Oleg Chicu Thesis

8/8/2019 Oleg Chicu Thesis

http://slidepdf.com/reader/full/oleg-chicu-thesis 1/177

1

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscrisC.Z.U. 340.111.5(478)

CHICU OLEG

LEGITĂŢILE EVOLUŢIEI INSTITUŢIEI R ĂSPUNDERIIJURIDICE

(aspecte istorice, teoretice, practice)

Cifrul şi specialitatea: 12.00.01 – Teoria generală a dreptului, Istoria statului şi dreptului;

Istoria doctrinelor politice şi de drept

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific: NEGRU Boris

Doctor în drept,

Conferenţiar universitar

Autor: Chicu Oleg

CHIŞINĂU - 2009



2

© Oleg Chicu, 2009



3

ADNOTARE

la teza de doctor în drept „Legităţile evoluţiei instituţiei răspunderii juridice (aspecte istorice,teoretice, practice)”

Specialitatea 12.00.01 – Teoria generală a dreptului; Istoria statului şi dreptului; Istoriadoctrinelor politice şi de drept

Autor Chicu Oleg

Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009. Manuscris.Cuvinte-cheie: libertate, necesitate, justiţie, r ăspundere juridică, legităţi, r ăspunderea profesioniştilor.

Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie din 246 numiri.Rezultatele obţinute sunt publicate în 8 lucr ări ştiinţifice.

Domeniul de studiu şi obiectivele tezei: teza este consacrată aprofundării conceptului der ăspundere juridică exprimată în evidenţierea legităţilor acestui concept şi instituţii juridice prin prisma evoluţiei istorice a conţinutului reglementărilor juridice şi a interpretărilor doctrinale.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei rezidă în circumscrierea abordăriiresponsabilităţii şi r ăspunderii juridice din punctul de vedere al analizei doctrinale, legislativeautohtone şi europene, jurisptudenţiale realizată în conformitate cu perioadele istorice de dezvoltarea statului şi dreptului şi evidenţierea unor legităţi de evoluţie.

În teză au fost abordate direcţiile noi de investigare legate de calitatea subiectelor r ăspunderii juridice care, la rândul său, au lărgit extinderea construcţiei normative de drept a r ăspunderii juridice

prin introducerea în contextul investigaţional a altui subiect al r ăspunderii juridice decît celtradiţional, anume al statului. Responsabilitate şi r ăspunderea statului sunt examinate sub semnulteoriei solidarităţii sociale, dar şi a r ăspunderii pentru prejudiciile cauzate de organele de stat sau defuncţionarii publici ce activează în numele statului. R ăspunderea funcţionarilor, judecătorilor, a profesioniştilor dreptului sunt aspecte noi ce suscită interes în doctrina şi jurisprudenţa statelor occidentale şi care se impun şi celor ce intenţionează să devină state de drept.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: Tezele, concluziile şirecomandările privind esenţa şi conţinutul r ăspunderii juridice, legătura acesteia cu libertatea şi justiţia, condiţiile r ăspunderii juridice aşa cum au evoluat ele în perioadele istorice prezentate înlucrarea de doctorat completează baza teoretică a acestei concept ştiinţific, dar şi orientează spreanumite măsuri practice din partea statului, în special a unui stat de drept. În acest sens, rezultatelecercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate în procesul perfecţionării legislaţiei, laelaborarea şi modificarea unor acte normative, la interpretarea normelor juridice referitor laresponsabilitate şi r ăspundere juridică, fiindcă dificultăţile ce apar în cadrul soluţionării problemelor practice nu pot fi depăşite f ăr ă conceptualizarea teoretică a r ăspunderii juridice.

Rezultatele investigaţiei de asemenea pot fi folosite la pefecţionarea curriculei la ciclul universitar ILicenţă şi la ciclul II Masterat, la elaborarea cursurilor şi a manualelor la Teoria generală adreptului, la Istoria doctrinelor politice şi de drept, la Metodologia dreptului.



4

ANNOTATION

to the Doctor Thesis in Law “Objective Laws of Evolution of Legal Liability Institutions (Historical,Theoretical, Practical Aspects)”

Specialty 12.00.01 – Theory of State and Law; History of State and Law; History of Political and LawDoctrines

Author Chicu Oleg

Moldova State University. Chisinau, 2009. Manuscript.

Key-words: liberty, necessity, justice, legal liability, objective laws, professionals’ liability.

Thesis structure: introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 246titles. The results obtained have been published in 8 scientific works.

Field of study and thesis objectives: The thesis is dedicated to profound study of the concept of legal liability expressed by detection of objective laws of this concept and juristic institutions throughhistorical evolution of the juridical regulations content and doctrinal interpretations.

Novelty and scientific originality of the thesis is based on description of responsibility and legalliability highlighted from the point of view of analysis of doctrine, local and European legislation, jurisprudence, realized in compliance with historical periods of state and law development and detection of some objective laws of evolution.

In the thesis there have been highlighted the new directions of investigation connected with thequality of legal liability subjects, which, in their turn, have encouraged the extension of regulatory legalconstruction of legal liability by introducing of another subject of legal liability besides that traditional one,i.e. of the state, in the context of investigation. Responsibility and legal liability of the state have beenexamined in the context of social solidarity theory, and liability for the damages caused by the stateauthorities or by the public officers acting in the name of the state. Responsibility of officers, judges, law professionals is a new aspect arousing interest in the doctrine and jurisprudence of the Occident and winningthe recognition of those tending to become a law-governed state.

Theoretical significance and practical relevance of the paper: Theses, conclusions andrecommendations concerning the essence and content of the legal liability, its connection with liberty and justice, conditions of legal liability, so as they have evolved in the historical periods presented in the Doctor

Thesis, complement the theoretical basis of this scientific concept and direct to certain practical measures onthe part of the state, especially a law-governed state. In this sense, the investigation results and theoreticalconclusions formulated may be used in the process of legislation improvement, on elaboration andmodification of some regulatory acts, on interpretation of legal rules concerning responsibility and legalliability, since the difficulties arising on solving the practical problems cannot be overcome withouttheoretical conceptualization of legal liability.

The investigation results may also be used on improving the curriculum of the university cycle I,Licentiate cycle, and cycle II, Master Degree program, on elaboration of courses and textbooks on theGeneral Theory of Law, History of Political and Law Doctrines, Law Methodology.



5

АННОТАЦИЯ

к докторской диссертации в области права «Закономерности эволюции институтов юридической ответственности (исторические, теоретические, практические аспекты)»

Специальность 12.00.01 – Теория государства и права; История государства и права; История политических и правовых доктрин

Автор Кику Олег

Государственный университет Молдовы. Кишинэу, 2009. Рукопись

Ключевые понятия: свобода, необходимость, правосудие, юридическая ответственность,закономерности, профессиональная ответственность.

Структура диссертации: введение, 3 главы, заключение и рекомендации, библиография из 246названий. Полученные результаты опубликованы в 8 научных работах.

Область изучения и цели диссертация: диссертация посвящена углубленному изучению понятия юридической ответственности, выраженному в выявлении закономерностей этого понятия и юридических институтов сквозь призму исторической эволюции содержания юридических норм и доктринальных интерпретаций.

Новизна и научная уникальность диссертации состоит в описании подходов к обязанности и юридической ответственности с точки зрения анализа доктрины, местного и европейского законодательства, юриспруденции, осуществленного в соответствии с историческими периодами развития государства и права и выявлении эволюционной закономерности.

В диссертации были освящены новые направления в исследовании, связанные с качеством субъекта юридической ответственности, которые, в свою очередь, способствовали расширению

нормативно-правовой конструкции юридической ответственности путем внедрения в исследовательский контекст другого субъекта юридической ответственности, помимо традиционного,а именно государства. Обязанности и ответственность государства рассматриваются в контексте теории социальной солидарности, а также ответственности за ущерб, причиненный государственными органами или чиновниками, действующими от имени закона. Ответственность чиновников, судей,правовых работников является новым аспектом, который вызывает интерес к доктрине и юриспруденции западных стран и который завоевывает признание и у тех, кто стремится стать правовым государством.

Теоретическая значимость и практическая ценность работы: Тезисы, заключение и рекомендации по поводу сущности и содержания юридической ответственности, ее связь со свободой и правосудием, условия юридической ответственности в том виде, в котором они эволюционировали

в исторические периоды, описанные в докторской диссертации, дополняют теоретическую базу этого научного понятия, а также ориентируют на определенные практические меры со стороны государства,в особенности правого государства. В этом смысле результаты исследования и сформулированные теоретические выводы могут быть использованы в процессе усовершенствования законодательства,при разработке и изменении нормативных актов, при интерпретации юридических норм, относящихся к обязанностям и юридической ответственности, так как трудности, возникающие в процессе решения практических проблем нельзя преодолеть без теоретической концептуализации юридической ответственности.

Результаты исследования также можно использовать при улучшении учебной программы университетского цикла I и магистерского цикла II, при разработке курсов и учебников по Общей теории права, Истории политических и правовых доктрин, Методологии права.



6

LISTA ABREVIERILOR:

CC- Cod civil

CP –Cod penal

CPC – Cod de procedură civilă

CPP – Cod de procedură penală

art. –articol

alin. – alineat

MO – Monitorul Oficial

RM – Republica Moldova

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Convenţia EDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

J.O.C.E. – Journal Officiel des Communautés Européennes.



7

C U P R I N S

INTRODUCERE.................................................................................................................9

I. ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONCEPTULUI R ĂSPUNDERII

JURIDICE ...........................................................................................................................17

1.1. Libertate, necesitate şi r ăspundere. Rolul justiţiei în corelarea lor.................................17

1.2. Controverse doctrinare privind r ăspunderea şi responsabilitatea juridică.......................281.3. Completarea construcţiei normative de drept a r ăspunderii juridice cu elemente

ce vizează subiectele r ăspunderii, temeiul şi condiţiile r ăspunderii juridice..................40

II. CONCEPTUL ŞI INSTITUŢIA R ĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA ANTICĂ ŞI

MEDIEVALĂ.......................................................................................................................50

2.1. Filosofia greacă şi jurisprudenţa romană despre justiţie şi r ăspundere............................50

2.2. Teologia creştină, şcoala dreptului natural şi influenţa lor asupra conceptului şi instituţieir ăspunderii juridice...................................................................................................................62

2.3. Abordări doctrinale şi reglementări ale r ăspunderii juridice în Evul mediu. ..................74

III. EVOLUŢIA R ĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞI

CONTEMPORANĂ..............................................................................................................84

3.1. Revoluţia franceză şi contribuţii doctrinare şi jurisprudenţiale la evoluţia r ăspunderii juridice

spre o r ăspundere obiectivă......................................................................................................84

3.2. Teoria riscurilor şi r ăspunderea juridică. R ăspunderea persoanei juridice........................101

3.3. Statul social, solidaritatea socială şi r ăspunderea juridică.................................................116

3.4. R ăspunderea statului în faţa persoanelor...........................................................................123

3.5. R ăspunderea profesioniştilor..............................................................................................142

3.6. R ăspunderea profesioniştilor dreptului..............................................................................146



8

Concluzii şi recomandări.........................................................................................................154

Bibliografie..............................................................................................................................159

Declaraţia privind asumarea răspunderii.............................................................................175CV al autorului.........................................................................................................................176



9

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Edificarea statului de drept, sarcină prioritar ă în special pentru statele noilor democraţii, cum

sunt numite statele postsocialiste, impune ştiinţei juridice abordarea multiaspectuală a fenomenului

r ăspunderii juridice. Prof. Sofia Popescu stabilea legătura directă între edificarea statului de drept şi

efectivitatea r ăspunderii juridice, notînd: „deziluzionarea aşteptărilor societăţii faţă de drept este

legată, în special, de r ăspundere (...) dreptul nu-şi poate exercita influenţa în societate, decît în

măsura în care reuşeşte să identifice persoana r ăspunzătoare şi să stabilească r ăspunderea (...)

efectivitatea r ăspunderii juridice condiţionează, într-o măsur ă mai mare sau mai mică, instaurarea,

reinstaurarea şi supravieţuirea statului de drept” [142, p.293].

Actualitatea studierii acestei teme este dictată şi de condiţiile noi de evoluţie a omenirii la

începutul mileniului III, în condiţiile globalizării. Globalizarea este un proces complex şi îndelungat

al interacţinii umane, în care se depăşeşte existenţa hotarelor de stat şi se instituie o structur ă

sofisticată a raporturilor societăţilor naţionale, transnaţionale şi internaţionale la nivel universal.

La cel de-al XXII Congres al filosofiei dreptului şi filosofiei sociale renumitul specialist înfilosofia dreptului Jurgen Habermas întreba: "Mai există vreo şansă pentru proiectul kantian despre

constituţionalizarea dreptului internaţional?", la care a r ăspuns afirmativ, ar ătînd că Im.Kant a

depăşit conceptul dreptului internaţional prin concepţia ordinii juridice cosmopolite, printre

principiile căreia a fost numit şi principiul r ăspunderii. În contextul globalizării galopante din

ultilmele decenii au fost supuse reevaluării mai multe concepte teoretice şi cu aplicaţie practică.

Printre acestea se număr ă şi conceptul r ăspunderii juridice.

Deşi în toate tratatele, manualele de teoria generală a dreptului (Gh. Avornic, B.Negru,

D.Baltag, Gr. Fiodorov, S.Popescu, N.Popa, I. Craiovan, Gh.Mihai, I.Humă etc.) este abordat

conceptul r ăspunderii juridice, iar în doctrina rusă există o literatur ă impunătoare şi savanţii

reflectă just unele aspecte ale acestui concept, cu toate acestea din punct de vedere al poziţiilor

general-teoretice nu există o elucidare completă a tuturor tr ăsăturilor r ăspunderii juridice [243,

p.67] şi a evoluţiei ei istorice.



10

Constantin Stere definea ca o problemă importantă a ştiinţei dreptului cercetarea şi

formularea legilor care guvernează fenomenele juridice, la rîndul său întemeiată pe faptul că „în

vîrtejul luptelor sociale neîncetate, formele de raporturi sociale între oameni se fac şi se desfac, dar

în fiecare moment se poate găsi un echilibru oarecare nestabil; şi acest echilibru se oglindeşte în

sistemul dreptului contemporan”[161, p.271]. Raportînd cele menţionate la fenomenul r ăspunderii

juridice, evidenţiem necesitatea studierii legităţilor ei în strînsă corelare cu evoluţia societăţii şi a

indivizilor ce o compun.

Ampla monografie a dlui profesor Baltag Dumitru "Teoria r ăspunderii şi responsabilităţii

juridice" publicată în anul 2007 a suplinit în mare măsur ă acest vid doctrinal, căci în ea sunt

abordate aspecte relevante pentru instituţia r ăspunderii juridice. Autorul propune a introduce în

circuitul ştiinţific autohton a unei noi categorii ştiinţifice - cea a construcţiei normative de drept a

r ăspunderii juridice şi include în această categorie multiple probleme ale teoriei şi practicii juridice

cum ar fi: definiţia r ăspunderii şi responsabilităţii juridice, r ăspunderea juridică - expresie a

condamnării de către stat a unei conduite ilicite, r ăspunderea juridică şi sancţiunea ca instituţie a

constrîngerii publice; condiţiile generale ale r ăspunderii juridice, principiile şi funcţiile r ăspunderii

juridice; formele materiale ale r ăspunderii juridice, forma procesuală a r ăspunderii juridice. În

monografie au fost analizate contribuţiile doctrinei ruse şi române în ceea ce priveşte descrierea şi

elucidarea critică a conceptelor de r ăspundere şi responsabilitatea juridică ca două concepte unite,

cîte odată abordate prin prisma poziţiei dualiste. Chiar numai enumerarea impresionantă a

subiectelor elucidate în monografie trezeşte întrebarea firească: s-ar mai putea oare aduce elemente

de noutate în această temă? Aducînd omagiile cuvenite eforturilor ştiinţifice ale domnului profesor

D.Baltag şi relevînd rolul important al investigaţiilor sale, acceptînd introducerea în circuitul

ştiinţific al construcţiei normative de drept a r ăspunderii juridice, prin intermediul căreia conţinutul

r ăspunderii juridice poate fi dezvăluit mai profund, deoarece aceasta include: normele dreptului

material, normele dreptuli procesual, sancţiunile normelor juridice, definiţiile ştiinţifice şiconcepţiile referitor la temeiurile şi limitele r ăspunderii juridice, principiile r ăspunderii juridice,

menţionăm că tematica r ăspunderii juridice, fiind aşa de complexă, nu este epuizată, cercetarea

poate fi dezvoltată în continuare din considerentele că, pe de o parte, orice teorie este mai

cuprinzătoare decît generalizările empirice f ăcute la un moment dat, iar pe de alta - că acumularea

de noi fapte permite formularea unor caracteristici noi ale fenomenului studiat. Este pe larg acceptat

faptul că nici o teorie nu cuprinde toată experienţa umană, cu atît mai mult atunci cînd este vorba de

valorificarea experienţei istorice, astfel încît preocuparea pentru dimensiunea teoretico-istorică a



11

tematicii r ăspunderii juridice poate aduce un plus de informaţii, iar prin abstractizare şi

generalizarea acestei informaţii să se obţină completarea şi chiar îmbunătăţirea conceptelor teoretice

existente. S-a constatat în istoria ştiinţelor că odată cu procesul de maturizare a unui domeniu de

cercetare se observă o deplasare de la funcţiile empirice ale teoriilor la funcţiile teoretice [164,

p.43].

Subscriind la opinia dlui profesor D. Baltag că "În pofida numărului considerabil de lucr ări

ştiinţifice ce tratează problematica r ăspunderii juridice, există destul de multe probleme asupra

cărora s-a insistat mai puţin" [10, p.214], menţionăm, că fiind o preocupare centrală pentru ştiinţa

juridică, tema r ăspunderii juridice poate fi şi trebuie să fie abordată şi din alte perspective, pintre

care s-ar evidenţia aspectul teoretico-istoric al evoluţei r ăspunderii juridice, astfel punînd în lumină

şi aspecte mai puţin abordate în literatura de specialitate, atinse doar tangenţial şi în monografia

prof. D.Baltag. Din considerentele susmenţionate în prezenta teză vor fi elucidate unele aspecte

insuficient explorate anterior în literatura de specialitate: cel filosofico-juridic al corelării libertăţii,

necesităţii şi justiţiei prin intermediul r ăspunderii juridice, al evoluţiei normative, jurisprudenţiale şi

doctrinale în domeniul subiectelor r ăspunderii juridice, atunci cînd graţie schimbărilor majore din

societatea umană au apărut noi probleme legate de temeiul r ăspunderii juridice, condiţiile şi

subiectele ei, cînd în final în calitate de subiect al r ăspunderii juridice intervine chiar statul în raport

cu persoamele. În lucrare se analizează contribuţiile doctrinale, normative şi jurisprudenţiale ale

unor state europene, în deosebi, a Franţei, Spaniei, Italiei, ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte

evoluţia formelor de r ăspundere de la cea subiectivă la r ăspunderea obiectivă, a rolului acestora în

cadrul procesului de evoluţie a statului democratic de drept şi social, vizînd direcţia unei dezvoltări

durabile. Se încearcă depăşirea abordării metodologice vechi ce considera r ăspunderea juridică doar

în aspect legat de încălcarea dreptului şi care se limita la formele r ăspunderii juridice: penală, civilă,

administrativă, disciplinar ă, mai nou – constituţională. Deficienţele în studierea conceptului

r ăspunderii juridice din punct de vedere al teoriei dreptului se manifestă şi la nivel de ramuri aledreptului şi împiedică înţelegerea profundă a temeiului şi condiţiilor r ăspunderii juridice.

Un loc aparte este rezervat cercetării problemei r ăspunderii profesioniştilor, problemă ce nu

este studiată în literatura juridică autohtonă, în care de-abia se pun unele accente privind sensul,

importanţa şi relevanţa pentru domeniul juridic al deontologiei juridice.

Totodată în loc de postulatele metodologice tradiţionale ce vizează în temei r ăspunderea

individului în faţa statului şi societăţii se va urma metodologia cercetării tematicii r ăspunderii



12

juridice prin invocarea sensului şi finalităţii dreptului - cea de protecţie a drepturilor omului- o

adevărată paradigmă a sfîr şitului mileniului II şi începutul mileniului III.

Scopul şi obiectivele tezei

În evoluţia dreptului şi a r ăspunderii juridice pot fi determinate legităţi ce au guvernat şi

guvernează transformarea acestora. În prezenta teză cercetările au fost canalizate în direcţia

evidenţierii în procesul de evoluţie a r ăspunderii juridice elemente periodice şi necesare ce s-ar

manifesta în toate societăţile şi timpurile, s-a cercetat dacă au trecut prin aceleaşi faze, sub imperiul

aceloraşi cauze şi în aceiaşi direcţie, dar confruntate cu experienţa istorică. Acest obiectiv nu se

poate realiza f ăr ă luarea în considerare a teoriilor şi curentelor ştiinţifice ce au abordat r ăspunderea

juridică în strînsă corelaţie cu natura omului, a societăţii şi a dreptului. O astfel de teorie este teoriaevoluţionismului şi a individualismului lui H.Spenser, conform căreia totul se transformă sub

influenţa adaptării mediului, iar legea trece de la omogen la eterogen prin 3 faze: concentrare,

diferenţiere şi determinare. Individul şi individualizarea responsabilităţii şi r ăspunderii aduse la

extrem au suscitat criticile curentului sociologic.

Şcoala sociologică, fondator al căreia se consider ă E. Durkheim, urmat de Levy-Bruhl,

Bougle etc. au adus în atenţie prioritatea societăţii faţă de individ, susţinînd că societăţile au evoluat

pe baza ideii de solidaritate, trecînd de la solidaritatea mecanică la cea organică, prin diviziunea

muncii. În domeniul dreptului ideile solidarismului au fost profund prelucrate de L.Duguit, care a

ar ătat că solidaritatea este un fenomen juridic şi tot odată legea socială fundamentală expunînd

aceste teze în lucrarea sa „ Les Transformations du droit prive”.

Rudolf von Jhering a construit teoria evoluţiei pe ideea de scop, că dreptul evoluiază sub

impulsul unui scop general - garantarea formelor de viaţă ale societăţii prin for ţa coercitivă a

Statului. Punctul de vedere al lui Rudolph von Ihering a fost urmat de mul ţi alţi cercetători, printre

care şi Constantin Stere, care a insistat asupra definiţiei societăţii ca o cooperaţiune în vederea unor

scopuri comune [80, p.14].

Avînd în vedere că legităţile sunt de mai multe feluri: ontologice, genetice şi de evoluţie remarcăm

că, datorită denumirii temei, în lucrare s-au cercetat legităţile evoluţiei r ăspunderii juridice.

Putem găsi doar legi de producere a evenimentelor, legi ce stabilesc raporturi între factorii

evoluţiei şi instituţiile ce se produc. Legi de evoluţie ar însemna raporturi necesare de succesiune

uniformă a societăţilor şi instituţiilor.



13

Lucrarea are drept scop scoaterea în evidenţă a problemelor teoretice şi practice ce ţin de

domeniul r ăspunderii juridice, analiza comparativă a evoluţiei istorice a r ăspunderii juridice în

statele europene.

În teză se propune prezentarea unei retrospective a dezvoltării conceptelor r ăspunderii juridice şi a

elementelor acesteia cu evidenţierea locului şi rolului în special al subiectelor r ăspunderii juridice şi

a fundamentelor ei Având în vedere starea doctrinei autohtone la acest capitol, s-a insistat mai ales

asupra problemei r ăspunderii statului, a profesioniştilor, în primul rînd, a profesioniştilor în drept.

Au fost susţinute opiniile acelor autori ce consider ă că în statele cu democraţii fragile (din fosta

URSS, de exemplu), drumul spre reconsiderarea relaţiilor dintre stat şi persoană şi r ăspunderea lor

reciprocă este dificil şi de-abia debutează. Se trece de la confruntarea statului cu persoana la alt tip

de relaţii şi accentul ce se pune pe parteneriatul egal dintre stat şi persoană este departe de a fi unul

dominant.

Astfel în lucrare s-a propus drept scop prospectarea acelui domeniu al r ăspunderii juridice ce se

refer ă la fundamente, printre care un rol important s-a acordat unor fundamente mai puţin prezente

în doctrina autohtonă, cum ar fi cel al r ăspunderii obiective ce se poate regăsi în riscul asumat

pentru o activitate, solidaritatea socială într-un stat democratic social, de asemenea, r ăspunderea

statului şi r ăspunderea profesioniştilor, în special, a profesioniştilor în drept. În sensul celor evocate

reiese că scopul tezei ţine de trecerea în revistă a retrospectivei evoluţiei conceptului de r ăspundere

juridică şi în special, evidenţierea problemelor legate de elementele ce o compun, precum şi evoluţia

reglementărilor juridice în determinarea ponderii acestor elemente pe parcursul tuturor perioadelor

istorice. În mod special, este necesar ă o aprofundare de propor ţii a teoriilor şi comentariilor

doctrinare existente în domeniul r ăspunderii juridice în contextul unor schimbări majore în statele şi

societăţile (atît cele cu democraţii consolidate, cît şi cele în tranziţie spre democraţie) de la începutul

mileniului III.

Întru realizarea scopului propus s-a întreprins dimensionarea lui în următoarele obiective:

- analiza principalelor izvoare doctrinale şi normative în care-şi găseşte reflectare tema lucr ării

date;

- stabilirea şi formularea tezelor conceptuale ale abordării filosofico-juridice şi teoretico-practice

ale r ăspunderii juridice;

- punerea în evidenţă a caracterelor juridice ale r ăspunderii juridice în vederea amelior ării

protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului;



14

- reevaluarea condiţiilor r ăspunderii juridice în cazurile unor subiecte specifice, cum sunt statul,

persoane cu funcţii de r ăspundere, judecătorii, profesioniştii, în special, profesioniştii în drept ;

- evidenţierea contradicţiilor şi lacunelor din actualele reglementări juridice din ţara noastr ă.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Caracterul novator al prezentei teze nu reiese din insuficienţa abordărilor doctinare din

domeniul teoriei dreptului, ci mai mult din abordarea diferită propusă de lucrare faţă de cea

tradiţională existentă pînă acum nu numai în doctrina noastr ă, ci şi în doctrina altor state, în temei,

din estul Europei. În acest sens pentru prima dată în literatura de specialitate din Republica Moldova

a fost întreprinsă încercarea de a realiza o investigaţie a conceptului şi a instituţiei r ăspunderii juridice în contextul istoric, ce schimbă lumina metodologică orientată asupra acestor subiecte de

maximă generalitate, dar şi cu unele interferenţe practice.

Tot de domeniul novator putem circumscrie abordarea responsabilităţii şi r ăspunderii

juridice din punctul de vedere al analizei doctrinale, legislative, jurisprudenţiale realizată în

conformitate cu principalele etape istorice de dezvoltare.

În unele cazuri au fost acceptate ideile noi legate de calitatea subiectelor r ăspunderii juridice

care, la rândul său, au lărgit extinderea construcţiei normative de drept a r ăspunderii juridice prin

introducerea în contextul investigaţional a altui subiect al r ăspunderii juridice decît cel tradiţional,

anume al statului.

S-a constatat o interdependenţă reciprocă restrictivă între domeniul drepturilor personale şi

semnificaţia r ăspunderii juridice în context evolutiv ce determină situaţia în care încălcarea unui

drept subiectiv face să intervină dreptul la despăgubiri ce-şi găseşte justificarea concretă , o raţiune

de aplicare în daunele şi pierderile suportate Un aspect novator îl prezintă şi observarea faptuluideplasării centrului de greutate a evoluţiei r ăspunderii civile, care a început să se focalizeze nu

numai asupra autorului actului şi comportamentului său, dar şi asupra victimei şi daunei pe care a

suportat-o; nu mai era cazul doar de a judeca un act şi a elabora decizia, dar şi de a proteja eficient

un domeniu al drepturilor persoanelor.

Astfel în procesul investigaţional au fost obţinute următoarele rezultate:



15

- cercetarea temei este realizată din punct de vedere al evoluţiei istorice a conceptului şi a

instituţiei r ăspunderii juridice;

- sistematizarea opiniilor ştiinţifice ale savanţilor notorii din ţar ă şi de peste hotare referitor la

concepţia r ăspunderii juridice:

- abordarea complexă a construcţiei normative de drept a r ăspunderii juridice şi formularea unor

legităţi ale evoluţiei r ăspunderii juridice;

- evidenţierea formei obiective de r ăspundere juridică în cazurile unor subiecte specifice, cum sunt

statul, persoane cu funcţii de r ăspundere (funcţionari publici), profesioniştii;

- redimensionarea elementelor şi condiţiilor r ăspunderii juridice în funcţie de domeniul relaţiilor

sociale reglementate prin drept;

- formularea propunerilor concrete de modificare a unor norme juridice şi de suplinire a lacunelor depistate

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Tezele, concluziile şi recomandările privind esenţa şi conţinutul r ăspunderii juridice, legătura

acesteia cu libertatea şi justiţia, condiţiile r ăspunderii juridice aşa cum au evoluat ele în perioadele

istorice prezentate în lucrarea de doctorat completează baza teoretică a acestei categorii ştiinţifice,

dar şi orientează spre anumite măsuri practice din partea statului, în special a unui stat ce se doreşte

a fi stat de drept.

Rezultatele cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate în procesul

perfecţionării legislaţiei, la elaborarea şi modificarea unor acte normative, la interpretarea normelor

juridice atunci cînd este vorba de responsabilitate şi r ăspunderea juridică, fiindcă dificultăţile ce apar

în cadrul soluţionării problemelor practice nu pot fi depăşite f ăr ă conceptualizarea teoretică a

r ăspunderii juridice.

Rezultatele investigaţiei de asemenea pot fi folosite la pefecţionarea curriculei la ciclul universitar ILicenţă şi la ciclul II Masterat, la elaborarea cursurilor şi a manualelor la teoria generală a dreptului,

la istoria doctrinelor politice şi de drept, la Metodologia dreptului.

Aprobarea rezultatelor.

Rezultatele investigaţiilor au fost reflectate în publicaţiile autorului în revistele de specialitate,

acreditate de CNAA şi susţinute public prin comunicări în cadrul a 3 conferinţe ştiinţifice

internaţionale, una la Constanţa, România, iar două – la Chişinău. Teza a fost discutată în cadrul



16

şedinţei catedrei de Teorie şi Istorie a dreptului USM la 25 februarie 2009, care a recomandat-o

spre susţinere în Seminarul ştiinţific interuniversitar de profil la specialitatea 12.00.01. Seminarul

ştiinţific interuniversitar de profil la specialitatea 12.00.01 a examinat teza la 22 mai 2009 şi a

recomandat-o spre susţinere în Consiliul Ştiinţific specializat.

Sumarul compartimentelor tezei a fost condiţionat de scopul şi obiectivele lucr ării şi constă din

Introducere, 3 capitole, Concluzii şi recomandări, Bibliografie, cuvinte-cheie utilizate în teză şi

adnotări în limbile română, rusă şi engleză.



17

I. ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE CONCEPTULUI

R ĂSPUNDERII JURIDICE

1.1. Libertate, necesitate şi răspundere. Rolul justiţiei în corelarea lor.Abordarea metodologică având la bază paradigma socialului impune tratarea societăţii şi a

individului pentru a putea înţelege şi explica diverse concepte juridice, iar cel al r ăspunderii juridice

este unul fundamental. Prof. Ion Craiovan întreba pe bună dreptate: "Ce am putea înţelege , de pildă,

din complexa instituţie a r ăspunderii juridice f ăr ă apelul la responsabilitate socială şi la o concepţie

asupra societăţii şi omului?"[48, p.76]. De aceea teoriile sociologice sunt utile pentru înţelegerea

r ăspunderii juridice în contextul socialului şi al omului, căci responsabilitatea este calitatea

existenţială sine qua non a omului subiect cunoscător de sine şi de celălalt şi agent al acţiunii [126,

p.33].

R ăspunderea este reflectarea necesităţii obiective de a acorda, ordona acţiunile tuturor

indivizilor în procesul activităţii comune. Esenţa socială a omului ca participant la raporturile

sociale se manifestă în realizarea rolului social concret în sistemul de relaţii sociale. Îndeplinind acel

rol, omul urmează (sau nu) unele reguli ce au un caracter valoric pentru comunitatea din care face

parte şi acest proces presupune libertatea voinţei şi posibilitatea opţiunii în folosul unei sau altei

conduite. „Individul,- scrie Ioan Humă,- nu are cum să fie liber decît în relaţia socială cu „ceilalţi”,

el se formează şi se defineşte ca om, ca fiinţă liber ă în baza valorilor colective...” [91, p.4]. În

centrul dreptululi este ideea că omul este liber, iar libertatea omului conduce la responsabilitatea

fiecăruia pentru faptele sale.

Libertatea este o categorie filosofică ce trebuie analizată luînd în considerare toate

elementele ce au valoare şi actualitate. Libertatea trebuie delimitată atît de liberul arbitru, cît şi de

determinism, dar determinsmul şi libertatea nu se exclud reciproc, deoarece implicarea factorului

subiectiv, ca factor spiritual, ideal, conştient, cu aspecte de cunoaştere, opţiune, decizie şi ca mediuspecific uman permite corelarea determinării cu libertatea. Ştiinţa dreptului se interesează în special

de libertatea ce presupune acţiunea umană care, la rîndul său, implică cunoaştere şi valorizare,

deliberare, opţiune, propunere şi urmărire de scopuri. Hegel corela libertatea cu interesele şi

drepturile oamenilor, considerînd că istoria omenirii reprezintă progresul în conştiinţa libertăţii, iar

libertatea este o determinantă a relaţiilor sociale, o coordonată a activităţii oamenilor care sunt

conduşi de interese, scopuri, pasiuni, idealuri [86, p.33-40]. Momentul gnoseologic este important

pentru acţiunile ulterioare ale subiectului [165, p.5-6], dar nu este suficient, este necesar şi cel



18

axiologic şi apoi intervine momentul acţional – toate trei împreună caracterizează conţinutul

libertăţii, deoarece doar cunoscînd persoana primeşte un punct de început în mişcarea sa spre

libertate. Cu cît omul cunoaşte mai bine necesitatea, cauzalitatea cu atît dobîndeşte o capacitate

sporită de a opta în cunoştinţă de cauză între multiplele variante pe care le înf ăţişează viaţa, deci, cu

atît mai liber este pentru a implica momentul axiologic, în sensul unei adeziuni active la valori, care

sunt corelate cu scopuri, interese, idealuri. Deci libertatea omului nu înseamnă orice alegere (acesta

ar fi liber arbitru), ci doar acea alegere ce se bazează pe opţiuni axiologice. Cunoaşterea şi

valorizarea deşi sunt momente necesare nu sunt şi suficiente pentru a caracteriza un om ca liber.

Libertatea presupune, pe lîngă cunoaştere şi valorizare, şi acţiune creatoare, acţiune determinată de

eliberarea omului de constrîngerile dictate de natur ă, dar şi cele interioare cum ar fi prejudecăţile,

tirania afectelor, automatismul instinctelor [242, p.9; 207, p.232].

În literatura filosofico-juridică libertatea semnifică nu numai cunoaşterea, alegerea şi

acţiunea, dar şi responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunile întreprinse. Momentul

responsabilităţii cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor la care participă, să înţeleagă

singur sensul şi perspectiva lor, să-şi asume eventuale riscuri în vederea desf ăşur ării acţiunii şi să

decidă personal asupra oportunităţii sau inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Între

libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare reciprocă [158, p.167-168].

Responsabilitatea este condiţionată de libertate, căci dacă acţiunile omului ar fi determinate în chip

fatal, atunci problema responsabilităţii nu s-ar pune, cel ce acţionează constrîns fizic sau moral nu

este responsabil (cel puţin în cadrul dreptului penal). Pe de altă parte, libertatea implică

responsabilitatea ca o condiţie de manifestare a libertăţii, căci dacă responsabilitatea ar lipsi, atunci

libertatea tot nu ar mai exista - ar degenera în opusul său- nonlibertatea.

Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu al dreptului este prezentă în drept sub 2 forme:

1.

Sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de protecţii).2. Sub forma libertăţilor individuale (cele care se refer ă la activitatea şi participarea umană) [158,

p.169].

Libertatea în drept nu are sensul unei libertăţi de fapt sau mai bine zis nu coincide întru totul. În

drept activitatea unei persoane este liber ă numai dacă realizează ceea ce este datoare să facă din

punct de vedere legal. Căci ideea de libertate în drept nu există decît prin conformitatea faptelor

umane cu normele juridice. În aceasta constă deosebirea între libertatea juridică şi libertatea de fapt.



19

Înf ă ptuirea libertăţii în domeniul politico-juridic, pornind de la raporturile dintre societate şi stat în

legătur ă cu apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale, s-au conturat 3 concepţii: etatismul,

liberalismul, legalismul statului de drept.

În concepţia etatistă rolul statului este supraapreciat, pe cînd drepturile şi libertăţile individuale –

subapreciate. Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui Spinoza, preluată de

iluminiştii francezi şi germani în secolele XVIII-XIX – de a corela libertatea nu numai cu

necesitatea, dar şi cu Raţiunea. Numai că etatiştii au degradat ideea aducînd-o la subordonarea

libertăţii individuale faţă de Raţiunea obiectivată în stat. S-a considerat că Hegel ar fi socotit statul

(în genere) ca fiind realizatorul libertăţii. Totuşi, la o altă lectur ă, mai nouă a lui Hegel, se

dovedeşte că Hegel a avut în vedere statul ideal, care astăzi este considerat a fi statul de drept [90,

p.34]. Ideile etatiste au constituit baza doctrinelor utopice socialiste şi comuniste şi a practicilor

respective. În cadrul lor corelaţia Libertate-Raţiune era înţeleasă de aşa o manier ă, încît libertatea se

poate realiza într-o societate bazată pe egalitate şi dirijare deliberată. Acest principiu conduce însă la

subordonarea idealului libertăţii faţă de cel al egalităţii, şi la o subordonare a societăţii faţă de stat,

care în loc de a o sluji, dictează societăţii în numele „misiunii superioare” ce i se atribuie – aceea de

a avea o organizare bazată pe egalitate. Această misiune poate servi şi în practică a servit în statele

socialiste pentru ignorare şi chiar încălcarea drepturilor individuale, căci se presupunea că acestea

trebuie să se plece în faţa interesului general – acea organizare „ideală”. Un astfel de stat a

concentrat în mînile sale toată puterea, nu numai politică, dar şi economică, astfel societatea nici

prin membrii săi individuali şi cei colectivi nu mai poate ţine sub control puterea de stat care

abuzează de ea [102, p.163].

Concepţia liberalismului de tip individualist îşi are originea în ideile iluminismului timpuriu

anglo-saxon, conform cărora scopul statului şi al conducerii politice nu este realizarea presupusului

Bine general în baza unui principiu abstract al Raţiunii, nici instaurarea unui sistem de organizare

socială bazată pe egalitate, ci doar apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale. John Stuart Mill

scria că singurele constrîngeri pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apăr ării drepturilor

şi libertăţilor individuale. Deci, o restrîngere a libertăţii unui om este justificată numai atunci, cînd

prin intermediul acestei restrîngeri se evită alte încălcări, mai mari, ale libertăţii celorlalţi oameni.

Ca rezultat al acestei interpretări statului nu-i este permis să modeleze societatea aşa cum vrea, să

multiplice constrîngerle şi să dirijeze oamenii în direcţii prestabilite ale „Binelui general” „conform

raţiunii”, statul trebuie să fie limitat în puterea sa şi constrîngerea să fie folosită de el doar pentru a

preveni încălcările drepturilor oamenilor [157, p. 134].



20

A treia concepţie, pe larg acceptată astăzi, este cea a statului de drept. Conform teoriei

statului de drept fiecare persoană este liber ă, deoarece voinţa ei nu se subordonează nici unor alte

voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, dar numai necesităţii sociale, exprimate de legile statului.

La originea acestei teorii s-a aflat J-J Rousseau ce înţelegea libertatea doar în corelaţie cu justiţia, cu

legile juridice. El scria „Cînd fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta

nu-i libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrem, cît a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă,

totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om care este stă pîn nu poate fi liber. Nu

cunosc altă voinţă liber ă decît aceea, căreia nimeni nu are dreptul să i se opună împiedicînd-o; în

libertatea comună, nimeni nu are dreptul să facă ceea ce îi interzice libertatea altuia, căci adevărata

libertate nu se distruge nici odată pe ea însăşi. De aceea libertatea f ăr ă justiţie este o adevărată

contradicţie, căci, oricum am face, totul este stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate. Prinurmare, nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar

în starea de natur ă omul nu este liber decît datorită legii naturale care porunceşte tuturor. Un popor

liber se supune, dar nu ca o slugă: el are conducători, nu stă pîni. El se supune legilor, dar nu se

supune decît lor. Tocmai datorită legilor, el nu se supune oamenilor. Toate restricţiile ce se impun

puterii magistraţilor de către republici nu urmăresc decît să-i împiedice de a se atinge de incinta

sfîntă a legilor, căci ei sunt slujitorii, nu stă pînii legilor şi trebuie să le păzească, nu să le calce. Un

popor este liber, orice formă ar avea guvernul său, atunci cînd în cel care îl guvernează nu vededeloc omul, ci organul legii. Într-un cuvînt, soarta libertăţii este legată întotdeauna de soarta legilor;

ea domneşte sau piere odată cu ele” [71, p.63].

Im. Kant a atribuit de asemenea legilor şi statului sarcina de a asigura condiţiile necesare

convieţuirii oamenilor, desf ăşur ării normale a vieţii sociale, prin asigurarea respectării drepturilor şi

libertăţilor umane. Concepţia statului de drept acordă statului un rol subordonat societăţii, pe care o

slujeşte prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi grupurilor sociale.

Statul trebuie să ţină permanent deschisă calea comunicării cu societatea, cu valorile împărtăşite deaceasta, astfel încît să fie prevenite abuzurile şi protejate eficient drepturile fiecărui membru al

societăţii.

Libertatea umană tot timpul a fost confruntată cu necesitatea. Dicţionarul explicativ al limbii

române defineşte necesitatea ca ceea ce se cere, ce se impune să se facă, ceea ce este de absolută

trebuinţă, nevoie.



21

Dicţionarul de Filosofie şi Bioetică defineşte necesitatea ca un mod de dezvoltare a obiectelor şi

fenomenelor, care apare legic, rezultă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne

stabile şi repetabile. Necesitatea este privită şi ca un asemenea fel de realizare a posibilităţii, cînd

obiectul are în anumite condiţii o singur ă posibilitate, care mai devreme sau mai tîrziu se transformă

în realitate [69, p.261]. Necesitatea înseamnă ceva obligatoriu, inevitabil, dar interpretarea ei a variat

de la o epocă la alta, în perioada antică şi medievală punîndu-se accent în special pe necesitate,

predestinare ce nu depinde de oameni, ci de zei, Dumnezeu. Tot ce se află în Univers şi tot ce se

petrece este necesar şi imposibil de modificat pentru că este rezultatul creaţiei Divine care este

veşnică şi perfectă – aceasta era nucleul concepţiei monoteiste. În acest caz libertatea omului era ca

şi inexistentă, doar gîndul uman putea fi liber.

În epoca Luminilor şi în perioada modernă însă se surprindea raportul dintre necesar şi

întîmplător. Hegel aprecia că pentru a înţelege necesitatea trebuie de avut în vedere întrepătrunderea

celor necesare cu întîmplătoare, necesarul există numai prin întîmplător [86, p.39]. În concepţia

determinismului formulată de Hegel, condiţiile intervin în structurarea lanţurilor cauzale, raporturile

necesare se împletesc cu cele întîmplătoare în trecerea de la posibilitate la realitate [86, p.50-54].

Întîmplarea nu este nici odată cauză, ci doar condiţie, dar care participă la apariţia, modificarea sau

dispariţia unui fenomen.

Necesarul îşi face drum prin întîmplător, iar cauzele şi legile sunt influenţate de existenţa condiţiilor,

propunerea scopurilor cărora le sunt subordonate acţiunile umane, astfel evidenţiindu-se supleţea

determinării. Legile sociale nu activează spontan, ci numai prin activitatea conştientă a oamenilor,

tendinţele de manifestare a acestor acţiuni potenţiale întemeiază procesul de stabilire a scopurilor

activităţii umane.

Renumitul autor german Jhering f ăcea distincţia între acţiunea umană şi animală prin folosirea

termenilor ut şi quia. Jhering folosea termenul ut pentru a desemna acţiunile pe care doar omul leîndeplineşte în funcţie de rezultatul la care doreşte să ajungă, ceea ce implică o anumită anticipare a

situaţiei viitoare şi evidenţierea unor căi, metode prin care se poate realiza scopul propus. Termenul

quia se referea la acţiunile înf ă ptuite sub presiunea cauzelor externe, f ăr ă putinţă de alegere şi

deliberare, aceste acţiuni sunt realizate atît de om, cît şi de animal [96, p.57]. În legătur ă cu

necesitatea Bacon preciza că este necesar ă acea relaţie în absenţa căreia una din relate nu există,

deci, raportează necesitatea la existenţă de modelul - „nu există fum f ăr ă foc”. În interpretarea

baconiană focul este cauza fumului prin aceea că fumul este cînd este focul. Pare simplu şi clar, dar



22

în domeniul dreptului totul se complică, aici intervine omul cu bogăţia intenţiilor şi atitudinilor sale,

iar în ceea ce priveşte fapta deja petrecută, provenind dintr-un complex cauzal, sub mobiluri şi

condiţii fizice, psihice, sociale, determinarea probatorie a cauzei ei ridică dificultăţi materiale şi

procedurale [ 126, p.238].

Aristotel raporta necesitatea la posibilitate, astfel modelul era: „nu este posibil să existe nonfumul

sau – este necesar să existe fumul”.

R ăspunderea se întemeiază pe o necesitate brută, resimţită ca un fenomen exterior şi impus, iar

responsabilitatea se bazează pe o necesitate înţeleasă, astfel că raportul dintre r ăspundere şi

responsabilitate angajează şi vizează raportul dintre necesitate şi libertate, căruia îi corespunde

raportul dintre normă şi valoare [14, p.25].

Aşa cum s-a menţionat, Hegel considera libertatea ca esenţa spiritului, iar procesul istoric ca un

proces de evoluţie a conceptului de libertate, deci, în comparaţie cu Kant ce scria despre coexistenţa

libertăţii şi necesităţii, Hegel le privea ca trepte de dezvoltare a societăţii, necesitateta fiind treapta

de jos. Înălţîndu-se de asupra necesităţii, spiritul trece din sfera necesităţii în cea a libertăţii.

Realitatea libertăţii reale era statul, morala, dreptul [207, p.408].

După D. A. Kerimov, concepţia marxistă a libertăţii ca necesitate conştientizată a fost fondată pe

analiza operei lui Hegel („libertatea cunoscută sau înţeleasă”, fiind prezentă deja în opera lui

Spinoza). Acţiunea umană este un produs al scopului determinat în mod constrângător de către

necesitate, deci, neagă activitatea liber ă, creatoare a omului, nu are voinţă liber ă, pentru că depinde

de necesitate, aşa considerau Marx, Engels despre societatea capitalistă, dar această corelaţie dintre

libertate şi necesitate se modifica când era vorba de socialism. Libertatea adevărată, consider ă D. A.

Kerimov este atunci, când acţiunea oamenilor are la bază necesitatea cunoscută de ei (poznannaia

neobhodimosti) şi se sprijină pe legile obiective de dezvoltare ale naturii şi societăţii. Libertatea

este activitatea bazată pe cunoaşterea necesităţii şi îndreptată spre atingerea scopurilor propuse.

Necesitatea este o premisă a libertăţii, consider ă marxiştii. Libertatea are un caracter sintetic, ea

acumulează legătura organică a realităţii, posibilităţii, necesităţii şi scopului. Numai cunoaşterea nu

este suficientă, trebuie acţiune [209, p.415-416].

Hegel şi neoheghelienii au elaborat o teorie social-politică opusă celei individualiste - societatea

este raţională căci a trecut încercarea timpului, deşi sunt voinţe contrarii. Făr ă societate în persoana

statului individul nu este numic, personalităţile îi datorează statului chiar şi faptul că sunt



23

personalităţi. De aceea libertatea persoanei constă în refuzul de la individualitatea sa şi

recunoaşterea nu numai nevoilor sale proprii, dar şi ale statului care este întruchiparea voinţelor şi

intereselor tuturor. (în lumina noii lecturi a lui Hegel – statul de drept).

T.Parsons, vrând să găsească formula teoretică a relaţiilor dintre sistemul social şi individ, ar ăta că

individul asimilează modelele dominante ale culturii şi le transformă în valori. Multe din aceste

valori se confirmă de societate în calitate de norme dominante, respectarea cărora permite persoanei

să-şi satisfacă interesele şi să se transforme în persoană socială [227, p.97]. Teoria rolurilor a

sociologiei occidentale explică existenţa omului şi a societăţii posibile datorită rolului social pe care

îl joacă omul în societate, a cărei esenţă poate fi aflată doar luînd în considerare toate variantele

posibile de situaţii în care se poate găsi omul. Rolul social, în ultimă instanţă, este constrîngerea

individului, ce vine din partea societăţii şi care impune individul să execute prevederile normelor

sociale. Cel ce nu execută este pedepsit, iar cel ce execută este aprobat şi stimulat de societate, acest

lucru se vede cel mai bine în domeniul juridic [227, p.98]. Activitatea în conformitate cu necesitatea

conştientizată şi alegerea variantelor de conduită sunt 2 aspecte ale voinţei libere a omului.

Libertatea voinţei este premisa r ăspunderii pentru faptele ilicite [236, p.22].

Conceptul r ăspunderii astfel este în legătur ă directă cu libertatea şi necesitatea. Libertatea şi

necesitatea, la rîndul lor, se manifestă ca unitatea contrariilor - necesitatea devine libertate în

procesul de cunoaştere a lumii şi a acţiunilor practice. În interacţiunea dintre formele relaţiilor

sociale se evidenţiază numeroase tendinţe, posibilităţi, variante de conduită care atenuiază caracterul

implacabil al necesităţii şi face ca orice proces ce se dezvoltă conform legii necesităţii să conţină un

spectru larg de posibilităţi. Opţiunea în favoarea unei sau altei posibilităţi este cu atît mai liber ă cu

cît cel ce alege îşi fundamentează alegerea pe posibilitatea real existentă, ce corespunde cel mai

bine cerinţelor obiective [227, p.63].

Necunoaşterea legităţilor obiective ale naturii şi societăţii nu exclude posibilitatea alegerii a diferitor variante de conduită. Dar în acest caz alegerea nu se va baza pe cunoaşterea necesităţii, ceea ce

subminează eficacitatea activităţii umane şi aduce consecinţe vătămătoare pentru societate.

Conduita conştientă, liber ă a omului este determinată de conştiinţa omului care se formează sub

influenţa diver şilor factori sociali, politici, religioşi, educaţionali. Viaţa socială demonstrează că

diferiţi oameni ce se află în aceleaşi condiţii obiective şi avînd aceiaşi informaţie ce vine din afara

lor reacţionează diferit, iau diverse decizii, săvîr şesc fapte diferite, avînd o voinţă liber ă, căci omul



24

nu este un mecanism de transmitere şi transformare a informaţiei, el are lumea sa interioar ă ce-i

ghidează acţiunile [236, p.24].

Negarea libertăţii relative a omului duce la opinia că cel ce încalcă normele de conduită este victimaîmprejur ărilor, şi atunci vina şi pedeapsa sunt excluse, corectarea este imposibilă şi se pot aplica

doar măsuri de apărare socială. Această idee a stat la baza concepţiei şcolii pozitiviste italiene din a

II jumătate a secolului XIX (E.Ferri) şi par ţial a fost preluată de doctrina şi legislaţia sovietică

penală din anii 20 ai secolului XX.

După D.A. Kerimov determinismul marxist nu exclude în fiecare caz aparte mai multe variante de

conduită, printre care şi cea ce contravine necesităţii obiective şi de aceea presupune r ăspundere,

pedeapsă şi corectarea celor ce încalcă normele juridice [207, p.468].

Prof. Gheorghe Mihai a stabilit legătura între libertate şi r ăspundere, numind dimensiuni ale

principiului justiţiei: egalitatea, libertatea şi responsabilitatea [125, p.184], deci, libertatea şi

responsabilitatea sunt astfel ipostaze ale justiţiei.

Un renumit autor belgian, Ch.Perelman, a detalizat egalitatea, punînd la bază meritul, nevoile şi

acţiunile, corelate cu echitatea.

Dacă luăm în considerare meritul, scria Perelman, toţi oamenii sunt egali, pentru că toţi merită, dar când aplicăm meritul intervine echitatea, care cere ca fiecare să aibă după meritele sale, ceea ce

înseamnă să stabilim o ierarhie a inegalităţilor, f ăr ă să distrugem egalitatea.

Dacă luăm în considerare nevoile, iar ăşi toţi oamenii sunt egali, pentru că fiecare are nevoi, dar

intervine echitatea care cere ca fiecare să aibă după nevoile sale, ceea ce înseamnă să stabilim o

ierarhie de nevoi f ăr ă a afecta egalitatea de fond.

Dacă luăm în considerare acţiunea, toţi oamenii sunt egali, în sensul că fiecare săvîr şeşte o acţiunedeterminată; dar intervine echitatea care cere să dăm fiecăruia după eficienţa acţiunilor sale, ceea ce

înseamnă să stabilim o ierarhie de acţiuni, deci inegalităţi, f ăr ă ca egalitatea să fie negată [125,

p.186]. Libertatea celui care r ăspunde presupune absenţa constrîngerii din partea celui care întreabă

şi, fiind dat în libertate, r ăspunsul pare a atrage după sine – aşa cum şi etimologia sugerează –

întreaga sa responsabilitate. Responsabilitatea subiectului de drept se întemeiază pe libertatea sa,

atunci această libertate apar ţine nu numai individului, ci şi persoanelor organizaţionale – statelor,

guvernelor, organizaţiilor nonguvernamentale etc. [126, p.100].



25

Libertatea f ăr ă justiţie nu poate fi, tot astfel cum libertatea nu poate fi f ăr ă responsabilitate,

de aceea deci şi responsabilitatea implică justiţia.

Mircea Djuvara scria în „Eseuri de filosofie a dreptului” că ceea ce nu se schimbă este„ faptul că există o justiţie de realizat. Dar ce va fi această justiţie, cum va fi, nimeni nu poate spune

apriori. Totul depinde de faptele sociale concrete, care se schimbă, evoluiază, se transformă”[ 65,

p.224].

Din numeroasele sensuri ale termenului „justiţie” pentru problema responsabilităţii este

relevant sensul de dreptate în relaţiile dintre persoane şi dintre persoane şi autorităţi. Justiţia, scria

Georgio del Vecchio, este o depăşire a individualităţii, o proiecţiune a eului sub aspectul unui altul,

o subordonare proprie faţă de o măsur ă transsubiectivă [50, p.93].

Este just sau drept să se respecte drepturile persoanei, să se respecte în genere legile. Dacă

se încalcă aceste drepturi, cel ce a încălcat trebuie să r ăspundă astfel încît să se restabilească

echilibrul relaţiilor umane, să triumfe dreptatea. Dar dacă o lege (sau orice act normativ ) este

nedreaptă, pentru că acordă unor oameni drepturi care nu li se cuvin sau îi privează pe alţii de

drepturile care li se cuvin, atunci dreptatea relaţiilor sociale solicită ca o astfel de lege să fie

împiedicată să producă efecte juridice, pentru aceasta actualmente există mai multe mecanisme

juridice: unele procedee de tehnică legislativă utilizate anterior intr ării în vigoare a actelor

normative, declararea neconstituţionalităţii unor norme juridice de către Curtea Constituţională,

declararea ilegalităţii normelor actelor normative subordonate legii în cadrul contenciosului

administrativ. Istoria cunoaşte exemplul lui M. Gandhi care a pus bazele morale ale unei acţiuni

nonviolente de nesupunere civică faţă de legi injuste sau de politica guvernului.

Marii filosofi (J.-J.Rousseau, I.Kant) care au abordat subiectul dreptăţii (justiţiei) au

consuderat că dreptatea ţine de natura internă a omului care nu este în conflict cu practicarea

dreptăţii, adică a se comporta just este o consecinţă a naturii umane.

După Rousseau, fiecare om posedă un simţ înnăscut al dreptăţii pe baza căruia el apreciază

ca juste sau injuste faptele altora sau chiar ale sale proprii: „Există, deci, în fundul sufletelor un

principiu înnăscut de dreptate şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime,

judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca fiind bune sau rele, iar acestui principiu îi dau

numele de conştiinţă... Dreptatea şi bunătatea nu sunt numai cuvinte abstracte.., ci adevărate

afecţiuni ale sufletului luminat de raţiune.., un progres ordonat al sentimentelor noastre primare..,



26

numai prin raţiune, independent de conştiinţă nu se poate stabili nic o lege naturală şi tot dreptul

naturii nu este decît o himer ă dacă nu se întemeiază pe trebuinţa naturală a sufletului

omenesc...Ticălosul scoate avantaje din probitatea celui drept şi din propria sa nedreptate şi lui îi e

uşor ca toată lumea să fie dreaptă cu excepţia lui. Dacă mă simt, ca să zic aşa, în el, înseamnă că

pentru a nu suferi, nu vreau ca el să sufere; mă interesez de el din iubire pentru mine...de unde

conchid că nu e adevărat că preceptele legii naturale ar fi fondate numai pe raţiune; ele au o bază

mai solidă şi mai sigur ă. Iubirea de oameni, derivată din iubirea de sine, este principiul dreptăţii

umane” [71, p.79].

I. Kant însă considera ca temei al dreptăţii raţiunea, f ăcînd distincţie între 2 feluri de

motivaţii ale acţiunii oamenilor: înclinaţii şi datorie. Cînd un om acţionează din dorinţa de putere, de

plăcere, teama de moarte, aceasta înseamnă că acţionează din înclinaţie. Dar el acţionează din

datorie cînd raţiunea îi cere să acţioneze astfel, chiar dacă nu este înclinat în acest sens. Înclinaţiile

sunt schimbătoare şi difer ă de la om la om, raţiunea însă este universală şi toţi oamenii sunt ţinuţi să

respecte legile ei. Dacă dreptatea îşi are temeiul în raţiune, atunci înseamnă că ea va fi în armonie cu

natura omului [71, p.80-81].

Ideea de justiţie trebuie să domine procesul de elaborare şi aplicare a dreptului. Mircea

Djuvara ar ăta că aplicarea normelor generale la cazuri concrete numai atunci poate fi considerată

legitimă cînd este recunoscută de societatea respectivă ca fiind conformă cu nevoile ei superioare şi

permanente, deoarece reprezintă o idee superioar ă de justiţie. Organele statului ce aplică normele

juridice, judecă în fiecare caz aparte dacă o anume realizare a acelor norme corespunde nevoilor

respective şi este deci justă. Ideea de justiţie domină dreptul pozitiv care nu ar putea subzista ca

atare f ăr ă suportul său real şi persistent f ăr ă recunoaşterea socială continuă a fiecăreia din soluţiile

pe care el le impune succesiv nevoilor vieţii concrete juridice. Această recunoaştere se face graţie

conformităţii lui cu conştiinţa juridică socială. Formată din noţiuni vagi şi pline de elemente

afective, această conştiinţă se reduce în orice caz la un complex de norme raţionale provenite din

simţiri şi cunoaşterea a nenumărate cazuri particulare, apreciate din punct de vedere juridic de

societate prin repetate judecăţi individuale f ăcute numai cu raţiunea. Acesta este modul în care o

societate într-o anume epocă înţelege aplicarea ideii de justiţie.

Noţiunea raţională de justiţie, aşa cum este înţeleasă la un moment dat de o societate,

menţiona M.Djuvara, nu constituie prin urmare numai, în ultimă analiză, esenţa oricărei manifestări

curente şi normale a dreptului pozitiv, dar explică totodată, printr-o gradaţie în care nu aflăm nici o



27

deosebire de natur ă, şi toate schimbările de orice fel, pe care evoluţia istorică le poate înf ăţişa

observaţiei [66, p.504].

Responsabilitatea şi r ăspunderea se bazează pe un drept individual la securitate al persoanei.La orice etapă a realizării drepturilor persoanei poate interveni încălcarea lor, chiar începînd cu

etapa reglementării juridice, căci nu este exclus ca legiuitorul să adopte un act normativ ce va

restrînge nejustificat un drept al persoanelor. Încălcarea drepturilor poate avea loc în timpul

exercitării dreptului, cînd omul se adresează organelor competente pentru a i se elibera un act, a se

stabili un fapt juridic, a i se recunoaşte o calitate etc., iar organul respectiv refuză implicit sau

explicit, tăr ăgănează, încalcă termenele legale de soluţionare. Încălcarea drepturilor poate interveni

nu numai din partea autorităţilor, ci şi a altor persoane.

Violarea dreptului la securitate reprezintă o injustiţie în sine şi cere o reparaţie, indiferent a

fost sau nu vina celui ce a încălcat acel drept. Protecţia se orientează asupra integrităţii juridice a

persoanei. Lezarea integrităţii juridice stigmatizează conduita autorului lezării din moment ce

caracterul dăunător al conduitei a fost determinat la început prin referire la faptul obiectiv al

prejudiciului. Astfel condamnarea acelui act este nu numai exprimarea atitudinii faţă de el, dar şi o

sancţiune pentru a pedepsi comportamentul dăunător, la fel ca şi protecţia interesului juridic lezat,

chiar dacă circumstanţele în care a avut loc comportamentul şi-au pierdut importanţa anterioar ă în

determinarea individuală a existenţei unei daune. Este deci, o interdependenţă reciprocă restrictivă,

domeniul drepturilor personale determină situaţia în care încălcarea dreptului face să intervină

dreptul la despăgubiri ce-şi găseşte justificarea concretă, o raţiune de aplicare în daunele şi

pierderile suportate în domeniul drepturilor personale. Astfel are loc deplasarea centrului de interes

a evoluţiei r ăspunderii juridice, în special a celei civile, fiindcă se focalizează nu numai asupra

autorului actului şi comportamentului său, dar şi asupra victimei şi daunei pe care a suportat-o; nu

mai era cazul doar de a judeca un act, dar de a proteja un domeniu al drepturilor. Tot în acest sens se

înscrie şi diversitatea de subiecte ale r ăspunderii juridice, în cadrul unor raporturi orizontale, adică

între particulari (persoane fizice şi juridice) şi a unor raporturi verticale, adică între particulari şi stat,

sau organele acestuia, funcţionarii publici aceste raporturi avînd o importanţă aparte într-o societate

ce se îndreaptă spre democratizare şi stat de drept.



28

1.2. Controverse doctrinare privind răspunderea şi responsabilitatea juridică

Controversele privind r ăspunderea şi responsabilitatea juridică au o istorie îndelungată şi s-

au extins în special în doctrina din acele state, ale căror sisteme de drept fac parte din marea familieromano-germană. Dar şi în doctrina ţărilor de common law acest subiect a fost abordat de autori

consacraţi, printre care şi profesorul H.L.A.Hart, care a definit următoarele sensuri ale r ăspunderii,

semnalate de prof. Gh. Mihai:

1.R ăspundere ce decurge dintr-un anumit rol al persoanel ce-i atribuie obligaţii derivate din acel rol

- de exemplu, tatălui îi revin obligaţii morale, juridice, religioase;

2. R ăspundere cauzală, ce poate fi atribuită atît oamenilor, cît şi evenimentelor naturale;

3. R ăspunderea persoanei ce încalcă norma juridică, trebuind să suporte o sancţiune, să repare

prejudiciul produs [126, p.52].

În doctrina juridică s-a analizat profund sensul şi semnificaţia r ăspunderii şi responsabilităţii

în acelaşi context cu cel al r ăspunderii şi al responsabilităţii juridice. În limba română există 2

termeni, ca şi în limba germană – „Verantwortlichkeit”- pentru responsabilitate şi „Verantwortung”

pentru r ăspundere.

Această problemă a avut conotaţii specifice în lucr ările scrise în limbile în care nu există 2

termeni pentru a desemna un fenomen complex ca cel al reacţiei sociale în legătur ă cu activitatea şi

atitudinea individului faţă de ordinea juridică stabilită într-o societate anume la un timp anume, ci

doar un singur termen, aşa cum este în franceză "responsabilite" şi în rusă "ответственность".

Examinarea acestui subiect s-a iniţiat mai întîi din perspectiva sociologică, inclusiv şi a

sociologiei juridice cu sarcina de a descifra sensul termenului „responsabilitate” şi „r ăspundere”,

sociologii fiind cei ce au pus la baza acestei distincţii raporturile reale ce iau naştere între individ şisocietate. Astfel, autorul M.Florea i-a atribuit termenului „responsabilitate” semnificaţia de asumare

conştientă a unei atitudini active şi militante faţă de colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul,

rezultatul, eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desf ăşoar ă ori o conduce.

Dacă responsabilitatea este privită deci ca un raport între individ şi colectivitate, apoi r ăspunderea a

fost definită ca un raport între individ şi autoritatea acestei colectivităţi. La aceasta s-a adăugat

faptul că responsabilitatea este dimensiunea internă a individului, ce denotă o atitudine activă,



29

convingere şi angajare, iar r ăspunderea – ca ceva extern acceptat uneori în mod neliber, prin

supunere [72, p. 30].

Delimitarea acestor concepte s-a f ăcut şi pe calea distincţiei dintre a accepta o normă (de aceear ăspunderea este de ordin normativ) şi a adera (cu atît mai mult a asuma) la un obiectiv şi realizarea

lui eficientă (de aceea responsabilitatea este de ordin valoric) [15, p.57; 132, p.44]. Dar această

distincţie între normă şi valoare ce stau la baza atitudinii persoanei în caz de r ăspundere şi

responsabilitate este totuşi, relativă, căci şi norma este expresia unei valori, căci ea se elaborează în

urma aprecierii pozitive ale unei experienţe sociale care conturează un model aşteptat necesar al

conduitei umane. Este adevărat însă că asimilarea acestei norme într-o aşa măsur ă încît devine un

factor al lumii interne a omului este dovada orientării valorice a omului.

Deşi distincte, r ăspunderea şi responsabilitatea sunt 2 fenomene în strînsă legătur ă ce vizează

raportul dintre individ şi colectivitate, fiind forme de integrare a individului în societate.

Cînd ele nu coincid apare un conflict şi individul este nevoit să aleagă între acţiunile ce-i sunt

prescrise de normă şi de r ăspundere şi cele adoptate pe calea liberei alegeri şi a responsabilităţii

[139, p.200]. Transferate pe terenul juridic, aceste concepte au păstrat principala distincţie şi anume

cea a atitudinii conştiente şi cea impusă. Astfel, N.Popa defineşte responsabilitatea juridică ca o

atitudine conştientă şi deliberată de asumare a grijii faţă de modul de realizare a normelor de drept,

faţă de integritatea ordinii juridice, ca şi faţă de acţiunile pe care le întreprinde individul în vederea

asigur ării unui climat de legalitate [139, p.209].

Autorul Mircea Costin, ar ătînd că r ăspunderea, însă, este obligaţia de a suporta consecinşele

nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie „ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli

şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite” [45, p.19] se

refer ă apoi la r ăspunderea juridică care este „complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit

legii, se nasc ca urmare a săvîr şirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a

constrîngerii de stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigur ării raporturilor sociale, şi a

îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”[45, p.33].

Se observă din aceste 2 definiţii că responsabilitatea este o atitudine, iar r ăspunderea – un complex

de drepturi şi obligaţii, atitudine înseamnă mod de a fi sau a se comporta, pe cînd complexul de

drepturi şi obligaţii ne duce cu gîndul la conţinutul raportului juridic. Acest raport juridic are ca

subiecte pe de o parte statul, iar pe de alta – pe cel ce a nesocotit prescrip ţiile normei juridice.



30

În mod direct şi f ăr ă echivoc ca raport juridic de constrîngere între stat şi cei ce încalcă

prevederile normei juridice priveşte r ăspunderea juridică Gheorghe Boboş, opinie la care ader ă şi

alţi cercetători [15, p.71, 140, p.204]. Totuşi r ăspunderea juridică nu este însăşi constrîngerea,

pentru că, constrîngerea este exercitată de stat, dar r ăspunderea trebuie suportată de cel ce a încălcat

prescripţiile legii, ci situaţia juridică specifică aplicării constrîngerii de stat, atrasă de încălcarea

normelor juridice.

Lidia Barac, analizînd definiţia lui M.Costin, ajunge la concluzia că r ăspunderea juridică este

mai mult decît un complex de drepturi şi obligaţii corelative şi anume că r ăspunderea juridică este

„instituţia juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile juridice ce se

nasc în sfera activităţii specifice, desf ăşurată de autorităţile publice, desf ăşurată în temeiul legii,

împotriva tuturor celor care încalcă sau ignor ă ordinea de drept, în scopul asigur ării ordinii juridice

şi binele public [14, p.40]. Rezumînd opiniile lui M.Costin, Gh.Boboş şi L.Barac, putem spune, că

primul înţelege r ăspunderea juridică ca fiind conţinutul raportului juridic, al doilea – însăşi raportul

juridic, iar L.Barac - instituţie ce vizează mai multe raporturi juridice.

Pînă îm anii 70 ai secolului trecut în literatura juridică sovietică predomina concepţia

„criminologică” a r ăspunderii juridice, adică opinia că r ăspunderea juridică intervine numai în

legătur ă cu încălcarea normelor juridice. Conceptul tradiţional al r ăspunderii juridice ca r ăspundere-

pedeapsă apar ţine lui J.Mill şi acest punct de vedere a fost acceptat de majoritatea cercetătorilor

sovietici [202, p.112; 241, 15-31].

Toţi aceşti cercetători au avut în vedere r ăspunderea juridică retrospectivă, după ce

încălcarea dreptului a avut loc. Apoi treptat s-a ajuns la concluzia că această abordare este

unilaterală şi săr ăceşte de fapt originalitatea dreptului care are nu numai funcţia de ocrotire

împotriva lezărilor persoanelor şi prin ea se justifică funcţia de reprimare a r ăspunderii juridice, dar

şi de regulator al proceselor sociale majore şi de control social. Astfel a început să se avanseze teoriar ăspunderii pozitive.

Autorii ruşi au numit responsabilitatea juridică – r ăspundere pozitivă, iar r ăspunderea

juridică - r ăspundere negativă, căci în limba rusă există un singur cuvînt pentru a le desemna pe cele

2 –„ответственность”. Noţiunea de”r ăspundere juridică pozitivă” este numită şi prospectivă pentru

că se refer ă la faptele licite - acţiuni sau abstenţiuni- de viitor, iar „r ăspunderea juridică negativă”

este numită şi retrospectivă, căci vizează faptele ilicite comise în trecut [241, p.17, 240, p.73; 194,

p.34, 195, p.23-30].



31

Mulţi autori nu au fost de acord cu această clasificare [200, 229, 230]. Acest aspect este intensificat

de M.N.Marcenco care consider ă inadmisibilă unificarea atitudinii conştiente a individului de a

executa obligaţiile sale faţă de societate şi acţiunea ilicită a infractorului [219 с. 635]. Într-o astfel de

interpretare cele două fenomene apar ca distincte şi aproape autonome, unul faţă de altul.

Dar situaţia este de altă natur ă şi anume: nu este vorba de o unificare, ci de o legătur ă strînsă între

r ăspundere şi responsabilitate, căci responsabilitatea are o sfer ă mai largă de cuprindere şi o include

şi pe cea de r ăspundere sau cel puţin, o presupune, deşi nu se reduce la ea. Numai cel responsabil

poate fi şi r ăspunzător, astfel încît r ăspunderea şi responsabilitatea nu se manifestă separat, ci sunt

simultane, sunt două dimensiuni ale agenţilor sociali care se întrepătrund, intercondiţionîndu-se în

moduri diferite [136, p.27]. Am adăuga aici că este mai potrivit verbul „implică”, decît „include” şi

„presupune”.

Prof. Gheorghe Mihai susţine că r ăspunderea derivă din responsabilitate, căci r ăspunderea juridică

este consecinţa săvîr şirii responsabile a unei fapte juridice, iar tragerea la r ăspundere juridică este

urmare a săvîr şirii cu responsabilitate a unei fapte ilicite, astfel deosebind r ăspunderea juridică de

tragerea la r ăspundere juridică [126, p.34]. Raliindu-ne la această poziţie, menţionăm că

responsabilitatea juridică are la bază norme juridice, inclusiv principii generale ale dreptului ce

reglementează măsurile de comportament admis în societatea dată la un timp anume determinat. Dar

ea nu se reduce la aceste norme, căci este nevoie de conştientizarea acestor norme, prin luarea de

atitudine pozitivă faţă de ele (optarea în folosul acţiunii, inacţiunii prescrise de norme, decizia) şi

apoi realizarea acelei conduite pe care o cere norma (acţiunea) . Deci, propriu zis intervin aceleaşi

condiţii ca şi în cazul r ăspunderii, numai cu semnul plus: fapta licită, voinţa şi conştiinţa liber ă,

consecinţele juridice favorabile şi legătura cauzală între faptă şi consecinţe. Aceasta ne

demonstrează încă o dată că responsabilitatea şi r ăspunderea sunt ipostaze ale aceluiaşi fenomen –

ale realizării dreptului. În literatura juridică rusă s-a avansat punctul de vedere conform căruia

responsabilitatea juridică este realizarea benevolă a dreptului, iar r ăspunderea juridică reprezintă

realizarea dreptului prin constrîngere statală [228, p.53]. În opinia autorului Lipinschi elementele

responsabilităţii juridice sunt: cerinţele prevăzute de norme, obligaţia de a acţiona în modul prescris

de normă, realizarea obligaţiei de a acţiona în conformitate cu norma şi reacţia societăţii sub forma

stimulării sau încurajării. Elementele r ăspunderii juridice în aceiaşi opinie sunt: existenţa obligaţiei

de a suporta consecinţele negative ale faptei ilicite, condamnarea de către societate a autorului faptei

ilicite şi obligarea lui de a accepta o anumită conduită [217, p.37]. Analizînd acest punct de vedere,

trebuie notat ca valoros faptul că autorul arată în ambele cazuri cu ce se finalizează procesul de



32

apreciere/tragere la r ăspundere juridică - reacţia societăţii fie sub formă de stimulare, fie sub formă

de condamnare. Dar cerunţele prevăzute de normă şi obligaţia de a acţiona în conformitate cu modul

prescris de normă sunt elemente comune şi r ăspunderii, normele conţin aceleaşi prescripţii pentru

toţi, dar dacă ele se încalcă, atunci urmează condamnarea din partea societăţii prin intermediul

statului şi respectiv obligarea celui r ăspunzător să suporte consecinţele negative ale faptei ilicite şi

să accepte o anume conduită.

Prof. D.Baltag sintetizînd riguros toate definiţiile prezente în doctrina rusă conchide că

responsabilitatea juridică este o categorie ce desemnează obligaţia juridică a subiectului de drept de

a acţiona în conformitate cu prescripţiile normei juridice, obligaţie ce se realizează în conduita licită.

R ăspunderea juridică în opinia aceluiaşi autor, este o categorie prin care este desemnată obligaţia

subiectului de drept responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în

vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate [11, p.27-28]. Aceste defini ţii au meritul

de a aduce la un numitor comun ambele noţiuni şi anume acest element comun este obligaţia, ea este

comună ambelor noţiuni, cu acea diferenţă, că în cazul responsabilităţii obligaţia este liber asumată,

iar în cel al r ăspunderii – este impusă din exteriorul persoanei.

În doctrina rusă s-a conturat poziţia despre sensul larg al r ăspunderii juridice, în care se poate

evidenţia responsabilitatea juridică în sensul r ăspunderii pozitive şi r ăspunderea juridică în sensul

r ăspunderii juridice negative [232, p.25-31].

Acad. V.Kudreavţev a susţinut că responsabilitatea este o noţiune mai largă decît obligaţia,

ea reprezintă un raport juridic, ce constă din mai multe elemente: concomitent cu obligaţia de a avea

o conduită legală subiectul responsabilităţii primeşte de la stat ajutor, susţinere din partea societăţii

şi statului. El are dreptul să cear ă anumite acţiuni de la cei ce sunt împuterniciţi cu competenţele

respective şi să apere acţiunile sale în modul prevăzut de lege. Deci, responsabilitatea include

cunoaşterea şi înţelegerea obligaţiei sale de către persoană şi atitudinea faţă de ea - simţul datoriei,tendinţa de a ajunge la acel rezultat ce-i necesar societăţii şi statului [210, p.286-287]. Consider ăm

că negarea dreptului la existenţă a responsabilităţii juridice este legată de concepţia dreptului, care în

temei se vedea ca instrument de constrîngere şi pedeapsă. Dar pedeapsa în drept nu este un scop în

sine, sensul ei adevărat este de a trezi în cel ce încalcă dreptul, dar şi în ceilalţi sentimentul de

responsabilitate pentru faptele lor viitoare, sentiment care îi ajută să conştientizeze semnificaţia

socială a propriei conduite.



33

Deci, responsabilitatea şi r ăspunderea juridică sunt noţiuni şi respectiv fenomene de acelaşi

fel. Susţinem opinia prof. Vitruk N.V. ce consider ă că recunoaşterea categoriei de responsabilitate

îmbogăţeşte teoria r ăspunderii juridice, pentru că face posibilă înţelegerea mai deplină şi mai

profundă a naturii, sensului şi destinaţiei r ăspunderii juridice [201, p.32].

În urma studierii diverselor definiţii ale r ăspunderii juridice prof. D.Baltag a acceptat

definiţia prof. Gh.Mihai, R.Motică "R ăspunderea juridică este obligaţia ce revine unui subiect de

drept de a suporta consecinţele faptei ilicite, prevăzute de legea în vigoare prin care a adus atingere

unui drept subiectiv al altuia" [10, p.134]. Apoi referindu-se la categoria ştiinţifică a r ăspunderii

juridice o defineşte ca fiind o categorie prin care este desemnată obligaţia subiectului de drept

responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea

restabilirii ordinii de drept din societate [10, p.135].

În definiţia dată în lucrarea dlui Gh.Mihai se spune de faptă ilicită, în cea a dlui D.Baltag - nu, dar

se spune despre nerespectarea unei norme juridice, deci, tot o faptă ilicită. Comun este că

r ăspunderea juridică în ambele definiţii se interpretează ca obligaţie ce survine în rezultatul lezării

unui drept subiectiv (Mihai) sau ordinii de drept (Baltag).

Unii autori definesc r ăspunderea ca pe o obligaţie, într-un caz - a infractorului de a r ăspunde pentru

fapta ilicită săvîr şită faţă de societate şi stat, pentru încălcarea normei de drept [131, p.467], în altele

- obligaţia de a suporta consecinţele nefavorabile pentru încălcarea normei juridice faţă de o

exterioritate [90, p.150].

La definiţia r ăspunderii ca un complex de drepturi şi obligaţiuni conexe care se naşte ca urmare a

producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea

sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept a lui M. Costin ader ă şi autorii

R.Motică, Gh. Mihai.

În ediţia a II a manualului de Teoria generală a dreptului a prof. S.Alexeev r ăspunderea

juridică nu este definită expres, ci se menţionează doar că ea intervine în majoritatea cazurilor în

rezultatul unei anumite evoluţii a raporturilor juridice, de regulă, după emiterea de către un organ

competent a unui act de aplicare a dreptului [191, p.277]. Acelaşi punct de vedere este exprimat în

manualul sub redacţia lui V.V.Lazarev [221, p. 204].

În doctrina din România unii autori definesc r ăspunderea ca obligaţia celui ce a săvâr şit o

faptă ilicită de a suporta sancţiunea [29, p.314]. Alţi autori adaugă la această definiţie şi vina –



34

„obligaţia de reparare a prejudiciului de cel din vina căruia s-a cauzat”. [162, p.13]. Prof. Gheorghe

Avornic consider ă că r ăspunderea constă în obligaţia de a suporta sancţiunea regulii de drept pentru

un fapt imputabil [9, p.488]. În aceste două definiţii de la urmă este inclus în definiţie şi aspectul

vinovăţiei.

Luînd atitudine faţă de considerarea r ăspunderii juridice ca obligaţie, prof. D.Baltag arată că

definind r ăspunderea juridică ca obligaţie face să se confunde r ăspunderea juridică cu însăşi

sancţiunea juridică propriu-zisă şi se ignorează faptul că sancţiunea nu reprezintă decât instrumentul

de realizare a r ăspunderii juridice.

La rînd cu definirea r ăspunderii ca obligaţie, ea a mai fost definită şi ca raport juridic, ce apare în

urma încălcării dreptului şi reprezintă, pe de o parte, dreptul organelor competente ale statului de acere restabilirea raportului juridic deteriorat, de a impune măsuri de constr ăngere faţă de cel vinovat,

iar cealaltă parte, cea vinovată, are obligaţia de a-şi subordona conduita sa acestor exigenţe. Astfel

conţinutul r ăspunderii juridice ca raport juridic reprezintă acţiunile de fapt ale păr ţilor în vederea

realizării drepturilor şi obligaţiilor lor subiective. Subiectele unei astfel de r ăspunderi sunt statul,

titularul dreptului subiectiv încălcat şi cel ce a încălcat. Dezvăluindu-se esenţa r ăspunderii juridice

s-a considerat a o numi statică, întruchipată în norma dreptului obiectiv ce stabileşte sancţiunea şi

dinamică, întruchipată în aplicarea acestei norme în raportul juridic concret.

Prof. Ion Craiovan defineşte r ăspunderea juridică ca raport statornicit de lege, de norma juridică

între autorul încălcării şi stat, conţinutul căruia este complex, fiind format în esenţă din dreptul

statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor

care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestei persoane de a se supune sancţiunilor legale în

vederea restabilirii ordinii de drept [50, p.283].

O parte din savanţi prezintă r ăspunderea ca reacţia negativă, de dezaprobare a statului la fapta ilicită

[215, p.147]. Reacţia statului se manifestă în aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de cel ce

încalcă dreptul [230, p.16].

R ăspunderea juridică a fost definită şi ca instituţie juridică (L.Barac). "R ăspunderea juridică este o

instituţie ce cuprinde ansamblul normelor juridice ce vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii

desf ăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignor ă

ordinea de drept, în scopul asigur ării respectării şi promovării ordinii juridice şi binelui comun" [14,

p.39].



35

Prof. Gh.Mihai a ar ătat că r ăspunderea juridică nu poate fi instituţie decât dacă va fi

detectată în dreptul obiectiv, iar dreptul obiectiv în vigoare (dreptul pozitiv) nu creează o instituţia a

r ăspunderii juridice, ci doar instituţii ramurale ale r ăspunderii juridice civile, penale, administrative

ezc., de aceea r ăspunderea juridică este doar o categorie ştiinţifică. Raliindu-se acestei opinii, prof.

D. Baltag, de asemenea [10, p.132-133] nu este de acord cu L.Barac pe motiv că nu există un

ansamblu de norme ce ar reglementa anume şi numai r ăspunderea juridică, (aşa cum sunt norme ce

reglementează r ăspunderea juridică civilă, penală etc).

Abordînd această problemă, trebuie de luat în considerare că din punct de vedere logic

noţiunile se împart în concrete şi abstracte şi criteriul ce stă la baza acestei divizări este unul static

care apreciază noţiunile din punct de vedere actual, se hotăr ăşte că sunt concrete acelea care pot fi

asociate cu imagini şi abstracte - cele ce nu pot. Numai ţinînd seama de eventualitatea întrupării unei

noţiuni într-o reprezentare se poate vorbi de noţiuni concrete. Dar aceasta este relativ, căci toate

noţiuniile sunt abstracte, oricât ai vrea să surprinzi noţiunea în forma materială, îţi este cu neputinţă,

ea fuge necontenit, ceva îţi scapă [138, p.118].

În cazul nostru r ăspunderea juridică ca instituţie este definită ca o noţiune abstractă.

Consider ăm că r ăspunderea juridică poate fi considerată şi instituţie, deoarece există un ansamblu de

principii ale r ăspunderii juridice, toate formele r ăspunderii juridice au aceleaşi funcţii şi scopuri

indiferent de obiectul ramural de reglementare. Principiile r ăspunderii juridice sunt reprezentate de

norme generale ce direcţionează procesul de reglementare a raporturilor sociale, fie că este la nivel

de elaborare, fie că este la nivel de aplicare. Ele sunt ideile călăuzitoare ce se manifestă în toate

normele juridice din diferite ramuri ale dreptului.

Prof. D. Baltag consider ă că principiile r ăspunderii juridice sunt idei fundamentale, care într-

un mod specific reflectă principiile generale ale dreptului (libertatea, echitatea, justiţia, umanismul,

democratismul), dar în acelaşi timp, au şi un specific propriu, or, nu toate normele ce alcătuiescdreptul pozitiv au incidenţe în domeniul r ăspunderii juridice, ci numai acelea ce reglementează

cazurile, condiţiile, modalităţile în care intervine una sau alta dintre formele r ăspunderii juridice [10,

p.181]. În aceiaşi monografie sunt enumerate următoarele principii ale r ăspunderii juridice:

principiul angajării r ăspunderii juridice numai în temeiul legii, principiul r ăspunderii pentru fapta

săvîr şită cu vinovăţie, principiul r ăspunderii personale, principiul prezumţiei nevinovăţiei, principiul

justeţei sancţiunii, principiul nepedepsirii de 2 ori pentru aceiaşi faptă, principiul celerităţii

r ăspunderii juridice. Din toate aceste principii doar principiul prezumţiei nevinovăţiei este consfinţit



36

juridic în scris, avînd rangul de principiu constituţional. Prof. Baltag, pornind de la logica

dezvoltării relaţiilor sociale, de la necesitatea de perfecţionare continuă şi de la scopul de a creşte

eficacitatea de influenţă a dreptului asupra lor, propune ca mecanismul juridic de realizare a

r ăspunderii juridice să fie completat cu o Lege specială, Legea cu privire la principiile r ăspunderii

juridice. Susţinînd în principiu această propunere, totodată menţionăm că există deja principii

generale şi constituţionale care o consfinţesc. Art.16, alin.1 Constituţiei prevede “Respectarea şi

ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului”. Apoi toate drepturile declarate se

şi garantează de către stat. Art. 134 alin.3 pune în sarcina Cur ţii Constituţionale garantarea

responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

B.T.Bazîlev consider ă însă că r ăspunderea juridică este o instituţie a dreptului, fiindcă

reprezintă un ansamblu de norme juridice, a căror subdiviziuni structurale sunt instituţiile juridice

ale r ăspunderii juridice de ramur ă ce au aceleaşi sarcini, aceleaşi funcţii şi sunt orientate spre acelaşi

scop – lichidarea faptelor ilicite în societate [195, p.44-46].

Un argument în favoarea tezei despre r ăspundere juridică – instituţie juridică aduce

E.Sandalinicova şi anume acest argument ar rezida în faptul că r ăspunderea juridică a funcţionarilor

publici este reglementată de normele juridice ale diferitor ramuri ale dreptului, dar care au o

orientare funcţională specifică, această r ăspundere are un obiect unitar de reglementare şi anume a

raporturilor între stat şi funcţionari publici, raporturile respective apar în legătur ă cu statutul juridic

al funcţionarului public, astfel încăt r ăspunderea juridică a funcţionarilor publici este o instituţie

interramurală [237, p.12].

Considerînd instituţiile r ăspunderii juridice ramurale ca o unitate sistemică a normelor

ramurilor concrete de drept, prof. N. Vitruk a demonstrat că există legături funcţionale şi genetice

între r ăspunderea juridică din diferite ramuri ale dreptului, căci deseori pentru a stabili r ăspunderea

într-o ramur ă de drept este necesar de folosit şi normele altor ramuri ( atît în cazul dreptului privat – la aplicarea normelor de drept funciar, ecologic, al muncii se apelează la norme de drept civil, cît şi

în cazul dreptului public – este suficient să compar ăm normele din partea generală a Codului

contravenţiilor administrative şi a Codului penal). Legăturile funcţionale de coordonare a instituţiei

r ăspunderii juridice se manifestă prin intermediul aplicării subsidiare a normelor juridice despre

r ăspundere şi utilizarea categoriilor unei ramuri în calitate de categorie interramurală. Aceste

legături există chiar între ramuri din diferite diviziuni ale dreptului, de exemplu, între dreptul penal

şi civil. Art.61 al Codului penal rus prevede ca circumstanţă atenuantă compensarea benevolă a



37

prejudicului material şi moral cauzat în rezultatul infracţiunii, dar codul penal nu conţine norme care

determină prejudicul, atît prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, de aceea se face apel la Codul civil

rus, art 15. O situaţie similar ă există la noi, art.14 Cod civil al R.Moldova defineşte prejudiciul. În

rezultatul analizei se face concluzia că instituţiile r ăspunderii juridice au un caracter complex ce se

manifestă în scopurile, funcţiile şi principiile comune ale tuturor formelor de r ăspundere juridică, în

interacţiunea instituţiilor interramurale ale dreptului privat şi public, în unitate indisolubilă a celor 2

subsisteme ale dreptului – material şi procesual, ceea ce asigur ă r ăspunderii juridice rolul unei

instituţii de protecţie în mecanismul de reglementare a relaţiilor sociale [201, p.170-180].

S.N.Bratusi leagă r ăspunderea juridică de un atribut, proprietate a obligaţiei la acel stadiu de

realizare, cînd nu se realizează benevol, ar ătînd că r ăspunderea jurudică este realizarea prin

intermediul constrîngerii statale a obligaţiei iniţiale sau a unei obligaţii noi ce o completează sau o

înlocuieşte pe cea veche [199, p.85-92, 102].

Deci în opinia lui S. N. Bratusi, r ăspunderea juridică realizează obligaţia prin intermediul

constrîngerii statale sau sociale, dar echivalentă celei statale, deoarece r ăspunderea se prezintă ca o

stare de constrîngere întru îndeplinirea obligaţiei. De aici rezultă o deducţie importantă:

r ăspunderea încă înainte de a se săvîr şi fapta ilicită este proprietatea imanentă a obligaţiei şi totodată

r ăspunderea se caracterizează ca stare de constrîngere întru îndeplinirea obligaţiei. Deci,

r ăspunderea intervine în domeniul obligaţiei prin intermediul constrîngerii, f ăr ă de care nu poate

exista r ăspundere. Dar dacă persoana îndeplineşte benevol obligaţia, atunci este vorba de

responsabilitate. În acest sens spunem că o persoană este responsabilă, că-şi îndeplineşte benevol

obligaţiile.

Criticând poziţia lui S.N.Bratusi, alt autor a delimitat noţiunea de r ăspundere juridică de cea

de obligaţie, susţinînd că r ăspunderea juridică nu se poate confunda cu obligaţia de a repara

prejudiciul, aducînd exemplul asigur ărilor, cînd se repar ă dauna f ăr ă a purta r ăspundere juridică [218, p.343]. În acest caz r ăspunderea este confundată cu pedeapsa.

R ăspunderea ca obligaţie are un şir de particularităţi în comparaţie cu alte tipuri de obligaţii

juridice. Mai întăi, responsabilitatea juridică apare ca o obligaţie de a se conforma prescripţiilor

juridice şi este un garant al obligaţiei juridice, căci în caz de neconformare r ăspunderea se

completează cu altă obligaţiune de a compensa prejudiciul cauzat şi de a suporta consecinţele

nefavorabile prevăzute de normele juridice, adusă la îndeplinire prin intermediul constrîngerii.



38

M.Krasnov a definit r ăspunderea juridică “ca o legătur ă de drept (juridică) a 2 păr ţi, dintre

care una – subiectul r ăspunderii – se obligă să corespundă modelului aşteptat de conduită, iar

cealaltă parte (instanţa r ăspunderii) apreciază această conformitate şi în caz de apreciere negativă

reacţionează de un anumit fel la această încălcare” [210, p.46].

O.Leist a examinat consecinţele juridice ce decurg din delimitarea obligaţiilor juridice şi

altor prescripţii juridice şi a formulat 3 feluri de relaţii în care este necesar ă delimitarea:

1. Pentru a delimita încălcările de drept de faptele ce nu atrag consecinţe juridice;

2. Pentru determinarea adresatului exact al normei juridice, căruia trebuie să i se aplice

sancţiunea în caz de încălcare a obligaţiei (interdicţiei);

3. Pentru delimitarea sancţiunii de alte consecinţe juridice.

O. Leist consider ă că nu este sancţiune de exemplu, pierderea dreptului la acţiune în justiţie

în caz de expirare a termenului de prescripţie, sau neadmiterea mărturiilor în caz de împrumut pe o

sumă mai mare decît cea indicată în lege – deşi sunt consecinţe juridice, nu sunt sancţiuni,

argumentul fiind faptul că sancţiunea nu se poate aplica pentru fapte licite, pentru că altfel s-ar

şterge deosebirea calitativă între încălcarea dreptului şi conduita licită care, măcar că nu s-a finalizat

juridic, dar nu este interzisă de normele juridice [214, p.28; 190, p. 29].

Avînd în vedere diversitatea şi numărul impunător de definiţii ale r ăspunderii juridice, se

poate încerca o grupare a acestora. Aşa, de exemplu, se pot delimita mai multe grupuri de astfel de

definiţii:

1. R ăspunderea juridică ca obligaţie a celui ce încalcă dreptul de a suporta consecinţele nefavorabile

pentru dînsul;

2. Ca obligaţie de a se conforma prescripţiilor normelor juridice

3. Ca sancţiune (pedeapsă) sau ca realizarea sancţiunii pentru încălcarea dreptului;

4. Ca un ansamblu de consecinţe nefavorabile a încălcării dreptului, incluzînd şi obligaţia subiectului

ce a încălcat de a suporta limitări în drept şi sancţiunile care pot fi aplicate în raport cu dânsul.

5. Ca raport de constrîngere din partea statului (sau ca legătur ă de drept)

6. Ca un ansamblu de raporturi juridice

7. Ca o instituţie juridică

8. Ca reacţie a statului la fapta ilicită



39

9. Ca un sistem special de măsuri ce stimulează conduita licită şi de măsuri de reprimare (curmare) a

conduitei ilicite.

Această enumerare ne demonstrează complexitatea r ăspunderii juridice, fiecare definiţie accentuînd

un anumit aspect al r ăspunderii juridice, de aceea ele nu sunt eronate, ci mai mult unilaterale. Cu

toate acestea concepţiile susar ătate îmbogăţesc şi dezvoltă teoria r ăspunderii juridice. Analiza

întreprinsă ne permite să stabilim că r ăspunderea juridică este mai largă decât cea a sancţiunii, dar

nu este şi un simplu raport juridic, cu atît mai mult doar constrîngere. Această accepţiune mai largă

include r ăspunderea pozitivă ca obligaţie specific juridică de a îndeplini anumite acţiuni

(responsabilitate) care, dacă nu se realizează benevol, se realizează prin constrîngere şi atunci

intervine r ăspunderea juridică negativă sau retrospectivă (sau propriu-zis, r ăspunderea). Într-o

oarecare măsur ă această teză reiese şi din poziţia acelor autori, specialişti în drept penal, care susţinexistenţa raporturilor juridice de conformare şi raporturilor juridice de conflict. Raporturile juridice

de conformare sunt cele ce se stabilesc în legătur ă cu respectarea benevolă a legii penale, iar cele de

conflict - prin constrîngere de a respecta legea penală. “Este greu de acceptat, menţionează aceşti

autori, existenţa unor raporturi de conflict generate prin săvîr şirea infracţiunii f ăr ă o prealabilă

conturare a obligaţiilor generale de conformare la lege în cadrul unor raporturi de conformare” [22,

p.116-117].

Întorcîndu-ne la ceea ce a afirmat H.L.A.Hart, putem nota, că primul sens ar ătat de Hart poate fi

calificat ca responsabilitate, celelalte – ca r ăspundere.

Termenul de responsabilitate este utilizat în art.22 al Codului penal al Republicii Moldova

într-un sens specific ce nu corespunde cu cel general invocat în prezentul paragraf şi anume: „stare

psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi

capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile”. Acest termen credem că a fost introdus

sub influenţa termenului rus „вменяемость”.şi indică într-adevăr numai starea psihologică a

persoanei şi aceea numai în privinţa aspectului penal, doar din punctul de vedere al raporturilor

juridice de conflict, pe cînd starea de responsabilitate are aceiaşi formulă şi în cazul raporturilor

juridice de conformare, căci de asemenea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de

a înţelege caracterul neprejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi

dirija acţiunile.

Termenul "responsabilitate" în legislaţia civilă se foloseşte ca sinonim al termenului

"r ăspundere", aceasta rezultă din Codul civil al Republicii Moldova ceea ce încă o dată



40

demonstrează legătura genetică dintre aceste două noţiuni. Aşa, de exemplu, art. 1485 ce se

numeşte "Responsabilitatea executorului testamentar", deşi este vorba de consecinţe negative ce

trebuie să le suporte executorul testamentar, ce poartă r ăspundere în caz de neîndeplinire,

intenţionat sau dun imprudenţă (deci, în mod vinovat), a obligaţiilor încredinţate prin testament,

pentru prejudciile cauzate astfel moştenitorilor. Ţinîndu-ne strict de conţinutul termenilor, ar fi fost

oportun de formulat denumirea articolului 1485 « Responsabilitatea şi r ăspunderea executorului

testamentar ».

Capitolul II al titlului V al Codului civil al Republicii Moldova poartă denumirea de

"Responsabilitatea moştenitorilor de pasivul succesoral". Art.1540 se numeşte "Responsabilitatea

succesorilor în faţa creditorilor", alin.1 prevede : "Dacă cel ce a lăsat moştenirea a fost debitor

solidar, moştenitorii poartă această r ăspundere solidar ă", deci, termenii de " r ăspundere" şi

"responsabilitate" se întâlnesc chiar în acelaşi articol.

Alineatul 3 al art.1540 (Cod civil R.M.) care prefigurează o situaţie similar ă dispune că

"Moştenitorii care au primit cotă din rezerva succesorală, de asemenea, sunt responsabili de

datoriile celui ce a lăsat moştenirea". Din analiza celor citate se observă că termeniii de

"responsabilitate" şi "r ăspundere" sunt folosiţi în acelaşi sens şi anume în sensul unei obligaţii care

revine persoanelor în anumite situaţii.

1.3 Completarea construcţiei normative de drept a răspunderii juridice cu elemente ce

vizează subiectele răspunderii, temeiul şi condiţiile răspunderii juridice.

Din definiţiile de mai sus rezultă că r ăspunderea juridică este un fenomen social polivalent,

multistructural, atribut necesar al raporturilor sociale. Datorită complexităţii esenţei sale, a

conţinutului structural şi funcţional, dar şi a necesităţii analizei sale atît sub aspect static, cît şi

dinamic s-a apelat la noţiunea de „construcţie normativă de drept a r ăspunderii juridice”.

Ideea construcţiei normative a r ăspunderii juridice a fost avansată în literatura juridică sovietică de

către prof. O. Leist într-o lucrare publicată în 1981, în care o definea ca un ansamblu de norme ale

dreptului material şi procesual ce stabilesc sancţiunea şi alte măsuri de constrîngere aplicabile în

cazul faptei ilicite, ordinea şi consecutivitatea de aplicare şi realizare a acestor măsuri, precum şi a

normelor ce consfinţesc drepturile persoanei trase la r ăspundere [214, p.131; 219, p.602-603].



41

Această poziţie putea fi înţeleasă ca o încercare de a analiza r ăspunderea juridică, depăşind

ramurile dreptului, şi unind într-un tot unitar, cel puţin virtual, într-o instituţie interramurală toate

acele norme ce reglementau r ăspunderea juridică.

În literatura juridică autohtonă dl prof. D.Baltag a introdus această noţiune, dar cu

specificarea importantă că este o categorie a ştiinţei juridice şi de aceea s-a propus denumirea de

construcţie normativă de drept a r ăspunderii juridice, „deoarece ea include nu doar normele fixate în

legislaţie, ci şi principiile r ăspunderii, opiniile referitor la fundamentele şi limitele r ăspunderii

juridice, precum şi modalităţile de utilizare a posibilităţilor ştiinţei juridice în lupta contra faptelor

ilicite” [10, p. 217].

Construcţia normativă de drept a r ăspunderii juridice trebuie de înţeles în acel sens larg der ăspundere şi responsabilitate. În definiţia de mai sus a autorului M. Krasnov că r ăspunderea juridică

este o legătur ă de drept (juridică) a 2 păr ţi, dintre care una – subiectul r ăspunderii – se obligă să

corespundă modelului aşteptat de conduită, iar cealaltă parte (instanţa r ăspunderii) apreciază această

conformitate şi în caz de apreciere negativă reacţionează de un anumit fel la această încălcare” – se

poate interveni ar ătînd că aprecierea poate fi şi pozitivă, de aceea trebuie de ar ătat că instanţa

r ăspunderii apreciază şi reacţionează într-un anumit fel f ăr ă a adăuga „la această încălcare”.

Subliniind faptul că majoritatea cercetătorilor au accentuat legătura între r ăspundere şi

obligaţie, se poate aminti că asumarea de obligaţii este caracteristică doar omului ca fiinţă raţională.

În acest context vine afirmaţia lui Nicolae Titulescu că numai omul este persoană, după care întreba:

“Presupunând că animalul este în stare să aibă drepturi, dar poate el avea obligaţii? Poţi impune unui

cal să se învîrtească în cerc, unui cîine să aducă un obiect, dar acestea nu sunt obligaţii juridice, deci,

neputând să impui animalului obligaţii juridice, nu-l poţi considera persoană” [168, p 127-128].

Subiectele colective (persoane juridice, statul) pot fi responsabile şi r ăspunzătoare? Subiectele

colective au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, participă ca subiecte de drept în diverse

raporturi, intrînd în aceste relaţii ele, ca şi persoanele fizice, au posibilitatea de a cunoaşte şi a voi să

atingă anumite scopuri. R ăspunderea unui subiect colectiv are caracteristicile sale în raţiunea, voinţa

şi emoţiile colective. Dacă sunt responsabile, cu atît mai mult sunt r ăspunzătoare.

Relativ recent a fost consfinţită r ăspunderea penală a persoanelor juridice în art.21, alin.(3) al

Codului penal al Republicii Moldova, dar doar a persoanelor juridice ce desf ăşoar ă activitate de

întreprinzător în condiţiile în care persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea



42

necorespunzătoare a legii, sau de activitatea ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor

declarate. R ăspunderea penală a persoanei juridice intervine şi atunci cînd fapta care cauzează sau

creează pericolul cauzării de daune în propor ţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost

săvîr şită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de

organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

Statul este responsabil faţă de toţi cei ce se află sub jurisdicţia sa. În Declaraţia din 9

decembrie 1998 a Asambleii Generale a ONU privind drepturile şi responsabilităţile indivizilor,

grupurilor şi organizaţiilor civile de a promova, proteja drepturile universal recunoscute şi libertăţile

fundamentale ale omului [55, p. 205] art.14 prevede explicit: "Statul este responsabil de aprobarea

măsurilor legislative, judiciare, administrative sau a altor măsuri corespunzătoare, cu scopul de a

contribui la înţelegerea de către toate persoanele care se află sub jurisidicţia sa, a drepturilor lor

sociale, culturale, politice, economice şi de cetăţean".

Dar statul are nu numai responsabilitatea privind informarea persoanelor ce se află sub

jurisdicţia sa despre drepturile sale, el este responsabil pentru lezările acestor drepturi, indiferent din

partea cui vin ele, inclusiv este responsabil pentru prejudiciile materiale cauzate de funcţionarii

publici particularilor prin acţiuni sau inacţiuni cauzatoare de prejudicii - în acest sens Legea

contenciosului administrativ prevede această r ăspundere.

Stabilirea temeiului şi a condiţiilor r ăspunderii juridice a suscitat controverse în literatura juridică

[10, p.146-147]. Majortatea cercetătorilor consider ă că există 5 condiţii în prezenţa cărora poate fi

angajată r ăspunderea juridică:

- conduita sau fapta ilicită;

- rezultatul dăunător al acestei conduite – prejudiciul;

- legătura cauzală dintre conduita ilicită şi prejudiciu;

- vinovăţia autorului faptei ilicite;

- absenţa împrejur ărilor ce fie exclude caracterul ilicit al faptei, fie înlătur ă r ăspunderea juridică.

În literatura mai veche, majoritatea cercetătorilor confundau condiţiile cu temeiul

r ăspunderii juridice, ar ătînd 4 astfel de elemente: conduita ilicită, vinovăţia f ă ptuitorului, prejudiciul,



43

legătura cauzală între faptă şi prejudiciu [230, p.7-29]. Alţi autori (Lidia Barac) atribuie conduitei

ilicite valoarea de temei, iar celelalte sunt în opinia lor condiţii ale r ăspunderii juridice.

M.Costin considera temeiul obiectiv – conduita ilicită, iar temeiul subiectiv – vinovăţiaf ă ptuitorului, condiţii fiind doar prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu [45,

p.123-156].

Prof. Nicolae Popa numeşte 3 condiţii ce trebuie să existe cumulativ pentru a declanşa r ăspunderea

juridică: conduita ilicită, vinovăţia, legătura cauzală între faptă şi rezultat, dar caracterizând

vinovăţia o numeşte “element constituitiv şi temei al r ăspunderii juridice” [140, p.205-206].

Autorul Lidia Barac consider ă că numai conduita ilicită este temei, iar vina este condiţie a

r ăspunderii. Întrebarea dacă vinovăţia este temei sau condiţie a r ăspunderii juridice este formulată şi

în monografia dlui D.Baltag [10, p.159]. Unii autori confundă temeiul cu condiţia [230, p.19].

Pentru a clarifica această chestiune ne raliem oipiniei prof. Gh.Mihai care, la rîndul său, dînd

trimitere la Constantin Noica care scria: “Temeiul este ceea ce rosteşte lucrurile şi pune întotdeauna

în rost găndurile noastre despre ele: ba ne pune şi pe noi înşine în rost “concluzionează că nu este

temei condiţia, căci ea nu generează, nu rostuieşte, ci doar influenţează - favorizează sau întărzie

manifestarea efectului [126. p.182]. Condiţia este element extern relaţiei de cauzalitate care

influenţează necesar sau suficient producerea şi sensul realităţii ei. Astfel încît vinovăţia nu poate fi

temeiul r ăspunderii juridice, ci condiţie a ei. Gh.Mihai egalează temeiul cu cauza, cauza determină

nemijlocit apariţia unui obiect sau proces, iar condiţia nu generează singur ă acest obiect, proces, ci

doar este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă [126, p.184; 63, p.71].

Condiţia influenţează existenţa relaţiei de cauzalitate, dar nu i se substituie. Condiţiile sunt

necesare sau suficiente, niciodată necesare şi suficiente. În drept analiza logică între condiţiile

necesare, cele suficiente şi cele necesare şi suficiente are însemnătate fundamentală cu atît mai mult

cu cît cauzele şi efectele sunt variabile dependente de ele, efectele se modifică sub impactul

condiţiilor, nu al cauzelor. Acelaşi sistem causal poate genera efecte diverse, modificîndu-se

condiţiile în care are loc relaţia de generare [126, p.239-240].

Unii autori au identificat 3 temeiuri ale r ăspunderii juridice: temeiul de fapt, temeiul

normativ-juridic şi temeiul procesual-juridic. Temeiul de fapt este considerată fapta prejudiciabilă /

ilicită, temeiul normativ-juridic sunt normele juridice ce prevăd faptele ilicite, formele, măsurile şi

condiţiile r ăspunderii, iar temeiul procesual – decizia organului puterii publice competent de a aplica



44

o măsur ă concretă a r ăspunderii juridice, decizie adoptată cu respectarea procedurii legale [201,

p.230]. Am ar ătat déjà că este mai corect ca fapta ilicită să fie considerată temei al r ăspunderii

juridice. Părerea dominantă mult timp în literatura juridică în genere, şi în literatura juridică

sovietică în particular, era că fapta ce încalcă dreptul este faptă ilicită. Fapta ilicită este conduita,

activă sau pasivă, ce contravine prevederilor legale, adică încalcă normele dreptului obiectiv, a

dreptului subiectiv al unei persoane sau chiar în cazul în care nu lezează un drept subiectiv acea

conduită lezează ordinea de drept prin crearea unei situaţii de pericol social. Prof. Sofia Popescu

indică “Fapta ilicită îmbracă, în funcţie de natura normei juridice încălcate, forma infracţiunii,

contravenţiei, abaterii disciplinare, delictului civil”[142, p.315].

Aici nu este locul să reiter ăm controversa specialiştilor în drept penal referitor la temeiul

infracţiunii, unii dintre care au considerat ca temei – însăşi infracţiunea săvîr şită, alţii - componenţa

de infracţiune, iar o parte din ei au acceptat că temeiul real (de facto) este infracţiunea săvîr şită, iar

alţii – că temeiul juridic (de iure) este componenţa de infracţiune. Această controversă s-a soluţionat

în Codul penal al Republicii Modova, fiind consacrată opinia doctrinar ă conform căreia există temei

real şi temei juridic al r ăspunderii penale. Astfel, art. 51 CP prevede că temeiul real al r ăspunderii

penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîr şită, iar temeiul juridic – componeneţa infracţiunii,

stipulată în legea penală

Din punct de vedere al teoriei generale a dreptului este mai important de stabilit, dacă

drepturile subiective nu pot fi încălcate şi printr-o faptă licită, de exemplu, în cadrul exproprierii

pentru motive de utilitate publică, în caz de jenă a proprietăţii cauzată de lucr ările publice. Credem

că r ăspunsul este afirmativ şi argumentările se vor relua în capitolul III. De asemenea se impun

clarificări ale aspectelor r ăspunderii juridice în cazul r ăspunderii statului.

Rezultatul dăunător al conduitei ilicite sau prejudiciul reprezintă consecinţa negativă,

patrimonială sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvîr şite de o altă persoană sau rezultatul prin care se vatamă valorile sociale ocrotite prin normele juridice, consider ă

prof. D.Baltag [10, p.153-154]. Prejudiciul poate fi o pierdere patrimonială ce poate fi estimată în

bani sau prejudiciul poate fi moral, cînd rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale

ce nu poate fi evaluat précis în bani. Prejudiciul poate fi de natur ă fizică, constînd în provocarea

unor leziuni corporale victimei. Prejudiciul poate consta şi în cauzarea unei situaţii de pericol social.

L.Pop scria că r ăspunderea juridică este cheia de boltă a oricărui sistem de drept, iar

M.Djuvara – că raportul de cauzalitate stă la baza oricărei r ăspunderi juridice. Legătura cauzală



45

dintre conduita ilicită şi rezultatul dăunător este un raport de determinare a celui de-al doilea

(rezultat dăunător) de către primul (conduita ilicită). R ăspunderea juridică intervine atunci cînd

efectul prejudiciabil este rezultatul necesar al conduitei unui subiect, cînd el decurge în mod logic

din această conduită. Legătura cauzală, tot aşa ca şi prejudiciul, este o condiţie necesar ă, dar nu şi

suficientă a r ăspunderii juridice.

Următoarea condiţie a r ăspunderii - vinovăţia - a fost definită de prof. Gh.Mihai ca atribut al

atitudinii unei fiinţe umane responsabile, liber ă în spirit şi act, faţă cu vorba, fapta sau/şi gîndul,

cărora le imprimă o interpretare subiectuală valorizatoare incompatibilă cu valorile universale [126,

p.185].

Analizînd r ăspunderea civilă delictuală, M.Eliescu menţiona că r ăspunderea are la bază imputabilitatea greşelii, ce semnifică că cel ce a pricinuit un prejudiciu avea o voinţă luminată de

raţiune care îi permitea să prevadă urmările faptei sale, să deosebească binele de r ău, căci “greşeala”

– noţiune utilizată pentru desemnarea laturii subiective a r ăspunderii delictuale – implică, în primul

rind, un factor intelectiv şi apoi unul volitiv, prin urmare, un proces de conştiinţă şi apoi unul de

voinţă [69, p.320-322].

Conţinutul psihologic al vinovăţiei se manifestă în factorul intelectiv (conştiinţa) şi volitiv

(voinţa). Pentru ca o conduită să fie vinovată voinţa de a acţiona trebuie să aibă un caracter

conştient, adică să fie rezultatul unei gîndiri liber exprimate conştiente, în cunoştinţă de cauză.

Factorul intelectiv presupune că idea săvîr şirii faptei apare în conştiinţa subiectului, care analizează

şi cîntăreşte argumentele pro şi contra săvîr şirii faptei şi se ia decizia de a săvîr şi sau nu fapta. Apoi

de la adoptarea deciziei are loc manifestarea de voinţă în cadrul căreia subiectul îşi concentrează

energia fizică în vederea săvîr şirii faptei şi o săvîr şeşte. Îmtre cei doi factori există o strînsă legătur ă,

actul de voinţă se corelează permanent cu cel de conştiinţă, astfel încît voinţa intervine după

conştientizarea (reprezentarea în conştiinţă) consecinţelor faptei.

Vinovăţia apare ca o expresie obiectivă, întruchiparea materială a unor procese psihice,

intelectuale şi volitive contrare intereselor şi valorilor sociale protejate prin norme juridice [50,

p.288].

Termenul “vină” este folosit în literatura juridică din Republica Moldova mai mult în dreptul

penal, pe cînd în dreptul civil sunt utilizate cuvintele “dol” pentru intenţie şi “culpă” pentru

imprudenţă sau neglijenţă. Vina este consacrată în legislaţia penală a Republicii Moldova sub 2



46

forme: intenţia şi imprudenţa. Intenţia se manifestă în două modalităţi: intenţia directă şi indirectă

(art. 17 CP), iar imprudenţa sub forma încrederii exagerate sau a neglijenţei (art.18 CP).

Vina ca stare psihică a persoanei ce încalcă normele juridice este condiţie necesar ă ar ăspunderii juridice penale, dar în celelalte ramuri lucrurile sunt mai complicate. Sunt unele acţiuni

neinterzise de lege, dar care în legătur ă cu caracterul lor pot încălca drepturile altora, ceea ce legea

nu permite. De obicei aşa acţiuni nu sunt nici contrare dreptului, nici vinovate, ba dimpotrivă sunt

stimulate (antreprenoriatul, conducerea izvoarelor de pericol sporit), ele au la bază tendinţa spre

progres ştiinţific şi tehnic, dar comportă un posibil pericol pentru cei din jur. Pentru a atenua

dificultăţile ce le prezenta concepţia r ăspunderii numai pentru conduita vinovată un autor

(V.Oighenziht) a susţinut că deşi lipseşte vina în unele cazuri totuşi este present un element

subiectiv şi anume – conştiinţa celui ce a cauzat prejudiciul, şi are obligaţia de a repara dreptul

subiectiv lezat pentru că fiind conştient şi-a asumat riscul, astfel riscul a fost socotit temeiul

subiectiv al r ăspunderii obiective, iar temeiul obiectiv – fapta ilicită [223, p.67].

R ăspunderea obiectivă, indiferent dacă era întemeiată pe risc sau necesitatea de a stimula la

maximum adoptarea unor măsuri de securitate nu era acceptată în lucr ările de specialitate ale

autorilor sovietici şi din motive social-politce, căci tot sistemul, inclusiv lipsa unei proprietăţi

private şi dominaţia proprietăţii de stat, lipsa iniţiativei private şi predominarea metodelor

administrative de comandă în domeniul producerii, comercializării produselor nu permitea enunţarea

în termini serioşi a problemei extragerii profitului din activităţile practicate.

Majoritatea autorilor ruşi consider ă că faptele ilicite sunt cele ce încalcă dreptul şi sunt săvîr şite cu

vinovăţie (culpă) de persoane ce au capacitate juridică şi pentru care sunt prevăzute sancţiuni

juridice [190, p.23]. Sunt totuşi anumite fapte juridice din rîndul celor ce încalcă dreptul şi de care

dreptul ataşează consecinţe juridice chiar dacă lipseşte vina. Şi deja nu este vorba de cazuri isolate

cum era în sistemul sovietic de drept, cînd erau doar cazul izvorului de pericol sporit, r ăspundereadepozitarului pentru cele primite spre păstrare, r ăspunderea transportatorilor aerieni şi feroviari. În

noile condiţii aceste cazuri se multiplică şi merită o examinare mai atentă a condiţiilor în care survin

şi justuficărilor acestora. De aceea teza conform căreia în cazul faptei ilicite săvîr şite f ăr ă vinovăţie

nu poate fi r ăspundere juridică este justificată în temei pentru domeniul dreptului penal, mai puţin –

pentru raporturile juridice de drept civil, şi mai puţin – pentru cele de drept administrativ. Aceasta

înseamnă că r ăspunderea juridică trebuie să survină nu numai pentru faptele ilicite în sensul ar ătat

mai sus, sens numit “criminologic” de E.Agheeva, [190, p.23] ce denotă tendinţa de a lega



47

r ăspunderea juridică doar de faptele ilicite. Apare şi o altă problemă: care sunt limitele concepţiei de

“ilicit”, ele decurg din normativitatea dreptului, care este criteriul de a delimita faptele ilicite de cele

ce nu sunt catalogate astfel din partea normelor juridice, dar încalcă unele drepturi? Este important

să ar ătăm că fapta ilicită chiar şi în Codul penal se numeşte prejudiciabilă, adică prezintă pericol

social – art. 14, alin. (1) al Codului penal.

Principalul criteriu al faptei ilicite trebuie considerată neîndeplinirea obligaţiei juridice. Aici

termenul de “obligaţie juridică” este utilizat în sens larg, ceea ce înseamnă că obligaţiunea juridică

nu poate exista izolat de măsurile de constrîngere în diverse forme, inclusiv, de sancţiuni. În

sancţiune cel mai clar se reflectă imperativitatea interdicţiei de a încălca normele juridice şi

consecinţele neîndeplinirii obligaţiunii juridice prevăzute de normă.

Această situaţie demonstrează insuficienţa metodologică a abordării tradiţional

“criminologice” a r ăspunderii juridice şi permite de a presupune, că r ăspunderea juridică ca o

categorie juridică, interacţionează nu după modelul: licit – illicit - r ăspundere, ci după schema:

conform dreptului - contrar dreptului - r ăspundere. De pe aceste poziţii poate fi explicat şi abuzul de

drept, care este nu numai neîndeplinirea obligaţiunii ce incumbă fiecărui şi tuturor de a nu abuza de

drept, dar este şi contrar dreptului şi finalităţii sale. Tot astfel se explică şi r ăspunderea în lipsa vinei

sau r ăspunderea obiectivă. R ăspunderea determinată de existenţa unui abuz de drept are natura

juridică a dreptului exercitat abuziv. De fiecare dată existenţa abuzului de drept determină anumite

particularităţi ale r ăspunderii juridice în funcţie de natura dreptului care a fost încălcat [32, p.32].

Actualmente, notează Ioan-Dorel Romoşan, asistăm la o slabă rezonanţă a ideii de vină civilă în

virtitea faptului că se argumentează tot mai frecvent şi pregnant o teorie a r ăspunderii obiective, f ăr ă

culpă [146; 182, p.31-47]. Avînd în vedere eforturile internaţionale pentru dezvoltarea durabilă, în

doctrina europeană s-a ar ătat necesitatea de a stabili responsabilitatea pentru daunele ecologice,

pentru a exista echitate între generaţii în contextul problemelor ecologice pe baza ideii de dezvoltaredurabilă. Republica Moldova nu este cu totul ruptă din acest context şi în Legea privind protecţia

mediului înconjur ător articolul 3 prevede că orice personă este obligată să repare dauna cauzată

mediului, chiar dacă a cauzat-o inconştient [105]. Deci, este vorba de r ăspundere obiectivă, căci

termenul „inconştient” nu acoper ă noţiunea de culpă, ar ătîndu-se unul din cei 2 factori ai vinovăţiei

– cel intelectiv, adică este posibil ca cel ce cauzează un prejudiciu mediului să nu cunoască efectele

faptei sale, şi deşi voinţa era îndreptată anume spre săvîr şirea acelui fapt ce a dăunat, ea nu poate fi

considerată liber ă, deci fapta nu este vinovată, dar r ăspunderea survine.



48

Obiectivul de a realiza justiţia în relaţiile umane, sarcina statului de a restabili echilibrul acestor

relaţii în caz de perturbare prin fapte ilicite este urmărit şi la nivel internaţional. În acest sens au fost

adoptate mai multe acte internaţionale, printre care Convenţia Consiliului Europei adoptată la 24

noiembrie 1983 privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente [43, p.406-407]. În cazul în

care despăgubirea victimelor nu poate fi integral asigurată prin alte surse, statul trebuie să-şi aducă

contribuţia la despăgubirea:

a/ persoanelor care au suferit vătămări corporale grave sau deteriorarea sănătăţii.ca rezultat direct al

unei infracţiuni intenţionate săvâr şită cu violenţă;

b/ persoanelor care se aflau în întreţinerea celor care au murit în urma unei asemenea infracţiuni.

1. Despăgubirea se acordă în cazurile de mai sus, chiar dacă infractorul nu poate fi urmărit sau

pedepsit.

În acelaşi sens orientează Declaraţia din 29 noiembrie 1985 a Asambleii Generale a ONU

privind principiile de bază ale justiţiei cu privire la victimele crimelor şi victimele abuzului din

partea puterii [55, p.211-212] art.12 - "În cazul în care compensaţia nu poate fi obţinută integral

de la infractor sau din alte surse, statele trebuie să ia măsuri pentru oferirea compensaţiilor

materiale:

a/ victimelor cărora în rezultatul infracţiunilor grave le-au fost cauzate vătămări corporale grave sau

le-a fost afectată sănătatea fizică şi psihică;

b/ familiilor, în special persoanelor întreţinute de către victimele care au decedat în rezultatul

victimizării sau au disabilităţi fizice şi psihice”.

Art.13 consider ă necesar de a contribui la formarea, consolidarea şi extinderea fondurilor naţionale

de compensaţii pentru victime. Dacă este necesar, în acest scop pot fi stabilite alte fonduri, inclusiv

în cazurile în care statul, cetăţean al căruia este victima, nu poate oferi compensaţie victimei pentru

prejudiciile cauzate". În aceste cazuri statul r ăspunde în lipsa vinei sale (a organelor, funcţionarilor),

în lipsa legăturii cauzale dintre faptă şi prejudiciu.

Avînd în vedere cele expuse mai sus, s-ar putea propune să se clasifice r ăspunderea juridică

în subiectivă, obiectivă şi absolută. Cea subiectivă este ataşată acţiunii vinovate, iar r ăspundere

obiectivă şi absolută – subiectele o suportă în absenţa vinovăţiei. R ăspunderea obiectivă intervine în



49

lipsa vinei, dar cînd există legătura cauzală între acţiune şi rezultatul dăunător, ca spre exemplu

r ăspunderea susmenţionată pentru daune cauzate mediului înconjur ător.

R ăspunderea absolută intervine în lipsa şi a vinovăţiei şi a legăturii cauzale între acţiuneasubiectului r ăspunzător şi prejudiciu, r ăspunderea statului despre care s-a menţionat mai sus, în caz

de imposibilitate de a despăgubi victimele infracţiunilor grave din alte surse, r ăspunderea în caz de

for ţă major ă, de exemplu, în cazul asigur ărilor. Deci astfel responsabilitate şi r ăspunderea juridică

sunt indisolubil legate, ele interacţionează şi în condiţiile actuale se evidenţiază noi aspecte ce

caracterizează o nouă etapă a evoluţiei sistemelor de drept.

În doctrina franceză este utilizat chiar termenul de Drept al r ăspunderii, termen preluat şi de prof. S.

Popescu ce notează că el are la bază ideea de solidaritate şi ca scop – o echitabilă repartizare asarcinilor repar ării prejudiciului, legate de activităţi recunoscute ca socialmente utile [142, p.301].

Ideea dnei prof. Sofia Popescu devine deosebit de utilă, avînd în vedere evoluţia istorică a

r ăspunderii juridice şi starea actuală de lucruri.

Rînd pe rînd, cu trecerea timpului din condiţiile prevăzute pentru a angaja r ăspunderea

juridică şi anume: vinovăţia, prejudiciul şi relaţia de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia şi

chiar relaţia de cauzalitate au încetat în anumite cazuri să mai fie condiţii necesare ale r ăspunderii în

toate cazurile, pe cînd temeiul - fapta prejudiciabilă sau ilicită s-a modificat, devenind în general

faptă generatoare de prejudiciu, în anumite cazuri, chiar şi fapta licită generatoare de prejudiciu.

Prejudiciul a r ămas constant printre condiţiile angajarii r ăspunderii, deci, r ăspunderea intervine în

cazul în care cineva a suportat pe nedrept (contrar dreptului) un prejudiciu avînd scopul de a readuce

starea de echilibru anterioar ă încălcării dreptului, ceea ce ne duce la ideea magistrală şi

cuprinzătoare a finalităţii dreptului – realizarea justiţiei în relaţiile umane.



50

2. R ĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN PERIOADA ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ

2.1. Filosofia greacă şi jurisprudenţa romană despre justiţie şi răspundere

Dreptul este creat de oameni şi pentru oameni. Originea şi modalitatea de instituire a

normelor juridice se pierde în negura vremurilor, dar îndiferent de vechimea lor, normele juridice

sunt expresia conştiinţei şi voinţei indivizilor organizaţi în societate şi a comunităţilor. Oamenii sunt

fiinţe sociale şi de aceea sunt şi fiinţe juridice şi în dezvoltarea sa au avut şi au în continuare nevoie

de construirea unei ordini sociale, în cadrul căreia îşi realizează drepturile, îşi satisfac necesităţi

mediate şi imediate, valorifică prevederile normelor sau le încalcă, declanşind r ăspunderea juridică.

Evoluţia dreptului a fost influenţată în mod decisiv de mentalitatea oamenilor, apoi, pe parcurs, de

curente şi şcoli filosofice, sociologice ce au îmbogăţit, modificat sau chiar orientat conceptele juridice.

Filosofii greci au avut o contribuţie importantă la elaborarea conceptelor juridice, căci

democraţia ateniană era un teren fertil nu numai pentru participarea activă a oamenilor liberi la viaţa

publică, dar şi pentru a reflecta la marile probleme ale omului şi societăţii.

În baza convingerii lor că omul este măsura tuturor lucrurilor, sofiştii au desacralizat legea,

ar ătînd că ea este o creaţie umană nedesăvîr şită, la fel ca oricare altă oper ă a omului. Protagorasafirma că natura a dat oamenilor simţul dreptăţii şi nedreptăţii şi că oamenii sunt egali politic pentru

că moral şi juridic sunt egali. Sofiştii, interpretînd teza despre om ca măsura tuturor lucrurilor,

acordau concepţiei de lege, justiţie, drept un caracter subiectiv.

Exagerînd caracterul artificial al legii, sofiştii au sugerat caracterul ei arbitrar şi prin aceasta,

ar ătînd dispreţul pentru lege, au clătinat respectul pentru ea. Împotriva acestei nesocotiri a legii şi

dreptului s-au ridicat încă filosofii antici Socrate, Platon, Aristotel [76, p.10].

Socrate, care după expesia lui Cicero "a f ăcut filosofia să se coboare din cer pe pămînt şi să

intre în oraşele şi casele noastre", şi-a îndreptat reflecţiile asupra omului, îndemnîndu-i, dar

practicînd şi el însuşi temperanţa, curajul, respectul legii. Înţelepciunea în raporturile cu alţii,

considera Socrate, ia forma justiţiei care este ştiinţa a ceea ce este datorat fiecăruia. Libertatea

omului şi a cetăţii era socotită de Socrate ca întronarea legilor înţelepte şi juste, astfel punînd baza

cercetării teoretice în domeniul dreptului şi al moralei. Tezele lui Socrate au fost dezvoltate de

discipolul său, Platon, care, ca şi învăţătorul său, considera că virtuţile au baza lor în înţelepciune şi

unitatea lor în justiţie. Platon deosebea justiţia ca virtute individuală, ce consta în armonia sufletului,



51

guvernat de raţiune şi justiţia ca virtute a societăţii ce presupunea menţinerea unităţii şi a ierarhiei

celor trei virtuţi (temperanţă, curaj, înţelepciune), a căror sinteză este justiţia. S-a afirmat că la

Platon problema cetăţii este problema realizării justiţiei, scopul dreptului fiind binele cetăţii, dreptul

este subordonat moralei, reprezentând un instrument moral-educativ al cetăţii [50, p.50].

Platon dezvolta ideea lui Socrate despre confuzia între just şi legal. Justiţia, consudera

Platon, presupune o anumită egalitate şi cu trimitere la Socrate deosebea 2 feluri de egalitate:

geometrică, adică cea după merite şi aritmetică - acea ce se bazează pe număr, greutate, cantitate

[220, p.410]. Această clasificare a fost apoi preluată şi dezvolată de Aristotel în teoria celor două

tipuri de justiţie: corectivă şi distributivă. Aristotel disocia între două tipuri de egalitate: cea

numerică (aritmetică) şi cea propor ţională (geometrică). Egalitatea numerică sau aritmetică apare

cînd se tratează fiecare om ca unitate - în expresiile "Ceăţenii sunt egali în faţa legii, nimeni nu este

mai presus de lege".

Egalitatea propor ţională apare cînd se consider ă fiecare individ în raport cu aptitudinile,

capacităţile sale, talentul său, cu rezultatele sau creaţiile sale, adică în raport cu meritul său. Pe

această distincţie între două tipuri de egalitate Aristotel întemeiază disocierea între cele două tipuri

de justiţie. Justiţia distributivă (numită şi r ăsplătitoare) presupune să se dea fiecăruia ce i se cuvine -

fiecare primeşte din onoruri, funcţii, bogăţii ceea ce corespunde valorii sale în comunitate.

Atribuirea diferenţiată este o aplicare a principiului justiţiei care ar fi încălcat dacă s-ar aplica

tratament egal unor persoane cu merite diferite, fiind injust să se trateze egal oameni inegali.

Justiţia corectivă ar putea, propune Georgio del Vecchio, să se numească şi egalizatoare,

rectificativă, sau sinalagmatică. Principiul egalităţii se aplică într-o formă deosebită de cea

precedentă, pentru că este vorba de măsurarea în mod impersonal a daunei sau cîştigului, adică de

lucruri şi acţiuni în valoarea lor obiectivă, termenii personali fiind consideraţi egali. Această specie

de justiţie tinde a face astfel ca fiecare din cele două păr ţi să se găsească una faţă de alta într-o poziţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau primit nici mai mult nici mai puţin. De aici a

dedus Aristotel că justiţia corectivă este mijlocul între daună şi cîştig. Aceasta se aplică nu numai

raporturilor voluntare contractuale, ci şi celor involuntare şi care se nasc din delict, pentru că şi

acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespondenţă între delict şi pedeapsă. În legislaţia

ateniană orice vătămare pricinuită unei persoane obliga pe autorul ei la o reparaţie, constînd fie într-

o pedeapsă corporală, fie într-o amendă, fie într-o despăgubire pecuniar ă. Vechii greci au legiferat o



52

reparaţie egală cu dublul daunei produse pentru actele prejudiciabile săvîr şite cu voinţă, şi egală cu

această daună în cazul producerii involuntare a daunei [126, p.71].

Un autor italian, A Giuliani, a menţionat că traducerea din greaca lui Aristotel a cuvintelor "voluntar şi involuntar" nu este prea reuşită , pentru că li s-a atribuit sensul puternic pe care

teoreticienii dreptului natural l-au dat azi. Au ignorat că gîndirea stagiritului nu cunoştea nici morala

datoriei, nici distincţia între "fiinţă fizică" şi "fiinţă morală". La baza repar ării prejudiciului nu era

filosofia voinţei, ci a egalităţii. Evaluarea unei acţiuni umane din punct de vedre al justeţei repar ării

daunei nu avea legătur ă cu imputarea de către judecător a unui individ considerat cauza morală a

efectului fizic. Grecul antic nu cunoştea liberul arbitru, el căuta condiţionarea socială a acţiunii

umane. Structura dialecticii şi a retoricii, bazată pe teoria cauzelor justificării, presupune conceptul

condiţionării sociale a acţiunii umane. Un raţionament de r ăspundere este rezultatul unei raţiuni

practice şi sociale. [79, p.93-95]. Ideea de r ăspundere la Aristotel în Etica nu derivă din reflecţii

metafizice, dar din evaluări sociale implicite în limbajul juridic şi cel ordinar. Pentru el dreptul este

manifestarea cea mai raţională a înţelepciunii practice, astfel încît judecătorul trebuie să înţeleagă,

dacă actele sunt for ţate, adică realizate în rezultatul constrîngerii sau ignoranţei, adică dacă

principiul acestor acte se află în exteriorul omului, nu întîmplător judecătorul este numit de Aristotel

"omul mediei juste"[8, p.106]..

Deci, justiţia corectivă se aplică la orice de raporturi sau schimburi reciproce, atît de natur ă

civilă, cît şi penală şi trebuie să fie privită sub două aspecte:

1. Întrucît determină formaţiunea raporturilor de schimb după o anumită măsur ă şi atunci se

prezintă ca justiţie comutativă.

2. Întrucît tinde a face să prevaleze această măsur ă, în caz de controverse, prin intervenţia

judecătorului, şi atunci se prezintă ca justiţie judiciar ă.

În materie de delicte, justiţia corectivă se exercită neapărat de-a dreptul în forma judiciar ă, pentru că atunci este vorba de a repara, împotriva voinţei uneia din păr ţi, o daună produsă pe nedrept [177,

p.56-57].

De fapt, concepţia aristotelică a sintetizat cele două mari orientări în filosofia dreptului de

pînă la el şi le-a dezvoltat mai departe. Sofiştii, aşa cum s-a menţionat mai sus, subiectivizau şi

relativizau concepţiile despre lege, drept, justiţie. Pentru a contracara aceasta Socrat şi Platon au

apărat caracterul obiectiv al fenomenelor politice şi juridice, apelînd la Dumnezeu ca măsura tuturor

lucrurilor. Aristotel a unit aceste două direcţii datorită concepţiei despre natura politică a omului, ce



53

este tratată ca izvor natural-uman al caracterului obiectiv al dreptăţii în raporturile politice şi juridice

[220, p.420-421].

Filosofia cea mai elaborată de după Aristotel şi care a fost acceptată şi de marile personalităţiale Romei (Cicero, Seneca, împăratul Marc Aureliu) a fost filosofia stoică, creatorul căreia este

considerat Zeno (Zenon) din Citium, or ăşel din Cipru. Stoicii au propagat o morală auster ă, iar

virtutea constă în indiferenţa faţă de toate bunurile care nu depind de voinţa noastr ă, care ne sunt

exterioare ca bogăţia, frumuseţea, sănătatea, nobleţea naşterii. Stoicii au conceput un ideal al omului

înţelept: acesta este cel ce a învins toate pasiunile şi s-a eliberat de toate influenţele exterioare,

numai aşa se obţine împăcarea cu sine însuşi, adică adevărata libertate. Omul este liber dacă

urmează adevărata sa natur ă, adică învinge pasiunile, devenind independent de ele [177, p.60].

Omul înţelept poate fi fericit f ăr ă bunurile ce nu depind de voinţa lui, chiar va fi şi mai

fericit, dacă nu se va ocupa deloc de ele, ci numai de îndeplinirea datoriei. Diogene comunica faptul

că Zeno primul a folosit cuvîntul "datorie" şi l-a dedus din cuvintele "ceea ce se cade", adică acţiune

caracteristică fiinţelor naturale. Legătura naturală a oamenilor, adică conformitatea acestor legături

şi raporturi cu legea naturală universală era baza, dar şi cauza existenţei justiţiei în relaţiile umane

[193, p.493]. Raportată la viaţa socială, maxima stoicilor "a tr ăi conform naturii" devine "a te

supune legii", deci, morala stoică include cultul datoriei.

Acţiunile omului erau clasificate de stoici în două grupuri: unele conforme, altele

neconforme cu raţiunea şi deci cu natura omului, ceva de mijloc stoicii nu acceptau. Stoicul

Crisippus s-a ocupat de problema aplicării moralei la drept, el fiind reperul principal al jurişrilor

romani de orientare stoică. El a demonstrat că principiul dreptăţii şi al echităţii are originea în natura

fiinţelor raţionale, emiţînd în acest fel ideea de drept natural, care se întemeia simultan pe natur ă şi

raţiune. Stoicismul a fost una dintre sursele de inspiraţie a creştinismului, dar şi concepţia cea mai

larg receptată de gîndirea romană [76, p.28].

Stoicismul a fost sistemul filosofic cel mai bine apreciat la Roma, deoarece corespundea

perfect tempramentului auster, caracterului puternic, oţelit al cetăţeanului roman. Juriştii romani au

r ămas celebri prin transpunerea în practica dreptului pozitiv a ideilor filosofice, satisf ăcînd cu o

isteţime genială exigenţele logice, dar şi necesităţile schimbătoare ale realităţii.

Pe această direcţie a cercetării poate prezenta interes o întoarcere la ceea ce J.Carbonnier a

numit "Sursa cosmogoniei noastre juridice"- dreptul roman, pentru a examina în context istoric



54

anumite aspecte ale r ăspunderii juridice şi anume cel al datoriei, obligaţiei şi al vinei sub aspectul

relevanţei lor pentru r ăspunderea juridică.

În dreptul roman paguba pricinuită pe nedrept a fost obiectul legii Aquilla (secol.III a.Ch.), care a pus bazele r ăspunderii ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită pe nedrept altei

persoane. Legea Aquilla stabilea că persoana ce omorîse pe nedrept un sclav sau animal din turmă

era obligat să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul

sau animalul au avut-o în anul care a precedat delictul; în al doilea capitol se sancţiona creditorul

accesoriu (adstipulator) ce iertase pe debitor în dauna creditorului principal. Al treilea capitol

reglementa r ăspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor (r ănirea sclavilor sau

animalelor din turmă, omorîrea sau r ănirea animalelor mici şi deteriorarea lucrurilor neînsufleţite),

stabilind o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care respectivul sclav, animal sau lucru au

avut-o în ultimele treizeci de zile anterioare delictului. În tratatul prof. Vl.Hanga "Drept privat

roman" [83, p.399] se menţionează că al doilea capitol se ocupă de o problemă str ăină r ăspunderii

delictuale, dar este vorba tot de o daună pricinuită pe nedrept.

În compilaţia lui Justinian şi anume în Digeste (Pandecte) sintagma referitoare la sclavi s-a înlocuit

cu cea de om, dar s-a păstrat sensul că paguba să fie pricinuită pe nedrept [224, p.89].

Condiţia necesar ă pentru despăgubire era ca paguba să fie pricinuită pe nedrept (iniuria), ceea ce

exludea paguba cu ocazia legitimei apăr ări (itaque qui latronem occidit, non tenetur, utique si aliter

periculum effugere non potest"). Iniţial se cerea ca paguba să fie pricinuită direct de delicvent.

Începînd cu epoca clasică, dispoziţiile Legii au fost extinse de către jurisprudenţă şi la alte

cazuri , astfel încît ea viza orice prejudiciu material adus proprietarului chiar dacă a fost săvîr şit

dintr-o neglijenţă cu totul neînsemnată (culpa levissima), deci oricît de mică era culpa, dauna trebuia

reparată.

Renumitul autor francez Michel Villey în articolul "Schiţă istorică a cuvîntului

"responsabilitate" a avansat ideea că primul sens autentic juridic a reieşit din experienţa juridică

romană şi a trecut în ştiinţa juridică, dar la origine avea sensul unei obligaţii de a restabili justiţia.

Cuvîntul "respondere" în dreptul roman ne dă trimitere la cuvintele solemne pronunţate în

cadrul stipulaţiei. Persoana care urma să fie creditor (stipulator) întreba pe viitorul debitor

(promissor), dacă se obligă să execute o anumită prestaţie "Spondesne…", iar debitorul r ăspundea

"Spondeo", astfel "sponsor" în dreptul roman arhaic era un debitor, omul care în dialogul stipulării



55

printr-un r ăspuns afirmativ la întrebarea stipulantului, viitor creditor, se angaja la o presta ţie.

Cuvîntul a r ăspunde implică ideea de a se ţine garant a evenimentelor viitoare, a face faţă unei

datorii, sarcini ce-i incumbă. Formula "respondere creditoribus" des întîlnită în textele romane cerea

debitorilor să-şi îndeplinească datoria faţă de creditori.

De aici, a fi obligat să îndeplineşti o obligaţie a ajuns să fie a r ăspunde în faţa justiţiei. Cuvîntul

responsabilitate nu era în dreptul roman. M.Villey arată că în van vom căuta în dicţionarele latine

cuvîntul "responsabil", el apare doar în Evul mediu, în secolul XIV cu sens de a avea o obligaţie

[179, p.48].

În tradiţia juridică romană exista un sistem de reparare a prejudiciului sau de reprimare a

delictelor( civile sau penale) de cei ce sunt, cum am spune noi astăzi responsabili, dar din ce cauză?Pentru că sunt vinovaţi sau pentru că au comis un prejudiciu, producînd astfel o injustiţie?

Motivul regimului roman de reparare a prejudiciilor nu este culpa, dar însăşi prejudiciul, iar

scopul despăgubirii viza justa repartiţie a bunurilor, a unui just echilibru. Cînd are loc ruperea

acestui echilibru, se produce un prejudiciu contrar dreptului şi justiţiei -"damnum injuria datum"şi

intervine justiţia ce trebuie să reducă acest desechilibru. Din această perspectivă puţin contează dacă

dezordinea a fost provocată de o greşeală, vină sau nu, ordinea perturbată trebuie restabilită, deci,

cauza este o stare de lucruri obiectivă- perturbarea ordinii. M. Villey a presupus că juriştii romani în

acest caz s-ar fi inspirat din filosofia lui Aristotel (nu se ştie prin ce intermediar). Deci, aici ar fi

aplicat conceptul justiţiei corective al lui Aristotel, cînd vorbind despre schimburi, stagiritul nu f ăcea

diferenţă esenţială între deplasarea unui patrimoniu de la un om la altul în urma unui delict, cînd cel

de-al doilea suportă dauna f ăr ă a o căuta, sau în urma unui contract deliberat, cînd această deplasare

era voită de ambele păr ţi. Lipsa diferenţei se explică prin 2 elemente comune: că în ambele cazuri

ordinea a fost perturbată şi s-a născut o obligaţie de a înlătura dezechilibrul, de aceea trebuia

restabilită ordinea şi acesta era scopul justiţiei. Nu în totalitate dreptul delictual roman era fondat pe justiţia corectivă, în jurisprudenţa romană nu era absentă orice consideraţie de culpă sau vină. Vina

ocupa un rol central mai ales în cauzele penale.

Apoi culpa a pătruns şi în sfera civilă în cazul unui prejudiciu injust. Deşi iniţial, cum s-a ar ătat deja

"Damnum injuria datum" însemna doar o lezare injustă a dreptului altuia, mai tîrziu a apărut

schimbarea, căci o frază din Digeste - "Conform legii Aquillia se pedepseşte şi culpa uşoar ă"- "In

lege Aquilla et levissima culpa venit" avea scopul de a compara obligaţia născută dintrun damnum

iniuria datum cu r ăspunderea contractuală, unde se pedepsea doar culpa gravă, iar pentru delict - şi



56

cea uşoar ă. În r ăspunderea contractuală romanii au gradat culpa, clasificîndu-le în grave, lejere,

simplă neglijenţă. Deci, noţiunea de culpă apare la romani. Dar doctrina romană înţelegea culpa nu

ca o cauză a obligaţiei, adevărata cauză era dezordinea în relaţiile dintre persoane, de aceea era

necesar ă reacţia justiţiei corective şi reparatorii. Deşi era urmată de pagubă, culpa avea un rol

accidental, nu era suficientă pentru a fi responsabil, nu era principiu general, alţi factori erau luaţi în

considerare: natura afacerii, consecinţa suportată de cealaltă parte [182, p.34].

Faptul că vina nu era o condiţie necesar ă şi suficientă a despăgubirii era clar în dreptul roman,

căci el cunoştea multiple cazuri, cînd vina nu era necesar ă pentru a despăgubi, cum sunt cazurile

responsabilităţii f ăr ă vină - obligaţia de a repara dauna cauzată de cei aflaţi sub puterea lui pater

familias, pentru dauna produsă de un animal, ruina edificiului - deci nu era un principiu general.

Sarcina de a determina incidenţa unui comportament asupra producerii unui prejudiciu s-a pus în

dreptul roman mai tîrziu. "Culpa" în dreptul civil la interpretarea "damnum iniuria datum"- nu s-a

admis decît în epoci mai tîrzii, Ulpian lămurea că nu se aplică copilului, imbecilului şi animalului,

nu se poate atribui culpa celui ce nu-i stă pîn pe spiritul său. Apoi sub această normă s-a pus un

fundament umanitar care este atribuil lui Marc Aureliu şi a juristului Modestin: "Nebunul şi aşa este

pedepsit prin nebunia sa". Cazuistica delictului aquilian a furnizat multe cazuri în care culpa

apar ţinea altuia, poate chiar victimei: gît tăiat în timpul raderii de un bărbier ce s-a instalat aproape

de un teren de joc şi mîna i-a fost lovită de minge; crengi tăiate ce ucid un trecător, deşi lucr ările au

fost semnalate etc.

Dar nici culpa nu a fost apreciată subiectiv, ci ca fapt al agentului se definea prin opoziţie

întîmplării. Este o culpă atunci cînd acţiunea este cauza prejudiciului, adică atunci cînd există

legătura cauzală. Aprecierea acestei cauzalităţi se inspir ă dintr-un criteriu obiectiv al activităţii

normale, la care se poate aştepta din partea unui om diligent. Noţiunea de diligenţă - convenabil,

normal - ne trimite la o gîndire morală şi juridică de acţiune centrată pe adeziunea vigilentă lamodele sociale mai degrabă decît la autonomie de voinţă infinit liber ă.

Etimologic sunt responsabili cei asupra cărora este o obligaţie, fie că ea provine sau nu dintr-un act

de voinţă liber ă şi acest sens este calificat de autorul M.Villey ca fiind autentic juridic în dreptul

roman [179, p.51].

Găndirea juridică romană incorpora acţiunea în lucru. "Furtum" era obiectul furat, dar şi

faptul că un lucru a fost furat. În dreptul roman erau menţionate la rînd cu damnum iniuria datum



57

delictele pretoriene de furtum (furt, sustragerea bunurilor), rapina (sustragerea bunurilor, însoţită de

violenţă, accentul se punea asupra violenţei, consederîndu-se atentat la persoană) şi iniuria (privea

deasemenea persoana, căci se referea atît la vătămări corporale, cît şi la cele morale ce aceau loc

prin proliferarea unor ocări, jigniri).

Terminologia astfel relevă că acţiunea se prelungeşte - iniuria s-a extins şi a început a desemna de

asemenea o modalitate de acţiune, căci se traducea ca injustă atingerea adusă prin iniuria- delicte

mai puţin grave: r ănirea unui animal, incendierea unui bun. În secolul III d. Hr. cînd cazuistica

delictelor aquilliene s-a multiplicat (Ruperea osului cu mîna sau cu măciuca, compunerea unor

poezii satirice împotriva cuiva, def ăimarea), iar noţiunea de culpă permitea pretinderea unei reparaţii

generalizate a prejudiciului, iniuria era deja definită ca rezultatul contrar dreptului: "iniuria… est

quod non iure fiat" [167, p.68].

Trebuie de înţeles IUS în sens tradiţional roman ca situaţie protejată, sfer ă recunoscută

altuia. A comite un act non iure - iniuria- înseamnă a încălca limita cuiva care nu eşti tu. Pentru a

pretinde în justiţie repararea daunei se folosea formula "iniuria vindicare." Această formula "iniuria

vindicare" denotă ideea agresiunii patrimoniale, uzurparea puterii şi era menită să restabilească

echilibrul în relaţiile dintre păr ţi. Acest vechi ritual judiciar punea cei doi adversari faţă în faţă în

procesul de revendicare. Fiecare din cei doi realizau treptat asupra aceluiaşi bun un ius, creau în

profitul său un drept, pe care-l lansau în faţa rivalului său, pronunţînd verbe consacrate, acompaniate

de gesturi simbolice în cadrul unui dialog:

- Îţi cer să justifici revendicarea (postulo anne dicas qua excausa vindicaveris);

- Eu realzez un ius şi impun vindictam (ius feci sicut vindictam imposui);

- Cum revendicarea ta este o iniuria, te provoc la 50 aşi (quando tu iniuria vindicavisti, quingentis

assibus sacramento te provoco);

-

Şi eu de asemenea (et ego te) [167, p.68].În acest caz iniuria ca modalitate a actului era privită nu atît în raport cu subiectul ce a comis-o şi

motivele sale, ci în raport cu rezultatul, situaţia de non-drept ce se crea. Inuiria fiind delict, cel ce

pierdea trebuia să lase suma pe care a consemnat-o şi era condamnat la fructe duble, dacă avea

lucrul în posesie.

Astăzi responsabilitatea implică pentru noi un anagajament personal- a accepta dinainte

eventuala sancţiune. Instituţia obligaţiei de a repara se dublează cu o funcţie psihologică: legea

responsabilităţii pe care subiectul o invocă odată cu acţiunea sa nu este contingentă, ci chiar condiţia



58

libertăţii lui. În acest sens actul caracterizează persoana, şi dreptul nostru se formulează ca o etică a

comportamentelor.

Analiza limbajului roman denotă altă concepţie. Ideea de a se obliga prin actul său era str ăină gîndirii romane, expresia "noxae se obligare" însemna a se lega de act şi nu prin act- implică un

raport invers decît un angajament. În dreptul roman a fi legat de acţiunea sa nu însemna a fi

responsabil, ci a fi ţinut prin drept. Relaţia nu este deci de la agent la act, ci de la act la agent. Era un

raport extern, sintetic ce excludea continuitatea psihologică şi morală pe care se fondează

responsabilitatea. Orice expresie romană de obligare denotă exterioritate, obligare trimite la un lanţ

corporal a unui prizonier înainte de a ar ăta o legătur ă juridică unde debitorul este un subiect pasiv.

"Rem obligare" însemna a da garanţie un bun pentru o datorie, deci, presupunea o concepţie pasivă

a lucrurilor sau persoanelor antrenate în raport. Obligaţia astfel era înţeleasă ca o legătur ă externă,

ca o constrîngere impusă din afar ă.

Nimic nu indica angajamentul activ al persoanei întro acţiune ce l-ar conţine. Definiţia obligaţiei

dată de Justinian a fost tradusă de romanişti: "Obligaţia este legătura de drept prin care suntem

constrînşi la necesitatea de a plăti un anumit lucru conform dreptului cetăţii noastre". Autorul Yan-

Patrick Thomas consider ă că trebuia tradus: "Obligaţia este legătura prin care suntem ţinuţi în

virtutea necesităţii, conform dreptului nostru, să plătim un anumit lucru", astfel debitorul nu mai este

sediul unei necesităţi spre care tinde întreaga sa persoană, obligaţia de a plăti nu era semnul intern al

statutului său; debitorul devine obiectul dublu pasiv al unor constrîngeri din exterior asupra lui: a

constrîngerii obligaţiei impuse de datorie şi a constrîngerii dreptului cetăţii ce fonda şi justifica

obligaţia [167, p.68].

Deci, viziunea romană se fonda pe pasivitatea subiectului şi neluarea în considerare a

particularităţilor lui.

Se consider ă că sub influenţa dreptului atenian apăru ideea culpei în dreptul roman şi s-a

configurat mişcarea în sens invers - de a descoperi în dosul actului pe autor- s-a centrat pe imputare,

ceea ce însemna o tehnică procedurală nouă de verificare a faptelor, mînuirea unor instrumente

mentale particulare pentru a practica o justiţie raţională- timp, durata acţiunii, ideea de cauzalitate.

Retorica judiciar ă penală se purta asupra existenţei lucrului şi dacă a comis acuzatul faptul ce i se

incriminează. În acest proces erau de argumentat cu privire la:

1. fapte (loc, timp, durată) şi



59

2. persoana implicată. Invers faţă de situaţia actuală acuzatorul putea ar ăta că acuzatul se află

sub imperiul pasiunii, iar apăr ătorul- că nu-i sub imperiul pasiunii. Premeditarea era folosită ca

probă că-i vinovat şi nu pentru a justifica agravarea pedepsei. Alienaţia şi intenţia apar ţineau

aceluiaşi cîmp argumentativ, din punctul de vedere al cauzalităţii şi imputării for ţa lor probatorie era

identică. În concepţia intelectualistă a acţiunii şi a deciziei la Roma se relevă mai puţin voinţa decît

cunoaşterea. Cicero şi Seneca au definit voinţa ca interioritate prin opoziţie cu constrîngerile

exterioare. Deliberarea şi pasiunea au efecte contrare asupra voinţei- ori le întăresc, ori le

diminuiază, în cunoaştere rezultatul lor este unul identic, asta pentru că cunoaşterea în domeniul

pragmatic al activităţilor juridice şi morale se poartă asupra scopurilor rezonabile şi medii.

Dreapta raţiune (recta ratio) implica mai mult decît cunoaştere- recunoaşterea valorilor

împărtăşite de oameni sau cetate, de aceea pasiunea sau intenţia sunt în afara acelor valori şi nu-şi

ating scopul, căci nu a fost atinsă media justă spre care tinde dreptul.

Datele despre persoana vinovatului depăşeau sfera scopurilor pe care ritorii le expuneau în

rubrica "causa" (argumente ce reieşeau din nume, noroc, şansă, natur ă, tr ăsături dobîndite, abilităţi,

ce i s-a întîmplat, ce a vorbit). Această listă poate surprinde pe contemporani, căci se exteriorizează

interioritatea, individualul se dsprinde de social, înnăscutul de dobîndit etc. Aceste criterii nu

depăşeau nici o unitate psihologică sau structura internă a subiectului. Era o logică a contiguităţii,

persoana era o încrucişare de elemente în care se unesc din aproape în mai aproape un nume,

familie, cetate, istorie. Individul nu se definea ca o entitate separată.

Întro astfel de optică crima nu era o manifestare a unui subiect considerat centru autonom al

deciziei. Ataşat autorului său, actul avea cu autorul său dubla relaţie:

1. Se adăuga altor acte anterioare şi contribuia la desemnarea autorului;

2. Era confirmarea unor achiziţii de fapte, conduite proprii autorului. Proba decisivă era

considerată concluzia bazată pe fapte că nimănui altuia nu i se putea imputa actul criminal:

crima desemna vinovatul.

Retorica judiciar ă cuprindea 3 proceduri: comparatio - confruntarea avantajelor actului cu cele

ale abţinerii; translatio sau relatio - deplasarea raţiunii de a acţiona asupra altui autor; remotio

criminalis - executarea ordinului superiorului, de exemplu, adică să se arate să actul îl depăşeşte fie

prin putere, fie prin competenţă [99, p.68].



60

Justificarea nu releva un motiv individual ce atenua din interior responsabilitatea subiectului.

Voinţa şi conştiinţa delictuale nu sunt luate în seamă, dar numai locul relativ al actului întro scar ă de

imputaţii posibile. Punctul de vedere subiectiv ce stă astăzi la baza teoriei circumstanţelor atenuante

era absent în argumentarea comparatio, relatio, remotio, deci era vorba doar de topica actelor.

În această topică nu era loc pentru culpă. Interpretarea subiectivistă a fost rezultatul

reinterpretării creştine a textelor, inspirată din noţiunea de păcat. Dar experienţa judiciar ă a fost o

etapă decisivă în constituirea fiinţei subiective. În prim planul reflecţiei juridice se afla problema

adeziunii la actul ilicit. Cerinţa de luciditate a fost aplicată mult timp acelor infracţiuni ce nu se

reglementau prin reciprocitate (talion, compoziţie) şi pentru care se stabilea o pedeapsă de puterea

publică.

În retorica judiciar ă culpa era chiar actul culpabil şi se aplica mai ales la relatio şi remotio pentru

a găsi cauze de non-imputabilitate. Culpa intervenea şi cînd acuzatul pretindea de a fi activat din

ignoranţă: accidentală (casus) şi ignoranţa ce putea fi evitată (culpa). Din aceste exemple rezultă că,

culpa era legată de cauzalitate. Culpa era fapta altuia sau propria faptă. Culpa era actul al cărui autor

era cauza unică, iar dispoziţiile subiective ale subiectului erau excluse din această relaţie pur

exterioar ă.

Sistemul delictual roman se pretează astfel pe 2 modele interpreative:

1. corespunde la ceea ce juriştii au numit "responsabilitatea obiectivă". Dreptul aducea un

r ăspuns uniform unui tip de act definit. Întrun astfel de model agentul se află în dosul actului.

Corelativ victima nu obţinea o reparaţie propor ţională prejudiciului suferit, dar o satisfacţie

echivalînd cu valoarea socială ce a fost lezată de delict. Procedura se angaja în jurul actului,

şi nu a actorilor: victimă şi autor, ci a actului. Ce era remarcabil- puterea politică nu

intervenea deloc. Statul era absent, totul era înte cetăţeni, el nu beneficia de condamnare, nu

el iniţia acţiunea.

2. Al doilea model era în formare. Delictul a început a fi considerat nu numai un act, ci o

manifestare a persoanei. Culpa a început slab să atragă prezenţa agentului. Respectiv victima

nu era numai valoare socială incarnată, dar şi individ lezat ce tinde tot mai mult la reparaţii.

Principiul reciprocităţii tinde la o comutare exactă, acest schimb penal evoluiază ca un

comer ţ al bunurilor [79, p.87-89].

Delictul apare ca un desechilibru patrimonial ce se cuvine a fi reparat. Apoi în secol II a.Chr. se

multiplică delictele urmărite public şi judecate de tribunale specializate. Pedeapsa păr ăseşte terenul



61

reciprocităţii şi schimbului privat. Publicizarea acestui tip de delicte, consider ă Yan-Patrick Thomas,

a urmat evoluţia monetar ă a prejudiciului corporal prin mijlocul unei acţiuni estimative de iniuria

dată de pretor. Ceea ce afecta devine monopol de Stat .

Conceptul generic de act prejudiciant sau de vină ce angajează r ăspundere, era necunoscut în dreptul

roman. Pe nedrept jurişti romani sunt consideraţi inapţi să formuleze abstract concepţiile juridice, ei

erau suficient de apţi, numai că le deduceau din experienţă. În afara delictelor specificate şi numite

era un vacuum juridic. Sigur prudenţii multiplicau cazurile prin interpretare, dar esenţialul r ămîne:

topica jurisprudenţială se baza pe cazurile deja definite. Munca de distincţie, definiţiile pe care

juriştii romani le f ăceau în privinţa ansamblului de acte recunoscute (altele nu aveau existenţă),

presupunea că acţiunea pertinentă juridic poate fi concepută ca un lucru separat, neutru şi catalogabil

[167, p.74-79].

Din contra, abandonul progresiv în Europa modernă a oricărei cazuisitici, investirea individului

prin drept cu subiectivitate în care ansamblul raporturilor erau reduse, aceste 2 fenomene au

introdus actele în categorie generală în care fiecare reprezenta activitatea totală a agentului: vina,

obligaţia, voinţa, responsabilitatea. În antropologia raţionalistă a secolului XVIII, care este cea a

Codului civil francez şi a celor ce s-au inspirat din el, extinderea noţiunii de om este comparabilă cu

cea a faptei omului. Se generaliza şi vina, cazuistica nu era moartă, dar ea servea doar pentru a

ilustra, era imaginea, nu realitatea.

Dreptul roman nu a fost acelaşi de la XII table pînă la (şi inclusiv) compilaţia lui Justinian,

dar ceva r ămîne neschimbat: delictul naşte în sarcina autorului obligaţia de a plăti o poena victimei.

Poena nu era chiar o reparaţie. La origine era o compoziţie voluntar ă, preţul plătit pentru a scă pa de

represalii. Legea şi edictul pretorului determinau suma şi pas cu pas a ajuns poena să îndeplinească

funcţia de reparaţie. În baza Legii Aquilia fixa o sumă care era o aproximare a însăr ăcirii victimei ce

rezulta din delict. Cu apariţia monedei s-a trecut la precizarea valorii, noţinea de lucru incorporat,legată de cea de valoare, posibil, a apărut tocmai pe terenul estimării, sarcina principală a lui iudex.

Din cele relatate reiese că r ăspunderea juridică în dreptul roman a fost mai aproape de ceea

ce s-a numit apoi r ăspundere obiectivă, fiind privită ca o obligaţie impusă din exterior. Motivul

regimului roman de reparare a prejudiciului nu era culpa, ci însăşi dauna, scopul fiind restabilirea

echilibrului just în relaţiile dintre cetăţenii romani ca oameni liberi. Sarcina de a stabili incidenţa

comportamentului persoanei asupra producerii unui prejudiciu s-a pus mai tîrziu, la finele epocii

clasice şi apoi s-a realizat în compilaţia lui Justinian. A apărut tot atunci şi un început de demarcare



62

între ceea ce am numi acţiune civilă (quae rem perseqiutur) şi acţiune penală (quae poena

persequitur), aceasta din urmă f ăcînd loc acţiunii al cărui scop era acela de a indemniza pe victimă

pentru dauna suferită, ceea ce a dus apoi, în secolul al XIII, la distincţia între represiune şi

indemnizare [126, p.71].

Conceptele filosofice greceşti, reglementările juridice şi jurisprudenţă romană prezintă într-o

lumină distinctă şi originală conceptul r ăspunderii juridice, pus în legătur ă directă cu problema

echilibrului just în relaţiile dintre subiecţii dreptului şi, deci, a justiţiei.

2.2. Teologia creştină, şcoala dreptului natural şi influenţa lor asupraconceptului de răspundere juridică.

După invaziile barbare ce în linii mari au distrus cultura romană, experienţa juridică romană nu

mai avea importanţa de odinioar ă, iar juriştii aveau roluri inferioare. O literatur ă religioasă îi lua

locul, iar teologii, filosofii concepeau ordinea socială ca fiind pusă sub ascultarea morală divină.

În genere, în explicarea lumii, a omului şi a locului lui în lume în Evul mediu s-a pus accentul pe

Divinitate ca manifestare a unităţii lumii, căci toată existenţa era concepută ca avînd o înf ăţişare

unică - Dumnezeu. Creştinismul a relevat importanţa sufletului, a conştiinţei morale pentru om şi astabilit o legătur ă între acestea şi faptele omului, judecate din perspectiva creatorului lumii.

Principul de bază al cunoaşterii lumii se considera cel al adevărului dat (de către Dumnezeu),

raţiunii revenindu-i doar rolul de a se "învîrti" în mod superficial în jurul adevărului, după cum scria

Hegel [85, p.340].

Deşi la origine doctrina creştină a avut numai o semnificaţie morală, ea a avut efecte şi asupra

politicii şi dreptului. Un prim efect a fost fuziunea dreptului cu teologia. Creştinismul a avut de

înfruntat problema pe care au evidenţiat-o încă stoicii şi anume de a rezolva contradicţia dintre

constrîngerile de neocolit impuse de autoritatea divină şi libertatea umană. Pe de o parte ar ătînd

atotputernicia lui Dumnezeu, doctrina creştină accentua constrîngerile cărora oamenii sunt nevoiţi să

se supună, pe de altă parte, ea nu putea să nu recunoască un anumit grad de libertate, căci dacă tot

ceea ce face omul este dictat de Dumnezeu, atunci omul nu mai poate fi f ăcut r ăspunzător de faptele

sale.



63

Primul sistematizator al doctrinei creştine Ioan Damaschinul (675-749) a pus baza pentru

concepţia liberului arbitru, ar ătînd că a vorbi despre liberul arbitru înseamnă a vorbi despre cele ce

stau în puterea noastr ă. Ar ătînd că Dumnezeu i-a dat omului facultatea de a delibera, Ioan

Damaschin se întreba: "La ce i-ar folosi omului capacitatea de deliberare, dacă nu ar fi r ăspunzător?

Dacă omul deliberează, o face în vederea acţiunii şi prin acţiune" [71, p.48-49].

Conform concepţiei liberului arbitru, Dumnezeu nu numai l-a creat pe om şi întreaga lume, dar l-a şi

înzestrat cu liber arbitru, adică capacitatea de a alege liber între bine şi r ău şi cu raţiune - proprietăţi

pe care restul fiinţelor din Univers nu le au. Thomas din Aquino men ţiona că deşi Dumnezeu este

izvorul şi originea oricărui fapt produs, inclusiv a vieţii omeneşti, omul este înzestrat totuşi cu liber

arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, r ăsplata şi pedeapsa ar fi în van. Omul

ca fiinţă specială, înzestrată de Dumnezeu cu suflet şi cuget, după natura sa dispune de capacitatea

de distinge între bine şi r ău, poate înţelege binele şi este predispus la acţiuni şi fapte de voinţă liber ă,

orientată spre scopul său – binefacerea [193, p.234].

Într-un mod surprinzător distincţia dintre drept şi morală a fost f ăcută încă de Thomas din Aquino,

care a deosebit morala de drept, ar ătînd că înante de a vorbi de justiţie, trebuie de ar ătat ce este

obiectul ei. Orice virtute ce conduce acţiunea umană are ca obiect corectitudinea de a acţiona. Dar

corectitudinea unor acţiuni se raportează la morală, pe cînd altele sunt drepturi ce realizează faţă de

altul echitatea sau egalitatea, apreciate ca atare de către judecător. Aceasta nu înseamnă că agentul

moral este trecut cu vederea în aprecierea propriilor acte, dar privind acţiunea lui în sine însăşi

subiectul merge de la oper ă, adică se defineşte din afar ă. Justiţia este ad alterum. Opera proprie a

justiţiei este de preferinţă de a realiza un lucru, decît de a asigura armonia unei persoane" [99, p.172-

173].

Metodiu de Olimp onsidera că "Dumnezeu vrînd să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a

cunoaşte bunurile superioare şi de a putea face ce vrea, apoi l-a îndemnat să săvîr şească binele f ăr ă să-l lipsească de liberul arbitru, ci numai îndicîndu-i această cale". Acest îndemn al lui Dumnezeu

este asimilat celui al unui părinte, nu al unui stă pîn, căci nu-i suprimă pînă la urmă voinţa omului

[71, p.49-50].

Autori ca Fr.Nietzsche au considerat că liberul arbitru este un artificiu menit de a face omul

r ăspunzător, căci oriunde se caută responsabilităţi, se face din instinctul de a vrea să judeci şi să

pedepseşti. Doctrina liberului arbitru a fost inventată în scopul de a pedepsi, adică pentru că se dorea

imputarea vinovăţiei [71, p.52].



64

Dacă nu ar fi liberul arbitru nu ar fi responsabilitate, posibilitatea de a ni se imputa, considera J.Mill

[91, p.53].

Benedict (Baruh) Spinoza (1632-1677) numea liber un lucru "care există şi lucrează numai dinnecesitatea naturii sale, iar constrîns - acela care e determinat de altul să existe şi să lucreze întrun

fel anumit şi determinat." Spinoza, asemenea lui Descartes, considera că este liber acela care nu este

constrîns de nici o cauză exterioar ă, adică nu lucrează împotriva voinţei sale, dar neliber este cel

care, deşi lucrează împotriva voinţei, lucrează în mod necesar [71, p.52].

Adjectivul responsabil semnificînd garantul nu a apărut decît în secolul XIV iniţial cu sens de a

r ăspunde unei citaţii în justiţie f ăr ă nici o conotaţie de vină, daună sau despăgubire [137, p.212].

Unii autori consder ă că acest cuvînt provine din limbajul moral (M.Villey), alţii - că din cel juridic

(G.Viney). Prioritatea morală s-a perpetuat şi în perioada modernă, deşi în loc de Dumnezeu s-a

ar ătat legea naturală, raţiunea, natura umană, ceea ce a permis a recupera stoicismul şi epicureismul.

Grotius, Pufendorf, Bentham (chiar şi Kant în Metafizica moravurilor) - toţi au pornit de la doctrina

obligaţiilor individului. Deci, limbajul lor se construia într-o optică nouă: tot a moralei, căci şi

dreptul roman se înscria într-o morală, dar alt fel de morală, morala justului, ce se adresa

judecătorului obligat să definească justul. Atunci cînd morala modernă se adresează oricărui individ,

dictînd reguli de conduită.

Morala creştină a captat cuvîntul "responsabil" din Corpus Iuris Civilis, dar a trecut prin alt

tip de discurs, prin morala creştină preluîndu-se metafora judecăţii lui Dumnezeu.care pedepseşte

greşeala, păcatul. Dumnezeu judecă actele, mai mult sau mai puţin vinovate. El ne face responsabili

în faţa judecăţii sale. Actul greşit devine cauza acestei forme de responsabilitate.

Transplantat dintr-un teren în altul, sensul cuvîntului s-a modificat, suntem responsabili în faţa

forului nostru personal. Şi pentru alţii - în faţa umanităţii, societăţii, viitorului- toate substitutele luiDumnezeu. Cîmpul etic este cel al Libertăţii. Această interpretare pare să ne arate că am ieşit de pe

domeniul juridic şi suntem doar în cel etic. Dar trebuie de avut în vedere că în epoca modernă ştiinţa

dreptului s-a lăsat influenţată de un sistem filosofic, în care legea morală predomină.

Autorul francez M.Villey, evaluînd această implicare masivă a moralei în drept, ajunge chiar la o

constatare radicală: Nu a fost recepţia dreptului roman în Europa, deşi recunoaşte că influenţa

dreptului roman a existat, că în evul mediu canoniştii s-au cultivat prin renaşterea dreptului roman,

scolasticii, apoi ius naturaliştii, dar fundamentul învăţăturii lor a fost învăţătura moraliştilor, ce nu



65

au fost discipoli fideli ai juriştilor romani, ei au reconstruit ştiinţa dreptului pe alte baze, ce

corespundea culturii timpului său.

Curentul nominalist ce considera universaliile (noţiunile generale) doar ca nişte simple nume şirecunoştea ca real doar indivizii, era centrat pe individ, pe libertăţi individuale. Dar fiindcă individul

este sortit să coexiste cu semenii, juristul a fost servitorul legii ce prescria fiecăruia datoriile sale faţă

de semeni, ce vin de la Dumnezeu, principe, rege, conştiinţă, societate. Dreptul a fost regîndit

plecînd de la legislaţie, ce guvernează conduita umană.

Şcoala dreptului natural, doctrina lui Kant definesc noţiunea de bază nu justiţia, justa repartizare a

bunurilor, dar acte, imputabile individului, apoi obligaţiuni. Omul obligat de a avea o conduită era

declarat r ăspunzător. Aşa ideea de r ăspundere a înlocuit ideea veche de justiţie şi a devenit piatra detemelie a ordinii juridice.

Dar exista şi regula sf. Thomas, scolasticii spanioli şi profesorii de morală din secolul al XVII:

"Fiecare din noi este obligat dacă a f ăcut greşeli în trecut, să recupereze, să pună lucrurile în starea

sa, să repare prejudiciul cauzat prin greşeala sa" [166, p.371].

Reputatul autor M.Villey considera absurd de a o trata ca regulă de drept, căci şi din punct de vedere

moral această regulă este îndoielnică, în primul rînd, pentru că exclude că noi ne îngrijim de viitorul

nostru, pentru că nu depinde de faptele noastre. În al doilea este excesivă: chiar pentru orice pagubă

de dezdăunat, atunci toată viaţa vom plăti indemnizaţii.

La început Grotius în Tratatul asupra păcii, fondatorul şcolii moderne a dreptului natural, a inclus

această regulă printre cele 3 la care se reduce dreptul că cel ce produce o daună prin greşeala sa să

desdăuneze, ceea ce a trecut şi în Codul Napoleon.- art.1382, dar cuvăntul „responsabilite”-

r ăspundere apare doar în alte articole, tocmai acolo unde este vorba de r ăspundere în lipsa greşelii,

vinei. Doctrina secol XIX a elaborat teoria r ăspunderii civile, care a fost lasată sub egidaresponsabilităţii morale, un produs academic bazat pe modelul construcţiilor şcolii istorice germane

şi sub influenţa filosofiei kantiene.

Această construcţie teoretică confruntată cu necesităţile judecătorului se arată dificilă. Teoria

seducătoare pentru unele aspecte, pentru liberali însemna raiul libertăţii individuale, pentru că

nimeni nu poate fi responsabil decît pentru fapta sa. Teoria a fost un eşec. Numai juriştii

conservatori au menţinut-o ca principiu, dar el nu se acordă cu aplicarea.



66

Cauza nu este numai, cum socot sociologii, în dezvoltarea industriei. Şi astăzi noi vedem

responsabilitate f ăr ă vină - patronii responsabili nu pentru greşeală, nici pentru fapt, dar pentru

prejudiciile provocate sau suferite de salariaţii lor. Proprietarul unei maşini responsabil pentru faptul

celui ce i-a furat maşina. Responsabili sunt şi colectivităţile, întreprinderile. Statul este responsabil

pentru r ăzboi, greve, inundaţii, secetă. Aceste prejudicii statul le repartizează printre contribuabili.

Villey nu neagă legătura dintre morală şi drept penal, dar greşeala nu este decît un factor al

problemei dreptului. Trebuie de luat în consideraţie interesele victimelor: nu este just să nu se

indemnizeze victimele unui accident rutier dacă autorul accidentului a fugit de la faţa locului, nu a

fost găsit, sau este insolvabil.

Legislaţia protejează victimele. Un bun regim are în vedere cantitate şi calitatea

prejudiciului. Rolul judecătorului este de a pune în balanţă interesele victimei, ter ţilor, publicului şi

să caute un partaj just, ceea ce înseamnă luarea în considerare a diferitor factori ai cauzei,

restabilirea dreptăţii.

Responsabilitate este un cuvînt hibrid- în sens moral (în concepţia modernă occidentală morala are

loc mai mare ca la romani) cu intenţii subiective, dar pentru jurist este un fenomen mai amplu, el

ţinteşte relaţiile dintre mai mulţi, autorul delictului, victima, societatea, funcţia dreptului este de a le

viza în ansamblu.

Astfel reiese că termenul „responsabil”şi de „r ăspunzător” juriştii l-au preluat de la filosofia morală,

de la moralişti, aceştea- de la teologi, şi ţine în ştiinţa dreptului locul unei piese perturbatoare, căci a

orientat juriştii spre soluţii ce nu pot fi susţinute, obligaţi apoi, pentru a salva soluţiile juridice bune,

să multiplice ficţiunile (să spună greşeală, vină, unde nu-i greşeală, vină) şi să se piardă în discuţii

interminabile în jurul acestei vocabule echivoce. M.Villey concluzionează că dacă s-ar fi păstrat

sensul vechi propriu juridic s-ar fi evitat aceste controverse şi ficţiun [179, p.58].

Adjectivul responsabil a apărut de-abia în 1300 în limbă cu 3 sensuri: ce serveşte ca r ăspuns,

admisibil în justiţie, ce poate rezista. Substantivul responsabilitate de -abia în secolul XVIII, înainte

de revoluţie, în Dicţionarul critic din 1787 ca neologism. Şi în SUA cam tot atunci apare

substantivul responsibility. Jacques Henriot, studiind etimologia cuvinteor „responsabil” şi

„responsabilitate a ar ătat că istoriceşte în limba franceză cuvîntul „iresponsabil" apare de odată după

responsabil. Secole de-a rîndul nu a fost, apoi ca o o explozie, apar 3 termeni: responsabilitate,

responsabil, iresponsabil în anii dinaintea revoluţiei.



67

În virtutea principiului fundamental al egalităţii tuturor în faţa legii şi a dreptului fiecărui la justiţie,

de a se face dreptate, să i se respecte drepturile, preocuparea major ă a fost indemnizarea victimei.

Contrastul între concepţia clasică şi modernă a dreptului se verifică pe baza r ăspunderii pentru ademonstra că premisele filosofice condiţionează structura şi soluţiile ştiinţei juridice.

Concepţia teologică a imputării este la baza teoriei moderne a responsabilităţii juridice, dar a fost

supusă unor adaptări transferîndu-se din modelul judecăţii divine. Teoria dreptului natural a acceptat

legătura dintre responsabilitate şi liberul arbitru care este şi astăzi acceptată şi nu are nici un punct

de contact cu filosofia greacă şi dreptul roman.

Pufendorf a împins la extrem distincţia dintre morală şi drept, for interior şi exterior. Dreptul

natural pentru Pufendorf era o filosofie morală concepută ca o ştiinţă practică, ce viza reguli de

conduită cu privire la obligaţiuni, Morala datoriei şi raţiunea subiectivă şi formalizată ce se deosebea

de concepţia clasică a raţiunii intuitive şi sociale; aceasta era o teorie a imputării.

Astfel teoria responsabilităţii devenea subordonată celei a imputării. Imputarea implică prezenţa

unui superior ce stabileşte obligaţiile. Obligaţia în cazul libertăţii individului pentru a stabili

cauzalitatea. S-a considerat că Aristotel ar fi sursa doctrinei imputării lui, căci chiar Pufendorf des îl

citează. Cercetătorul italian A. Giuliani consider ă însă că premisele ar trebui căutate în opera

teologului Suarez, pentru care judecata divină este cea a imputării şi pe acest model se construieşte

judecata umană [79, p.85-86].

Teoria imputării a lui Suarez poate fi înţeleasă dacă se relevă unele aspecte ale speculaţiilor

suareziene: cauza morală nu era cunoscută filosofiei tradiţionale, printre cauze morale se afla şi

voinţa umană liber ă.

Evaluarea morală a unei acţiuni este în legătur ă cu o normă: Dumnezeu este cauza morală a

imputării, pentru că este principiul for ţei obligatorii a legii, imputarea fiind consecinţa încălcării

normei. Astfel Suarez a dat o doctrină a liberului arbitru extrem de subiectivist şi a subordonat

dreptul teologiei. Omului nu-i este dat să cunoască ce este justul şi injustul, regula juridică este

extrasă din cea divină. Imputaţia divină crează situaţii juridice noi: ea este constituitivă, este un

proces f ăr ă dialog, comunicarea este posibilă doar între creator şi creaturi, de aceea Suarez dă sens

nou comunicării - creare.



68

Consecinţele adaptării modelului teologic al imputării la judecata umană au fost lipsa de

comunicare, judecătorul nu are nevoie de probe. Filosofia lui Pufendorf este similar ă doctrinei

Suarez. Pufendorf în I capitol al De iure dezvolta teoria imputării în cadrul opoziţiei între entitatea

morală şi fizică. Fundamentul entităţii morale este libertatea umană, iar imputarea este

raţionamentul declarativ (nu constitutiv ca la Suarez). Deci, Pufendorf a mai laicizat doctina

imputării, recunoscînd o imputare fizică alături de cea morală: această concepţie este la originea

dreptului penal modern [79, p.89].

Pufendorf insista asupra faptului ca imputarea morală să nu fie exclusivă, că este necesar mai

întîi un eveniment fizic ca o presupunere a unei imputări morale, considerînd necesar ă reevaluarea

legilor cauzalităţii fizice ca o garanţie a drepturilor acuzatului. Al doilea aspect al laicizării efectuate

de Pufendorf s-a manifestat în interdicţia adresată judecătorului de a determina pedeapsa, aceasta

urma să fie determinată rigid de către legislator, astfel afirmă principiul cunoscut de romani "nulla

poena sine lege" ca un element liberal al doctrinei sale.

Pufendorf a adaptat doctrina teologică la exigenţele judecăţii umane, dar nu a putut elimina

pericolele şi abuzurile innevitabile atunci cînd acceptăm un model prea perfect al justiţiei umane:

1. Structura logică a raţionamentului de imputare elimină comunicarea, nu există proces,

controverse. Dreptul natural este o tehnică riguroasă de imputare, în care soluţiile

fiecărui conflict sunt preconstituite.

2. Imputarea juridică r ămîne a fi una morală, pedeapsa este consecinţa unei greşeli morale.

Dacă greşeala este o voinţă condamnabilă, recunoaşterea vinei va fi cea mai bună probă,

odată cu Pufendorf decade progresiv concepţia argumentativă a probei şi a conceptului

clasic al adevărului probabil. Judecătorul are toate drepturile împotriva acuzatului, pe

cînd acesta doar unul- de a proclama adevărul.

3.

Raţionamentul imputării se acordă cu structura silogistică a raţionamentului judiciar încalitate de calcul riguros, dar judecătorul nu are rigoare în afara cuantificării. Judecătorul

este un funcţionar ales de suveran şi este iresponsabil, numai faţă de suveran r ăspunde ca

un agent de ordinul doi.

Doctrina imputării laicizată de adepţii dreptului natural (Pufendorf, Thomasius, Wolf) corespundea

orientării politice a dreptului civil şi penal către scopurile sale. În r ăspunderea civilă principiul

vinei ca temei al faptei ilicite are drept scop limitarea costurilor sociale în repararea daunei. Astfel



69

încît deoarece în societatea precapitalistă nu era avere ce s-ar fi expus riscului unei r ăspundei mai

grele, vina era temeiul ei. [79, p.91].

Logica imputării permitea de a realiza un model cantitativ al dreptului: un calcul riguros prezenta pede o parte o garanţie pentru individ, pe de alta- satisf ăcea datoria de socialitate. Principiul socialităţii

este un model apropiat de cel contabil ce permite a determina şi fixa dinainte raporturile de schimb

dintre indivizi, chiar şi în ce priveşte repararea daunei prin calculul unor valori cantitative. Nimic nu

este lăsat la opinia şi arbitrul judecătorului, nu este loc pentru echitate.

Opera lui Thomasius este consecinţa extremă a eliminării reziduurilor teologice din drept,

numia legea umană este propriu-zis lege. Filosofia lui Thomasius oscilează între determinism şi

indeterminism, ba acceptă voinţa liber ă, ba o neagă. Acţiunile nelibere sunt şi ele imputate, astfelmorala devine un fel de fizică a acţiunilor umane. În aşa fel Thomasius a anticipat doctrina modernă

a r ăspunderii f ăr ă greşeală.

Temeiul r ăspunderii nu-i vina agentului, ci lezarea drepturilor subiectve: acţiunea modernă de

reparare a daunei decurge din dreptul natural, nu din Lex Aquilia romană, consider ă A.Giuiliani.

Totuşi, am putea adăuga că soluţia o aminteşte pe cea a Lex Aquilia.

În optica acestor dezvoltări şi dacă ne plasăm pe un punct de vedere teoretic riguros r ăspunderea

pentru fapta altuia trebuia să fie exclusă, pentru că (urmînd acel punct de vedere) nu poate fi

imputată altui subiect decît cel ce a comis prejudiciul. Dar ea s-a admis ca excepţie în cazurile în

care este posibil să fie plasată în schemele voluntarismului, dacă se ajunge la o cauză morală. În

cazuri - stă pînul porunceşte slugii să facă ceva ilicit, stă pînul este vinovat - sunt criterii de

probabilitate pentru a individualiza un responsabil. Dacă dreptul determină regulile de imputare doar

în baza criteriilor de probabilitate, teoria voinţei şi vinei sunt clătinate din temelie. În doctrina lui

Pufendorf găsim r ădăcina concepţiei r ăspunderii f ăr ă vină. Imputare morală -sfîr şeşte prin a deveni

cam ambiguă: pe de o parte, ancheta asupra forului intern este limitată, pe de alta - elementul fizic al

acţiunii este reevaluat, astfel s-a deschis calea spre tezele deterministe bazate pe cauzalitatea

obiectivă.

Dar cele descrise mai sus nu reprezintă singura modalitate de a concepe r ăspunderea legală.

Concepţia clasică a exercitat asupra dreptului penal vechi o influenţă mare, cum a demonstrat

istoricul A.Laingui în lucrarea "La responsabilité penale dans l'ancien droit (XVI-XVIII siecle"

[100, p.27]. Criminaliştii vechi au elaborat un drept penal general ca o teorie a cauzelor de



70

justificare. În tratate de la sfîr şitul secol XVIII - că toate acţiunile ce nu rezultă din constrîngere sau

ignoranţă vin din voinţă, ce are 2 motoare: plăcerea şi furia.

Pentru a defini concepţia clasică a r ăspunderii (prin „clasică” se are în vedere antică, întemei, a filosofilor greci) trebie de ţinut cont că termenii "voinţă", "voluntar” în concepţia clasică a

r ăspunderii nu aveau sensul pe care i l-au dat apoi concepţia modernă. Termenul de voinţă are un

sens puternic şi unul slab. Sensul puternic corespunde concepţiei moderne de r ăspundere, căci voinţa

este cauza morală a efectelor fizice. Sensul slab al termenului de voinţă la antici reflectă săr ăcia

cunoştinţelor în domeniul cauzalităţii umane şi neagă judecătorului posibilitatea de a şti şi prevedea

totul.

Termenii lui Aristotel nu pot fi traduşi pur şi simplu ca voluntar şi involuntar, cum au f ăcutteoreticienii dreptului natural modern, dăndu-le sensul puternic al filosofiei moderne, neţinînd cont

de faptul că Aristotel nu apela la morala datoriei, la distincţia între fiinţa morală şi fiinţa fizică.

Doctrina clasică a r ăspunderii presupunea dreptul şi reflecţiile asupra modelelor de

r ăspundere oferită prin experienţă juridică cotidiană cu privire la repararea daunei şi avea la bază nu

voinţa, ci egalitatea. Evaluarea acţiunii umane ca fiind justă, repararea daunei nu avea nimic comun

cu teoria imputării de către un judecător ce declara sau consituia individul cauză morală a unui efect

fizic. Omul grec nu cunoştea liberul arbitru, el cerceta condiţionările sociale ale acţiunii umane. În

concepţia greacă judecătorul era un model de om prudent şi devenea el însuşi regulă de conduită.

R ăspunderea judecătorului era abordată de Aristotel, distingând între r ăspundere intenţionată şi cea

din ignoranţă. Deci, ideea centrală a lui Aristotel era: Nu este posibil de a aprecia raţionamentul

judecătorului, neglijînd în acelaşi timp conduita sa [30, p.362]. O judecată de r ăspundere era

rezultatul unei raţiuni practice sociale: ea nu putea fi încredinţată unui judecător funcţionar, ci unui

judecător căruia pot să-i fie constant specifice eroarea, ignoranţa şi slă biciunea omului. Nimeni nu

este complet liber în alegere: omul este condiţionat de natura lucrurilor, tabu-uri, pasiuni.

În "Etica" lui Aristotel ideea de r ăspundere nu derivă dintro reflecţie metafizică, ci din

evaluări sociale implicite în limbajul juridic care era unul ordinar. Limbajul ordinar este ambiguu,

dar în el este toată bogăţia sensului comun. Dreptul este manifestarea cea mai raţională a

înţelepciunii practice pentru un filosof ce-şi propune să studieze r ăspunderea umană.

Aristotel a afirmat că "nu putem reduce actele noastre la alte principii, decît cele ce sunt în noi" şi a

găsit proba în drept şi experienţă individuală. "Sunt involuntare actele realizate din constrîngere sau



71

acompaniate de ignoranţă. Un act for ţat este cel a cărui principiu ne este exterior nouă". - aceasta-i

definiţie dialectică, care nu-i nici deplin clar ă, nici obscur ă, pentru că punctul său de pornire se

găseşte în opiniile comune, considera Georgio del Vecchio [177, p.57].

Filosofia justificării e legată strâns de dialectica înţeleasă ca logica controversei,

argumentării. Această tradiţie a impus pe parcursul secolelor o concepţie a r ăspunderii din punct de

vedere a cauzelor de justificare, judecata de r ăspundere comportă evaluări sociale. Suntem

responsabili nu în raport cu o obligaţie, dar pentru că aceasta este opinia colectivă, evaluările sociale

ce ne fac responsabili [79, p.96].

În continuarea acestei opinii se poate cita poziţia lui G.B. Vico, filosof italian al dreptului din secol

XVIII, ce considera că liberul arbitru este necunoscut prin esenţa şi natura sa, doar simţul comuneste un fapt cert. Simţul comun este singura măsur ă pe baza căreia se poate începe un discurs uman

asupra r ăspunderii umane. Vico astfel considera că teoria r ăspunderii este teoria cauzelor de

justificare [177, p.97-99].

B.Spinoza în lucrarile sale Etica şi Tratat teologico-politic expune o teorie raţionalistă şi o

doctrină a necesităţii prin 2 idei:

1. Dumnezeu este imanent lumii;

2. Necesitatea este unica modalitate de a fi. Nu numai natura este în Dumnezeu, dar şi Dumnezeu

este în natur ă ca o cauză netranzitivă imanentă a tuturor lucrurilor.

Abordarea teoretică a categoriei de responsabilitate este realizată întrun cadru antropologic

ce admite că omul este o individualitate conştientă [47, p.97-111].

Oamenii nu sunt izolaţi în dorinţele lor în măsura în care conştientizează că o persoană

asemănătoare lor este afectată de bucurie sau tristeţe şi ei sunt afectaţi de acelaşi sentiment. Această identificare poate să-i reţină de la violenţe gratuite, dar ea este limitată prin exigenţa, importanţa,

urgenţa contradicţiilor dintre dorinţe, interese. Deci, Spinoza invita să admitem incompatibilitatea

relativă a dorinţelor complexe şi a personalităţilor. În loc de a responsabiliza pe altul sau pe noi,

Spinoza cerea să luăm în serios diferenţa dorinţelor, iar absenţa compatibilităţii să nu o consider ăm

vină, dar cel mult - o consecinţă a energiei politice aplicate instituţional cu r ă bdare la construirea

unei veritabile comunităţi.



72

R ăul la Spinoza nu are esenţă proprie, un lucru este bun sau r ău doar în relaţie cu altul, este un efect

al unei întîmplări rele [59, p.225]. Pentru Spinoza este în natura lucrurilor de a fi conştient de

anumite lucruri, dar această conştiinţă este falsă ori mutilată. A se şti parte a ordinii divine este

pentru Spinoza gradul cel mai înalt de libertate. Cunoaşterea binelui şi r ăului - este sentimentul

bucuriei sau al tristeţii de care suntem conştienţi, oamenii încheie raporturi şi pe acestea le numeşte

Spinoza drept.

Contrar şcolii dreptului natural ce fonda faptul social şi politic pe drepul privat contractual, Spinoza

le fonda pe putere şi logică politică. El înlocuia limbajul juridic cu cel politic, iar păcatul şi greşeala

sunt interpretări a unui fenomen politic- neascultarea.

Încălcarea legii este mai imputabilă organizării proaste a cetăţii, decît r ăutăţilor cetăţenilor. Oameniinu se nasc cetăţeni, ei devin. Legile trebuie să fie aşezate cu prudenţă, să fie acord social ce poate fi

obţinut pe 2 căi: să se utilizeze pasiunile pentru a obţine adeziunea, sau să-i ameninţe, prima face un

popor liber, a doua -o turmă de sclavi ce vor să evite moartea.

Spinoza a ruinat noţiunea de culpă şi nu a susţinut că r ăspunderea juridică este una pentru culpă.

Pentru el, r ăspunderea juridică nu poate fi decît r ăspunsul la o necesitate politică ce înseamnă de a

face din fiecare individ o parte a corpului social [47, p.110].

Construind o filosofie a omului, a cărui libertate pecetluia destinul uman, Kant nu a putut evita

subiectul responsabilităţii. Pentru că legea morală era ratio conoscendi a libertăţii, iar libertatea ratio

essendi a legii, omul duce în sine conştiinţa datoriei şi autonomia voinţei.

Legea cauzalităţii prin libertate este proprie subiectului moral, formează punctul de plecare a

analizei si determină obiectele la care pot fi aplicate. Cauzalitatea prin libertate face din om o

persoană, un subiect moral, responsabil, capabil de a r ăspunde de acţiunile sale de care garantează.

Tematica datoriei permite de a clarifica noţiunea r ăspunderii. După ce diferenţiază acţiunea

realizată din datorie de cea conform datoriei, Kant descoper ă în a vrea unicul izvor al valorii

morale a acţiunii.

Noţiunea de responsabilitate şi r ăspundere nu poate fi gîndită f ăr ă referinţă la persoană, ce este un

subiect căruia îi pot fi imputate acţiunile, este autorul nu numai al actului, dar şi al efectelor actului.

Deci, pentru a judeca valoarea unei acţiuni trebuie f ăcută referinţă la principiile interioare ale



73

acţiunii, de aceea responsabilitatea poate fi înţeleasă prin prisma legii pure a datoriei nu ca idee, ci

ca fapt ce atestează libertatea în om.

Kant ar ăta că nu este responsabilitate decît pentru o fiinţă rezonabilă, avînd facultatea de a acţionaconform legii, voinţa lui este voinţa practică. Moralitatea este prezentă la Kant ca fapt al raţiunii,

datoria ca expresia a libertăţii şi independenţei.

Corelaţia responsabilităţii şi libertăţii esenţiale ale persoanei este clar ă. Din contra, comporta o

dificultate intrinsecă, a diferenţei dintre drept şi morală. La 1785 distingea legalitatea acţiunii de

moralitatea ei.

Distincţia dintre legalitate şi moralitate a dus la diferenţierea a 2 forme de responsabilitate.

Responsabilitatea morală trimite la libera subiectivitate a agentului, este tot aşa de absolută ca şi

datoria (datoria morală), ea atestă puterea practică, fiindcă are raţiunea de a se determina singur ă.

R ăspunderea juridică are condiţia posibilităţii de a media legislaţia exterioar ă, pozitivă. Numai

atunci se poate vorbi de responsabilitate şi r ăspundere cînd în virtutea operaţiei de calificare normele

juridice servesc ca scheme de interpretare şi estimare a faptelor, iar în rezultat aceste norme confer ă

semnificaţia de act de drept, sau act contrar dreptului. Afirmarea că un comportament este just sau

injust reprezintă o judecată, evaluare a comportamentului, ce are o valoare a justiţiei pozitive sau

este contrar jusiţiei, str ăin valorii- a justiţiei negative.

Responsabilitatea morală semnifică angajamentul personal al unui subiect total disponibil,

fundamental liber. R ăspunderea juridică nu are sens decît prin medierea unei legislaţii pozitive

externe. Diferenţa naturiii responsabilităţii morale ca subiectivă şi a celei juridice ca obiectivă

determină diferenţa structurii inerente acestor 2 noţiuni. În cea morală raportul ce leagă maxima de

acţiune şi scopul pe care-l vizează se stabileşte în persoană ca un raport sintetic, de aici rezută

virtutea.

R ăspunderea juridică, indiferentă etic nu implică legătura sintetică a voinţei şi jurisdicţia raţională,

datoriile ce decurg din legislaţie nu sunt decît exterioare şi principiul ce o guvernează este

constrîngerea.

R ăspunderea penală a fost prima ce s-a bazat pe morală, în prmul rînd, pe morala religioasă. Un

nucleu iniţial se găsea în cele 10 porunci biblice, apoi regulile edictate de principe, care copia

justiţia divină, apoi odată cu Luminile se constituia şi o poliţie a moravurilor hedonistice, ceea ce



74

demonstra că noţiunea morală a r ăspunderii se instaura. Individul era considerat r ăspunzător, cînd

delictul îi era imputabil cu acea condiţie că dispunea de discernămînt, iar pedeapsa era justificată

tocmai prin imputabilitatea vinei [179, p.55].

Aceiaşi situaţie o găsim şi în ceea ce priveşete r ăspunderea civilă, pentru că şi dreptul civil a fost

refondat de moderni ca o prelungire a moralei. Iusnaturaliştii plecau de la precepte de moralitate, iar

regula creştino-stoiciană că fiecare trebuie să-şi respecte promisiunile serveşte de axiomă în dreptul

contractelor.

Concepţia clasică a r ăspunderii se bazează pe etica raţionalului şi pe filosofia justificării, iar cea

modernă - pe filosofia imputării, ideea obligaţiei.

2.3.Abordări doctrinare şi reglementări juridice ale răspunderii în Evul mediu

R ăspunderea este un fapt social ce a fost şi este inerent oricărei forme de organizare socială,

avînd scopul de a conserva societatea şi persoana prin consolidarea sistemului de reguli şi

credinţe ce stau la baza solidarităţii membrilor societăţii. Pe parcusul istoriei s-au format şi au

evoluat atît formele, funcţiile, principiile juridice, cît şi condiţiile privind r ăspunderea juridică.

Îndreptîndu-ne atenţia spre reglementările medievale constatăm că toate popoarele vechi aucunoscut r ăzbunarea privată numită şi r ăzbunaresa sîngelui ca o sancţiune pentru omor. Ea îşi

găsea explicaţia în faptul că viaţa, demnitatea şi averea omului puteau fi realizate doar de

membrii acelui colectiv (trib, gintă) la care apar ţinea victima. R ăzbunarea sîngelui era

considerată şi ca o datorie faţă de victimă, care, conform credinţelor de atunci, nu-şi va găsi

liniştea pînă nu va fi r ăzbunată. Cu apariţia statului r ăzbunarea sîngelui a fost limitată, limitarea

mergând pe linia restrângerii cercului de subiecte la cel familial. Solidaritatea exista în cadrul

obştii familiale, conform Pravilei Ruse (art.1 al redacţiei prescurtate) se r ăzbună tatăl, fiul,fratele, nepoţii de frate.

R ăzbunarea sîngelui a fost chiar interzisă de autorităţile statului, de exemplu, la geto-daci,

după cum mărturiseşte poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis, r ăzbunarea sîngelui fusese

interzisă, deşi interdicţia nu era respectată [2, p.9].

Ea este înlocuită cu amenda, lucru foarte clar demonstrat de aşa numitele "legi barbare". În

legile cunoscute ca "barbare" - Legea Salică, Legea Saxonă se prevedea de asemenea r ăzbunarea



75

sîngelui, deşi era limitată atît în ce priveşte infracţiunile pentru care se puteau r ăzbuna- numai

pentru omucidere intenţionată, cît şi cercul persoanelor ce r ăspundeau - infractorul şi feciorii

acestuia. În legea Salică - vergheldul- amenda se plătea pe lîngă despăgubire ceea ce prezintă

încă un argument al faptului că francii au receptat par ţial conceptul de delict privat din dreptul

roman [155, p.128]. Orice infracţiune putea fi r ăscumpărată prin amendă.

La longobarzi Edictul lui Rothari din 643 a înlocuit r ăzbunarea sîngelui cu plata unei

despăgubiri în bani ce se numea de asemenea wergeld şi cuantumul acestuia se stabilea în

funcţie de poziţia socială a persoanei lezate. De exemplu, pentru uciderea unui ţăran liber

Wergeldul era de 200 solizi de aur, pentru un om semiliber- 60, dar pentru un serv de casă ca şi

pentru porcar – 50 [15, p.107].

În peninisula Scandinavă în genere, în particular, în Norvegia r ăzbunarea sîngelui s-a păstrat

pînă în secolul XII, vergheldul era plătit atît de descendenţi şi ascendenţi în trei generaţii, cît şi

de colaterali- fraţi, veri primari [203, p.14-16].

În Statutul Corciula deşi sunt prezente mai multe tr ăsături arhaice, nu era deja prevăzută

r ăzbunarea sîngelui şi r ăspunderea colectivă [228, p.12-19, 106-107]. Aceiaşi situaţie se poate

găsi în Statutul Vinodoului din 1288, dar rudele r ăspundeau pentru ucigaşul fugar, plătind

jumătate de amendă, dar deoarece în Statut nu se specifica anume care rude r ăspund, s-a f ăcut

concluzia că r ăspund rudele, în genere [204, p.48-50].

Codul sîrb de legi al lui Ştefan Duşan de la mijlocul secolului al XIV prevedea r ăspunderea

pentru tr ădare - a fratelui pentru frate, a tatălui pentru fiu, a rudei pentru rudă, iar în cazul

r ăspunderii pentru omucidere r ăspundeau doar rudele cele mai apropiate - părinţii, fraţii, copiii.

Imperiul Bizantin, adică Imperiul Roman de r ăsărit, a continuat, în special, în primele secole

ale existenţei sale, tradiţiile clasice – dreptul roman şi filosofia greacă la care s-au adăugat apoielemente orientale şi în totalitate s-a dezvoltat sub influenţa noilor concepţii ale teologilor

creştini. Pecetea creştină a epocii se întrezăreşte în îmblânzirea pedepselor, imprimarea unui

caracter mai umanst dreptului. Pedeapsa cu moartea se aplica în cazuri limitate – omor, adulter,

vr ă jitorie, apoi, din secolul VIII vr ă jitoria nu mai este pedepsită cu moartea, în schimb, tr ădarea

la rînd cu omorul şi adulterul r ămîn a fi pedepsite cu pedeapsa capitală. Mult mai frecvente erau

pedepsele pecuniare (confiscarea bunurilor, amenzile), exilarea la mănăstire sau chiar în afara

Imperiului [67, p.305-365].



76

Situaţia din dreptul vechi românesc era asemănătoare cu cea descrisă pentru alte popoare din

Europa medievală, adică, un loc important în Legea ţării referitor la r ăspundere ocupa elementul

reparatoriu, ceea ce de asemenea ne poate ar ăta o supravieţuire a spiritului (cel puţin) a dreptului

roman la populaţia românească, urmaşa celei daco-romane, dar şi aflarea sub influenţa culturală,

inclusiv juridică, a imperiului Bizantin.

Legea ţării era ansamblul normelor ce se aplicau pe teritoriul numeroaselor formaţiuni statale

– Ţara Vrancei, Ţara Vaşcăi, Cnezatele lui Ioan, Farcaş, Litovoi etc. Legea ţării nu prevedea

r ăzbunarea sîngelui ca mijloc de soluţionare a conflictelor -Plata unei compoziţii, un principiu ce

provenea din sistemul de soluţionare a diferendelor din obştea sătească, avea la bază acordul

între victimă şi f ă ptuitor pentru plata unei sume de bani sau remiterea în proprietate a unor

bunuri (moşii, case, vite, vii, livezi). Această modalitate a fost preluată şi după constituirea

staleor medievale româneşti, însă aşa nimita „r ăscumpărare a capului” viza nu numai iertarea

delicventului d către victimă sau de rudele acesteia, dar şi plata unei amenzi dregătorului ce avea

în sarcina sa judecarea cauzei. Şi în secolul XVIII Dimitrie Cantemir scria că ucigaşul care se

înţelegea cu rudle victimei putea spera la mila domnului, dar nu era o garan ţie sigur ă, domnitorul

putea considera că interesul public cere mai degrabă pedepsirea exemplar ă decît r ăscumpărarea

capului [93, p.431].

În dreptul medieval românesc al secolului XV infracţiunea se numea "dilo", adică "faptă", fiind

clasificate în funcţie de gravitate în infracţiuni grave - "velichie" şi mai puţin grave -"malîe".

Infracţiunea se considera a fi o faptă ce se sancţiona şi consta în pricinuirea unui prejudiciu şi

încălcarea legilor laice şi religioase, iar pricinuirea prejudiciului nu numai particularilor, dar şi

puterii domneşti, statului, organelor acestuia. Termenul vechi utilizat pentru desemnarea infracţiunii

de “faptă” –“dilo”, se utliza încă pe timpul lui Ştefan cel Mare. Aşa într-un act datat cu 1467,

infracţiunile sunt clasificate în grave –«velicoie » şi mai puţin grave – « maloe dilo» [3, p.24-25].

Infracţiunea era considerată fapta ce aduce daune persoanelor private, dar şi statului, autorităţilor.

Ca subiecte a r ăspunderii penale erau considerate doar persoanele libere ce aveau o anumită

situaţie materială. Robii nu erau subiecte ale infracţiunii tocmai pentru că nu aveau propriul

patrimoniu şi nu erau în stare să plătească amenda judiciar ă. Pentru paguba adusă ca o consecinţă a

faptelor robului, plătea stă pânul lui. În cazul în care stă pânul refuza, robul devenea proprietatea celui

ce plătea amenda pentru dauna produsă prin fapta robului [3, p.26-28]. Deci, iniţial accentul în

r ăspundere se punea pe repararea daunei cauzate ca o consecinţă a faptei, observând tocmai acea



77

atitudine romană din cazul "damnum injuria datum". Faptul că se urmărea în primul rând

despăgubirea este ilustrat şi prin menţinerea r ăspunderii solidare: fie a rudelor prin plata amenzii,

fie chiar a comunităţii săteşti, în caz de autor nedescoperit al infracţiunii. În acest caz putem intui un

element de supravieţuire a spiritului de a realiza justul în relaţiile umane cu privire la victimă, dar

care cu trecerea timpului a fost asimilat de stat în alte scopuri, în special, patrimoniale, de dobîndirea

unor profituri. Această deturnare de la adevărata sa semnificaţie a amenzii respective a fost corect

intuită de popor care o numea „nă pastă”. În epoca fanariotă, r ăspunderea comunităţii săteşti pentru

infracţiunea săvîr ştă pe hotarul său, dar al cărei autor nu a fost descoperit, s-a extins chiar pe o rază

de 12 sate din jur.

Treptat, odată cu pătrunderea în Principatele române tot mai masivă a literaturii religioase, dar şi

juridice are loc şi substituirea termenului de „faptă” cu cel de „vină”. Cuvântul "vină" în dreptul

medieval românesc era folosit ca sinonim al termenului „infracţiune”.

Cum s-a menţionat deja, pînă în secolul XVIII se practicau înţelegerile dintre infractor şi victimă

(sau rudele acesteia) prin care infractorul prin plata unei sume de bani sau cedarea unor bunuri

mobile sau mai des imobile îşi r ăscumpăra vina, adică avea loc comutarea pedepsei îndreptate

asupra persoanei (în special, pedeapsa cu moartea) întro sancţiune patrimonială. În secolul XVIII

acest procedeu era justificat întro anafor ă pe baza unui text din Basilicale, pe care-l citează: „La

vinovăţiile ce aduc osîndă de moarte, este vinovatul slobod a pleca pe pîrîşul său prin dare. Dimitrie

Cantemir scria că ucigaşul care se înţelegea cu rudele victimei putea spera la mila domnitorului,

dar nu era o garanţie sigur ă, căci domnitorul din considerente de interes public putea cere mai

degrabă pedepsirea exemplar ă decît r ăscumpărarea capului [93, p.431].

Trebuie menţionat că în principatul medieval al Moldovei şi al Ţării Româneşti predomina o

concepţie mai raţională asupra subiectului responsabil şi a vinovăţiei acestuia. În Principatele

Române nu au fost procese intentate animalelor ce au săvîr şit omucideri sau lezări grave a sănătăţiisau proprietăţii, cunoscute pînă în secolul XIX în Europa [175].

Reglementările juridice româneşti cunoşteau r ăspunderea pentru lucrurile sau persoanele pe care

le are cineva în pază, astfel că în loc de procese intentate animalelor ce păşteau pe proprietate str ăină

în dreptul românesc acest delict era sancţionat cu sancţiuni patrimoniale - plata unei amenzi –

„pripasul” sau chiar cedarea animalului ce a încălcat proprietatea stă pînului locului.



78

După constituirea statelor medievale Moldova şi Valahia se aplica regula r ăspunderii penale

personale, adică pedeapsa se aplica exclusiv persoanei ce a săvîr şit infracţiunea.. Acest principiu era

fixat în Syntagma lui Vlastares, nomocanon care a pătruns în principate încă din secolul XV, în

următoarea formulare: „Copiilor care nu au săvîr şit nimic r ău, crimele părinţilor nu-i vatămă; nici

părinţilor – crimele copiilor, căci crimele urmăresc persoana”. Despre aplicarea acestui principiu

putem judeca şi după unele acte ale cancelariei domneşti ce ar ătau că pedepsele erau aplicate

infractorilor în mod individual. Totodată statul a favorizat şi menţinerea unei instituţii juridice

arhaice – r ăspunderea solidar ă a membrilor comunităţii săteşti. În perioada prestatală, a legii ţării,

când exista o proprietate obştească impunătoare, r ăspunderea penală colectivă reprezenta un element

al echităţii sociale. Odată cu dezvoltarea proprietăţii private şi cu formarea statului r ăspunderea

colectivă devine inechitabilă, nemaicorespunzând noilor realităţi. Poporul a intuit just acest lucru şiîn limbajul popular al epocii r ăspunderea colectivă a fost numită „nă pastă”. Trebuie de menţionat

faptul că atunci, când interesele guvernanţilor sau a susţinătorilor acestora o cereau, domnitorii

puteau reduce acţiunea acestei instituţii.

Aceasta s-a întîmplat în cadrul reformei de 40 ani, care a extins principiul personalităţii şi

individualizării pedepsei astfel încît spre sfâr ştul secolului XVI documentele menţionează deja aşa

numiţii „r ăuf ăcători – zlotvor ţî” şi de o pedeapsă ce se r ăsfrângea doar asupra personalităţii

infractorului (de regulă, pedeapsa cu moartea). În actele oficiale judecătorilor li se cerea să-i

pedepsească pe r ăuf ăcători „după lege şi după faptă”. Această îmbinare de cuvinte în limbajul

cancelariei medievale moldoveneşti însemna aplicarea pedepselor ce grevau însăşi persoana în

integritatea sa fizică spre deosebire de alţi infractori ce plăteau gloaba (amendă judiciar ă) după lege

[4, p.33].

Deci pentru combaterea infracţiunilor grave statul renunţase la „nă pastă” şi a recurs la

personalizarea pedepsei. Conform noilor norme r ăuf ăcătorii nu mai puteau fi „r ăscumpăraţi” nici de

membrii familiei (părinţi, fraţi, surori, rude), nici de alţi oameni prin comutarea pedepsei cu moartea

în amendă. În acest sens în cadrul reformei de 40 ani infrac ţiunile grave au fost retrase din jurisdicţia

privată, deoarece aceasta era cointeresată în comutarea pedepsei în amendă pe care era în drept să o

însuşească [239, p. 148].

Se poate evidenţia că principiul personalităţii pedepsei, cunoscut de mult în Moldova şi

Valahia, era aplicat conform noilor realităţi şi necesităţi. Faptul ne demonstrează atitudinea selectivă

a domnitorului faţă de normele bizantine, care erau aplicate doar atunci când acestea satisf ăceau



79

anumite cerinţe ale epocii şi erau în concordanţă cu nivelul de dezvoltare a relaţiilor sociale şi a

mentalităţii timpului respectiv. Uneori guvernanţii acceptau în mod conştient pierderea unor posibile

venituri (amenzi judiciare neîncasate) pentru a-i pedepsi pe infractorii periculoşi în persoană.

Deşi în actele cancelariei domneşti de la sfîr şitul secolului XVI-începutul secolului XVII

infracţiunea se numea încă pur şi simplu faptă, problema vinei era prezentă şi în reglementările

juridice,şi în mentalitaea epocii. Dovezi în acest sens sunt cronicile secolului XVII, de exemplu,

letopiseţul lui Grigore Ureche în care descriind « ridicarea» orheenilor şi sorocenilor cu acel

“domnişor” Ionaşco împotriva lui Aron-vodă cel urât de toată ţara pentru greutăţile puse pe umerii

ei, Grigore Ureche îl dezaprobă pe Aron-vodă pentru că i-a pedepsit nu numai pe cei vinovaţi de

«ridicare », ci şi «seminţiile lor, şi vinovaţi, şi nevinovaţi [174, p.211].

Severitatea pedepsei era în dependenţă de gravitatea infracţiunii conform scării de valori din

acea societate. Sus pe această scar ă era situată viaţa şi sănătatea persoanei. Omuciderea intenţionată

era considerată infracţiune gravă şi în conformitate cu reforma de 40 de ani pedeapsa era cea

capitală, nefiind posibilă comutarea ei în amendă judiciar ă. Pedeapsa pentru omucidere din

imprudenţă, ca şi pruncuciderea, putea fi comutată în amendă judiciar ă, în acte se menţionează că

pentru omucidere neintenţionată s-a plătit amendă 40 ducaţi, iar pentru pruncucidere – 100 ducaţi

[130, p.64-65, 234]. Diferenţa mare între aprecierea gravităţii omuciderii din imprudenţă şi a celei

de pruncucidere poate fi explicată prin 2 motive : primul – de ordin religios, căci uciderea unui

prunc nevinovat era un păcat mai mare decît uciderea unui om matur şi al doilea motiv ar putea fi

faptul că acel prunc ar fi fost născut în afara căsătoriei, iar naşterea copilului în afara căsătoriei se

considera în sine o infracţiune gravă, deci în aşa caz pedeapsa se aplica pentru două infracţiuni. În

acest caz se poate stabili o tangenţă cu dreptul roman, sau, cel puţin cu spiritul acestuia. Amintim că

în dreptul roman pruncuciderea copilului născut în afara căsătoriei se pedepsea la fel ca şi

omuciderea, pe cînd pruncuciderea de către o femeie căsătorită era considerat un delict care era

pedepsit în mod privat de soţ. Această diferenţă o păstrează şi Cartea românească de învăţătur ă, care

în glava 8, zăceala 4 dispune «Cela ce va ucide prunc micşor să va certa mai cu rea moarte decît

cela ce are fi ucis bărbat deplin»

În secolul XVII pentru vătămarea integrităţii corporale se aplica şi privaţiunea de libertate şi

amenda. Întrun act din 1687 se conţine informaţia cu privire la vătămarea corporală a unei persoane

de către cumnatul acestuia, fapt pentru care a fost condamnat la amendă şi la privaţiune de libertate

pe 4 să ptămâni. Însă persoana vătămată l-a iertat pe infractor, în rezultat pedeapsa de privaţiune de



80

libertate a fost comutată în amendă şi victima a pus condiţia ca f ă ptaşul să se roage cu multă

smirenie în biserică pentru «sângele nevinovat vărsat»[4, p.35-36].

Există mărturii documentare că pentru abuz în serviciu se aplica privaţiunea de libertatea, de la carede asemenea era posibilă r ăscumpărarea prin comutarea acestei pedepse în amendă judiciar ă şi

restituirea sumelor încasate abuziv. În 1626 domnitorul Miron Barnovschi îl probozea pe marele

vătav, poruncindu-i să restituie sumele ce le-a luat pe nedrept [239, p.149].

Cartea românească de învăţătur ă prevedea sancţiuni dure pentru abuz în serviciu. Aşa, de exemplu,

pentru încasarea impozitelor şi taxelor peste cuantumul stabilit de domnitor se cuvenea pedeapsa cu

moartea. Însă în practică această sancţiune nu s-a aplicat, căci datele ce s-au păstrat nu conţin aşa

informaţie. În letopiseţul lui Miron Costin se menţionează cazul unui dregător care a fost pedepsit pentru abuz în serviciu prin aplicarea a 300 lovituri cu băţul [46, p.128]. Deci, abuzul în serviciu în

condiţiile intensificării dominaţiei otomane, respectiv a fiscalităţii şi a corupţiei, nu era considerat o

infracţiune gravă şi combaterea ei se f ăcea mai mult prin metode de convingere şi repararea

prejudiciului.

Pentru infracţiuni contra familiei Cartea românească de învăţătur ă prevedea pedeapsa cu moartea,

dar în practică de la aceasta putea avea loc r ăscumpărarea, fiind comutată în amendă. Aşa, o

oarecare Lupa îşi “r ăscumpăra capul” pentru bigamie, căci se căsătorise a doua oar ă f ăr ă a divor ţa de

primul soţ [192, p.203].

Trebuie menţionat că însăşi structura Căr ţii româneşti de învăţătur ă din 1646 ne indică un

început de delimitare a delictelor civile de infracţiuni. Prima parte ce conţinea 11 capitole, numite

pricini şi care se intitula „Pravile tocmite, alease şi scoase pentru toţi lucr ătorii pămîntului, anume:

pentru plugari, pentru lucr ătorii viilor, pentru nămiţi şi pentru păstori, ar ătînd împreună tuturor

giudeţul şi certarea ce li se vada fieştecăruia după deala sa, carii vor umbla cu nedreptate”. Atrage

atenţia că „certarea” – pedeapsa se dă după „deala”, adică fapta sa.

Cele 94 articole („zăceale”) conţin norme ce se refer ă la raporturile juridice dintre locuitorii

satelor, agricultori şi păstori. În general este prevăzută r ăspunderea pentru încălcarea hotarelor,

pentru tăierea pomilor, viei, pentru provocarea incendiilor, r ăspunderea pentru prejudiciul cauzat de

vite, situaţia semănăturilor şi a construcţiilor pe locuri str ăine, pentru construcţia de mori. În temei

încălcările prevăzute în aceste 11 pricini pot fi calificate ca delicte civile, căci marea majoritate a

sancţiunilor se refer ă la despăgubiri. De exemplu, în pricina a treia, zăceala 47 prevede „Văcariul ce



81

va arunca cu toiagul cela ce paşte vacile şi va vătăma vreo vită, au-i va frînge piciorul, au-i va

vătăma ochiul, acesta nu va fi f ăr ă de pagubă, ce va plăti paguba stă pînului.” Sau în pricina a patra

zăceala 52 „Orice fel de dobitoc, vrînd să sae peste gard, la vie sau la pomăt, şi de să va împăra; să

nu aibă nici o pagubă cela cu gardul”. Despăgubirile trebuiau să fie echivalente prejudiciului, aşa

cum ar ăta zăceala 59 a pricinii a şasea „De va dărîma neştine în pădure , tăind crengi din copaci şi

cu nesocotinţa lui va scă pa săcurea din mîini şi să va prileji de va lovi vreo vită şi o va omorî f ăr ă

voia lui, acesta să dea vită pentru vită”. Aici deja se vede că delictul este săvîr şit din neglijenţă

„nesocotinţă”, f ăr ă voie, dar despăgubirea trebuie să aibă loc. După cele 11 pricini, mai urmau sub

titlul de Pravile împăr ăteşti încă 5 pricini se prevedeau sancţiuni pentru furtişaguri, erau ca o punte

de legătur ă între prima şi cea de-a doua parte ce are acelaşi titlu de „Pravile împăr ăteşti” cu 78

capitole, numite glave ce conţine mai multe norme penale, dar şi civile.

Pravilele împăr ăteşti sancţionează infracţiunile ca: insultarea dregătorilor, falsificarea de

monedă, omuciderea, r ă pirea, bigamia, adulterul, violul, incestul, proxenetismul, ierosilia etc. În

această parte a Căr ţii româneşti vedem deja o altă abordare a faptelor ilicite şi anume ele sunt numite

„greşeală”, „vină”. În glava 1, zăceala 1,2,3 cuprinde indicaţia termenului de greşeală „Cela ce va

sudui sau va ucide pre vre-un giudeţ, sau pe vre-o slugă a giuideţului, pre carele va fi trimis

giuideţul să facă vre-o slujbă, iar ă neştine îl va învălui şi nu-l va lăsa să-şi umple slujba după

învăţătura mai marelui său; această greşeală iaste ca şi cînd are fi suduit pre domnie”[27, p.87].

Astfel constatăm că pravilele, adică culegerile de legi scrise în limba română şi tipărite – Cartea

românească de învăţătur ă din Moldova (1646) şi Îndreptarea legii din Valahia (1652) - au numit

fapta ilicită civilă pur şi simplu faptă, iar fapta ilicită penală, infracţiunea – mai des greşeală.

R ăspunderea pentru săvîr şirea infracţiunii se deosebeşte în funcţie de faptul dacă era infracţiune

intenţionată sau neintenţionată. În cazul unor infracţiuni grave cum ar fi omuciderea, Cartea

românească le împarte în 3 grupuri: 1. Cu înşelăciune, „cînd se tîmplă cu înşelăciune şi cu poftă

ucide unul pre altul”; 2. Cu nesocotinţă, „cînd cineva nici cu gîndul nu gîndi, nici cu inima nu pofti

să facă ucidere, ci numai că să va mînia pre un om de-l va sudui şi-l va bate, dentr-acea bătaie i se va

tîmpla moarte”; 3. Cu greşeală „cnd aruncă neştine într-un dobitoc sau într-o pasăre cu o piatr ă şi să

nimereşte de loveşte pe vre-un om şi-l ucide”. Astfel într-o formă oarecum cazuistică se preconiza

un început de evidenţiere a intenţiei (pentru infracţiunile din primul grup) şi imprudenţei

infractorului (pentru infracţiunile din grupul 2). În cazul infracţiunii din grupul 3 exista doar legătura

cauzală dintre faptă şi rezultat, conştiinţa şi voinţa subiectului nefiind implicate, de aceea în glava 8,

zăceala 8 se prevedea că acel ce ucide „cu greşeală şi f ăr ă de voia lui, să nu se cearte (pedepsească)



82

ca un ucigătoriu”[27, p.89]. Intenţia directă este desemnată şi de cuvîntul „îndeadins”- în glava 9,

zăceala 21 „Cîndu să va tîmpla, ori bărbat, ori femeie de-şi vor împresura cuconul lîngă sine într-

aşternut, neavînd grijă cumu să cade de pruncul lor, să se cearte, iar ă nu cu moarte, ce după voia

judeţului, iar ă de să va afla c-au f ăcut acest lucru îndeadins, cu înşelăciune, atunce ca un ucigătoriu

să să cearte”

Sporadic apare şi termenul de vină şi vinovat. În glava 24, zăceala 7 se prevede că soţia va putea

lua doar pentru „vină mare” chezăşie de la soţ că nu o va vătăma, căci mai departe în zăceala 8 se

stipula „Măcar de şi-ar pune bărbatul chizeăş să nu-şi vatăme muierea, pentru aceia tot poate să o

bată cu măsur ă, cîndu-i va fi vinovată”. Această abordare s-a aprofundat în legile ulterioare, în

special cele de la începutul secoluli al XIX-lea.

În Legiuirea Caragea din 1818, partea V se numeşte "Pentru vini", şi conţine norme de drept

penal, deci în loc de faptă ilicită penală sau infracţiune este utilizat termenul de vină, adică faptă

vinovată.

În capitolul I "Pentru omor", punctul 4 a/ prevede: "Cine va omorî, apărîndu-şi viaţa de primejdie,

nevinovat iaste". Punctul l4 b/ arată că „Nebunul sau smintitul la minte şi copilul mic dacă omoar ă

nu sunt vinovaţi” [103, p. 140].

În capitolul 5, punct 4 "Iar cîţi vor ar ăta căr ţi mincinoase, prin neştiinţă, şi să va dovedi că nu le-au

ştiut mincinoase, aceia sunt nevinovaţi" [103, p.146].

Capitolul 7 , punct 2 "Prepuitorii să să osîndească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus, când

s-ar fi găsit vinovat".- p.146. R ăspunderea este concepută ca despăgubire, vina nemaifiind căutată,

se cerea repararea prejudiciului în cazul delictelor civile, despre acesastă situaţie ne mărturiseşte

adaosul de după capitolul 10, intitulat "Pentru stricăciune", unde în punctul 1 se prevede:"Care din

ştiinţă sau neştiinţă sau cu greşeală va duce stricăciune altuia, iaste dator a r ăspunde stricăciunea",

iar punctul 5 "Cînd dobitocul cuiva va face vreo stricăciune, stă pînul dobitocului iaste dator ar ăspunde stricăciunea" [103, p.150].

În Partea VI "Pentru ale judecăţilor", punctul 2, se f ăcea distincţia între faptele penale şi

civile, încercîndu-se delimitarea pricinilor civile şi cauzelor penale, criteriu esenţial fiind indicată

vina: "Prigonire iaste ori cremenale ori politicească. Cremenale este, cînd învinovăţirea iaste vină:

cum zorbalîc, omor, tîlhării, furtişag şi celelalte. Politicească iaste, cînd învinovăţirea nu e vină: cum

datoria şi celelalte" [103, p.154].



83

Deci, r ăspunderea penală era strict legată de săvîr şirea cu vinovăţie a infracţiunii, ce putea fi

imputată infractorului. Această situaţie de imputare a infracţiunii celui vinovat de săvîr şirea ei se

justifică prin aceea că infractorul prin fapta sa şi-a manifestat şi exteriorizat voinţa sa condamnabilă

din partea majorităţii membrilor societăţii, al căror simţ comun era afectat şi pe baza aceasta se

considera posibilitatea angajării r ăspunderii penale. În cazul r ăspunderii civile, însă, vina nu era o

condiţie absolut obligatorie pentru ca despăgubirea să aibă loc.



84

3. EVOLUŢIA R ĂSPUNDERII JURIDICE ÎN PERIOADA MODERNĂ ŞICONTEMPORANĂ

3.1. Revoluţia franceză şi contribuţii doctrinare şi jurisprudenţiale la evoluţia

răspunderii juridice spre o răspundere obiectivă.

Perioada modernă în Europa debutează cu revoluţiile engleză din secol XVII şi franceză din

secol XVIII. Marea revoluţie franceză a pus fundamentul creării unui sistem de drept bazat pe

principiile libertăţii şi egalităţii. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789

proclama libertatea şi egalitatea în drepturi ca drepturi înnăscute ale fiinţelor umane [156, p.41].

Geniul specific al societăţii burgheze era libertatea în sensul că fiecare este liber în

activitatea sa şi ar trebui să se ţină în limitele dreptului său. Situaţia respectivă ar trebui să fiesuficientă pentru buna ordine în societate, dar aceasta-i un vis, irealizabilitatea căruia s-a văzut din

istoria dreptului modern. Un exemplu clar au fost legile fiscale ale revoluţiei franceze de la 1789,

care, neavînd sancţiune, căci autorii lor aveau mare încredere în bunătatea naturală a oamenilor, au

dus la fraude şi deci la eşec şi s-a trecut la sancţiune. Revoluţia franceză a pus şi problema

delicvenţei şi a criminalităţii, în sensul dacă este ea o problemă a individului, ori este problema

societăţii.

Revoluţia în numele libertăţii individuale a suprimat tentativa de suicid şi complicii la ea, cu toate că

în Anglia, Olanda, Spania se pedepsea tentativa de suicid şi complicii [99, p.180]. Astfel perioada

modernă în istoria dreptului debutează cu emanciparea individului de orice forme de asociere şi

ajunge astfel la cealaltă extremă - a individualismului.

Concepţia individualistă a lui Herbert Spenser conform căreia acţiunea colectivităţii s-ar

stinge pe măsur ă ce societatea s-ar dezvolta şi ar fi înlocuită printr-o pulbere de individualităţi, cu

desăvîr şre autonome şi independente f ăr ă nici o legătur ă mai strînsă între ele a fost inspirată tocmai

din aceste realităţi noi. Dar libertatea nu este contrar ă responsabilităţii, acestea sunt 2 faţete ale

caracteristicii durabile a spiritului european ce reflectă responsabilitatea personală a individului ce

acţionează personal şi public. De aceea se poate spune că problema r ăspunderii, responsabilităţii a

fost o sarcină atît pentru secolul XIX şi cît şi pentru următoarele secole.

Renumitele codificări franceze ce au urmat după Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului din 1789 au pus în centrul reglementărilor legislative persoana şi prin prisma

spiritualistă au reglementat r ăspunderea şi în mod special temeiul ei.



85

Cînd se discuta în Corpul Legislativ Codul Civil francez şi anume articolul 1382 Tarrible, oratorul

Tribunatului în şedinţa din 19 pluviose an.XII a spus: „Dauina pentru a fi reparată trebuie să fie

consecinţa unei vini sau imprudenţe din partea cuiva; dacă nu - apoi este ghinion pe care fiecare

trebuie să-l suporte, dar imprudenţa chiar şi lejer ă este la baza r ăspunderii. Aici se refer ă şi

r ăspunderea proprietarului pentru animale, ruina edificiului,r ăspunderea pentru copii, prepuşi,

ucenici.”

Alt deputat Bertrand de Greuille în comunicarea oficială a avansat aceiaşi idee. El a afirmat

generalitatea acestui principiu, care vizează toate infracţiunile, delictele, tot ceea ce lezează

drepturile altuia. Dar tot odată a dat vinei un sens larg pentru a nu lăsa victima f ăr ă despăgubiri.

Rezultatul neglijenţei, imprudenţei fiind dauna, el punea întrebarea, dacă „nu este exagerat şi injust

să pedepsim un om pentru o acţiune de care inima şi intenţia sa este str ăină? R ăspunsul se găseşte în

principiul ordinii publice: legea nu poate balanţa între cel ce înşală şi cel ce sufer ă. Peste tot unde se

vede că omul a suferit o pierdere, legea examinează dacă autorul are posibilitatea de a nu-l cauza, şi

dacă găseşte uşurinţă sau imprudenţă îl va condamna la repararea r ăului f ăcut”[99, p.46-49].

În lucr ările preparatorii pentru elaborarea Codului penal din 1791 s-a exprimat un mare desacord cu

dreptul penal anterior. Omul vinovat şi omul suferind (victima) erau supuşi haosului şi inumanităţii,

fapte nevinovate sau cu vină uşoar ă erau tratate ca atentate grave, aplicate torturi atroce, preluate

din barbarie chiar şi în secolul luminilor, tentativa de crimă era pedepsită ca şi crima însăşi, nu

exista nici un raport de propor ţionalitate între delict şi pedeapsă, lipsa de propor ţie între diferite

categorii de delicte, un r ău fiind considerat de lege ca cea mai gravă crimă şi deci şi pedeapsa era

cea mai aspr ă, dispoziţii incoerente f ăr ă sistem, marea majoritate f ăcută sub imperiul unor

circumstanţe de moment, absurditatea feroce nu-şi găsea alt remediu decît alte abuzuri, cele de a fi

interpretate şi modificate arbitrar de judecători.

Criticînd dreptul penal anterevoluţionar ca fiind inuman, legiutorul francez a pus în centrul preocupărilor de drept penal revoluţionar individul cu diferite grade de manifestare a voinţei, deci,

punctul de vedere individual, dar şi elementul social era prezent, astfel încît nici cel individual, nici

cel social nu aveau preponderenţă exclusivă. Dreptul penal trebuia să se bazeze pe alte principii

printre care:

- propor ţionalitatea pedepselor să fie în dependenţă de gravitatea crimelor;

- legea penală să fie umană, căci omul este în principal bun;



86

- şi legea penală merită a fi îmblînzită, să nu se vadă în infractor un vinovat f ăr ă speranţă [99,

p.35].

Aşadar, fundamentul r ăspunderii penale se găsea în individ, el este vinovat pentru că şi-a condus

prost voinţa, iar pedeapsa urma să se adapteze la gradul de voinţă periculoasă demonstrată de

infractor, care nu a putut face uz adecvat de liberul arbitru şi de aceea trebuie chemat s-o facă.

Deci lucr ările preparatorii ale Codului civil şi penal permit de a stabili consacrarea opiniei

dominante în secol XVIII: ideea spiritualistă se afirmă şi dă acelaşi fundament r ăspunderii penale şi

civile ca şi r ăspunderii morale. Textele definitive au tradus aceleaşi idei, au reprodus aceleaşi soluţii.

Jurisprudenţa I jumătăţi a secolului al XIX-lea a mers pe această linie de gîndire devenită clasică:

r ăspunderea survine în cazul unei conduite incorecte cauzatoare de prejudiciu şi în cazul în care acel

prejudiciu a fost cauzat cu vinovăţie, pentru aceasta urmînd să se stabilească dacă autorul

prejudicului a acţionat cu discernămînt sau nu.

Astfel, lucr ările preparatorii atît la Codul civil, cît şi penal au pus la baza r ăspunderii inteligenţa şi

voinţa liber ă, elemente cerute de filosofi şi teologi încă din perioada precedentă.

Codul civil francez în normele sale a inserat ideea conform căreia orice daună condamnabilă atr ăgea

obligaţia de reparaţie şi astfel s-a plasat într-o optică individualistă.

A imputa înseamnă a reproşa. Conform filosofiei spiritualiste ce a inspirat alcătuitorii

Codului civil francez nu se poate reproşa unei persoane decît actele pe care a fost capabil să le vrea.

Imputabilitatea nu se confundă cu capacitatea, ea se subordonează doar existenţei facultăţii de a

discerne între bine şi r ău. Exigenţa de imputabilitate astfel concepută înseamnă că nimeni nu poate fi

juridic r ăspunzător, dacă nu este moral responsabil, conferindu-i r ăspunderii o dimensiune

moralizatoare.

Dreptul ţărilor europene, în particular a celor din familia romano-germanică, a fostîntotdeauna fondat pe principiul culpabilităţii şi prezumţia r ăspunderii. S-a admis în mod general că

r ăspunderea intervine dacă există o acţiune sau omisiune condamnabilă, un prejudiciu şi o legătur ă

cauzală între ele. Conform opticii individualiste şi spiritualiste a Codului civil francez nu se poate

reproşa (imputa) unei persoane decît actele la care participă voinţa sa. Imputabilitatea nu se

confundă cu capacitatea, ci doar este subordonată existenţei facultăţii persoanei de a discerne între

bine şi r ău. Această atitudine filosofică este prezentă în legislaţia ţărilor ce au preluat ori s-au

inspirat din codul francez. Aşa de exemplu, Codul civil şi cel penal român din 1865 conţineau



87

noţiunea de delict civil şi respectiv penal, ambele bazîndu-se pe vină (culpă). Delictele penale erau

prevăute expres în Codul penal, pe când cele civile – doar la modul general în art. 998, prin care

oricine cauza o daună ce-i era imputabilă era ţinut s-o repare. În al doilea rînd, delictul penal lezează

un interes public, pe cînd cel civil - unul privat. Delictul penal este sancţionat printr-o pedeapsă, pe

cînd delictul civil – prin despăgubire, repararea daunei cauzate. În cazul în care delictul penal este

concomitent şi delict civil, atunci sancţiunea este şi pedeapsa penală şi despăgubirea. Vina penală

implică 2 elemente: unul obiectiv- o conduită anormală şi altul subiectiv – imputabilitatea acestei

conduite autorului ei. Din aceste teze s-a inspirat legiuitorul cînd a elaborat şi adoptat normele

conform cărora cei lipsiţi de discernămînt nu sunt penal r ăspunzători. Această soluţie era dată şi în

delictele civile: cei f ăr ă discernămînt nu erau nici civilmente responsabili. Deci, această

reglementare era urmată şi în cazul delictului civil şi a celui penal în legislaţia europeană pînă după mijlocul secolului XX (în Franţa – pînă la Legea din 1968).

Luîndu-se în calitate de criteriu criteriul psihologic, vina (culpa) a fost clasificată în

intenţionată şi neintenţionată. Vina este caracteristică unei activităţi voluntare, ca un element al unei

acţiuni, inacţiuni conştiente. Dar voinţa trebuie să fie îndreptată nu numai asupra acţiunii, ci şi a

consecinţelor acţiunii adică a vrea nu numai să acţioneze de o anumită manier ă, dar a vrea şi

consecinţele acelei acţiuni – aceasta ar însemna să fie intenţie directă. În cazul intenţiei indirecte –

delicventul vrea să acţioneze de o anumită manier ă, dar nu doreşte consecinţele acestei acţiuni.

Distincţia aceasta nu este relevantă pentru delictul civil, în schimb ea este hotărîtoare în stabilirea

pedepsei pentru cel ce a săvîr şit un delict penal.

Orice vină presupune o discordanţă între ceea ce a f ăcut subiectul şi ceea ce trebuia să facă.

În general aprecirerea vinei persoanei s-a f ăcut cu referinţă la ceea ce ar fi f ăcut un om normal

diligent şi prudent, ceea ce unele texte inspirate din dreptul roman numesc „un bun tată al familiei”,

adică în primul rînd, cu referinţă la elementul material. Dar în dreptul penal aprecierea vinei numai

după modelul unui om normal diligent, adică doar a elementului material, nu este suficientă.

Judecătorul trebuie să examineze şi starea de spirit a infractorului, a conştiinţei sale, deci, analiza

trebuie să fie mai nuanţată.

Deşi foarte individualiste codurile din secolul XIX au anticipat şi o mişcare a r ăspunderii care să se

deplaseze de la individ la societate. Şcoala pozitivistă italiană în frunte cu E.Ferri a exagerat pe

această linie de gândire. E.Ferri susţinea că în Franţa s-a r ăspîndit teoria obiectivă a r ăspunderii

civile ce se sprijinea pe ideea că r ăspunderea este independentă de greşeală conform unei raţiuni



88

comune a r ăspunderii civile şi penale. Orice om în orice caz determină faţă de acţiunile sale o reacţie

socială corespunzătoare: el resimte consecinţele naturale şi sociale ale propriilor acte de care este

responsabil prin însăşi comiterea lor. Aceasta nu înseamnă că nu este loc pentru vină în materia

r ăspunderii.

Sistemul juridic anglo-saxon a evoluat în sensul unei concepţii a r ăspunderii juridice

obiective, chiar dacă această noţiune nu este în mod necesar limitată de principiul vinei din partea

autorului, ceea ce permite ca interesele victimei să fie mai bine protejate. O. Holmes deja în 1870

scria despre fundamentul r ăspunderii civile în sistemul romano-germanic: ”Frazeologia moralei este

inepuizabilă pe această parte a dreptului; nu se încetează de a vorbi despre greşeală, fraudă, intenţie,

neglijenţă: de aici opinia că riscurile la care se supune un om depind de conduita sa pentru o

greşeală morală. O opinie contrar ă există la anglo-saxoni şi anume - că persoana r ăspunde de toate

consecinţele actelor sale, fiindcă acţionează sub riscul şi pericolele sale asumate, oricare ar fi starea

sa de conştiinţă [99, p.143]. Deci, punctul de vedere subiectiv nu mai era predominant deja în

secolul XIX, într-o măsur ă mai mare în sistemul anglo-saxon, dar şi în cel romano-germanic, deşi

preponderent în doctrina din aceste state.

Formarea asociaţiilor, societăţilor comerciale, întreprinderilor, sindicatelor a influenţat problema

r ăspunderii, incitînd repartiţia între toţi membrii colectivuluia rezultatelor activităţii în comun, căci

devenea tot mai dificil de a identifica autorul concret al prejudiciulu. Aceasta, la rîndul său, favoriza

anonimatul şi tindea să deturneze instituţia din funcţia sa de descurajare a vinei pentru a orienta spre

indemnizarea obiectivă.

Principala cauză a inversiunii funcţiilor r ăspunderii civile ţine de evoluţia tehnică. Aceasta a pus la

dispoziţia omului instrumente din ce în ce mai complexe şi mai puternice, fapt ce a agravat şi

multiplicat accidentele de origine mecanică, indemnizarea victimelor cărora în a II jumătate a

secolului al XIX-lea devenise un adevărat imperativ social.

Faptul că despăgubirea era solicitată tot mai frecvent şi în numeroase cazuri crează situaţia că pentru

a satisface nevoia de reparaţii a fost necesar ă recunoaşterea imposibilităţii Codului francez din 1804

să îndeplinească această funcţie, căci pe de o parte, trebuia de luat în considerare insuficienţa

patrimoniului individual pentru a garanta indemnizările tuturor prejudiciilor unei persoane ce se

provoacă în cursul activităţii sau prin mînuirea unor obiecte de care se serveşte curent în viaţa

privată, iar pe de alta - condiţia culpei predominantă anterior cu moralizarea conduitelor individuale

bara calea eficacităţii instituţiei în rolul său de instrument de reparare a prejudiciului [181, p.5-22].



89

Despăgubirea victimelor accidentelor de muncă în a II jumătate a secol. XIX doctrina franceză a

încercat să o pună în raport cu încălcarea contractului de către angajator, care nu a asigurat

securitatea muncii angajatului, dar această idee nu a prins contur practic, spiritele timpului respectiv

nefiind încă pregătite pentru acceptarea acestei soluţii. Aceiaşi soartă a avut-o şi încercarea de a

egala maşinile, aparatele cu edificiile, pentru că era dificil sau chiar imposibil de a proba lipsa de

întreţinere sau viciu de construcţie a maşinilor şi aparatelor [73, p.229].

În condiţiile de criză sau, cel puţin, insuficienţă a vechilor reglementări doctrina începuse a se

orienta spre procedee de interpretare mai suple, astfel pregătind şi evoluţia jurisprudenţei, care s-a

produs în Belgia prin decizia Tribunalului din Bruxelles în 1871, iar în Franţa - în urma pronunţării

deciziei în speţa Remorcherul. Speţa era următoarea: un remorcher cu vapori „Marie”, apar ţinând lui

Guissez şi Cousin, circulînd pe Sena a exploadat la 4 iunie 1891 şi în urma exploziei a decedat o

persoană, mecanicul Teffaine de pe acel remorcher. Văduva Teffaine s-a adresat în judecată, dar în

prima instanţă a pierdut, pe cînd în apel prin decizia pronunţată la 19 martie 1893 a avut câştig de

cauză, menţionându-se că mecanicul nu a comis nici o greşeală, iar proprietarii aveau obligaţia

contractuală de a-i da mecanicului o maşină adaptată exercitării funcţiei pentru care era destinată.

Judecând prin analogie cu art.1386 a Codului Civil curtea de apel, f ăr ă să menţioneze culpa

proprietarilor remorcherului, a apreciat că este just de a decide că încredinţînd mecanicului o

maşină, proprietarii să fie r ăspunzători de dauna cauzată în rezultatul unui viciu de construcţie a

acelei maşini.

Proprietarii au atacat în recurs această decizie şi la 16 iunie 1896 Curtea de Casaţie a Franţei

a dat celebra decizie, conform căreia curtea de apel a aplicat corect legea, căci a impus proprietarii

Guissez şi Cousin să despăgubească avînz-cauză ai victimei accidentului (văduva Teffaine şi cei 2

copii minori ai soţilor Teffaine) f ăr ă ca să fie nevoie de a demonstra vina proprietarilor

remorcherului exploadat [73, p.229-230]. Astfel s-a considerat că art. 1384 al codului civil fancez

avea calitatea de principiu general de r ăspundere pentru lucrurile avute în pază, şi că la 1804 doar

animalele şi construcţiile erau acele obiecte sub pază ce puteau produce daune, situaţia schimbîndu-

se din a II jumătate a secolului al XIX-lea şi de aceea regula r ăspunderii trebuia să se extindă asupra

oiricărui lucru susceptibil de a produce daune. Astfel a fost fondată teoria riscului de autori francezi

ca R.Saleilles şi L.Josserand [149, p.55-59; 95, p.35]. R. Saleilles, aprobând decizia în speţa

Remorcherul, menţiona că: „Dreptul civil nu constă numai din deducţii logice, el are o supleţe şi

elasticitate ce-i permit de a se plia pe exigenţele faptelor. Legea suportă influenţa schimbărilor

economice şi sociale. Trebuie de recunoscut această promisiune de securitate ce se prezumează, dar



90

în realitate se impune. Cea mai bună probă este, că la obiecţia că în contract printr-o clauză expresă

se va putea suprima această obligaţie, se r ăspunde că ea este de ordine publică şi clauza va fi nulă”

[149, p.61].

Astfel se fonda ideea de r ăspundere a celor ce aveau o obligaţie fondată pe ideea de risc şi

justificată prin concepţia, simplă şi echitabilă, că cel ce are o afacere trebuie să suporte şi riscurile ce

reies din ea. Saleilles ar ăta că trebuie dezvoltată gîndirea de la 1804 şi această misiune revine

jurisprudenţei, căci funcţia ei este de a-i da legii toată vitalitatea progresivă a unui principiu ce

acţionează şi nu de a limita aplicarea legii la situaţii pe care ea le-a avut în vedere în sfera restrânsă a

a stării economice din care s-a inspirat la momentul adoptării. Trebuie ca legea, graţie

jurisprudenţei, să se adapteze la progresul timpului şi al evoluţiei istorice a societăţii.

Teoria riscului a fost formulată şi în doctrina germană, în care aproximativ în acelaşi timp apare un

studiu al autorului M.Rumelin in 1896) [143, p.185]. Această teorie explica şi justifica r ăspunderea

obiectivă, f ăr ă vină, luînd la bază divizarea acţiunilor umane în două grupuri: acţiuni cotidiene şi

acţiuni creatoare de risc. Acţiunile cotidiene antrenează r ăspunderea numai atunci cînd ele sunt

consecinţa conduitei vinovate. Dimpotrivă, în cazul în care se produce un prejudiciu ca urmare a

unor acte periculoase creatoare de risc, r ăspunderea trebuie să intervină pe temei obiectiv, în afara

vinei.

Evoluţia spre un fundament obiectiv a parcurs în dreptul civil un traseu mai scurt decît în penal,

pentru că vina nu este aceiaşi noţiune în civil şi penal. În dreptul civil culpa are un sens mai

îndepărtat de cel moral şi penal, aducînd în discuţie imprudenţa, simpla neglijenţă, deci, în dreptul

civil exista un punct de vedere mai puţin subiectiv.

Marele jurist francez F.Geny, bazîndu-se pe lucr ările preparatorii la elaborarea Codului civil

din 1804, scria: „În realitate, noţiunea romană de culpa transcrisă f ăr ă alterare serioasă în concepţia

noastr ă tradiţională în sens de greşeală (culpă) este adecvată unei realităţi mai simple şi mai degajate

de orice pretenţie metafizică. Greşeala nu este altceva decît o eroare de conduită ce se apreciază

după tipul abstract al omului drept şi sigur pe actele sale. Făr ă îndoială, această eroare implică

libertatea şi raţiunea generală a celui ce o comite, dar nu ( aşa cum s-a spus) – voinţa conştientă a

pagubei cauzate [75, p.145].

De la 1870 aprecierea greşelii în materie civilă se considera ca un remediu insuficient pentru

soluţionarea oricărei situaţii. F. Geny susţinea că este posibil ca alcătuitorii Codului civil se înşelau



91

cînd apreciau această eroare din punct de vedere moral după tipul omului onest. În realitate, numai

punctul de vedere social trebuia să sugereze acest tip abstract servind la caracterizarea greşelii (în

franceză- „faute”).

Sensul juridic al r ăspunderii a devenit curent la finele secol. al XIX-lea, ca obligaţia de a repara

daunele cauzate de o persoană care era în sarcina altei persoane sau de lucrurile acestei persoane.

Marii civilişti francezi ai secolului XIX H. Capitant şi G Colin au f ăcut din greşeală, culpă pivotul

r ăspunderii noncontractuale, distingînd după scop – r ăspunderea civilă – urmăreşte scopul

condamnarii pecuniare, repar ării daunei, iar cea penală – de a a pedepsi vinovatul, dar chiar şi aceşti

autori vestiţi au subliniat că ideea esenţială este cea a daunei. Morala face abstracţie de consecinţe,

dar dreptul are în vedere ordinea socială, de aceea el intervine cînd ordinea socială este periclitată prin consecinţe nocive, deci noţiunea de greşeală, culpă în drept civil nu există decît în legătur ă cu

dauna pe care a provocat-o [99, p.197].

Astfel s-a ajuns la concluzia, că absenţa voinţei de a provoca o daună opreşte aplicarea pedepsei

penale, dar nu şi a obligaţiei civile de a repara dauna. Principiul obligaţiilor quasi-delictuale nu se

fundamentează pe greşeală, culpă, ci are ca reper faptul prejudiciant comis f ăr ă drept.

Unul din cei mai remarcabili civilişti francezi, M.Planiol, remarca: „Cel mai onest om poate prin

neatenţie să comită un act prejudicant, r ăspunderea sa nu-i va atinge onorabilitatea, condamnarea la

plată va fi fondată pe necesitatea de a indemniza persoana ce a suferit o daună pe nedrept” [93,

p.232]. Această soluţie este impusă de echitate. Jurisprudenţa franceză în a II jumătate a secol. XIX

a declarat civilmente responsabile persoane iresponsabile moral şi penal.

În Uniunea Sovietică legislaţia (în linii mari) şi doctrina nu recunoşteau r ăspunderea

obiectivă. Vina era considerată element necesar al oricărei r ăspunderi: penală, civilă,

admininistrativă. Dar dificultăţile apăreau atunci cînd se analizau cazurile (puţine) prevăzute delegislaţia civilă de r ăspundere în absenţa vinei, cum era cazul prejudiciului cauzat de un izvor de

pericol sporit. Cea mai simplă (dar şi simplistă) explicaţie a fost cea care considera această

r ăspundere ca excepţie prevăzută de lege, dar aceasta nu era o explicaţie valabilă, căci întrebarea

r ămînea: ce l-a f ăcut pe legiuitor să prevadă această excepţie? De aceea la începutul anilor 70 s-a

început o discuţie activă pe acest subiect. Unii autori au justificat această excepţie prin faptul că

deoarece starea securităţii tehnice r ămîne în urmă de dezvoltarea tehnicii legislatorul stimulează o

atenţie sporită a celor ce folosesc tehnica sub sancţiunea despăgubirii [197, p.163].



92

Pentru a salva principiul r ăspunderii pentru vină s-a încercat chiar să nu se considere

despăgubirea victimei lezării în absenţa culpei r ăspundere, ci doar măsur ă de restabilire a stării

patrimoniale a victimei sau măsuri de protecţie [209, p.139-147; 229, p.56]. Dar într-un astfel de caz

se putea replica acestui punct de vedere că situaţia celui ce restabileşte starea patrimonială a victimei

(care acordă despăgubiri ) nu ce se deosebeşte de a celui ce r ăspunde pentru vină, deci era o

construcţie artificială neviabilă ce a fost abandonată.

Unii cercetători au considerat că în acest caz temeiul r ăspunderii este riscul care era înţeles

ca o admitere conştientă în urma unor împrejur ări întîmplătoare a unor eventuale consecinţe

negative patrimoniale ale altor persoane şi deci admiterea acelor consecinţe însemna asumarea lor de

către cel ce riscă, adică de asemenea se baza pe culpă [236, p.67].

In doctrina sovietică se f ăceau încercări disperate de a lega în mod exclusiv r ăspunderea civilă de

noţiunea de vină, astfel încît chiar şi despăgubirile pe care trebuia să le plătească agenţia de transport

aerian în caz de deces sau leziuni ale pasagerilor intervenite în timpul decolării, zborului, aterizării

chiar şi în caz de for ţă major ă erau considerate ca r ăspundere pentru culpă ce se manifesta în

conştientizarea de către agenţie a faptului că activitatea sa poate fi afectată de for ţă major ă, şi

aceasta indiferent de toate precauţiile luate. În acest caz agenţia lua asupra sa obligaţia ca în cazul

accidentului să despăgubească pentru consecinţele tragice survenite, adică r ăspunderea avea temeiul

în risc. Pe scurt, culpa era văzută în asumarea riscului, ceea ce distrugea întreaga concepţie despre

culpă ca o condiţie necesar ă r ăspunderii civle, căci pentru a nu fi în culpă, trebuia să nu-ţi asumi

riscuri, adică să nu activezi [199, p.194-196].

Aceste devieri ale doctrinei sovietice pot fi explicate şi prin influenţa doctrinei str ăine şi a

practicii internaţionale care tot mai mult apelau la principiul riscului în cazul unor convenţii şi

contracte internaţionale [235, p.107-110]. Cît de izolată nu a fost Uniunea Sovietică, totuşi ea a

ratificat unele convenţii inetrnaţionale, inclusiv cele referitoare la transportul aerian şi astfel tacit aacceptat şi r ăspunderea obiectivă.

Codul civil francez din 1804 prevedea în art.1382-1384 r ăspunderea pentru lucrurile pe care

le are cineva în pază sau persoanele pe care le au în grijă: părinţii pentru copii, institutorii pentru

ucenici, comtentul pentru prepus. Codul civil român ce a avut ca model Codul francez în art.1000-

1002 a prevăzut aceleaşi situaţii: art.1000 – r ăspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta

persoanelor pentru care suntem obligaţi a r ăspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastr ă,

specificînd că părinţii r ăspund pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dînşii;



93

stă pînii şi comitenţii r ăspund pentru prejudiciul cauzat de servitori şi prepuşi în funcţiile ce li s-au

încredinţat; institutorii şi artizanii r ăspund pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor în timpul

cînd se află sub supravegherea lor. Cu excepţia stă pînilor şi comitenţilor, ceilalţi r ăspunzători puteau

să se apere, dacă probau că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. Art.1001 al Codului civil

român prevedea r ăspunderea proprietarului animalului (sau a celui ce se servea de el) pentru

prejudiciul cauzat de animal, iar articolul 1002 ar ăta ca responsabil de prejudicul cauzat de ruina

edificiului pe proprietarul edificiului, dacă ruina era consecinţa lipsei de întreţinere sau a unui viciu

de construcţie. Se observă, că în ambele coduri r ăspunderea era strâns legată de ideea culpei.

În jurul ideii de vină (culpă) ca o condiţie a r ăspunderii juridice civile în doctrina franceză cu un

secol în urmă s-a desf ăşurat o amplă polemică. Unul din marii jurişti francezi, Raymond Saleilles, a

prezentat teoria r ăspunderii materiale pe care apoi a reformulat-o sub denumirea de teorie a

riscurilor. Comentînd deciziile instanţelor judiciare care au obligat companiile franceze de cale

ferată să despăgubească pe proprietarii lanurilor incendiate (pe unde treceau locomotivele) din cauza

scînteilor provenite de la locomotive, R. Saleilles justifica aceste decizii, bazîndu-se pe Declaraţia

franceză a omului şi cetăţeanului din 1789 ce consacra regula conform căreea nimeni nu are dreptul

de a dăuna altuia. R Saleilles ar ăta că nu este permis nimănui să întreprindă o activitate în aşa fel,

încît să primejduiască pe alţii, iar dacă practică acea activitate, el trebuie nu numai să ia toate

măsurile necesare de precauţie pentru a nu dăuna altora, dar şi să se gîndească la viitoarele

consecinţe pe care le-ar putea avea în dauna altora. De aici rezultă obligaţia celui ce întreprinde o

activitate de a-şi asuma riscul unor accidente şi a despăgubi victimele acestora [149, p.56].

Mircea Djuvara, analizînd teoria lui Saleilles era de acord că între cauză (activitatea materială a

locomotivelor) şi efect (incendierea lanurilor) există o relaţie logică, dar considera că a constata

numai o relaţie de cauză-efect nu este o problemă juridică, ci una ştiinţifică, problema juridică este

de a şti, cui trebuie să i se atribuie consecinţele vătămătoare şi cine trebuie să-şi asume

responsabilitatea [66, p.169-170].

Un secol aproape a trebuit legiuitorului şi jurisprudenţei franceze pentru a soluţiona echitabil

această dilemă. Una din evoluţiile dreptului în transformarea r ăspunderii civile a avut loc cu ocazia

asigur ărilor riscului. Din punct de vedere istoric, r ăspunderea comitentului a fost prima ce s-a

întemeiat pe risc. Încă R.Saleilles a demonstrat că pentru greşelile, culpa prepusului r ăspunde

comitentul, căci prepusul lucrează pentru el, deci comitentul ia asupra sa rezultatele acelei activităţi:

şi bune, şi rele [150, p.32].



94

Angajând salariaţi comitentul multiplică ocaziile de prejudiciu adică creează risc, iar din

activitatea prepuşilor extrage profituri, deci riscul este compensat de profit. Soluţia propusă de

R.Saleilles - că r ăspunde comitentul pentru faptele prepusului său - a ieşit învingătoare peste mulţi

ani de la formularea ei de către autor.

După aproape 50 ani soluţia propusă de R.Saleilles a fost promovată şi de B.Stark, dar care o

justifica prin necesitatea de a garanta securitatea altuia, comitentul r ăspunde pentru că nu a garantat

securitatea altuia, obligaţie ce-i incumbă personal [73, p.199].

Acestei justificări se raliază actualmente şi prof. Gheorghe Mihai ce consider ă că temeiul

r ăspunderii comitentului este dat de obligaţia de garanţie, de cauţiune, care incumbă comitentului cît

priveşte activitatea prepuşilor [126, p.134].

Treptat şi consecvent practica judiciar ă franceză a adus legiuitorul în faţa unei soluţii noi, dar a cărei

evoluţie se întrevedea încă de la sfîr şitul secoluli al XIX-lea, soluţie pe care a consacrat-o Legea din

3 ianuarie 1968. Legea franceză din 3 ianuarie 1968 a introdus art. 489-2 în Codul civil şi dispune că

cel ce a cauzat o daună altuia atunci cînd era tulburat mintal este obligat la reparare, deci un major,

chiar dacă era f ăr ă discernămînt la momentul pricinuirii daunei, este obligat să repare dauna cauzată

de el. Jurisprudenţa a extins această soluţie şi asupra minorilor şi a copiilor (Curtea de Casaţie în

1976 [73, p.94].

Astfel art. 489-2 a f ăcut o adevărată revoluţie în r ăspundere, consacrîndu-se sistemul

r ăspunderii obiective, aceasta se vede din faptul că doar constatarea conduitei incorecte cauzatoare

de prejudiciu este suficientă pentru a angaja r ăspunderea celui ce a cauzat dauna şi astfel exigenţa

subiectivă a imputării a încetat de a mai fi condiţie necesar ă.

Prin legea din 3 ianuarie 1968 s-a consacrat tendinţa ce s-a prefigurat mai demult în jurisprudenţă şi

anume tendinţa de a abandona concepţia clasică a vinei subiective (imputabile) în favoarea uneir ăspunderi obiective.

Legea din 3 ianuarie 1968 prevede că dementul trebuie să repare daunele civile, cauzate de faptele

sale. Fundamentul acestei reparaţii nu este r ăspunderea subiectivă, care cere culpă, vină, ci

obiectivă, exigenţa căreia este nu culpa, ci existenţa daunei, imputabilitatea fiind înlăturată [145,

p.267].



95

Aceiaşi evoluţie se observă şi în cazul protecţiei consumatorilor. În mai multe ţări europene,

de exemplu, în Spania, Franţa Legea privind protecţia consumatorilor prevede o r ăspundere

obiectivă şi se datorează prejudiciului cauzat. Aici se poate menţiona că şi Codul civil al Republicii

Moldova a prevăzut aceiaşi soluţie prin art. 1425 ce prevede r ăspunderea juridică pentru prejudiciul

cauzat de produse defectuoase chiar şi în lipsa vinovăţiei, deşi enumer ă 5 cazuri în care r ăspunderea

nu survine.

Sistemul de r ăspundere obiectivă se bazează pe principiul acceptării riscului profesional: cel

ce desf ăşoar ă şi profită de o activitate ce implică risc trebuie să r ăspundă pentru daunele cauzate în

urma acestei activităţi cu risc.

Sistemul r ăspunderii f ăr ă vină şi neglijenţă în evoluţia sa în statele europene a fost supus la 2condiţii: 1. Un plafon cantitativ prevăzut de lege ce limitează r ăspunderea - o sumă fixă sau

maximală;

2. recursul la un contract, în acest caz - de asigurare pentru a garanta acoperirea cheltuielilor, poli ţa

de asigurare sau alt tip de garanţie.

Pe aceiaşi direcţie se situiază Legea privind navigaţia aeriană ce justifică inovaţiile prin inadecvarea

codului civil la noile realităţi. Legea spaniolă privind energia nuclear ă expres prevede "Principiul

r ăspunderii obiective a fost deja incorporat în legislaţia spaniolă.., principiul limitării în dreptul

aerian… aceste principii presupun reglementarea unei asigur ări adecvate."

În lumina doctrinei şi jurisprudenţei noi şefii de întreprinderi în calitatea sa şi nu ca persoane

civilmente responsabile sunt ţinuţi r ăspunzători dacă activitatea lor profesională cauzează prejudicii.

Acesta este sistemul de r ăspundere obiectivă sau r ăspundere în lipsa vinovăţiei, aplicabil persoanelor

ce exrcită activităţi profesionale care implică un risc pentru alţii. Această r ăspundere este limitată şi

garantată [154, p.298]. În Franţa jurisprudenţa actuală în domeniul dreptului privat în special după adoptarea Legii din 3 ianuarie 1968 a evoluat în sensul r ăspunderii obiective.

Riscul devine tot mai mult un temei general al r ăspunderii, conform căruia r ăspunderea se bazează

pe legătura cauzală: fiecare este responsabil pentru prejuduciul pe care l-a cauzat, puţin contează

dacă este sau nu vinovat.



96

Totuşi, conceptul vinei nu lipseşte cu desăvîr şire atunci când este vorba de r ăspundere şi deplasarea

spre r ăspunderea obiectivă a parcurs mai multe etape. Iniţial, a avut loc extinderea noţiunii de vină

şi împăr ţirea ei între păr ţi în unele situaţii.

Dacă dauna se produce din vina ambelor păr ţi, adică şi cu concursul victimei, jurisprudenţa franceză

a recurs la împăr ţirea r ăspunderii. Această soluţie este dictată de două considerente, fiecare

impunându-se cu for ţa evidenţei: pe de o parte victima nu va fi despăgubită integral, căci a

contribuit prin vina sa la daună, pe de alta şi autorul daunei nu va fi eliberat în totalitate de

r ăspundere, căci a pricinuit prejudiciul. Astfel s-a ajuns la concluzia că orice conduită obiectiv

neregulată a victimei este de natur ă a diminua r ăspunderea autorului prejudiciului şi justifică o

împăr ţire a r ăspunderii. Din aceleaşi considerente şi cu atât mai mult, că logica echităţii dispune ca

în mod corelativ o faptă nevinovată a victimei nu-i va diminua dreptul la despăgubire.

La întrebarea dacă nu cumva în cazul în care victima şi-a asumat un risc, autorul

prejudiciului este absolvit de r ăspundere, s-a r ăspuns în general negativ, căci puţine activităţi ale

omului nu comportă risc [88, p.82]. Totuşi, unele nuanţări s-au f ăcut în privinţa practicării sportului,

mai ales, a unui sport violent, se exclude r ăspunderea celui ce a cauzat un prejudiciu adversarului

său. Chestiunea se pune altfel în raporturile dintre jucătorul r ănit şi organizatorii practicii sportive

respective, căci organizatorii trebuie să vegheze la prevenirea realizării riscului, de aceea nu poate fi

absolvit de r ăspundere, dacă nu şi-a îndeplinit corect sarcina de securitate.

Criteriul prin care se determniă vina victimei este acelaşi ca şi pentru autorul ei, adică

compararea conduitei unuia şi altuia cu o conduită pe care o are în acele situaţii o persoană normal

diligentă. Dispariţia exigenţei de imputabilitate trebuie admisă atât în privinţa victimei, cât şi şi a

oricărui subiect de drept. Jurisprudenţa franceză a mers în acest sens încă înainte de legea din 3

ianuarie 1968 (Legea respectivă, art. 489-2 Cod civil şi jurisprudenţa prevedeau că părinţii r ăspund

pentru daunele cauzate de copii minori sau alienaţi minatli, indiferent de faptul dacă a avut sau nudiscernământ): alienatul mintal şi minorul trebuiau deja să suporte o parte a prejudiciului cauzat de

ei printrun act neregulat. Curtea de Casaţie a declarat că vina unui minor poate fi reţinută în contra

lui, chiar dacă nu este capabil de a discerne consecinţele actului său.

În direcţia obiectivizării r ăspunderii s-a stabilit practica judiciar ă în Franţa şi în ceea ce

priveşte r ăspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori. Tradiţional r ăspunderea părinţilor nu

intervenea decât dacă dauna suportată de victimă era cauzată de un fapt ilicit al copilului lor. În

1984 Plenul Cur ţii de Casaţie într-o decizie a dispus r ăspunderea părinţilor pentru dauna comisă de



97

minor, dacă actul minorului este cauza directă a prejudicului, astfel se punea începutul unei noi

abordări ce acredita ideea că şi o faptă licită normală a minorului poate sta la baza r ăspunderii

părinţilor. Această situaţie a fost apreciată ca fiind r ăspundere obiectivă, căci părinţilor nu li se putea

reproşa lipsa de educaţie, dacă copilul lor a f ăcut un act normal corect. Această soluţie a fost urmată

de altele asemănătoare în 1997, 1998, 2001 (deciziile Bertrand, Fullenwarth, Levert).

Decizia Levert din 2001 a Camerei civile a Cur ţii de Casaţie a fost adoptată în speţa cu

privire la r ănirea unui minor de altul în cursul unei partide improvizate de rugby. S-a specificat că

r ăspunderea de plin drept ce revine părinţilor reiese din faptul cauzator de prejudiciu al copilului lor

minor şi nu este subordonată existenţei unei greşeli sau vini a copilului, deci r ăspunderea este

angajată chiar dacă conduita copilului care a fost la baza prejudiciului a fost normală. Această

decizie a fost criticată de pe motiv că ea rupe definitiv cu ideea de r ăspundere pentru fapta altuia,

căci dacă la originea daunei nu se află un fapt ilicit generator de r ăspundere, ci este vorba de

r ăspundere bazată pe un mecanism de indemnizare ce obligă părinţii să r ăspundă pentru prejudiciul

accidental cauzat de copiii lor minori, adică temeiul r ăspunderii este riscul de a avea copii şi aceasta

ar dăuna politicii demografice, căci astfel a avea copii (chiar dacă îi educi bine şi ei nu comit fapte

ilicite) înseamnă a-ţi asuma riscuri [73, p.188-193]. Dar situându-ne pe poziţiile echităţii şi a păr ţii

lezate trebuie să constatăm că decizia nu este chiar aşa de criticabilă, căci omul îşi asumă mereu

riscuri, iar bucuriile de avea copii întrec riscul r ăspunderii pentru faptele accidentale producătoare

de prejudiciu. Poate în acest caz să se pună problema riscului împăr ţit şi a r ăspunderii împăr ţite între

victimă şi autor (în cazul citat mai sus între părinţii acestora). În statele europene se dezvoltă un tip

de asigurare ce suprimă acest risc al părinţilor, în aşa caz este vorba de asigurarea "R ăspundere

civilă de viaţă privată" sau "Capul familiei"[ 81, p.27].

S-a menţionat deja că soluţia propusă încă de Saleilles mult timp nu a putut fi reţinută, căci

comitentul ce despăgubea victima avea la dispoziţie o cale de recurs (regres) contra prepusului,

deci, până la urmă acesta repara dauna. De-abia în anul 2000 prin decizia Costedoat lucrurile au

evoluat în direcţia preconizată de Saleilles şi anume s-a justificat faptul că despăgubeşte comitentul

pentru faptele prepusului său prin aceea că prepusul realizează o activitate în contul şi interesul

comitentului şi, deci, comitentul trebuie să-şi asume riscurile aferente, adică să-şi asume riscul unei

afaceri.

Mult timp s-a admis că lista persoanelor ce r ăspund pentru fapta altuia este completă,

limitativă şi trebuie interpretată restrictiv. R ăspunderea avea caracter excepţional căci se r ăspundea



98

pentru fapta altuia, având la bază prezumţii legale despre propria culpă. Aceasta a fost interpretarea

tradiţională, dar în 1991 Plenul Cur ţii de Casaţie în dosarul Blieck a abandonat interpretarea clasică

a art.1384 a codului Civil francez, afirmând f ăr ă echivoc şi clar că lista persoanelor responsabile

pentru fapta altuia nu este închisă, deci, nu are un caracter limitativ. Această evoluţie a r ăspuns unei

necesităţi sociale de securitate, care reclama ca nu-i suficient de a asigura numai r ăspunderea

părinţilor (pentru copii), a meştegugarilor (pentru ucenici) şi a cometanţilor (pentru prepuşi). Pe de

o parte, pentru că evoluţia moravurilor a depăşit sau a destabilzat raporturile de autoritate pe care

Codul civil le lua în considerare, noile împrejur ări - părinţi divor ţaţi, separaţi, raritatea

meşteşugurilor - privau de eficacitate dispoziţiile Codului, iar pe de alta - acestea ultimele nu

permiteau altora să accepte obligaţia de a organiza modul de viaţă al altuia, ca spre exemplu,

instituţii pentru handicapaţi mintal sau minori aflaţi în dificultate.

În sistemul tradiţional pentru a obţine repararea daunei victimele trebuiau să demonstreze

culpa acestor instituţii, ceea ce era puţin protector pentru ele [73, p.219]. Aceste lacune au fost

lichidate în 1991, la 29 martie de Plenul Cur ţii de Casaţie în cazul Blieck (S-a admis r ăspunderea

unui Centru educativ de handicapaţi mintal pentru daunele cauzate de persoanele pe care Centrul le-

a primit şi şi-a asumat obligaţia de a organiza şi controla permanent modul lor de viaţă). Prin

această decizie s-a consacrat, f ăr ă a fi formulat expres, principiul general de r ăspundere pentru fapta

altuia. Acest principiu nu înseamnă că oricine este r ăspunzător pentru oricine, ci că trebuie să existe

legătur ă între persoană, fapta, activitatea sa şi daună, astfel încât orice persoană ce are în sarcina sa

supravegherea altor persoane, definită ca putere de organizare, direcţionare şi control a modului de

viaţă a altei persoane, trebuie să r ăspundă pentru daunele cauzate printr-un fapt al acesteia, dar f ăr ă

să fie nevoie să se demonstreze culpa responsabilului. Practica judiciar ă franceză s-a fixat în sensul

că va fi admisă prezumţia mixtă, adică acea prezumţie ce se bazează pe invocarea for ţei majore sau a

unei culpe a victimei, admiterea căreia corespunde mai bine unui echilibru suficient de justiţie şi

securitate, fiindcă doar în acele cazuri poate fi r ăsturnată prezumţia de responsabilitate.

Principiul ce a rezultat din aceste eforturi jurisprudenţiale poate fi formulat în felul următor:

"Oricine r ăspunde de plin drept de daunele cauzate de cel pe care el are misiunea de a-i controla

activitatea şi de a-i reglementa viaţa", deci, r ăspunderea este admisă doar în cazul în care

responsabilul dispune de puteri de a stă pâni situaţia ce a ocazionat prejudiciul.

În Republica Moldova Codul civil conţine norme asemănătoare celor din Codul civil francez

în ceea ce priveşte r ăspunderea pentru fapta altuia: a comitentului pentru fapta prepusului – art.1403,



99

a părinţilor (adoptatori sau tutori) pentru prejudiciul cauzat de copii minori – art.1406, 1407, a

tutorelui sau instituţiei obligate să supravegheze persoana lipsită de capacitate de exerciţiu pentru

prejudiciul cauzat de această persoană – art.1408, Dar în toate aceste cazuri se prevede ca o condiţie

obligatorie vina. În cazul comitentului acesta r ăspunde doar pentru prejudiciul cauzat cu vinovăţie

de prepusul său, având şi un drept de regres împotriva prepusului. Părinţii (tutorii) repar ă

prejudiciul cauzat de copii lor minori, dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea

sau educarea minorului. Tutorele sau instituţia obligată să supravegheze persoana lipsită de

capacitate de exerciţiu r ăspunde dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Totuşi, trebuie de observat că este o anumită dezvoltare în sensul pe care l-a cunoscut anterior şi

situaţia din alte ţări europene, şi anume că sarcina probei nu este asupra victimei, ci asupra persoanei

responsabile pentru fapta altuia.

Condiţia vinei nu este ar ătată în cazul prejudiciului cauzat de o autoritate publică sau de o

persoană cu funcţie de r ăspundere, cînd prejudicul este reparat integral de autoritatea publică, deşi

pentru ca şi persoana cu funcţie de r ăspundere să r ăspundă solidar este necesar ă prezenţa intenţiei

sau culpei grave. În cazul prejudiciului cauzat prin acţiunile organelor de cercetare penală, de

anchetă preliminar ă, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată statul r ăspunde integral,

subliniindu-se expres - indiferent de vinovăţia persoanelor cu funcţie de r ăspundere (art.1405).

La nivelul Comunităţilor europene evoluţia spre obiectivizarea r ăspunderii juridice este

suficient de elocventă în special în legătur ă cu riscul folosirii tehnicii ce comportă risc şi în

domeniul protecţiei mediului. Uniunea Europeană, începând cu 1972 a adoptat un şir de directive

prin care se uniformizau criteriile statelor membre în materie de r ăspundere civilă ce rezultă din

utilizarea autovehiculelor, stabilind obligativitatea asigur ării civile şi formulând metode de control

a obligaţiei de a se asigura. Statul membru , pe teritoriul căruia staţionează obişnuit automobilul

trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca eventualele prejudicii să fie acoperite de asigurare. În

1983 a fost emisă altă directivă prin care s-au redus diferenţele dintre statele-membre în acest

domeniu. S-a cerut statelor-membre să creeze un organism cu misiunea de a despăgubi victimele

accidentelor provocate de vehicule neasigurate sau neidentificate.

Consiliul Europei a preluat experienţa Uniunii Europene, adoptând un şir de convenţii

privind r ăspunderea pentru daunele ce rezultă din exerciţiul activităţii periculoase pentru mediu:

Convenţia de la Paris din 20 iulie 1960 asupra r ăspunderii civile în domeniul energiei nucleare,

Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 asupra r ăspunderii civile în materie de daune nucleare,



100

Convenţia de la Bruxelles din 29 noiembrie 1969 asupra r ăspunderii civle pentru daune datorate

poluării cu hidrocarburi, Convenţia din 1992 asupra r ăspunderii civile pentru daune corporale

cauzate în cursul transportării substanţelor periculoase, Convenţia din 1993 asupra r ăspunderii civile

pentru prejudicii ce rezultă din exerciţiul activităţilor periculoase pentru mediu.

Aceste convenţii determină r ăspunderea autorului daunei de o manier ă obiectivă. Totodată se

manifestă tendinţa de a stabili un echilibru între interesele victimei daunei şi interesele de protecţie a

mediului, pe de o parte, şi interesele securităţii juridice de exploatare a unei astfel de activităţi,

r ăspunderea intervenind în măsura în care activitatea respectivă prezintă un risc semnificativ pentru

om, bunurile sale şi pentru mediu. Convenţia din 1993 defineşte ca activităţi periculoase acele

activităţi ce vizează operaţiuni cu caracter profesional, operaţiuni cu substanţele periculoase, asupra

organismelor modificate genetic, microorganismelor, în anexă la Convenţie sunt listele de substanţe

şi proprietăţi considerate periculoase, ele sunt direct inspirate din legislaţia Uniunii Europene.

Supleţea şi adaptabilitatea Convenţiei la progresul ştiinţei şi tehnicii se vede şi din faptul că instiuie

un Comitet permanent cu misiunea de a examina problemele ce apar în legătur ă cu aplicarea şi

interpretarea Convenţiei [1, p.375].

Deoarece Republica Moldova este membru al Consiliului Europei , autorităţilor moldovene le revine

obligaţia de a ajusta legislaţia sa şi în acest domeniu al protecţiei mediului şi al asigur ării unui mediu

sănătos pentru populaţia ţării, în care există încă o legislaţie adoptată anterior Constituţiei şi care sub

sintagma „în conformitate cu legislaţia în vigoare” ascunde numeroase lacune [39, p.5-7].

Concepţia clasică a r ăspunderii doar pentru fapta vinovată se baza pe presupunerea vinei ca

fiind constituită din 2 elemente (conduită obiectiv incorectă aducătoare de daune şi capacitate

personală de discernămînt) a avut 2 consecinţe:

1. Iresponsabilitatea persoanelor f ăr ă discernămînt

2. Ezitarea în a admite persoanele juridice ca r ăspunzătoare.

Apăr ătorii teosiei riscurilor au reproşat caracterul prea individualist al concepţiei clasice, căci dacă

autorul este declarat iresponsabil, atunci victima suportă prejudiciul, echitatea nu este satisf ăcută în

toate cazurile cînd greşeala, culpa nu este relevată. În acest caz apar 2 întrebări contradictorii:

1. Această concluzie nu este injustă?



101

2. O responsabilitate în sarcina autorului unui act non-fotiv nu este monstruoasă? [99, p.199].

R ăspunsul la prima întrebare este afirmativ, da, este injust să nu fie indemnizată victima ce a

suportat o daună pe nedrept şi la a doua întrebare r ăspunsul este nu, din contra, lăsarea victimeineindemnizate ar fi monstruoasă. Pentru a satisface cerinţa echităţii şi r ămînînd fideli Codului civil

noţiunea de culpă, greşeală în materie civilă s-a lărgit şi are alt sens decît cel moral şi penal, se

traduce ca imprudenţă şi neglijenţă ce se apropie şi satisface exigenţele practicii. Doctrina şi

jurisprudenţa franceză au f ăcut distincţia între culpa civilă şi vina penală. Un acuzat achitat de juriu

poate fi condamnat la daune-interese, chiar dacă a fost acuzat de r ănire din imprudenţă, căci este

civilmente responsabil în termenii art.1382 şi 1383 Cod civil.

R ăspunderea civilă nu va putea realiza sarcina sa – de a restabili echilibrul deteriorat între 2 patrimonii ocazionat de proprietarul unuia în detrimentul celuilalt, - dacă nu se va detaşa de

elementul subiectiv, necesar celei penale. Aplicarea acestei idei va fi fertilă în consecinţe teoretice şi

practice, soluţiile fiind mai conforme stării economice şi sociale actuale. Această noţiune va explica

mai raţional cazurile de r ăspundere unde ideea de greşeală putea fi reţinută doar dacă se

schimonosea sensul cuvîntului - pentru lucru, fapta altuia. Greşeala în morală şi în domeniul penal

este personală. Întemeînd responsabilitatea pe daună, trebuie ţinut cont de propor ţia stabilită între

cele două: r ăspunderea se măsoar ă cu dauna. Unii autori au considerat greşită teza conform căreia

sancţiunea civilă trebuie să fie propor ţională cu greşeala, culpa, căci astfel nu se repar ă dauna şi

soluţia respectivă nu-i echitabiă.

Chiar şi adepţii teoriei clasice au admis consecinţe practice pentru principiul r ăspunderii civile a

persoanelor juridice şi a alienaţilor mintal, ceea ce nu era logic pentru poziţia lor şi reprezenta, din

contra, un argument în plus pentru teoria nouă a r ăspunderii pentru dauna cauzată pe nedrept.

Cele menţionate demonstrează o dezvoltare ciclica a conceptului de r ăspundere, astfel cele 2 tipuri

de r ăspundere coexistă în dreptul francez, dar nu poate prevala definitiv r ăspunderea obiectivă

asupra celei subiective, că atunci exigenţele de echitate şi justiţie nu sunt satisf ăcute.

3.2. Teoria riscurilor şi răspunderea juridică. R ăspunderea persoanei juridice

Una din evoluţiile dreptului în transformarea r ăspunderii civile a avut loc cu ocazia

asigur ărilor riscului. Din cele 3 elemente pe care doctrina clasică le ar ăta ca indispensabile pentru



102

intervenirea r ăspunderii juridice: actul ilicit, condamnabil, prejudiciul real şi legătura cauzală dintre

cele două, primul element puţin cîte puţin a fost modificat şi atenuat în circumstanţe particulare de

diver şi factori, în special dacă activitatea practicată comportă un risc. Teoria riscului ca fundament

al r ăspunderii se bazează pe legătura de cauzalitate, căci fiecare este r ăspunzător de prejudiciul pe

care-l cauzează, nu contează dacă faptul cauzator de prejudicu a fost sau nu vinovat [73, p.146].

În psihologie termenul „risc” are 3 semnificaţii:

1. Ca măsura neprosper ării posibile în cazul insuccesului unei activităţi şi gradul consecinţelor

nefavorabile în acel caz

2. Ca acţiune ce ameninţă într-o măsur ă mai mare sau mai mică subiectul cu o pierdere;

3. Ca o situaţie de alegere între 2 variante posibile de acţiuni: mai puţin atr ăgătoare, dar maisigure sau mai atr ăgătoare, dar mai puţin sigure [211, p.308-309].

Riscul nu este numai o categorie subiectivă, deşi sigur că el este legat cu procesele psihice de

conştientizare a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia şi alegerea variantei de comportament,

Riscul are şi o natur ă obiectivă care se manifestă în particularităţile acţiunii alese de subiect. În

domeniul r ăspunderii juridice are semnificaţie acel risc ce se finalizează cu o nereuşită. În acest caz

s-a pus iniţial problema r ăspunderii f ăr ă vină şi de a şti dacă intervine r ăspunderea pentru prejudiciul

cauzat în condiţii de risc.

S-a menţionat deja că în jurul ideii de culpă ca o condiţie a r ăspunderii juridice civile în doctrina

franceză s-a desf ăşurat o amplă polemică la finele secolului XIX-începutl secolului XX. Unul din

marii jurişti ftrancezi, Raymond Saleilles, a prezentat teoria r ăspunderii materiale pe care apoi a

reformulat-o sub denumirea de teorie a riscurilor. Comentînd deciziile instanţelor judiciare care au

obligat companiile franceze de cale ferată să despăgubească pe proprietarii lanurilor incendiate (pe

unde treceau locomotivele) din cauza scînteilor provenite de la locomotive, R. Saleilles justifica

aceste decizii, ar ătînd că nu este permis nimănui să întreprindă o activitate în aşa fel, încît să primejduiască pe alţii, iar dacă o începe, el trebuie nu numai să ia toate măsurile necesare pentru a

dăuna altora, dar şi să se gîndească la viitoarele consecinţe pe care le-ar putea avea în dauna altora.

De aici rezultă obligaţia celui ce întreprinde o activitate de a-şi asuma riscul unor accidente [149, p.

p. 56].



103

Cu trecerea timpului pe măsur ă ce funcţia reparatorie a r ăspunderii civile lua amploare, structura

individualistă a r ăspunderii conferită de Codul civil francez devenea tot mai neadaptată la acest

scop. Reacţiile au produs profunde modificaţii la nivel de drept pozitiv.

R ăspunderea civilă s-a transformat sub influenţa inovaţiilor aduse de practică şi jurisprudenţă. În

primul rînd, abuzul de drept este o aplicare a acestei teorii, care rezidă în faptul că trebuie reparată

dauna. Saleilles susţinea că adevărata formulă a abuzului de drept constă în exercitarea unui drept

subiectiv contrar ă destinaţiei economice sau sociale, această exercitare este dezaprobată de

conştiinţa publică şi depăşeşte conţinutul dreptului, pentru că orice drept este relativ [150, p.325;

86, p.169].

F Geny ar ăta că se descoper ă măsura justă a drepturilor individuale, scrutînd scopul lor economic şisocial şi comparînd importanţa lor cu a celor interese ce le contravin [75, p.544].

R ăspunderea a intervenit în cadrul raporturilor de vecinătate din cauza unor tulbur ări ce

depăşeau inconvenientele normale de vecinătate. Acestea au fost cazurile în care vecinii unor

întreprinderi industriale sau comerciale s-au plîns de inconvenientele cauzate de mirosul, zgomotul,

fumul ce rezultau din exploatarea industrială sau comercială. Deciziile instanţelor judiciare franceze

au menţinut r ăspunderea chiar dacă toate precauţiile posibile (de ordin tehnic) au fost luate pentru a

împiedica producerea acestor daune, în prezenţa unor autorizaţii de la organele administrative, căci

acestea au fost date sub rezerva respectării drepturilor ter ţilor. Însăşi Curtea de Casaţie a afirmat

expres că în astfel de cazuri vina nu este condiţie a r ăspunderii. Astfel în jurisprudenţa franceză

tendinţa dominantă este de a considera r ăspunderea în aşa cazuri ca avînd o sursă autonomă atît în

raport cu teoria abuzului de drept, cît şi în raport cu r ăspunderea pentru fapta ilicită . Fapta era licită,

mai mult ca atît ea satisf ăcea nu numai interesul personal al întreprinzătorului, dar şi interesele

consumatorilor acelor mărfuri sau servicii. S-a văzut în aceasta r ăspunderea obiectivă pe bază de

risc, căci dauna însăşi crea obligaţia de a despăgubi. Prin aceste decizii, dar şi prin dezvoltăridoctrinale s-a fixat că a avut loc depăşirea dreptului de proprietate consacrat de lege şi de uzuri, prin

aceasta încercîndu-se a se stabili un echilibru necesar între dreptul de proprietate şi drepturile

ter ţilor, inclusiv raporturile de vecinătate ce impun unele sacrificii fiecărui proprietar, cu acea

condiţie ca ele să nu devină insuportabile unilateral. În aşa mod jurisprudenţa a consacrat teoria

tulbur ărilor anormale de vecinătate şi poate fi invocată între proprietari vecini [73, p.119-120].

S-a dezvoltat asigurarea de r ăspundere civilă ce a permis de a repartiza riscurile de aşa o manier ă

încît să se garanteze protecţia victimelor, evitînd ruinarea autorilor prejudiciului. Extinderea, la



104

început spontană, a acestei practici a fost apoi încurajată de legislator care a considerat-o obligatorie

pentru unele activităţi periculoase- circulaţia automobilelor, vînătoarea etc.

Tribunalele au luat act de această evoluţie, dănd dovadă de liberalism în interpretarea condiţiilor deaplicare a responsabilităţii civile şi în aprecierea existenţei şi întinderii prejudiciului de reparat şi

aceasta cu un scop: de a conferi eficacitate cît mai mare contractelor de asigurare subscrise de

creatorii riscurilor. Astfel, dublată de asigur ări, r ăspunderea civilă s-a adaptat la imperativul

repar ării prejudiciului.

Obiectivul de a sancţiona vina, greşeala a fost menţinut teoretic şi într-o oarecare măsur ă

intensificat prin afirmarea faimosului principiu al identităţii culpei civile şi vinei penale din

imprudenţă [181, p.16]. În practică asigurarea avea scopul şi efectul de a-l garanta pe responsabilcontra incidenţelor patrimoniale ale propriei r ăspunderi. În evoluţia sa r ăspunderea civilă a încetat să

fie numai subiectivă, fiind raportată incidenţa sa prin diverse procedee asupra colectivităţii, şi în

consecinţă aceasta a dus la complicarea acestei instituţii, suplimentată cu mecanisme destinate a

asigura asumarea riscurilor sociale de colectivitate.

Deplasarea incidenţei responsabilităţii asupra colectivităţii s-a realizat direct, dar într-un

cadru mai restrîns, în funcţie dacă responsabilitatea era sau nu imputată unei grupe de indivizi, ce

aveau sau nu personalitate juridică. Faptul că r ăspunderea personală şi-a pierdut „monopolul” se

vede în responsabilitatea colectivităţilor, a subiectelor colective pentru că reparaţia a fost pusă pe

seama unui grup dotat cu personalitate juridică. R ăspunderea persoanelor juridice poate fi concepută

sub 2 unghiuri:

1. Ca un caz particular al responsabilităţii pentru fapta altuia, ori

2.Ca r ăspunderea directă a unui grup personalizat.

Istoriceşte prima concepţie a fost mai veche şi un timp era legată de r ăspunderea comitentului pentru

fapta prepusului. A doua concepţie este mai completă decît prima, pentru că în primul caz trebuie

demonstrat că prejudiciul s-a cauzat de un individ anume în cadrul activităţii desf ăşurate de

persoana juridică, dar în al doilea caz se angajează direct r ăspunderea f ăr ă a fi strict necesar să fie

ar ătat autorul fizic al prejudiciului, nu este necesar nici de a găsi legătura între acel act şi funcţiile

îndeplinite în cadrul persoanei juridice. Dacă jurisprudenţa timp îndelungat a fost favorabilă

responsabilităţii pentru fapta altuia, soluţiile pe care le admite azi marchează tendinţa netă spre

admitere a r ăspunderii directe a persoanei juridice. Dar şi în aşa caz se arată că este prepus,



105

mandatar, dirigeant pentru a justifica r ăspunderea personalizată, dar şi cazuri cînd o persoană fizică

este în cauză. Jurisdicţiile administrative declar ă persoanele juridice de drept public responsabile pe

motiv de organizare proastă sau funcţionare defectuoasă a serviciilor f ăr ă a se referi la fapta

individuală, care cîte odată nu poate fi identificată, dar poate şi să fie identificată. Persoanele

juridice sunt r ăspunzătoare şi pentru inadaptarea structurilor sale să urmărească scopul pentru care s-

a constituit, acest motiv a fost de multe ori unica cauză pentru care repararea prejudiciului a fost

admisă. În jurisprudenţa franceză recursul persoanei juridice ( din domeniul adminstraţiei publice)

contra persoanei fizice care a comis actul prejudiciabil se face numai în caz de neglijen ţă extrem de

gravă. În drept privat persoana juridică putea face recurs (regres) contra prepusului său, dar Curtea

de Casaţie franceză a interpretat că salariaţii nu sunt responsabili faţă de patronul lor decît pentru

greşeală gravă. Astăzi dirijenţii în societăţi comerciale sunt consideraţi organe şi nu mandatari şiantrenează responsabilitatea directă a persoanei juridice, căci a activat în contul societăţii (cu

excepţia cazului cînd activează în interes personal). Deci, evoluţia a mers în direcţia asumării directe

a prejudiciului în sarcina patrimoniului colectiv, iar intermediarul individual a trecut pe planul doi.

Mai remarcabil este faptul că astăzi jurisprudenţa franceză admite că prejudiciul cauzat în cadrul

unei activităţi colective f ăr ă ca autorul fizic să fie identificat, să se repare de toţi participanţii la

activitate in solidum, deci, sunt asimilaţi la coautori, este cazul de exemplu, al victimelor

accidentului de vînătoare. Această soluţie a beneficiat de diverse justificări:

1. Culpa colectivă

2. Paza colectivă. Dar principala justificare a fost -

3. Voinţa de a indemniza victima.

Această voinţă mai urmăreşte un scop, acela de a da efecte contractelor de asigurare subscrise de

membrii grupului de la care vine prejudiciul.

Acelaşi raţionament stă la baza r ăspunderii juridice a persoanelor juridice – ele au drepturi, trebuiesă aibă şi obligaţii, să-şi asume obligaţii, iar în caz că le încalcă – să r ăspundă. Persoanele juridice,

ca şi cele fizice, sunt subiecte de drept, au libertate, pot alege conduita şi sunt responsabile şi

r ăspunzătoare. Persoana juridică este şi ea o entitate, luată în individualitatea sa.

Făr ă a detaliza conceptul persoanei juridice trebuie de menţionat că definirea persoanei

juridice ca un ansamblu de legături structural-funcţionale ce alcătuiesc organizaţia a dus la

considerarea organizaţiei în calitate de titular al drepturilor şi obligaţiilor . În legătur ă cu aceasta în

doctrina sovietică s-a format ideea că nu trebuie căutată vina, care este o categorie psihologică,



106

astfel persoanele juridice fiind trase la r ăspundere f ăr ă a se lua în considerare vina. Acestă poziţie

avea suportul legislativ în normele conform cărora r ăspunderea organizaţiei era angajată pentru

prejudiciul cauzat din vina salariatului organizaţiei şi nu a organizaţiei. La începutul anilor 90, după

declararea în Uniunea Sovietică a „perestroicăi” unii autori ar ătînd că persoana juridică reprezintă

recunoaşterea de către drept a unui colectiv organizat ca subiect de drepturi, adică suboect ce are

capacitate juridică, deci, are şi o voinţă unică, s-a propus de a depista vina persoanei juridice ca o

condiţie a r ăspunderii persoanei juridice [206, p.90].

Alţi autori au ar ătat că noţiunea vinei ce se aplică în cazul persoanei, nu este aplicabilă în

cazul subiectelor colective de drept, cănd se foloseşte regula romană „Nu este vină, dacă s-a

respectat tot ce se prevedea”, adică vina subiectului colectiv consă în neluarea tuturor măsurilor ce

depind de dînsul, inclusiv neutilizarea prerogativelor sale legale pentru a respecta constitu ţia şi

legile. În acest caz există prezumţia vinovăţiei organului colectiv care poate şi este în drept să

demonstreze fie că s-au luat toate măsurile necesare, fie că au existat împrejur ări obiective ce l-au

împiedicat să respecte prevederile normelor juridice [201, p.111].

În legislaţia statelor europene r ăspunderea penală a persoanelor juridice este relativ recentă,

în Franţa legea a fost adoptată în 1992 şi a intrat în vigoare în 1994. Unele ţări (Olanda, Brazilia) au

introdus gradual această r ăspundere, în primul rînd în domeniul protecţiei mediului, altele (Italia,

Suedia, Belgia) – au fost reticente motivînd prin faptul că persoanei juridice nu i se poate face reproş

moral. R ăspunderea persoanelor juridice este necesar ă pentru a lichida inegalitatea de tratament între

persoanele fizice şi cele juridice, dar i în legătur ă cu faptul abuzul de pedepse aplicate

conducătorilor persoanei juridice. În Franţa s-a f ăcut un bilanţ al primelor 100 decizii judiciare prin

care persoanele juridice au foct trase la r ăspundere şi s-a emis în baza lui o circular ă a Ministerului

de Justiţie [147, p.685-693]. În circular ă se menţiona că cumulul de r ăspundere a persoanei juridice

şi a conducătorului acesteia cel mai des s-a observat în cazul infracţiunilor intenţionate. Rînd pe rînd

au fost recunoscute ca subiecte ale r ăspunderii juridice subiectele colective ce nu aveau

personalitate juridică, iar apoi şi unităţile publice. R ăspunderea însă mai des era angajată prin

intermediul persoanei fizice implicate în conducerea persoanei juridice responsabile sau mai bine zis

a organului de conducere. Pentru a identifica persoana/organul r ăspunzător s-a apelat la existenţa

unei delegaţii obiective de r ăspundere pe care pesoana juridică a acordat-o agentului (organ sau

persoană fizică). Dacă actul incriminat intr ă în cadrul acestei delegaţii persoana juridică nu poate

valorifica în profitul său absenţa vinei agentului. Între agent şi persoană juridică este o relaţie

funcţională şi persoana juridică trebuie să r ăspundă, dacă agentul a acţionat pe contul persoanei



107

juridice, iar jurisprudenţa franceză adăuga - şi în interesul persoanei juridice. Pe cînd în common

law relaţia dintre persoana juridică, agentul său şi acţiunea lui era obiectivată, nu mai trebuia căutat

şi dacă a acţionat în interesul persoanei juridice. În cazul în care persoana fizică, agentul nu poate fi

depistat, aceasta se punea în seama unor deficienţe de organizare a persoanei juridice ce trebuia să

r ăspundă [147, p.690].

Noul Cod penal al Republicii Moldova prevede r ăspunderea penală a persoanelor juridice,

acestea sunt doar persoanele juridice ce practică activitate de întreprinzător. Activitatea de

întreprinzător în sensul Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi: „este activitatea de

fabricare a producţiei, executare a lucr ărilor de prestare a serviciilor, desf ăşurat de cetăţeni şi

asociaţiilor acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi

sub r ăspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venit. ” Art. 57 al

Codului Civil împarte persoanele juridice în persoane juridice de drept public şi de drept privat. Cele

de drept privat sunt comerciale (cu scop lucrativ) şi necomerciale (cu scop nelucrativ)-art.59. Deci

deoarece numai persoanele juridice comerciale urmăresc obţinerea de profit, este vorba de

r ăspunderea doar a persoanelor juridice de drept privat şi nu a tuturor, ci doar a celor ce urmăresc

obţinerea de venit, adică comerciale. Dar infracţiunile prevăzute de articolele ce vizează

dr ăspunderea persoanelor juridice pot fi săvîr şite şi de persoane juridice necomerciale, Cu titlu de

exemplu, menţionăm art.185 ce prevede r ăspunderea penală pentru încălcarea drepturilor de autor şi

a drepturilor conexe, art. 223-226 prevăd r ăspunderea penală pentru infracţiuni ecologice cu caracter

general, cum ar fi: încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, tăinuirea de date sau prezentarea

intenţionată de date neautentice despre poluarea mediului. Art. 227-235 fac referinţă la infracţiunile

ecologice cu caracter special, cum ar fi: poluarea solului, subsolului, aerului, apei, tăierea ilegală a

vegetaţiei forestiere, distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere etc [44, p.397-405].. În

aceste cazuri încălcările pot fi comise şi de alte subiecte colective, nu numai de cele ce practică

activitatea de întreprinzător de aceea ne raliem opiniei exprimate în literatura juridică penală referitor la necesitatea de a exclude din caracteristica persoanei juridice sintagma „ce desf ăşoar ă

activitate de întreprinzător” din cadrul semnelor acestui subiect [22, p.191-192]. O astfel de

modificare va fi în spiritul întronării principiului egalităţii în faţa legii.

Existenţa asigur ărilor a modificat profund mecanismul r ăspunderii. La prima vedere, parcă

asigurarea nu poate modifica acest mecanism. Dar jurisprudenţa s-a str ăduit să faciliteze raporturile

dintre victimă şi asigurat, r ăspunderea ultimului diminuîndu-se. Deformarea condiţiilor tradiţionale



108

ale r ăspunderii civile sub influenţa asigur ării s-au f ăcut progresiv în funcţie de extinderea

asigur ărilor.

În domeniile unde asigurarea are tendinţa de a se generaliza, responsabilul nu mai aveacalitatea de debitor al victimei, ci de asigurat, apare ca normal că cel ce cauzează prejudiciul nu este

privit din punct de vedere al vinei, sau chiar al rolului său efectiv în producerea prejudiciului, ci al

asigur ării. Condiţiile de greşeală, vină şi legătur ă cauzală au tendinţa de a deveni mai palide în

profitul unui sistem ce canaliza responsabilitatea pe persoane ce exercită o activitate ce poate dăuna

şi este în măsur ă de a prevedea şi de a recurge la asigurare pentru a acoperi cheltilile de reparaţie a

prejudiciului. Această tendinţă s-a manifestat în diverse domenii, actualmente 3 sunt cele mai

relevante: pentru lucruri, pentru fapta altuia şi a exploratorului unor industrii considerate periculoase

(transport, transport aerian, teleferice, reactor nuclear). În aceste domenii obligaţia de asigurare este

impusă de legislator Această legătur ă între r ăspunderea obiectivă şi asigurare este explicit afirmată

de texte privind responsabilitatea şi r ăspunderea în materie de energie nuclear ă – este necesar ă

asigurarea pentru a face faţă riscului de r ăspundere civilă.

Persoana r ăspunzătoare este "acoperită" de asigur ător şi aceasta se manifestă în acţiunea directă şi

dreptul victimei contra asigur ătorului, dar şi în luarea în sarcină a apăr ării responsabilului de către

asigur ător. Astfel asiguratul responsabil are o calitate pasivă, un intermediar [7, p.134-142]. Astfel

treptat are loc o atenuare a r ăspunderii civile, care secole de-a rîndul era unicul procedeu posibil de a

repara prejudiciul, astăzi majoritatea prejudiciilor nu numai materiale, dar şi corporale sunt garantate

de mecanisme de reparaţie colectivă, a căror punere în aplicare nu depinde de r ăspundere, deşi nu o

rupe definitiv cu ea, căci apoi sub forma regresului r ăspunderea civilă revine, cu toate că nu este

întotdeauna certă.

Treptat a avut loc extinderea riscului social asupra colectivităţii prin intermediul sistemului

de despăgubiri a unor prejudicii. În Franţa repartiţia riscurilor sociale nu înlătur ă cu totulr ăspunderea civilă, dar au r ămas doar unele nuanţe - în cazul în care accidentul de muncă a fost

cauzat de o greşeală nescuzabilă a angajatorului sau, a substituitului său la direcţia întreprinderii

victima poate obţine despăgubiri majorate. - Codul securităţii sociale art.L. 390 şi L.467. Greşeala

intenţionată a asiguratului social îl privează de dreptul la prestaţii în bani. Legea nr.77-5 din 3

ianuarie 1977 garantează despăgubiri victimei unei leziuni corporale ce rezultă dintr-o infracţiune.

Această Lege este înserată în Codul de procedur ă civilă francez, după titlul XIII a căr ţii IV, titlul IV,

de la art. 706-3 pînă la art. 706-13, deci, s-a găsit încă un mecanism de indemnizare colectivă, căci



109

dacă victima nu poate obţine cu un titlu oarecare o indemnizare efectivă şi suficientă şi se găseşte în

legătur ă cu aceasta în situaţie materială gravă, acest drept la indemnizaţie şi-l asumă statul şi suma

este stabilită de o comisie pe lîngă orice curte de apel, compusă din 3 magistraţi. Deci, deja se

practică colectivizarea directă a riscurilor sociale f ăr ă a fi nevoie de a se sprijini pe declararea

formală de r ăspundere.

În literatura juridică franceză încă în 1966 autorul A.Tunc a înaintat o propunere de a se face

un sistem de securitate rutier ă în cadrul unor asigur ări private cu metode apropiate de cele ale

Securităţii sociale, dar indemnizarea să fie completă, astfel detaşindu-se cu desăvîr şire de

r ăspunderea civilă. Ideea lui A.Tunc a fost preluată şi de alţi autori ce au transpus-o în alte domenii.

Aşa de exemplu s-au creat fonduri de garanţie medicală ce va indemniza toate victimele accidentelor

operatorii şi erorilor medicale în lipsa culpei f ăr ă ca r ăspunderea medicului să fie pusă în discuţie.

Colectivizarea directă a riscurilor sociale se extinde şi vor fi indemnizate victimele unor prejudicii

care prin gravitatea lor iau dimensiunea riscurilor sociale şi nu se va pune în prealabil chestiunea

r ăspunderii, colectivitatea asumîndu-şi direct şi imediat indemnizarea. Aceasta nu înseamnă că va

dispărea r ăspunderea civilă. Nu, căci şi în unele cazuri ea este subsidiar ă, atunci cînd suma vărsată

de organismele de asigurare nu acoper ă integral prejudiciul. Victima are drept de a acţiona persoana

r ăspunzătoare pentru a primi repararea completă. Şi colectivitatea poate exercita un recurs (regres)

contra r ăspunzătorului pentru a obţine rambursarea cheltuielilor f ăcute cu ocazia plăţii

indemnizaţiei.

Recursul către ter ţii responsabili a organismelor ce au în sarcină de a idemniza este prevăzut de toate

textele şi ele sunt practicate frecvent, dar doar cele împotriva angajatorului,în Franţa, dar la noi - nu.

În literatura franceză s-a pus problema reformării instituţiei recursurilor dacă se vrea conservarea cu

maximum de eficacitate a r ăspunderii civile, atunci trebuie ca să devină un veritabil instrument de

individualizare a r ăspunderii, una din posibilele modele ar fi cel de tipul recursurilor din cadrul

securităţii sociale. În lucrarea sa G.Viney consider ă că r ăspunderea civilă va funcţiona doar în cazul

în care prejudiciile nu vor fi indemnizate integral, în celelate va fi reziduală. Dacă din ce în ce mai

mult indemnizarea prejudiciilor accidentale devine sarcina colectivităţilor, evitîndu-se dreptul

r ăspunderii civile după cum arată reformele din Australia, Izrael, state unde evoluţia juridică este

comparabilă cu cea franceză, totuşi, se poate presupune că r ăspunderea va juca un anumit rol în ce

priveşte indemnizarea prejudiciilor non-accidentale care încă nu apar ca veritabile riscuri sociale

[181, p.22].



110

În Spania evoluţia r ăspunderii a fost asemănătoare celei franceze, diferenţa fiind cea

cronologică. Art. 1902 a codului civil spaniol dispune că cel ce a cauzat prin acţiune sau omisiune

un prejudicu altuia în urma unei vini sau neglijenţe este ţinut să repare dauna astfel pricinuită.

Curtea Supremă incumba sarcina probei vinei păr ţii lezate. Schimbarea a intervenit lent în

jurisprudenţă, majoritatea lezaţilor erau în imposibilitate de a demonstra vina. Schimbarea

jurisprudenţei a început cu decizia Cur ţii Supreme din 10 iulie 1943 care a fost luată într-un dosar

privind un accident de maşină. Victima în cererea de recurs menţionase: "Deoarece criteriul

r ăspunderii obiective în caz de accident de automobil nu este recunoscut de legile ţării, totuşi nu

rezultă că , dacă există un fapt manifest determinant de probabilitatea unei vini, această vină nu va fi

prezumată, nici că obligaţia de a respinge prezumţia nu va fi impusă persoanei ce a cauzat

accidentul. Dacă există actul prejudiciabil, este necesar de a proba că persoana responsabilă deaccidentul cauzator de prejudiciu a acţionat cu toată diligenţa şi grijă, ţinînd cont de circumstanţe ori

că victima a contribuit la accident. Este imperativ necesar în scopul despăgubirii de a determina care

din păr ţi este responsabilă de acţiunea sau omisiunea mai importantă". Jurisprudenţa a recurs la

următoarea tehnică procedurală: din moment ce victima aducea proba daunei, sarcina probei

absenţei culpei era pusă asupra autorului prejudiciului care putea demonstra existenţa unei cauze ce

elibera de r ăspundere. În activităţile ce comportau riscuri Curtea Supremă a insistat asupra obligaţiei

de diligenţă de manier ă ca inversarea sarcinii probei şi tratamentul favorabil acordat victimei învederea probelor aduse se adaugă la prezumţia de vină în activităţile ce comportă un risc şi implică

obligaţia de a despăgubi victima cu condiţia că a fost probat că cel ce se apăr ă este autorul daunei şi

există relaţia de cauzalitate [137, p. 216-217]. Nu numai dificultatea probei, dar şi obligaţia de a

acţiona cu maximum de diligenţă a angajat r ăspunderea în caz de activitate ce comportă un risc. Dar

Curtea Supremă a refuzat să inverseze proba în cazul dosarelor de r ăspundere profesională a

medicilor şi a profesioniştilor în general. Decizia din 1943 a marcat debutul evoluţiei jurisprudenţei

în favoarea inversării sarcinii probei.

Sarcina diligenţei sau obligaţia de pază bună este un expedient tehnic reieşit dintr-o

îndelungată tradiţie juridică romană. Exista la Roma şi echivala cu obligaţia cuiva de a avea grijă de

un obiect periculos şi de aceea orice daună cauzată de acest obiect denota încălcarea obligaţiei de

pază bună. Noţiunea "gardien de la chose" din dreptul francez a fost acceptată şi de alte sisteme de

drept. Ea a fost elaborată de jurisprudenţa franceză pe baza art.1384 conform căruia persoana este

responsabilă nu numai pentru fapta proprie, dar şi pentru fapta altuia de care r ăspunde, sau pentru

dauna prvocată de lucrurile ce le are în pază. Art.1908 Cod civil spaniol impune r ăspundere similar ă



111

în caz de explozie a maşinilor ce n-au fost bine întreţinute şi de inflamarea substanţelor explozive ce

nu au fost plasate într-un loc sigur şi specific. Jurisprudenţa a recurs la argumente tehnice pentru a

justifica obiectivizarea r ăspunderii în scopul de a obţine rezultate echitabile, adoptînd o abordare

eclectică faţă de principiul subiectivităţii şi a culpei înscrise în Codul civil.

În decizia din 25 martie 1954 Curtea Supremă a cerut exercitarea unei diligenţe particulare,

căci în cazul unui accident feroviar (din 1947) nu s-au luat toate măsurile de precauţie necesare, fapt

recunoscut indirect de Societatea naţională a căilor fierate, care după accident a emis o circular ă ce

impunea anumite obligaţiuni angajaţilor săi pentru a preveni accidentele de felul celui examinat,

deci, la momentul accidentului Societatea nu întreprinsese încă toate măsurile necesare, diligenţa sa

fiind incompletă. Jurisprudenţa spaniolă a stabilit pe baza acestei decizii gradarea diligenţei în

particular ă, sporită şi maximum posibilă[137, p. 218-219]. Încă în 1932 Curtea Supremă a respins

invocarea în calitate de probă a diligenţei sale adusă de Societatea căilor fierate a certificatelor

livrate de Inspecţia tehnică a căilor fierate despre respectarea exigenţelor regulamentare pe motiv că

dacă în practică acest fapt nu a fost suficient pentru a evita dauna, este vorba de incompeten ţă şi

neglijenţă şi este necesar ă despăgubirea. Astfel Curtea sugera că diligenţa prevăzută de lege nu-i

suficientă dacă faptele (producerea prejudiciului) arată că ea a fost ineficace.

În 1971, 1972, 1979 în decizii asemănătoare cu privire la accidente de automobil Curtea Supremă

spaniolă a lărgit noţiunea de diligenţă pe contul introducerii prezumţiei neglijenţei, menţionînd că

"Acţiunea sau omisiunea cauzatoare de daune pentru care se cuvin despăgubiri este totdeauna

prezumată neglijentă chiar dacă autorul va demonstra că a avut diligenţă, căci dacă precauţiile luate

nu au avut rezultat deci, diligenţa nu a fost completă." În 1983 Curtea a respins referinţa la for ţă

major ă, căci nu-i vorba de un incident imprevizibil în limitele normale de previziune în

circumstanele speţei sau inevitabil în lumina oricărui criteriu de posibilitate practică. Caracterul

inevitabil este relativ, propor ţional cu diligenţa avută, ce poate varia în funcţie de raport juridic. S-a

considerat că măsurile luate au fost insuficiente şi de aceea nu pot diminua r ăspunderea. În urma

acestor decizii în 1987 Curtea Supremă a rezumat poziţia sa în felul următor: Diligenţa înglobează

protecţiile şi precauţiile prevăzute de lege, dar şi măsurile de prudenţă necesare pentru a preveni

incidentul prejudiciabil, împreună cu inversarea sarcinii probei şi prezumţia vinei din partea

agentului, aplicarea în limite prudente a r ăspunderii pentru risc f ăr ă ca să devină unicul temei al

obligaţiei de a despăgubi ne arată că nu este suficient de a demonstra că s-a acţionat conform

normelor juridice, căci dacă nu au produs nici un rezulat, înseamnă că diligenţa a fost incompletă

chiar dacă vina lipsea, dar rezultatul dăunător s-a produs [137, p.221].



112

Obligaţia de r ăspundere civilă ce decurge dintr-un act ilicit civil şi cea civilă ce decurge

dintr-o infracţiune sau delict în Spania îşi au sediul în cele 2 coduri civil şi penal, de aceea sunt

inconveniente, dar este vorba despre aceiaşi r ăspundere, cum este şi în alte coduri europene. Ele sunt

identice, iar singura explicaţie este cea istorică. Codul civil spaniol a fost promulgat în 1889, iar cel

penal-încă în 1822. Apoi în 1870 s-a adoptat alt cod, dar care din iner ţie a repetat aceiaşi situaţie. În

practică s-a ajuns la probleme grave, căci există. distincţia între acte prejudiciabile cu caracter penal

şi civil, r ăspunderea penală decurge din vină, cea civilă - din acte neglijente sau omisiuni . Curtea

Supremă a declarat că deşi apar ţin la diferite categorii juridice, absenţa declarată a vinei penale nu

interzice tribunalului civil de a aprecia şi califica actul conform Codului civil în domeniul delictelor

civile şi de a preciza în deplină competenţă mijloacele de probă, avînd dreptul să facă propriile

concluzii pe subiectul circumstanţelor cauzei. Această declaraţie a fost f ăcută în conformitate cudeciziile Cur ţii Constituţionale din anii: 1969, 1974, 1976, 1980. Delictul penal trebuie să fie

neapărat stipulat prîntr-o normă juridică, pe cînd cel civil nu cere o astfel de definiţie. Chiar dacă pe

linie penală este achitat autorul daunei, este posibil ca tribunalul civil să considere ca fiind un delict

civil, pasibil de r ăspundere delictuală. În 1990 Curtea Supremă spaniolă a declarat că r ăspunderea

subsidiar ă f ăr ă a fi total obiectivă a fost interpretată de o manier ă progresistă de jurisprudenţa

recentă şi doctrină ce au abandonat abordarea arhaică a Codului penal legat de contextul istoric din

1870 şi au preferat o r ăspundere mai largă pentru despăgubirea daunei materiale ca al doilea nivel deobligaţii economice, reprezentate de o r ăspundere civilă subsidiar ă, mai vastă, capabilă de a asigura

despăgubirea adecvată victimei. Un tribunal a dat o interpretare liberală, deschisă, progresistă,

echilibrată.r ăspunderii subsidiare civile „că se bazează pe ipoteze pur obiective, pe o deducţie

directă pe principiul conform căruia cel ce profită de activitatea altei persoane riscînd să angajeze o

daună pentru un ter ţ este obligat să-şi asume sarcina financiar ă a acţiunilor comise de agentul

principal în măsura în care el nu posedă bunuri suficiente pentru a despăgubi victima daunei. Este

necesar ă pe lîngă alte condiţii şi legătura printr-o relaţie de drept sau de fapt între autorul actului

prejudiciabil şi persoana prezumată responsabilă în subsidiar sau de legătura de dependenţă de

persoana care are r ăspundere penală principală prin raport la alta. Dacă agentul nu şi-a îndeplinit

atribuţiile, dacă a acţionat neregulamentar, impropriu sau neonest în exercitarea funcţiunilor, el nu

este eliberat de r ăspundere civilă, căci justiţia elementar ă cere ca dacă persoana responsabilă de

prejudicu este insolvabilă, victimele să nu suporte şi ele consecinţe economice şi r ăspunderea

subsidiar ă este exclusă doar în caz de activităţi exercitate în contra unei interdicţii a persoanei

prezumate a avea responsabilitate civilă subsidiar ă sau în caz de neascultare deschisă şi probată de

angajat sau de subordonare la ordinul de la superior [137, p.222-223]. Astfel, jurispruden ţa spaniolă



113

a evoluat în 3 etape, reducînd succesiv rolul vinei în cadrul activităţilor ce implică utilizarea

maşinilor ce comportă risc. Responsabilitatea pentru risc nu exclude aplicarea inversării sarcinii

probei, prezumţia vinei şi imperativul diligenţei maximale posibile.

La I etapă - pînă în 1930 - jurisprudenţa avea o poziţie defavorabilă victimei, obligînd-o să probeze

temeinicia cererii. Există o explicaţie pentru aceasta - erau încă puţin folosite maşinile.

La cea de-a doua etapă au avut loc schimbări sociale şi economice, industrializarea a progresat,

daunele cauzate f ăr ă vină de către ter ţi victimelor s-au multiplicat, maşinile generatoare de risc şi

situaţii periculoase pentru operatori au devenit mai numeroase, vehiculele cu motor au devenit cauza

cea mai frecventă a pricinuirii daunei, deci, o problemă personală s-a transformat în una socială.

A treia etapă a început din 1980 , cînd Curtea Supremă la cele 2 surse de r ăspundere a adaugat-o şi

pe cea care decurge din risc creat de anumite activităţi periculoase, care nu este în mod necesar

precedată de un act ilicit, iar cîte odată - de nici un alt act [137, p.228].

Influenţa riscului şi insecurităţii asupra dreptului este certă. Riscul este un factor ce

destabilizează continuităţile. Dispozitivele despre prejudicii rezultînd din delicte civile sunt o simplă

manifestare (cea mai naturală) a doctrinei riscurilor ce au un efect considerabil asupra domeniului

dreptului. Pentru această r ăspundere este indispensabilă ideea pericolului, ce are un efect

modificator asupra situaţiilor şi dispoziţiilor existente. În concretizarea pericolului se iau în

consideraţie propor ţiile rezultatului dăunător, mijloacele de probare. Chiar dacă regulile juridice au

fost respectate, se consider ă că dacă faptul s-a produs, incidentul demonstrează că nu au fost luate

toate precauţiile şi că n-au probat toată diligenţa necesar ă pentru a-l evita.

Ca şi în trecutul nostru sovietic, şi în legislaţia noastr ă actuală, există termenul de izvor de

pericol sporit. Art.1410 Cod civil alin. 1 prevede „Persoanele a căror activitate este legată de un

izvor de pericol sporit pentru lumea înconjur ătoare (exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor,mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucr ărilor de

construcţii etc.) au obligaţia să repare prejudicul cauzat de izvorul de pericol sporit, dacă nu

demonstrează că prejudiciul se datorează unei for ţe majore (cu excepţia cazurilor în care dauna a

survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenţia persoanei vătămate.” Deci, deşi

foarte lungă enumerarea activităţilor legate de un izvor de pericol sporit, totuşi ea nu este

exhaustivă, nici nu se dă definiţia izvorului de pericol sporit, aceasta revenind literaturii de

specialitate în cadrul căreia au fost formulate teoria activităţii, teoria proprietăţilor şi teoria



114

obiectelor, esenţa cărora constă în desemnarea izvorului de pericol sporit ca activitate, proprietate a

obiectelor sau chiar însăşi obiectele ce creează probabilitatea sporită de poducere a prejudiciului

accidental în legătur ă cu faptul că respectivele activitatăţi, proprietăţi sau chiar obiectele nu pot fi

controlate în totalitate de către om [196, p.103-110; 21, p.195]. Actualmente Codul civil al

Federaţiei Ruse prevede despăgubirea pentru dauna provocată de un izvor de pericol sporit ca

r ăspundere civilă – art.1079. R ăspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit este

un analog al r ăspunderii asiguratorului pentru prejudiciul la producerea riscului asigurat, adică

înseamnă repartizarea riscului [201, p.145].

Alin.2 al art.1410 Cod civil al Republicii Moldova impune r ăspunderea ce decurge din simplul fapt

al posesiei de izvor de pericol sporit, (în baza dreptului de proprietate sau alt temei legal, ori revine

persoanei ce şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit). Nu se mai men ţionează vina, pentru că

uzajul acestui izvor – automobilul, de cele mai dese ori, comportă deja un risc care este suficient

pentru a angaja r ăspunderea, în afar ă de faptul cînd însăşi victima s-a interpus în relaţia de

cauzalitate, aşa cum se stipulează în cod- „că prejudiciul s-a produs din intenţia victimei.” Posesorul

izvorului de pericol sporit este absolvit de r ăspundere dacă demonstrează că prejudiciul se datorează

unei for ţe majore. Noţiunea de risc este mai veche ca cea de prezumţie a vinei şi nu poate servi în

toate cazurile ca unic temei al obligaţiei de reparare. Alin. (3) al art. 1410 prevede cazul în care

izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia titularului de drept şi a provocat un prejudiciu,

r ăspunderea fiind în funcţie de faptul dacă posesopul este sau nu vinovat de faptul că izvorul a ieşit

din posesiunea lui: nu r ăspunde cînd nu este vinovat, dar r ăspunde solidar cu persoanele ce l-au

dobîndir în mod ilicit cînd este vinovat de faptul că a ieşit din posesiunea lui. Astfel s-a încercat să

se concilieze principiul vinei şi r ăspunderii obiective şi concomitent să se intoducă noţiunea de risc

sau pericol creat f ăr ă a abandona în totalitate aprecierea vinei. În realitate astfel se împinge

r ăspunderea subiectivă pînă la ultimele sale consecinţe, dar în mod rezonabil se ia în considerare şi

criteriul obiectivizării şi a riscului creat.

Justificarea consecinţelor defavorabile persoanelor - autori ai prejudiciului se bazează pe

diferite elemente, invocate separat sau împreună ca: pacea socială, inversarea sarcinii probei,

echitate, ordine publică, progresul tehnic, bunăstare şi confort. Justificarea a fost condiţionată de

aspiraţiile şi tendinţele dreptului modern conform căruia persoana trebuie să r ăspundă de orice

daună cauzată; în acest scop s-a recurs la soluţii quasi-obiective, s-a lărgit noţiunea de vină, s-a

gradat vina, r ăspunderea fiind şi pentru imprudenţă, neglijenţă uşoar ă, s-a extins conţinutul

diligenţei posibile şi social adecvate, probabilitate şi eventualitate, realitate socială la datoria de a



115

exercita activitatea cu toată diligenţa posibilă, refuzînd să se reducă la respectarea regulilor

legislative sau regulamentare, căci producerea daunei le demonstra insuficienţa. Aceste abordări şi

formule, transformarea vinei din chestiune de fapt în chestiune de drept au permis Cur ţii să facă un

control rezonabil al r ăspunderii, să favorizeze partea slabă şi pe cea care a suportat un prejudiciu mai

grav. Argumentele par contradictorii cîte odată, căci s-a stăruit să concilieze principiul vinei şi

obiectivizării, dar nu a acceptat dogmatic nici unul din aceste argumente [137, p.230]. Deci, nu prin

ideea greşelii, vinei, ci a umanităţii, echităţii se justifică înlocuirea elementului subiectiv cu cel

obiectiv în responsabilitatea civilă.

În literatura juridică din Federaţia Rusă se propune a diferenţia r ăspunderea civilă în vinovată,

pentru care pe lîngă despăgubire, să se pedepsească autorul prejudiciului şi r ăspundere obiectivă, în

lipsa vinei, pentru care r ăspunderea să însemne doar despăgubirea [201, p.145].

În Codul civil al Republicii Moldova, ca şi în Codul civil rus, instituţia despăgubirii pentru

prejudiciul cauzat de activitatea ce crează un pericol sporit pentru cei din jur este considerată a se

realiza în cadrul r ăspunderii civile.

În domeniul dreptului constituţional şi administrativ de asemenea există această tendinţă a

obiectivizării r ăspunderii. Aşa de exemplu, Constituţia Republicii Moldova admite r ăspunderea

constituţională f ăr ă a stabili vinovăţia, ci doar dacă există încălcarea dreptului. Curtea

Constituţională adoptînd hotărîrea despre neconstituţionalitatea unor legi, sau norme ale actului

normativ nu stabileşte vina participanţilor la procesul legislativ, prezumînd buna credinţă a lor.

Legea sau norma neconstituţională este considerată astfel o eroare legislativă. Menţionăm că

eroarea este o îndepărtare de adevăr, dar are şi o funcţie pozitivă, căci indică variantele de cercetare,

investigaţie, ce nu duc nicăeiri şi deci, trebuie abandonate [157, p.162-163.]. Astfel încît declararea

unei norme ca fiind neconstituţională trebuie să servească pentru preîntîmpinarea altor erori, ca o

lecţie dată legiuitorului preocupat mai mult de politică decît de sarcinile sale legislative.

La nivelul Uniunii Europene este stipulată r ăspunderea obiectivă a comunităţilor pentru daune. Aşa,

de exemplu, prin Tratatul CE responsabilitatea Comunităţilor este reglementată în art. 215 alin.2, iar

în Tratatul CEEA – în art.188 alin.2. Ambele statuiază principiul conform căruia fiecare comunitate

este ţinută să repare daunele cauzate de către acestea sau de agenţii proprii.

L.Duguit a aplicat încă în 1913 această teză cu privire la persoanele juridice de drept public,

notînd: „Concepţia nouă pe care se bazează dreptul modern al responsabilităţii statului este că cel ce



116

urmăreşte un scop statal şi ocazionează o daună unui individ sau grup, trebue să r ăspundă cu

patrimoniul afectat acestui scop colectiv, ce trebuie să suporte sarcina dezdăunării”[68, p.231-232].

Teza aceasta şi-a găsit consacrarea legislativă nu numai în Franţa, dar şi în alte ţări, inclusiv şi la noi

prin introducerea contenciosului administrativ. Dar în flagrantă contradicţie cu Legea contenciosuui

administrativ art. 1404 alin.5 al Codului civil al Republicii Moldova stipulează că: "Autoritatea

publică nu r ăspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l

adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege".

3.3. Statul social, solidaritatea socială şi răspunderea juridică

În literatura occidentală s-a evidenţiat rolul dreptului nu numai prin funcţia sa de reprimare şi

reparare, dar şi ca regulator şi mijloc de a conduce societatea, folosind în acest sens responsabilitatea

şi r ăspunderea juridică, care decurg firesc din necesitatea de a reglementa relaţiile ce apar în

procesul de interacţiune a oamenuilor, fie că este vorba de producere sau de schimb reciproc al

rezultatelor activităţilor.

În condiţiile edificării statului de drept are loc reconsiderarea raporturilor dintre stat şi

individ ce este posibilă doar pe baza acceptării obligaţiunilor reciproce ale statului şi persoanei.

Conţinutul valoric al ideii de stat de drept se manifestă în garantarea libertăţii persoanelor şi în

colaborarea activă a statului cu societatea. La nivel constituţional acest postulat a fost realizat deja.

Aşa, în Constituţia R.Moldova sunt proclamate drepturile şi unele din ele sunt garantate. De

exemplu, art. 26, (alin.1) prevede că „Dreptul la apărare este garantat”, apoi în celelate alineate se

arată şi modalităţile şi mijloacele prin care se garantează: asistarea de către un avocat în tot cursul

procesului, interdicţia de amestec în activitatea persoanelor ce exercită apărarea. Este adevărat că nu

toate normele constituţionale ce prevăd drepturi şi libertăţi conţin astfel de garanţii constituţionale,

lăsîndu-le pe acestea reglementării legislative (de exemplu, art.28 prevede succint „Statul respectă şi

ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată” f ăr ă a mai adăuga vre-o garanţie). Deci idea statului de

drept implică obligaţii reciproce ale statului şi persoanei, adică a responsabilităţii.

Încă în secolul XVII, B.Spinoza nu a susţinut în mod unilateral că r ăspunderea juridică este

una pentru culpă. Pentru el, r ăspunderea juridică era r ăspunsul la o necesitate politică ce înseamnă

de a face din fiecare individ o parte a corpului social. În acest punct el poate fi considerat un

prevestitor al teoriei statului solidarităţii sociale, la originea căreia a fost Emile Durkheim,



117

fondatorul sociologiei ştiinţifice din Franţa. Chiar de la începutul carierei sale în lucrarea "De la

division du travail social" E.Durkheim a considerat că ceea ce leagă cel mai puternic societatea este

diviziunea muncii, îndreptîndu-se spre drept , ca reprezentantul cel mai caracteristic al fenomenelor

sociale. Diviziunea muncii nu pune faţă în faţă indivizii, ci funcţiile sociale, Această solidaritate ne

cere să fim buni cu semenii noştri, să fim drepţi, să ne îndeplinim sarcina noastr ă, să muncim în aşa

fel, încît fiecare să exercite cît mai bine funcţia, pe care poate s-o îndeplinească şi să primească cît

mai bine justul preţ al eforturilor sale. Regulile care constituie această solidaritate nu au for ţă de

constrîngere, care înnă buşă liberul examen, dar prin faptul că sunt f ăcute pentru noi tot mai mult şi

într-un anumit sens chiar de noi, suntem liberi faţă de ele" [66, p.370]. Analizînd teoria lui

Durkheim, Mircea Djuvara socotea că aici recunoaştem formula lui Rousseau ce vorbeşte despre

libertatea la care fiecare renunţă şi totuşi şi-o păstrează prin contractul social. Ar ătînd că oameniiinteracţionează şi sunt solidari, Durkheim a fost de părerea că solidaritatea este de 2 feluri:

solidaritate prin similititudine şi prin diviziune.

Solidaritatea prin similitudine era înţeleasă ca solidaritate prin asemănare, adică acea

interacţine a oamenilor care îi leagă prin tendinţe şi idealuri profunde, puternice, comune tuturor

dintr-o comunitate, acea solidaritate care copleşeşte chiar manifestarea individualităţii, considerînd

că dreptul penal este manifestarea acestei solidarităţi, căci sancţiunea pentru infacţiune reflectă

sentimentul, atitudinea societăţii faţă de astfel de manifestări. Acest sentiment trebuie să fie bazat pe

o idee dintr-acelea ce au r ăscolit sufletele unei societăţi, s-au implementat aşa de adînc în conştiinţa

ei, încît s-au transformat în tendinţe instinctive, emoţionale, ce provoacă reacţia întregului organism.

Nu este suficient ca sentimentul să fie colectiv, el trebuie să fie şi puternic, să fie cristaţizat într-o

formă concretă, pentru ca fiecare să ştie precis, că anumite acte concrete lovesc în sentimentul

colectiv. Cînd comite cineva o crimă, nu numai victima directă, dar şi întreaga societate se simte

lezată şi se manifestă prin organele sale judiciare ce pronunţă sentinţa.

Solidaritatea prin diviziune potrivit lui Durkheim se caracterizează printr-o sancţiune

restituitivă, care readuce ceea ce se cuvine în patrimoniul celui lezat, este un act care restabileşte un

echilibru deteriorat anterior. În cazul solidarităţii prin diviziune nu este vorba de sentimente prea

puternice şi precis definite, căci cel lezat nu se simte atins în însăşi fiinţa lui morală, sentimentele

lezate sunt variabile de la grup social la altul, care duc deseori la o specializare, încît pentru

satisfacţia lor nu este necesar ă simţul comun al societăţii, ci subtilitatea juristului. Din punctul de

vedere al lui Durkheim normele ce consacr ă abţineri delimitează elementele solidare între ele.

Societatea juridică este o coexistenţă a libertăţilor, adică un respect al limitelor reciproce ale uneia şi



118

ale alteia. Dar omul izolat care se abţine să intervină pe lîngă altul pentru a-i respecta libertatea are

o individualitate ştearsă şi r ămînînd izolat nu poate forma societatea juridică. Pentru aceasta are

nevoie de alţii, de raporturi cu ei, cu cît are mai multe astfel de relaţii, cu atît solidaritatea este mai

puternică şi individualitatea este mai originală. Astfel Durkheim nu opune cei 2 poli: individul şi

societatea, ci îi combină întro componentă armonică, astfel încît sunt atît de solidare între ele, încît

nici o dezvoltare a unuia nu se poate face f ăr ă a aduce după sine dezvoltarea celuilalt şi nici o

represiune a unuia nu are loc f ăr ă a aduce în acelaşi timp regresul celuilalt. Solidaritatea prin

diviziune conţine raporturi ce reprezintă cooperarea activă a indivizilor. Este vorba de o acţiune

pozitivă a membrilor societăţii ce demonstrează cooperarea, de exemplu, familia, membrii ei nu se

mulţumesc numai să se delimiteze reciproc şi să respecte ceea ce apar ţine altuia- datorii pasive, ci au

datorii active de activitate unii faţă de ceilalţi şi se stabileşte astfel o cooperare în familie. În contractde asemenea se vede clar această activitate de cooperare, căci fiecare depune o activitate care nu

este la fel cu a celuilalt, fiecare dă ceva şi renunţă la altceva pentru a ajunge la înţelegerea ce se

numeşte contract [66, p.364-367].

Într-o societate la un moment dat se poate întîmpla ca indivizii prin activitatea lor să

lovească în solidaritatea lor, să nu vrea să ţină cont nici de cea represivă nici de cea de cooperare,

dar atunci are loc ruperea echilibrului natural şi ne aflăm, considera E. Durkheim, în faţa unui caz

patologic. Ca să revenim la normalitate echilibrul trebuie restabilit. Evident că un anumit

antagonism există între grupuri sociale, dar să-l transformi într-o luptă de clasă, cum o concepe

socialismul, înseamnă să destrami societatea şi deci, solidaritatea. Prin urmare, concluzionează

Durkheim, individul şi societatea trebuie să fie în echilibru şi armonie, căci personalitatea

individului nu se poate dezvolta decît numai în societate.

L.Duguit, adept al concepţiei lui Durkheim a dezvoltat concepţia solidaristă. Sub o formă

mai simplă concepţia solidaristă este exprimată de L.Bourgeois în lucrarea sa "La solidarité" în care

arată că societatea reprezintă reglementarea solidarităţii muncii, reprezintă un sistem de drepturi şi

datorii, care nu se pot concepe doar ca ceva egoist, atribute ale unui om, ci numai în cadrul

solidarităţii generale ale societăţii din care el face parte. De aceea exercitarea drepturilor şi datoriilor

constituie o funcţie socială. Ca o concluzie juridică din concepţia sociolgică a lui E.Durkheim se

deduce teza: drepturile noastre nu sunt decît funcţii sociale. Ideea de funcţie socială a fost preluată

de Duguit care menţiona că indivizii nu pot tr ăi f ăr ă concursul celorlalţi, f ăr ă interdependenţa

socială, f ăr ă solidaritate cu ceilalţi indivizi. Dacă este aşa, atunci pornim de la un fapt de observaţie

şi anume că individul îşi manifestă voinţa, dar şi-o manifestă ca unul ce nu poate să existe f ăr ă



119

ceilalţi indivizi. Voinţa astfel manifestată nu este deci haotică, dacă ea loveşte în solidaritatea

socială, imediat este reprimată de celelalte voinţe ale celorlalţi indivizi, adică nu este îngăduit

individului să se manifeste contrar interdependenţei sociale Din acest fapt social Duguit trage o

concluzie de drept şi îl transformă într-un principiu de drept: manifestarea voinţei nu trebuie să se

facă decît în cadrul interdependenţei sociale. Înainte de toate L.Duguit a f ăcut o vastă analiză a

Revoluţiei franceze, a aşa-zisului individualism al ei formulat în Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului din 1789. În conformitate cu acest individualism societatea se pulverizează în multe

entităţi care nu au cunoştinţă de legătura dintre ei. Duguit, dimpotrivă, presupune interdependenţa

socială şi pentru ca actul omului să producă efecte el trebuie văzut în lumina acestei

interdependenţe şi în acest sens Duguit menţiona că toate drepturile pe care le avem sunt funcţii

sociale [68, p.127].

M.Djuvara a interpretat această teză a lui Duguit astfel, încît ea duce la afirmaţia că nici un

drept nu apar ţine întru totul individului, chiar însăşi ideea de drept subiectiv este tăgăduită, fiindcă ,

considera Duguit, nu aflăm vreodată în observaţia concretă ceva pe care să-l putem numi drept

subiectiv. M.Djuvara a criticat această idee a lui Duguit, căci dreptul nu se mă prgineşte doar la

fapte, el conţine şi o apreciere raţională ce nu rezultă din observaţia concretă. Observaţia concretă

descoper ă interdependenţa oamenilor, solidaritatea socială, din acest fapt rezultă pentru guvernanţi

obligaţia de a lucra în conformitate cu regula superioar ă a solidarităţii sociale, care explică întreg

dreptul. Această regulă este supralegală, se impune şi legislaţiei. Tot ce este conform solidarităţii

sociale este legitim, iar ceea ce nu corespunde - nelegitim. Deci, concep ţia lui Duguit presupune

voinţa liber ă a oamenilor limitaţi prin dreptul obiectiv, adică solidaritatea socială, deci astfel f ăr ă a

le analiza direct, Duguit presupune categoriile raţionale ale dreptului: obligaţie, libertate, licit, ilicit.

Se poate afirma că teoria solidarităţii sociale a fost o încercare de a depăşi teoriile extreme:

individualistă şi colectivistă, iar aplicaţiile pe care Duguit le face teoriei lui în domeniul justi ţiei

duce la formularea unei concepţii intermediare a justiţiei [66, p.377].

Este cunoscut faptul că, concepţia liberală a justiţiei a fost viu combătur ă de cea egalitar ă.

Libertatea ca facultatea de dezvoltare autonomă a fiecăruia dezvoltă inegalitatea. S-a pus astfel

libertatea în relaţie imposibilă cu egalitatea, sistemele socialiste tinzînd să restabilească egalitatea şi

ideea de justiţie, dar ca o justiţie egalitar ă, egalitate propor ţională, după cum afirma Saint Simon,

egalitate materială, după comunişti. În acest context putem spune că o concepţie medie a justiţiei

găsim la solidarişti [176, p.75]. Ei f ăr ă a sacrifica cu totul pe individ în favoarea societăţii, cum fac

socialiştii, dar şi f ăr ă a lăsa frîu liber activităţilor individuale, cum fac liberalii, considerau că



120

indivizii sunt legaţi unii de alţii prin datoria de a se ajuta, astfel că sloganul solidariştilor este:"Toţi

pentru fiecare şi fiecare pentru toţi”, slogan preluat şi de regimurile socialiste şi par ţial introdus în

dreptul asistenţei sociale.

Autori ca Duguit au găsit temeiul dreptului în solidaritatea socială şi aici faptul dacă morala

difer ă sau nu de drept, nu contează. L. Duguit era de părerea că regula de conduită fondată pe

solidaritatea socială este o regulă de drept. Morala determină principiile ce permit aprecierea

intrinsecă a unui act, că dacă-i bun actul sau nu. „Noi nu spunem, afirma Duguit, că omul tebuie să

cooopereze la solidaritatea socială pentru că cooperarea este bună, ci pentru că omul este om şi

poate tr ăi doar prin solidaritate. Noi nu spunem că actul de cooperare este bun, ci că el are valoare şi

consecinţe sociale, deci, dacă nu-i de morală, regula solidarităţii este de drept" [68, p.15-16].

Obligaţiunile sunt întruchiparea preponderent a intereselor publice (a plăti impozite, a

respecta legea, a satisface serviciul militar) şi reies din solidaritatea socială ce constituie

fundamentul pe care se dezvoltă statul ca o entitate integr ă şi ca o expresie publică juridică a

societăţii. Caracterul stabil al statului se explică prin, pe de o parte, respectarea legilor şi a păcii

civile, iar pe de alta- prin participarea la formarea bazei materiale a statului şi apărarea lui, deci prin

îndeplinirea unor sarcini publice ce garantează funcţionarea statului ca organism unitar şi integru.

Astfel Constituţia prevede implicit solidaritatea cetăţenilor, din care reiese responsabilitatea lor

pozitivă în sensul atitudinii conştiincioase în vederea îndeplinirii obligaţiunilor şi r ăspunderea

(negativă) ca sancţiune în caz de neîndeplinire a obligaţiunilor. O astfel de solidaritate determină

limitele libertăţii persoanei, adică limitele drepturilor şi libertăţilor ce se realizează în stat şi într-o

anumită măsur ă pun pe titularul lor într-o opoziţie cu statul. Dar această opoziţie se poate dezvolta

doar în formele legitime, prevăzute de Constituţie şi legi şi nu poate să aibă drept rezultat

nesupunerea faţă de legi şi deteriorarea păcii civile. Anume în legătur ă cu acest aspect, consider ă

Ă bzeev, a dispărut în mod firesc dreptul la rezistenţă opresiunii ce a fost proclamat de Declaraţia de

independenţă a SUA din 1776 şi de Declaraţia franceză din 1789. Acest drept atunci a fost dictat de

lupta pentru independenţă şi respectiv contra feudalismului. Acum însă acest drept este înlocuit cu

interdicţia de a uzurpa puterea, statul de drept, separarea puterilor, independenţa puterii judiciare

[246, p.198-200]. Deci, solidaritatea cetăţenilor este orientată la crearea şi menţinerea unei puteri

democratice ce va respecta demnitatea umană ca valoare supremă. Statul are obligaţiunea de a

proteja solidaritatea prin contracararea primejdiilor ce pot prezenta unele persoane sau grupuri, de

exemplu, Constituţia interzice formarea şi activitatea partidelor şi altor organizaţii social-politice

care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi



121

independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, declarîndu-le neconstituţionale

conform art. 41 al Constituţiei.

Deşi Constituţia Republicii Moldova nu prevede direct şi explicit nici statul social, nici solidaritateasocială, totuşi consider ăm că unitatea poporului prevăzută de art.10 al Constituţiei este în strînsă

legătur ă cu solidaritatea, reprezentînd o legătur ă între toţi membrii colectivităţii, mai presus de

deosebirile inerente unei societăţi pluraliste [5, p.123]. Unitatea poporului este bazată pe

solidaritatea socială şi înseamnă responsabilitate şi interes comun. Solidaritatea ca noţiune juridică

se refer ă la principiile redistribuirii beneficiilor sociale penrtru a egaliza şansele şi accesul la

beneficii, şi la stabilirea contribuţiilor fiecăruia la crearea bunurilor publice, pornind de la aceste

principii. Deci, solidaritatea cetăţenilor este datorată participării lor la constituirea aceluiaşi spaţiu

public [53, p.39-40].

Exigenţa solidarităţii sociale solicită ordinii juridice ca fiecare membru al societăţii să poată

dispune de bunuri suficiente de a supravieţui şi prospera. Aveasta presupune accesul la bunuri, dar

concomitemt cu protejarea celor defavorizaţi, care nu pot să dobîndească aceste bunuri. Aşa cum

odată cu dezvoltarea tehnicii şi maşinismului, a implicării riscului în domeniul juridic a apărut

dreptul asigur ărilor, tot aşa şi acum, cînd riscurile se multiplică, statul prin intermediul dreptului

operează o socializare a r ăspunderii comparabilă cu r ăspunderea civilă [16, p.45]. Socializarea

respectivă s-a tradus într-o legislaţie socială ce tinde să protejeze salariaţii de efectele crizei, de

dezvoltarea şomajului. Dar sunt rezerve în privinţa drepturilor economice şi sociale, căci asigurarea

lor este în dependenţă de resursele disponibile ale colectivităţii. Aceste necesităţi de protecţie socială

alterează modelul clasic al reglementărilor juridice, inclusiv al r ăspunderii, f ăcînd-o în unele cazuri

să-şi piardă caracterul său personal şi să revină comunităţii, statului.

Solidaritatea socială se manifestă şi în faptul că tot mai multe texte consacr ă organizarea de

despăgubiri în caz de catastrofe naţionale şi nu fac distincţie între prejudiciile ce angajează r ăspunderea uneia sau mai multor persoane şi alte prejudicii. Obiectivul lor este de a repartiza just

pe baza principiilor echităţii şi a egalităţii între membrii comunităţii incidenţele pecuniare ale

evenimentelor ce au afectat pe unii membri ai acestei comunităţi. Este acelaşi obiectiv al solidarităţii

ce a inspirat textele relatv la securitatea socială de care au beneficiat la început salariaţii din comer ţ

şi industrie, iar azi şi ceilalţi salariaţi, dreptul de a obţine anumite prestaţii pentru prejudiciul

corporal ce a dus la incapacitate de muncă şi se constată că sistemul de repartiţie a riscurilor ocupă

primul loc înaintea r ăspunderii civile clasice în lista procedeelor de reparare a prejudiciilor



122

consacrate de dreptul pozitiv al ţărilor europene. Art. 47 al Constituţiei Republicii Moldova prevede

obligaţiunea statului de a lua măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i

asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbr ăcămintea, locuinţa,

Promovînd ideea solidarităţii sociale, la întrebarea: În ce măsur ă culpa, în general, voinţa

autorului actului prejudiciabil trebuie să continue să joace un rol în rsponsabilitatea civilă? Duguit

r ăspundea de o manier ă exagerată, că nici un rol, spre deosebire de r ăspunderea penală. Duguit-

considera că nu este nici o corespondenţă între greşeală şi r ăspundere civilă. Teoria responsabilităţii

Duguit o rezuma la: Dacă un act realizat cu un scop căruia i se ataşează un patrimoniu, produce o

diminuare a valorii altui patrimoniu, echilibrul trebuie restabilit, patrimoniul ataşat avînd acel scop

susmenţionat trebuie să suporte o diminuare echivalentă cu cea pe care actul a ocazionat-o altui

patrimoniu, iar acest al doilea patrimoniu trebuie să primească suma acelei diminuări. Tot aşa

noţiunea culpei personale va dispărea din domeniul r ăspunderii civile pentru a face loc noţiunilor de

scop şi risc ”. [68, p.636].

Partizanii acestei idei noi a riscului au văzut în ea un progres. Aceste concepţii par a fi aplicarea

ideilor marii mişcări caracterizate de Duguit: substituirea prin constantul şi progresivul unui sistem

realist şi socialist a unui sistem de ordine metafizică şi individualistă.

Drepturile individuale nu sunt absolute, treptat viaţa socială şi economică le pune limite:

individul nu poate exercita liber activitate sa în măsura în care nu lezează libera existenţă a grupului

din care face parte şi a indivizilor care îl compun. Punctul de vedere social şi economic ia treptat

locul celui individual, afirmă Tarde. [99, p.196].

Anumiţi autori au aplicat ceea ce s-a numit „socialism juridic”. Practic în dauna proprietăţii şi a

capitalului se realizează extensii progresive a cîmpului de r ăspundere. Mult timp nu s-a văzut decît

proprietate şi capital, astăzi se degajează obligaţiile lor. Aşa s-a proclamat responsabilitatea

capitalului şi a proprietăţii în afara oricărei idei de culpă, greşeală. Teoria nouă a riscurilor în seama

capitalului a înlocuit pe cea veche a r ăspunderii pentru culpă.

La sfîr şitul secolului XIX-începutul secolului XX s-a reevaluat şi fundamentul pentru r ăspunderea

penală, ar ătîndu-se că acesta ar fi ideea apăr ării sociale temperată de o noţiune clar ă şi contingentă a

elementului intenţional şi că această idee nu cere consacr ări legislative exprese, fiindcă în Codul

penal această idee era deja prezentă (conform lucr ărilor preparatorii).



123

Dar în materie civilă cu atît mai mult că textele nu contraziceau această idee nouă, era vorba doar de

interpretare. F.Geny menţiona „Dacă Codul civil ataşează o responsabilitate pozitivă pentru culpă

prejudiciantă, el formal nu alungă orice alt principiu al responsabilităţii şi nicăieri nu declar ă

intangibilă atribuirea riscului victimei direct lezate în afara ipotezei de culpă. ”[ 75, p.216].

În sensul uniformizării condiţiilor de r ăspundere juridică vine şi suprimarea r ăspunderii

materiale ca formă a r ăspunderii juridice de dreptul muncii. Potrivit Codului muncii al României

salariaţii r ăspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor r ăspunderii civile patrimoniale

[141, p.182]. Şi în Republica Moldova s-au f ăcut unii paşi în această direcţie, în Hotărârea Cur ţii Supreme

de Justiţie (nr.11 din 03.10.2005) se arată că specificul r ăspunderii materiale a păr ţilor într-un contract

individual de muncă se va înţelege prin prisma r ăspunderii patrimoniale civile, ea are natura juridică a

r ăspunderii juridice civile contractuale cu specificul raportului juridic de muncă.

R ăspunderea materială era o instituţie proprie dreptului socialist, care ocrotea proprietatea

obştească (publică) în mod distinct decît pe cea personală (privată), de aceea în condiţiile în care

Constituţia prevede egala ocrotire a proprietăţii publice şi private această prevedere este un temei

suficient pentru renunţarea la regimul preferenţial de recuperare a prejudiciului pentru anumite

categorii de salariaţi, acest regim fiind în contradicţie cu Constituţia [18, p.12-14].

3.4. Responsabilitatea şi răspunderea statului în faţa persoanelor.

Problema responsabilităţii şi r ăspunderii juridice a statului trebuie elucidată în strînsă legătur ă

cu concepţia statului. Statul este:

- Societatea oamenilor ce se guvernează prin intermediul legilor juste;

- Organizarea politică specială a societăţii ce reprezintă societatea şi o guvernează;

- În aspect juridic , statul reprezintă ordinea juridică internă constituită din ansamblul de

norme privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.), aplicate în

interiorul statului

- Statul este şi o persoană juridică, titular de drepturi şi obligaţii, fiind astfel subiect de drept

[131, p.77].

Statul ca subiect de drept internaţional are responsabilitatea de a îndeplini obligaţiunile prescrise

de normele dreptului internaţional, să participe la realizarea normelor ce contribuie la consolidarea

ordinii de drept interrnaţional. R ăspunderea statului survine în caz de încălcare a normelor de drept



124

internaţional, de neîndeplinire a obligaţiunilor internaţionale şi constă în obligaţia statului de a

restabili drepturile încălcate, de a repara prejudiciul, de a suporta alte consecinţe nefavorabile. În

acest paragraf vom examina însă responsabilitatea şi r ăspunderea statului în faţa propriei populaţii, a

persoanelor ce o compun.

Constituţia Republicii Moldova în art.134, alin.(3) se refer ă la responsabilitate, atunci cînd

prevede „Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigur ă realizarea principiului

separ ării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează

responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat”. Această formulare este

preluată şi de Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în articolul 1

alin. (2) – „Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigur ă aplicarea

corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute

în cazul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă

de stat”. Aici termenul „responsabilitate” este utilizat în sensul pe care l-am ar ătat anterior în

capitolul I şi anume ca o noţiune cu o sfer ă de cuprindere mai largă, incluzînd şi pe cea de

r ăspundere, care derivă din responsabilitate, r ăspunderea juridică fiind consecinţa săvâr şirii

responsabile a unei fapte ce lezează drepturile cuiva.

Teoria solidarităţii sociale la rînd cu teoria riscului au reprezentat repere importante în

determinarea r ăspunderii juridice a statului faţă de populaţia sa. Individul este responsabil faţă de

alţi indivizi şi faţă de stat, iar statul, la rîndul său, este responsabil, are obligaţiuni faţă de persoane şi

respectiv, poartă r ăspundere. În cadrul acestor relaţii se manifestă plenar caracterul dreptului ca

fenomen ce reglementează procesele sociale, în scopul realizării justiţiei.

Autorul rus Ă bzeev consider ă solidaritatea socială ca o r ăspundere reciprocă a persoanei şi

societăţii şi că ea se va transforma din problemă etică în juridică cu un grad înalt de determinare,

soluţionarea echitabilă a căreia este condiţia depăşirii opoziţiei reciproce drepturilor şi obligaţiunilor omului Statul în aceste circumstanţe trebuie să îmbine aspectul public şi privat ca ele să

interacţioneze pe baza reciprocităţii membrilor societăţii şi a libertăţii egale pentru toţi. Statul ca

subiect al raportului juridic constituţional are anumite drepturi, de exemplu, de a cere respectarea

obligaţiunilor, Numai că drepturile şi obligaţiile omului sunt strict stabilite, pe cînd obligaţiile

statului în Constituţie sunt reflectate mai vag şi se detalizează în competenţele organelor de stat şi a

funcţionarilor publici [246, p.193].



125

Această hipertrofiere a r ăspunderii omului faţă de stat a avut loc pe parcursul istoriei, dar s-a

agravat în special, în regimurile socialiste. O dovadă elocventă în acest sens le prezintă r ăspunsurile

la un chestionar din 1980 din Slovenia care a ar ătat că 100 procente din cadrele superioare de

administrare de la întreprinderi şi 80 procente din eşalonul mediu au r ăspuns că simt

responsabilitatea faţă de stat [169, p.279].

În cazul statului putem de asemenea menţiona că există atît responsabilitatea, cît şi r ăspunderea

juridică a statului. Responsabilitatea juridică a statului este obligaţia statului de a respecta şi proteja

drepturile persoanelor fizice şi juridice şi se manifestă în forma respectării, realizării normelor

juridice ce-şi găseşte expresia în activitatea conformă dreptului a organelor statului şi a

funcţionarilor publici. Aceasta pentru că statul este întruchipat de organele sale şi funcţionari.

Atunci cînd aceste organe sau funcţionari nu activează conform dreptului, ci dimpotrivă îl încalcă,

cauzează prejudicii, lezează drepturile persoanelor, statul are obligaţia de a suporta direct sau

indirect consecinţele nefavorabile prevăzute de drept pentru încălcările survenite. Statul este

garantul respectării drepturilor persoanelor şi de aceea este obligat să asigure activitatea eficientă şi

legală a tuturor organelor de stat şi a funcţionarilot publici. În cazul cauzării de prejudicii

persoanelor prin acţiunile sau inacţiunile organelor, funcţionarilor publici aceste acţiuni (inacţiuni)

vor constitui temeiul legal al r ăspunderii juridice a statului.

Printre formele r ăspunderii juridice a statului faţă de populaţia sa au fost numite: r ăspunderea

constituţională şi cea civilă. R ăspunderea constituţională a fost definită de unii autori ca fiind

r ăspundere politico-juridică sau moral-juridică. R ăspunderea juridică de drept constituţional are ca

sancţiuni: suspendarea sau alegerile anticipate, demiterea înalţilor demnitari de stat: a Preşedintelui,

a membrilor Guvernului, Procurorului General, ridicarea mandatului deputatului, demiterea

guvernului, ridicarea mandatului de judecător al Cur ţii Constituţionale, de avocat palamentar.

Specificul acestei r ăspunderi constă în conţinutul sancţiunii ce se exprimă în înlăturarea

comportamentului ilicit şi luarea măsurilor pentru realizarea drepturilor constituţionale. Încetarea de

a exercita funcţia de către judecătorul constituţional este r ăspundere constituţională sau disciplinar ă?

R ăspunderea conform Legii despre Curtea Constituţională o numeşte disciplinar ă, dar Sapunova este

contra, susţinînd că este constituţională, căci specificul statutului judecătorului constituţional şi

temeiurile r ăspunderii judecătorilor Cur ţii Constituţionale se determină de lege constituţională [238,

p.14].



126

Referitor la r ăspunderea civilă a statului pentru daune, aceasta a cunoscut evoluţia sa. În Franţa,

de exemplu, riscul social şi în ceea ce priveşte r ăspuderea obiectivă a stattului a fost instituită încă

prin legea din 1884, conform căreia victimele tulbur ărilor din comună trebuiau să fie indemnizate de

comună. Dar soluţia era diferită în funcţie de faptul dacă se luase toate măsurile de precauţie sau nu.

Această situaţie a fost modificată apoi prin legea din 1914 ce prevedea că victima în orice caz

beneficiază de despăgubire, dar care, măcar o parte, este vărsată de comună, alta - de stat în absenţa

oricărei greşeli, fondînd astfel r ăspunderea statului pe riscul social. Daunele cauzate deja în timpul

primului r ăzboi mondial au fost în Franţa reparate de stat cu titlu de solidaritate naţională ce face ca

prejudiciul suportat de unii să fie reparat de toţi, căci de opera apăr ării şi eliber ării beneficiază toţi

[99, p.154].

În Federaţia Rusă Curtea Constituţională a stabilit r ăspunderea constituţională a statului sub

forma compensării prejudicului cauzat oamenilor în rezultatul radiaţiei. Această r ăspundere poate

interveni în baza unei legi speciale ce va stabili un set de plăţi compensatorii şi avantaje la realizarea

dreptului la pensie, la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu sănătos pentru persoanele ce

locuiesc pe teritoriile supuse radiaţiei, diferenţiate pe zone, modalităţi de compensare a prejudiciului

cauzat sănătăţii şi proprietăţii oamenilor, ţinînd cont de existenţa mijloacelor financiare de stat.

Curtea a menţionat că în rezultatul radiaţiei a fost în mod esenţial lezat nu numai dreptul la un mediu

înconjur ător sănătos, dar şi alte drepturi ca: dreptul la viaţă, sănătate, proprietate, dreptul la libera

circulaţie, la alegerea domiciliului care au fost afectate într-o aşa măsur ă, încît prejudiciul este

practic imposibil de reparat integral. Această situaţie a dat naştere unor raporturi speciale între stat şi

cetăţeni, în cadrul cărora statul a luat asupra sa obligaţia de a repara prjudiciul, care, avînd în vedere

ntinderea prejudiciului şi numărul de vicitme nu poate fi reparat în ordinea stabilită de legislaţia

civilă, administrativă, penală sau de oricare altă legislaţie ramurală. Această obligaţiune a statului

corespunde dreptului cetăţenilor de a fi despăgubiţi de stat independent de r ăspunderea unor organe

ale statului sau persoane cu funcţii de r ăspundere [201, p.116-117].

Responsabilitatea compensatorie a statului în faţa cetăţenilor intervine în legătur ă cu pierderile

rezultate din acţiuni ilicite, dar şi în legătur ă cu unele evenimente naturale, de for ţă major ă, precum

şi în legătur ă cu unele pierderi ce sunt rezultatul unor fapte licite ca de exemplu, exproprierea

pentru cauză de utilitate publică. Legea Republicii Moldova privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică din 1999, modificată prin Legea nr.482-XV din 4 decembrie 2003 prevede o

despăgubire justă şi prealabilă, astfel încît suma plătită să nu fie inferioar ă valorii adevărate a

bunului expropriat. Aceasta este soluţia justă, căci dacă exproprierea profită tuturor, apoi este just ca



127

cel expropriat să fie despăgubit integral ca să fie la egalitate cu toţi ceilalţi. În cazul în care nu se va

urma soluţia legală şi justă persoana expropriată pe nedrept poate cere desă păgubiri, apelînd la

r ăspunderea statului.

În legislaţia Federaţiei Ruse cu privire la raporturile contractuale cu participarea unei entităţi

publice r ăspunderea contragentului statului este reglementată detaliat, sancţiunile sunt mai aspre

decât sancţiunile în cazul altor contracte, pe cînd r ăspunderea statului este vagă, sancţiunile mai

blînde. Unii autori din Federaţia Rusă (V. V. Romanova) au menţionat şi justificat faptul că în

raporturile de drept civil statul are o poziţie privilegiată în cadrul r ăspunderii civile, când subiectele

nu sunt egale, în special în cazul încheierii contractului de furnizare a mărfurilor şi serviciilor pentru

necesităţi de stat - postavca dlea gosnujd. [231, p.25].

Consider ăm o astfel de opinie eronată, căci ea denotă faptul inegalităţii subiectelor –păr ţi în

contract, căci se încalcă dreptul particularului, ce decurge din principiul egalităţii şi libertăţii

contractuale

În cazul r ăspunderii pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor statului statul

are o poziţie specifică – el este şi subiect obligat, dar şi împuternicit, obligat - la despăgubiri, dar şi

este împuternicit de a trage la r ăspundere pe cei ce au cauzat prejudiciul.- organe ale statului şi

funcţionari publici. Statul reprezintă societatea şi este obligat faţă de ea, faţă de fiecare membru al

societăţii să le asigure starea de legalitate. De aceea consider ăm că ar fi în spiritul statului de drept

perfecţionarea instituţiei r ăspunderii juridice a statului prin introducerea în practica legislativă şi de

aplicare a dreptului a principiului r ăspunderii pe baze egale a statului şi persoanei. În acest scop este

oportun de a delimita strict cercul subiectelor r ăspunderii juridice şi a sancţiunilor, de a stabili un

echilibru între asigurarea indepenedenţei, impar ţialităţii funcţionarilor publici şi a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor pentru a exclude abuzurile şi traficul de influenţă.

Referitor la natura juridică a r ăspunderii statului putem considera că este una mixtă privato-publică

şi de obicei este una obiectivă sau vina este prezumată.

O altă evoluţie a dreptului în această direcţie în dreptul statelor contemporane a fost faptul că au

apărut alte procedee de reparare a prejudiciilor din partea statului. Numeroase texte au admis un

drept la reparaţie contra statului în profitul victimelor unor prejudicii ce au lezat anumite categorii

de cetăţeni (Legislaţia pensiilor, asistenţa şi asigurarea socială în URSS, despăgubiri în caz de

prejudicii de r ăzboi, crearea securităţii sociale în 1946 în Franţa, asigurarea lucrurilor şi a



128

persoanelor contra accidentelor ce realiza o colectivizare directă a riscurilor posibile pentru

asigurat).

Jurisprudenţa franceză a formulat r ăspunderea patrimonială a statului în mai multe cazuri, cumar fi cele de expropriere, de jenă a proprietăţii cu ocazia unor lucr ări publice în urma cărora le-a fost

lezat dreptul de proprietate, în cazul prejudiciilor cauzate proprietarilor ca urmare a acţiunilor

armate pe timp de pace [78, p.87-92; 52, p.54-56; 172, p.359].

În statele socialiste r ăspunderea se punea în special în termeni de drept penal şi administrativ cu

referire la subiecte individuale, în special, persoane fizice. Acestea erau ţinute responsabile faţă de

stat şi nu era de conceput ca statul să fie r ăspunzător în faţa persoanelor. Această stare de lucruri se

agrava datorită existenţei doar a proprietăţii de stat.

Tot odată trebuie menţionat în sens pozitiv faptul că în sistemul socialist de drept foarte repede

s-a impus sistemul asigur ărilor de stat şi a asistenţei sociale, statul indemnizînd persoanele în caz de

invaliditate, incapacitate temporar ă de muncă, bătrîneţe, perderea întreţinătorului familiei. Este

adevărat că acest sistem indemniza relativ suficient persoanele doar atît timp cît proprietatea de stat

a deţinut monopol în sistemul relaţiilor de proprietate, iar odată cu acceptarea şi a proprietăţii private

a devenit catastrofal de insuficient.În statele foste socialiste se depun eforturi pentru a corela

legislaţia la standardele occidentale. Aşa, de exemplu, În Slovenia există o Lege a Obligaţiunilor

care introduce principul r ăspunderii pentru greşeală cu inversarea sarcinii probei: cel ce a cauzat

unui ter ţ un prejudiciu trebuie să-l repare, dacă nu poate demonstra absenţa vinei sale. Această lege

vizează atît r ăspunderea contractuală, comercială, cît şi delictuală, a profesioniştilor (medici,

farmacişti, jurişti), de asemenea şi r ăspunderea statului [133, p.368-370].

În statele cu democraţii fragile (din fosta URSS, de exemplu), drumul spre reconsiderarea relaţiilor

dintre stat şi persoană şi r ăspunderea lor reciprocă este dificil şi de-abia debutează. Se trece de la

confruntarea statului cu persoana la alt tip de relaţii şi accentul de-abia se pune pe parteneriatul egal

dintre stat şi persoană.

Statul este responsabil pentru greşelile ce cauzează prejudiciu ce decurge din prestarea unui serviciu

public (activităţile instituţiilor vamale, de poliţie şi în genere, administrative). Responsabilitatea

statului este angajată, dacă prejudiciul decurge din exercitarea ilegală sau incorectă a unei activităţi

şi dacă este cauzat de o persoană sau entitate ce exercită acea activitate. Organele statului sunt

elemente componente ale sttaului ce se instituie pentru a realiza func ţiile statului, în conştiinţa



129

socială activitatea lor întruchipează statul. Constituţia Republicii Moldova pune semnul egalităţii

între termenele „organ de stat” şi „autoritate publică”, preferîndu-l pe cel din urmă [131, p.154].

Organele de stat se caracterizează prin mai multe particularităţi: ele se formează prin voinţa statului

(societăţii) şi exercită funcţiile sale în numele statului. Fiecare organ de stat realizează tipuri şi

forma de activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă [131, p.155]. Organele de stat sunt

investite cu atribuţii ce au caracter de putere de stat, în baza cărora adoptă sau emit acte cu caracter

juridic, au un statut special, ce determină structura, competenţa, locul şi rolul lor în aparatul de stat,

raportul lor cu alte organe, nivelul teritorial. Este important de a sublinia că toate aceste aspecte să

fie reglementate prin norme juridice. În raporturile juridice în numele statului activează ori organul

de stat, ori funcţionarul concret de aceea în caz de încălcare a normelor juridice, a lezărilor

drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor intervine r ăspunderea statului direct sau afuncţionarilor organelor de stat.

Exigenţa statului de drept impune asigurarea r ăspunderii organelor de stat şi/sau a funcţionarilot

publici pentru a orienta activitatea acestora spre realizarea corectă şi completă a competenţei sale în

favoarea societăţii în general şi a persoanelor, în particular. Este vorba în temei despre realizarea

competenţei prin îndeplinirea obligaţiunilor faţă de subiectele ce nu intr ă n ierarhia administrativă,

în primul rînd, al indivizilor.

Cînd menţionăm funcţionarii, avem în vedere pe toţi, inclusiv şi cei ce au cele mai înalte funcţii –

demnitari de stat. O problemă nerezolvată nici măcar la nivel legislativ la noi este cea a

responsabilităţii ministeriale, neavînd încă o astfel de lege. În sistemele occidentale responsabilitatea

ministerială este considerată legitimă, justă şi necesar ă. Caracterul legitim al acestei responsabilităţi

rezidă în faptul căci orice om liber (deci şi ministrul ca orice om liber) poate decide şi este

responsabil pentru obligaţiile asumate, cu atît mai mult dacă ocupă o înaltă funcţie în stat.

Responsabilitatea este şi justă, avînd în vedere că nimeni nu este obligat să ocupe funcţia deministru f ăr ă voia sa, iar din moment ce persoana o acceptă, îşi asumă şi responsabilitatea ce revine

funcţiei.

Responsabilitatea miniisterială este şi necesar ă, pentru că prin intermediul ei se poate garanta

respectarea legilor şi de cei ce deţin puterea politică, deci, satisface şi sarcina protecţiei drepturilor

particularilor [163, p.VIII].



130

Obligaţiunile jurdice ale funcţionarilor trebuie să aibă un mecanism eficient de a fi realizate,

căci democratizarea societăţii presupune garantarea realizării acestor obligaţiuni ca o condiţie

determinantă a libertăţii oamenilor şi a protecţiei drepturilor acestora. Neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiunilor sale de către funcţionari constituie temeiul pentru a

angaja r ăspunderea, inclusiv şi r ăspunderea juridică.

O entitate politico-socială este responsabilă pentru activităţile unui funcţionar în serviciu şi dacă a

cauzat prejudicul exercitînd funcţiunea de o manier ă ilegală sau incorectă.

Victima prejudiciului are dreptul la o despăgubire materială şi morală. Despăgubirea materială

pentru prejudiciu acoper ă cheltuielile de apărare şi venitul ratat, iar cea morală se plăteşte în caz de

suferinţe psihice, lezarea gravă a reputaţiei, sechele durabile de nevroze.

În ce priveşte funcţionarii r ăspunderea în materie de despăgubiri se întemeiază pe exercitarea

unei activităţi în condiţii ilicite sau incorecte în vederea realizării unui serviciu public sau a altei

activităţi al administraţiei. Aceasta este responsabilă dacă angajaţii săi acţionează cu intenţie de

fraudă şi reavoinţă.

În Republica Moldova Legea contenciosului administrativ prevede repararea prejudiciului

material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a

cererii doar la solicitarea vătămatului. Legea nr.353-XV din 28.10.2004 cu privire la agentul

guvernamental prevede că statul are drept de regres împotriva persoanelor a căror activitate, cu

intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea hotărîrii privind plata obligatorie a

sumelor stabilite prin hotărîre a Cur ţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei. Dar

acest drept de regres nu este asigurat la nivelul corespunzător, se menţionează în hotărîrea

Parlamentului din 28.03.2008. Plus la aceasta statul nu r ăspunde pentru obligaţiunile unităţilor

administrativ-teritoriale, ce trebuie să angajeze propria r ăspundere, dar nu sunt determinate limitele

acestei r ăspunderi în cazul atragerii funcţionarilor publici vinovaţi de cauzarea prejudiciului [89,52].

R ăspunderea juridică a funcţionarilor publici este în funcţie de statutul său. În doctrina rusă

r ăspunderea aceasta este numită statutar ă şi este temei pentru orice formă a r ăspunderii juridice,

pentru că ea reflectă acele standarde de conduită pe care statul le-a fixat în normele juridice ce se

refer ă la statutul funcţionarului [237, p.10].

Condiţia vinei nu este una obligatorie în cazul r ăspunderii statului sau există prezumţia vinei.

Statutul funcţionarilor publici este un ansamblu de norme juridice ce reglementează drepturile şi



131

obligaţiile acestuia, stabilitatea şi incompatibilitatea funcţionarilor publici, r ăspunderea lor în caz de

neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor ce le revin din funcţiile publice pe care

le ocupă. Deci, acele norme cuprind voinţa statului de a reglementa în mod autoritar situaţia juridică

a funcţionarilor publici, îndepărtînd orice idee de contract în raporturile dintre funcţionarul public şi

serviciul public, aceasta se explică prin importanţa sarcinilor ce le revin în vederea satisfacerii

intereselor generale ale societăţii [144, p.200]. Funcţionarul public are obligaţia juridică stabilită de

normele juridice de a respecta şi realiza obligaţiunile de serviciu – astfel se manifestă

responsabilitatea juridică a funcţionarului public, ea este chiar un element al statutului juridic al

funcţionarului public. În caz de încălcare a obligaţiunilor de servicu intervine r ăspunderea juridică

care poate îmbr ăca diverse forme. Dar trebuie menţionat că nu orice încălcare a obligaţiunilor de

serviciu atrag r ăspunderea juridică, ci doar cele ce atentează la ordinea de drept şi lezează drepturilealtora, în primul rînd, ale particularilor, intereselor cărora trebuie să servească funcţionarii publici.

O particularitate a r ăspunderii funcţionarilor publici este faptul că pentru faptele contrare

dreptului, prin care încalcă obligaţiunile sale de servicu ei nu r ăspund patrimonial direct. În locul lor

r ăspunde statul, care poate, în ordine de regres, să cear ă recuperarea acelor cheltuieli. Deci, subiectul

r ăspunderii este statul în aceste raporturi juridice. În caz de regres subiect al r ăspunderii

patrimoniale devine funcţionarul public, dar deja în raport cu autoritatea publică respectivă.

Puterea judecătorească este una din cele trei puteri ale unui stat ce tinde a deveni de drept.

Organele judiciare soluţionează litigii şi condamnă infractorii în numele statului. După declararea

independenţei republicii Moldova a demarat şi reforma judiciar ă în care urmăreşte mai multe

obiective, printre care se evidenţiază consolidarea unei adevărate puteri judiciare, separată de cea

legislativă şi executivă, o apăr ătoare consecventă a drepturilor omului. Creării unei puteri judiciare

efective, intensificării rolului judecătorului în societate poate servi procesul de responsabilizare a

judecătorilor prin exigenţele de intensificare a calităţii deciziilor judiciare. Responsabilitatea şi

r ăspunderea reprezintă mijloace eficiente pentru atingerea acestor scopuri.

Problema r ăspunderii juridice a judecătorului trebuie să fie examinată în strînsă legătur ă cu

statutul său, reglementat de legislaţia naţională şi internaţională. Statutul juridic al judecătorului are

2 componente: 1. Drepturile şi obligaţiunile ce-l caracterizează ca persoană cu funcţie de stat; 2.

Drepturi şi obligaţiuni ce-l caracterizează ca cetăţean. Aceste 2 componente caracterizează

personalitatea complexă a judecătorului, de care depinde profesionalismul său.



132

În acest paragraf nu se examinează r ăspunderea judecătorilor pentru fapte independente de funcţia

lor: delicte, crime pentru că aceasta urmează regimul dreptului comun.

Funcţia jurisdicţională este o funcţie de mare importanţă în stat, relevantă pentru fiecare justiţiabil, de aceea şi daunele rezultate din această activitate nu numai aduc prejudicii persoanelor,

dar şi ştirbesc imaginea statului respectiv. În acest context s-a pus problema r ăspunderii

magistraţilor. R ăspunderea juridică a judecătorilor implică în primul rînd responsabilitatea acestora,

care poate fi privită ca o situaţie juridică generată de necesitatea judecătorului de a-şi îndeplini

conştiincios obligaţiunile de exercitare a justiţiei şi de a utiliza drepturile sale prevăzute de lege

pentru realizarea justiţiei. În caz de încălcare a acestor obligaţiuni sau de eroare judiciar ă intervine

r ăspunderea ca o obligaţie de a suporta consecinţe nefavorabile. Pentru a pune în aplicare

r ăspunderea judecătorilor trebuie depăşite mai multe dificultăţi: de princiipiu şi de fapt.

Dificultăţi de principiu:

R ăspunderea judecătorilor este o problemă dificilă de pus în aplicare, pentru că pe de o parte, este

echitabil a permite victimelor de a obţine repararea prejudiciilor, chiar dacă ele au fost cauzate de

judecător, iar pe de altă parte, este necesar de a menţine independenţa judecătorilor, ce nu trebuie să

fie tulbutaţi cu astfel de acţiuni în luarea deciziilor. Libertatea şi independenţa judecătorilor implică

absenţa presiunilor, nu contează din care parte vin: de la politicieni sau simpli justiţiabili, iar

admiterea cu uşurinţă a unor acţiuni împotriva judecătorilor poate deveni o astfel de presiune. În fine

trebuie evitată situaţia, cînd sub pretextul greşelii judecătoreşti principiul autorităţii lucrului judecat

va fi înfrînt, acţiunea în responsabilitate fiind o cale suplimentar ă de regres.

Dificultăţi de fapt rezidă şi în aceea că cei ce vor judeca pe judecători sunt de asemenea judecători

şi spiritul de solidaritate profesională, naturală de altfel, va face misiunea lor şi mai dificilă.

Dezbaterile publice asupra acestui subiect sunt nedorite de judecători, care susţin că este o diferenţă

între a condamna pentru corupţie politicieni sau oameni de afaceri şi un judecător. Acest argument

nu ţine, căci responsabilitatea trebuie să vizeze pe toţi, majoritatea sunt judecători buni, dar se

găsesc, ca în orice profesie, şi altfel de judecători.

Statutul juridic ce include garanţiile de independenţă (în primul rînd inamovibilitatea şi

imunitatea) sunt factori importanţi în sporirea nivelului de exercitare a justiţiei şi presupun un grad

înalt de responsabilitate a judecătorului în ceea ce priveşte respectarea legilor, a codului deontologic



133

şi îndeplinirea atribuţiilor sale. Caracterul specific al statului juridic al judecătorului nu este un

privilegiu personal al judecătorului, ci mijloc de protecţie a intereselor publice, a intereselor justiţiei.

În fostele republici sovietice are loc tranziţia spre o societate democratică, în care organelede justiţie trebuie să-şi îndeplinească cu onestitate funcţiile sale, dar în cadru acestei stări de

tranziţie, în condiţiile social-economice şi deontologice încă incomplet asimilate de persoanele cu

funcţii de r ăspundere, inclusiv şi a judecătorilor pot apărea situaţii de săvîr şire a unor fapte deosebit

de grave pe care legiuitorul le-a calificat ca infracţiuni, a căror subiect este judecătorul. În Codul

penal al Republicii Moldova este prevăzută r ăspunderea penală a judecătorului pentru aşa infracţiuni

ca: Pronunţarea sentinţei, deciziei, încheierii sau hotărîrii contrare legii (art.307) şi Reţinerea sau

arestarea ilegală (art.308). Pentru a fi considerată infracţiune, pronunţarea deciziei, sentinţei,

hotărîrii, încheierii trebuie să se facă cu intenţie directă, actul procedural să nu corespundă

împrejur ărilor cauzei, denaturînd adevărul. În procesul penal stabilirea unei pedepse celui nevinovat

sau achitarea unui vinovat sunt acte ilegale ce cad sub incidenţa articoluli 307 [23, p.425]. În

procesul civil ilegalitatea se exprimă prin satisfacerea neîntemeiată a acţiunii civile sau refuzul

acţiunii, mărirea sau micşorarea prejudiciului cauzat care urmează a fi reparat în baza hotărîrii

instanţei. Deoarece arestarea se aplică în baza unei hotărîri judecătoreşti, aceasta se consider ă ilegală

dacă se încalcă garanţiile procesuale ale persoanei arestate. Ambele infracţiuni, al căror subiect este

judecătorul, se caracterizează prin subiectul special – judecătorul, iar latura subiectivă – se

realizează prin intenţie directă. Totuşi din motive ce ţin de personalitatea judecătorilor, moralitatea

şi studiile sale, avînd în vedere şi specificul reglementării menţionat mai sus, este puţin probabil ca

astfel de infracţiuni să fie comise sau, cel puţin, să fie deferite justiţiei.

Articolul 1405 a Codului civil al R.Moldova prevede r ăspunderea statului pentru prejudicul

cauzat prin acţiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată,

prejudicul cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la r ăspundere, aplicării ilegale a măsurii

preventive sub forma arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu păr ăsi localitatea, prin

aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului sau a muncii corecţionale se repar ă de către

stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de r ăspundere ale acelor organe. Legea Republicii

Moldova din 25.02.1998 conţine o enumerare expresă a acelor încălcări procesual-penale ce dau

naştere dreptului la repararea prejudiciului. Dar prejudiciul poate fi cauzat nu numai în cadrul

procesului penal, ci şi în cadrul procesului civil. În acest caz pentru ca statul să r ăspundă este

necesar ca vinovăţia să fie constatată prin sentinţă definitivă. Este justă propunerea acelor autori ce

consider ă că pentru o reparare eficientă a prejudiciului cauzat de judecători legiuitorul trebuie să



134

renunţe la enumerarea exhaustivă a acţiunilor ilicite ce dau naştere dreptului la reparare şi să

prevadă r ăspunderea pentru orice acţiune ilicită cauzatoare de prejudicii [23 p.237].

Soluţiile legislative din R.Moldova sunt asemănătoare cu cele din Federaţia Rusă, căci prejudiciul cauzat în cadrul procesului penal de organele de urmărire penală, ale procuraturii sau ale

instanţelor de judecată, se repar ă de către stat indiferent de vinovăţia acelor organe stipulează

art.1070, alin. 1 Cod civil al Federaţiei Ruse. Alineatul 2 al articolului 1070 prevede repararea

prejudiciului cauzat în cadrul procesului civil doar în condiţiile stabilirii vinei judecătorului printr-o

sentinţă penală definitivă. Alin.(5) al articolului 211 al Legii cu privire la statutul judecătorului arată

că dreptul persoanei la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvîr şite în alte

procese decît cele penale poate fi exercitat numai în cazul în care se stabileşte, în prealabil, printr-o

hotărîre judecătorească definitivă, r ăspunderea penală a judecătorului pentru o faptă săvîr şită în

decursul judecării pricinii şi dacă această faptă este de natur ă să determine o eroare judiciar ă, deci,

se condiţionează r ăspunderea patrimonială, civilă prin r ăspunderea penală, ceea ce face ca

r ăspunderea patrimonială să fie ineficientă. Doar este absolut clar că judecătorul poate încălca

drepturile persoanelor nu numai prin pronunţarea sentinţei, deciziei, încheierii sau hotărîrii contrare

legii (art.307) sau arestarea ilegală, dar şi prin nerespectarea altor reguli procesuale sau prin

comiterea unor erori judiciare ce ţin de dreptul material. Un exemplu autohton este elocvent în

această ordine de idei – cazul „Eugenia şi Doina Duca vs Moldova”. pe care s-a pronunţat recent

Curtea Europeană a Drepturilor omului, decizia fiind f ăcută publică la 3 martie 2009. Curtea

Europeană a constatat că drepturile E.şi D.Duca au fost încălcate chiar de Curtea Supremă de Justiţie

prin admiterea în mod ilegal a cererii de revizuire şi prin adoptarea unei hotărîri ce revizuia propria

sa hotărîre definitivă din anul 2000 şi alte 4 hotărîri definitive care intraser ă în vigoare cu 6 ani în

urmă [82, p.3].

În anul 2006 parlamentul a modificat Legea cu privire la statutul judecătorului, introducînd

articolul 211 „R ăspunderea patrimonială a judecătorului” care prevede r ăspunderea patrimonială a

statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului. Statul poate înainta o acţiune de regres împotriva judecătorului, dar numai în cazul în care

acesta a săvîr şit eroarea judiciar ă cauzatoare de prejudicii cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă.

În toate statele (excepţie SUA) se recunoaşte statul responsabil pentru funcţionarea defectuoasă a

serviciului de justiţie, dar în măsur ă variabilă de la stat la stat. Unele incumbă doar denegarea de

justiţie, excesul de putere şi greşeli în organizarea instanţei. În Luxembourg Legea din 1988



135

consacr ă o r ăspundere mai largă - orice specie de neglijenţă a judecătorilor duce la responsabilitatea

statului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în baza art.6 "dreptul la un proces echitabil" face

statul responsabil pentru disfuncţia sistemului judiciar, dacă a prejudiciat persoane. Unele fapte au

valoarea de probe - detenţie provizorie nejustificată, eroare judiciar ă.

În statele europene prevenitul are dreptul la despăgubiri (daune-interese):

- dacă detenţia preventivă a depăşit termenul prescris de lege;

- dacă procedura penală a fost suspendată;

- dacă a fost achitat;

- dacă incarcerarea a fost ilegală.

Regula generală în dreptul ţărilor europene este, că judecătorii dispun de imunitate personală, statul r ăspunde pentru ei, pentru că este necesar a asigura independenţa şi libertatea

suficientă inerentă exercitării funcţiei judiciare. Imunitatea judecătorului poate fi definită ca o

instituţie juridică ce reprezintă un ansamblu de norme juridice, ce prevăd eliberarea judecătorului de

unele obligaţiuni juridice şi o procedur ă juridică mai complexă decît cea ordinar ă de tragere la

r ăspundere a judecătorului.

Avînd în vedere importanţa funcţiei jurisdicţionale şi statutul său juridic distinct trebuie să

constatăm că regimul r ăspunderii magistraţilor nu este cel de drept comun. Peste tot (cu excepţia

Belgiei şi Luxmbourgului) responsabilitatea judecătorilor este foarte restrictivă: protecţia lor este

bine asigurată, chiar dacă nu au o imunitate veritabilă. În multe ţări există legi ce reglementează

responsabilitatea judecătorilor (în Franţa Legea din 1958, Italia- legea din 1988, Olanda -1997).

SUA şi Belgia nu au texte generale. În toate statele s-au adoptat coduri deontologice. Pare normal

ca, aşa cum este, să nu fie responsabili cei de la Curtea Supremă sau Cur ţi Constituţionale, aşa cum

a decis jurisprudenţa italiană. Şi Consiliul Constituţional francez nu poate fi tras la r ăspundere.

Aceasta s-a considerat just din mai multe considerente, în primul rînd, deoarece ele nu statuiază asupra intereselor private; apoi - sunt compuse de un număr restrîns de persoane şi în sfîr şit -

neavînd asupra lor altă jurisdicţie vor fi impuşi să statuieze contra lor înşişi, ceea ce vine în flagrantă

contradicţie cu ideea de justiţie, exprimat încă de romani în dictonul „Nimeni nu poate fi judecător

în propria cauză”[173, p.427]. Pentru ce se angajează r ăspunderea judecătorului, care este natura

greşelii judecătoreşti? În doctrina şi practica judiciar ă franceză aceasta este "mal jugee", adică

eroarea judiciar ă ce lezează esenţa însăşi a puterii jurisdicţionale şi alte greşeli nespecifice.



136

Dar nu numai în ţările occidentale se pune şi se soluţionează această problemă, ea s-a pus şi de

statele fostele socialiste care păşesc pe calea democratizării. Unele evoluiază mai repede, altele- mai

lent. Aşa, de exemplu, un raport asupra r ăspunderii judecătorilor în Slovenia, prezentat încă în 1992

a scos la iveală faptul că statul este responsabil de actele de la tribunal:

- dacă judecătorul dispune despre încheierea unui acord în materie de alimente, dacă păr ţile nu au

fost avertizate despre consecinţele acestui act;

- în caz de întîrziere a procedurii;

- în caz de neaplicare de tribunal a regulilor de procedur ă execuţionale;

- dacă acordul în loc să fie autentificat de judecător cum este prescris, este autentificat de un

membru al tribunalului [133, p.369].

Unii autori interpretează r ăspunderea procesuală a judecătorilor ca fiind r ăspunderea, temeiul căreia

este delictul procesual, adică neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către judecător a

cerinţelor legii procesuale [238, p.19]. Delictul procesual şi eroarea judiciar ă sunt categorii

apropiate, dar nu identice, căci eroarea nu se limitează la încălcările procesuale, ci le cuprinde şi pe

cele materiale. Delictul procesual este orice încălcare a legii procesuale care a dus sau putea duce la

emiterea unei decizii ilegale, neîntemeiate sau inechitabile sau încălvarea prevederilor legale

referitor la ordinea întocmirii actelor procesuale care deşi nu au dus la modificarea sau anularea

sentinţei (deciziei), totuşi au fost ar ătate în încheierea instanţei ierarhic superioare.

În SUA imunitatea judecătorilor este absolută. În Turcia din contra, există r ăspunderea

individuală a judecătorului, dar pentru greşeli grele sau fraude. În Brazilia în caz de dol sau fraudă,

victima poate opta pentru a acţiona statul sau judecătorul, dar nu sunt exemple de acţiuni directe

contra judecătorilor şi puţine - contra statului. De regulă, eroarea judiciar ă nu angajează

responsabilitatea personală a judecătorului, dar responsabilitatea statului, ce poate, după

condamnare, să se întoarcă contra celui ce a greşit, dar aceasta se întîmplă rar. În state în care

responsabilitatea statului este angajată pentru simpla greşeală a magistratului (Portugalia) calea de

recurs este larg deschisă atunci cînd se presupune existenţa unei fraude. Această soluţie este logică,

pentru că este vorba de serviciul public al justiţiei, una din funcţiile fundamentale ale statului.

Natura greşelii pentru care se angajează r ăspunderea depinde de politica legiuitorului, dacă el

stabileşte r ăspunderea pentru o greşeală calificată sau simplă. În majoritatea statelor se prevede

cazul greşelii calificate, de intensitate variabilă: de ex. în Polonia acţionarea unui magistrat în

justiţie este mai dificilă decît a unui funcţionar. În Franţa şi Olanda, acţionarea unui magistrat poate



137

fi pusă în mişcare doar pentru culpă grea, gravă, iar în Italia magistratul poate fi acţionat în justiţie

pentru greşeală nescuzabilă (ceea ce s-a considerat a fi o greşeală intermediar ă între greşeală gravă

şi vină intenţionată) şi numai în cazuri expres specificate limitativ. Acţiunea se prescrie în 2 ani, dar

tribunalul trebuie mai întîi să se pronunţe prin decizie asupra admisibilităţii acţiunii, decizie ce nu

poate fi atacată.

Dar sunt şi excepţii de la această rigoare: legea din 1988 a Luxembourgului prevede

r ăspunderea statulul pentru greşeala simplă a judecătorului sub condiţia că decizia nu beneficiază de

autoritatea lucrului judecat. În Portugalia simpla neglijenţă a judecătorului este suficientă pentru a

angaja responsabilitatea statului. În Belgia în lipsa unei legi Curtea de Casaţie a operat o modificare

a jurisprudenţei în 1991 care se rezumă la următoarele: în caz de greşeală uşoar ă (simplă) se

angajează responsabilitatea Statului, dar dacă sunt întrunite două condiţii:

1. dacă actul incriminat este un obiect direct al funcţiei judiciare:

2. cererea de reparare este admisă doar dacă actul nu are încă puterea de lucru judecat [180, p.17].

Deoarece s-a pus în cauză şi greşeala simplă, în Belgia în 1994 s-a precizat că trebuie apreciată

conduita magistratului acţionat în raport cu cea a unui magistrat diligent şi grijuliu, acesta fiind

standardul [173, p.429].

Alin.(2) al articolului 22 al Legii cu privire la statutul judecătorului care enumer ă abaterile

disciplinare ale judecătorului prevede că anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage

r ăspunderea, dacă judecătorul nu a încălcat intenţionat legea, excepţie fiind în cazurile cînd legea a

fost încălcată cu neglijenţă, cauzînd persoanelor prejudicii materiale sau morale esenţiale. Această

soluţie se conţine şi în articolul 9 alin. (2) care prevede „Anularea sau modificarea hotărîrii judiciare

nu atrage r ăspundere dacă judecătorul care a pronunţat-o nu a încălcat legea intenţionat sau din

culpă gravă”. La prima vedere, în planul principiului egalităţii pare just să se reţină aceiaşi greşeală pentru toate categoriile de cetăţeni, dar în practică aceasta pare excesivă şi poate paraliza justiţia,

doar egalitate nu înseamnă egalitarism. Totuşi acest pericol nu a fost constatat în ţările ce au deschis

larg accesul la a acţiona judecătorii (Belgia, Luxemburgul, Portugalia), pentru că aceştia se

autoprotejează şi rar admit acţiunile. Există totuşi, riscul să se lezeze impar ţialitatea justiţiei în

măsura în care greşeala ordinar ă va fi apreciată în raport cu alte profesii .

Cea mai recentă preocupare a doctrinei europene este legată de dificultăţile ce sporesc în

cazul modificărilor (revirimentul) jurisprudenţei. Soluţiile date de judecători pînă la modificarea



138

jurisprudenţei nu se consider ă a fi greşite, căci acele modificări nu sunt retroactive. Schimbarea

jurisprudenţei este deliberată şi reflectată matur pentru a acoperi o lacună a legii, a adapta dreptul la

realităţile sociale. Desigur, această situaţie produce injustiţie celor a căror acţiune a eşuat înainte de

schimbarea jurisprudenţei, de aceea în statele europene se propune de a institui un Fond de

indemnizare a victimelor ce vor proba realitatea prejudiciului suportat înainte de schimbarea

jurisprudenţei, pentru că au fost condamnate şi la care să se cumuleze şi pierderea şansei, adică

venitul ratat. Aceste opinii consider ă înţelept de stabilit un prag minimal de prejudiciu şi un plafon

al indemnizării [170, p.235; 173, p.430].

Greşeala personală a judecătorului, distinctă de eroarea judiciar ă, dar legată de funcţia sa, angajează

cîte odată r ăspunderea, de exemplu, în Brazilia, Argentina victima poate cere destituirea

judecătorului. În Belgia greşeala gravă nu este asimilată dolului. În Franţa mai uşor este a acţiona

pentru denegare de justiţie decît pentru eroare judiciar ă.

Persoanele evită să se îndrepte contra judecătorilor avînd în vedere specificul domeniului, pentru că

dreptatea nu este un produs asupra căruia poate fi dată garanţie [173, p.431]. Libertatea implică

r ăspunderea, ceea ce înseamnă că fiecare îşi acceptă şi asumă destinul, fie că pierde, ori cîştigă.

Profesionistul, (inclusiv judecătorul) oricît de diligent nu ar fi, nu poate evita toate riscurile, într-un

fel inerente condiţiei umane, unde imprevizibilul poate fi tragic, viaţa este plină de riscuri, iar

securitatea absolută este imposibilă. Cînd judecătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile, bunul simţ cere

ca victima să fie indemnizată. Dar judecătorul poate face victime şi f ăr ă a comite greşeală.

În Italia Legea din 1988 prevede r ăspunderea magistraţilor, indiferent dacă este vorba de

magistraţii parchetelor sau ai instanţelor, sunt vizaţi toţi magistraţii civili, administrativi sau militari,

ce exercită o activitate jurisdicţională. Conform articolului 2 al Legii orice victimă a denegării de

justiţie sau care a suportat un prejudiciu datorat unui comportament, act sau dispozi ţii a autorităţii

judiciare poate, în caz de culpă gravă sau intenţionată a magistratului, să acţioneze statul pentru a fidespăgubit. Însăşi legea prevede cazurile de greşeală gravă ce pot angaja r ăspunderea magistraţilor:

- o încălcare gravă ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- aprecierea pozitivă a unui fapt incontestabil inexistent ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- neaprecierea unui fapt incontestabil verificat ce rezultă dintr-o greşeală nescuzabilă;

- emiterea unei dispoziţii împotriva libertăţii unui cetăţean, în afar ă de cazurile prevăzute de lege.



139

Astfel r ăspunderea intervine doar în caz de culpă gravă sau dol (intenţie) care sunt prevăzute expres

de lege ce se reduce la fapte nescuzabile, ceea ce, în opinia autorului italian P. G. Monateri, este un

intermediar între dol şi vină grea [128, p.541].

Greşeala nescuzabilă este de o gravitate excepţională, ce derivă dintr-un act sau omisiune voluntare,

din conştiinţa de pericol pe care trebuie s-o aibă autorul în absenţa oricărei cauze justificative.

Noile interpretări, schimbările de jurisprudenţă dacă nu sunt luate în consideraţie de judecători sunt

fapte imputabile judecătorului în afara oricărei greşeli şi pot cauza prejudicii justiţabilului. Dacă pot

vedea unele carenţe ale indemnizării victimelor greşelilor judecătoreşti, trebuie de constatat că

victimele modificărilor jurisprudenţiale sunt într-o situaţie defavorabilă în ceea ce priveşte

indemnizaţia [17, p.529]. Cum de indemnizat victima erorii judiciare f ăr ă a leza independenţa judecătorului şi prezumţia de adevăr ataşată deciziei judiciare - pusă aşa global problema pare

insolubilă.

La moment soluţia propusă de actele normative şi jurisprudenţa europene este în legătur ă cu natura

greşelii, adică se distinge între greşeli. În realitate se poate distinge între eroare în fapt şi în drept ce

lezează însăşi puterea jurisdicţională sau altă greşeală pentru care independenţa judecătorului este

mai puţin sensibilă.

1. Termenul francez de „Mal juge” se utilizează pentru a distinge eroarea judiciar ă.

2. „Mal juge” este supus următorului regim: dacă este greşeala magistratului, ea se ataşează

serviciului public al justiţiei şi victima poate acţiona statul în cazul în care greşeala este gravă, o

eroare grosier ă, care nu poate fi atribuită unui magistrat normal diligent şi preocupat de datoriile

sale. În doctrina şi jurisprudenţa franceză se utilizează termenul de eroare manifestă.

Statul are o acţiune recursorie (de regres) contra magistratului. Doar magistratul zis neprofesional

poate fi luat în parte în acţiunea contra lui, dacă eroarea rezultă din fraudă, dol sau greşeală gravă.Dacă este condamnat, Statul este civilmente responsabil. Arbitrul profită în principiu de imunitate,

se angajează r ăspunderea lui personală doar în caz de incompatibilitate cu funcţia sa jurisdicţională

ce vzează greşelile intenţionate, dolosive sau fraude. În practica franceză nu se asimilează greşeala

gravă cu dolul [101, p.198].

Această trecere în revistă a experienţei europene suscită următoarele observaţii şi întrebări:



140

1. Statul r ăspunde şi nu exercită acţiune contra judecătorului. Această mutualizare a riscurilor

nu difer ă de cea ce rezultă din asigurarea subscrisă de profesioniştii dreptului în serviciul

clientelei sale sau arbitru (dacă asigurarea este pentru el obligatorie). Deci, dacă

profesioniştii susmenţionaţi nu plătesc din propriul patrimoniu, este corect ca nici judecătorii

să nu plătească.

2. Dacă judecătorul are imunitate, victima nu va fi indemnizată decît în caz de greşeală gravă

3. Trebuie să reţinem r ăspunderea Statului în cazul în care este o greşeală simplă?

Unii autori consider ă că este suficient ca profesioniştii să fie pedepsiţi disciplinar, pe cînd alţii socot

că trebuie pedepsiţi doar dacă decizia a fost casată. Curtea de Casaţie din Belgia în 1991 a admis

r ăspunderea statului pentru “mal juge” a judecătorilor săi şi în cazul greşelii simple, relevînd că

"Statul pe baza art.1382 şi 1383 Cod civil poate fi ţinut ca responsabil de prejudiciul cauzat de o

greşeală comisă de un judecător, dacă acest act constituie obiectul direct al funcţiunii

jurisidicţionale, cererea de reparaţie poate fi primită numai dacă decizia nu are putere de lucru

judecat. Dar în decembrie 1994 Curtea de Casaţie belgiană a precizat că "greşeala magistratului

poate angaja r ăspunderea Statului, dacă aceasta este o eroare de conduit, fiind apreciată în raport cu

un magistrat normal preocupat şi prudent” [41, p.49-50; 121, p.198].

Se poate totuşi, pentru a păstra echilibrul necesar între interesele justiţiabilului şi cele de bună

funcţionare a justiţiei, înainta propunerea că să nu fie angajată r ăspunderea statului pentru greşeala

simplă a judecătorului, căci ea este reparată în cursul reformării deciziei.

Cazuri de eroare judiciar ă cu cele mai grave consecinţe sunt cele care lezează drepturile omului şi se

indemnizează independent de greşeală. De fiecare dată cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului

consacr ă o interpretare mai ales a art.6 (proces echitabil) diferită de cea a instanţelor judiciare

naţionale statul este condamnat la despăgubiri independent de autoritatea lucrului judecat şigreşeală. În apărarea ideii de a nu intensifica r ăspunderea pentru eroarea judiciar ă s-a adus

argumentul că există decizii excelente care sunt casate pentru că jurisprudenţa s-a schimbat şi din

contra, sunt decizii în care se acumulează greşeli şi scapă casaţiei din raţiuni de procedur ă. Alte

greşeli care pot fi atribuite judecătorului sunt: exces de putere prin denegare de justiţie, greşelile în

organizarea instanţei, non-revelarea riscurilor de par ţialitate a judecătorului.



141

a/ Excesul de putere prin denegare de justiţie. Justiţiabilii sunt protejaţi de exces în sens negativ,

cînd li se refuză judecarea cauzei, în unele state, inclusiv în Franţa, s-a interpretat larg denegarea de

justiţie, cuprinzînd şi judecarea într-un termen excesiv de mare [97, p.151-153].

Justiţiabilii sunt protejaţi şi de exces pozitiv, adică în cazul cînd judecătorul îşi ia mai multe puteri

decît îi sunt atribuite de lege. Deşi în acest caz nu-i vorba de r ăspundere, folosirea recursului ce

anulează o astfel de decizie, este un remediu contra deciziilor în condiţii inacceptabile.

b/ Tot aşa şi în cazul greşelilor în organizarea instanţei. Sunt frecvente încălcarea dreptului la

apărare, nerespectarea confidenţialităţii. inclusiv, de către judecătorul de instrucţie. Victima va fi

indemnizată de Stat, doar în caz de greşeală gravă a magistratului ce se apreciază strict. Victima

poate obţine o indemnizaţie echitabilă, adresîndu-se CEDO, invocînd art.6 al Convenţiei Europene.

c/ necomunicarea riscurilor de par ţialitate a judecătorului este tot o greşeală a judecătorului, căci

dacă ar şti justiţiabilul că există riscul de par ţialitate, ar recuza judecătorul. Art.1452, alin.2 al noului

Cod francez de procedur ă civilă şi uzurile comerciale internaţionale incumbă arbitrului obligaţia de

a comunica justiţiabilului faptele ce pot trezi suspiciuni asupra impar ţialităţii sale. Necomunicarea

acestor informaţii este sursa r ăspunderii arbitrului.

O astfel de obligaţie de a informa nu este asupra judecătorului francez, dar, consider ă unii autori, ar

fi bine să existe, căci art. 6 al Convenţiei EDO impune această obligaţie judecătorilor. În acest sens

reforma tribunalelor de comer ţ vizează judecătorii consulari cu obligaţia de a-şi declara interesele

economice. Este vorba de control posterior dacă nu s-au îmbogăţit în timpul funcţiei sau de a

permite justiţiabililor de a şti, dacă judecătorul nu are interese în speţa supusă examinării sale. În

legătur ă cu cele menţionate s-a extins şi asupra judecătorilor de Stat. Această reglementare este

prezentă şi în legislaţia Republicii Moldova. Legea cu privire la statutul judecătorului, modificată la

29.11.07 şi în vigoare de la 01.07.08 prevede că judecătorii sunt obligaţi să depună, în condiţiile

legii, declaraţia cu privire la venituri şi proprietate. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se

îngrijească la pe pagina sa web din internet să plaseze declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate

ale judecătorilor şi să le menţină tot anul, se stipulează în art.4 alin. (3), g/ a Legii cu privire la

Consiliul Superior al Magistraturii. Mult va depinde de punerea în aplicare a acestor prevederi

legale, căci ele sunt de dată recentă. În mod sigur, ele vor contribui la apărarea drepturilor subiective

ale justiţiabililor, lucru esenţial într-un stat democratic [186, p. 57]. Aceste norme pot fi considerate

oportune şi benefice în contextul actual al judecătorilor din Republica Moldova, căci asupra lor

planează (conform opiniei din societate) suspiciunea de corupţie. Justiţiabili nedreptăţiţi (dosarul



142

Duca vs Moldova), cărora doar Curtea de la Strasbourg le-a f ăcut dreptate au exprimat o opinie

radicală cum că unii judecători din instanţe prin deciziile lor expropriază cetăţenii, împart veniturile

între ei, iar apoi statul (în cazul condamnării la CEDO) este impus să despăgubească din bugetul de

stat creat prin munca tuturor cetăţenilor statului. Schimbările de jurisprudenţă, interpretările noi

dacă vor fi retroactive, pot avea consecinţe considerabile pentru justiţiabili. În acest caz deşi prin

faptul judecătorului se cauzează prejudiciu Curtea de Casaţie franceză nu consider ă decizia evident

greşită, dar arată că ea este cauza prejudiciului [17, p.535-536].

În jurisprudenţa comunitar ă şi cea din str ăinătate există remedii pentru a limita efectele

schimbărilor de jurisprudenţă şi a noilor interpretări. Aşa de exemplu, în dreptul comunitar (CJCE

1976) şi american (din 1982) sunt prevăzute efectele modificărilor doar pentru viitor . Deoarece

această soluţie nu a putut fu acceptată de jurisprudenţa franceză (art.5 Cod Civil ce interzice de a

hotărî pe baza de regulamente), Curtea de Casaţie a înţeles necesitatea limitării despăgubirilor

pentru prejudiciile suferite în trecut, pînă la schimbarea jurisprudenţei, apelînd la riscul în masă.

Cu timpul ar fi bine să se prevadă indemnizarea de către stat a victimelor schimbărilor de

jurisprudenţă, dacă prin ele le-a fost cauzat un prejudiciu anormal. .În acest sens este raţională

propunerea de a crea un fond de indemnizare a victimelor revirimentelor de jurisprudenţă f ăr ă a mai

aştepta ca justiţiabilii să se adreseze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinînd că au fost

privaţi de un proces echitabil.

3.5. R ăspunderea profesioniştilor.

În sistemele occidentale de drept r ăspunderea profesioniştilor este reglementată demult,

fiind dominată de principii tradiţionale şi relativ stabile.

Dicţionarul francez a lui Henri Capitant (Vocabulaire juridique Henri Capitant) defineşte

profesioniştii ca persoane ce în mod obişnuit exercită o activitate pentru a-şi procura mijloace deexistenţă [17, p.513]. Dicţionarul explicativ al limbii române a lui Lazăr Şăineanu defineşte

profesioniştii ca persoane ce practică o îndeletnicire în temeiul unei pregătiri corespunzătoare [151,

p. 713]. Deşi difer ă aceste două definiţii se completează, fiindcă prezintă legătura între profesionişti

şi activitatea lor ca una permanentă, serioasă, remunerată, în cadrul căreia ei depun toate

cunoştinţele şi experienţa pe care o au. R ăspunderea profesioniştilor este legată de activitatea lor

obişnuită pentru a-şi procura mijloacele necesare existenţei lor, dar profesioniştii sunt nu numai



143

meseriaşi, dar şi oameni ai artei, spre deosebire de profani, se aşteaptă de la ei o calificare şi

competenţă corespunzătoare.

Activitatea lor, competenţele sunt reglementate de acte normative, chiar legi ce reglementează exercitarea medicinei, farmaciei, dreptului. Activitatea profesioniştilor fie că ei produc bunuri

materiale sau nemateriale, fie că prestează servicii, este benefică pentru membrii societăţii care au

nevoie de mărfuri şi servicii. Aceste necesităţi se satisfac în cadrul unor raporturi, a căror conţinut

sunt drepturile şi obligaţiunile păr ţilor: profesionist şi neprofesionist. Evident cu ocazia desf ăşur ării

acestor raporturi este posibilă apariţia unor situaţii de conflict . precum şi cauzarea unor prejudicii

celor ce se adresează profesionistului. De aceea apare problema r ăspunderii profesioniştilor şi s-a

pus problema r ăspunderii deontologice. În cadrul r ăspunderii disciplinare se sancţionează doar

lacunele în îndeplinirea obligaţiilor profesionale înscrise în codurile deontologice. Una din lacunele

acestei r ăspunderi este caracterul său corporativ, în baza ei se sancţionează doar în măsura în care a

fost prejudiciată profesia, ceea ce nu este just pentru victime [180, p.15].

Una dintre primele profesii, a căror membri au fost supuşi r ăspunderii pentru rezultatele

dăunătoare ale activităţii lor profesionale a fost cea medicală. Pentru ca victimele lezărilor să fie

despăgubite intervine r ăspunderea juridică. În mod obişnuit în sistemele europene de drept prin

această r ăspundere se înţelege r ăspunderea patrimonială. R ăspunderea penală este un caz extrem,

fiindcă însăşi statutul profesionistului ca persoană ce are studii şi pregătire specială este puţin

compatibil cu săvîr şirea unei infracţiuni.

În Codul penal al Republicii Moldova se prevăd sancţiuni pentru 2 infracţiuni săvîr şite de lucr ătorii

medicali care cu intenţie directă sau indirectă pun pacienţii în pericol de contaminare cu maladia

SIDA (art. 212 CP), şi cei ce încalcă din neglijenţă regulile şi metodele de acordare a asistenţei

medicale (art.213 CP)

Avînd în vedere tendinţa generală a dreptului european spre decriminalizarea r ăspunderii şi

de asemenea riscul legat de activitatea medicală repararea prejudiciului se prezintă ca elementul

esenţial pentru a adapta responsabilitatea profesioniştilor la aşteptările victimelor. Dar ea implică

căutări a modalităţilor de garanţie a plăţilor efective a despăgubirilor. Apoi problema în ce volum va

fi reparat prejudicul, dacă va fi reparat integral sau echivalentul între prejudiciu şi reparaţie duce la

rezultate extrem de variate de la o ţar ă la alta, pentru că tribunalele evaluiază în funcţie de criterii

economice, sociologice, culturale, psihologice etc.



144

Riscul profesional este posibil în orice sfer ă a activităţii profesionale – medicale, tehnice şi

este legat de aplicarea unor cunoştinţe speciale. Dreptul la risc are doar cel ce se ocupă profesional

şi este capabil să asigure respectarea condiţiilor de securitate.

Altă etapă în evoluţia r ăspunderii profesioniştilor a fost determinată de distincţia ce se

bazează pe separarea autorităţilor administrative de cele judiciare, şi opoziţia între 2 sectoare de

activitate administrativă: sectorul public supus dreptului administrativ şi sectorul privat - celui

privat. Dar pentru unele domenii - medical, de exemplu,- aceste diferenţe au condus la inegalităţi

flagrante şi au fost resimţite de interesaţi ca injuste, căci şi instituţiile medicale publice şi cele

private ofer ă aceleaşi prestaţii, se exercită aceleaşi profesii. În astfel de cazuri judecătorii au fost

şocaţi de discriminările existente. Erau necesare reforme şi în Olanda în 1995 s-a adotat o lege,

astăzi incorporată în Codul civil. În Suedia s-a organizat o Comisie de revizuire a dreptului

r ăspunderii. Şi într-un caz şi în celălalt rezultatul a fost lichidarea acelei diferenţe de tratament ce

viza instituţiile medicale publice şi private. Deci, după înlăturarea celor mai sus ar ătate, este clar că

problemele reale ale r ăspunderii profesionale se structurează pe 2 obiective:

1.Satisfacţia lezărilor legitime ale clienţilor sau utilizatorilor de servicii profesionale şi

2. Stabilirea sancţiunilor pentru cei ce-şi vor nesocoti obligaţiile.

Aşteptarea legitimă a persoanelor ce se adresează unui furnizor de servicii profesionale vizează

anumite prestaţii graţie formaţiunii profesionale (studiilor şi comportamentului suficient de diligent

al profesionistului), iar în caz de neexecutare victima este îndreptăţită să primească o indemnizare

corectă a prejudiciului său.

R ăspunderea profesioniştilor poate interveni în cazul nerespectării obligaţiei de a informa. Obligaţia

de informare este atribuită şi personalului medical.

B/ Cui se atribuie sarcina probei în caz de neinformare?

În jurisprudenţa franceză mult timp s-a cerut clientului să aducă probe că nu a fost informat.

Dar în august 1997 s-a schimbat jurisprudenţa Cur ţii de Casaţie şi s-a derogat de la această regulă

pentru medic şi avocat, atribuindu-le medicului şi avocatului sarcina probei de executare a

obligaţiunilor sale - "cel ce este conform legii sau contractului ţinut să informeze trebuie să

raporteze proba de executare a acestei obligaţii." [180, p.3].



145

Medicii trebuie să preconstituie probe şi să-l informeze pe pacient în scris despre riscurile pe

care le implică intervenţia medicală, dar aceasta nu-l eliberează pe medic de obligaţia de prudenţă,

nivel de diligenţă, competenţă, abilitate- conduita cerută de la profesionişti. În medicină mult

contează acea distincţie pe care a f ăcut-o Demogue între obligaţii de mijloc şi de rezultat,

majoritatea obligaţiilor profesionale ale medicului sunt obligaţii de mijloc, doar unele acte implică

obligaţii de rezultat - în cazul folosirii produselor sanguine, protezelor, instrumentelor [180, p.5- 6].

În medicină pacienţii pot cere despăgubire în caz de eroare de diagnostic, neglijenţă, imprudenţă,

neatenţie. În unele ţări se cere de la justiţiabil proba concretă, în altele - generală. Franţa a ocupat o

poziţie intermediar ă, din 1992 Consiliul de Stat a abandonat poziţia greşelii grave şi consider ă ca

temei pentru despăgubire şi greşelile ordinare. Din 1993 pentru accidente ce nu pot fi imputate

medicului r ăspunde administraţia instituţiei medicale în temeiul riscului, dacă au rezultat consecinţe

grave pentru victimă. Deşi unele acte angajează obligaţiunea de mijloc, altele (mai puţine, cum s-a

ar ătat mai sus) – cea de de rezultat, indiferent de aceasta victimele sunt desdăunate f ăr ă să facă

proba greşelii. Pentru instrumente defectuoase r ăspunde instituţia ce le furnizează, iar în cabinete

private - medicul. În caz de infecţie contactată la spital, jurisprudenţa franceză a statuat r ăspunderea

clinicii şi a medicului, din 1999 fiind constituită prezumţia greşelii, cînd Curtea de Casaţie franceză

au admis că nu numai clinica, dar şi medicul r ăspund pentru că au încălcat o obligaţie de securitate a

rezultatului [180, p.10-11]. Mulţi autori propun să se meargă mai departe şi să se consacre legislativ

crearea unui sistem de indemnizare a accidentelor medicale non-fotive de un fond de garanţie sau

printr-o asigurare directă, cînd responsabilul nu va fi implicat. S-a dat şi proiect de lege aprobat de

Consilul de Miniştri Kouchner în septembrie 2001.

În statele europene tot ca o r ăspundere a profesioniştilor s-a soluţionat şi problema protecţiei

consumatorilor ce au suportat prejudicii din cauza produselor defectuoase sau serviciilor prestate de

profesionişti [20, p.354].

Practica statelor din Uniunea Europeană, privind daunele cauzate de profesionişti, deşi

mergea în aceiaşi direcţie, totuşi avea şi diferenţe şi dificultăţi în promovarea r ăspunderii

profesioniştilor, de aceea pentru ca şi consumatorii să aibă securitatea juridică necesar ă şi pentru a

realiza o piaţă interioar ă de produse şi servicii a Uniunii Europene s-a pus sarcina de a unifica în

toate statele membre ale Uniunii Europene condiţiile r ăspunderii producătorilor de mărfuri şi în

acest scop s-a adoptat directiva din 07.08.1985 privind r ăspunderea pentru dauna cauzată de

produse, directiva din 29.06.1989 despre punerea în aplicare a măsurilor de ameliorare a securităţii



146

şi sănătăţii lucr ătorilor în procesul de muncă şi directiva din 24.10.1990 privind r ăspunderea

prestatorilor de servicii. Aceasta ultima prevedea r ăspunderea prestatorilor de servicii şi protecţia

victimelor acestor servicii. Directiva Comisiei comunităţilor europene viza toate serviciile ce pot

cauza un prejudiciu sănătăţii sau integrităţii fizice şi psihice a persoanei şi a bunurilor fizice ale

consumatorilor. Această directivă consacr ă la nivel de Comunitate principiul inversării sarcinii

probei vinei în favoarea victimei daunei. Consumatorul ce va suporta o daună vizînd integritatea sa

fizică, psihică sau a bunurilor sale nu va mai trebui să aducă proba greşelii prestatorului de servicii,

ci doar proba existenţei prejudicului şi a legăturii de cauzalitate între servicul prestat şi prejudicul

suportat. Profesionistul- prestatorul de servicii – indiferent dacă era din domeniul public sau privat

va trebui să probeze faptul că nu a comis o greşeală în cadrul serviciului prestat, deoarece are o

situaţie mai bună, dispunînd de cunoştinţe tehnice speciale, documente, informaţii. [62]. Greşealatrebuie să se aprecieze în raport cu securitatea la care în mod legitim se poate aştepta consumatorul

de servicii. Această directivă avea scopul de a acoperi toate celelate domenii ce nu au fost prevăzute

în directivele anterioare. Această directivă avea şi scopul de a menţine serviciile ce prezintă risc,

fiindcă dispariţia lor va fi în dauna şi a consumatorilor , şi a prestatorilor. Totuşi, directiva în cauză

nu viza serviciile bancare, de consiliere, serviciile avocaţilor.

3.6. R ăspunderea juridică a profesioniştilor dreptului

Problema r ăspunderii profesioniştilor dreptului a evidenţiat la început conţinutul acestei

noţiuni „profesionişti în drept”. În sensul îngust, în care actualmente operează legislaţia europeană

sunt consideraţi profesionişti ai dreptului avocaţii, arbitrii, judecătorii, executori judiciari

(portăreii), notarii, magistraţii parchetelor. În sens larg în această categorie s-a propus ca să fie

incluşi şi profesorii în drept, juriştii de la întreprinderi, exper ţii contabili, judecătorii sindici,

mandatarii, judecătorii consulari, arbitrii, constructorii de profesie, experienţa lor fiind de neînlocuit

în unele litigii (Eurodisneyland), deşi ei nu sunt jurişti, dar participă la rezolvarea litigiilor, deci au

misiune jurisidcţională, deşi primii sunt mai reprezentativi [17, p.514-515].

Motivul pentru care trebuie incluşi în grupul profesioniştilor este că exercitarea dreptului este

domeniul de activitate nu numai al juriştilor cu diploma de studii juridice. Dar trebuie exclus din

categoria profesioniştilor dreptului expertul judiciar căruia îi este interzis să formuleze observaţii

juridice în expertiza sa.

Profesorul universitar de la facultatea de drept a Universităţii din Toulouse exclude din

profesioniştii dreptului profesorii universitari, pentru că profesorii nu practică dreptul, ei îl predau.



147

Activitatea lor doctrinală, pur intelectulă nu face din profesor un actor al dreptului, acest rol revine

avocatului care, posibil, va utiliza opiniile lui în pledoriile sale sau magistratului care va însuşi unele

construcţii verbale convingătoare ale profesorilor pentru a adopta o decizie [171, p.23].

Legea franceză din 1971 împarte profesioniştii în drept în 3 grupuri: cei ce consultă, cei ce

redactează acte şi cei ce au misiuni specifice. Distincţia între consultanţi şi redactori de acte se

formulează în felul următor: cei ce consultă au doar obligaţia de a da sfaturi avizate şi de a asista pe

clienţi, pe cînd cei ce redactează acte trebuie să vegheze asupra validităţii, utilităţii şi eficacităţii

actului, dar face şi toate formalităţile subsecvente necesare. În 1996 Curtea de Casaţie a decis că

redactorii de acte au obligaţia numai să sf ătuie. Sfatul non-redactorilor - să verifice dacă redactorii

de acte au verificat ce se impune [17, p.518-519]. Deci, există o interacţiune reală între obligaţiile

lor care vorbeşte în favoarea unificării responsabilităţii.

Misiuni specific sunt considerate misiunea de autentificare de către notar şi de asistenţă în

procesul judiciar de către avocat. Misiunea de autentificare este caracteristică notarilor, în cazul în

care actul este redactat de alt profesionist, atunci notarul trebuie să verifice validitatea şi eficacitatea

actului şi eventual să sf ătuie clientul. Altă misiune specifică este cea a avocatului ce asistă clientul

său în procesul judiciar, avocatul are în ceea ce priveşte termenele obligaţie de rezultat, în rest -

obligaţie de mijloace [58, p57]. Astfel se poate constata că există o diversitate mică a misiunilor

specifice, iar în legislaţia franceză încă din 1971 nu s-au inclus judecătorii în categoria

profesioniştilor în drept, fapt acceptat şi de alte sisteme de drept.

În raportul prezentat la lucr ările Asociaţiei Henri Capitant a prietenilor culturii juridice franceze

Martine Behar-Touchais a dus în atenţie 2 cazuri excepţionale de prejudicii cauzate de profesioniştii

dreptului clienţilor săi şi de consecinţele acestora. Primul caz viza situaţia cînd avocatul a uitat să

informeze clientul despre fiscalitatea legată de actul pe care clientul avea să-l semneze şi a fost

condamnat a plăti 10 mln. franci clientului- diferenţa dintre impozitele ce trebuiau plătite şi cele pecare clientul credea că le va plăti.

O altă situaţie: o societate antrenată într-o suită de proceduri timp de 27 ani, la origine fiind

procedura colectivă ce nu era justificată, pentru că societatea era creditoarea şi nu debitoarea celor

ce au acţionat-o; 27 ani de procedur ă datorată unei suite de greşeli carenţe a judecătorului comisar şi

tribunalului în cadrul cărora întreprinderea a fost ruinată. Statul a fost condamnat să indemnizeze

pentru greşeli grele ale judecătorului comisar şi a tribunalului. (1993) [17, p.516].



148

Problema este mai complicată: pe de o parte profesioniştii în drept sunt în serviciul clientelei, dar şi

în serviciul unei misiuni publice – a celei jurisdicţionale, P. Malaurie socoate că găsirea echilibrului

între ideologia victimofilă şi perspectiva unei societăţi contencioase de model american trebuie, dar

este dificil de realizat [120, p.8].

Dreptul este mai complicat, evoluţia r ăspunderii corespunde la severităţi sporite faţă de profesionişti

cu luarea în considerare a asigur ărilor şi garanţiilor financiare pe care le-au contractat. Profesioniştii

în drept sunt în serviciul misiunii jurisidicţionale , ei nu doar pierd clientela , dar în special pierd

autoritatea, de aceea trebuie protejaţi contra "hăr ţuirii procesuale"- şicanei [187, p.13-14]. De aici

quasi iresponsabilitatea judecătorilor (rar) şi substituirea r ăspunderii lor cu cea a statului. Dar tot

odată trebuie ţinut cont de faptul că se poate stîrni şi o revoltă din partea justiţiablilor, ce pot

interpreta că judecătorii pot comite nepedepsiţi erori de drept şi neglijenţe. În 1995 Statul francez a

vărsat 1 milion şi jumătate desăgubiri victimelor greşelilor grele ale judecătorilor pentru a calma

"vindicta popular ă". Aceste fapte conduc la constatarea că r ăspunderea pentru faptul justiţiei este

concomitent necesar ă şi imposibilă [17, p.517].

Altă injustiţie rezultă din faptul că are loc agravarea r ăspunderii unora, pe de o parte, şi r ăspunderea

greu de găsit a altora pe de altă parte, ceea ce reprezintă încă 2 tablouri diferite.

În statele europene are loc agravarea r ăspunderii profesioniştilor în drept în serviciul clientelei. Deşi

există factori de diversitate între diferite profesii juridice ce pot influenţa r ăspunderea, această

diversitate nu împiedică să se unifice r ăspunderea profesioniştilor în drept.

Diversitatea profesiilor juridice conduc la formularea unor dubii asupra posibilităţii unificării

r ăspunderii:

1. Diversitatea profesiilor conduc la misiuni diversificate;

2. Fundamentul responsabilităţii nu este unitar.

Un obstacol în calea unificării a fost considerată şi diversitatea fundamentelor r ăspunderii. O

problemă care a fost într-o oarecare măsur ă deja depăşită în sistemele juridice europene a fost

unificarea regimului r ăspunderii. Întrebarea se punea ce regim – delictual sau contractual – să se

aplice r ăspunderii notarilor şi executorilor judiciari, căci în unele sisteme era considerată

contractuală, în legătur ă cu faptul că există un acord între client şi profesionist; alte sisteme preferau

r ăspunderea delictuală a profesioniştilor pe motiv că între funcţionari publici şi particulari nu pot fi



149

relaţii contractuale, dar cu toate acestea nu era o diferenţă notabilă şi a putut fi neglijată. Astfel încît

actualmente r ăspunderea profesioniştilor nu mai oscilează între regimul contractual şi cel delictual,

ci are un regim unificat.

Prestaţiile la care pot pretinde clienţii profesionistului depinde de natura activităţii

profesionale. În multe domenii acum se pune obligaţia de a informa şi a sf ătui. Pentru profesiile

juridice această obligaţie este foarte puternică, dar se manifestă şi în profesiunile medicale.

Jurisprudenţa statelor europene a impus cel mai strict notarii la obligaţiunea de a sf ătui nu numai

privind validitatea actului, dar şi eficienţa juridica şi economică a actului la întocmirea căruia îşi dă

concursul notarul.

Avocatul de asemenea are obligaţiunea de a sf ătui nu numai cu privire la redactarea actuilui, dar şi adeciziilor luate în cadrul procesului. Datoria aceasta nu se diminuiază de la faptul că acel client este

reprezentat şi de alt avocat sau că însuşi clientul posedă cunoştinţe juridice.

Notarii ca redactori de acte au obligaţii de mijloc, dar se impune şi cea de rezultat. Dreptul suedez

admite o prezumţie de greşeală. Pentru asistenţa şi reprezentarea în justiţie jurisprudenţa impune

obligaţii de mijloc şi subordonează r ăspunderea unei probe a greşelii, care se poate manifesta şi ca

simplă neglijenţă. Dacă clientul avocatului sau notarului din cauza sfatului acestora a fost privat de

şansa de a realiza un profit, atunci pentru venitul ratat - pierderea şansei - tribunalele acordă reparaţii

[180, p.13]. Clauzele limitative şi exonerative de r ăspundere din contractele dintre clienţi şi avocaţi,

notari sunt excluse în regimul de ordine publică.

Garanţiile indemnizărilor în statele europene provin în temei din asigur ări, asigurarea de r ăspundere

civilă este practic generalizată Există mai multe posibilităţi de a dezdăuna victima prejudiciilor

cauzate de notar: clientul unui notar este indemnizat sau de asugurator, în cazul în care nu este

posibil, atunci el dispune de un recurs contra casei finanţate de profesiune (Franţa), sau contra unui

fond de indemnizare (Argentina, Quebec), sau contra statului (Portugalia). În Republica Moldova

închierea contractului de asigurare de r ăspundere civilă este o condiţie obligatorie pentru cel ce

practică activitatea notarială – art. 12, alin. (3) a Legii cu privire la notariat, lege ce a suportat

numeroase modificări, ultimele fiind cele din 2003. În redacţia din 2003 s-a introdus articolul 201

“Asigurarea de r ăspundere civilă” care prevede că pentru a asigura repararea prejudiciului material

cauzat de notar în procesul activităţii sale profesionale, notarul este obligat să încheie contract de

asigurare de r ăspundere civilă care, pentru notarii de stat se face din contul bugetului de stat, iar

pentru cei privaţi – din contul propriu..



150

Unii profesionişti ai dreptului sunt r ăspunzători în plan contractual, avînd încheiat un

contract cu clienţii lor. În alte cazuri profesioniştii au r ăspundere delictuală în funcţie de actele pe

care le realizează. Exemplu: dacă un executor realizează un act inutil sau nejustificat r ăspunderea

este delictuală, fiindcă îşi găseşte sursa în lege. În caz cînd pune pe rol un dosar şi nu verifică dacă

al 2 exemplar trimis prin poştă a ajuns la gref ă este responsabil în baza art. 1992 Cod civil în calitate

de mandatar. Din jurisprudenţa franceză se desprinde idea că notarii r ăspund delictual- pe baza

art.1382 Cod civil, cînd înfrîng o obligaţie ce ţine de calitatea lor de agent public. Dar sunt

responsabili în plan contractual ca mandatari (art 1992), cînd sunt angajaţi în misiuni mai largi decît

cele ce le sunt impuse lor de lege. Unii autori pledează pentru un tip autonom de r ăspundere

profesională în afara celei delictuale sau contractuale [171, p.411]. Jurisprudenţa şi doctrina italiană

sunt favorabile cumulului de r ăspunderi [128, p.541]. Aceste fundamente au consecinţe diferitereferitor la durata prescripţiei şi repararea sau nu a prejudiciului imprevizibil.

Ce trebuie să probeze victima pentru a fi indemnizată? că nu execută misiunea care i s-a

încredinţat (art.1382) sau pe baza art. 1992 f ăr ă a avea drept de probă contrar ă. În ambele cazuri

victima va fi indemnizată, probînd că notarul nu şi-a îndeplinit misiunea. Chiar dacă fundamentele

se află în diferite articole, aceasta nu împiedică apropierea regimului de r ăspundere şi elaborarea de

reguli comune. Unificarea reglementărilor r ăspunderii profesioniştilor nu înseamnă că nu vor fi nici

un fel de nuanţe, dar unitatea va rezulta dintrun regim primar ce se va impune tuturor. În legea

franceză din 31 decembrie 1971 era un început de regim primar ce impunea 4 obligaţiuni: de

asigurare, de garanţie financiar ă, secretul profesional şi interdicţia de a activa în caz de interes

personal. Acest regim primar are 2 raţiuni de a se constitui: 1. va fi ca o bază, se va începe de la el;

2. pentru că toţi activează în domeniul dreptului, unele reguli ale regimului primar vor fi mai

specific legate de practica dreptului.

Un număr de obligaţiuni sunt aceleaşi ca şi pentru orice profesionist în general. Se pune întrebarea,

dacă obligaţia de a sf ătui, consulta- nu cumva ea le absoarbe pe toate celelalte?

Dînd r ăspuns la această întrebare, jurisprudenţa franceză a avut aceiaşi atitudine faţă de

profesioniştii dreptului ca şi faţă de alţi profesionişti - a consacrat şi intensificat această obligaţie.

Tot aşa ca şi în cazul medicilor, Curtea de Casaţie franceză în 1997 a ar ătat că sarcina probei

executării obligaţiunii de a consulta este şi asupra profesionistului în drept.

Ca şi în materie medicală Curtea franceză de Casaţie a afirmat în 1998 că proba sfatului dat

de notar incumbă notarului, ea se poate face prin toate mijloacele şi să rezulte din orice circumstanţă



151

sau document ce stabileşte că a fost avertizat clientul de riscurile inerente actului. În realitate este

mai bine ca să semneze clientul un act în care recunoaşte sfatul dat nu doar pentru a-l exonera pe

notar de r ăspundere, ci pentru a avea un act cu finalitate probatorie [17, p.523]. În Legea Republicii

Moldova cu privire la notariat se prevede că notarul refuză efectuarea actului notarial dacă acesta

este contrar legii. Dacă însă documentul trezeşte îndoieli, notarul va atrage atenţia păr ţilor asupra

posibilelor consecinţe juridice şi va face menţiune expresă în text, iar dacă partea nu acceptă

menţiunea, notarul va refuza îndeplinirea acestuia.- art.41 a Legii, astfel soluţia este apropiată celei

franceze, dacă interpretăm „îndoielile” în sensul riscurilor. Ca şi în cazul medicilor, intervenţia mai

multor profesionişti (unul prescrie, altul execută) nu absolvă pe nici unul de obligaţia sa de a

consilia şi nu diluiază r ăspunderea lor. De exemplu, s-a considerat că prezenţa unui consilier

personal alături de client nu dispenseză pe notar de datoria de a consilia, chiar dacă consilierul esteşi el notar sau avocatul în prezenţa altui avocat în procedur ă şi invers.

Pentru a intensifica obligaţia de sfat, jurisprudenţa a abandonat limita care ţine de

competenţele personale ale clientului. Chiar şi un client avizat trebuie să fie informat de notar

(decizia 1995) şi avocat (decizia 1998). Deci obligaţia de consiliere a devenit absolută.

Limitele obligaţiei de sfat pentru profesioniştii dreptului sunt foarte slabe: unele excepţii ce

nu afectează principiul s-au constatat în speţa în care un avocat ce i-a preîntîmpinat pe adoptatori de

boala copilului pe care vroiau să-l adopte şi nu le-a dat alte detalii, astfel încît potenţialii

adpoptatorii s-au informat din surse medicale, conduita avocatului a fost considerată corectă, căci el

nu este medic. Al doilea caz în care a fost considerat corect comportamentul notaruluieste cel ce

viza un notar ce nu a informat de datele de fapt pe care clientul le cunoştea déjà [172, , p.325].

De fapt, obligaţia de sfat apare necesar în activitatea generatoare de risc şi pentru profesionist este o

obligaţie de mijloace. În legătura cu aceasta se prezintă 2 soluţii:

1. Ori de interzis profesioniştilor de a evita un prea mare risc pentru clienţi,

2. Ori să le fie impusă profesioniştilor obligaţia de a informa despre aceste riscuri clienţii pentru a-l

pune în gardă de aşa o manier ă ca acesta să accepte sau refuze în cunoştinţă de cauză.

Dar există numeroase riscuri legate de activitatea juridică, aşa încît prejudiciile victimelor

profesioniştilor dreptului sunt rezultatul pierderii unei şanse: de a fi plătit, de a cîştiga procesul.



152

În orice caz obligaţia de a consilia în jurisprudenţa actuală este mijlocul de protecţie ce nu

infantilizează persoana protejată ci din contra, o emancipează, îi dă puterea de a alege în cunoştinţă

de cauză, de a evita riscul sau a-l accepta. Atunci profesionistul nu este r ăspunzător cu privire la

alegerea clientului său dacă a pus în gardă clienţii săi care totuşi au decis să facă afacerea.

Profesionistul trebuie să refuze a face acte ilicite sau imposibile sau cele pentru care este foarte sigur

de eventualitatea producerii consecinţelor defavorabile. În acest ultim punct el poate ezita în materie

contencioasă [119, p.146]. Nu trebuie de interzis avocatului de a apăra într-o cauză pierdută, atunci

cînd cele pierdute azi mîine pot fi cîştigate. Dacă-i vorba de un proces penal, lucrurile sunt mai

simple, căci fiecare are dreptul la apărare, dar dacă este unul civil sau administrativ, situaţia se

complică. Există întrebări care la moment încă nu beneficiază de un r ăspuns univoc, printre care:

Clientul este suficient de bine protejat dacă a fost avertizat că şansele de succes a acţiunii sunt ca şiinexistente şi totuşi insistă în acţiunea sa?

În materie medicală medicul în virtutea circumstanţelor este dispensat de obligaţia de sfat

pentru că pacientul nu va înţelege sau nu va suporta, poate şi pentru profesioniştii dreptului este o

limită dacă clientul nu este absolut în măsur ă să înţeleagă sfatul? Dar în acest caz trebuie

profesionistul să refuze să facă actul mai riscant cum i-o cere clientul? După ce s-a suprimat

exonerarea de r ăspundere bazată pe competenţele clientului, se poate invers, să se agraveze

întinderea obligaţiei profesionistului dreptului faţă de clienţi ce nu înţeleg suficient. Dar obligaţia de

sfat este omniprezentă, atunci cînd regimul primar este constituit din alte măsuri.

Profesioniştii ce sf ătuie au obligaţia de a păstra secretul şi obligaţia de loialitate, ceea ce

înseamnă că interese opuse celor ale clientului său nu pot interveni în afacerea în cauză. Legea

Republicii Moldova cu privire la notariat (art. 6) prevede această obligaţie a notarului de a păstra

secretul professional cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au devenit cunoscute în timpul

activităţii sale. Comunicarea informaţiei ce ţine de secretul professional este interzisă cu excepţia

cazurilor cînd ea este solicitată de instanţa de judecată, procuratur ă, organele de urmărire penală în

legătur ă cu cauzele penale, civile sau administrative, aflate în curs de examinare. Credem că pentru

a menţine principiul contradictorialităţii în procesul judiciar, ar fi necesar ca la enumerarea celor ce

au dreptul să solicite şi să primească astfel de informaţii să se adauge şi avocatul. Legea Republicii

Moldova cu privire la avocatur ă în articolul 47 prevede de asemenea obligaţia avocatului de a

păstra secretul profesional ce nu este limitată în timp, el neavînd dreptul să divulge informaţiile

confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, nici să transmită, f ăr ă

acordul clientului documentele legate de exercitarea delegaţiei.



153

În Franţa încă legea din 1971 prevedea că profesionistul dreptului poate să r ăspundă delictual

cu privire la ter ţi. Dacă profesionistul avertizează clientul despre operaţiuni riscante, atunci el nu le

poate face, dacă acestea vor prejudicia pe ter ţi, dacă clientul vrea să preia un risc ce poate fi

dăunător pentru ter ţi, profesionistul va refuza operaţia f ăr ă a angaja r ăspunderea delictuală faţă de

ter ţi. În legătur ă cu aceste reguli comune apare grija de a asigura efectivitatea r ăspunderii

profesoniştilor dreptului, aceasta s-ar traduce prin clauza de non-responsabilitate sau r ăspundere

limitată în comparaţie cu ceea ce se petrece în alte profesii. Aceasta are ca o consecinţă r ăspunderea

pentru faptele colaboratorilor săi chiar dacă nu sunt prepuşi ca şi chirurgul ce este responsabil de

actele echipei sale. În fine, aceasta se traduce prin obligaţia profesioniştilor dreptului de a contracta

o asigurare de r ăspundere şi pentru cei ce primesc fondurile clienţilor săi să adauge şi o garanţie

financiar ă de restituţie a fondurilor pentru a proteja clientul de o eventuală deturnare [121, p.67-69;7, p.114-117].

În statele occidentale problema r ăspunderii profesioniştilor dreptului se pune în legătur ă cu

faptul că profesionistul este responsabil de faptele sale şi r ăspunzător de erorile comise. Eroarea este

apreciată în raport cu datele dobîndite de ştiinţa juridică la momentul intervenţiei sale. Aşa, nu se

poate cere să ştie ultima jurisprudenţă a Consiliului de Stat în materie fiscală, dacă aceasta este

contrar ă jurisprudenţei anterioare şi doctrinei administraţiei fiscale. Dar profesionistul comite o

greşeală dacă omite o schimbare de jurisprudenţă deja survenită şi invers - nu se poate reproşa unui

profesionist că nu a prevăzut schimbarea ce avea să vină. S-a propus ca riscurile acestor modificări

să fie considerate riscuri de dezvoltare a materiei juridice tot aşa cum prevede Legea din 19 mai

1998 pentru produse "riscurile de dezvoltare (cele indecelabile în starea ştiinţei la momentul punerii

în circulaţie a produsului) sunt în sarcina fabricantului în materie de garanţie în caz de vicii ascunse

şi nu vizează r ăspunderrea pentru produse defectuoase" [17, p.528]. Nu se distinge între schimbări

raţional previzibile şi imprevizibile, pentru că atunci criteriul va fi prea delicat. Dacă jurisprudenţa

este incertă la redactarea actului şi poate fi o schimbare, profesionistul trebuie să avertizeze păr ţile.În Europa evaluarea chestiunii riscurilor în jurisprudenţă arată că, consumatorul de prestaţii juridice

este bine protejat de greşelile profesionale, dar mai puţin protejat de riscul prejudiciului ce vine de

la judecător



154

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Analiza r ăspunderii juridice în calitate de concept şi instituţie juridică pe parcursul tuturor

perioadelor istorice permite formularea unor concluzii teoretice şi avansarea unor recomandări cucaracter aplicativ.

Iniţial în dreptul roman s-a evidenţiat faptul că r ăspunderea juridică a fost mai aproape de

ceea ce s-a numit apoi r ăspundere obiectivă, fiind privită ca o obligaţie impusă din exterior.

R ăspunderea astfel avea o motivaţie raţională şi justificatoare. Motivul regimului roman de reparare

a prejudiciului nu era culpa, ci însăşi dauna, scopul fiind restabilirea echilibrului just în relaţiile

dintre cetăţenii romani ca oameni liberi. Aducerea în atenţie a unor aspecte ale reglementărilor de

drept şi jurisprudenţă romană are menirea de a pune conceptul şi instituţia r ăspunderii juridice înlegătur ă directă cu problema echilibrului just în relaţiile dintre subiecţii dreptului şi, deci, a justiţiei.

Apoi după decăderea dreptului roman în legătur ă cu invaziile aşa nimite barbare semnificaţia

r ăspunderii juridice în evul mediu a devenit tot mai aproape de cea morală, la bază aşezăndu-se

preceptele religioase, deci se elimina r ăspunderea obiectivă în profitul celei subiective şi aceasta a

fost una din legităţile evoluţiei r ăspunderii juridice pe parcursul evului mediu. Dreptul medieval

românesc a cunoscut o evoluţie similar ă, înf ă ptuind trecerea de la spiritul dreptului roman la formele

mai simplificate ale Legii ţării şi apoi la intensificarea recepţiei nomocanonice bizantine, a

culegerilor de drept laic şi religios.

Influenţa religiei şi a dreptului canonic cu noţiunea lor de păcat ce a gravitat asupra noţiunii de vină

este una incontestabilă, r ăspunderea devenind exclusiv subiectivă. Această stare de lucruri a fost în

mare măsur ă generată de concepţiile religioase şi cele ale şcolii dreptului natural.

Dreptul european modern, în special după codificarea dreptului civil în Franţa, a fost

întotdeauna fondat pe principiul culpabilităţii şi prezumţia r ăspunderii. S-a admis în mod general că r ăspunderea intervine dacă există o omisiune condamnabilă, un prejudiciu şi o legătur ă cauzală între

ele. Aceiaşi situaţie era şi în alte sisteme de drept ce au avut ca model Codul lui Napoleon, inclusiv ,

în dreptul românesc, ce nu admitea încă posibilitatea unei r ăspunderi obiective, r ăspunderea juridică

fiind concepută ca o r ăspundere subiectivă, bazată pe vinovăţie. Dar treptat pe parcursul secolului

XIX- începutul secolului XX jurisprudenţa şi doctrina au descoperit faptul că noţiunea clasică a

vinei era insuficientă în faţa reacţiilor şi cererilor ce se manifestau frecvent în caz de prejudiciu

suportat de vicitme. O importanţă deosebită a avut-o în acest context teoria risrurilor.



155

Concepţia şi instituţia r ăspunderii juridice a fost modificată şi atenuată în legătur ă cu diver şi

factori, în special atunci cînd activitatea care a cauzat dauna comporta un risc. Pentru a r ămînea însă

în cadrul echităţii şi al justului echilibru în relaţiile umane în cadrul jurisprudenţei şi al legislaţiei s-

au elaborat mai multe norme ce priveau: prezumţia de culpabilitate, inversarea sarcinii probei vinei,

sporirea gradului de prudenţă în activităţile ce comportă un risc pentru ter ţi şi pentru mediu,

justificări fondate pe moralitate, echitate, agravarea riscului (riscul sporit), existenţa unui profit sau

avantaj pentru cel ce crează un risc.

Evoluţia istorică a r ăspunderii juridice demonstrează că dreptul nu poate ignora evoluţiile

sociale, economice, culturale, dezvoltarea tehnologiilor şi repercusiunile provocate de ele, pentru că

este vital pentru sistemul juridic de a nu pierde contactul cu schimbările în profunzime generate de

dezvoltarea tehnici, industrriei, tehnologiilor ( inclusiv informaţionale).

Evoluţia r ăspunderii a fost condiţionată şi de noile condiţii ale dezvoltării industriei şi

folosirii utilajelor, aparatelor şi maşinilor, a căror exploatare nu a fost lipsită de accidente. În acest

sens s-a ajuns la r ăspunderea obiectivă, r ăspundere civilă f ăr ă vină. Această r ăspundere a fost

construită de aşa o manier ă ca să evoce într-o oarecare măsur ă existenţa elementelor vinei, deci

pentru care se căuta totuşi o explicaţie cu caracter subiectiv.

Alt aspect complex al evoluţiei r ăspunderii juridice a fost, pe de o parte, detaşarea, introducerea

caracterului strict individualist al r ăspunderii, iar pe de alta –socializarea ei, antrenată din cauza

multiplicării relaţiilor contractuale şi dezvoltării tehnologiilor industriale din secolul XX au antrenat

socializarea responsabilităţii ("liability" în terminologia anglo-americană). Noţiunea vinei s-a

estompat în legătur ă cu obligaţia de diligenţă, inversarea sarcinii probei şi importanţa sporită a

r ăspunderii obiective.

Astfel începînd cu perioada modernă a apărut, iar apoi s-a accentuat declinul şi criza r ăspunderii

civile subiective şi obiectivizarea vinei. R ăspunderea penală a fost mai puţin pusă în discuţie, în

temei limitîndu-se la propunerea de a nu pedepsi penal omisiunile delictuale săvîr şite prin omisiune,

statele europene renunţînd la conceptul culpei prin neglijenţă în favoarea conceptului infracţiunii ce

comportă pericol. R ăspunderea civilă, în schimb, s-a atenuat prin obiectivizare şi asigurarea

obligatorie. R ăspunderea obiectivă funcţionează de manier ă suficientă în domeniul circulaţiei

autovehiculelor, al transportul maritim şi aerian graţie asigur ării obligatorii.



156

O altă legitate a r ăspunderii juridice în perioada contemporană constă în faptul, că se pune

tot mai frecvent problema r ăspunderii statului şi importantă ei este în legătur ă cu natura juridică a

r ăspunderii statului care este una mixtă privato-publică şi de obicei este obiectivă sau, cel mult, vina

este prezumată. Ar fi în spiritul statului de drept perfecţionarea instituţiei r ăspunderii juridice a

statului prin introducerea în practica legislativă şi de aplicare a dreptului a principiului r ăspunderii

pe baze egale a statului şi persoanei.

În cazul r ăspunderii statului pentru daunele cauzate de activitatea organelor şi funcţionarilor săi,

un moment important în condiţiile democratizării statului o are acordarea priorităţii pentru

r ăspunderea pe orizontala raporturilor sociale, adică în condiţii de egalitate, chiar dacă unul dintre

subiecte este organul sau funcţionarul public, iar celălalt subiect este unul din afara sistemului

administrativ, în temei persoanele fizice şi juridice ale căror dreprturi subiective au fost lezate prin

activitatea (inactivitatea) organelor şi funcţionarilor publici.

În ceea ce priveşte responsabilitatea şi r ăspunderea statului pentru serviciul public al justiţiei

trebuie să se ia în considerare specificul domeniului justiţiei. Măsurile legislative adoptate pînă

acum în Republica Moldova (care vizează r ăspunderea judecătorilor) sunt la nivelul celor europene,

inclusiv norma cu privire la declararea averii şi a intereselor economice de către judecători, dar totul

depinde de punerea lor în aplicare.

În cazul r ăspunderii profesioniştilor se impune tot mai mult în dreptul european r ăspunderea

civilă obiectivă ce ajută victima să realizeze scopul său de a obţine repararea integrală a daunei

suportate. În acest sens este necesar ca despăgubirea să fie echitabilă, eficace şi rapidă, corectînd

eventualele inegalităţi (în special de natur ă formală) ce-l plasează pe reclamant în situaţie

defavorabilă – prin inversarea sarcinii probei, de exemplu.

În general procesul ce a condus la r ăspunderea personală în repartiţia riscurilor se împarte în 2

faze, din care prima constă în a priva r ăspunderea civilă de caracterul său personal, raportînd

incidenţa sa prin diverse procedee asupra colectivităţii, iar a doua - duce la complicarea acestei

instituţii, suplimentată cu mecanisme destinate a asigura asumarea riscurilor sociale de colectivitate.

Legităţile evoluţiei r ăspunderii juridice se exprimă în faptul că în contextul globalizării actuale în

ceea ce priveşte responsabilitatea şi echitatea globală pe parcursul istoriei s-au format şi se formează

încă 2 modele de relaţii sociale:

1. modelul clasic ce prevede r ăspunderea ca obligaţiune, atunci cînd între fapta vinovată şi

rezultatul prejudiciant este relaţie cauzală şi atunci autorul faptei r ăspunde juridic;



157

2. modelul nou al relaţiilor sociale în cadrul cărora toţi cei ce prin faptele lor provoacă procese ce

duc la inechitate trebuie să r ăspundă prin corectarea acesteia.

Aceste 2 modele sunt compatibile şi ambele au ca scop protejarea victimei, restabilirea justului

echilibru în relaţiile umane f ăr ă ca victima să fie pusă în situaţia ca să probeze vina autorului daunei,

iar cel a cărui activitate comportă riscul de a prejudicia să nu fie blocat în activitatea sa. Tot în acest

al doilea model se înscrie şi r ăspunderea juridică a statului.

În plan aplicativ se propune :

1. În sensul dezvoltării legislaţiei civile, în special a legilor cu privire la raporturile contractuale

civile, legiuitorul să urmărească scopul ca r ăspunderea să intervină în condiţii egale pentru

subiectele raporturilor contractuale, inclusiv în cazurile în care o parte este statul reprezentatde o entitate publică.

2. Pentru a aduce în conformitate cu substanţa conceptului de r ăspundere şi responsabilitate a

formula denumirea articolului 1485 a Codului civil : « Responsabilitatea şi r ăspunderea

executorului testamentar ».

3. De a reglementa la modul general relaţiile sociale relative la sarcina probei în sensul stabilirii

regulii ca ea revine acelei păr ţi ce este mai bine plasată în cadrul litigiului, are o poziţie mai

favorabilă.

4. Ca o propunere de lege ferenda se avansează propunerea de a elabora şi adopta o lege a

Republicii Moldova cu privire la r ăspunderea statului, organelor de stat, a responsabilităţii

ministeriale şi a r ăspunderii funcţionarilor publici, în care să se determine subiecţii, temeiul

şi condiţiile r ăspunderii juridice, mecanismul de r ăspundere directă şi indirectă, procedura de

regres contra funcţionarilor publici, r ăspunderea atît a funcţionarilor organelor centrale, cît şi

a autorităţilor publice locale. Este imperios necesar ă adoptarea legii responsabilităţii

ministeriale.

5. Pentru asugurarea contradictorialităţii procesului judiciar şi a dreptului la apărare a modifica

art. 6 alin (3 d) din legea cu privire la notariat în sensul extinderii excep ţiei de a comunica

informaţii cu privire la actele notariale şi asupra avocatului.

Pe baza cercetărilor realizate se poate indica un plan de cercetări de perspectivă care să

valorifice experienţa altor state-membre ale Consilului Europei şi a Uniunii Europene ce va

putea duce la instituirea în domeniul protecţiei sănătăţii a unui sistem de despăgubiri care să

satisfacă pe toţi: pe de o parte, necesitatea victimelor prejudiciilor cauzate de activitatea



158

medicală de a fi despăgubiţi, iar pe de alta - de a nu leza prestigiul profesiei şi a nu bloca

activitatea profesională performantă ce ţine pasul cu toate realizările ştiinţei şi practicii medicale.

A antrena în cercetări specialişti economişti ce vor calcula costurile unui astfel de sistem,

urmând ca în baza unei largi consultări populare să se determine cine trebuie să suporte cheltuielile

aferente: profesioniştii, Statul, pacienţii sau fiecare dintre ei într-o propor ţie anumită. Unul dintre

efectele acestui sistem este obligaţia de a subscrie la asigurarea de r ăspundere.

Efectele negative a unui astfel de sistem de asemenea trebuie luate în calcul, căci nu este

exclusă o anumită diminuare a diligenţei profesionale în condiţiile existenţei unui sistem de

r ăspundere obiectivă şi a asigur ărilor pentru riscul datorat activităţii profesionale purtătoare de risc.

În calitate de posibile remedii a unor astfel de tendinţe poate fi supravieţuirea r ăspunderii penale în

caz de vină gravă, intenţie directă, cum este actualmente în Republica Moldova.Avănd în vedere aspiraţia Republicii Moldova la integrare europeană este necesar de asimilat

practicile Consiliului Europei ce demonstrează o atitudine favorabilă r ăspunderii obiective în

căutarea unor soluţii echilibrate, ce vor facilita repararea efectivă a daunei pe baza demonstr ării

legăturii de cauzalitate între activitatea periculoasă şi dauna produsă, prevăzînd definirea

activităţilor ce comportă risc pentru mediu, furnizarea informaţiilor de către autorul prejudiciului,

obligaţia de a prevedea o asigurare şi alte garanţii financiare.



159

BIBLIOGRAFIE:

1. Alain P. Le projet de Convention du Conseil de l'Europe sur la responsabilité civile des

domages rezultant de l'exercice d 'activites dangereuses pour l'environnement In:Responsabilité penale et responsabilité civile des professionells - Actualité et avenir des

notions de neglijence et de risque, actes du XXII Colloque de droit europeen. La Laguna, 17-

19 novembre 1992, p. 375-379.

2. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău, 2003. 202 p.

3. Aramă E. Unele consideraţii privind dreptul penal moldovenesc (secolul al XV-lea- mijlocul

secolului al XVII-lea). În: Cugetul, revistă de istorie. Chişinău, 1991, nr. 2, p.24-30.

4. Aramă E. Politica legislativă şi reglementarea raporturilor de drept penal în Moldova

medievală. În: Revistă de istorie a Moldovei. Chiţinău, 2007, nr. 3, p.30-37.

5. Arseni A. şi alţii. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. vol.I.

Chişinău, 2000. 176 p.

6. Artemis P. La situation a Chypre În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des

professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La Laguna, 17-19 novembre 1992,

p.350-353.

7. Assurance, responsabilité et intermediation. Bruxeles: Arthemis, 2008. 195 pagini.

8. Aubenque, P. La prudence chez Aristote. Paris: PUF, 1963. 116 p.

9. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, Chişinău: ed. Cartier, 2004. 656 p.

10. Baltag D. Teoria r ăspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: ULIM, 2007. 437 p.

11. Baltaga D. Teoria r ăspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice

Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2008. 44 p.

12. Baltaga D., Obadă V. Responsabilirarea juridică medicală. Chişinău, 2003. 279 p.

13. Baltaga D. Unele consideraţii teoretice referitor la dimensiunea juridică a responsabilităţii

Guvernului. În : Revista naţională de drept, 2005, nr.12, p.8-15.

14. Barac L. R ăspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Lumina Lex , 1997. 376 p.



160

15. Bădescu M. Sancţiunea juridică în teoria, filosofia dreptului şi în dreptul românesc.

Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 320 p.

16. Beaudet C. Introduction generale et historique a l'etude du droit. Paris: PUF, 1999. 256 p.

17. Behar-Touchais M. Rapport francais. În: La responsabilité (Aspects nouveax). Journées

panaméennes, tome L, LCDJ, 1999, p. 513-537.

18. Beligr ădeanu Şt., Ştef ănescu I.T. Repere privind noul Cod al muncii. În: Dreptul, Bucureşti,

1999, nr.3, p. 15-18.

19. Bergel J.-L. Theorie generale du droit. Paris: Dalloz, 3e ed., 1999. 563 p.

20. Bernard M. Proposition de directive du Conseil sur la responsabilite du prestataire de

services. În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des professionels, actes du XXII

Colloque de droit eropéen. La Laguna, 17-19 novembre 1992, p. 354-359.

21. Bloşenco A. R ăspunderea civilă delictuală. Chişinău: editura Arc, 2002. 308 p.

22. Botnaru S. şi alţii. Drept penal, Partea generală, Vol. I, Chişinău: Cartier juridic,2006. 610 p.

23. Brînză S.şi alţii. Drept penal, Partea specială, Vol.II. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 787 p.

24. Cantacuzino M. Despre libertatea individuală şi persoanele fizice. Bucureşti: ed.All, 1998.

254 p.

25. Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. Bucureşti: ed.All, 1998. 744 p.

26. Carbonnier J. Droit civil. Les personnes. Paris: Litec, 1999. 326 p.

27. Cartea românească de învăţătur ă, 1646. Bucureşti: ed.Academiei, 1961. 431 p.

28. Castaldo A. Introduction historique au droit. Paris: Dalloz, 1999. 452 p.

29. Câmpeanu V.I.Dreptul muncii. Bucureşti: ed. Didactică şi pedagogică, 1967. 280 p.

30. Cernet L. Recherches sur le developpement de la pensee juridique et morale en Grece.

Paris, PUF, 1917. 392 p.

31. Chibac Gh. Si alţii. Drept civil, Contracte special, vol.III. Chişinău: ed. Cartier juridic, 2005.

688 p.



161

32. Chicu O. R ăspunderea pentru săvîr şirea abuzului de drept, natura juridică a r ăspunderii

pentru săvîr şirea unui abuz de drept În: Revista naţională de drept, 2008, nr.6, p.31-34.

33. Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti: ed.Hyperion, 1992. 207 p.

34. Codul Calimach. Bucureşti: ed.Academiei, 1958. 412 p.

35. Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06. 2002.

36. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.128-129/ 1012 din 13.09. 2002.

37. Codul de procedur ă civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003.

38. Codul de procedur ă penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. Monitorul

oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

39. Cojocari E. Garantarea dreptului constituţional la un mediu înconjur ător sănătos prin

intermediul r ăspunderii juridice civile delictuale. În: Revista naţională de drept, Chişinău,

2005, nr. , p.4-7.

40. Cojocari E., Cojocari V. Drept civil. Partea generală şi specială. Chişinău: ed. Bussines-Elita, 2004. 256 p.

41. Compernolle J. Considerations sur la responsabilité de l'état du fait du fonctionnemet

defectueux de la justice en droit belge. La responsabilité des gens de justice. În: Justices,

1997, nr.5, p.49-51.

42. Constituţia Republicii Moldova (cu modificările şi completările operate pînă la 15 iulie

2004), Chişinău, 2004.43. Convenţia Consiliului Europei adoptată la 24 noiembrie 1983 privind despăgubirea

victimelor infracţiunilor violente. Drepturile omului în activitatea poliţiei (Culegere de acte

normative naţionale şi internaţionale). Chişinău, 2008, p.406-407.

44. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din

04.11.1950 . Hotărîrea de ratificare a Parlamentului Republicii Moldova din 24.07.1997.

Tratate internaţionale, vol.I. Chişinău, 1998.

45. Costin M. R ăspunderea juridică în dreptul R.P.R. Cluj: ed. Dacia, 1974. 220p.



162

46. Costin M. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron vodă încoace. Chişinău, ed.Cartea

moldovenească, 1972. 320 p.

47. Courtois G. Innocence et responsabilite chez Spinoza. În: Archives de philosophie du droit,t.XXII, 1979, p.97-111.

48. Craiovan I. Metodologie juridică. Bucureşti: Universul juridic, 2005. 256 p.

49. Craiovan I. Teoria generală a dreptului. Craiova: ed.Sylvy, 1999. 303 p.

50. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck,2001. 361 p.

51. Damaschin I. Despre credinţa ortodoxă . În: Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura

didactică şi pedagogică, 1996, p.48-49.

52. Dastic A .R ăspunderea pecuniar ă în dreptul public comunitar şi infuenţa ei asupra sistemului

de drept din Republica Moldova . În: Revista naţională de drept, 2008, nr.8, p.54-56.

53. Dănişor D. C. Fundamentul statului şi criteriile de nediscriminare (comentarii ale

dispoziţiilor art.4 dinConstituţia României. În: Revista de drept public. Bucureşti, 2008,

nr.1, p.39-40.

54. Declaraţia din 9 decembrie 1998 a Asambleii Generale a ONU privind drepturile şi

responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor civile de a promova, proteja

drepturile universal recunoscute şi libertăţile fundamentale ale omului. Drepturile omului în

activitatea poliţiei (Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale), Chişinău, 2008,

p.205.

55. Declaraţia din 29 noiembrie 1985 a Asambleii Generale a ONU privind principiile de bază

ale justiţiei cu privire la victimele crimelor şi victimele abuzului din partea puterii.

Drepturile omului în activitatea poliţiei (Culegere de acte normative naţionale şi

internaţionale), Chişinău, 2008, p.211-212.

56. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10.12.1948. Hotărîrea Parlamentului

Republicii Moldova din 28.07.1990 despre aderare la Declaraţia Universală a drepturilor

omului. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Chişinău, vol.I, 1998.

57. Deleanu I. Drept subiectiv şi abuzul de drept. Cluj-Napoca: ed.Dacia, 1988. 295 p.



163

58. Delebecque V. P. Les obligations des mandataires ad litem. La responsabilité des gens de la

justice. În: Justices, 1997, nr 5, p57-61.

59. Deleuze G. Spinoza et la probleme de l'expression. Paris, 1968. 225 p.

60. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la responsabilite du fait des

produits defectueux. J.O.C.E. nr. L 120 du 07.08.1985.

61. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la mise en oeuvre des mesures

visant a promovoir l'amelioration de la securite et de la sante des travailleurs au travail.

J.O.C.E. nr. L 183 du 29.06.1989.

62. Directive du Conseil des ministres des Communautes sur la responsabilite du prestataire du

services. J.O.C.E. nr. L 210 du 018.01.1991.

63. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică (T.N.Ţîrdea, P.V. Berlinschi, D.U.Nistreanu, A.I.Eşanu,

V.I.Ojovanu). Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic Medicina. 2004. 441 p.

64. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia II. Bucureşti: ed. Univers enciclopedic,

1998. 1192 p.

65. Djuvara M. Eseuri de filosofie a dreptului. Iaşi: editura Trei, 1997. 125 p.

66. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti:

ed. All Beck, 1995. 450 p.

67. Drîmba O. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.IV. Bucureşti, Ed.Academiei Române, 1976.

567 p.

68. Duguit L. Droit constitutionnel. Bordeaux, 1913. 673 p.

69. Eliescu M. R ăspunderea civilă delictuală. Bucureşti: editura Academiei Române,1972.250 p.

70. Eminescu Y. Teoria generală a personalităţii juridice. Subiecte colective de drept în

România. Bucureşti: ed.Academiei RSR, 1981. 287 p.

71. Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura didactică şi pedagogică, 1996. 269 p.

72. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale Bucureşti: Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

280 p.



164

73. Flour J., Aubert J.-L. Les obligations. Vol.2, Le fait juridique. - Paris: Ed.Armand Colin,

2001. 349 p.

74. Gallatay Daniel de., Papart Th., Simar N. În: Actualite en droit de la responsabilite.Bruxelles: Arthemis, 2008. 122 p.

75. Geny F. Methode d' interpretation et sources du droit positif. Paris: LCDJ, 1919. 546 p.

76. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani. Bucureşti: ed.

All Beck, 2001. 184 p.

77. Ghestin G., Goubeaux C. et Fabre-Magnan M. Traite de droit civil. Introduction generale.

Paris: LCDJ, 4e ed., 1994. 784 p.

78. Gilles D. Responsabilite de l'administration. Paris: Dalloz, 1996. 189 p.

79. Giuliani A. Imputation et justification. În: Archives de philosophie du droit, t.XXII, Paris:

Sirey, 1979, p.87-89.

80. Grecu R. Teza de licenţă „Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept” – un

debut str ălucit al lui Constantin Stere în ştiinţa juridică. În:Revista naţională de drept, 2008,

nr.8, p.13-17.

81. Groutel H. Assurance et responsabilté du fait d'autrui. În: La responsabilité de la fait

d'autrui, Bruxelles: Arthemis, 1997. P.27-32.

82. Guvernul a pierdut la CEDO dosarul „Eugenia Duca vs Moldova” În: Dreptul din 13 martie

2009, p.3.

83. Hanga V. Drept privat roman. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. 464 p.

84. Hanga V. Mari legiuitori ai lumii. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977.289 p.

85. Hegel G.W. Istoria filosofiei. Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1964. 415 p.

86. Hegel G.W. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996.

392p.

87. Henriot J. Note sur la date et le sens de l 'apparition du mot " responsabilite”. În: Archives

de philosophie du droit, t.XXII, 1979, p. 59-62.



165

88. Honorat J. L'idée d'acceptation des risques dans la responsabilité civile. Paris: L.C.D.J.,

1969. 182 p.

89. Hotărîrea Parlamentului pe marginea audierilor privind hotărîrile Cur ţii Europene adrepturilo Omului cu privire la Republica Moldova, executarea acestora şi prevenirea

încălcărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nr.72-XVI din 28.03.2008 // Monitorul

Oficial nr. 76-77 din 15 aprilie 2008

90. Humă I. Teoria generală a dreptului. Focşani: ed. ştiinţifică, 1995. 165 p.

91. Humă I. Cronică târzie la un eşec previzibil: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru

Europa. În: Revista naţională de drept, Chişinău, 2008, nr 10, p.2-4.

92. Humă I. Cunoaştere şi interpretare în drept. Bucureşti: editura Academiei Române, 2005.

134 p.

93. Istoria dreptului românesc, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1980. 664 p .

94. Josserand L. De l'abus des droits. Paris, 1995. 67 p.

95. Josserand L. La responsabilité du fait d'autrui. Paris: LCDJ, 1998. 111 p.

96. Jouvenel Bertrand de, Progresul în om. Bucureşti, 1983. 214 p.

97. Kernaleguen F. L'excès de pouvoir du juge // Justices, 1996, nr.3, p.151-159.

98. Kerchove M. van de, Ost F. Le droit ou les paradoxes du jeu. Paris: PUF, 1992. 268 p.

99. Laborde-Lacoste M. De la responsabilite penale. Bordeaux, 1918. 223 p.

100.Laingui A. La responsabilité penale dans l'ancien droit (XVI-XVIII siecle, Paris, Dalloz,

1970. 196 p.

101. La responsabilite professionelle des magistrats. Bruxelles: Bruylant, 2007. 240 p.

102. Lecţii de filosofie, Bucureşti : Humanitas, 1990. 247 p.

103.Legiuirea Caragea. Ediţie critică. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare

Romîne, 1955. 336 p.



166

104.Legea nr.105-XV din13.03.2003 privind protecţia consumatorilor // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.126-131 din 27.06.2003.

105.Legea privind protecţia mediului înconjur ător din 16.06.1993. Monitorul Oficial alRepublicii Moldova, nr.10/283 din 30.10.1993.

106.Legea nr.353-XV din 28.10.2004 cu privire la agentul guvernamental. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.16/20 din 30.01.2005.

107.Legea privind modul de reparare a prejudicului cauzat de erori judiciare. Monitorul oficial

al Republicii Moldova nr.57 din 25.02.1998.

108.Legea contenciosului administrativ din 10.02.2000. Monitorul oficial al RepubliciiMoldova nr.57-58 din 18.05.2000.

109. Legea privind organizarea judecătorească din 06.07.1995. Republicată în: Monitorul oficial

al Republicii Moldova nr.30/33 din 13.02.09.

110.Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie din 15.02.2000. Republicată în: Monitorul

oficial al Republicii Moldova nr.196-199 din 12.09.2003.

111.Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la r ăspunderea disciplinar ă a judecătorilor din

19.07.1996. Republicată în: Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.182-185 din19.08.2003.

112.Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19.07.1996. Republicată în:

Monitorul oficial al Republicii Moldova nr.186-188 din 22.08.2003.

113.Legea servicului public din 04.05.1995. republicată în: Monitorul oficial al Republicii

Moldova nr.61 din 09.12.2005.

114.Legea cu privire la statutul judecătorului din 20.07.1995. Republicată în: Monitorul oficial

al Republicii Moldova nr.117-119 din 15.08.2002.115.Legea privind actele legislative ale Republicii Moldova din 27.12.2001. Monitorul oficial al

Republicii Moldova nr.36-38 din14.03.2002.

116.Legea cu privire la avocatur ă din 19.07.2002. Monitorul oficial al Republicii Moldova

nr.126-127 din 12.09.2002.

117.Legea cu privire la notariat din 08.11.2002. Monitorul oficial al R.Moldova nr.154-157 din

21.11.2002.



167

118.Legea Republicii Moldova privind plata pentru poluare din 25.02.98. Monitorul oficial al

Republicii Moldova, nr.54 din 18.06.1998.

119.Les risques du metier. Bruxelles: Bruylant, 2007. 162 p.

120.Malaurie P. Responsabilité professionelle: devoir d'information, règles de preuve.

(Collection Conférences du CRIDON), 1997. 148 p.

121.Mayaux L. Les assurances professionelles de l'avocat. La responsabilité des gens de

justice. În: Justices, 1997, nr 5, p.67-69.

122. Metodiu de Olimp. Despre liberul arbitru. În: Filosofie, teme de studiu. Bucureşti: editura

didactică şi pedagogică, 1996. P.49-50.

123.Micu D. Garantarea drepturilor omului. Bucureşti: ed. All Beck, 1998. 285 p.

124.Mihai N. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. Chişinău: editura Arc, 1996. 159 p.125.Mihai Gh. Fundamentele dreptului, vol.I-II. Bucureşti: All Beck, 2003. 570 p.

126. Mihai Gh. Fundamentele dreptului, vol.V, Teoria r ăspunderii juridice. Bucureşti: ed. C.H.

Beck, 2006. 289 p.

127.Mihai Gh. Teoria dreptului. Bucureşti: ed. All Beck, 2004. 194 p.

128.Monateri P.-G. Raport italien. În: La responsabilité. Aspects nouveaux. (Journees

panameeennes), tome L, 1999, p.539-550.

129.Monateri P.-G. Il cumulo di responsabilita contractuale ed extracontractual. Analisicomparata di un problema, Padova, 1989. 126 p.

130.Moldova în epoca feudalismului, vol.3. Chişinău : Ştiinţa, 1978. 477 p.

131.Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006. 520 p.

132.Negru B. Responsabilitatea şi r ăspunderea juridică într-un stat democratic şi de drept. În:

Revista naţională de drept, 2006, nr.12, p.43-46.

133.Novak J. Responsabilité civile des professionels in Slovenie. În: Responsabilité pénale et

responsabilité civile des professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La

Laguna, 17-19 novembre 1992, p.367-371.

134.Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16.12.1966.

Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 27.07.1990.

135.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Hotărîrea

Parlamentului Republicii Moldova din 28.07.1990.

136.Pătulea, V. Responsabilitatea juridică şi acţiunea socială. În: Dreptul, Bucureşti, 1999, nr.3,

p.23-29.



168

137.Pedreira Andrade A.-E. Evolution de la responsabilité: son extension par la jurisprudence –

responsabilité professionelle - voies alternatives a la mise en oeuvre de la responsabilite

professionelle. În: Archives de philosophie du droit, t.XXII, 1979, p.212-241.

138.Petrovici I. Teoria noţiunilor. Iaşi: Polirom, 1998. 176 p.

139.Popa N. Prelegeri de sociologie juridică. Bucureşti: ed.Actami, 1989. 354 p.

140.Popa N. Teoria generală a dreptulu. Bucureşti: ed.Actami, 1992. 213 p.

141.Popescu E. Raportul juridic de muncă al jurnalistului. Târgu-Jiu: editura Mapamond, 2003.

296 p.

142. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 366 p.

143.Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi: Chemarea, 1996. 499 p.

144.Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală. Bucureşti: All, 1996.601 p.

145.Rigot M. H. Droit et folie: une irresponsable responsabilité du dement en droit civil. În:

Archives de philosophie du droit, t.XXXVI, Paris: Sirey, 1991, p.265-286.

146. Romoşan I.-D. Vinovăţia în dreptul civil român. Bucureşti: All Beck, 1999. 356 p.

147.Roth R. Rapport general În: La responsabilité. Aspects nouveaux. (Journees

panameeennes), tome L, 1999, p.683-693.

148.Saleilles R. Preface a la: F.Geny. Methode d' interpretation et sources du droit positif. Paris:LCDJ, 1919, p. XIII-XXV.

149.Saleilles R. Les accidents de travail et la responsabilité civile. În: Essai d une theorie

generale des obligations. Paris, 1911, p. 55-59.

150.Saleilles R. De l'abus des droits. În: Bulletin de la societé d'études législatives. Paris, 1905,

p. 320-334.

151.Şăineanu, L. Dicţionar universal al limbii române. Chişinău: Litera, 1998. 1362 p.

152.Schunemann B. Insuffisances du concept classique de la responsabilité pénale pour faute

dans la societé contemporaine: tendances nouvelles et perspectives. În: Responsabilité

pénale et responsabilité civile des professionels, actes du XXII Colloque de droit européen.

La Laguna, 17-19 novembre 1992, p.24-39.

153.Storia del Diritto Romano (a cura di L.Pezza). Roma: edizioni Concorsi, 2002. 474 p.

154.Serrabona P. G. J. L. Les novelles orienations concernant la responsabilité en droit

commercial. În: Responsabilité penale et responsabilité civile des professionells- Actualité

et avenir des notions de neglijence et de risque, actes du 22 Colloque de droit europeen. La

Laguna, 17-19 novembre 1992, p.291-302.



169

155.Smochină A. Istoria unversală a statului şi dreptului, epoca antică şi medievală. Chişinău:

F.E.P.”Tipografia centrală”, 2002. 224 p.

156.Smochină A. Istoria unversală a statului şi dreptului, epoca modernă şi contemporană.

Chişinău: F.E.P.”Tipografia centrală”, 2002. 296 p.

157. Stroe C. Prolegomene la filosofia juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 215 p.

158.Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti, Lumina Lex, 1999. 239 p.

159.Schiller S. Hypothese de l americanisation du droit de la responsabilité. În: Archives de

philosophie du droit, t.XLV. Paris: Sirey, 2001. p.177-198.

160.Skinner Q. Thomas Hobbes et le vrai sens du mot liberté. În: Archives de philosophie du

droit, t.XXXVI. - Paris: Sirey, 1991, p.191-215.

161. Stere C. Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept. Studiu sociologic şi juridic. În: Scrieri, în 5 volume. Cartea a V. Chişinău, 1991, p.

162.Tarhon V.G.R ăspunderea patrimonială a organelor administraţiei de stat şi controlul indirect

al legalităţii actelor adminisrtrative. Bucureşti: ed. Didactică şi Pedagogică, 1967. 178 p.

163.Tănăsescu E. S. R ăspunderea în dreptul constituţional, Bucureşti: C.H.Beck, 2007. 317 p.

164.Ţapoc V. Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane. Concepte şi interpretări Chişinău:

CEP USM, 2005. 212 p.

165.Ţapoc V. Iniţiere în gnoseologie şi ştiinţele cogniţiei. Chişinău: CEP USM, 2007. 175 p.166.Terre D. Aspects de la pensee morale au debut du XXI siecle. În: Archives de philosophie

du droit, t.XLVI. - Paris: Sirey, 2002, p.365-378.

167.Thomas Y.-P. Sur l'homme coupable dans la pensée juridique romaine. În: Archives de

philosophie du droit, t.XXII, 1979, p. 63-84.

168.Titulescu N. Drept civil. Bucureşti: ed. All Beck, 2004. 320 p.

169.Toplak L. Cnangement du concept de la responsabilité des gérants dans les nouvelles

conditions de la proprieté en Slovenie. În: Responsabilité pénale et responsabilité civile des

professionels, actes du XXII Colloque de droit européen. La Laguna, 17-19 novembre 1992,

p. 278-290.

170.Tourneau Ph. le. La responsabilité civle professionelle. Paris: Economica, 1995. 293 p.

171.Tourneau Ph. le, Cadiet L. Droit de la responsabilité. - Paris: Dalloz, 1998. 413 p.

172.Tourneau Ph. le. Droit de la responsabilite et des contracts. Paris, Dalloz, 2004. 389 p.

173.Tourneau Ph. le. La responsabilite de profesionnels du droit. În: La responsabilite (aspects

nouveaux). T.L, 1999, LCDJ, p.417-431.

174.Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău : ed.Cartea moldovenească, 1972. 263 p.



170

175.Vartier J. Les proces d animaux du Moyen Age a nos jours. Paris: Hachette, 1970. 143 p.

176.Văllimărescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 423 p.

177.del Vecchio G. Lecţii de filosofie juridică. Editura Europa Nova, f.a. 352 p.

178.Villey M. La formation de la pensee juridique moderne. Paris: Montchrestien, 1975. 268 p.

179.Villey M. Esquisse historique sur le mot "responsable". În: Archives de philosophie du

droit, t.XXII, Paris: Sirey, 1979, p..45-58.

180.Viney G. Rapport de synthese. În: La responsabilite. Aspects nouveaux (journees

panameennes), tome L. 1999. Paris: LCDJ, p.1-20.

181.Viney G. De la responsabilite personnelle a la repartition des risques În : Archives de

philosophie du droit, t.XXII, Paris: Sirey, 1979. – P.5-22.

182.Vissert H. Ph. Developpement technologique et responsabilite envers les generationsfutures. În: Archives de philosophie du droit, t.XXXVI. Paris: Sirey, 1999, p.31-47.

183.Vlachide P.C. Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I. Bucureşti: Europa Nova, 1994.

345 p.

184.Voicu C. Teoria generală a dreptului, curs universitar. Bucureşti: Universul juridic, 2006.

394 p.

185.Voicu C., Savu Iu. Teoria generală a dreptului, curs universitar. Târgovişte, 2004. 424 p.

186.Volcinschi V. Conţinutul dreptului subiectiv asupra brevetului de invenţie (dreptul de proprietate industrială). În: Anale ştiinţifice ale USM, Facultatea de drept (serie nouă) nr.4,

2000. P 57-68.

187.Wiederkehr G. La responsabilité de L'Etat et des magistrats du fait du service public de la

justice. La responsabilité des gens de justice. În: Justices, 1997, nr.5, p.13-14.

188.Wintgens, L. J. La legisprudence: etude pour une nouvelle theorie de la legislation. În:

Archives de philosophie du droit, t.XLIX. - Paris: Sirey, 2005, p. 251-273.

189.Авакьян С. Проблемы конституционной ответственности. В: Вестник МГУ, серия 11

„Право” 2001, nr. 3. С. 39-48.

190.Агеева Е. А. Юридическая ответственность в государственном управлении.

Ленинград, изд. ЛГУ, 1990. 142 с.

191.Алексеев С. С. Общая теория права. Москва: Проспект, 2008. 565 c.

192.A рамэ Е. С. Эволюция правовых институтов средневековой Молдовы ( XV-XVIII

вв.). Кишинзу: изд. МГУ, 1999. 322 p.

193.Антология мировой философии, т. I, ч. 2. Москва: Мысль, 1969. 923c.



171

194.Базылев Б. Т. Сущность позитивной юридической ответственности. В: Правоведение,

1979, nr.4, с. 17-37.

195.Базылев Б. Т. Юридическая ответственность. Красноярск: Изд-во Красноярского ГУ,

1985. 119 с.

196.Белякова A.M. Гражданско-правовая ответственность за причинение вреда. М: Изд-во

МГУ, 1986. 148 с.

197.Бельский К. Административная ответственность: генезис, основные признаки,

структура. В: Государство и право, 1999, nr. 12, c. 15-23.

198.Бойцова Л. В. Ответственность за ошибки правосудия в англо-американском праве. В:

Правоведение, 1997, nr. 1, с.132-147.

199.Братусь С. Н. Юридическая ответственность и законность (Очерк теории) Москва:Юридическая литература, 1976. 215 c.

200.Варул П. А. Совершенствование законодательства о гражданско-правовой

ответственности за причинение вреда. В: Ученые записки Тартуского

госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c. 122-134.

201. Витрук Н. В. Общая теория юридической ответственности. Москвa: Норма, 2008.

320 c.

202.Галаган И. А. Право, свобода и социальная ответственность личности. В: Право и борьба идей в современном мире. Москва, 1980, c. 111-116.

203.Гуревич А. Я. Норвежское общество в раннее средневековье. Москва: Наука, 1977.

337 c.

204.Греков Б. Д. Винодол. Избранные трудыв 5 томах. T.I. М., изд-во АН СССР, 1957.

450 с.

205.Дубинин Н. П., Карпец И. И., Кудрявцев В. Н. Генетика, поведение, ответственность.

Москва: Юридическая литература, 1989. 351c.

206.Илларионова, Т. И. В защиту принципа ответственности за вину. В: Ученые записки

Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c. 87-95.

207.Керимов Д. А. Философские проблемы права. Москва: Мысль, 1972. 471 с

208.Кудрявцев В. Н. Закон. Поступок . Ответственность. Москва: Юридическая

литература, 1986. 448 с.

209. Красавчиков О. А. Возмещение вреда, причиненного источником повышенной

опасности. Свердловск: изд-во Уральского Госуниверситета, 1966. 119 c.



172

210.Краснов М. А. Публично-правовая ответственность представительных органов за

нарушение закона. В: Государство и право, 1993, nr. 6, c.46-56.

211.Краткий психологический словарь, (под ред А. В. Петровского, М, Г. Ярошевского),

М.: Политиздат, 1985. 431 с.

212.Кудрявцев В. Н. Закон. Поступок .Ответственность. Москва: Юридическая

литература, 1986. 448 c.

213.Лейст О. Э. Понятие ответственности в теории права. В: Вестник МГУ, серия

„Право” 1994, nr. 1, c. 31-37.

214.Лейст О. Э. Санкции и ответственность по советскому праву (теоретические

проблемы). Москва: МГУ, 1981. 240 с.

215.Лившиц Р. З. Теория права. Москва: Веk, 2001. 184 с.216.Лившиц Р. З. Теория права. Москва: Bek, 1999. 224 c.

217.Липинский В. Формы реализации юридической ответственности. Тольятти, 1999.

220 с.

218.Малеин Н С. Об институте юридической ответственности В: Ученые записки

Тартуского госуниверситета, т. 852, Тарту, 1989, с 30-38.

219.Марченко М. Н. Проблемы теории государства и права. Москва, 2001. 760 с.

220.Нерсесянц В.С. Философия права. Москва: изд. Норма, 1999. 647 с.221.Общая теория права и государства (под ред. Лазарева В. В.) Москва: Юристъ, 1996.

360 c.

222.Общая теория государства и права (под ред. Марченко М. Н.), т. 2: Теория права.

Москва, 1998. 640 c.

223. Oйгензихт В. А. Категория риска в советском гражданском праве. В: Правоведение,

1971, nr. 5, c. 67-72.

224.Перетерский И. С. Дигесты Юстиниана. Москва: Госюриздат, 1956. 131 c.

225.Новицкий И. Б. Основы римского гражданского права. Москва: Юридическая

литература, 1972. 296 с.

226.Пашуто В.Т., Шталь И. В. Корчула. Mосква, 1976. 117 c.

227.Плахотный А. Ф. Проблема социальной ответственности. Харьков: Вища школа,

1981. 190 с.

228.Похмелкин В. Социальная справедливость и уголовная ответственность. Красноярск,

1990. 176 с.



173

229.Райдла Ю. Э. Вопросы гражданско-правовой ответственности в условиях

перестройки. В:У ченые записки Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989, c.

48-60.

230.Ребане И. А. О методологических и гносеологических аспектах учения об основаниях

юридической ответственности . В: Ученые записки Тартуского госуниверситета, т.

852. Тарту, 1989, c. 7-29.

231. Романова В. В. Юридическая ответственность государства (теоретико-правовое

исследование). Aвтореферaт диссертации кандидата юридических наук. Москва, 2007.

26 с.

232.Рудинский Ф. М. Права свободы и ответственность граждан в условиях развитого

социализма. В: Советское государство и право, 1977, nr. 5, c.25-31.233.Рудковский Э. И. Свобода и моральная ответственность личности. Ленинград: Изд-во

ЛГУ, 1979. 65 с.

234. Савин В. Ответственность государственной власти перед обществом. В: Государство

и право, 2000, nr.12, c. 15-26.

235.Садиков О. Н. Регламентация гражданско-правовой ответственности в

международных соглашениях . В: Советское государство и право, 1974, nr. 4, c. 107-

110.236.Самощенко И., Фарукшин М. Ответственность по советскому законодательству.

Москва: Юридическая литература, 1971. 240 с.

237.Сандальникова Е. В. Юридическая ответственность государственных гражданских

служащих в Российской Федерации (теоретико-правовое исследование) Aвтореферaт

диссертации кандидата юридических наук. Казань, 2007. 19 c.

238.Сапунова М. О. Юридическая ответственность судей в Российской Федерации

(теоретико-правовое исследование). Aвтореферaт диссертации кандидата

юридических наук. Москва, 2007. 26 с.

239.Советов П. В. Сорокалетняя судебная реформа и ограничение судебного иммунитета

в Молдавии в конце XVI -начале XVII вв. Социально-экономическая история Юго-

Восточной Европы. Кишинев: Штиинца, 1980, c. 139-149.

240.Строгович М. С. Сущность юридической ответственности. В: Советское государство

и право, 1979, nr. 5, c.73.

241.Тархов В. А. О юридической ответственности. Саратов: Саратовский госуниверситет,

1977. 38 с.



174

242.Тунгулаг Г. Проблема социальной ответственности: философский аспект.

Aвтореферaт диссертации кандидата философских наук. Москва, 1989. 11с.

243.Хачатуров Р., Ягутин Р. Юридическая ответственность. Тольятти, 1995. 200 с.

244.Шевченко Я. Н. Проблема правового регулирования гражданско-правовой

ответственности. В: Ученые записки Тартуского госуниверситета, т. 852. Тарту, 1989,

c.30-38.

245. Шон В. Конституционная ответственность. В: Государство и право, 1995, nr. 7, c.

19-31.

246.Эбзеев Б. С. Личность и государство в России: взаимная ответственность и

конституционные обязанности. Москва: изд. Норма, 2007. 383 с.



175

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII

Subsemnatul, Chicu Oleg, declar pe propria r ăspundere că materialele, prezentate în teza de

doctorat, se refer ă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar utmând să suport consecinţele în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Chicu Oleg

21 octombrie 2009



176

CURRICULUM VITAE

CHICU OLEG o foto 4 pe 5

Anul şi locul naşterii: 01.08.1975, s.Horodişte, r-n Călăraşi, R.Moldova

Studii juridice universitare (Facultatea de Drept a USM) 1992-1997, specialitatea Drept

Internaţional

Masterat 1998-1999 USM, facultatea de Drept; Magistru în drept, specialitatea Drept public.

Stagieri – 30.10.2004-16.02.2005 activitate de colaborare în formarea unui curs de lecţii pentru

masterat în cadrul Universităţii Montesquieu Bordeaux IV, Franţa şi a Universităţii Publice din

Navarra, Spania (TEMPUS-TACIS).

Activitate profesională – din 1997 pînă în prezent lector şi lector superior la catedra Teoria şi

Istoria dreptului a Facultăţii de Drept a USM.

1997-1999 – consultant juridic în cadrul Primăriei mun. Chişinău.

1999-pînă în prezent Avocat în cadrul Baroului Avocaţilor din Republica Moldova «Facultatea de

Drept».

2003-2004 – specialist principal al Direcţiei Drept Public a Centrului de Creaţie Legislativă de pe

lîngă Guvernul Republicii Moldova.

Domeniile de activitate ştiinţifică- Teoria şi istoria dreptului; Doctrinele politice şi de drept.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale – Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională

« Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la 60 ani de la Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului». Chişinău, 10 decembrie 2008;

Conferinţa internaţională «Contribuţii la dezvoltarea doctrinar ă a dreptului. In honorem Elena

Aramă. 14-15 martie 2009;

Conferinţa internaţională «Educaţia şi cercetarea într-un stat bazat pe drept». 16 octombrie 2009.



Lucrări ştiinţifice publicate- 6 articole, 2 materiale ale comunicărilor ştiinţifice.

Participări în proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale În 2004-2005 participare la proiectul

internaţional (TEMPUS-TACIS) pentru crearea masteratului «Dreptul viei şi vinului » în cadrulUniversităţii Montesquieu Bordeaux IV, Franţa şi a Universităţii Publice din Navarra, Spania

Date de contact – Mun. Chişinău, str.S.R ădăuţan nr. 5, bloc 3 , ap.46. Telefon 079404727, e-mail:

[email protected].

Oleg Chicu Thesis

Documents