra, vedea planul britanic ca pe unul incomplet20. Ambasadorul britanic a adus în discuție faptul că pentru a doua oară după război, Austria și Ungaria se aflau în pragul unei crize economice ce le amenința existența. Salvarea lor, văzută de către britanici, era posibilă în cazul în care era creată o uniune vamală ce putea fi și soluția la stabilitatea economică a statelor din zonă Dunării. Sir Horace Rumbold argumenta că Marea Britanie în calitatea sa de stat dezinteresat era pregătită să propună ideea de uniune vamală în cadrul Ligii Națiunilor. Însă menționa că Anglia era de acord numai cu o uniune vamală în adevăratul sens al cuvântului, și nu cu una bazată pe un sistem de preferințe.

Revenind la discuția dintre ambasadorul britanic și ministrul de externe german, observăm cum primul lasă să se înțeleagă că Germania ar avea de câștigat de pe urma acestei uniuni. Pe de altă parte, ambasadorul britanic la Berlin încearcă să afle care ar fi poziția Germaniei privind o federație economică danubiană alcătuită din 6 state, anume România, Iugoslavia, Bulgaria,

15 Bethlen, 1932, p. 357. 16 Bethlen, 1932, p. 362. 17 Milan, 1986, p. 46. 18 Dobrinescu, 1986, p. 85. 19 Pașcalău, 1995, p. 134. 20 Strambook, Bülow, 1963, p. 67.



335

Cehoslovacia, Ungaria, Austria, adresând ministrului german o întrebare în acest sens. Aceeași întrebare a fost adresată și Italiei21. Întrebarea era legitimă din punctul de vedere al guvernului britanic, deoarece nu doreau să emită greșit ideea conform căreia uniunea ar fi îndreptată împotriva acestor două state. Propunerea britanică a mai fost expusă și în Paris, Roma și în capitalele țărilor danubiene. De asemenea, trebuia rezolvată problema României, Iugoslaviei și Ungariei, state predominant agrare pentru a crește competiția pe piață22. Aceste state agrare, nu își puteau oferi ajutor în lupta împotriva crizei economice, având nevoie de state industriale care să importe surplusul lor de grâne.

Ideea de a se crea o piață economică unindu-se fostele state ale Imperiului Habsburgic nu era una recentă. Această idee a fost recurentă în perioada crizei economice. Așadar, ideea britanică din 1932 cuprindea ideea generală ce se preconizase în acea perioadă. Proiectul britanic a întâmpinat dificultăți deoarece Italia nu dorea realizarea proiectului britanic întrucât dorea să își mărească sfera de influență. Dar nici pentru Germania planul britanic nu era cel mai potrivit deoarece evita Anschluss-ul23. Planul nu numai că nu a fost acceptat de țările danubiene, dar nici de Marile Puteri nu a fost agreat, Italia văzând acest plan ca pe o modalitate de a limita puterea ei, iar pentru Germania, planul era văzut ca o tentativă de a evita posibilitatea Anschluss-ului24.

Un alt motiv care a dus la eșecul planului a fost reprezentat de problema agricolă. Charles Wilson, ministrul american în România declara în aprilie 1932, într-o conversație cu secretarul de stat al S.U.A., că Argetoianu era conștient de faptul că o uniune între țările producătoare de grâne, România, Ungaria, Iugoslavia, nu va crește consumul de grâne din țările industrializate precum Austria și Cehoslovacia. A mai adăugat că Argetoianu mărturisea că România ca și alte țări agricole avea nevoie de piețe precum Germania care era capabilă să consume mai multe produse agricole decât alte țări. De asemenea, menționa că indicat ar fi un contract cu Marile Puteri Europene care sunt consumatoare și importatoare de produse agricole25.

Planul britanic deși nu a fost implementat, are meritul de a fi impulsionat apariția altor planuri de uniune danubiană, cel mai important fiind cel francez. Proiectul francez era pe placul țărilor danubiene, însă nu și pe placul puterilor vestice.

Planul francez de uniune danubiană

În 1919 a fost elaborat un plan de confederație26 danubiană care arăta interesele Franței în această zonă europeană. Datorită intereselor existente prin intermediul unor societăți importante, precum Schneider-Creusot, estul Europei era privit ca o piață de desfacere în raport cu interesele economice franceze. Se impunea astfel ideea de spațiu economic rezultând din interesele marilor companii de producție din cadrul Marilor Puteri27.

La finalul războiului politica externă a Franței a suferit schimbări. Dacă la finalul războiului, guvernul condus de George Clemenceau se axa din punct de vedere politic pe noile state apărute, mai târziu, Franța președintelui Alexandre Millerand privea Ungaria drept centru al politicii franceze în estul Europei. Franța era interesată de Ungaria datorită facilităților economice pe care le putea obține, de exemplu monopolul căilor ferate sau vămilor. Atitudinea Franței a fost interpretată

21 Nuermberger et al., 1948, p. 848. 22 Strambook, Bülow, 1963, p. 66. 23 Strambook, Bülow, 1963, p. 80. 24 Milan, 1986, p. 48. 25 Nuermberger et al., 1948, p. 852. 26 De aici înainte voi folosi cuvântul „confederație”, consacrat de literatura de specialitate, deși sensul modern al cuvântului definește unitățile teritoriale ce au în comun organe ale puterii, element ce nu era luat în considerare la momentul respectiv, termenul fiind folosit doar pentru cooperarea economică. 27 Campus, 1993, pp. 29-30.



336

greșit de către maghiari care credeau că prin mijlocirea franceză, vor obține o schimbare a Tratatului de la Trianon. De la finalul lui aprilie 1920, din partea francezilor se va observa o reticență în a promite ceva ungurilor, Franța oferindu-se doar să medieze, de acum, relațiile Ungariei cu vecinii acesteia28.

Planul francez din 1920 care viza crearea unui sistem economic alcătuit din statele din Balcani și Europa Centrală a avut ca răspuns reticența România deoarece presupunea o implicare destul de mare a Ungariei, iar Alexandru Vaida-Voievod spunea în 1920 că va combate ideea de înființare a unei Confederației Danubiene, în ciuda eforturilor ungare de a se realiza această Confederație. Desigur, exista teama că dacă Ungariei sau Austriei li se vor acorda același statut, atunci eforturile revizioniste vor crește și vor avea succes29

Interesele franceze și cele italiene urmau să se întrepătrundă în mod inevitabil în zonă dunăreană și în Balcani. Contextul a fost reprezentat de faptul că Mussolini din 1926 prin politica practicată viza Europa Orientală și Balcanii unde promova revizionismul învinșilor; în acest sens a semnat în 1927 un tratat cu Ungaria, îndreptat împotriva Micii Antante. Mai mult, a susținut Bulgaria și mișcarea naționalistă din Austria. De asemenea, a susținut Albania care prin tratatele din 1926-1927 a devenit un stat protejat de Italia30.

Diferendele italo-franceze erau exprimate de către ambasadorul italian, De Martino, ca o teamă că Franța va domina economic zona estică a Europei, acest fapt ducând la concesii ce ar dezavantaja alte state din perspectiva comerțului internațional, printre care statul italian31. Acesta fiind motivul pentru care Italia nu a susținut planul propus de Tardieu din 1932 care prevedea o înțelegere economică bazată pe tarife preferențiale între România, Iugoslavia, Ungaria, Austria și Cehoslovacia.

André Tardieu a prezentat planul Micii Înțelegeri în luna martie la Geneva. Tardieu afirma că proiectul de redresare în Europa Centrală prevedea realizarea unei înțelegeri între statele danubiene bazată pe sistemul tarifelor preferențiale, precum și oferirea unui ajutor economic țărilor danubiene32. Argumentele planului încercau să arate Angliei și Italiei că legăturile economice puteau fi îmbunătățite în bazinul dunărean prin acordarea de tarife preferențiale. Nicolae Titulescu considera planul Tardieu drept o încercare de a salva Austria și Ungaria, însă admitea că putea ușura situația danubiană din punct de vedere economic33.

Planul corespundea în mare parte cu aspirațiile Micii Înțelegeri. Pentru ca planul Tardieu să fie în deplină concordanță cu dorințele statelor dunărene, au avut loc convorbiri încă din martie, la Geneva, între Franța și Mica Înțelegere ce au condus la un acord. Planul era modificat astfel încât nu mai era o uniune vamală, ci niște înțelegeri preferențiale, țările danubiene negociind între ele fără amestecul Marilor Puteri. Planul era prezentat în ziarele românești de epocă drept viabil, însă, numai cu implicarea Germaniei și Italiei ce reprezentau debușeuri pentru țările agricole34.

Desigur, planul lui André Tardieu nu a fost văzut printr-o prismă favorabilă, acest lucru fiind explicat în ziarele de epocă din România astfel: „unele din marile puteri nutresc reticențe politice față de propunerea guvernului francez, întrucât o consideră pornită din preocupări și țeluri strict egoiste. În ultimele zile, această atmosferă de suspiciune a început a se risipi sub influența dovezilor făcute de guvernul francez că urmărește țeluri deopotrivă folositoare tuturor țărilor interesate și în special că nu e vorba decât de scopuri strict economice”35

28 Leuștean, 2003, pp.16-19. 29 Sebe, 2011, p. 11. 30 Cîrstea, 2013, p. 13. 31 Nuermberger et al., 1948, p. 853. 32 Milan, 1986, p. 47. 33 Campus, 1993, pp. 91-92. 34 „Adevărul” din 8 martie 1932, p. 1. 35 „Adevărul” din 19 martie 1932, p. 1.



337

Italia a dorit să contracareze planul francez, realizând tot în 1932 un plan al său ce privea aceeași problemă. Propunea o uniune vamală și financiară între Austria și Ungaria, dar și tarife preferențiale între țările danubiene și actorii cu care aveau relații comerciale, astfel Italia și Germania erau favorizate. Planul italian nu a fost văzut bine de către țările danubiene, ci doar de Austria și Ungaria36.

În această perioadă, atenția presei române a fost îndreptată către Anglia deoarece se considera că aceasta are o influență mare în demersul realizării unui bloc dunărean. Astfel organul de presă „Adevărul” relata că dorința Angliei era ca România, Iugoslavia, Austria, Ungaria și Cehoslovacia să formeze un singur teritoriu economic. Franța însă nu a considerat ideea britanică ca fiind viabilă astfel că a elaborat propriul plan, anume planul Tardieu, bazat pe tarife preferențiale, contingente și pe credite37.

În ziarul „Adevărul” se menționa că „Times” revenea mereu la ideea blocului dunărean fiind nemulțumit că nu s-a luat încă o decizie, rezolvarea problemei fiind amânată. În numărul de la 21 martie, „Times” cerea să nu se mai tergiverseze și Anglia să intervină pentru a face ca proiectul Tardieu să fie supus unui studiu aprofundat. În cazul în care planul francez nu era acceptat, se dorea întocmirea unui alt plan care să fie pus imediat în acțiune. Așadar, în Anglia existau voci favorabile constituirii unei uniune dunărene. Dar guvernul englez anunța la acel moment că nu își va lua un angajament în problema statelor dunărene, precum și a tarifelor preferențiale cu acestea decât după Conferința de la Ottawa.38 Desigur, la acel moment, importantă pentru Anglia era Conferința de la Ottawa deoarece aceasta avea scopul de a fixa tarifele preferențiale dintre Anglia și dominioanele sale din Commonwealth.

Guvernul englez a fost cel ce a convocat Conferința celor Patru la Londra, decizie respectată de România39. MacDonald, prim-ministru britanic a prezidat conferința. Acesta a arătat că Anglia sprijinea planul Tardieu, însă fără a oferi resurse economice dacă statele vizate de proiect nu luau măsuri de reformă care să le aducă prosperitate și a expus clar ideea că nu dorea un control internațional40. Susținerea planului de către britanici avea rațiuni economice, eșecul planului urmând să aibă repercusiuni și asupra capitalurilor engleze investite în zona dunăreană41. Reprezentanții Italiei și Germaniei, Gradi și respectiv Bulow erau împotriva planului francez arătând o mulțime de lipsuri la adresa acestuia.

Eșecul planului a fost prezentat de Rogers, asistentul secretarului de stat american, într-o conversație cu ambasadorului italian de Martino, la Washington. Acesta punea accent pe interesele și divergențele existente între state. Astfel, amintea că Franța se străduia să determine o întărire a României și Cehoslovaciei prin adăugarea a alte trei state. Anglia s-a raliat acestei idei cu resurse economice și financiare datorită capitalurilor pe care le avea investite în această zonă dunăreană. Germania, în schimb, nu era de partea acestui plan care presupunea îndepărtarea Austriei de ea și împiedicarea Anschluss-ul. Ungaria fiind inamică a Austriei s-ar fi alăturat acestui plan42. Așadar, eșecul planului francez a fost determinat de interesele diferite ale statelor vizate și ale Marilor Puteri.

Statele Micii Înțelegeri au reluat planul Tardieu pentru a-l face posibil, considerând că astfel vor putea ameliora și chiar soluționa criza economică43. În februarie 1933 la Geneva, Mica Înțelegere a adoptat o formulă de organizare proprie. Se prevedea crearea unui Consiliu economic care să dirijeze interesele economice ale celor trei state. Acest pact de organizare al Micii Înțelegeri

36 Milan, 1986, p. 48. 37 „Adevărul” din 2 aprilie 1932, p. 1. 38 „Adevărul” din 2 aprilie 1932, p. 1. 39 Pașcalău, 1995, p. 143. 40 Pașcalău, 1995, p. 147. 41 Pașcalău, 1995, p. 148. 42 Strambook, Bülow, 1963, p. 848 43 Campus, 1993, p. 97.



338

a fost adoptat într-o perioadă nefavorabilă din punct de vedere internațional când criza și-a arătat efectele. Astfel, pactul nu a fost privit bine, mai ales de către țările revizioniste44. În aceeași perioadă vedem că în Germania se considera că dacă nu o să aibă relații economice cu statele dunărene, atunci simpatia pentru germani în estul Europei o să scadă, fiind înlocuită de Anglia, Italia și Cehoslovacia45.

Desigur, a existat și un plan român, propus în 1929 de către Iuliu Maniu, la acel moment aflat la conducerea guvernului român. Planul avea drept scop scăderea tarifelor vamale și stabilirea monedei ce putea permite României să fie deschisă pentru capitalurile străine în vederea facilitării modernizării industriei. Planul român de uniune danubiană aflat sub egida Franței a întâmpinat opoziția Angliei care nu era de acord cu un plan care o priva de beneficiile clauzei națiunii celei mai favorizate, dar și opoziția Cehoslovaciei care avea rațiuni de ordin economic, încercând să își protejeze agricultura. Dar planul lui Maniu, a avut parte de sprijinul francez, acest sprijin datorându-se faptului că era împotriva Anschluss-ului și a folosirii minorităților drept un instrument în lupta revizionistă46.

Planurile venite din partea statului britanic și a celui francez nu au avut succes din cauza faptului că veneau din partea unor state neriverane care nu urmăreau interesele statelor dunărene și nu urmăreau respectarea liberei voințe a acestor state, Franța și Marea Britanie continuând să acționeze ca mari puteri47.

Concluzii Exceptând planurile care au fost expuse, existau în perioada anilor `30, trei teze importante

care făceau referire la Europa Estică. Teza franceză care considera că era necesară o reformă economică prin care statele succesoare ale Imperiului Habsburgic să își creeze sisteme vamale care să le ofere siguranța și posibilitatea de a depăși criza economică. O altă teză a fost cea germană care susținea că salvarea din criza economică o constituia realizarea unei unități economice de la Rin în Europa Centrală și Balcani. Și în cele din urmă exista și teza italiană care a rezultat din necesitatea economică și politică a Italiei de a împiedica crearea unei constelații de state mici care să devină puternice sub egida unei Mari Puteri48.

Planul expus de Marea Britanie în anul 1932 a apărut ca urmare a dezideratului Germaniei din 1931 de a realiza o uniune vamală cu Austria, având astfel scopul de a evita Anshluss-ul. Planul britanic relua ideile apărute în deceniul ce tocmai trecuse, anume de a fi creată o uniune economică între statele care au făcut parte din fostul Imperiu Austro-Ungar. Planul englez nu ținea însă seamă de realitățile existente în Balcani, de exemplu de produsele agricole. Planul prevedea o uniune alcătuită din Austria, Cehoslovacia, România, Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, țări în majoritate agricole, astfel că problema cerealelor nu era rezolvată deoarece Austria și Cehoslovacia care erau state industriale nu puteau absorbi produsele agricole ale celorlalte state membre ale uniunii. Problema agricolă, precum și opoziția germană și italiană au dus la nerealizarea planului britanic care a fost respins și de către statele vizate.

Planul francez, așa cum am menționat, era cel mai aproape de dorințele statelor danubiene, însă nu era și pe placul altor Mari Puteri. Acest plan, asemenea celui britanic, dorea realizarea unui sistem economic alcătuit din statele balcanice. Însă, a întâmpinat opoziția Italiei care își vedea împiedicate planurile economice, dar și opoziția Germaniei care vedea ideea franceză drept o

44 Milan, 1986, p. 50. 45 A.M.A.E., fond 71/Germania, vol. 97, p. 47. 46 Sandu, 1997, pp. 41-49. 47 Sandu, 1997, pp. 36-37. 48A.M.A.E., Fond Mica Înțelegere, vol. 9, p. 189.



339

încercare de a evita Anschluss-ul. Anglia, deși inițial s-a arătat favorabilă planului francez, se temea de sporirea influenței Franței în detrimentul său, astfel că în final l-a respins.

Planurile elaborate de Marile Puteri în ceea ce privește Dunărea, au vizat interesele lor, diferența fiind că Franța, spre deosebire de Anglia, s-a consultat cu statele danubiene vizate de planul său. Marea Britanie s-a arătat mai interesată de părerea Germaniei și a Italiei, nedorind ca planul său să fie interpretat drept un instrument împotriva acestora. Planul francez și planul britanic au meritul de a fi impulsionat dorința statelor danubiene de a încerca să își creeze propriile planuri de uniune comercială în vederea salvării economice în contextul crizei internaționale.

Așadar, avem în anii `30, pe de-o parte, dorința țărilor ce formau Mica Înțelegere de a alcătui o uniune vamală care să nu afecteze suveranitatea sau să presupună un amestec prea însemnat al Marilor Puteri care doreau să își impună pretențiile. Pe de altă parte, dorința Marilor Puteri de a își impune dezideratele din diverse motive, așa cum am putut vedea, Anglia dorea să își protejeze capitalurile investite în Ungaria, Italia dorea ca statele mici să nu fie unite sub aceeași Mare Putere în defavoarea sa, Germania dorea să realizeze unirea cu Austria, iar Franța avea nevoie de niște state pe care să se poată baza în eventualitatea unui atac german.

BIBLIOGRAFIE

I. Surse inedite Arhivele Ministerului Afacerilor Externe

A.M.A.E., Fond Mica Înțelegere, vol. 9. A.M.A.E., fond 71/Germania, vol. 97.

II. Documente edite Documente diplomatice - Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, 1932, vol. I, General, Washington, United States, Government Printing Office, 1948. III. Surse secundare

Antipa, G. 1921. Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice. București: Librăriile Cartea Românească și Pavel Suru.

Atanasiu, C. 2003. Problema suveranității României la Dunăre și Navigația Fluvială Română. București: Nemalco.

Bethlen, S. 1932. The Danube States and the Tardieu plan, Political Science Quarterly, Vol. 47, No. 3, pp. 352-362.

Bușe, C. 2009. Din istoria relațiilor internaționale. Studii. București: Enciclopedică. Campus, E. 1993. Ideea federală în perioada interbelică. București: Academiei Române. Cîrstea, M. 2013. Relațiile economice româno-britanice 1919-1939 Studii și Documente.

Târgoviște: Cetatea de Scaun. Dobrinescu, V. F. 1986. Relațiile româno-engleze 1914-1933. Iași: Al. I. Cuza. Gogeanu, P. 1970. Dunărea în relațiile internaționale. București: Politică. Leuștean, L. 2003. România și Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-1923). Iași: Polirom. Milan, V. 1986. Nicolae Titulescu. Promotor al politicii de pace și colaborare în Balcani.

București: Politică. Molin, C. 1942. Viena, Dunărea, România. Craiova: Scrisul Românesc. Nanu, F.C. 1993. Politica externă a României 1919-1933. Iași: Institutul European. Pașcalău, Ghe. 1995. Relațiile politice româno-engleze 1929-1933. București: Didactică și

Pedagogică.



340

Sandu, T. 1997. Le plan Maniu de Confédération économique danubienne du premier semestre 1929. Revue dÈurope centrale, tome V (2), pp. 41-49.

Sebe, M. 2011, Perspective românești cu privire la planurile interbelice de creare a unei Confederații Dunărene. Colecția de Studii Institutul European din România, nr 31, Colecția Working Papers: București, pp. 5-31.

Strambook, Bülow, F.G. 1963. A british proposal for the Danubian states: The Customs Union Project of 1932. Slavonic and East European Review, vol. 42, nr. 98.

IV. Ziare

Ziarul Adevărul.



341

THE TRADITIONAL RURAL HOUSEHOLD FROM THE FIELD REGION OF OLTENIA

Anca Ceauşescu∗

Rezumat: În studiul de față ne vom ocupa de gospodăria țărănească tradițională din cadrul satului, structurând prezentarea pe componentele sale, împreună cu elementele particulare care conferă gospodăriei rurale din această regiune individualitatea sa.

Pentru satele situate în zona studiată, este specifică gospodăria agricolă, care, totuși, este specifică pentru toate regiunile de câmpie joasă, unde construcțiile au fost limitate strict la cele necesare pentru adăpostirea oamenilor și a animalelor. Acesta este, în general, constituită din casă, un hambar pentru depozitarea recoltelor, o magazie pentru uneltele agricole, un subsol pentru produsele vitivinicole și alte alimente, grajdurile pentru animale, curtea și grădina de legume. Rolul esențial în cadrul acestei micro-unități socio-etnografice este cel al casei, în jurul căruia sunt aranjate funcțional anexele. Abstract: In the present study we are to approach the traditional peasant’s household from the village precinct, structuring the presentation on its components, along with the particular elements that confer the rural household from this region its individuality.

For the villages located in the studied area, it is specific the agricultural household, which, nevertheless, is specific for all the low field regions, where the constructions have been limited strictly to those necessary for sheltering the people and the animals. This is generally made of the house, a barn for storing the crops, a shed for the farming implements, a basement for the wine products and other foods, stables for the animals, the yard and the vegetable garden. The essential role within this socio-ethnographic micro-unit is that of the house, around which there are functionally arranged the annexes. Cuvinte cheie: gospodărie rurală tradițională, Oltenia, peisaj rural, casă, anexe. Key-words: the traditional rural household, Oltenia, rural landscape, house, annexes.

The main component of the traditional rural landscape, the household, represents a socio-ethnographic micro-unit in itself, in which the family life unfolds. The household is the space that includes all the other constructions that provide shelter for the family, the perimeter where the productive economic activities of its members take place, and where there are gathered and preserved the goods. Meanwhile, the household is the centre of the spiritual life of the peasant, the place where there are carried out a significant part of the customs from a man’s life (the customs related to “the great passing” that are directly connected to the life cycle – birth, wedding, funeral, calendar traditions, along with the rest that include the man).

The genesis, the evolution and the features characteristic for the household represent the product of a complex of factors that have been manifesting differently along the history. An important part, in the structure of the household, has been played by the basic occupations of the dwellers, according to which the annexes of the household, within itself, have been differentiated. In the villages from the area we refer to, where agriculture has been the main occupation, there emerged the necessity to extend and increase the special constructions for the storage of the agricultural products, along which there appeared buildings for the shelter of the animals. Nonetheless, there cannot be ignored the natural conditions (relief, climate, hydrography, soil) that have always been considered, and according to which the configuration of the plan for the household has been made.

In the interim, the zonal types of households have been individualised through the general composition of the house and the projects of the dependencies, their architecture and ornamentation,

∗ Scientific Researcher III, Ph.D., The „C.S. Nicolăescu-Plopșor” Institute for Studies in Social Sciences and Humanities of the Romanian Academy, Craiova, e-mail: [email protected].


CEAUŞESCU Anca

342

the profile and the number of the annexed constructions, the manner of grouping them within the household and their orientation according to the cardinal points, the access to the lanes etc.1.

The traditional peasant’s household has two forms: - of permanent household, situated in the village precinct - of temporary household, placed on the land outside the village In the present study we are to approach the first category, the traditional peasant’s household

from the village precinct, structuring the presentation on its components, along with the particular elements that confer the rural household from this region its individuality.

For the villages located in the studied area, it is specific the agricultural household, which, nevertheless, is specific for all the low field regions, where the constructions have been limited strictly to those necessary for sheltering the people and the animals. This is generally made of the house, a barn for storing the crops, a shed for the farming implements, a basement for the wine products and other foods, stables for the animals, the yard and the vegetable garden. The essential role within this socio-ethnographic micro-unit is that of the house, whose interior occupies 65% of the household’s used surface2. Around it, there are functionally arranged the annexes. The yard, the place in which there is made the access from the community space, bears the statute of an intimate space, forbidden de facto to the strangers, but open for looking. In the Romanian peasant’s vision, each person is the absolute master of this space.

First of all, as previously mentioned, the household constructions were developed as a result of the requests that had to be met for carrying out the basic occupations of the dwellers, owing to the fact that there was necessary an appropriate storage for the agricultural products, and proper sheltering for the farming implements, the means of transport and the animals (Fig. 1). The economic development determined the dimension of the house plan, the number and the size of the dependencies, the architecture and their ornamentation, contributing to the shaping of the specificity for the southern region of Oltenia.

If most of the peasants’ households, until the 19th century, had generally a simple structure, determined by the limits of the feudal economy, the house often representing the only durable construction3, starting with the second half of the same century, there occurred major changes in the structure of the household’s elements, determined by the new social condition of the peasantry. The development of the agriculture through the extension of the farming surfaces, the improvement of the means and techniques for tilling the land and the diversification of the farming implements led to the increase of the production, which necessitated the extension and the addition of storing spaces for the agricultural products.

Within the household, Georgeta Stoica delimits two spaces: the male one, made of the yard, the land, the dependencies, and the female one, represented by the room with the fireplace, the kitchen, the living rooms, the hen coop etc.4. Yet, the two spaces are not strictly delimited, the family members reuniting for different householding activities in common spaces. In the room with the fireplace, on the porch, or in the good room the family often meets in the evening, after dinner, or in the morning, before starting the work, in this case the delimitation being made according to the place occupied in the room.

The villages, through their mophostructure, have determined the type and the form of the constructions within the households, along with the manner they are placed. The characteristic settlements from Oltenia Plain have closed-yard households, usually specific for the cluster settlements, developed on less rough lands. Here, the constructions are grouped on a limited area, separated by fences by the farming land around them. The placing of the constructions within the yards is made according to the dimension of the plots and the opening of the household towards the access lane. 1 Butură, 1978, p. 65. 2 Petrescu, Stoica, 1981, p. 44. 3 Enache, Pleşa, 1982, p. 69. 4 Petrescu, Stoica, 1981, p. 43.



343

Dominant in the mentioned area are the households placed with the narrow side towards the access way (road, lane), with yards having a linear displacement. This is one of the oldest and most practical plans of household organisation, spread among the majority of villages from the Romanian Plain5, which has been dominant until nowadays. The constructions are aligned along the yard, starting with the house, placed perpendicularly on the street line, continuing with shelters used as summer kitchens, the barn and the sheds for the farming implements, then the hen coops, the pigsties, the stables, sheds for stacks, near which there are the fodders. Sometimes, the annexed constructions were connected to the house, being placed under its prolonged roof.

The linear households were also frequent in Transylvania, especially in the area of Năsăud, where they were used as seasonal shelters on the plot of land, called “the field houses”6. According to Valer Butură, that was the initial plan for organising the colonisation, which they abandoned after 1800, once with the replacing of the wood by bricks and the straws by tiles7. The linear plans were also imposed in Banat, during the colonisation and systematisation process8.

Another type of household, frequently met in the area studied here, is that with yards organised on two lines. In this case, perpendicularly on the lane, the first line of constructions is made of the house, hen coops and other secondary dependencies. On the opposite side of the dwelling, there is the shed, open only towards the yard and used just for sheltering the farming implements and the means of transport, the stable (situated rather towards the inner part of the yard, close to the fodder stores). It seems that this way of building disposing provided the advantage of enlarging the garden, through the reduction of the yard space, and offered a better supervision of the animals from the stables9.

One of the main characteristics of the households from the field area of Oltenia is the division of the yard in two sections: 1. the front yard, where there is the house and the annex constructions; 2. the vegetable garden and the orchard. The yards are delimited with fences. In some cases, the front yard is fragmented, by separating the house from the dependencies, and, in this way, resulting two yards and the vegetable garden.

The central place within the household is therefore occupied by the house, this nucleus of the family life, which, in the opinion of I. Ghinoiu, can be compared to a giant tree, whose trunk (the family) ensures the connection between branches and roots, between the former generations and those that are to be born10. Along the centuries, in Oltenia Plain, there have coexisted two types of dwellings, the hut and the house built on the surface of the ground (Fig. 2, Fig. 3). They have both known an evolution in time and space, displayed in a variety of forms and answering the same continuously increasing requests of the population, on addressing the shelter and the carrying out of the householding activities. A more ample presentation of the two types of dwellings and the practices and their building rites, there was published in the work called The habitat from Oltenia Plain, from Prehistory to the beginning of contemporary era11. What it ought to be mentioned, in the present study too, is that, an element of particularisation in the analysed space is the presence of the hut (from Antiquity to the end of the 20th century), a type of house dug either entirely or half into the ground, covered with reed, straws or corn stalks. As regarding the plan of the dwelling, the distribution of the of the rooms is similar in the case of the both types, presenting differences only in the elements of detail. From the one room dwelling, with a multifunctional role (kitchen and living room), the house has evolved towards the plan with two, three or more rooms, each with its own functionality.

5 Butură, 1978, p. 69; Stănculescu et al., 1958, p. 15. 6 Butură, 1978, p. 70. 7 Butură, 1978, p. 70. 8 Petrescu, 1963, pp. 161-162. 9 Mureşan, 2005, p. 241. 10 Trebici, Ghinoiu, 1986, p. 300. 11 Ceauşescu, Lazăr, 2014.


CEAUŞESCU Anca

344

Considering the agricultural specific of the settlements, in the structure of the households, there have appeared different annex constructions, mostly for storing and preserving the agri-food products, but also for sheltering the animals, the farming implements and the means of transport. The place for their construction is chosen in connection to the house, and according to the type of annex, or the local configuration of the land.

On addressing the building materials for the annexes, they are usually the same with those used for the construction of the house, respectively wood, clay, straws, reed, bricks, for the erection of walls and installing of roofs. There used to be dominant the constructions with clay walls, made differently according to the quantity of timber the builders had: from clay applied on weaved twigs, from clay introduced between the planks, from adobes. Specific was the technique of construction using thick wooden beams, inserted in the ground or in the basis of the building, over which there was added an enclosure of twigs, consolidated with successive layers of clay, mixed with straws or chaff. This is a very old technique, attested during the time of the Dacians, and used in constructions until the beginning of the 20th century.

The barns are always present in the organisation of the rural houses, being constructions built for the storing of the corn (Fig. 4). They were usually placed in the sunniest and airiest spots from the household, in order to favour the drying of the stored corn.

With a square or rectangular shape, the barns were built at variable heights above the ground (0.60-2m), on pillars stuck in the ground, for protecting the grains from rodents. Dominant were the rectangular barns, with the length of 4-6 meters and the width of approx. 1.2-1.5 meters. Vertically, in the foundation, there were stuck pillars, between which there were attached weaved twigs or wooden boards (starting with the first decades of the 20th century). It was then covered with straws, corn stalks, reed or tiles, tin plates (in the 20th century). Gradually, the shed was added to it, on the front side or laterally, used for sheltering the farming implements and the means of transport, or for performing certain works, as corn peeling, in the autumn.

Quite often, in the space underneath the barn, there were created pigsties or hen coops. Sometimes, the grains storehouse was built here12.

The characteristics of the traditional household from the area, until the beginning of the 19th century, are represented by the cereal pits, an archaic version for the storage of the grains, used mostly in the field regions from Oltenia, Muntenia and Moldova.

The storage pits were dug into the ground (approx. 2-3m), having the shape of a funnel, wider at their mouth and narrower at the basis (Fig. 5). Sometimes, they could be wider at the bottom than the mouth. Other times, they had attached an opening straight down, with a depth of 0.80-1m. The width of the opening varied between 60 and 80cm. From the opening downwards, the pit had an arch or a funnel shape, reaching even 2m at the bottom”13. After the earth was dug out, the interior of the pit was burnt with straws or logs, to become dry and to be filled with grains. They were covered with a wooden door, or a cart wheel, over which there were placed straws and a layer of earth, in the form of a mould of approx. 50cm height. The grain pits also presented the advantage of hiding the products.

The cereals were also preserved in wicker baskets, or in large boxes, made of beech or oak wood, called chests14.

In each household, there were sheds for the animals. The incipient forms were those of simple shelters, made of wicker, round and uncovered, or with a simple roof, and polygonal, made of horizontal poles, attached to pillars stuck in the ground.

The most important one was the stable (Fig. 6), a more evolved form of shelter (it appeared in the peasants’ households at the beginning of the 20th century), which offered protection for many categories of animals (cattle, sheep). Initially, it was built close to the house, as an extension of it, 12 Iordache, 1985, p. 190. 13 Iordache, 1985, p. 184. 14 Iordache, 1985, p. 182.



345

or even sharing the same roof, for a better supervision of the animals, and it was later placed next to the garden. The stable was built from twigs, glued with clay, clay mixed with straws, half-timber walls, and later from bricks and covered with straws, reed, tin plates or tiles. In its attic, there was usually kept the hay (the space known as the hay loft), and, underneath the prolonged roof, there were sheltered the farming implements and the means of transport.

The basements or the cellars could also be found in any household. They were built both under the ground, as a small pit „resembling a miniature huts”15, connected to the dwelling, or independent to it, and on the ground, as one room construction.

In the villages from the Danube Valley, at the end of the 19th century and the beginning of the next one, as a specific feature, there appeared the hard-packed earth technique. In the north of the plain, in few settlements (Caraula, Cornu), the cellars „dug into the ground” were built from wood: „there was used a special technique, the boarding of the cellar with thick planks (approx. 8 cm), positioned vertically and fixed on a wooden frame. In the middle, there were one or two wooden poles, carved octagonally”16.

The loom hut is another component element of the traditional household from the area. It is a partially buried construction, similar to a larger hut, with double functionality: practical and strategical. There it was placed the weaving loom, used by women during the winter, and autumn when the weather was not appropriate for working on the field. During the invasions, it also served as shelter for children, women and elder.

The stables, for the shelter of animals, the huts dug in the ground for the shelter of buffaloes (Fig. 7), the pigsties, the hen coops, the barns, the storehouses made of bricks or wood, for the storage of grains have all constituted characteristic elements, showing elements of the folk architecture, proper for the southern region of Oltenia.

The entire household was surrounded by a fence, which delimits it from the community space (Fig. 8). Initially having the function of delimiting the dimensions of a property, later on, the fence also gained the role of protection provider. The fence had to exist firstly for dividing two places, the one that belongs to the rightful owner and that of the neighbour: „Indeed, there are such places too. If a fence comes between you, you don’t know what’s over it. Everyone minds their business”17. The access in the household is allowed through the gates, one for people, and another for animals and carts.

Moreover, the fence represents a magic circle that protects the micro-cosmos within it. The fact that it is made of weaved twigs, covered with thorns, or sharp wooden boards, can also be considered a defender of the household, not only against the thieves, but also the evil spirits.

In the second half of the 19th century, the enclosure of the households from the south of Oltenia was realised with the help of ditches dug in the ground, or fences made of weaved twigs, wooden boards, or reed. The most frequent were the weaved twig fences, either horizontally, on poles firmly stuck into the ground, or vertically, between two pairs of horizontal boards, attached on poles or pillars. For an extended endurance, but also for being harder to trespass it, it could have a protecting roof, covered with thorns. After 1900, as the constructive and aesthetic process of a dwelling has advanced, there has been registered an improvement in the quality and aspect of the fence, becoming generalised the fences made of boards, with different geometrical patters, making the transition towards the one from nowadays, made of iron or concrete.

ABBREVIATIONS LIST

AMET - Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj.

15 Stahl, Stahl, 1968, p. 46. 16 Enache, Pleşa, 1982, p. 69. 17 Bernea, 1985, p. 34.


CEAUŞESCU Anca

346

BIBLIOGRAPHY

Bernea, E. 1985. Cadre ale gândirii populare româneşti. București: Cartea Românească. Budiş, M. 1993. Microcosmosul gospodăresc. Practici magice şi religioase de apărare.

București: Paideea. Butură, V. 1978. Etnografia poporului român. Cluj-Napoca: Dacia. Ceauşescu, A., Lazăr, S. 2014. Habitatul din Câmpia Olteniei din preistorie până la

începutul epocii contemporane. București: Pro Universitaria; Craiova: Universitaria. Enache, Şt., Pleşa, Th. 1982. Zona etnografică Dolj. București: Sport-Turism. Ionescu, G. 1981. Arhitectura populară în România. București: Cartea Românească. Ionescu, G. 1986. Arhitectura românească: tipologii, creaţii, creatori. București: Tehnică. Iordache, Gh. 1985. Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. vol. I. Craiova: Scrisul

Românesc. Mureşan, Fl. V. 2005. Satul românesc din nord-estul Transilvaniei la mijlocul secolului al

XVIII-lea. Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane. Pănoiu, A. 1983. Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi (sec. VIII-XIX).

București: Muzeul Național de Istorie a României. Petrescu, P. 1963. Contribuţii la studiul arhitecturii populare din Banat. AMET 1959-1961,

pp. 148-175. Stahl, P., Stahl, H. 1968. Civilizaţia vechilor sate româneşti. București: Științifică. Stănculescu, Fl., Ghiorghiu, A., Stahl, P., Petrescu, P. 1958. Arhitectura populară

românească, regiunea Bucureşti. București. Petrescu, P., Stoica, G. 1981. Arta populară românească. București: Meridiane. Trebici, Vl., Ghinoiu, I. 1986. Demografie şi etnografie. București: Științifică și

Enciclopedică. Vlăduţiu, I. Etnografia poporului român. București: Științifică.



347

Fig. 1. The traditional rural household from the field region. (after Atlasul Etnografic Român,vol. I, Habitatul).

Fig. 2. Hut in the Oltenia Plain. (after Tache Papahagi, 1934).


CEAUŞESCU Anca

348

Fig. 3. Traditional house with two rooms and porch.

Fig. 4. The barns of braided rods. (photographic library of the Museum of Oltenia, Ethnography section).



349

Fig. 5. The cereal pits. (after Gheorghe Iordache, 1985).

Fig. 6. Stable covered with straw. (after Atlasul Etnografic Român, vol. I, Habitatul).


CEAUŞESCU Anca

350

Fig. 7. The huts dug from Rast, Dolj county. (after Tache Papahagi, 1934).

Fig. 8. Fence from the beaten earth. (after Atlasul Etnografic Român,vol. I, Habitatul).



351

REVIEW

Otilia Gherghe, Centenar Muzeul Olteniei 1915-2015, Editura Antheo, Craiova, 2015, 279 p. 218 p. text, 61 p. planşe

ISBN 978-606-93647-1-0

Cristian-Iulian Ceacîru*

„Culture is the sum of all forms of art, love, thinking, which throughout the centuries has helped man be less enslaved” (Andre Marlaux). And what institution, if not a museum, is one of the best representatives of the concept of culture?

In 2015, the Museum of Oltenia, a prestigious cultural institution in Romania, celebrated a century from its foundation. Through the activities occasioned by this centenary, it is worth mentioning the release of Mrs. Otilia Gherghe’s book “Centenary of the Museum of Oltenia 1915-2015”.

Mrs. Otilia Gherghe’s work consists of an argument, eight chapters and annexes. Each chapter comprises several subchapters. The annexes represents a useful addition as it contains a list of the managers of the institution throughout time, an organization chart of the museum, representative documents for the history of the Museum of Oltenia and illustrations.

In order to understand the history of a museum, it is necessary to present the moments prior to the appearance of museum institutions both on a national and, implicitly, a regional level.

The first two chapters of the book “The grounds of the organization of the first museums”, (pp. 9-16) and “The industrial and commercial museums of art, a crucial requirement for the development of the country” (pp. 17-24) deal with these aspects extensively, offering detailed information on the matter.

Chapter three, entitled “The “Alexandru and Aristia Aman” Foundation, the first museum of Craiova” (pp. 25-53) provides the reader with a series of data on the renowned Aman family, patrons of the arts, sciences and, we could also say, the moral founders of the present Museum of Oltenia. The first museum appeared in Craiova with the official opening of the Foundation “Alexandru and Aristia Aman”, on December 21st 1908. On January 22nd 1911, at the head of the Foundation they selected professor Stefan Ciuceanu, who led a fruitful scientific and cultural activity. Consequently, between 1911 and 1914 various heritage objects were acquired and historical research was carried out in a series of places in Oltenia.

“The Regional Museum of Antiquities and Ethnography. 1915-1934” is the title of the forth chapter of the book (pp. 54-82) and it refers to the evolution of the present Museum of Oltenia from its foundation (April 4th 1915) to its moment of national recognition as a citadel of science. We are presented with the situation of the museum during the difficult moments of WWI (p. 61-69), the opening of the Museum of Natural Sciences in Craiova and the activity during its first years of existence (pp. 72-77). A subchapter is dedicated to the activity of the great C.S. Nicolăescu-Plopşor, a first-rank personality of Romanian science, who had a marked role in the appearance and evolution of the Museum of Oltenia (pp. 77-83).

In the chapter called “The Regional Museum of Oltenia, one of the richest and most beautiful regional museums of the country”, (pp. 83-115) we learn about the heyday of the museum, from 1928 to the beginning of WWII. A huge step is made together with the creation of the Regional Museum of Oltenia on May 13th 1928, when the collections of the Regional Museum of Antiquities and Ethnography of Dolj County were taken over by the Scientific Circle of Craiova. The national acknowledgement of the museum came with the inauguration of the permanent exhibition and the National Congress of Numismatics and Archeology held in Craiova between the

* Museographer, Museum of Oltenia Craiova, e-mail: [email protected].



352

28th-29th September 1934. Both events are presented thoroughly in two subchapters completely dedicated to them (pp. 99-103).

WWII and the establishment of the communist regime in Romania represented for the Museum of Oltenia a period of difficulties but also of institutional development and modernization. This particular time frame is presented in chapters five and six, called “The Museum of Oltenia at a crossroads of a new direction. 1945-1952” (pp. 116-131) and “The Museum of Oltenia 1953-1989” (pp. 132 -171).

After 1995, the Museum of Oltenia entered a rapid period of transformation, as the institution continuously evolved in all aspects. In the chapter “The Museum of Oltenia 1995-2015“ (pp. 172-188) we learn about the events that have taken place in each section of the museum up to 2015.

The collection of documents regarding the history of the Museum of Oltenia is very useful as it allows the reader to have a complete perspective on the evolution of the institution. The same can be said about the numerous illustrations, most of them in colour, which show different activities throughout time. Another point in favour of this paper is the fact that it does not only refer to the historical evolution of the museum, but also to the general background in which this evolution took place and to the presentation of the personalities who had a significant role in the history of this institution.

In conclusion, due to the subject matter and the richness of information, Mrs Otilia Gherghe’s book represents a valuable piece of publishing dedicated to both specialists and the general public.


Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie – Istorie Oltenia Journal for Studies in Archaeology – History

Cover Image: The Building of the Department of Archaeology – History of the Museum of Oltenia Craiova Editorial Board Editor in Chief: PhD Radu Gabriel Dumitrescu Secretaries of editorship: PhD Marius Bâsceanu Lucian Popescu Vava Editorial Staff: PhD Florin Ridiche PhD Dorel Bondoc Valentina Popescu Irina Popescu Cristian-Iulian Ceacîru Gabriela Filip Technical Editor: Daniela Popescu

ISSN 1454-6892



Oltenia studii şi comunicări. Arheologie-Istorie

Documents