MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS TEORIA PROBELOR (Ciclul I) AUTOR: Alexandru Mariț dr. în drept, conf. univ. Mihail Nistor drd., lector univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
60
Embed
NOTE DE CURS TEORIA PROBELOR (Ciclul I)...dovezi serveau : depoziţiile martorilor ordalia, concursul judiciar, jurămîntul ritual. Pe martori îi chemau în judecată partea civilă
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
TEORIA PROBELOR
(Ciclul I)
AUTOR:
Alexandru Mariț
dr. în drept, conf. univ.
Mihail Nistor
drd., lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
Introducere
Tema 1. Noțiuni introductive cu privire la probe
Tema 2. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele.
Tema 3. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.
Tema 4 . Obiectul probațiunii
Tema 5. Mijloace de probă și procedeie probatorii
Tema 6. Noțiunea și dispoziții generale privind admisibilitatea probelor
Tema 7. Regulile ce determină admisibilitatea probelor
Încheierea
Bibliografia
Tema 1. Noțiuni introductive cu privire la probe
În reglementarea probei în procesul penal sunt cunoscute următoarele sisteme:
a) sistemul primitiv sau empiric. Potrivit acestui sistem, totul este lăsat la aprecierea
judecătorilor. Ei îşi formează convingerea din orice probă, după mentalitatea sau
credulitatea lor. Cauza începe direct cu judecata, care este publică sau orală. Acuzatorul
îşi sprijină acuzarea cu orice probă, pe care o poate prezenta judecătorului, iar acuzatul îşi
dovedeşte nevinovăţia prin aceleaşi mijloace.
Sistemul empiric este caracteristic sclavagismului.
b) Sistemul religios sau teocratic. În conformitate cu acest sistem, întrucât ceea ce se
lezează prin infracţiune este însăşi divinitatea, judecata se face în numele divinităţii, iar
fundamentul pedepsei este expiaţiunea divină, motive pentru care divinitatea este aceea
care indică prin anumite probe (semne) cine este vinovat” Aceste probe pot fi:
- orariile (probele de încercare), cum sunt încercarea focului, a fierului
roşu, a apei etc. Cine rezistă acestor probe este nevinovat. Judecata
bazată pe aceste probe se numeşte „judecata lui Dumnezeu”;
- duelul judiciar sau proba prin luptă. Dreptatea este de partea celui mai
tare în luptă;
- jurământul religios al celui învinuit, precum şi a celor ce-l susţin
(conjurares).
Acest sistem a fost aplicat în feudalismul timpuriu.
c) Sistemul legal sau sistemul probelor legale. Potrivit acestui sistem probele sunt dinainte
stabilite, fiind evaluate şi ierarhizate de lege. Legea stabileşte în mod limitativ mijloacele
de probă, stabileşte felul probei necesare pentru invedirea unei anumite infracţiuni,
determină valoarea sau forţa probantă a fiecăreia şi stabileşte o anumită ierarhie a
probelor.
Judecătorul nu are alt rol decât să aplice legea, adică să constate dacă există proba
prestabilită de lege şi să-i acorde forţa probantă prestabilită.
Activitatea procesuală nu mai este la dispoziţia părţilor, ci se desfăşoară din oficiu, procedura
fiind scrisă şi secretă.
Mărturisirea inculpatului este cea dintâi probă „regina probelor” (probatio probatissima, regina
probationum), putând fi obţinută şi prin tortură.
De asemenea, o forţă probantă deosebită are şi corpul delict, precum şi înscrisurile.
Declaraţiile martorilor au o valoare mai mare sau mai mică după numărul lor (testis unus,
testis nullus).
Sistemul probelor legale este propriu sistemului probator inchizitorial, fiind aplicat în evul
mediu atât de procedura laică cât şi de cea canonică până la jumătatea sec.XIX-lea.
d) sistemul liberal sau sentimental.acest sistem se mai numeşteşi sistemul probelor libere,
fiind întemeiat pe principiile libertăţii probei, liberii aprecieri a probelor şi liberei sau
intimei convincţiuni a judecătorului. El a apărut ca o reacţie contra sistemului legal.
A fost intridus în Franţa printr-o lege din anul 1791, fiind apoi consacrat de codul francez de
instrucţiune criminală din 1808 care a stabilit că juraţii vor judeca după „l’intime conviction”.
e) Sistemul mixt. Acest sistem este format din îmbinarea sistemului leberal cu cel legal şi
este consacrat în majoritatea legislaţiilor procesual penale moderne, fiind adoptat şi de
codul nostru de procedură penală.
Legea stabileşte care sunt mijloacele de probă. Acestea nu au, însă, o valoare dinainte
stabilită. Ele sunt guvernate de principiul liberii aprecieri.
În procesul penal, proba trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:
- să fie pertinentă (să aibă legătură cu faptele ce trebuie dovedite). De
pildă, constituie o probă pertinentă cea care se referă la relaţiile dintre
autor şi victimă.;
- să fie concludentă (să contribuie în cauza penală, dată la aflarea
adevărului şi la aplicarea corectă a legii penale). De pildă, relatarea
părţii vătămate că s-a împăcat cu inculpatul este o probă concludentă în
cauzele privitoare la infracţiuni pentru care legea penală prevede că
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
- să fie utilă (să fie necesară pentru utilizarea cauzei în conformitate cu
legea şi adevărul).
Concept. În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale,1 în care legea dădea diverselor
probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie
precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi
interesele promovate prin norma juridică. În cadrul acestei forme istorice de proces,
caracteristică mai ales pentru ultemele secole ale orânduirii feudale, în care puterea centralizată a
monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vârfurilor clerului reprezentau pârghiile cele mai de
seamă ale puterii destat, concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile
politice şi sociale. Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut
una dintre manifestările inegalităţii sociale) etc. în aceeaşi lumină trebuie înţeleasă ierarhizarea
probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba prabotissima), obţinută din cele mai
multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca şi cuantificarea numerică a unor
probe. Reguli de felul celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor
(testis unus testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei anterior
ascultaţi pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele româneşti din sec.XVII) se
înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ. Înainte de a trece la examinareaproblemei
“procesului probatic” aş vrea să dau o unică descriere a dezvoltării procesului pobatoriu
caracteristică ţărilor europene.
Trebue de subliniat că ca rezultat al reformelor social economice şi politice , în diferite ţări, în
diferit timp, apăreau şi pe parcurs se schimbau unul pe altul procesul penal de învinuire,
incviziţie, contradictoriu şi amesticat. Dreptul probatoriu moldovenesc, fiind o parte componcută
a dreptului procesual penal , se dezvoltă împreună cu el şi ajută la executarea sarcinilor lui.
În tumpul existenţei formei de învinuire care a existat în secolele XI-XII procesului îl duceau
părţile. Ele strîngeau şi prezentau dovezile, în baza cărora judecata primea hotărîrea pe caz. Ca
dovezi serveau : depoziţiile martorilor ordalia, concursul judiciar, jurămîntul ritual. Pe martori îi
chemau în judecată partea civilă sau civilucute responsabilă, mai des pentru caracterizarea
părţilor sau pentru adeverirea mărturiilor lor, dar nu pentru stabilirea unui sau altui fapt. Ordaliile
– încercările judiciare cu lucrurile sfinte, fer, apă, în procesul cărora persoana ce a jurat trebuia
să ee în mînă o bucată de fier ferbinte (călit), sau să scoată din apă fierbinte lucrul ce a fost
întodus în ea. Cîştiga procesul acela mîna căruia are mai puţine liziuni. Concursul – lupta fizică
cu arma. Cîştiga procesul acela , care cîştiga lupta. Jurămîntul ritual – este o afirmare solemnă,
cuvîntată într-o formă specială de cître partea ce se socoate dreaptă în proces. Încălcarea
2 Cunoscut şi sub denumirea de sistemul probelor legale (P.Bouzat şi J.Pinatel, op.cit., vol.II, p.918)
jurămîntului formal aducea la pierderea cazului p-n partea ce a jurat.
Despre sistemul probatoriu ai procesului de învinuire putem vorbi doar cu unele cauze,
deoarece ca temei p-u hotărîrea judiciară serveau nu detele faptice, ce au apărut în urma unei
infracţiuni , ci acţiunile sfinte a ideologiei religioase, ce admitea folosirea rezultatelor obţinute
nu atît pentru stabilirea ninovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului, cît pentru cîştigul său pierderea
procesului.
Procesul de incviziţie îi erau caracteristice dovezile formale. Valoarea fiecărei probe era
stabilită dinainte de judecată. Judecata determina, care probe erau mai depline (ideale).
Proba cea mai valoroasă era recunoaşterea de către învinuit a vinovătici sale. Deasemenea
ca o probă deplină se socoteau mărturiile a doi martori despre unul şi acelaşi fapt. Valoarea
probei determina nu numai de conţinutul ei , dar şi de starea socială a persoanei, ce îşi găsea
expresia în ierarhia probelor în dependenţă de starea socială pe care o ocupă persoana. Mărturiile
unui martor de vază aveau prioritate faţă de mărturiile unui martor simplu , mărturiile unui
martor preot – faţă de mărturiile unui nobil, mărturiile bărbatului faţă de mărturiile femeici.
Rolul judecăţii era acela ca să ducă evidenţa numărului de probe pentru a determina sa primit în
fine (total) numarul, ce înseamnă proba deplină. În caz de existenţă a probei depline, judecata e
obligată să-l condoamne pe învinuit, iar în caz de neajunsul dovezilor să-l lase ca bănuit sau să-l
achite.
Procedura penală amesticată a ajuns în Moldova din Rusia care a fost pusă aloca în
aplicarea statutul procesual penal în 1864. În această procedură acţionează sistema de probe,
întemeiată de aprecierea liberă prin convingerea interioară a judecătorilor. Judecătorii trebuiau să
aprecieze dovezile în baza covingerii intime, nelimitate de cerinţele formale. Valoarea şi
însemnătatea probelor dependeau de impresia pe cere i le o lăsau la judecător.
Pe parcursul dezvoltării social economice şi politice a statului nostru noi vedem că
procesul penal din trecut aproape deloc nu se aseamănă cu cel de astăzi, astăzi la noi mult sînt
apărate drepturile omului, procedura penală este îndreptată spre stabilirea adevărului obiectiv,
dar nu spre apărarea intereselor cerlor persoane ce se află într-o stare socoată mai favorabilă.
Astăzi legislatotul a elaborat un sistem de norme de drept de care trebue şi e obligată să se
conducă persoana ce se ocupă cu dovedirea (persoana ce efectuiază cercetarea penală,
anchetatorul, procurorul, judecătorul). Anume despre aceasta ce este procesul probatoriu, care
este obiectul, scopul şi sarcinele lui, conducîndu-sede care legi agonul de cercetare penală,
anchetatorul, procurorul, judecătorul , petrec acest proces, şi în baza căror probe în privinţa
persoanelor se pronunţă, sentinţa se va vorbi în lucrarea dată. Pentru aceea ca citind această
lucrare, persoanelor ce se ocupă în activitatea sa profesională cu adunarea probelor.
În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dîndu-le o anumită putere
probatorie sau grad de credibilitate, aşa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuşi, în
legislaţiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi,
menţinîndu-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia
potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada pînă la înscrierea în fals
)3.
Dreptul procesual penal modern, descătuşînd organul judiciar de obligaţia respectării
ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor4 .
Teoria liberei aprecieri a probelor, deşi îşi găseşte recunoaştere atît în reglementările statelor
de tip totalitar sau autoritar cît şi în celelalte legislaţii, este concepută şi mai ales fundamentată
teoretic în mod diferit.
Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie intimei convingeri a
organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor, în majoritatea
reglementărilor această împrejurare este marcată expres prin normele legale care fac trimitere.la
intima convingere a celui care are obligaţia aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din 1936 în
3 Despre forţa probantă deosebită a proceselor verbale, vezi, R. GARRAUD, op. cit, p. 521. 4 În penal, libertatea probei reprezintă libertate în administrarea oricărei probe şi libertate în aprecierea acestora (E. FLORJAN, op. cit, p. 288)
art. 137 alin. 7 prevedea că judecătorii apreciază probele administrate şi hotărăsc după intima
convingere.
Aceeaşi idee se regăseşte în legislaţiile franceză, belgiană, elveţiană, italiană etc. Judecătorul
apreciază în toată libertatea valoarea probelor administrate şi condamnă sau achită pe inculpat
după conştiinţa sa şi numai după ce îşi formează convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat.
Organul judiciar nu trebuie să justifice forţa probantă pe саге о atribuie probelor reţinute (art.
353, 427 şi 536 c. pr. pen. francez). Dispoziţii similare se găsesc în art. 342 c. pr. pen. belgian,
precum şi în alte numeroase coduri.
Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care îşi formează o convingere să
nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile
organelor de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum
judecătorul din căile de atac nu este ţinut de convingerea celui care a judecat în primă instanţă ş.
a. m. d.
Libera apreciere a probelor şi-a găsit consacrare şi în dreptul procesual penal est-european,
inclusiv în cel din ţara noastră.
Ceea ce diferenţia atitudinea organului judiciar român ca şi a altor organe din statele totalitare,
era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decît în concordanţă cu o anumită poziţie
ideologică conformă cu cerinţele unei justiţii aservite unui scop social-politic, manifest exprimat
de lege.
Pentru a ne referi la normele române este semnificativ să evocăm dispoziţiile înscrise
anterior în art. 63 alin. 2 c. pr. pen., care obligau organul judiciar să-şi formeze convingerea
intimă, în aşa fel încît în aceasta să se contureze o conştiinţă juridică „socialistă”, respectiv
corespunzătoare intereselor "statului socialist".
Între convingerea unei persoane şi conştiinţa sa există neîndoielnic interferenţe. A
considera convingerea liberă, dara o subordona conştiinţei generale impuse din afară şi de o
factură exclusivistă presupune desigur o contradicţie, care anulează în mare parte posibilitatea
unei convingeri intime în adevăratul sens al cuvîntului, aşa cum gîndirea juridică democrată şi
liberă a conturat acest concept.
Nu întîmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu aşa-numita "conştiinţă
juridică socialistă" diverse precizări. Astfel, s-a arătat că în conştiinţa juridică socialistă se
cuprinde totalitatea ideilor, sentimentelor şi voliţiunilor oamenilor muncii cu privire la dreptul
socialist, cu privire la aprobarea şi conformarea la regulile acestuia, cu privire la fenomenul
judiciar în general, cuprinzînd ideile şi sentimentele de dreptate şi legalitate5 . Oglindire activă a
existenţei, conştiinţa juridică socialistă constituie un fenomen social cu funcţii creatoare, care se
manifestă în influenţa inversă pe care o exercită asupra existenţei reflectate de ea6 .
Consecinţele teoretico-principiale ale modului cum legislaţia şi practica judiciară occidentală
abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziţia diferenţiată pe care o impune
însăşi legea celor care îşi formează convingerea pe baza probelor.
în acest sens, există deosebire între modul liber în care funcţionează această apreciere în cazul
juraţilor de la instanţele criminale şi ceilalţi judecători de la instanţele corecţionale şi poliţieneşti.
Juraţii nu au obligaţia să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere
funcţionînd deplin şi modul în care probele au fost apreciate scăpînd căilor de atac şi oricărui
control superior7.
Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanţe, deşi au dreptul să aprecieze liber
probele, trebuie să motiveze hotărîrea adoptată indicînd faptele pe care se bazează concluziile lor
în aşa fel încît instanţele superioare în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea
deciziilor.
5 I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, Univ. Bucureşti, 1983, p. 93. 6 A. NASCHITZ, Conştiinţa juridică socialistă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 13. 7 Instrucţiunile afişate în Belgia în fiecare sală în care juraţii deliberează cuprind indicaţii exprese în acest sens. Astfel, se arată că legea nu le cere
să justifice pe ce se întemeiază convingerea lor şi nu le prescrie regulile de care depinde plenitudinea sau suficienţa unei probe; legea îi obligă numai de a se întreba fiecare, în liniştea reculegerii proprii, ce impresie au făcut probele asupra lor şi de a răspunde cu întreaga sinceritate.
Instrucţiunile se termină cu o expresie care subsumează obligaţia juraţilor de a alinia concluziile la propria conştiinţă şi care este formulată în
întrebarea "aveţi intimă convingere?" (P. HENRY, De l'intime convinction, Ed. Jeune Berreau de Liege, 1985, p. 201-238).
Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase
legislaţii unele restrîngeri în cazurile cînd pentru anumite situaţii se admite sistemul probelor
legale.
Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenţi
constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege şi să nu poată fi înlăturată decît prin
înscrierea în fals.
Exemplele de acest gen nu sînt prea numeroase în normele recente de cele mai multe ori avînd
caracter tradiţional şi fiind prevăzute în dispoziţii legale mai vechi8
În legislaţia franceză de pildă, fac dovadă pînă la înscrierea în fals procesele verbale încheiate
în domeniul vamal (art. 336 cod vamal) sau în materie de pescuit (art. 469 cod rural).
În plus, pot avea o asemenea tărie de dovadă procesele verbale încheiate de judecători în care
se constată împrejurări legate de desfăşurarea procesului penal, în mod constant, în practica
judiciară s-a statuat, că procesul verbal de şedinţă încheiat cu ocazia judecăţii şi subscris de
preşedintele completului nu poate fi combătut cu privire la constatările făcute decît prin
înscrierea în fals9 . Procesele verbale care fac dovadă pînă la înscrierea în fals se întîlnesc numai
în materie de contravenţii şi delicte, în general, înscrierea în fals nu apare în materie criminală şi
o asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa curţilor cu juri, intima
convingere a juraţilor neputînd fi încorsetată prin nici o probă, nici măcar prin anumite procese
verbale cu o putere prestabilită de lege10
.
8 De exemplu, în legislaţia belgiană referirile se fac la procesele verbale prevăzute de art. 137 şi 138 din Codul forestier sau la art. 5 dintr-un
Decret sanitar care datează încă din secolul trecut. 9 Vezi, Cass.belg., hot. Din 14 noiembrie 1979, Pasicrisie belge 1980, I, 345; Cass belgf., hot din 19 decembrie 1984, Pasicrisie belge 1985, I, 95
etc. 10 M. FRANCHIMONT, ş.a., op.cit., p.776.
Tema 3. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.
În desfăşurarea procesului penal invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor
constituie un fascicol de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu11
(art.99 CPPRM).
Legea reglementează în detaliu atît conţinutul cît şi mecanismul probatoriului, încît acesta
constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevărului în cauza penală şi soluţionarea
procesului.
Cel puţin trei sînt aspectele mari care se implică în probatoriul realizat în procesul penal şi acestea
răspund în principiu la următoarele întrebări:
- ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;
- cine trebuie să aducă aceste dovezi;
- cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice
corespunzătoare în urma reţinerii lor ca adevărate de către organele judiciare.
Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza a trei probleme de bază care se referă
la obiectul probaţiunii şi administrarea probelor.
Printr-o analiză comparativă asupra noţiunii de probă penală menţionăm că:
Noţiunea de probă ocupă unul din cele mai principale locuri, în ce priveşte importanţa lor, în teoria
probatorie şi dreptul probatoriu. Ea stă la baza rezolvării de către teorie şi lege a unor aşa întrebări ca
pretenenţa şi admiterea probelor, cercul şi conţinutul metodelor de stabilire, fixare, verificarea şi
aprecierea lor, regimul procesual de folosire a unor tipuri aparte de probe şi a ...
Conţinutul întrodus în noţiunea de probă, influenţează esenţial la stabilirea drepturilor şi
obligaţiunilor participanţilor procesului penal, ceea ce la rîndul său este legat organic vu realizarea în
procesul probatoriu a principiilor democratice a dreptului procesual penal.
Deci, determinarea corectă a noţiunii de probă, este condiţia necesară de stabilire, a adevărului,
asigurarea legalităţii şi temeinicei hotărîrii primite.
Pînă acum în lucrările despre teoria probatorie există cîteva concepţii care nu coincid în
întrebarea despre noţiunea probei.
În lucrarea dată este păstrată concepţia probei ca o unicitate a datelor faptice şi a surselor
procesuale a acestor date, care coincid mai precis cu determinarea acestei noţiuni în bazele procedurii
penale ai codului de procedură penală.
Sînt cunoscute şi alte concepţii. Prima din ele recunoştea probele identice cu faptele realităţii
obiective (fapte, evenimente, acţiuni din trecut, din care şi constituia acţiunea corectă).
A două dădea două determinări paralele a probelor : ca fapt ai realităţii obiective şi ce izvor al
datelor despre acest fapt.
Primul punct de vedere îl evedenţiativ, Celţov M.A ., care seria: faptele din care se scoate
existenţa faptului ce trebue dovedit, poartă denumirea de fapte probatorice sau probe ... Probe sînt fapte,
circumstanţe12
.
Despre sensul dublu a noţiunii de probă seria Strogovici M.S. „Termenul de probă” în procedura
penală se aplică în două snsuri , o proba ca sursă de primire de către anchetă sau judecată a datelor despre
unul sau alt fapt şi probă ca singurul fapt, circumstanţă, din care ancheta şi juridica îşi fac concluziidespre
alte fapte, ce sînt supuse stabilirii pe dosarul penal dat13
.
Determinările arătate cu toate că se deosebeau între ele, totuşi au ceva comun : datele faptice şi
sursele lor se examinau izolat unul de altul; din altă parte, îtr-un rînd de cazuri se punea semnul egalităţii
între informaţia faptică (datele despre fapte) şi singure faptele.
Tractării incorecte a noţiunii de probă în mare măsură îi favoriza părerea expusă de către
A.Ea.Vîşinschii. El scotea, că „Probele judiciare - sînt nişte fapte obişnuite, aceleaşi fenomene ce se
întîmplă în viaţă, aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, aceleaşi acţiuni ale oamenilor. Probele judiciare ele se
numesc doar deaceea, deoarece ele intră în orbita procesului penal, devin mijlocul de stabilire a
circumstanţelor ce le interesează pe anchetă şi judecată”14
.
11 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.173 12 М.А.Чельцов «Совецкий уголовный процесс» Mосква, 1986. с. 134-156 (Celiţov M.A. Procesul penal sovietic, Moscova, 1986. pag. 134-
156.) 13Белкин Р.С. Винберг А.И., и др. «Теория доказательств в совецком уголовном процессе», Москва, 1973, с.197-227.(Belchin R.S., Vinberg A.I., etc. Teoria probatorie în procedura penală sovietică, Moscova, 1973. pag. 197-227.) 14 Вырщинский А.Е. « Теория судебных доказательств в совецком уголовном процессе » Москва, 1950, с.223.), Vîrşinschii A.E. Teoria
probelor judiciare în dreptul procesual sovietic Moscova 1950. pag.223.)
Recunoscînd probele nu ca nişte date despre anumite fapte, ci însăşi faptele realităţii obiective,
A.Ia.Voloşinschii, în esenţă schimbată centrul de greutate a procesului probatoriu spre aprecierea
importanţei procesual penale a faptelor ce „au călcat pe orbita procesului penal”, ignorînd aceea că
anchetatorul şi judecata au de afacere cu datele şi informaţia despre date, autenticitatea cărora ei vor
trebuia să o verifice, numai după aceasta ei pot să-şi facă conluzii despre existenţa în trecut a faptei social
periculoase şi de a da ei o apreciere procesual penală.
Cu urmare ai acestea întrebările de bază a procesului probatoriu, alcătuesc specifica lui (ce anume
ne serveşte ca probă a faptei existente, cum de adunat aceste probe, a le verifica şi aprecia, cum de a
atinge cunoştinţele autentice ect.), în esenţă rămînînd în afara teoriei probatorice. Dezvoltînd această
conceptic, A.Ia.Voloşinschii a admis folosirea în calitate de probă a „faptelor”, ce au intrat în orbita
procedurii penale.
El ignora cerinţele directe a legii despre primirea datelor faptice din sursele stabilite de lege, cînd
seria: „Dreptul procesual sovetic nu stabileşte aici nici un hotar condiţionat”15
.
Analiza materialelor practicii judiciare ne permite să stabilim că judecătoria supremă a U.R.S.S.
în noţiunea de probă în procedura penală reeşea, necătînd la unicitatea termenologiei din cumulul datelor
faptice şi surselor lor.
În instrucţiile îndrumătoare a Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. „Despre sentinţa
judiciară” de la 28 iulie 1983 în particular, se spunea „Cu toate acestea trebue să fie arătate concret
probele alese de judecată ca temei de cauzare sau achitare a inculpatului, cu argumentarea motivelor, dece
judecata a primit aceste probe. Respingerea unor sau mai multe probe existente în dosar în folosul
acuzării inculpantului sau achitării lui, judecata trebue în sentinţă să arăte, dece anume aceste probe sînt
respuse de ea. Aşa, la emiterea sentinţei de învinuire în ultima trebue de arătat, dece de judecată sînt
respinse lămuririle inculpantului în apărarea sa, deasemenea şi alte dovezi ce îl achită pe al.
La emiterea sentinţei de achitare trebue să fie expuse circumstanţele, ce resping concluziile
rechizitorului şi dovezile arătate de el, pe care el este întemeiat16
.
Apropierea de noţiunea de probă ca de o unitate a formei procesuale şi conţinutului faptice este
petrecut şi întărit în art. 55 C.P.P. RM. „Sînt probe în procesul penal orice date concrete, pe baza cărora
organul de cercetare penală, anchetatorul penal şi instanţa de judecată constă în model prevăzut de lege,
dacă
s-a săvîrşit o faptă social periculoasă, vinovăţia persoanei care a comis această faptă şi te împrejurări ce
prezintă importanţa pentru justa soluţionare a cauzei.
Aceste date se stabilesc prin : declaraţiile materiale, declaraţiile păţilor vătămate, declaraţiile
învinuitului, concluziile expertului, copruri delicate, procese verbale privind actele de anchetă, judiciare şi
alte documente.”
Atrage atenţia asupra sa şi determinarea clară în lege a scopului binedeterminat a noţiunii
examinate : cu ajutorul probelor trebue să fie stabilite circumstanţele faptului săvîrşit în trecut.
Faptele, cu care legea leagă probele, formează două grupe relativ desinestătătoare. La prima se
referă circumstanţele, ce alcătuesc în cumului său obiectul dovedirii pe dosarul penal.
La a doiă grupă se atribue faptele, ce nu intră în obiectul probatoriu. Pe ele pute numai „de
interval”, ajutătoare, colaterale ect. Ele apăreau pe parcursul evenementului cercetat, pînă şi după el.
Această grupă de fapte, atît variată după caracterul său, cît şi după modul de apariţie a faptelor.
Proprietatea generală a acestor fapte, ce permite ca ele să fie unite într-un grup, constă că circumstanţele
ce intră în obiectul probatoriu, îsnt diferite legături obiective. Cunoaţterea faptelor numite şi legăturii lor
cu circumstanţele obiectului de dovedire, permite să formăm tabloul infracţiunii săvîrşite.
După cum s-a mai supus, cunoaşterea faptelor realităţii, obiective, ca fapte ce intră în obiectul
probatoriu, atît şi celea ce formează grupa faptelor de interval şi a altor fapte ajutătoare, poate să se
petreacă în două forme – raţională şi senzorială. Ca şi la cunoaşterea diferitor fenomene, cunoaşterea
faptelor în procedura penală prezintă în sins procesul, în care unele forme aparte (scării) de cunoaştere se
află într-o strînsă legătură între ele, interpătrundere şi nu pot exista una fără alta. Fiecare formă de
cunoaştere conţine în sine elemente ai alte forme şi nu poate exista fără de ea. În particular cunoaşterea
senzorică totdeauna prezintă în sine unicitatea simţurilor şi gîndurii.
Cele menţionate mai sus trebue de avut în vedere şi la rezolvarea întrebării despre posibilitatea
folosirii în procedura penală a două forme de cunoaştere : imediată (iniţială) şi de procedure (pe parcurs).
15 Vîrşinschii A.E.op.cit., pag.232. 16 Постановление и определение по уголовным делам Вепховного суда РСФСР 1981-1988, Mосква, 1989, с.380-437 (Ordonanţa şi
deciziile Judecătoriei supreme a RSSFR pe dosare penale 1981-1988, Moscova, 1989. pag.380-437.)
Anchetatorul şi judecătorul studiază evenimentele săvîrşite în trecut. Deaceea cunoaşterea acestui
fapt de obicei poate fi primită pe calea informaţiei, pe calea o poartă în sine probele. Probele devin
legătură de interval între cunoştinţa anchetatorului, judecătorului şi infracţiunea ce trebue cunoscută.
„Procesul probatoriu este o cunoştinţă determinată despre vinovăţie”.
Apare întrebarea, e accesibilă oare anchetatorul şi judecătorul perceperea mijlocită a unelor fapte,
ce intră în obiectul probatoriu.
Mulţi autori la această întrebare răspund negativ. Aşa Gradzinschii M.M. scria : „Cea mai simplă
metodă de stabilire a unui sau altui fapt este urmărirea nemijlocită a lui. Dar în procedure penală această
metodă e exclusă. Infracşiunea, ce alcătueşte obiectul cercetării, prezintă un fapt al trecutului faţă de
momentul examinării faptei, şi deci, urmărirea nemijlocită de către anchetator şi judecător a faptei date nu
poate avea loc”17
.
Întradevăr acea sistemă de fapte ce a format eveniment infracţional unic, la momentul cercetării
dosarului se referă deja la trecut şi deaceea a devenit neaccesibilă, pentru percepţia nemijlocită de către
anchetator sau judecător. Evenimentul infracţional „sa fărămiţat” într-un rînd de fapte, din care unele au
îcetat să mai existe (de pildă : cazarea loviturii, comportarea pătimaşului în momentul săvîrşirii
infracţiunii act), iar altele şi-au pierdut calităţile sale iniţiale, care îl interesează pe anchetator şi judecată.
Despre cunoaşterea nemijlocită a faptelor de acest gen se poate vorbi, de aculării acestor fapte (martor,
pătimaş), dar nu de anchetator şi judecător.
În fapta infracţională intră şi alte fapte, care după ce s-a săvîrşit infracţiunea, continuă în anumite
cazuri să existe în mod neschimbat, sau schimbat, dar nu şi-au pierdut calităţile sale importante pentru
dosar.
La această grupă de fapte putem referi :
1) Unele fapte, ce se referă la consecinţele materiale a infracţiunii săvîrşite
(casă arsă, faţă desfigurată a pătimaşului ect.)
2) Productele păstrate a activităţii criminale (document fals ect.)
3) Lucrurile găsite ale atentatului criminal (costumul furat, inel ect.)
4) Împrejurările la faţa loculu
5) Unele fapte ce caracterizează aspectul exterior al infractorului (îfăţişorarea, înălţimea,
culoarea părului, ochilor ect.)
Faptele numite mai sus sînt accesibile perceperii nemijlocite de către
anchetator, judecată, participanţii procesului, deaceea că ele există în realitate şi au păstrat calităţile pînă
la momentul cercetării şi examinării cazului, care le fac pe esenţial şi necesara pentru dosar.
Percepţia nemijlocită de către anchetator şi judecată a circumstanţelor faptei, sau a uno fapte
aparte ca formă a cunoaşterii poate fi admisă şi va juca un anumit rol, dacă ea se petrece în condiţiile
stabilite de dreptul probatoriuce garantează cunoaşterea corectă. Aşa condiţii trebue să le socotim formale
de petrecere a acţiunii de anchetă şi judiciare, şi fixarea lor procesuală pe procesele verbale
corespunzătoare, care îşi ocupă apoi locul său în materialele probatorii ale dosarului. Legislatorul în
particular a arătat, că procesele verbale trebue să reflecte toate acţiunile anchetatorului, şi deasemenea
toate celea stabilite în aşa ordine, în care s-a petrecut acţiunea de anchetă, în aspectul în care cele stabilite
erau la momentul cercetării, examinării corporale ect.
În timpul petrecerii acţiunilor arătate mai sus martorii asistenţi nu participă, deaceea
corespunderea percepţiei nemijlocite se asigură de ordenea procesualăa şedinţei judiciare (componenţa
colegială).
Procesele verbale a acţiunilor de anchetă sînt pentru judecată o formă în care judecata percepe informaţia
despre faptele care nemijlocit au fost percepute de către martorii asistenţi şi anchetator. Ele conţin
informaţia faptică, importanţa pentru aceea ca să se facă concluzia despre aceste fapte de către persoanele
care însuşi nu le-au urmărit. Tot aşa procesul şi rezultatul cercetării, recunoaşterii, examinării corporale,
experimentului se întroduc în procesul verbal al şedinşei judiciare pentru aceea, că apoi să fie posibil de
controlat (instanţa de supraveghere sau cassaţionare) corectitudinea percepţie nemijlocite de către
judecată a faptelor cercetate temeinică sentinţei.
Majoritatea faptelor, ce le interesează pe anchetator şi judecată, se cunosc prin intermediul datelor
despre ele, primite din diferite tipuri de surse. Probele pot servi ca un mijloc de stabilire a
circumstanţelor, ce au importanţa pentru realizarea corectă a dosarului, dacă ele conţin informaţia
obiectivă despre ele. Astfel nici nu poate fi, deoarece în faţa judecăţii stă scopul de stabilire a adevărului.
Adevărul poate fi stabilit, dacă va fi construit corect procesul cunoaşterii „Nu numai rezultatul cercetării,
17 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M.
Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.)
dar şi calea ce duce spre el trebue să fie corectă. Cercetarea adevărului singură trebue să fie adevărată,
cercetarea adevărată aceasta este adevărul desfăşurat, verigele dezunite ale căruia se unesc în momentul
final”18
.
Faptele ce formează evenimentul infracţional, se reflectă şi se fixează în constituţia viitorilor
martori, învinuiţi, pătimaşi, deasemenea în forma schimbării materiale a obiectelor ect.
Pentru aceea ca să devină probă, datele faptice trebue să fie partinente la dosar. Datele ce nu
adeveresc şi resping faptele, ce au importanţă pentru dosar nu pot fi examinate ca probă. Particularitatea
permanenţei datelor faptice – este semnul obligatoriu a probei.
Un alt semn obligatoriu al probei este „admiterea”. Datele faptice pertenente trebue să corespundă
tuturor cerinţelor prevăzute de lege în ce priveşte ordinea şi condiţiile de strîngere a probelor de anumit
gen.
Forma procesual penală de docedire are o mare importanţă, deoarece calitatea bună a probei în
multe depinde nu numai de calităţile obiective a faptei cercetate dar şi de calitatea surselor, deasemenea şi
alţi factori obiective şi subiective, care influenţează la formarea şi producerea probei, deoarece legea
stabileşte că datele faptice pertinente la dosar pot fi admise în calitate de probe în acel caz, dacă ele se
conţin într-o sursă concretă, faţă de care sunt garantaţ relativ necesare, ce permite în sfîrşit de a folosi
numai datele faptice autentice ce se conţin în ea. Ca surse pot servi depoziţiile martorilor, pătimaşului,
bănuitului, învinuitului, concluzia expertului, corpurile deliete, procesele verbale ale acţiunilor de
anchetă, judiciare şi alte documente (alb.2 art.55 C.P.P.RM).
Enumerarea precisă în lege a surselor de date şi fapte ce trebue dovedite este necesară, ca să nu
admitem folosirea surselor necalitative. Admiterea în procedura penală a datelor faptice, ce se conţin în
sursele legale, trebue să corespundă ordenii procesuale stabilite în privinţa fiecărui tip de probă.
Cerinţele înaintate faţă de forma de dovedire alcătuesc garanţiile importante a stabilirii autentice a
circumstanţelor ce trebue dovedite ; temeinicirea hotărîrilor privite ; combinarea organică a cerinţei de
descoperire a infracţiunii, demascarea şi pedepsirea dreaptă a vinovaţilor şi apărarea drepturilor
participanţilor la proces.
Aceste cerinţe permit, în particular să asigure :
a) controlul după plinătatea şi precizia reflectării a evenimentului cercetat la acele etape de
formare a probelor, care se aflau în afara sferei procesual penale;
b) plinătatea şi precizia reflectării la cele etape de formare a probelor, ce intră în sfera activităţii
procesual penale (primire mărturiilor, examinarea obiectelor ect.), deasemenea şi corectudinea folosirii de
mai departe a probelor primite.
Calităţile şi semnele numite mai sus sunt specifice pentru noţiunea de probă în procedura penală
rees art.55 C.P.P. al R.M. Cu aceste particularităţi ce le sunt caracteristice numai lor, probele în procedura
penală se deosebesc de alte date şi fapte, aplicate în calitate de probă în alte domenii de activitate
proctică, deasemenea şi în timpul cercetării ştiinţifice, cît şi de la înformaţia faptică ajutătoare, folosită în
procesul penal pentru construirea versiunilor ect.
Probele în procedura penală, prezentînd în sine unitatea conţinutului faptic şi formei legislative în
întregime, servesc ca “mijloace de dovedire” a faptelor căutate pe dosar. Termenul de “mijloc de
dovedire” folosit uneori în literatură nu exprimă o noţiune oarecare aparte. De el se folosesc uneori pentru
a însemna sursa datelor faptice. Însă după sensul prescris “mijlocul de probă” înseamnă aceea cu ajutorul
căreea se efectuiază dovedirea, adică procesul probatoriu. Noi şi vom folosi acest termen ca egal
termenului de “probă”, ce înseamnă unitatea datelor faptice şi a surselor procesuale.
Probă se numeşte : orice date faptice ce se conţin în izvoarele date de lege, în baza cărora în
ordinea stabilită de lege organele de cercetare penală, anchetatorul şi judecata stabilesc existenţa sau
inexistenţa faptei social periculoase, vinovăţia persoanei, se a săvîrşit această acţiune şi alte circumstanţe
ce au importanţa pentru rezolvarea corectă a cazului19
.
Noţiunea de probă formulată de lege este o regulă obligatorie pentru toţi, de care trebue să ne
conducem în timpul stabilirii şi fixării faptice, în timpul verificării şi aprecierii probelor.
Noţiunea de probă, arătată de lege, include numai semnele esenţiale, caracteristice pentru probe în
întreaga procedură penală şi fiecare tip desinestătător de probă. La rîndul său noţiunea tipurilor de probă
se determină în lege, reeşind din semnele generale, caracteristice unor grupe şi specii aparte ect.
Enumerarea tuturor semnelor mai ales în noţiuni generale e posibilă nu numai din cauza numărului lor
mare, dar şi deaceea, că ea perde importanţa caracterului general.
Noţiunea de probă, semnele ce caracterizează conţinutul şi forma ei, interacţionează cu noţiunile
ce se referă la condiţiile şi ordinea strîngerii, verificării şi aprecierii probelor. Legea reese din realitatea
generalului, cînd se stabilesc cerinţele căruia trebue să-i corespundă altă probă, cînd determină natura de
drept a unor tipuri aparte de probe, regimul procesual de formarea şi verificarea lor.
a) Admiterea probelor
Noţiunea admiterii şi pertenenţei sînt temelia pentru rezolvarea întrebării despre utilitatea sau
inutilitatea datelor faptice pentru folosirea în calitate de probă pe dosarele penale.
Fiind în relaţii de reciprocitate şi condiţionare reciprocă a calităţilor semnela probelor, admiterea
şi pertinenţa caracterizează diferite părţi ale ultimilor.
Admiterea este utilitatea probei din punct de vedere a legalităţii surselor, metodelor şi procedeelor
de primire a probelor.
Prin pertenenţa probelor înţelegem existenţa legăturii după conţinut cu obiectul probatoriu sau
fapte ajutătoare ce servesc pentru stabilirea lor.
Desigur, controlul pertenenţei şi admiterea datelor faptice pe dosarul penal se află într-o strînsă
legătură. Şi nu numai deaceea că rezolvarea întrebării despre admiterea probelor nu rar trebue adăugător
să adunăm datele ce se referă la această întrebare (despre starea sănătăţii, autenticitatea documentelor
ect.), dar şi de aceea că anume legalitatea surselor, metodelor şi procedeelor garantează plinătatea
strîngerii probelor ce se referă la dosar, ca şi stabilirea oportună a nepertenităţii a unui părţi a datelor
faptice deja existente.
În acelaşi timp trebue permanent de avut în vedere deosebirea acestor două calităţi ai probelor.
Stabilirea de fiecare dată a unei sau altei calităţi, este una din condiţiile necesare de asigurare
multelateralităţii, plinătudinei şi obiectul cercetării circumstanţelor cauzei.
Să examinăm mai amănunţit noţiunea de admitere a probelor. Cum a fost deja remarcat, merge
vorba despre o aşa calitate necesară a probei, ca corespunderea ei cerinţelor legii procesual penale
referitor de sursă, condiţiile, metodele de primire şi fixarea procesuală a datelor faptice despre
circumstanţele esenţiale a cazului.
Sarcinile ce stau în faţa justiţiei condiţionează necesitatea garanţiilor corespunzătoare a
autenticităţii şi plinătudinei materialului probatoriu şi convingerii lui, şi deasemenea corespunderea
caracterului lui conştiinţei de drept şi morale a cetăţenilor. Regulile de strîngere a datelor faptice despre
circumstanţele esenţiale a cazului, întocmai prezintă în sine argumentarea teoretică şi practică, garanţiile
sigure ai bunei calităţi a dosarelor, primite pe calea corespunzătoare. Astfel, cerinţele referitoare la forma
procesuală a probelor, regimul procesual de dovedire în întregime servesc acelui fapt, ca să stabilească
adevărul, realizarea întregului cumul a sarcenilor procesual penale.
Dacă regulile procesuale de strîngere a probelor se încalcă, atunci sub ameninţare se află
plinătatea şi autenticitatea materialului probatoriu, deoarece stabilirea admiterii probelor este condiţia
necesară de folosirea lor pe dosar.
Regulile de admitere limitează mai întîi de toate informaţia, ce poate avea importanţa probatorie,
de la informaţia primită fără respectarea acestor reguli. Aceste reguli condiţionează mai departe,
posibilitatea folosului informaţiei primite în calitate de probă de un anumit timp. La ambele aceste etape,
cînd se stabileşte conţinutul sau informaţia dată, calitatea de admitere se analizează, de la ea recurge şi
cine o stînge, conţinutul şi ordinea acţiunilor efectuate (metode de strîngere), caracterul şi rezultatul
fixării informaţiei strînse (păstrarea ei şi transmiterea în procesul cercetării probatorice).
Putem evedenţia următoarele condiţii a informaţiei faptice pe dosar:
a) cunoaşterea şi posibilitatea controlului apariţiei ei (provenenţei);
b) competenţa şi erudiţia persoanelor de la care ea provine şi care o
strîng;
c) respectarea regulilor generale de dovedire;
d) respecterea regulilor de strîngere a datelor de un anumit timp, ce
arată de la neplinătate şi stîlcire;
e) respectarea regulilor ce garantează plinătatea, precizia şi fixarea
informaţiei strînse pe dosar;
f) refuzul de întroducere în ea a versiunilor.
Determinînd semnele caracteristice a fiecărui tip de probă legea,
reglamentează întrebarea despre admiterea parţială a formei negative, adică pe calea interzicerii folosirii
în calitate de probă unele sau altele materiale. Aşa codul personal penal al R.M. prevede că nu pot fi
admise în calitate de probă datele faptice, ce se conţin în mărturiile martorilor şi pătimaşilor, dacă aceste
persoane nu sunt în stare să indice izvorul din care a luat datele pe care le-a spus.
Cu alte cuvinte, mărturiile martorilor şi a pătimaşilor au importanţa probatorie, cînd ele conţin
date faptice urmărite sau stabilite de persoanele arătate mai sus nemijlocit sau aflate de ei din cuvintele
altor persoane stabilite exact. Pînă atunci, cînd sursa de cunoaştere a persoanei rămîne nestabilită,
informaţia primită de la el, poate fi folosită doar pentru prelucrarea versiunilor de cercetare ect.
Din regulile ce reglează admiterea probelor, recuge în particular că:
a) În calitate de probă pot fi folosite doar datele faptice, fixate pe
dosar şi examinate în procesul petrecerii anchetei pe el. Sunt neadmisibile de pildă, în calitate de probă
materialele, care nu sunt anexate la el, dar nu examinate de pildă în şedinţa judiciară.
b) Informaţia operativă, ca şi alte date faptice, ce nu au formă
procesuală necesară probelor de anumit tip, nu poate înlocui informaţia probatorie.
Obiectele şi documentele, descoperite pe cale operativă, pot fi examinate ca probe doar deaceea,
deoarece după stabilirealor fizică a urmat strîngerea lor procesuală, pe parcursul căruia faţă de ele a fost
aplicată regimul, ce determină admiterea corpurilor deliete sau probelor scrise. Cele supuse se referă la
cazurile descoperirii şi prezentării organului de cercetare şi judecată a diferitor obiecte şi documente, ce
pot avea importanţa probatorie, de cetăţeni, reprezentanţii societăţii persoanele cu funcţii de răspundere.
c) În calitate de probă sînt admisibile doar acele date faptice, forma cărora corespunde cu ceea
prevăzută de lege, de tipul corespunzător, în toate semnele esenţiale a ei ci nu în unele părţi ale lor.
De pildă, nu pot fi folosite în procesul probatoriu datele faptice, aduse la cunoştinţe prin scrisori
şi declaraţii anonime, deoarece anchetatorul şi judecata sunt lipsite de posibilitatea de a le controla.
d) În cazurile, cînd legea prevede obligativitatea folosirii unui anumit mod de dovedire, sau un
anumit complex de probe pentru stabilirea unui sau altui fapt sau circumstanţă, corespunzător se lărgeşte
şi cercul condiţiilor de admitere. Aşa, este admisibil pentru procesul penal recunoaşterea în calitate de
învinuit, dacă acest fapt nu este confirmat de probe (art.61 C.P.P. R.M.), sînt inadmisibile în procsul
probatoriu depoziţiile martorului, referitor de capacitatea căruia de a petrece corect circumstanţă ce au
importanţă pe dosar, există îndoieli, ce nu sînt răsturnate de concluzia expertului ect.
e) În cazurile cînd legea din numărul integral a modurilor de strîngere şi verificare a probelor
evedenţiază modurile, pe care le pot folosi nu toate organele, ce efectuiază cercetarea pe dosarul penal,
condiţia necesară a admiterii unui anumit tip de probe şi existenţa la organul care le-a strîns a competenţei
de petrecere a acţiunii de anchetă, de pildă interogarea învinuitului;
i) Admiterea probelor – depoziţiilor, proceselor verbale şi a altor
documente, concluzii, presupune că conţinutul lor fixează şi sursa de primire a informaţiei, de către
persoana ce dă deoziţii, şi deasemenea a celui ce îndeplineşte documentul, alcătuit nu în legătură cu
activitatea de servicii sau socială, fixează sursa de informaţie şi competenţa executorului ei.
Legea nu formulează hotărîrea unică pentru toate cazurile de admitere a rezultatelor acţiunilor de
anchetă, efectuate cu încălcarea regulelor procesuale. Întrebarea este despre aceea cum de apropiat la
aprecierea consecinţelor încălcărilor admise, este prelucrat nu de ajuns în legătura procesuală.
b) Pertenenţa probelor.
Prin pertenenţa probelor înţelegem legătura între conţinutul ultimelor şi circumstanţele ce intră în
obiectul probatoriu, dau cu alte importanţa pentru cercetarea corectă şi examinarea judiciară. Existenţa
unei aşa legături determină posibilitatea procedurii în baza probelor tabloului faptic a eveninentului
cercetat20
.
Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor presupune cercetarea a două momente. Mai întîi
de toate, intră oare faptul pentru stabilirea căruia se atrage proba dată, în obiectul probatoriu sau în
numărul faptelor de interval sau altor fapte ajutătoare, stabilirea cărora este necesară în timpul verificării
probelor şi a versiunilor. În al doilea rînd, este capabilă oare proba, cu evidenţa conţinutului său să
stabilească acest fapt.
Aceste momente arătate sînt strîns legate între ele, cu toate ecestea ele pot fi examinate ca două
părţi a pertenenţei probelor, fiecare din care trebue stabilită. Analiza practicii de anchetă şi judiciare arată,
că greşelele la rezolvarea întrebării despre pretenţia probelor în anumite dosare concrete nu deseori sînt
legate cu nitrarea acestor circumstanţe. În particular, din importanţa faptei, psre stabilirea căruia e
îndreptată activitatea anchetatorului, judecata deseori automat îşi face concluzia despre pertenenţa
probelor prezentate (fără controlul legpturii cu faptul ce trebue dovedit).
20 Арсеньев В.Д. «Доказывания фактических обстоятельств дела в отдельных стадиях Совецкого уголовного процесса», Иркутск, 1970,
с.77-78 (Arseniev V.D. Dovedirea circumstanţelor de facto pe dosar în compartimentele Dreptului procesual Sovietic Ircutsc. – 1970 pag.77-78)
O altă greşală, rezolvarea întrebării despre pertenenţă se reduce exclusiv la stabilirea legăturii
între probă şi faptul în confirmarea căruia ea se atrage, fără stabilirea acelia, se referă oare faptul dat la
numărul celor esenţiali.
Pevenirea acestor greşeli este posibilă, dacă în fiecare caz concret pertenenţă informaţiei faptice
adunate se va examina din poziţia locului posibil al acestei informaţii în sensul de probe pe dosar, adică
posibilitatea de folosire a ei, măcar pentru unul din următoarele scopuri:
a) Stabilirea circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoriu;
b) Descoperirea altor probe (date despre locul de aflare, conţinutul,
obstacolele posibile la centrul cu purtătorul informaţiei, pe care va trebui să le avem în vedere la
strîngerea probelor lorespunzătoare).
c) Stabilirea faptelor de interval, cumulul cărora permite în sfîrşit
să stabilim circumstanţele, ce intră în obiectul probatoriu;
d) Stabilirea dublă a faptelor şi circustanţelor, deja stabilite de altă
probă în scopul verificării şi întrării siguranţei sistemelor de probe a versiunii date;
e) Răsturnarea faptelor, ce se referă la alte versiuni înaintate pe
dosar.
f) Verificarea plinătudinei şi autenticităţii datelor faptice adunate
pe calea cercetării condiţiilor de formare, transmitere şi păstrarea lor.
Pentru a descoperi caracterul adevărat a evenimentului cercetat, nu rar o mare importanţă are lipsa
unui rînd de factori, care puteau fi descoperite pe parcursul mersului natural al evenimentului, în
conformitate cu versiunea dată (de pildă lipsa urmelor pe pămîntul moale de sub fereastră, dacă se
presupune că infractorul a pătruns în încăpere anume pe această cale). Merge vorba despre aşa numitele
circumstanţe negative, ce vin în contradicţia cu versiunea înaintată a petrecerii evenimentului, ne
mărturiseşte despre aceea că versiunea dată deplin sau parţial e incorectă. Probele ce conţin datele faptice
despre circumstanţele negative, neîndoielnic sînt pertinente.
Este nevoie deasemenea de a avea vedere, că pentru aceea ca să stabilim anume componenţa
infracţiunii date, ci nu a celei învecinate, e necesar în procesul probatoriu nu numai de stabilit toate
circumstanţele, ce sînt baza faptică pentru concluzia despre existenţa componenţei înfracţiunii
incriminate, dar şi să lichidăm posibilitatea existenţei semnelor, se sînt caracteristice componenţei
migieşe în cumulul cu semnele cumune pentru componenţa unei sau altei infracţiuni. De pildă legea
determină semnele furtului, în acelaş timp în partea 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. se aduc semne suplimentare,
săvîrşite în timpul circumstanţelor calificate. E evidient că pentru concluzia despre existenţa componenţei
de infracţiune, prevăzute de al p1 a art.119 al R.M., trebue de dovedit nu numai faptul însuşirii pe asens a
avutului proprietarului, dar şi osenţa semnelor care iar dădea furtului caracterului acţiunii prevăzute de
alineatele 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. Deaceea probele, ce stabilesc lipsa circumstanţelor, care ar adeveri
existenţa componenţei date nu a celei migieşe deasemenea se atribue la dosar.
În lămuririle Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. această poziţie nu o dată s-a subliniat,
aplicabilă la practica judiciară pe dosarele despre tipuri de infracţiuni, de pildă: despre necesitatea de a
strînge tot cercul de probe, care ar permite să deosebim atentatul vial de alte atentate criminale, ce ating
onoarea, demnitatea şi inviolabilitatea persoanei, omorul intenţionat, prevăzut de un anumit punct al
art.88 C.P. al R.M. de la acţiunile prevăzute de alte puncte ai acestui articol; omor intenţionat de la
cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave, ce au adus la desenul pătimaşului ect.
Să examinăm mai detaliat întrebările pertinenţei probelor, importanţa cărora pe dosar este legată,
exclusiv cu ferificarea (directă sau indirectă), a preciziei şi plinătudinei informaţiei probatorice deja
strînsepe dosar – cercetarea comunicărilor ei (condiţiile formărei, transmiterii, păstrării). Merge vorba în
particular, despre datele faptice, ce stabilesc condiţiile contradicţiilorîntre probe, existenţa sau lipsa
relaţiilor speciale între martori şi învinuiţi, particularităţile organelor de simţ, ce încurcă percepţiei precise
a evenimentului, schimbările probelor ca rezultat al păstrării necorespunzătoare ect. Necesitatea strîngerii
datelor corespunzătoare este direct prevăzută de lege. Aşa ert. 60 C.P.P.R.M. prevede posibilitatea
interogării martorului despre relaţiile lui cu învinuitul, legate de probele ce sînt în dosar art.64 C.P.P.
R.M.-petrecerea expertizei pentru determinerea stării psihice sau fizice a martorului şi pătimaşului, dacă
apare îndoilea în capacitatea lor de a percepe corect unele sau altele circumstanţe, ce au importanţa
esenţială pentru dosar ect.
În timpu anchetării odsarului despre învinuirea d-lui S în jaf, pătimaşa M. după un rînd de semne
la recunoscut categoric pe S. ca persoană care a jefuito. La dezbaterile judiciare pătimaşa şi-a schimbat
mărturiile sale şi a declarat, că nu poate spune prescris, este oare învinuitul acea persoană care a jefuit-o.
Ca rezultat ai anchetei suplimentare s-a stabilit. Că la m. acsă a venit mama învinuitului şi a
rugat-o pe ea să-şi schimbe mărturiile. Probele, în baza cărora s-a stabilit cauza schimbării depoziţiilor a
lui M. sînt alcătuite la dosar, deşi ele nu se află într-o legătură directă cu fapta săvîrşirii infracţiunii de
învinuitul S.
Ignorarea de către organele de cercetare sau de judecată a pertinenţei probelor grupei arătate este
întemeiat, examinată în practică de supravegherea de către procuratură şi judecată, unelateralitatea sau
neplinătudinea cercetării prealabile sau examinării judiciare cu toate urmările ce recurg de aici. Această şi
e clar, deoarece ca rezultat poate apărea îndoială nelichidabilă în autenticitatea probelor pe care sînt
întemeiate concluziile finale pe dosar.
Toate acele supuse aduc la concluzia, cî cumulul normelor formulate în legea procesual penală
despre obiectul dovedirii şi despre alte circumstanţe ce au importanţa pentru cercetarea corectă şi
examinarea judiciară a dosarului penal, este în acelaş timp baza normativă pentru hotărîrea în cazurile
concrete a întrebării despre pertenenţa datelor faptice adunate.
Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor prezintă în sine la un rînd cu hotărîrea înrebării
despre admiterea părţii componente a aprecierii lor şi etapa ei iniţială. Precum, că şi aprecierea probelor
în întregime, acest proces este prelungit şi pe parcursul lui hotărîrile prealabile se schimbă, nu cele
finalizatoare.
Aprecierea probelor din punct de vedere a pertenenţei lor este prevăzută de lege pentru toate
fazele fără excepţie.
Tema 4. Obiectul probațiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii. In vederea soluţionării juste a cauzei penale este necesar să
existe o delimitare a faptelor şi împrejurărilor care urmează a se dovedi. Pentru limitarea lor în activitatea
de dovedire o mare importanţă are conceptul de obiect al probaţiunii (thema probandum)21
.
Intră în noţiunea de obiect al probaţiunii toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în
scopul rezolvării cauzei penale. Prin fapte, în sens de obiect al probaţiunii, se înţeleg fenomenele lumii
materiale; normele legale nu constituie obiect al probaţiunii, deoarece organele judiciare sînt obligate să
cunoască legea22
. La această regulă se pot ivi excepţii în privinţa aplicării unor
norme legale străine.
Conţinutul obiectului probaţiunii nu trebuie confundat cu conţinutul probei. Conţinutul probei este
ceea ce dă în vileag proba, adică datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba
(substantia probationis, factum probans). Conţinutul probei urmează să corespundă obiectului probaţiunii,
trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. în caz contrar
nu există probe, ci numai aparenţa unei probe (de exemplu, un martor declară că nu ştie nimic despre
faptul asupra căruia este întrebat)23
.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sînt de două feluri: fapte principale (res
probandae) şi fapte probatorii (res probantes).
Cerinţa de bază legalităţii, aplicabilă la răspunderea judiciară, constă într-aceea că răspunderea e
admisibilă doar pentru o acţiune ilegală şi numai în limitele determinate de lege, aplicată faţă de persoana
vinovată – şi ea trebue întemeiată pe cerecetarea penală şi examinarea juridiciară a cazului concret în
ordinea şi forma stabilită de lege24
.
O garanţie importantă de realizare a răspunderii penale constă în stabilirea obiectului determinat
ai procesului probatoriu pe fiecare dosar penal în parte.
Obiectul procesului probatoriu este – sistemul circumstanţelor, se exprimă calităţile şi legăturile
cazului cercetat, esenţiale pentru rezolvarea corectă a dosarului penal şi realizarea în fiecare caz concret a
sarcenilor procedurii penale25
.
Aceste circumstanţe se stabilesc pe calea dovedirii procesuale, adică cu ajutorul mijloacelor şi
metodelor arătate în legal. Determinarea obiectului procesului probatoriu condiţionează direcţia şi limitele
cercetării. Stabilirea corectă a obiectului probatoriu pe dosarul penal concret – este condiţia stabilirii
corecte a scopului spre tinderea căruia trebuie să activeze organele de cercetare penală, anchetă,
procuratură şi a judecăţii, asigurarea plinătudinei, multelateralităţii şi obiectivităţii cercetării
circumstanţelor cazului dat.
Legea procesual penală detaliat determină obiectul procesului probatoriu: „Împrejurările, care urmează
să fie dovedite într-un proces penal” (acest termen se foloseşte în noţiunea „Obiectul dovedirii”) în tezele
iniţiale a bazelor legii procesual penale, legislatorul încă odată a subliniat importanţa obiectului de
dovedire în procedura penală, atît pentru determinarea direcţiei şi limitelor cercetării pe dosar, cît şi
pentru perfecţionarea tacticii şi metodicii particulare, de cercetarea şi examinarea judiciară, elaborarea
corectă, îndreptată spre un scop binedeterminat a versiunilor şi acţiunilor de anchetă26
.
În legătura procesuală uneori se arată la existenţa în procedura penală în afară de obiectul
dovedirii, a „obiectului cercetării” sau „obiectului”, ce este mai larg după volum. Aceste noţiuni nu sînt
arătate în lege. Desigur, nu toate circumstanţele stabilite pe dosarul penal cu ajutorul probelor, întră în
obiectul dovedirii. Pe parcursul procesului probatoriu apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte
ajutătoare, ce nu intră în circumstanţele, supuse dovedirii pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloace de
stabilire a circumstanţelor, ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar.
Dar faptele date nu formează un alt obiect ai dovedirii, ele prezintă în sine „fapte de interval” ce ajută
pentru stabilirea circumstanţelor, ce întră în obiectul dovedirii.
21Arseniev V.D., op.cit., p.210 22 I. NEAGU, op. cit, p. 256. 23 R. M. CORNESCU, Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal, Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1963, p. 485 24 Самошенко И.С. Юридическая ответственность, Mосква, 1971, с.19-22. (Samoşenco I.S. Răspunderea juridică Moscova, 1971.- pag.19-
22.) 25 Belchin R.S., Vinberg A.I.,op.cit., pag.113. 26 Карнеева Л.М. «Доказательства в совецком уголовном процессе », Волгоград, 1988, с.11-20 (Carneeva L.M. Probele în procesul penal
sovietic Volgograd, 1988. pag.11-20)
Nu toate circumstanţele, stabilite pe un anumit dosar penal cu ajutorul probelor întră în obiectul
dovedirii. În procesul de dovedire apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte ajutătoare, ce nu întră în
circumstanţele ce trebue dovedite pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloc de stabilire a
circumstanţelor ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar.
Faptele date prezintă în sine „Tezele de interval” pentru stabilirea circumstanţelorce întră în obiectul de
dovedire, sau a altor date ajutătoare.
De pildă despre omorul domnului A martorul B. a arătat, că ucigaşul a fost persoană necunoscută lui,
dar ştie că pe soţia lui o cheamă Maria, care în trecut a fost vecina lui. Ultima a arătat cum bărbatul său a
săvîrşit un omor.
Pe dosar sau petrecut un rînd de acţiuni de anchetă pentru aceea, ca să fie stabilit cum le cheamă pe
soţiile persoanelor bănuite în săvîrşirea omorului domnului A.. Rezolvarea acestei probleme a jucat un
mare rol în descoperirea omorului. Faptul - numele soţiei învinuitului – nu poate fi revenit la obiectul
dovedirii pe dosar. Însă acest fapt la o etapă determinată a cercetării a fost obiectul atenţiei anchetatorului,
nu ş-ia pierdut el importanţa şi mai apoi, în timpul verificării şi aprecierii mărturiilor domnului C.
Aşa fapte ajutătoare, stabilite pe dosarul penal, în literatura juridică se numesc în marea majoritate a
cazurilor „Fapte de dovedire”.
Însă diferiţi autori folosesc termen în diferite sensuri. Unii au în vedere faptele, ce servesc ca temei de
stabilire a faptului principal27
. Alţii includ în acest termen un sens mai larg, referind la faptele, ce ne dau
posibilitatea de a stabili adevărul pe dosar28
. Există determinarea faptelor de dovedire ca nişte fapte
aparte, din care cunoaştem obiectul dovedirii29
. Şi în sfîrşit uneori termenul faptele de dovedire este legat
de dovezile indirecte30
.
Multidudinea de opinii a termenului dat şi posibilitatea confuziilor terminologice legate cu aceasta a
condiţionat hotărîrea de a numi în lucrarea dată „faptele de interval”, ce przintă tezele de interval, tezele
relative de finalizare a dovedirii pe dosarele penale.
Astfel, rpin fapte de interval trebue să înţelegem faptele, cu ajutorul cărorase stabilesc (sau se
resping) circumstanţele, ce sînt supuse dovedirii pe dosar. Cum reese din cele spuse, faptele de aşa natură
nu intră în obiectul probator în sensul art.C.P.P.RM, deoarece stabilirea lor nu alcătueşte scopul dovedirii,
ele sînt doar mijlocul, cu ajutorul căruia acest scop în cauzele necesare se atinge.
Dacă de rereferit la obiectul probatoriu circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi în rînd cu
ele faptele de interval (ajutătoare) aceasta poate aduce la dezvoltarea scopurilor fonale ai procedurii
penale în activitatea de strîngere a acestor fapte, transformarea ultimilor într-un auto scop.
Apreciind incorect importanţa pe un dosar despre omorul domnului X., a unui aşa fapt de interval
(legătură), cum este ameninţarea cu omorul din partea d-lui D., anchetatorul stabilind, că o aşa ameninţare a
avut loc, şi-a făcut o concluzie neîntemeiată despre vinovăţia d-lui D., în omorul d-lui X., iar în reslitate faptul
ameninţării cu omor ne mărturiseşte doar de posibilitatea vinovăţiei d-lui D.
Uneori pe un caz concret noi ne întîlnim cu aşa fenomene, cînd faptul – partea componentă a unei
circumstanţe determinate, supuse dovedirii – în acelaş timp serveşte ca un mijloc de stabilire a altei
circumstanţe. Astfel, putem spune că metoda de săvîrşire infracţiunii – este partea componentă a faptei
infracţionale. Şi cu toate acestea metoda de săvîrşire a infracţiunii poate în acelaş timp servi pentru
stabilirea vinovăţiei unei persoane (adică a juca rolul faptei ajutătoare).
Însă semnificaţia multelaterală a unor şi aceleaşi fapte ai realităţii obiective, nici într-o măsură nu
agitează situaţia principală despre necesitatea delimitării stricte a faptelor, ce întră în obiectul procesului
probatoriu, de la faptele de interval (ajutorare). Circumstanţele, supuse dovedirii rămîn acelaşi
independent de aceea, că ele în acelaşi timp pot fi mijloace ajutătoare de stabilire a altor circumstanţe
importante. Aceasta exprimă legătură dialectică a fenomenelor de viaţă31
.
Evedenţierea de către legislator a obiectului procesual probatoriu anume ca o sistemă de teze de
finalizare se confirmă chiar şi cu aceea, că în lege la un rînd cu noţiunea de „circumstanţă ce trebue
dovedită” (obiect) se foloseşte şi o noţiune mai largă „Circumstanţele ce au importanţă pe dosar” (art.14;
52-54 C.P.P.RM.). În art 14 C.P.P. RM. se spune că persoana care efectuiază corectarea penală,
27 Строгович М.С. «Курс совецкого уголовного процесса » Mосква, 1977. т.1 с.366 (Strogovici M.S. Curs de drept procesual sovietic
29Колицов М.А. «Совецкий уголовный процесс », Mосква, 1971, с.138. (Coliţov M.A. Dreptul procesual sovietic Moscova, 1971, pag.138.) 30 Арсеньев В.Д. «Основы теории доказательств в совецком уголовном процессе », Mосква, 1965, с. 23-24 (Arsenev V.D. Baza teoriei
probelor în dreptul procesual sovietic Moscova, 1965, pag. 23-24) 31 Dacă să ne adresăm la logică, atunci legătura între sircumstanţe ce se atribue la obiectul procesului probatoriu şi fapta de interval putem egala la
legătura între teză şi argument. Una din regulile procesului probatoriu spune că argumentele aduse la confirmare tezisului trebue să fie adevărate
(reale).
anchetatorul procurorul au obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege, pentru corectarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a scoate la iveală atît circumstanţele care
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care îi atenuiază sau agravează răspunderea. Prin „cercetarea sub toate speciile” trebue să
înţelegem aceea cî anchetatorul ..., trebue sî stabilească toate celelalte circumstanţe, stabilirea cărora poate
avea importanţa pentru anchetarea corectă a dosarului32
. Astfel în numărul circumstanţelor ce au importanţa
a) Toate circumstanţele, ce se referă la conţinutul lui, trebue să fie stabilite
pe fiecare dosar penal.
b) Obiectul dovedirii pe dosarul penal este pentru toate fazele procedurii
penale.
c) Concluziile, ca rezultat al dovedirii, la o anumită fază, referitor la
existenţa circumstanţelor determinate, ce intră în obiectul procesului probatoriu şi cumulul lor nu
anulează necesitatea cercetării de sinestătătoare tot acestor circumstanţe la următoarele faze în baza
probelor adunate mai demult şi probelor noi.
Pe parcursul procesului probatoriu trebue de examinat încă două întrebări importante :
1.Nu pot oare unele circumstanţe, ce intră în obiectul procesual probatoriu, să se stabilească în
anumite cazuri pe cale neprocesuală, ci pe altă cale.
2.Înseamnă oare stabilirea autentică a sistemului de circumstanţe, ce intră în obiectul procesului
probatoriu, că cu toate acestea automat se rezolvă întrebare calificării şi pronunţarea sentinţei. Cu alte
cuvinte sînt acelaşi prevederile art. 52 şi 212 P.P. al RM., sau ele fixează scopurile a diferitor puncte de
vedere a cercetare a cazului.
La prima din întrebările puse, practica judiciară şi de anchetă ne dă un răspuns pozitiv. Unele
circumstanţe, prevăzute de art. 52 C.P.P.RM ca supuse dovedirii şi care intră în obiectul procesului
probatoriu, pot fi stabilite nu pe calea dovedirii în sens procesual. Merge vorba, în particular despre
următoarele circumstanţe :
- posibilitatea de aşi da seama în acţiunile sale şi de a conduce cu ele ;
- unele circumstanţe, ce ajută la stabilirea gradului şi caracterului răspunderii ;
- unele circumstanţe ce întră în faptul infracţional ;
- caracterul şi mărimra daunei cauzate ;
- unele circumstanţe, din numărul celora ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii.
Forma de stabilire a acestor circumstanţe, poate fi legată mai întîi de toate cu constatarea celor
ştiute de toţi33
.(de pildă , capacitatea omului martur şi sănătos de aşi da seama în acţiunile sale şi de o
conducere cu ele ect.)
Să exprimăm a doua întrebare : înseamnă oare stabilirea adecvată a datelor faptice a
circumstanţelor faptei, ce alcătuesc obiectul procesului probatoriu, în acelaşi timp deasemenea şi
calificarea infracţiunii şi alegerea ştiinţei, sau a doua prezintă în sine o altă parte a cercetării
32Analogic se caracterizează circumstanţele ce au importanţă la dezbaterile judiciare (art. 213 C.P.P. RM.). 33 Arsenev V.D., op.cit., pag.20.- Faptele ştiute de toţi, fiind circumstanţele unor anumite dosare penale, nu sînt supuse dovedirii, deoarece sînt
deja stabilite de toţi.
circumstanţelor cauzei. Altfel de spus, se efectuiază oare calificarea şi stabilirea sentinţei pe calea
dovedirii (în sens procesual) a faptelor corespunzătoare, sau nu se reduc la ele, cerînd alte operaţiuni... .
Se pare că cu ajutorul procesului probatoriu (primirea depoziţiilor, efectuarea examinării şi
precheziţiilor ect.) se stabilesc anume circumstanţele faptice a cazului. Deoarece aceste sînt stabilite şi
tabloul celor întîmplate s-a clarificat, el se contrapune cu discutarea corespunzătoare în legea penală.
Concluzia despre conformitatea sau lipsei conformităţii faptele stabilite şi semnele ce se conţin în formele
legii, prezintă rezultatul gîndirii logice, ce se efectuiază de anchetator sau judecată. Anume deaceasta
legislatorul nu a inclus în numărul elementelor obiectului probatoriu aşa noţiune ca componenţa de
infracţiune. Ci dimpotrivă îi obligă pe judecător să stabilească , „conţine oare această acţiune o
componenţă de infracţiune şu de care lege penală ea este prevăzută”.
Putem spune şi că conţinutul circumstanţelor ce trebue să fie dovedite pe dosarul penal, şi
concretizează de dispoziţia articolului codului penal în conformitate cu care se califică învinuirea
persoanei ce se atrage la răspunderea penală.
Astfel latura faptică a acţiunii infracţionale, ce ne servea ca o teză a dovedirii procesuale, devine
argumentul actului de calificare, ce stabileşte existenţa sau lipsa componenţei de înfracţiune.
Caracteristica obiectului procesului probatoriu dată mai sus ne permite să trecem la analiza
structurii lui – ordinea de aşezare a elementelor sistemei şi legătura lor, deasemenea şi conţinutul
elementelor34
.
Unul din cele mai de bază acte normative se determină circustanţele ce trebue dovedite este codul
de procedură penală al Republicii Moldova şi anume după cum am arătat mai sus art. 52, care ne arată
care circustanţe trebue de dovedit pe parcursul petrecerii cercetării penale, anchetei preliminare şi
dezbaterilor judiciare.
În afară de circustanţele arătate în art. 52 C.P.P. RM legea prevede determinarea obligatorie încă
a unui grup de circustanţe ce trebue dovedite – circustanţele ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii (art.
54 C.P.P. RM), cu
scopul de a le înlătura în măsura posibilă, cu aceasta prevenind un şir de infracţiuni, care ar putea fi
săvîrşite în caz de înlăturarea acestor circustanţe.
Fapta concretă şi circustanţele legate de ea, care sînt supuse dovedirii, prezintă în sine cumulul
faptelor ce au avut loc în realitate. Aceste fapte întodeauna sînt concrete, deaceea obiectul dovedirii în
fiecare căz aparte este îndividuală, şi persoana ce a săvîrşit infracţiunea35
. Cu toate acestea fiecare din
circustanţele revăzute de lege de obicei se exprimă nu întru-n fapt concret, ci în cumulul lor. În acelaşi
timp existenţa schemei generale a obiectului procesului probatoriu îndreaptă activitatea de stabilire a
circustanţelor în aşa fel, şi ca nu să.-l umple cu detale neexistente sau de prisos.
Prin ce se determină structura obiectului de dovedire, cum ele descris în legea penală ? Se pare că
ordinea aşezării, ca şi grupul de circustanţe, ce sînt supuse dovedirii, este efectuată de legislator mai întîi
de toate reeşind din urmările legate de stabilire a circustanţelor necesare. Întrdevăr primele două puncte
(art. 52 C.P.P. RM) în care se arată circustanţele, ce intră în obiectul procesului probatoric, şi o parte din
al treilea punct prevăd temeiurile faptice pentru aşi putea face concluzia despre existenţa infracţiunii şi
vinovăţiei persoanei, şi deci, pentru aplicarea calificăţii penal legale (fapta infracţională ca rezultat al
acţiunilor vinovate a persoanei).
În sfîrşit ultimul grup de circumstanţe ce întă în obiectul procesual probatoriu – circustanţele ce au
favorizat săvîrşirea infracţiunii – prevede stabilirea datelor faptice, ce au importanţă pentru aplicarea
normelor dreptului procesual, ce reglamentează lucrul profilactic pe materialul dosarului.
Ordinea descrierii în lege a fiecîrei di grupele numite a circustanţelor corespunde ordenii, în care
ele se folosesc în timpul procedurii penale şi dezbaterilor judiciare. La început se rezolvă întrebările
despre existenţa infracţiunii, vinovăţiei persoanei, calificării, după aceasta – pedeapsa apoi acţiunea civilă
şi în sfîrşit înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii.
Mai sus decum nu odată s-a subliniat legătura dreptului procesual penal la legarea şi descrierea
obiectului procesului probatoriu. De aici şi analiza conţinutului şi importanţa noţiunilor, termenilor, ce
desfăşoară conţinutul obiectului procesului probatoriu, la necesitate cere stabilirea legăturii lor cu
noţiunile şi termenile legii procesual penale, ce descriu elementele infracţiunii. Cu aceea ca pe viitor să se
evite nedeterminarea şi polisemanticitatea limbajului şi să se asigure ordinea examinării legăturilor
amentite să primim următoarele semnificaţii a noţiunilor penal – relevante şi a termenilor ce le determină.
Toată multitudinea elementelor ce se află în strînsă legătură între ele, şi ce caracterizează
pentru rezolvarea întrebării de atrage la răspundere, pedepsire, atunci limitele procesului probatoriu
cuprind materialul probatoric, ce se referă la circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi permit să
se facă despre ele concluzii autentice (Temeiurile faptice pentru stabilirea obiectului probatoriu).Astfel,
pe materialul procesual şi cu mijloace procesuale se rezolvă problema generală pentru teoria informativă,
se crează sisteme sigure cu folosirea elementelor relativ sigure, transformare cunoştinţei probatorie în
autentică. Merge vorba atît despre probe, conţinutul cărora sînt datele faptice cît şi despre elementele
obiectului procesului probatoriu, aşa şi despre faptele de interval şi alte fapte ajutătoare37
.
Limitele procesului probatoriu depind mai întîi de toate de obiectul probatoriu : anume în acestă
bază se hotărăşte pe fiecare dosar întrebarea, ce date faotice se referă la dosar şi trebue adunate, verificate,
apreciate, deci care acţiuni procesuale şi în ce fel trebue să se petrecă. Cu alte cuvinte limitele procesului
probatoriu se determină cu folosirea calităţii pertenenţiei probelor, deşi în cazul concret o parte a
informaţiei pertenente poate fi excedentă38
.
Trebue de asemenea de subliniat, că în limitele procesului probatoriu intră numai probele
admisibile (datele faptice întroduse greşit, ce nu dispun de ecestă calitate, se înlătură din cumulul
probelor).
În particular, datele faptice adunate pe parcursul controlului tuturor activităţilor persoanelor cu
funcţie de răspundere, revizional de control, vamale şi a altor organe, intră în sistemul probatoriu doar
deaceea, deoarece satisface cerinţelor, pe care legea procesuală le determină la documente, nu formează
ele şi o sistemă desinestătătoare a datelor faptice întrun rînd cu probele procesuale. Deaceea concluziile
făcute de către persoanele cu funcţii de răspundere ce le-au adunat despre existenţa (inexistenţa)
circumstanţelor, ce intră în obiectul procesului probatoriu, nu influenţează la limitele acestuia.
Luînd în consideraţie cele spuse mai sus trebue să deosebim limitele procesului probatoriu de la o
noţiune mai largă „Limitele strîngerii probelor” şi operare cu datele faptice pe calea anchetării dosarului.
Ultima noţiune include în sine şi diferite tipuri de informaţie ajutătoare, ce nu au însemnătate probatorie,
dar se folosesc pentru strîngerea lor. Neîndeplinirea cerinţelor legii referitor la limitele probelor vaste
greşeli de gen triplu.
În primul rînd anchetatorul şi judecata pot neîntemeiat să îngusteze limitele procesul probatoriu,
în rezultatul căruia datele faptice, de care va dispune judecata la momentul emiterii sentiaţei, vor fi de
ajuns pentru răspunsul corect la toate întrebările ce stau în faţa judecăţii. Cu alte cuvinte, unele elemente a
procesului probatoriu vor rămîne cercetate nedestul din cauza neajunsurilor în materialele probatorice.
Ca exemplu a unei determinări incorecte a limitelor procesului probatoriu poate servi dosarul
despre învinuirea d-lui L, R şi alţii. Inculpaţii se învinuiau în furtul vatei şi a salteilor, ce au fost făcute
din materialul ce nu a fost luat la evidienţă. În rechizitoriu se arată că mărfurile furate au fost desfăcute pe
cale comercială (prin magazin). La dezbaterile judiciare însă, s-a stabilit că pe dosar nu au fost adunate
dovezile, ce trebuiau să stabilească o parte importantă a circumstanţelor, ce se referă la fapta
infracţională, în acelaşi fel şi sucsele de unde a apărut materialul pentru confecţionarea mărfurii
neevedenţiate, corespunderea cantităţii materiei prime, producţiei confecţionate. Deoarece a stabili aceste
circumstanţe pe parcursul dezbaterii judiciare na s-a putut, judecata a îndreptat dosarul la reanchetare.
În al doilea rînd, ancheta şi judecata pot întemeiat să îngusteze limitele, negînd datele, ce asigură
fermitatea concluziilor, deşi în principiu de cercetare au fost cuprise toate elementele obiectului
probatoriu. Ca rezultat al cercetării neminuţioase nu toate din ele pot fi recunoscute ca stabilite.
Ca exemplu poate servi cazul despre învinuirea d-lui Z, P, R şi alţii în luarea mitei. La dezbaterile
judiciare sa stabilit, că învinuirea inculpaţilor este întemeiată numai pe mărturiile martorilor, care erau
mituitorii. Îndreptănd dosarul la reanchetare, judecata a arătat, că organele de anchetă trebue să
stabilească caracterul relaţiilor între învinuiţi şi martori, deoarece sînt date, că la lucru aceşti martori sînt
nedesciplinaţi, au multe pedepse, şi fiind cu aceasta nemulţumiţi ei îi ponegresc pe inculpaţi. Judecata a
propus organelor de anchetă să stabilească cauza dovedirilor în mărturiile învinuiţilor şi a martorilor39
.
Astfel, din cauza îngustării limitelor procesului probatoriu o parte a circumstanţelor esenţiale
rămîn în afara viziunii anchetatorului şi judecăţii. Aceasta subliniază convngerea şi temeinicea hotărîrii
primite şi ameninţă cu comiterea greşelelor.
În al treilea rînd, pot fi comise greşeli legate de surplusul desfacerii limitelor procesului
probatoriu. Cu toate acestea trebue de a tracta corect noţiunea de „surplus”.
37 Ларин А.М. «Расследование по уголовному делу», Mосква, 1970, с.64. (Larin A.M. Cercetarea pe dosarul penal, Moscova, 1970 pag.64) 38 Belchin R.S., Vinberg A.I.. şi alţii, op.cit., pag.246. 39Ларин А.М. «Работа следователя с доказательствами», Mосква, 1966,. С.134 (Larin A.M. Analiza probelor de către anchetator, Moscova,
1966, pag.134)
În timpul formării cumulului necesar şi suficient al probelor pe un dosar concret se folosesc
criteriile calitative şi cantitative a siguranţei în cumulul lor. Odată cu mărimea cantităţii probelor, cu
corespunderea obiectivă sau parţială a conţinutului lor – creşte şi siguranţa lor, deci prin urmare şi
siguranţa stabilirii circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoric. Deaceea în timpul determinării
limitelor procesului probatoriu pe un caz concret, trebue de avut în vedere importanţa probelor
corespunzătoare (acţiuni cu ajutorul cărora ele pot fi adunate) nu numai pentru stabilirea circumstanţelor,
ce intră în obiectul brocesului probatoriu, dar şi pentru verificarea datelor deja adunate, pentru
îndeplinirea scăpărilor şi lichidarea contradicţiilor ce au apărut în materialul probatoriu. În particular se
poate de petrecut cîteva acţiuni de anchetă penru stabilirea unei şi aceiaşi circumstanţe. Primirea în
procesul probatoriu a datelor, despre unele şi aceleaşi fapte dinn diferite surse şi intradepartamente unul
de altul sau canale de informaţie este o rezervare sau legătură paralelă a subsitemelor informaţiilor, ce
ifluenţează efectiv la mărirea siguranţei a tuturor sisteme în întregime.
Limitele partea mari ai procesului probatoriu în mod nedeterminat întinde (în timp) ancheta
prealabilă şi dezbaterile judiciare. Merge vorba nu despre orice surplus al probelor, informaţiei
probatorice, dar anume despre acel surplus ce nu se îndreptăţeşte pe sine însuşi, adică despre întroducerea
în limitele dovedirii a datelor faptice :
a) ce nu se referă la circumstanţelor cazului
b) ce stabilesc circumstanţele deja stabilite
c) stabilirea circumstanţelor cărora pe dosarul penal dat nu se cere dovedirea
procesuală
d) ce fixează posibilitatea ştiută dinainte de formare a probelor de un anumit
timp
e) inadmisibilitatea în limitele regulilor procesuale a dovedirii
În acelaşi timp surplusul probelor pe dosar practic e inevitabil în legătura cu cerinţa siguranţei sistemei
lor.
La momentul trecerii dintr-o fază în alta, „volumul faptice al probelor” totdeauna se cercetează în
direcţia apropierii maximale la limitele necesare a dovedirii. Cu toate acestea se analizează cumulul
adunat de probe, ce permite tot cu mai mare precizie să prezentăm aceste limite. Cu alte cuvinte,
determinarea limitelor procesului probatoriu (ca şi a obiectului) nu poate fi examinată ca o noţiune unică.
De căderea, apariţia, schimbarea versiunilor, primirea lămuririlor, cererilor de la participanţii procesului,
rezultatul aorecierii prealabile a probelor adunate – toate acestea duc la scimbarea concluziilor făcute
anterior.
Cele spuse nu permite să găsim răspunsul corect la întrebarea apărută procesuală, practica de
anchetă şi judiciară despre raportul limitelor procesului probatoriu în fazele cercetării prealabile şi
dezbaterilor judiciare. Din această circumstanţa inconstentabilă nu funcţionează în majoritatea cazurilor
procesual probatoriu, uneori se face concluzia despre limitele mai înguste a procesului probatoriu în
timpul cercetării prealabilă. Alţi lucrători practici şi ştiinţifici, dimpotrivă socot că limitele procesului
probatoriu la cercetares prealabilă sînt mai larg în examinarea judiciară, deoarece ancheta prealabilă este
chemată să pregătească materialul probatoriu de valoare nominală pentru examinarea lui judiciară tot
volumul său, deoarece limitele procesului probatoriu – sînt unele şi aceleaşi în timpul cercetării prealabile
şi în judecată.
În timpul cercetării prealabile şi la dezbaterile judiciare se cercetează la un rînd cu circumstanţele,
ce intră în obiectul probatoriu, faptele ajutoare cît şi faptele necesare pentru luarea hotărîrilor procesuale,
în particular pentru apărarea drepturilor cetăţenilor.
Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului penal, adică infracţiunea care
constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului40
. Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de
infracţiunea de furt împrejurarea că a fost prins noaptea de proprietar încercînd să scoată din locuinţă
lucrurile furate constituie un fapt principal. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluţionarea
cauzei penale, chiar dacă în obiectul probaţiunii din acea cauză nu se conturează şi alte aspecte de fapt.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sînt cuprinse în faptul principal, dar a
căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. In cazul exemplului anterior
pentru infracţiunea de furt numai împrejurarea sustragerii săvîrşite în condiţiile legii penale constituie un
fapt principal, nu bunăoară şi faptul că inculpatul a fost găsit asupra sa cu bunuri a căror provenienţă nu o
putea explica sau că a fost văzut de anumite persoane în noaptea infracţiunii, la o oră nepotrivită, cărînd
în mod suspect, un sac în preajma locuinţei victimei. Aceste situaţii intră în obiectul probaţiunii avînd
40 GR. THEODORU, op. cit., voi. II, p. 67.
legătură strînsă cu cauza respectivă însă ele constituie fapte probatorii a căror dovedire şi reţinere ca
adevărate permit să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.
Conţinutul obiectului probaţiunii. Cu privire la obiectul probaţiunii
doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul specific sau concret41
Primul are caracter
general şi trebuie dovedit în orice proces; al doilea reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces
determinat, respectiv în fiecare caz concret42
.
Obiectul generic sau abstract al probaţiunii poate fi determinat în componentele sale generale, pentru că
oricît de variate ar fi cauzele şi deci obiectul concret al probaţiunii anumite elemente generice sînt
prezente în orice activitate de dovedire. Astfel, fac parte din obiectul generic al probaţiunii de regulă,
următoarele împrejurări:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest sens urmează a se stabili în primul
rînd faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii;
b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de
responsabilitate al făptuitorului;
c) mobilul infracţiunii, chiar cînd nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii; acesta poate constitui un
element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei;
d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelate părţi; pentru justa soluţionare a cauzei
trebuie să se cunoască profilul lor moral şi atitudinea generală în societate;
e) urmările infracţiunii atît sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cît şi referitor la
rezolvarea corectă a laturii penale; în numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracţiunii se face
avîndu-se în vedere consecinţele faptei (de ex. la infracţiunile de lovire şi vătămare corporală - art.
151,152, 153 c. pen., avort - art. 159 c. pen., tîlhărie - art. 188, infracţiuni de delapidare a averii străine
art. 191 alin. 2 şi 3 c. pen. etc.;
f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii (de ex. în cazul unei
infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat prin indicator
corespunzător). Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozităţii sociale a făptuitorului şi au o
importanţă în special în activitatea de prevenire a infracţiunilor prin luarea măsurilor de înlăturare a
situaţiilor respective. Art. 279 c. pr. pen. prevede că organele de urmărire (obligaţia revine şi instanţelor)
trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvîrşirea
infracţiunii.
Datorită varietăţii sale infinite obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina decît
în raport cu cazul particular dat. De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmează a se analiza
alte aspecte, cum ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura în
саге о probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori
există piedici în probarea acestora etc.
Analiza conţinutului pe care îl are obiectul probaţiunii s-a referit în cele de mai sus la latura penală a
cauzei. Există însă fapte şi împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă ori cu alte aspecte
determinate de incidenţa unor instituţii procesuale.
Cît priveşte despăgubirile civile intră în obiectul probaţiunii faptele din care rezultă că paguba a fost
produsă prin infracţiunea formînd obiectul cauzei penale, natura şi întinderea prejudiciului, valoarea sa,
modalitatea de reparare a pagubei, în cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la
inculpat aparţin părţii civile pentru a putea fi restituite; în cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta
trebuie exact determinată prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească
dacă este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic.
In privinţa rezolvării laturii civile a cauzei sînt incidente toate implicaţiile şi aspectele de drept civil
propriu obiectului probaţiunii într-o cauză civilă.
Oficialitatea acţiunii civile poate atrage pentru obiectul probaţiunii incidenţe neobişnuite în genere pentru
materia civilă. De exemplu, obiectul probaţiunii este circumscris de regulă limitelor acţiunii civile aşa
cum este determinat prin principiul disponibilităţii. Partea civilă trebuie să demonstreze prin probe că
prejudiciul suferit este egal sau mai mare decît valoarea pretinsă prin acţiune. Or, în cazul exercitării din
oficiu a acţiunii civile, organul judiciar este obligat să stabilească prin probe întinderea reală a
prejudiciului şi să nu oprească probatoriul cînd dovezile au atins limita cuantumului valoric pretins de
partea civilă.
41 E. FLORIAN, op. cit., p. 282. 42 TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p. 170.
Nu orice problemă care trebuie dovedită în cursul unui proces penal urmează a se include în obiectul
probaţiunii, ci numai împrejurările avînd legătură cu rezolvarea litigiului şi deci cu săvîrşirea faptei
penale.
Pentru rezolvarea procesului (şi nu a cauzei) organul judiciar trebuie să administreze numeroase alte
probe adiacente. De pildă, pentru a putea obliga părţile să suporte cheltuielile judiciare potrivit cu
dispoziţiile legii, întinderea acestor cheltuieli trebuie să fie dovedită. La fel, în cazul cînd organul de
urmărire penală sau instanţa va dispune suspendarea urmăririi penale ori a procesului penal trebuie să
existe dovezi (în cazul acesta administrate exclusiv prin intermediul unei expertize medico-legale) că
învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă.
Faptele auxiliare, similare şi negative. Există fapte care nu intră direct în obiectul probaţiunii
dintr-o anumită cauză, pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuşi sînt
importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate (de exemplu, faptele care
probează falsitatea unui înscris cu care s-a dovedit ceva sau împrejurările care atestă reaua credinţă din
depoziţiile unui martor audiat în cauză). Acestea poartă denumirea de fapte auxiliare.
Fapte similare se numesc faptele care sînt asemănătoare celor care formează obiectul probaţiunii
într-o cauză, dar nu se află cu ele într-un raport de cauzalitate43
Faptele negative sînt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sînt inexistente, şi ele nu
pot fi probate desigur în această modalitate, decît dacă sînt convertite în fapte pozitive.
Faptele negative pot fi dovedite dacă sînt limitate şi determinate, aceasta permiţînd transformarea lor în
fapte pozitive. De exemplu, se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o
acţiune, prin dovedirea unui alibi, (situaţia prin care se demonstrează prezenţa cuiva într-un loc Ia un
anumit moment). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate
cu împrejurarea negativă determinată.
Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastităţii lor44
pentru că nu dau
posibilitatea unor corelaţii de referinţă. Astfel, este imposibil a se dovedi că cineva nu a folosit niciodată o
armă de foc, că nu a condus vreodată un anumit vehicul, că nu a fost într-o anumită localitate etc. Faptele
negative nedeterminate se exclud din obiectul probaţiunii. Cu cît gradul de determinare a situaţiei
negative creşte, cu atît sporeşte şi posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedită şi să intre în
anumite condiţii în obiectul probaţiunii într-o cauză.
Admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea probelor, în orice proces penal se pune
problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată In vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul
probei, are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi întîmplările
concrete a căror dovedire se solicită sînt de natură a ajuta soluţionarea cauzei. Această corelaţie se
examinează din diferite puncte de vedere ridicînd problema admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi
utilităţii probelor.
In materie penală, în principiu este admisibilă orice probă , legea ne-precizînd măsura în care probele sînt
sau nu admisibile.
Art. 93 alin.4 c. pr. pen. prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste cereri
neputînd fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă
este necesară pentru soluţionarea cauzei.
In procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă pe de o parte
sub aspectul libertăţii de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de
altă parte sub aspectul aprecierii acestora45
. Din punct de vedere al producerii probelor principiul
cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale46
. Dacă
intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.
O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu, proba verităţii în
cazul calomniei este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui
interes legitim47
. în celelalte cazuri proba verităţii este inadmisibilă.
43 Prin fapte similare se înţeleg faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvîrşită de învinuit sau inculpat anterior (GR. THEODORU, T.
PLĂESU, op. cit., p. 207). (De exemplu, împrejurarea că infracţiunea a fost săvîrşită după acelaşi modus operandi în care presupusul făptuitor a
comis anterior o infracţiune identică). 44 Non quis negativa şed quis indefinita (nu pentru că sînt negative ci pentru că sînt nedeterminate); vezi, V. DONGOROZ, op. cit, p. 211. 45 I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 611. 46 R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 729. 47 Veracitatea imputatei făcute în caz de calomnie se constată pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu judecarea unei asemenea fapte, prin
administrarea tuturor probelor admise de lege, fără a fi necesar ca acestea să se constate printr-o hotărîre judecătoreasca definitivă, obţinută pe
calea unei proceduri distincte. (Trib. Jud. Bihor, dec. pen. nr. 259/1981, R. R. D. nr. 3/1982, p. 62-63.
Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicţia ei cu cunoştinţele
ştiinţifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va admite de exemplu, dovedirea unor
împrejurări despre care s-аг susţine că sînt supranaturale, pentru că vin în contradicţie cu explicaţiile pe
care ştiinţa le dă fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului
moral al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice etc.
în orice alte situaţii respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greşită. Astfel, este
nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că
ar fi în duşmănie cu una din părţi. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea probei, ci ar
putea fi avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei 48
.
Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluţionării se numesc pertinente; cele care
nu sînt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă în speţă probe nepertinente. De pildă, nepertinentă
este încercarea inculpatului de a dovedi modul în care şi-a petrecut timpul înainte de săvîrşirea infracţiunii
şi în mod concret că nu a participat la o petrecere. Totuşi, chiar această împrejurare poate deveni
pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulaţie în care ar fi învinuit de conducere în
stare de ebrietate.
Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare
avînd o anumită concludentă. Sînt probe concludente49
acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează
asupra soluţionării procesului. Probele care nu sînt edificatoare, întrucît nu determină în nici un fel soluţia
se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă
şi concludentă50
De exemplu, relaţiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre inculpat şi persoana vătă-
mată sînt totdeauna pertinente avînd legătură cu cauza, dar nu sînt şi concludente în toate situaţiile. Ele
capătă însă o importanţă deosebită în rezolvarea unor cauze unde relaţia de rudenie ar putea determina
soluţionarea cauzei în ce priveşte calificarea faptei (omor intenţionat - art. t. c, c. pen., incest - art. 203 c.
pen., furt între rude - art. 210 c. pen. etc.).
448. O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar nu mai trebuie
dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante cunoscută de un număr foarte
mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deşi ar avea toată concludenta, prezintă
o anumită inutilitate. Constituie o probă utilă, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea
condiţii încît să formeze o convingere a organului judiciar. Invers, poate deveni inutilă o probă care deşi
concludentă a fost deja administrată.
Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă51
. Inutilitatea probei se manifestă
gradat fiind cu atît mai sporită cu cît proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară.
Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz.
Pentru activitatea procesuală prezintă importanţă dispoziţiile din art. 67 şi 68 c. pr. pen. potrivit cărora
cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă;
admiterea sau respingerea cererii se face numai motivat.
În practică s-a decis, că dacă instanţa a admis odată o probă, ea nu mai poate reveni asupra
dispoziţiei decît dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este
imposibilă52
. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decît cu arătarea cauzelor care o fac inutilă
în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului53
. Dacă din probele administrate rezultă că
inculpatul a săvîrşit infracţiunea imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge
probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă54
.
Deci, după cum am mai menţionat elementele de fapt şi de drept pe care trebuie să se bazeze hotărârea
judecătorească prin care se rezolvă conflictul de drept penal material adus în faţa justiţiei se dovedesc cu
ajutorul probaţiunii. Cum scopul final al procesului penal îl reprezintă însăţi judecata, adică această
hotărîre, iată deci căt de mare este importanţa probaţiunii în procesul penal. Ea reprezintă nervul central
al procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie
(faza probatorie a procesului penal).
Probaţiunea cuprinde două elemente indispensabile şi indesolubil legate între ele:
b) probele (probationes);
48 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1669/1971, R. R. D. nr. 1/1973, p. 168 49 Probe concludente sînt acelea care presupuse adevărate, sînt folositoare părţii care le invocă (R. GARRAUD, op. cit., p. 489). 50 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit, p. 119. 51 V. DONGOROZ, op. cit, p. 219. 52 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. m. 3180/1974, R. R. D. nr. 11/1975, p. 73; Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1182/1971, R. R. D. nr. 9/1971, p. 168. 53 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 527/1973, R. R. D. nr. 8/1973, p. 173. 54 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 5799/1970, R. R. D. nr. 6/1972, p. 169.
c) mijloacele de probă (media, instrumenta probanti).
Tema 5. MIJLOACE DE PROBĂ ŞI PROCEDEE PROBATORII
§ 1. Noţiuni preliminare
Probele sînt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.
Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.
Noţiunea trebuie delimitată ştiinţific cu precizie, împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de
vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută
sau demonstrată.
Mijloacele de probă nu se confundă cu subiectul probei. Subiect al probei este persoana care poate
procura elementul de informare care constituie proba (martor, expert, inculpat etc)55
.
În literatura de specialitate mai nouă se face deosebire între mijloacele de probă şi procedeele
probatorii. Acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă ci modul de a proceda în
folosirea mijloacelor de probă56
. Enumerarea mijloacelor de probă se face în art. 93 c. pr. pen. după cum
urmează: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză, etc.
În reglementarea procesual penală modernă există două sisteme de a înscrie în lege mijloacele de
probă.
Primul sistem, care este adoptat şi de codul nostru actual, enumera mijloacele de probă în mod
limitativ. Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate
de lege, dar nu prin alte mijloace neenunţate expres şi exhaustiv de norma juridică. Acesta constituie un
sistem riguros determinat la care nu se pot adăuga modalităţi neenumerate de lege.
Există numeroase reglementări în care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunţiativ57
.
Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exempli-ficativ, organul judiciar putând adăuga la
mijloacele enumerate în lege şi altele, care nu sunt prevăzute expres. Sistemul astfel creat este mai elastic
dar în acelaşi timp şi mai puţin riguros.
Fiecare dintre cele două concepţii manifestă avantaje şi dezavantaje incontestabile, în analiza cărora
nu mai intrăm.
O reglementare cu rigiditate redusă prezenta şi codul de procedură penală român din 1936, care în art.
137 prevedea că proba în materie penală se face prin următoarele mijloace: procese-verbale, înscrisuri,
martori, informatori, expertize, constatări la faţa locului, indicii, prezumţii şi orice alte mijloace neoprite
de lege.
De remarcat, că în partea finală însăşi textul evocat permitea ca faptele care constituie probe să poată
fi deduse în faţa organului judiciar prin orice modalitate de natură a forma convingerea intimă a
acestuia.
Folosirea oricăror mijloace neoprite de lege pentru determinarea convingerii organelor judiciare se
întâlneşte îndeosebi în procedurile care cunosc judecarea cauzelor cu juraţi, întrucât aceştia nu sunt de
regulă încorsetaţi de un sistem de mijloace probatorii fixat într-un tipar juridic formîndu-şi opinia despre
vinovăţia acuzatului în modul cel mai liber.
Libertatea mijloacelor de probă. Regula admisibilităţii generale a probelor în materie penală (cu
excepţiile minime învederate), atestă teza că în principiu este posibilă şi permisă dovedirea oricărei
împrejurări de fapt care constituie probă în rezolvarea cauzei penale. La această libertate a probelor
trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor
judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă, în
materie penală există regula generală că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din mijloacele
de probă prevăzute de lege. Libertatea acordată organelor judiciare înlătură piedicile ce s-ar putea ivi în
stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare58
.
Deşi mult mai largă decât în procedura civilă libertatea mijloacelor de probă poate fi uneori limitată în
condiţii restrânse şi în materie penală. Astfel:
55
V. DONGOROZ, op. cit, p. 212. 56
V. DONGOROZ ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 170. 57
M. FRANCHIMONT. s. a.. op. cit. n. 755. 58
Gr.Teodoru, op., cit., vol.II, p.93
- dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit de grav impune stabilirea
acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii (art. 117 alin. l c. pr. pen.);
- stabilirea morţii violente nu se poate face cu eludarea dispoziţiei din art. 114 c. pr. pen. care prevede că
în asemenea situaţie se va dispune o constatare medico-legală;
- probarea adulterului este admisă numai prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau
prin scrisori care emană de la soţul vinovat (art. 304 alin. 4 c. pen.);
- administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei căreia îi
aparţine acea chestiune (art. 44 alin. 2 c. pr. pen.).
464. Procedeele probatorii. Modalităţile concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă
sînt foarte variate. Este posibil ca prin acelaşi procedeu probator să se ajungă la administrarea unor
mijloace de probă diferite (de exemplu, ascultarea unor persoane poate constitui un procedeu probator atât
în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în cazul declaraţiei oricărei altei părţi ori a martorului). De
asemenea, este posibil ca acelaşi mijloc de probă să comporte modalităţi concrete de administrare diferită,
ducând la procedee probatorii deosebite (spre pildă, în cazul unui înscris procedeele de cunoaştere a
conţinutului acestuia pot fi foarte variate: cercetarea directă, traducerea sau descifrarea în cazul redactării
într-o limbă străină sau formă criptografică, compararea cu alte scripte în cadrul prezentării acestora spre
comparaţie în condiţiile art. 127 c. pr. pen., ridicarea lor sau găsirea în cadrul unei percheziţii ori cercetări
Ia faţa locului etc.
465. Reglementarea mijloacelor de probă este detaliată în art. 69-132 c. pr. pen. Cu privire la concepţia
legiuitorului asupra sistematizării acestora este de reţinut că în dispoziţiile respective au fost cuprinse atât
prevederile ţinând de normarea propriu-zisă a mijloacelor de probă enumerate prin art. 64 c. pr. pen. cât şi
dispoziţiile referitoare la procedeele probatorii.
Unele dispoziţii privitoare la mijloacele de probă au fost prevăzute în acelaşi cadru cu procedeele
corespunzătoare mai adecvate. De pildă, în secţiunea intitulată "Declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului" (art.103 ) se cuprind dispoziţii atât cu privire la această declaraţie ca mijloc de probă cât şi
la procedeul probator al ascultării cu toate aspectele care ţin de metodologia audierii (importante în tactica
cercetării criminalistice) şi care au evidente implicaţii juridice.
în afara acestui mod de a proceda, care se regăseşte şi la alte mijloace de probă în cadrul capitolului
respectiv, în cod au fost incluse şi secţiuni în care sunt reglementate de sine stătător anumite procedee
probatorii cum ar fi: confruntarea (Secţiunea IV, art. 87-88), ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea
percheziţiei (Secţiunea VIII, art. 96-111), cercetarea la faţa locului şi reconstituirea (Secţiunea XII, art.
129-131).
§ 2. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului. Se consideră învinuit, persoana împotriva căreia este desfăţurată procedura de urmărire penală, în
legislaţie acest titlu este atribuit făptuitorului odată cu declanşarea procesului penal – art.229 CPP potrivit
legii persoana faţă de care se efectuiază urmărirea penală se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în
mişcare acţiunea penală împotriva sa. Actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de
învinuit sunt: rezoluţia şi procesul-verbal (ele fiind cele două acte prin care începe urmărirea penală)59
.
Nimeni nu cunoaşte mai bine cum a avut loc fapta penală decât infractorul.
Deşi învinuitul sau inculpatul nu are deseori interesul să dezvăluie adevărul, declaraţiile lui - chiar
în varianta expusă de acesta - cuprind aspecte a căror importanţă e incontestabilă în soluţionarea
procesului. In plus, declaraţiile celui în cauză reprezintă primul element prin care acesta îşi exercită
personal dreptul de apărare, aducând la cunoştinţa organului judiciar faptele şi împrejurările de natură a-1
dezvinovăţi sau de a reduce din vinovăţie. Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu excepţia
cazului când se sustrage de la desfăşurarea procesului penal. Nerespectarea obligaţiei constituie un motiv
de nulitate a hotărârii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de
apărare60
.
Învinuitul sau inculpatul nu este însă obligat să relateze faptele pentru că darea declaraţiei este un drept
al său şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se).
59
I.Pitulescu, P.Abraham, E.Derţitan, I.Ranete, Dicţionar de termini juridici uzuali, explicativ-practic, Naţional
1997, pag.42 60
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 399/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 57
Procedura de ascultare este prevăzută în art. 70-74 c. pr. pen. La început, învinuitul sau inculpatul este
întrebat cu privire la datele de identitate, la locul de muncă, ocupaţie, antecedente penale şi orice alte date
necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale61
. Învinuitul sau inculpatul este informat despre fapta
care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce cunoaşte în legătură cu aceasta62
. El
nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie sau să nu denatureze adevărul, pentru că învinuitul are dreptul şi
nu obligaţia de a da declaraţii.
Pentru ascultarea sa învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar. Dacă
învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta, organul îl ascultă la locul unde se
află. în faza de urmărire penală, înainte de ascultare, organul cere învinuitului sau inculpatului să dea o
declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, învinuiţii sau inculpaţii sunt ascultaţi
separat.
Învinuitul sau inculpatul este lăsat la început să declare tot ce ştie în cauză. Ascultarea nu poate
începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor date anterior. Nu se permite prezentarea sau citirea
declaraţiilor scrise mai înainte, fiind însă admisă folosirea de însemnări pentru redarea amănuntelor greu
de reţinut.
Declaraţiile orale se consemnează în scris, citindu-se conţinutul sau permi-ţîndu-se lectura, învinuitul sau
inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină şi la sfârşit. în caz de nesemnare (imposibilitate,
necunoaşterea scrisului, refuz) aceasta se menţionează în declaraţia scrisă. Declaraţia se semnează şi de
organul de urmărire, respectiv preşedintele completului de judecată şi grefier.
Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixată în art. 69 c. pr. pen. care dispune că
declaraţia învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este
coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă (se poate reţine numai ceea ce se confirmă
prin alte probe) şi retractabilă (organul apreciind asupra valorii retractării)63
. Posibilitatea retractării
subzistă în orice fază a procesului şi în căile de atac extraordinare64
Recunoaşterea faptei nu constituie o
piedică în revizuirea ulterioară a hotărârii65
.
Organul judiciar este îndreptăţit să înlăture declaraţiile date înainte asupra cărora inculpatul a revenit,
dar numai în măsura în care retractarea e temeinic motivată şi de natură să formeze convingerea că
relatările anterioare nu reprezintă adevărul66
.
în dreptul modern declaraţia învinuitului sau inculpatului nu mai este considerată „regina probelor”.
Totuşi, în unele sisteme de drept, în special cel de tip anglo-saxon, concepţiile tradiţionale au lăsat urme.
Astfel, dacă inculpatul declară de la început că se recunoaşte vinovat, procedura se simplifică (de
exemplu, se exclude participarea juriilor), de unde importanţa de a şti iniţial dacă apărarea pledează cu
recunoaşterea sau nerecunoaşterea vinovăţiei (guilty or not guilty)67
. De asemenea, inculpatul nu poate fi
audiat în timpul urmăririi penale, dacă se declară not guilty (non coupable)68
.
Doctrina modernă se referă la folosirea în practică a unor mijloace tehnice de apreciere a
declaraţiilor inculpatului. De exemplu, tehnicile criminalistice de cercetare occidentale pun mare accent
pe anumite probe psihometrice (se măsoară ritmul respiraţiei, a pulsului, presiunea arterială etc., în timp
ce se pun inculpatului diverse întrebări - unele neutre altele socotite critice). Pentru înregistrare se
folosesc aparate cunoscute sub diverse denumiri (cardio-pneo-psihograf, poligraf, Keller, "detector de
minciuni", detector de stress emoţional în voce sau scris etc.)69
Aparatele de tipul detectorului de minciuni ("Lie detector", "Lugendetektor") sunt impropiu denumite
astfel deoarece acestea nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în
timpul variatelor stări emoţinale, care se concentrează în diverşi parametri funcţionali, ce urmează a fi
interpretaţi în vederea aprecierii existenţei unor simulări în formularea răspunsurilor70
.
61
Vezi, EUGEN LAZĂR, Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana infractorului, R.R.D. nr.
11/1969, p. 71-78. 62
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1966 R.R.D. nr. 1/1967, p. 116. 63
V. DONGOROZ, op. cit, p. 221. 64
R, MERLE, A. VITU, op. cit, p. 756. 65
R. GARRAUD, op. cit, voi. II, p. 76. 66
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 63/1980, R.R.D. nr. 3/1981, p. 65. 67
R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 752. 68
G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 362. 69
EMILIAN STANCU Criminalistica, voi. II, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 115-116. 70
A. CIOPRAGA, Criminalistica, Tactica, Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, 1986, p. 206.
Literatura română de specialitate este unanimă în a aprecia că testarea sincerităţii declaraţiilor cu ajutorul
unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoţiei, deşi are un fundament ştiinţific, nu poate încă
produce consecinţe juridice concludente şi nu poate fi folosită decât cel mult ca mijloc de investigaţie
extrajudiciară, fără a fi considerată mijloc de probă sau procedeu probatoriu admis de lege.
§ 3. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile În afara făptuitorului, pot furniza date legate de infracţiunea săvârşită şi celelalte părţi, în primul rând
cel vătămat prin fapta penală. De aceea, organul judiciar are obligaţia să cheme şi să asculte persoana
vătămată precum şi partea responsabilă civilmente (art. 76 c. pr. pen.). Neaudierea părţii vătămate duce la
desfiinţarea sentinţei, deoarece potrivit art. 75 declaraţia, în măsura coroborării cu alte probe în cauză,
constituie mijloc de probă71
.
Cel vătămat trebuie lămurit înainte de ascultare că poate participa în cauza penală în calitate de parte
vătămată sau parte civilă, după caz, precizându-se .
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile, responsabile civilmente – fiind una din părţile
procesului penal, aceştia au şi ei dreptul de a face declaraţii – art.75-77 CPP. Pentru ca o persoană să
participe în cadrul unui proces penal în calitate de parte vătămată, sau una dintre cele indicate, este
necesar ca ea să se prezinte în faţa autorităţilor competente, unde i se pune în vedere că poate participa în
această calitate.
Conform art.76 CPP organul judiciar are obligaţia de a asculta persoana vătămată precum şi
persoana responsabilă civilmente. Ca o condiţie sine-qua-non apare iminenţa informării părţii vătămate,
înaintea începerii ascultării cu drepturile şi efectele ce apar ca rezultat al participării la proces.
Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face după aceleaşi
reguli ca şi cele aplicate la ascultarea învinuitului sau a inculpatului fără depunerea de jurământ, aceasta
se datorează faptului că este deasemenea parte cointeresată în cauză.
Importanţa deosebită a declaraţiilor părţii vătămate constă şi în faptul că ele reprezintă prima sursă
de informare a organelor de drept asupra faptei comise şi poate contribui esenţial la început acumulării
datelor referitoare la fapta şi făptuitor72
. În acest sens organele judiciare au anumite obligaţii pe care
trebuie să le îndeplinească faţă de persoana vătămată73
.
La aprecierea valorii probante a declaraţiilor părţii vătămate va trebui să se manifeste o firească
suspiciune, deoarece persoana dată este preocupată de apărarea intereselor sale ţi ea ar putea să exagereze
faptele inculpatului spre a se justifica pedepsirea mai aspră a acestuia74
.
§ 4. Declaraţiile martorilor – este imposibil a ne imagina desfăşurarea unui proces penal fără
participarea a cel puţin unui sau doi martori.
Legislaţia în vigoare a României a făcut unele excepţiifaţă de persoanele care pot participa în cadrul
procesului penal ca martor75
, stabilindu-se unele restricţii în această privinţă. Un moment esenţial,
careţine mai mult de practică, este cerinţa de participare a cel puţin doi martori. Anume această
împrejurare de participare a unei persoane în rolul dat permite persoanei împuternicite de a percepe modul
în care s-au desfăşurat careva acţiuni, prin care fapt permite înţelegerea ordinii de desfăşurare a faptelor
cenecesită vereficare şi apreciere juridică.
Ascultarea martorilor se face cu respectarea următoarelor cerinţe:
- obligaţia de a se prezenta la chemare;
- obligaţia de a depune declaraţii;
- obligaţia relatării adevărului;
Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, etate, adresă, ocupaţie. Este întrebat
asupra rudeniei cu părţile din proces şi relaţiile cu ele. Dacă este rudă apropiată, i se pune în vedere că nu
are obligaţia de a face declaraţii. După aceasta martorul depune jurământul prevăzut de art.85 CPP.
§ 5. Înscrisurile – reprezintă încă un mijloc de probă, prevăzut de către legislaţia procesual penală a
României. Conform art.89 Cod de procedură penală, înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în
71
Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 351/1970, R.R.D. nr. 8/1971, p. 161. 72
Grigore Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1972,
pag.133 73
N.Volonciu “Tratat de procedură penală. Partea generală,” PAIDEIA, ediţia a III-ea, pag.183. 74
I.Pitulescu, P.Abraham, E.Derţidan, I.Raneti, Dicţionar de termini juridici uzuali, explicativ-practic, Naţional,
1997, pag.42. 75
Elena Dinisu Crişu, Ştefan Crişu “Cereri penale în justiţie”, AGRESSIS, 1999, pag.76.
conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să constituie la aflarea adevărului. În acest act
normativ este dată o noţiune generală, aceasta fiind desfăşurată mai deteliat în literatura de specialitate.
Drept exemple de asemenea lucruri pot servi diferite registre de evidenţă, chitanţe sau alte obiecte
care păstrează pe suprafaţa lor diferite date sau imprimări, corespondenţa.76
În multe cazuri un ănscris
poate servi şi ca mijloc material de probă şi mai pot fi divizate în înscrisuri necaracterizate şi
caracterizate.
O trăsătură esenţială pe care trebuie să le posede înscrisurile, este fsptul că pe ele trebuie să fie
marcate semnele scrierii fonetice.77
Cu această ideie este imposibil de a nu fi de acord, deoarece anume
prin fixareacuvintelor omul îşi redă ideile într-o careva limbă, iar dacă să luăm ca exemplu tabloul unui
pictor, el nu poate avea nici o valoare probantă, cu excepţia cazului când este pregătit pentru a fi realizat
drept având o careva valoare istorică sau artistică falsă. De exemplu o persoană realizează un tablou al
său, spunând că este lucrarea uni pictor vestit. În acest caz consider că acesta este un mijloc de probă
material.
§ 6. Înregistrările audio sau video şi fotografiile. Despre rolul şi importanţa fotografiei s-au scris foarte
multe articole, monografii, lucrări atât de specialiştii în dreptul procesual, cât şi de către specialiştii în
criminologie. Aş vrea numai să menţionez faptul că datorită fotografiei s-a reuşit faptul de a prezenta
careva momente sau obiecte în mod real, cum ele s-au întâlplat, iar prin intermediul fotografiei color-
chiar şi culorile nemijlocit. Ultimul tip de fotografii permite spre exemplu prezentarea mai realăa locului
unui omor, unde petele de sânge vor fi văzute în modul corespunzător.
§ 7. Mijloacele materiale de probă. – Sunt prevăzute de secţiunea VII a Codului de procedură penală, în
art.94-95. în conformitate cu art.94 obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, constituie mijloace materiale de probă.
Aceste mijloace de probămai sunt numite „martori muţi”,78
aceasta are loc din cauza că materialele
date pot „vorbi” numai cu ajutorul omului – în urma analizei minuţioase a urmelor lăsate pe obiectele
date. Aceste mijloace de probă în cele mai multe cazuri dovedesc declaraţiile unor martori obişnuiţi.
Conform opiniei unor savanţi în materia dată – obiectele respective nu se ridică suspiciunea relei-credinţe
de care pot da dovadă unii martori.79
§ 8. Metodele de strîngere şi verificare a probelor
Reglamentarea de către lege a obiectului şi limitelor procesului probatoriu, condiţiilor cărora
trebue să corespundă probele, scopul cărora e de a asigura plinătatea, multelateralitatea şi obiectivitatea
cercetării circumstanţeloresenţiale a fiecărui dosar, se îmbină cu cerinţele înaintate metodelor de strîngere
şi verificare a probelor. Fiecare obiect al cunoaşterii cere o tehnologie specială de cercetare a lui, o
metodă specială de studiere şi prelucrare a materialului.
Deaceea în sistema noţiunilor iniţiale a dreptului şi teoriei probatorice se includ la un rînd cu
caracteristica scopului, obiectului, limitele şi mijloacele procesului probatoriu, deasemenea şi
caracteristica metodelor de strîngere şi verificare a probelor. Cu toate acestea apare un rînd de întrebări,
legate de sistema şi caracterul metodelor de dovedire, condiţiile de admitere a lor, particularităţile de
folosire a lor, aplicabile la unele faze aparte a procedurii penale în împuternicirile diferitor participanţi ai
procesului. Examinarea acestor întrebări cu atît mai mult e necesară, că spre deosebirea de alte noţiuni de
bază ai dreptului şi teoriei probatorice, metodelor de dovedire îi este acordată cu mult mai puţină atenţie
în literatura procesuală.
Metodele de strîngere şi de verificare a probelor – este o sistemă de procedee şi operaţiuni
realizate în acţiunile prevăzute de legea procesuală penală, a anchetatorului, judecătorului şi altor
persoane ce au aşa împuterniciri, ce sunr îndreptate spre căutarea, stabilirea, primirea, fixarea şi
cercetarea datelor de un anumit tip. Nu se poate, cu aceasta se face uneori, să limităm noţiunea procesuală
de strîngere şi verificarea probelor nu mai da ordinea formei de producere a acţiunilor corespunzătoare.
Deoarece reglamentarea procesuală, să razăm pe legitatea cunoaşterii ce există real, impune să activezi în
strictă conformitate cu ele, deoarece ea cuprinde strîngerea şi ferificarea probelor nu numai din exterior,
dar şi din interior, singurul conţinut a acţiunilor corespunzătoare. Conţinutul de bază ai metodelor de
76
Elena Dinisu Crişu, Ştefan Crişu, op.cit., pag.76 77
Idem
strîngere şi verificare a probelor, sînt procedeele şi operaţiile de dovedire, prin mijlocirea cărora se
efectuiază primirea informaţiei necesare şi transmiterea ei adresaţilor de dovedire. Existenţa regulilor
formale, executarea cărora trebue să adeverească mersul şi rezultaele aplicării procedeelor şi operaţiunilor
corespunzătoare de aflare a adevărului, alcătuesc specificul metodei procesuale de strîngere şi verificare a
probelor, dar să nu epueze conţinutul şi scopul reglamentării legislative.
Putem evedenţia următoarele elemente obligatorii a caracteristicii în lege a fiecărei metode
procesuale de strîngere şi verificare a probelor, ca o îmbinare specială a procedeelor şi operaţiilor
destinate pentru primirea şi transmiterea informaţiei probatorice:
1) stabilirea tipului de informaţie, spre primirea cărora e îndreptat
procedeul dat;
2) enumerarea participanţilor;
3) descrierea esenţei procedeelor şi operaţiilor îndreptate spre
strîngerea şi verificarea probelor;
4) locul şi tipul de apreciere a acestor procedee şi operaţiuni;
5) condiţiile de admitere a lor;
6) măsurile de asigurare a multelateralităţii strîngerii şi verificării
probelor;
7) măsurile de prevenire a infuziunei în sfera intereselor personale
a cetăţenilor, asigurarea securităţii şi îngrădirea demnităţii persoanelor, la care, sau cu ajutorul cărora pot
fi primite datele corespunzătoare;
8) determinarea detalizată specială a procedeelor şi operaţiunulor
de fixare a datelor adunate şi a rezultatelor de verificare a lor, atît şi a datelor ce adeveresc corespunderea
acţiunilor de adunare şi verificare a probelor cerinţelor legii;
Astfel sistema de reglamentare a fiecărei metode de adunare şi verificării metodelor de adunare şi
verificare a probelor, reflectă trăsăturile caracteristice a procesului probatoriu în întregime. Procedeele şi
operaţiunile de aflare a adevărului se înfrăţesc şi se combină cu procedeele şi operaţiunile îndreptate spre
asigurarea şi convingerea corectitudinei de primire a datelor, cu scopul de a asigura plinătatea şi precizia
fixării şi transmiterii acestor date, asigurării drepturilor şi intereselor legale, a persoanelor, ce se află în
sfera activităţii de strîngere şi verificării a probelor. Ca şi procedeele de aflare a adevărului, măsurile de
acest gen sînt întruchipate în formă legală, ce se manifestă ca o sistemă de prescrieri şi interzicerii.
Sistemele metodelor de strîngere a probelor sînt diferite, reeşind din caracterul obiectelor –
purtători de informaţie, natura semnelor ce transmit informaţia, metoda de cadre a ei, strucruraobiectului
reflectat, obstacolele aşteptate, tipice, oentru strîngerea şi transmiterea informaţiei de acest tip.
Comunicări verbale în scris – aceasta este una din formele de informare…
Materialele şi detaliile deasemenea ne servesc ca mijloace de informare. Practic orice formă ai
operaţiunilor pe care le putem urmări şi înregistra, alcătueşte o informaţie potenţială a surselor
comunicabile80
.
Aceste legităţi generale a teoriei informative pot fi complect răspîndite în ramura procesului
probatoriu, ca şi bazele despre necesitatea asigurării maximale a preciziei datelor transmise şi eficacitatea
lor. Metodele de strîngere şi verificare a probelor de fiecare tip sînt destinate pentru aceea, ca să asigure
siguranţa necesară a informaţiei primite în forma ei concretă.
Articolul 56 al C.P.P. al R.M. clar evedenţiază metodele de strîngere şi verificare a probelor,
reeşid anume din specificul existenţei şi transmiterii diferitor tipuri de informaţie.
Interogării, percheziţiei, ridicării, cererii (de a prirmi de la cetăţeni şi persoane cu funcţii de
răspundere a documentelor) ca metode de primire a comunicăţiilor verbale şi scrise de la persoanele în
conştiinţa cărora sînt întipărite anumite date;
Examinările, cercetările, ridicări, experimente, cerinţa prezentării obiectelor ca metoda de primire
a informaţiei probatorice, ce se conţine în elementele faptei urmărite nemijlocit.
Expertiza ca metodă de primire a informaţiei. Ce se cere pentru efectuarea ei, primirea sau
transmiterea cunoştinţelor speciali.
Astfel deosebirea metodelor de strîngere a informaţiei şi verificare a probelor în esenţă produce
deosebirea tipurilor utemilor, ceea ce corespunde subordonării scopurilor şi metodelor numite mai sus, de
strîngere şi verificare a probelor nu poartă un caracter obişnuit. De pildă, percheziţia şi ridicarea cu scopul
80
Соловьев А.Б. Использование доказаткльств при допросе, Москва, 1981, с.20-50 (Soloviov A.B. Folosirea
probelor la interogatoriu, Moscova, 1981 pag.20-50)
strîngerii obiectelor, lucrărilor, ca cerinţă de a prezenta probe de un fel sau altul, au multe comune. Dar şi
strîngerea şi verificarea informaţiei ce se conţine în semnele obiectelor, ce necesitate includ strîngerea şi
verificarea comunicăţiilor persoanelor referitor la originea apariţiei informaţieidate. Cu toate acestea
această împărţire are o temeinicie rwală, ce permite în mare măsură să evedenţieze particularităţile
existenţei şi transmiterii formelor concrete a informaţiei faptice lacăutarea ei, stabilirea, primirea, fixarea
şi examinarea.
Metodele de strîngere şi apreciere a probelor sînt:
1) acţiunile de anchetă şi judecată de strîngere şi păstrare a
probelor;
2) alte metode de adunare şi verificare a probelor;
a) acţiunile de verificare în faza de intentare a dosarului penal
(primirea declaraţiilor şi comunicaţiilor, cererea lămuririlor şi a altor materiale);
b) cererea prezentării documentelor şi obiectelor de la cetăţeni, de
către organul ce efectuiază cercetarea pe dosar:
I) cererea de a prezenta obiecte şi documente ce deacum sînt;
II) cererea de a petrece revizia şi a prezenta rezultatele ei;
III) cererea de a alcătui şi prezenta documentele (certificate, caracteristici ect.)
c) primirea comunicaţiilor (în acelaş rînd a documentelor şi
obiectelor din iniţiativă) de la;
I) participanţii la proces;
II) organizaţii şi instituţii;
III) cetăţeni;
IV) alte persoane.
Tuturor acestor metode (nu numai acţiunilor de anchetă şi judiciare
în sens restrîns) le sînt caracteristice toate elementele, despre care s-a vorbit mai sus, deşi ele sînt descrise
nu cu acelaş grad de detalizare. Tote ele au o formă procesuală în unitate cu conţinutul său. Deaceea ar fi
greşit să socotim alte metode, în afara acţiunilor de anchetă şi judiciare, ca metode procesuale de strîngere
şi verificare a probelor. Forma lor procesuală e alta, decît la acţiunile de anchetă, e mai puţin detalizată,
dar că există.
Astfel, cercul metodelor admisibile de strîngere şi verificare a probelor sînt corelate de legislator
cu sarcinile concrete a fiecărei faze a procedurii penale, prezentînd fiecare dată posibilitatea necesară şi
suficienţa pentru realizarea acestor sarcini şi cu toate acestea împiedicînd eşirea după limitele scesteia.
Dar nu trebue să excludem că pe parcursul dezvoltării procesului penal pot apărea şi metode noi de
strîngere şi verificare a probelor.
După alte concepţii doctrinare probele pot fi clasificate după diverse criterii în literatura juridică
neexistînd un punct de vedere unitar în această privinţă. Probele pot fi împărţite în două după cum vin sau
nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul lor cu obiectul probaţiunii
şi deci faptul principal care urmează a se dovedi etc.
Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină se vor analiza în continuare următoarele:
probele în acuzare şi apărare, probele principale, secundare si incidentale, probele preexistente şi
survenite, probele imediate şi mediate, probele directe şi indirecte81
.
Astfel, revenit la desfăşurarea înşelesurilor susmenţionate.
- Probele în acuzare sînt acelea prin care se face dovada vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a
unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sînt în defavoarea
inculpatului sau învinuitului ele fiind administrate în vederea susţinerii acuzării.
- Probele în apărare sînt cele care dovedesc nevinovăţia inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare
care survine în favoarea acestuia. Probele în apărare sînt administrate în genere de apărare, dar pot fi
administrate şi de organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei aflării adevărului în cauză; aceste
probe trebuie strînse, administrate şi verificate din oficiu de către organele judiciare, independent de
poziţia apărării.
Calificarea după acest criteriu nu prezintă o rigurozitate ştiinţifică fiind pozibil ca demarcaţia dintre
aceste categorii să nu fie totdeauna netă, iar pe de altă parte o anumită categorie să se transforme în
81
Probele se mat clasifică de exemplu, în probe materiale şi personale, judiciare §i extrajudiciare etc. I.
STOENESCU, şi GR. PORUMB, Drept procesual civil român. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1966, p. 151-152; de
asemenea, sînt amintite categorii ca de pildă: probe precise, probe conjuncturale, probe dubioase, probe sigure etc.
(V. DONGOROZ, ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 169).
contrariul ei. Totuşi clasificarea este menţinută şi amintită în mod constant în literatura de specialitate82
,
datorită importanţei sale din punct de vedere practic.
După obiect83
, probele se clasifică în principale, secundare şi incidentale. - Probele principale
se referă la existenţa faptului imputat.
- Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului.
- Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de ex. temeinicia
motivelor de recuzare invocate de către parte).
În raport de realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în: preexistente şi survenite84
.
Constituie o probă preexistentă o împrejurare de fapt care este anterioară săvîrşirii infracţiunii cum ar fi
de exemplu faptul că bigamul celei de-a doua căsătorii a mai fost legal căsătorit sau că funcţionarul care a
primit mită în legătură cu activitatea sa prestează această activitatre în virtutea unui contract de muncă
anterior încheiat etc.
Dimpotrivă, proba este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul
comiterii infracţiunii sau chiar ulterior. De pildă, decesul victimei într-o cauză de omor constituie o
asemenea probă întrucît împrejurarea a survenit cu ocazia săvîrşirii faptei, rezultatul putîndu-se produce
chiar ulterior.
- Probele imediate (nemijlocite sau primare) sînt probe nederivate obţinute din sursa originală.
Constituie o probă imediată declaraţia unui martor ocular care relatează faptele înregistrate prin simţuri
proprii; originalul unui înscris este de asemenea o probă imediată.
- Probele mediate (mijlocite sau secundare) nu provin direct de la izvorul probei, fiind obţinute dintr-o
sursă mai îndepărtată (din a doua mînă sau uneori chiar pe o filieră mai lungă).
Clasificarea are în vedere gradul în care se aplică principiul nemijlocirii. Importanţa practică constă în
determinarea folosirii pe cît posibil a probelor imediate şi în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar fi
impietat asupra nemijlocirii.
- Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale,
demonstrînd ele singure vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în
flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoaşterea coroborată cu alte probe etc.
- Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăţia sau nevinovăţia, reprezentînd numai
împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Sînt probe indirecte de
exemplu: faptul că între infractor şi victimă exista anterior o duşmănie, faptul că infractorul a fost văzut în
apropierea locului săvîrşirii infracţiunii, faptul că persoana bănuită nu are alibi etc.
Probele indirecte, denumite şi indicii, luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe cînd o
singură probă directă dovedeşte vinovăţia cuiva.
în practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, pentru că modul ocult de săvîrşire a
infracţiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe. Cînd în cauză există numai probe indirecte,
acestea trebuie mînuite cu multă circumspecţie şi pricepere profesională, încît concluzia desprinsă să aibă
putere de certitudine, iar legătura şi armonia din lanţul indiciilor să excludă posibilitatea fundamentării
altei versiuni.
Conform art.93 alin. (2) CPP al R.Moldova prevede că:
În calitate de probe în procesul penal e admit elemete de fapt constatate prin intermediul următoarelor
mijloace:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii