MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS PARTICULARITĂŢILE DE EMITERE A ACTULUI JUSTIŢIAR ÎN PROCESUL PENAL (Ciclul II) AUTOR: Artur AIRAPETEAN dr. îndrept, conf. univ. Total ore 150 Contact direct: 50 Lucru individual:100 Forma de evaluare: examen Nr. de credite: 5 Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
38
Embed
NOTE DE CURS PARTICULARITĂŢILE DE EMITERE A ......hotărârile judecătoreşti devin executorii pentru că se bazează pe puterea şi autoritatea statală. Efectuând o sinteză
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PARTICULARITĂŢILE DE EMITERE
A ACTULUI JUSTIŢIAR ÎN PROCESUL PENAL
(Ciclul II)
AUTOR:
Artur AIRAPETEAN
dr. îndrept, conf. univ.
Total ore 150
Contact direct: 50
Lucru individual:100
Forma de evaluare: examen
Nr. de credite: 5
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
CONŢINUTUL DISCIPLINEI
Tema 1. Introducere în studiul.
Sentinţa judiciară constituie unul din importantele acte ale justiţiei penale. În
conformitate cu art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10
decembrie 1948 de Asambleia Generală a Organizaţiilor Naţiunilor Unite orice persoană
acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până
când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost
asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Această normă de drept şi-a găsit reflectare
atât în art. 21 din Constituţia Republicii Moldova; art. 8, art. 25 CPP Republica Moldova,
precum şi în alte acte normative ale altor state (ex.: p. 1 art. 49 Constituţia F. Ruse, art. 14
CPP F. Ruse, Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a F. Ruse nr. 1, 29.04.1996 “Cu
privire la sentinţa judiciară”. Deci nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza unei sentinţe a instanţei
judecătoreşti. Nici un oarecare alt act procesual nu poate hotărî cele menţionate şi nu poate
înlocui sentinţa instanţei de judecată.
Totalitatea cercetărilor şi investigaţiilor efectuate privind noţiunea sentinţei judiciare,
definirea acestei noţiuni, precum şi esenţa sentinţei judiciare ca act al justiţiei penale se
bazează pe multiplele idei, interpretări, principii, analize şi sinteze expuse în lucrările
savanţilor în materie de drept procesual penal din diferite ţări.
Pentru a delimita atât tendinţele comune cît şi divergenţele cuprinse la capitolul
definirii noţiunii de sentinţă, iniţial e necesar să-i aflăm originea sau provenienţa sentinţei ca
act procesual. Referindu-ne la acest aspect un răspuns îl găsim în art. 341 actualul CPP al
Republicii Moldova, unde este indicat că instanţa judecătorească la înfăptuirea justiţiei în
cauzele penale adoptă încheieri, sentinţe, decizii şi hotărâri. Aceeaşi idee era stipulată şi în art.
219 vechiul CPP RM pînă la introducerea ultimelor modificări, însă sub un alt aspect,
indicându-se că în urma dezbaterilor judiciare, instanţa de judecată adoptă una din
următoarele hotărâri: sentinţe, decizii şi încheieri. Din asemenea prevedere era evident faptul
că sentinţa este o hotărâre adoptată de instanţă, însă nu era nominalizată şi hotărârea ca act
care este emis de Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prevedere care s-a introdus ulterior şi care
a fost preluată şi în actualul CPP RM şi pentru a nu le confunda una cu alta, adică sentinţa –
ca hotărâre şi hotărârea – ca act, legiuitorul le defineşte în felul următor:
– hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se
numeşte sentinţă;
– hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în
anulare, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la judecarea cauzei se
numeşte decizie;
– Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărâri.
– Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecării cauzelor se numesc
încheieri.
Din prevederile art. 341 CPP RM rezultă faptul că sentinţa este emisă numai de prima
instanţă sau instanţa de fond şi că sentinţa judecătorească este cea mai importantă hotărâre,
pentru că prin acest act de dispoziţie instanţa soluţionează cauza penală, deoarece odată cu
emiterea sentinţei se termină examinarea cauzei în judecata primei instanţe şi numai sentinţa
este pusă în executare, iar hotărârile şi deciziile doar o completează.
Conform principiilor fundamentale ale Justiţiei consfinţite în Constituţia RM şi CPP
RM, evidenţiem următoarele: în primul rând Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte în
numele legii numai de instanţele judecătoreşti; iar în al doilea rând, orice persoană acuzată de
săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în
3
mod legal, în cursul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale şi va fi
constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
Analizate în interacţiunea lor, aceste prevederi permit de a stabili mai clar şi evident
atât esenţa justiţiei în cauzele penale, cît şi de a formula adecvat noţiunea actului emis de
justiţia penală – sentinţa judiciară – de a dezvălui particularităţile specifice cît şi cerinţele
înaintate faţă de acest act. Această sarcină constituie şi una din problemele teoriei procesului
penal.
Noţiunea de sentinţă are un sens generic, menţionează pe bună dreptate savanţii
români T. Pop şi N. Volonciu, cuprinzând nu numai rezolvările date de instanţă asupra
fondului cauzei, ca o concluzie finală a dezbaterilor, ci ea înglobează şi actele prin care se
rezolvă şi chestiunile premergătoare sau incidente soluţionării cauzei. În acest sens larg,
sentinţa este un act prin care instanţa se pronunţă asupra tuturor problemelor cu privire la care
urmează a se statua în cadrul judecăţii.
În sentinţa judecătorească se manifestă concluzia instanţei cu privire la conflictul de
drept penal dedus în faţa justiţiei. Această concluzie se fundamentează pe convingerea
judecătorului.
Sentinţa judecătorească nu conţine numai aprecierea şi soluţionarea cauzei, constituind
şi un act de dispoziţie. Ceea ce instanţa a dispus prin sentinţa definitivă, devine obligatoriu şi
executoriu atât pentru părţile vizate prin sentinţă cît şi pentru organele chemate a pune în
executare aceasta.
Sentinţele judecătoreşti pronunţându-se în numele legii, sunt obligatorii, iar forţa lor
obligatorie decurge din obligativitatea însăşi a normei juridice şi în particular din prevederile
art. 120 al Constituţiei RM, care prevede că: “este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor
hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în
timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive”.
Din cele menţionate putem deduce că sentinţa este o hotărâre a instanţei judiciare şi un
act al puterii de stat judiciare.
Astfel, după cum legea are în spatele ei forţa de constrângere a statului, tot astfel şi
hotărârile judecătoreşti devin executorii pentru că se bazează pe puterea şi autoritatea statală.
Efectuând o sinteză a ideilor expuse şi evocând esenţa sentinţei subliniem că toate
tipurile de hotărâri emise de instanţă la înfăptuirea justiţiei au importanţă procesuală, însă
sentinţa este şi rămâne a fi unul din importantele acte procesuale, care se pronunţă în numele
legii şi din numele statului, prin care se realizează pe deplin funcţia procesuală a instanţei de
judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale.
Privită sub aspect structural, sentinţa este şi o construcţie logică, pentru care motiv
savantul italian Vincenzo Manzini iniţial sublinia că sentinţa reprezintă un silogism general,
reflectând înlănţuirea tuturor raţionamentelor pe care judecătorul le-a înfăptuit în cadrul
activităţii sale în care premisa majoră este norma juridică, premisa minoră o constituie faptele
supuse judecăţii, iar concluzia – deducţia rezultată din combinarea primelor două elemente,
însă ulterior a sintetizat că sentinţa constă dintr-o serie de silogisme a căror deducţie ultimă
este aplicarea legii la fapte. La acelaşi aspect cu o afirmaţie contradictorie se pronunţă
procesualistul român E. Florian, subliniind că sentinţa nu poate fi considerată ca un silogism
pur şi abstract, ci ca o decizie asupra realităţii umane şi sociale. Considerăm a fi mai corecte
afirmaţiile lui E. Florian, deoarece această afirmaţie este justificată prin faptul că conform
dicţionarului explicativ, silogism – înseamnă raţionament formal, care nu este legat de
realitate.
Deşi atât în teoria dreptului procesual penal, cît şi în legislaţia procesual penală este
unanim sau în totalitate recunoscut faptul că sentinţa judiciară constituie actul justiţiei penale,
cu regret nici în teorie şi nici în legislaţie nu se conţine o noţiune amplă care ar dezvălui toate
particularităţile fundamentale ale sentinţei ca act al justiţiei penale.
Mai mult ca atât formularea definiţiei noţiunii de sentinţă cuprinsă în legislaţia
procesual penală, deşi este destul de clară şi explicată, ea nu corespunde cu formulările
4
doctrinare sau ştiinţifice. Aceasta condiţionează neapărat formularea imediată atât în legislaţia
cît şi în teoria procesual penală actuală a unei definiţii noi a noţiunii de sentinţă, care în mod
adecvat ar reflecta elementele definitorii precum şi particularităţile ei.
Trebuie să menţionăm că legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova nu conţine
explicaţii desfăşurate privind conţinutul termenului de “sentinţă”. Numai art. 341, p. 2
stabileşte că “hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se
numeşte sentinţă” şi art. 6, p. 42 care stipulează aceeaşi idee însă formulată inversat “sentinţa
– hotărâre prin care cauza penală se soluţionează de instanţa de judecată în fond”. Nici în
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 38 nu se conţine o interpretare mai reuşită a
acestui termen, stipulând că “sentinţa penală este actul procesual, prin care se realizează pe
deplin funcţia procesuală a instanţei de judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale”.
Aceeaşi lacună se face simţită şi în legislaţia României unde în art. 311 CPP se
stipulează că “sentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de
judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza”. Dacă apelăm la
dicţionarul explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal românesc, privind
interpretarea acestui termen, acesta face trimitere la prevederile din cod, adică “sentinţa – una
din felurile hotărârilor judecătoreşti, reglementată în cap. I, II art. 311 CPP.
Un conţinut mai larg al noţiunii de sentinţă prevede art. 5, p. 28 CPP al Federaţiei
Ruse. Conform acestei norme de drept procesual-penale “sentinţa este o hotărâre privind
vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului de aplicare faţă de el a pedepsei sau de eliberare de
pedeapsă, adoptată de instanţa de fond sau de apel”. De asemenea şi dicţionarul explicativ rus
defineşte sentinţa ca o hotărâre emisă de instanţa de judecată în urma dezbaterilor judiciare,
pe faptul vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii, cu aplicarea faţă de acesta a
pedepsei penale.
În mod diferit se interpretează noţiunea de sentinţă şi în alte state ale fostei Uniuni
Sovietice, de exemplu: în art. 32, p. 12 CPP al Ucrainei: “sentinţa – este o hotărâre a primei
instanţe de judecată cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia persoanei predate instanţei
judecătoreşti”; art. 25, p. 14 CPP al Republicii Georgia care prevede: “sentinţa – hotărâre
adoptată de prima instanţă de judecată în şedinţă judiciară pe chestiunile privitor la faptul
dacă a avut loc infracţiunea sau nu, e vinovat sau nevinovat inculpatul, precum şi despre
pedeapsă, dacă vinovăţia a fost stabilită de judecată”.
Comparativ cu prevederile legislative în doctrina procesual penală noţiunii de sentinţă
i se acordă mai multă atenţie. Unii autori ruşi ca V.N. Grigorieva şi G.P. Himicevoi, K. F.
Guţenco, N. A. Gromov, V. P. Bojieva în lucrările lor de proces penal, abordând tema
“Sentinţa judiciară”, formulează această noţiune analogic definiţiei deja amintite din art. 5, p.
28 CPP al Federaţiei Ruse.
Cu o formulare a definiţiei noţiunii de sentinţă aproape după conţinut cu prevederile
cuprinse în CPP al F. Ruse se pronunţă A. Coblicov: “Sentinţa este o hotărâre, adoptată de
către instanţa de judecată privitor la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, precum şi despre
aplicarea sau neaplicarea asupra lui a măsurilor de pedeapsă”. Deja într-o altă lucrare mai
recentă A. Coblicov optează de a completa această definiţie cu sintagma că “sentinţa se emite
din numele statului şi numai pe baza probelor examinate în cadrul dezbaterilor judiciare”.
Această completare o considerăm necesară, deoarece prin ea A. Coblicov a încercat să
evidenţieze semnele ce-i atribuie sentinţei puterea de act autoritar.
P. A. Lupinskaia menţionează că, sentinţa este actul procesual prin care se realizează
în forma cea mai deplină funcţia procesuală a instanţei de fond – funcţia de soluţionare a
cauzei penale.
Dorind să specifice că sentinţa este un act de aplicare a legii R. H. Iacupov subliniază
că prin natura sa sentinţa ca şi alte hotărîri în procesul penal, prezintă un act specific de
aplicare a legii în raporturi juridice specifice.
5
Savantul rus V. I. Radcenco este de părerea că “sentinţa – hotărârea privind vinovăţia
sau nevinovăţia inculpatului, de aplicare faţă de el a pedepsei sau de eliberare de pedeapsă
stabilită de instanţa de fond sau de apel”.
F. Fatculin apreciază sentinţa ca un “act al justiţiei, care rezolvă în esenţă învinuirea
înaintată inculpatului. Prin acest act se hotărăşte problema privitor la vinovăţia sau
nevinovăţia inculpatului în fapta săvârşită, numirea sau abţinerea de la numirea pedepsei,
precum şi alte chestiuni indicate în lege. Sentinţa prezintă un act individual de aplicare a
normelor de drept, se adoptă de către prima instanţă de judecată în şedinţa judiciară cu
respectarea unor garanţii procesual-penale speciale şi obţine semnele ce-i atribuie puterea de
lege”.
Alţi autori dau o interpretare mai amplă, desfăşurată a noţiunii de sentinţă, acordând
mai multă atenţie semnelor cei atribuie puterea de lege. Spre exemplu procesualistul rus
Perlov I.D. accentuează că în definirea noţiunii de sentinţă în mod obligatoriu trebuie să fie
aşa indiciu ca pronunţarea ei în numele statului suveran: “Sub noţiunea de sentinţă e necesar
de a subînţelege hotărârea judecătorească adoptată în rezultatul dezbaterilor judiciare a
dosarului penal şi pronunţată în numele statului suveran privitor la vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului în săvîrşirea infracţiunii, numirea măsurii de pedeapsă în privinţa persoanei
recunoscute vinovată de instanţa judecătorească ori absolvirea de pedeapsă şi achitarea
inculpatului nevinovat, precum şi alte chestiuni ce ţin de acţiunea civilă, corpurile delicte,
cheltuielile de judecată, măsuri de pedeapsă, măsurile preventive ce trebuie aplicate
inculpatului etc.”.
Aceeaşi părere o găsim şi la Oganesean R.M. precum că acelaşi indiciu e şi exprimat
în una din particularităţile esenţiale ale sentinţei.
Subliniind semnele de bază, principale, ce deosebeşte sentinţa judiciară de alte acte
emise în procedura judiciară Iu. Sedleţchi formulează următoarea definiţie a noţiunii de
sentinţă: “Sentinţa – act al justiţiei adoptat din numele statului de către prima instanţă
judecătorească în rezultatul examinării dosarului penal în şedinţă judiciară în procesul căreia
se hotărăşte chestiunea privitor la vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii şi aplicarea
măsurii de pedeapsă, sau nevinovăţia lui şi achitarea”.
Spre deosebire de doctrina rusească, în cea românească se conţin formulări succinte
ale definiţiei noţiunii de sentinţă, fără a evidenţia elementele de bază ale ei, pentru care fapt le
considerăm a fi incomplete. Spre exemplu, autorul român Mihai Apetrei susţine: “Hotărârea
primei instanţe – prin care se soluţionează fondul cauzei – este sentinţa penală”.
Sub acelaşi aspect V. Dongoroz formulează: “Sentinţa penală – este actul procesual
prin care prima instanţă rezolvă conflictul de drept dedus în faţa sa”.
O formulare a definiţiei sentinţei mai aproape de actualele prevederi legislative, pentru
care fapt o considerăm mai completă şi mai reuşită, din care rezultă şi cele trei tipuri de
sentinţe, o oferă autorul român A. Şt. Tulbure şi A. M. Tatu care consideră că: “Sentinţa
penală – este hotărârea care încheie judecata în primă instanţă, prin care aceasta hotărăşte
asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau
încetarea procesului penal. Tot prin sentinţă se va hotărî şi desesizarea primei instanţe, dar
prin aceasta nu se soluţionează, ci doar se reia ciclul procesual”.
Paralel cu definirea noţiunii de sentinţă un şir de savanţi se pronunţă asupra faptului în
ce constă esenţa sentinţei.
Astfel F.N. Fatkulin şi L. Nadi menţionează că, sentinţa îşi pierde practic esenţa dacă
este percepută numai ca mijloc de aprobare a învinuirii în fond, de unde şi rezultă importanţa
sentinţei.
Mult mai reuşit, dar şi contradictoriu esenţa sentinţei este determinată de M. F.
Malikov. El scrie: “Unicul mijloc de aprobare a învinuirii şi a cauzei în întregime îl serveşte
sentinţa judiciară”.
“Sentinţa este rezultatul activităţii procesuale desfăşurată anterior emiterii ei” –
subliniază I.M. Groşevoi.
6
S.A. Alipert scrie: “Întreaga activitate a organelor de cercetare, procuraturii şi
instanţei, desfăşurată anterior emiterii sentinţei, este îndreptată în ultimul rând la asigurarea
condiţiilor necesare pentru emiterea unei sentinţe juste”.
Destul de interesant este modul în care se pronunţă procesualistul M.S. Strogovici,
confirmând că “emiterea sentinţei de către judecată încheie fazele anterioare de cercetare a
cauzei penale: intentarea procesului penal, cercetarea prealabilă şi dezbaterile judiciare”.
G. N. Agheeva consideră, că emiterea sentinţei constituie bilanţul examinării cauzei
numai în judecată.
Evident că afirmaţiile susţinute de G. N. Agheeva merită a fi criticate , deoarece
considerăm că sentinţa face bilanţul nu numai a dezbaterilor judiciare, dar şi a întregii
proceduri pe cauza penală.
Astfel putem susţine pe bună dreptate că dacă părţile la proces îşi fac bilanţul în cadrul
dezbaterilor judiciare, atunci judecata face totalurile şi îşi expune hotărârea sa în sentinţă.
Astfel, analizând prevederile legislative, precum şi cele doctrinare, în special
definiţiile specificate, care dezvăluie esenţa atât a termenului de sentinţă cît şi a noţiunii de
sentinţă permit de a evidenţia faptul că sentinţa instanţei de judecată este un act al justiţiei şi
se caracterizează printr-o totalitate de particularităţi care din rădăcină o deosebeşte de alte acte
procesual penale. La cele mai însemnate particularităţi definitorii ale sentinţei putem atribui
următoarele:
1. Sentinţa este hotărârea emisă de instanţa de fond şi un act al justiţiei penale.
2. Sentinţa este emisă în şedinţă judiciară în rezultatul examinării cauzei la stadiul
dezbaterilor judiciare.
3. Sentinţa se emite în numele legii, fiind un act al puterii judiciare şi se pronunţă din
numele statului, fiind şi un act al puterii de stat pentru care motiv are putere obligatorie pentru
toţi şi se îndeplineşte de către toate persoanele fizice şi juridice.
4. Sentinţa în mod obligatoriu răspunde la întrebările ce vizează: existenţa
componenţei de infracţiune sau lipsa acesteia, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului în
săvârşirea infracţiunii, tipul şi mărimea pedepsei dacă vinovăţia este stabilită de judecată.
5. Sentinţa este actul procesual prin care se realizează pe deplin funcţia procesuală a
instanţei de judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale.
În afară de aceste semne, sentinţa se mai caracterizează şi prin altele, care nu se
atribuie la cele principale, ele au un caracter derivat şi examinarea lor de către instanţa de
judecată depinde de rezultatul principalelor probleme, precum şi de circumstanţele concrete
ale cauzei penale. La aceste semne putem atribui: hotărârea problemei privind acţiunea civilă
în dosarul penal, declararea inculpatului recidivist deosebit de periculos, soarta corpurilor
delicte, obligativitatea de a plăti cheltuielile de judecată, măsurile preventive ce trebuie
aplicate inculpatului ş.a.
Elementele definitorii ale noţiunii de sentinţă, enumerate mai sus, numai extind
posibilitatea formulării unei definiţii ample însă fără a exclude posibilitatea completării
numărului lor şi cu alte elemente care pot fi introduse în formularea definiţiei noţiunii de
sentinţă.
Astfel, pentru a reflecta totalitatea elementelor definitorii sintetizate, formulăm o
definiţie nouă care ar completa toate lacunele teoretice şi legislative la acest aspect.
Sentinţa este actul justiţiei penale, emis în numele legii Republicii Moldova de
instanţa de fond, adoptată în rezultatul dezbaterilor judiciare, pronunţată în şedinţă publică,
având ca sarcină soluţionarea cauzei penale, răspunde la întrebările ce vizează atât vinovăţia
inculpatului, tipul şi mărimea pedepsei cît şi achitarea inculpatului şi eliberarea lui de
pedeapsă – pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, de
asemenea întrebările ce vizează soluţionarea acţiunii civile, a măsurilor preventive, soarta
probelor materiale, cheltuielile judiciare .
7
Tema 2. Sentinţă de achitare în procesul penal.
În cazul în care instanţele de judecată ajung la concluzia nevinovăţiei inculpatului,
această hotărâre poate fi fixată numai şi numai în sentinţa de achitare. În această situaţie
sentinţa de achitare este şi unicul act procesual-penal în care pot găsi rezolvare chestiunile
privind dezminţirea învinuirii, recunoaşterea nevinovăţiei inculpatului şi achitarea lui.
În conformitate cu prevederile art. 390 CPP RM sentinţa de achitare se adoptă în
cazurile în care nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, fapta nu a fost săvârşită de
inculpat, fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, fapta nu-i
prevăzută de legea penală, există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin hotărârea nr. 10 din 24 aprilie 2000 “Cu privire la respectarea normelor de
procedură penală la adoptarea sentinţei” Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova a explicat că, “dacă cauza penală este examinată în privinţa mai multor inculpaţi,
aceeaşi sentinţă poate fi în privinţa unor inculpaţi de condamnare şi de achitare în privinţa
altor inculpaţi.
La învinuirea inculpatului de săvârşirea mai multor infracţiuni (articole) sentinţa poate
fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele”.
Recunoaşterea eficacităţii sentinţei ca unitate a acţiunilor şi rezultatelor hotărârilor
judecătoreşti cere o analiză consecventă a tuturor părerilor asupra noţiunii de sentinţă
judiciară. Necesitatea acesteia mai e condiţionată de aceea că între jurişti până în prezent nu e
un punct de vedere unic asupra întrebărilor ce ţin de rolul sentinţelor în realizarea sarcinilor
procedurii penale.
Cercetând şi analizând îndelung noţiunea de sentinţă de achitare am sesizat multiple
păreri multe dintre ele fiind diferite.
Astfel, Poleanschi N.N. prin această noţiune subînţelege hotărârea judiciară privind
întrebările de vinovăţie ori nevinovăţie a persoanei, prezentate justiţiei pe acţiune penală.
În interpretarea oferită de aceşti autori noţiunii de “sentinţa de achitare” se simte o
lacună ce se explică prin distanţarea sau chiar ruperea celor două hotărâri judiciare strâns
legate între ele, în ceea ce priveşte vinovăţia şi pedeapsa. Evident că este indiscutabil faptul că
sentinţa este hotărârea judiciară pe motivul vinovăţiei acuzatului şi aplicării ori neaplicării
pedepsei în privinţa lui. Soluţionând învinuirea înaintată în sentinţă, judecata adoptă hotărârea
despre vinovăţie ori nevinovăţie şi corespunzător aplică pedeapsa ori achită acuzatul. Deci,
sentinţa de achitare, ca tip al hotărârii judiciare urmează a fi extrem de motivată.
Pentru a accentua faptul că au dreptate acei specialişti care apreciază sentinţa ca
hotărâre judiciară privind întrebarea despre vinovăţia sau inculpabilitatea acuzatului şi despre
aplicarea sau neaplicarea pedepsei în privinţa lui, mai analizăm o definiţie dată de R.
Oganesean, autorul monografiei “Sentinţa de achitare în procesul penal sovietic”; care scrie:
“Sentinţa de achitare – este o hotărâre, adoptată de către instanţa de judecată în rezultatul
dezbaterilor judiciare, în numele statului privind stabilirea şi constatarea nevinovăţiei, precum
şi achitarea inculpatului.
Considerăm că această definiţie a noţiunii de “sentinţă de achitare” este mai reuşită
decît cele enumerate mai sus, deoarece corespunde cerinţelor legislaţiei şi conţine semnele de
bază principale ce o deosebesc atât de alte acte emise în procedura judiciară cît şi de celelalte
tipuri de sentinţă.
O abordare aprofundată la această problemă a fost efectuată de M.P. Carpuşin care a
definit noţiunea de “nevinovăţie”. Nevinovăţia, în sens larg, înseamnă că persoana nu a comis
şi nu a participat la săvârşirea faptei. În sensul propriu al cuvântului nevinovăţia înseamnă
săvârşirea faptei social-periculoase fără vină, adică lipsa intenţiei sau imprudenţei la cauzarea
pagubei.
Sentinţa de achitare, subliniază M.I. Pastuhov, nu trebuie să conţină unele prevederi
care pun la îndoială nevinovăţia persoanei care urmează a fi achitată. De aici rezultă că
8
categoria de “nevinovăţie” se utilizează în lege cu aplicare la cazurile de pronunţare a
sentinţei de achitare.
În toate cazurile când s-a stabilit nevinovăţia persoanei urmează să se pronunţe
sentinţa de achitare. Nevinovăţia persoanei poate fi stabilită în orice fază a procesului penal
deja intentat. O relatare expresă este faptul că un proces nu poate fi pornit, iar cel ce deja a
fost pornit trebuie să înceteze “dacă nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii”. În
general în procesul penal, nevinovăţia se demonstrează prin stabilirea existenţei dacă nu există
una din situaţia corespunzătoare care sunt şi temeiurile pronunţării sentinţei de achitare,
indiferent de faza în care ea se stabileşte precum şi indiferent de actul procesual în care ea şi-a
găsit exprimare, fie ordonanţă, sentinţă sau decizie.
Există două temeiuri conform căreia persoana poate fi recunoscută nevinovată şi două
procedee prin care se stabileşte nevinovăţia. În ceea ce priveşte primul procedeu
recunoaşterea sau stabilirea nevinovăţiei corespunde nevinovăţiei reale a inculpatului. Această
situaţie este realizată doar atunci când a fost stabilit cu desăvârşire că fapta social periculoasă
nu a existat sau că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
Caracteristica celui de al doilea procedeu este răsfrângerea asupra deciziei cu privire la
nevinovăţie a prezumţiei de nevinovăţie, deoarece conform ei orice dubiu ce apare pe
parcursul examinării cauzei penale este interpretat în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului conform art. 8 (3) CPP RM.
Necontestarea existenţei faptului infracţional determină ca inculpatul să fie achitat
conform prevederilor legale, bazându-se pe faptul că au fost examinate toate materialele şi
probele prezentate instanţei şi ele nu dovedesc faptul cu privire la vinovăţia inculpatului. Din
cele expuse privitor la procedura de stabilire a nevinovăţiei, putem afirma că nevinovăţia în
procesul penal desemnează ori faptul inexistenţei reale a faptei social periculoase ori ca
urmare a procesului probaţiunii nedovedirii existenţei ei, după ce au fost examinate toate
probele.
Astfel în primul caz avem toate probele care ne indică despre nevinovăţia persoanei,
pe când în cel de al doilea nu există probe sau acestea nu sunt suficiente pentru a dovedi
vinovăţia inculpatului.
O strânsă legătură în cadrul procesului penal există între nevinovăţie şi achitare.
Achitarea poate avea două accepţiuni:
– institut de drept;
– fapt real.
Ca institut de drept achitarea reprezintă totalitatea normelor procesuale care
reglementează procedura şi consecinţele achitării.
Ca fapt real achitarea exprimă rezultatul achitării cu privire la învinuirea inculpatului
în comiterea unei infracţiuni. A doua accepţiune caracterizează în acelaşi timp achitarea ca un
act de cunoaştere.
Achitarea ca act de cunoaştere presupune examinarea de către instanţă a tuturor
problemelor şi materialelor dosarului, precum şi aprecierea acestora, deoarece doar în baza
actului de cunoaştere poate fi stabilit adevărul care din punct de vedere procesual va fi
echivalent cu achitarea inculpatului.
Cunoaşterea în cadrul procesului penal este supusă aceloraşi reguli gnoseologice ca şi-
n cadrul altor forme ale cunoaşterii. Astfel adevărul în cazul dat, se va stabili prin intermediul
probaţiunii, activitate a organelor stabilite de legea procesuală care se desfăşoară după o
procedură, bine determinată de aceeaşi lege.
Pentru a stabili adevărul în procesul penal, activitatea de probaţiune şi însăşi probele
trebuie să reflecte imparţial evenimentele care au avut loc în realitate. Activitatea de
probaţiune spre deosebire de alte forme de cunoaştere este împiedicată de unii factori
obiectivi şi subiectivi.
La categoria factorilor obiectivi se referă durata lungă de timp între comiterea faptei şi
ridicarea probelor, iar factorii subiectivi sunt persoanele cointeresate în ascunderea
9
adevărului. Aceşti factori care creează impedimente la colectarea probelor nu imprimă faptul
că adevărul nu va putea fi stabilit şi că instanţa de judecată va pronunţa o decizie greşită.
Sunt întâlnite cazuri când au fost îndeplinite toate cerinţele legii şi au fost acumulate
toate probele existente, dar organele de urmărire penală sau instanţa de judecată nu pot da un
răspuns afirmativ la întrebarea: dacă a avut loc fapta infracţională sau nu. În acest caz
instanţele urmează să achite persoana care a fost învinuită în comiterea infracţiunii.
Menţionăm faptul că achitarea nu se bazează în principal pe impedimentele şi complexitatea
ce apare în procesul de colectare a probelor sau, după cum afirmă profesorul M.I. Pastuhov,
pe greşelile persoanelor care cercetează fapta dată, ci pe temeiurile ce sunt stabilite de lege şi
care demonstrează nevinovăţia persoanelor inculpate.
Practica demonstrează că e posibil ca greutăţile şi greşelile ca excepţie să ducă la
achitarea unei persoane, dar acest fapt ne demonstrează cu certitudine că adevărul n-a fost
achitarea, ci din contra în aceste cazuri poate fi o concluzie greşită.
Astfel, organelor de urmărire penală le revine sarcina să colecteze şi să prezinte toate
probele existente indiferent de impedimentele şi greutăţile ce apar la colectarea lor pentru ca
instanţa să stabilească adevărul, adică cum s-au petrecut evenimentele în realitate.
Din cele expuse rezultă că esenţa achitării este reprezentată de rezultatele probaţiunii.
Pentru a dezvălui această esenţă e necesar de a răspunde la câteva întrebări cum ar fi:
– în ce cazuri va putea fi achitată persoana;
– ce calitate au persoanele achitate;
– care sunt consecinţele achitării.
La tratarea noţiunii de sentinţă de achitare pornim de la faptul că, dacă sentinţa de
condamnare conţine concluzia judecăţii privind recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat în
săvârşirea infracţiunii incriminate şi despre stabilirea pedepsei lui, atunci sentinţa de achitare
îmbină în sine hotărârile de recunoaştere a inculpatului ca fiind nevinovat şi reabilitarea lui
deplină. Însuşi termenul “achitare” înseamnă recunoaşterea unei persoane ca fiind nevinovată,
iar termenul “sentinţă de achitare” este un act de îndreptăţire ce conţine în sine dezvinovăţi,
achitarea. Luând acestea ca punct de reper sentinţa de achitare şi îndreptăţirea se află în
aceeaşi corelaţie precum e structura şi elementul ei de bază.
În procesul penal rus nu există sentinţă de achitare fără hotărârea de dezvinovăţire şi
invers – hotărârea de dezvinovăţire fără sentinţa de achitare.
Elementul de bază al sentinţei de achitare este recunoaşterea inculpatului ca fiind
nevinovat. Această hotărâre în esenţă se cuprinde în hotărârea de achitare şi este o consecinţă
inevitabilă a ei. Sentinţa de achitare indiferent de temeiurile achitării exprimă faptul
recunoaşterii acuzatului ca fiind nevinovat în săvârşirea infracţiunii şi reabilitarea lui.
În procesul penal nevinovăţia duce la achitare. Însă pentru a dovedi că achitarea este
rezultatul dovedirii procesual-penale a nevinovăţiei trebuie de concretizat:
1. În ce cazuri procesul penal se încheie cu achitarea.
2. Aprecierea statutului juridic al persoanelor achitate.
3. Care sunt consecinţele achitării şi ce măsuri prevede statul în vederea reabilitării
persoanelor care fără temeiuri suficiente au fost trase la răspundere penală.
În legislaţia procesual-penală nu există o formulare unică a noţiunii în care dovedirea
se încheie cu îndreptăţirea, atribuită fiind la diferite faze ale procesului.
Astfel, în timpul urmăririi penale procesul penal, conform prevederilor art. 275 CPP
RM, încetează dacă nu există fapta infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca
infracţiune, nu este stabilită participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii etc. Însă
conform art. 390 CPP RM sentinţa de achitare se adoptă în cazul în care nu s-a constatat
existenţa faptei infracţiunii ş.a. Din aceste prevederi rezultă, că dacă în acţiunea învinuitului
nu există fapta infracţiunii, atunci nu se poate vorbi de vinovăţie în săvârşirea infracţiunii, aşa
cum fără infracţiune nu poate fi răspundere penală.
Sentinţa de achitare constituie recunoaşterea nevinovăţiei inculpatului şi duce la
reabilitarea lui deplină. Asemenea măsuri sunt necesare de a fi întreprinse pentru a-i recupera
10
celui achitat autoritatea anterioară, a-i recompensa paguba esenţială suportată de el în legătură
cu tragerea nelegitimă la răspundere penală, a-l restabili în alte drepturi. Complexul acestor
măsuri constituie sensul noţiunii de “reabilitare”.
În rezultatul cercetării şi analizei minuţioase a noţiunii de achitare deducem
următoarele particularităţi caracteristice ei:
– nestabilirea vinovăţiei învinuitului în săvârşirea faptei;
– confirmarea nevinovăţiei lui;
– reabilitarea în drepturile anterioare.
Din particularităţile nominalizate rezultă că această noţiune include în sine 3
momente:
– de cunoaştere, ce reflectă rezultatul probaţiunii procesual-penale;
– de confirmare, ce-şi găseşte exprimarea în hotărârea procesului corespunzător şi
recunoaşterea nevinovăţiei învinuitului;
– de reabilitare, ce determină consecinţele achitării.
În baza celor menţionate, prin achitare urmează a subînţelege unul din rezultatele
probaţiunii procesual-penale ce se caracterizează prin stabilirea nevinovăţiei inculpatului ce
denotă nesăvîrşirea de către el a infracţiunii de comiterea căreia a fost tras la răspundere, ce se
confirmă prin hotărârea procesuală corespunzătoare.
În procedura penală achitarea îşi are exprimare în diferite acte procesuale prin care se
stabileşte nevinovăţia. De exemplu: în faza urmăririi penale achitarea se înfăptuieşte prin
emiterea ordonanţei privind încetarea procesului penal în lipsa faptei infracţiunii, iar când
fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii – prin nedovedirea participării
învinuitului la săvârşirea ei; iar în faza de judecată – prin sentinţa de achitare.
Sentinţa de achitare nu are varietăţi, ci este una din cele trei tipuri de sentinţe,
prevăzute de art. 384 CPP RM la care se atribuie şi toate elementele (semnele) principale ale
sentinţei ca act al justiţiei. De aceea se consideră că sentinţa de achitare nu e pur şi simplu o
hotărâre procesuală a instanţei judecătoreşti, dar un act al justiţiei, deoarece pune capăt
învinuirilor neîntemeiate ale organelor de urmărire penală şi procuratură.
Sentinţa de achitare se pronunţă în numele legii şi poate fi adoptată numai în şedinţă
judiciară de primă instanţă după examinarea cauzei şi dezbaterilor judiciare în fond cu
respectarea tuturor principiilor democratice ale statului de drept.
Instanţa de judecată nu stabileşte în sentinţa de achitare nevinovăţia inculpatului, dar
stabileşte şi motivează netemeinicia învinuirii înaintate şi dezminte învinuirea. Astfel instanţa
de judecată nu stabileşte, dar dezminte vinovăţia inculpatului şi indică în sentinţă despre
achitarea lui. Cu toate acestea instanţa judiciară nu indică numai faptul că învinuirea se
respinge şi inculpatul se recunoaşte ca fiind nevinovat, dar conţinutul principal al sentinţei de
achitare constă în analiza circumstanţelor stabilite în şedinţă prin care se motivează concluzia
că învinuirea înaintată inculpatului este neîntemeiată cu indicarea motivelor care explică
poziţia de ce se resping şi nu se acceptă probele, în baza cărora a fost întemeiată învinuirea.
De aceea în conţinutul noţiunii de “sentinţa de achitare” e necesar de a accentua în special, că
în acest act judecătoresc instanţa de judecată motivează netemeinicia învinuirii înaintate.
Adoptând sentinţa de achitare în privinţa persoanei acuzate de săvârşirea mai multor
infracţiuni, calificate conform câtorva articole al CP în partea descriptivă a sentinţei
concomitent cu indicarea motivelor instanţa urmează să formuleze concluzia de recunoaştere
a învinuirii ca fiind neîntemeiate relativ la fiecare articol al legii penale (punctul, aliniatul,
articolul, episodul învinuirii) cu indicarea temeiului de achitare stabilit de lege.
În sentinţa de achitare în mod obligatoriu vor fi reflectate motivele pe care este
întemeiată hotărârea instanţei judecătoreşti referitor la acţiunea civilă sau recuperarea pagubei
materiale sau morale produse prin infracţiune după cum e prevăzut de art. 394 CPP RM.
În conformitate cu art. 387 CPP RM instanţa de judecată respinge acţiunea civilă, dacă
în cadrul adoptării sentinţei de achitare nu s-a constatat existenţa faptului imputat, iar la
achitare, din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii, instanţa nu se pronunţă
11
asupra acţiunii civile. În acest caz persoana prejudiciată este lipsită de dreptul de a înainta
pretenţii privitor la repararea prejudiciului cauzat.
Astfel în cazul când inculpatul este achitat din motivul lipsei în acţiunile lui ca
componenţă de infracţiune acţiunea civilă este lăsată fără examinare. În cazul dat nu este o
componenţă de infracţiune dar poate fi o contravenţie administrativă ce duce la răspundere
materială. Partea vătămată este în drept să înainteze pretenţiile sale în condiţiile procedurii
civile.
Conform prevederilor Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie al RM nr. 10 “nu
se admite includerea în sentinţa de achitare a unor formulări contradictorii care pun la îndoială
nevinovăţia celui achitat”.
Din cele expuse putem concluziona următoarea definiţie a noţiunii de sentinţă de
achitare:
Sentinţa de achitare reprezintă un act al justiţiei adoptat şi pronunţat în numele legii de
către instanţele judecătoreşti de fond în rezultatul examinării cauzei penale în şedinţa de
judecată, prin care se motivează netemeinicia învinuirii şi-şi găseşte soluţionarea chestiunea
privind nevinovăţia şi achitarea inculpatului, precum şi ordinea de reabilitare a lui cu
recuperarea pagubei materiale şi morale, cauzate prin tragerea ilegală la răspundere penală sau
punerea sub învinuire neîntemeiată.
Pronunţarea unei sentinţe de achitare întotdeauna înseamnă că învinuirea în baza
căreia persoana a fost judecată, a fost înaintată greşit. Stabilirea netemeiniciei învinuirii prin
intermediul achitării inculpatului prezintă temei juridic de a dobândi reabilitarea deplină şi
neîntârziată a persoanei învinuită neîntemeiat de săvârşirea infracţiunii.
Astfel autorul rus E.A. Matvienko susţine că, dacă în sentinţa de condamnare e vorba
de recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat conform învinuirii înaintate, atunci în sentinţa
de achitare e prevăzut contrariul, adică e vorba de achitare şi îndreptăţirea nevinovatului.
Făcând comparaţie între sentinţa de achitare şi cea de condamnare M.F. Malikov
confirmă, că comparativ cu sentinţele de condamnare, prin sentinţele de achitare scopurile
justiţiei se realizează pe deplin, scopurile sau obiectivele condamnării rămânând nerealizate.
Puterea de stat, susţine Oganesean R.M., are o mare necesitate de puterea judiciară
care are nu numai funcţie de constrângere, dar şi educativă, deoarece poporul cere înfăptuirea
justiţiei în baza legitimităţii şi dreptăţii, adică condamnarea vinovaţilor, achitarea şi
reabilitarea celor nevinovaţi.
Profesorul rus M.Ş. Strogovici remarcă, că atâta timp cît există judecata vor fi
pronunţate nu numai sentinţe de condamnare, dar şi de achitare.
Orice apreciere incorectă a sentinţei de achitare legitime şi întemeiate înseamnă
neaprecierea scopurilor ce stau în faţa justiţiei, procuraturii şi organelor de urmărire penală.
Astfel, adoptarea unei sentinţe de achitare legală, temeinică şi motivată contribuie la
exercitarea sarcinilor şi scopurilor procedurii penale, prin care ar fi corect aplicată legea
îndreptată spre descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, protejarea persoanei, societăţii
şi statului de infracţiuni, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii, protejarea
persoanei şi societăţii de fapte ilegale din partea persoanelor cu funcţii de răspundere în
activitatea lor legală de cercetare a infracţiunilor presupuse sau comise, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Adoptată în numele legii şi în condiţiile exercitării justiţiei în baza principiilor
democratice ale statului de drept, sentinţa de achitare are o mare însemnătate atât educativă,
cît şi social-politică, constituind şi una dintre posibilităţile reale de apărare a drepturilor
fundamentale ale omului, precum şi de reabilitare deplină a inculpatului.
Odată cu adoptarea şi pronunţarea sentinţei de achitare se deculpează deplin persoana
căreia i s-a înaintat învinuirea, în săvârşirea unei infracţiuni, aceasta se consideră ca fiind
nevinovată şi se anunţă ca fiind îndreptăţită. Sentinţa de achitare exclude orice urmăriri
12
juridice nefavorabile pentru cel achitat şi prezintă temei juridic pentru a-l repune în toate
drepturile încălcare cu recuperarea prejudiciilor materiale şi morale.
Dreptul procesual-penal prevede şi alte modalităţi juridice de reabilitare a persoanei
neîntemeiat învinuită în săvârşirea infracţiunii sau judecată pe cauza penală, însă
consecinţele adoptării sentinţei de achitare, precum şi emiterea actului privind clasarea cauzei
pe temeiuri reabilitatoare până la dezbaterile judiciare sau după aceasta în următoarele faze
ale procesului penal – sunt similare.
Conform art. 286 CPP RM şi ordonanţa cu privire la clasarea cauzei pe temeiuri
reabilitatoare serveşte drept bază pentru a considera persoana ca fiind nevinovată, deoarece
prin aceasta e pe deplin îndreptăţită şi prezintă baza juridică pentru realizarea dreptului de
reabilitare deplină a nevinovatului.
Totodată sentinţa de achitare ocupă un loc deosebit şi printre alte forme juridice de
reabilitare a persoanei nevinovate în procesul penal. Acest tip de sentinţă reprezintă o formă
foarte importantă de reabilitare a cetăţeanului nevinovat în procedura penală, deoarece aceasta
este determinată de mai mulţi factori obiectivi printre care îi putem atribui pe următorii:
– fiind unul din cele trei tipuri de sentinţe, sentinţa de achitare reprezintă actul suprem
al justiţiei;
– aceasta este unica hotărâre procesuală pe cauza penală adoptată şi pronunţată în
numele legii;
– sentinţa de achitare fiind intrată în vigoare are putere de lege, având caracter
obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi are putere executorie pe întreg
teritoriu al Republicii Moldova;
– sentinţa de achitare se adoptă şi se pronunţă în condiţiile dezbaterilor judiciare, care
prezintă o cale mai favorabilă de stabilire a adevărului pe cauză;
– sentinţa de achitare manifestă o influenţă enormă asupra conştiinţei cetăţenilor şi a
spiritului de drept, fortifică încrederea cetăţenilor în dreptatea justiţiei, sporeşte şi întăreşte atît
autoritatea instanţelor judecătoreşti, cît şi a statului în întregime.
Procesualistul rus Strogovici M.A. scrie că sentinţa de achitare nu e o catastrofă, nu e
un eveniment extraordinar, ci aceeaşi formă posibilă a sentinţei ca şi cea de condamnare şi
încercarea stabilirii tendinţei comune de a reduce acest tip de sentinţă ar însemna
intensificarea tendinţei de învinuire, a cere de la judecată cît mai puţin să achite. Pronunţarea
sentinţelor legitime şi temeinice de judecată urmează a fi apreciate ca indice înalt al activităţii
instanţei în cauză. Sigur că, pronunţarea sentinţei de achitare ca fiind neîntemeiată şi
nelegitimă, este un indice al nivelului scăzut al justiţiei.
Statul de drept acordă o mare valoare atât sentinţelor de condamnare cît şi cele de
achitare, numai cu condiţia că aceste hotărâri să fie adoptate în corespundere strictă cu
materialul dosarului şi să nu contravină legii. Valorile general umane ca: demnitatea, viaţa,
sănătatea sunt apărate dacă statul creează condiţii pentru achitarea nevinovaţilor şi prevede
garantarea drepturilor persoanelor şi intereselor legitime. Sentinţa de achitare serveşte acestor
scopuri, afirmând achitarea în societate, fapt care şi determină importanţa ei în procedura
penală.
Tema 3. Sentinţa de condamnare în procesul pena.
Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse
inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se soluţionează şi
anume: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Dintre toate tipurile de soluţii prevăzute de legea procesual penală pentru faza de
judecată a procesului penal, condamnarea este mai frecvent întâlnită în practică, deoarece,
13
după cum subliniază autorul român Gh. Mateuţ, „ea este soluţia care denotă legalitatea şi
temeinicia activităţii organelor judiciare penale, în special al organelor de urmărire penală”.
Afirmaţia susţinută de Gh. Mateuţ poate fi acceptată doar relativ, pentru că nu putem
exclude faptul că şi achitarea nu este mai puţin legală sau importantă.
Chiar şi în cazurile în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu, concretizează
A.Şt. Tulbure şi A.M. Tatu, cele mai frecvente soluţii sunt de condamnare, deoarece organele
de urmărire penală fac o triere severă prin urmărirea penală a celor vinovaţi de cei nevinovaţi,
reuşind în majoritatea cazurilor să trimită în judecată numai persoane care se fac vinovate de
comiterea unei infracţiuni, aceasta fiind obligaţia lor morală şi profesională.
Pentru a interpreta prevederile art. 302 CPP F. Ruse, apelăm la opiniile autorilor ruşi
P.A. Lupinskaia, V.P. Bojieva consideră că instanţa judiciară emite sentinţa de condamnare
numai dacă va răspunde convingător şi exclusiv la toate primele patru întrebări stipulate în
art. 299 CPP F. Ruse, adică:
1) dacă a avut loc fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul;
2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;
3) dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi de care anume punct,
aliniat, articol al CP F. Ruse este prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni.
În aceeaşi ordine de idei, autorul rus C.F. Guţenko confirmă, că la adoptarea sentinţei
de condamnare, în corespundere cu temeiul prevăzut în art. 302 CPP F. Ruse, instanţa trebuie
să se bazeze pe o asemenea totalitate de probe veridice, examinate în cadrul dezbaterilor
judiciare şi acumulate în strictă corespundere cu legea, care să fie suficientă pentru a deduce
indiscutabila concluzie că:
– fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul a avut loc;
– fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii;
– fapta a fost săvîrşită de inculpat;
– inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni.
Din cele expuse rezultă, că la adoptarea sentinţei de condamnare trebuie să fie
acumulate un aşa ansamblu de probe, ce ar putea fi suficient pentru a da răspuns afirmativ la
chestiunile prevăzute în p. 1-4 art. 385 CPP RM.
Comparativ cu legislaţia procesual-penală a F. Ruse şi a R. Moldova, legislaţia
procesual-penală a României prevede în mod analogic, că condamnarea se pronunţă dacă
instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvîrşită de inculpat (art. 345
al. 2).
Astfel autorii români A.Şt. Tulbure şi A.M. Tatu concretizează, că condamnarea se va
pronunţa dacă instanţa, din evaluarea probelor, stabileşte cu certitudine existenţa condiţiilor
prevăzute în art. 345 al. 2 CPP al României. Iar aceste condiţii, subliniază I. Neagu, trebuie
îndeplinite cumulativ.
Însă adoptarea sentinţei de condamnare nu hotărăşte anticipat alegerea, în privinţa
inculpatului, a pedepsei ce urmează să fie executată sau ispăşită. De aceea, după răspunderea
sau soluţionarea a celor patru puncte prevăzute în art. 385 CPP RM, instanţa este obligată să
soluţioneze şi să indice în sentinţă: dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea
săvîrşită; ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului şi dacă măsura de
pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de el sau nu.
În urma constatării vinovăţiei inculpatului de comiterea infracţiunii pentru care a fost
trimis în judecată sau s-a extins procesul penal, trebuie să se arate circumstanţele agravante şi
cele atenuante care se reţin de către instanţă din probatoriul administrat, în raport de care se va
individualiza şi pedeapsa fiecărui infractor. Dispoziţia de condamnare trebuie să decurgă din
fapta reţinută şi circumstanţele agravante şi atenuante.
Odată ce a fost înaintată învinuirea unei persoane trebuie să se ţină cont de acest fapt
la caracterizarea sentinţei. În literatura de specialitate este întâlnită afirmarea că ca obiect al
14
cercetării judiciare este nu învinuirea, ci acea acţiune pe care într-adevăr a săvârşit-o
învinuitul.
Obiectul dezbaterilor pe acţiune este în special învinuirea anumitei persoane în
comiterea infracţiunii incriminate ei. Instanţa de judecată nu cercetează acea faptă sau alta, în
general ea trebuie să-şi expună opinia în privinţa învinuirii înaintate inculpatului.
În sentinţă trebuie să fie recunoscute acele fapte stabilite sau după caz nu au fost
stabilite, acestea făcând parte integrantă a învinuirii. Aici putem menţiona faptul că este
admisă afirmarea că „sentinţa judiciară e mai întâi de toate mijloc al soluţionării învinuirii în
plan de drept material”.
Odată ce întocmeşte rechizitoriul, procurorul aprobă învinuirea ca mai târziu să devină
obiect al dezbaterilor judiciare. Din acest punct de vedere M.F. Malikov stabileşte, că
dezbaterea cauzei în judecată se înfăptuieşte doar în privinţa învinuiţilor şi doar pe acea
învinuire pe care dânşii sunt predaţi judecăţii.
Analizând aspectele menţionate mai sus, deducem că sentinţa de condamnare este un
act al justiţiei în care judecata în numele legii îşi exprimă hotărârea privind întrebarea despre
vinovăţia acuzatului, şi despre aplicarea măsurii de pedeapsă asupra lui.
Pentru a ajunge la esenţa condamnării trebuie de cercetat noţiunea de „vinovăţie”.
Doctrina penală interpretează acest concept atât în sens larg, cît şi în sens îngust.
Examinând mai întâi sensul larg al termenului „vinovăţie”, subliniem că include în
sine trei elemente:
1. Acţiunea sau fapta care a fost săvîrşită anterior de către subiect.
2. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta deja comisă.
3. Consecinţele ei.
Esenţa subiectivă a infracţiunii este vinovăţia care poate fi dovedită odată ce au fost
elucidate circumstanţele esenţiale pentru examinarea acţiunii penale şi când pot fi făcute cu
veridicitate concluziile despre existenţa faptei şi comiterea ei de învinuit.
Nefiind omis şi sensul îngust al noţiunii, vinovăţia este interpretată ca atitudinea
psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile socialmente periculoase precum şi
urmările lor. Ea urmează a fi dovedită pe parcursul examinării dosarului penal. Utilizarea
noţiunii de vinovăţie în acest sens permite a o evidenţia ca un element desinestătător al
obiectului dovedirii şi diferenţierii de alte elemente ale sale ca fapta infracţiunii, săvârşirea
acţiunii.
Pentru a stabili adevărul în procesul penal, activitatea de probaţiune şi însăşi probele
trebuie să reflecte imparţial evenimentele care au avut loc în realitate. Activitatea de
probaţiune spre deosebire de alte forme de cunoaştere este împiedicată de unii factori
obiectivi şi subiectivi.
La categoria factorilor obiectivi se referă durata lungă de timp între comiterea faptei şi
ridicarea probelor, iar factorii subiectivi sunt persoanele cointeresate în ascunderea
adevărului. Aceşti factori care creează impedimente la colectarea probelor nu imprimă faptul
că adevărul nu va putea fi stabilit şi că instanţa de judecată va pronunţa o decizie greşită.
Astfel, organelor de urmărire penală le revine sarcina să colecteze şi să prezinte toate
probele existente indiferent de impedimentele şi greutăţile ce apar la colectarea lor pentru ca
instanţa să stabilească adevărul, adică cum s-au petrecut evenimentele în realitate.
Din cele expuse rezultă că esenţa condamnării este reprezentată de rezultatele
probaţiunii. Pentru a dezvălui această esenţă e necesar de a răspunde la câteva întrebări cum
ar fi:
– în ce cazuri va putea fi condamnată persoana;
– ce calitate au persoanele condamnate;
– care sunt consecinţele condamnării.
La tratarea noţiunii de sentinţă de condamnare pornim de la faptul că acest tip de
sentinţă trebuie să conţină concluzia judecăţii privind recunoaşterea inculpatului ca fiind
vinovat în săvîrşirea infracţiunii incriminate şi despre stabilirea pedepsei lui.
15
Însuşi termenul „condamnare” înseamnă aplicarea prin judecată a unei sancţiuni
penale sau a învinui, iar termenul „sentinţă de condamnare” este un act de confirmare a
vinovăţiei inculpatului şi stabilirea pedepsei lui. Elementele de bază ale sentinţei de
condamnare este recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat. Această hotărâre în esenţă se
cuprinde în hotărârea de condamnare şi este o consecinţă inevitabilă a ei.
Pronunţarea unei sentinţe de condamnare întotdeauna înseamnă că învinuirea în baza
căreia persoana a fost judecată, a fost înaintată corect.
Astfel autorul rus E.A. Matvienko susţine că, dacă în sentinţa de achitare e vorba de
achitare şi îndreptăţirea nevinovatului, atunci în sentinţa de condamnare e prevăzut contrariul,
adică e vorba de recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat conform învinuirii înaintate.
Din cele expuse putem concluziona, că sentinţa de condamnare reprezintă un act al
justiţiei penale, adoptat şi pronunţat în numele legii de către instanţele judecătoreşti de fond
doar în cazul în care vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin
ansamblul de probe cercetate în judecată.
Conform principiului prezumţiei nevinovăţiei rezultă că inculpatul este doar prezumat
nevinovat, ceea ce înseamnă că nevinovăţia lui este doar presupusă până când instanţa de
judecată nu se va pronunţa, recunoscând nevinovăţia inculpatului. Deci, nu putem afirma că
persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni prevăzute de partea specială a Codului penal
este nevinovat până la momentul pronunţării sentinţei, deoarece doar instanţa de judecată se
poate pronunţa în vederea stabilirii nevinovăţiei inculpatului.
Cu atât mai mult nu putem vorbi despre nevinovăţia persoanei date, subliniază T.N.
Dobrovoliscaia, deoarece urmărirea penală, având ca sarcină cercetarea obiectivă şi sub toate
aspectele a cauzei, ajunge la concluzia care incriminează fapta persoanei, concluzie ce în final
ar putea fi confirmată prin hotărârea instanţei. Aceasta însă nu înseamnă că persoana care a
fost învinuită în săvârşirea unei infracţiuni urmează a fi tratată ca un delicvent. Tocmai pentru
a evita asemenea situaţii a apărut necesitatea aplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei,
care garantează inculpatului respectarea drepturilor acestuia.
În cazul perceperii corecte a prezumţiei nevinovăţiei ca o presupunere a nevinovăţiei
inculpatului pînă la pronunţarea sentinţei, care va stabili vinovăţia sau nevinovăţia lui, putem
face o comparaţie cu procedeul logic de demonstrare a contrariului. Astfel afirmaţia că
inculpatul este vinovat, va fi demonstrată pe parcursul procesului prin prezentarea probelor
respective până când va fi combătută afirmaţia nevinovăţiei inculpatului. În acest caz instanţa
de judecată va începe examinarea cauzei, presupunând că inculpatul este nevinovat, iar în
urma examinării probelor va decide cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.
Esenţa prezumţiei nevinovăţiei nu constă în faptul de a „prezuma” nevinovăţia
inculpatului până la momentul pronunţării sentinţei. Ea se caracterizează prin faptul, că
inculpatul nu poate fi considerat ca fiind nevinovat în săvârşirea infracţiunii până când nu a
fost pronunţată o sentinţă de condamnare în privinţa lui.
Din cele expuse mai sus rezultă, că până la luarea unei decizii, cu privire la vinovăţia
inculpatului, instanţa de judecată va respecta toate prevederile legii procesuale cu privire la
procedura de stabilire a vinovăţiei. Aceasta presupune a fi respectate toate drepturile
inculpatului acordate acestuia de legea procesual-penală, cum ar fi: dreptul la apărare,
inviolabilitatea persoanei, vieţii private şi a domiciliului precum şi accesul liber la justiţie.
Aceste drepturi sunt prezentate sub formă de principii fundamentale ale procesului penal.
Un alt aspect este şi respectarea tuturor cerinţelor legislaţiei cu privire la stabilirea
adevărului, cum ar fi examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor
împrejurărilor cauzei şi probelor prezentate de părţi în şedinţa de judecată. Numai în cazul în
care instanţa a ajuns la concluzia că învinuirea este întemeiată şi probele dovedesc vinovăţia
inculpatului, ea va stabili că inculpatul este recunoscut vinovat în săvârşirea infracţiunii şi
pronunţă o sentinţă de condamnare. Din momentul intrării în vigoare a sentinţei prezumţia de
nevinovăţie încetează de a mai exista, pierzând orice efect juridic, deoarece vinovăţia
16
inculpatului a fost dovedită în baza art. 8 (1) CPP RM în cadrul unui proces public în care au
fost asigurate toate garanţiile pentru apărarea sa.
Astfel, profesorul M.I. Pastuhov în monografia sa, menţionează trei reguli:
1. Sarcina dovedirii vinovăţiei este pusă pe seama acuzării şi este inadmisibil de a
pretinde ca inculpatul să-şi dovedească nevinovăţia sa.
2. Sentinţa de condamnare nu se poate baza pe presupuneri.
3. Orice îndoială se interpretează în favoarea inculpatului.
Prima regulă presupune că persoana care efectuează urmărirea penală, procurorul nu
au dreptul de a pune în seama bănuitului, învinuitului, inculpatului obligaţia de a prezenta
probe. Sarcina în cauză constituie o obligaţie a organelor de urmărire penală care trebuie prin
toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv a
circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedeşte vinovăţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, circumstanţele care îi atenuează
sau agravează răspunderea. (art. 19 (3) CPP RM).
Raţiunea prezumţiei de nevinovăţie, după cum afirmă I.Gh. Gorgăneanu, constă în
aceea, „că nu toate acuzările sunt adevărate” şi ea ar vrea să excludă posibilitatea aplicării
unei formule cum ar fi prezumţia vinovăţiei. Dacă ar acţiona prezumţia de vinovăţie ar
însemna, că odată formulată, învinuirea împotriva unei persoane nu poate fi răsturnată decât
prin dovedirea nevinovăţiei pe bază de probe certe, ce l-ar obliga pe inculpat să prezinte
aceste probe. Ori, tocmai prezumţia nevinovăţiei presupune sarcina dovedirii vinovăţiei şi
colectării probelor de către organele de urmărire penală.
Pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat să prezinte cauza
sub toate aspectele ei pe bază de probe, deoarece sarcina colectării probelor conform legii,
revine organelor de urmărire penală şi procurorului. Prin urmare, atâta timp cît există o
suspiciune de învinuire, organele sus menţionate, vor fi preocupate în dovedirea vinovăţiei
inculpatului.
Corectitudinea soluţionării cauzei implică examinarea ei în conformitate cu legea şi în
baza probelor pentru a putea pronunţa o hotărâre cu privire la condamnarea inculpatului
vinovat sau achitarea acestuia, dacă nu a fost dovedită vinovăţia lui, fără ca inculpatul să aibă
obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia, deoarece art. 8 (2) CPP RM prevede că „nimeni nu e
obligat să-şi dovedească nevinovăţia sa”.
Lăsarea în sarcina procurorului a dovedirii vinovăţiei, afirmă Pastuhov M.I., constituie
esenţa regulii date, pe când stabilirea interdicţiei de a obliga inculpatul de a-şi dovedi
nevinovăţia, este doar un element component al acestei reguli. Noi însă nu suntem întru totul
de acord cu astfel de afirmaţie, deoarece o importanţă esenţială o au ambele aspecte ale regulii
date, importanţa interdicţiei, confirmă pe bună dreptate M.S. Strogovici, fiind chiar accentuată
de obligaţia pusă în sarcina organelor de urmărire.
Cea de-a doua regulă este că sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe
presupunere, ea fiind reglementată de alin. 2 art. 389 CPP RM cît şi de p. 4 al Hotărârii
Plenului CSJ nr. 10 din 24.04.2000 care stipulează că sentinţa de condamnare nu poate fi
întemeiată pe presupuneri sau în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile mărturiilor
depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.
Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că sentinţa de condamnare trebuie să se
bazeze pe probe exacte, când toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au
fost lichidate şi apreciate corespunzător.
Prin urmare, pentru pronunţarea unei sentinţe de condamnare vinovăţia inculpatului
trebuie să fie complet dovedită, iar sentinţa să se bazeze numai pe probe veridice. Aceasta
presupune că instanţa îşi întemeiază deciziile numai pe baza faptelor care au fost dovedite şi
care nu prezintă îndoieli în privinţa vinovăţiei inculpatului.
Conform prevederilor al 3 art.8 CPPRM şi Hotărârii Plenului CSJ a RM nr. 10, toate
dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în condiţiile prezentului
Cod în favoarea bănuitului, învinuitului. Însă în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a F.
17
Ruse de la 29.04.1996 se stipulează, că în favoarea inculpatului vor fi interpretate nu numai
îndoielile apărute în privinţa vinovăţiei sale în întregime, dar şi acele îndoieli privind fiecare
episod al învinuirii aduse, de forma vinovăţiei, gradul şi caracterul participării la săvârşirea
infracţiunii ce reduce sau măreşte răspunderea faţă de împrejurările existente.
Autorul rus M.I. Pastuhov afirmă, că regula cu privire la interpretarea oricărui dubiu în
favoarea inculpatului se aplică doar în prezenţa a trei condiţii:
– îndoielile trebuie să apară doar în privinţa dovedirii acuzaţiilor;
– îndoielile ce au apărut nu pot fi înlăturate în urma examinării şi aprecierii tuturor
probelor;
– îndoielile există în momentul când se ia decizia cu privire la vinovăţia inculpatului
pentru pronunţarea unei sentinţe.
Deci, în cazul când probele incriminează fapta inculpatului prezintă unele îndoieli,
indiferent de originea lor, aceste probe urmează a fi expuse, iar hotărârea instanţei se va baza
pe acele probe care sunt întemeiate şi au fost confirmate pe parcursul examinării cauzei.
În cazul când sunt îndoieli în privinţa nevinovăţiei inculpatului, spre deosebire de
primul caz, ele nu duc la eliminarea probelor ce pun la dubiu nevinovăţia şi ele pot duce la
pronunţarea unei decizii cu privire la achitarea inculpatului, dacă aceste probe nu vor dovedi
contrariul, adică nu vor dovedi vinovăţia acestuia.
Deci, îndoielile în privinţa circumstanţelor care duc la achitarea inculpatului rămân cu
valoare probantă arătând în acelaşi timp că nu a fost dovedită vinovăţia sa. Însă existenţa unor
îndoieli, subliniază V.M. Saviţkii, nu atrag neapărat după sine pronunţarea unei sentinţe de
achitare.
Astfel, în Hotărârea Judecătoriei Supreme a F. Ruse de la 21.04.1987 este prevăzut că
instanţa nu este în drept să emită sentinţa de condamnare, dacă nu sunt verificate şi respinse
toate concluziile în favoarea inculpatului şi nu sunt eliminate toate îndoielile privind vinovăţia
lui.
Însă dacă îndoielile în privinţa dovedirii acuzaţiilor nu pot fi înlăturate prin cercetarea
în continuare a probelor în judecată, atunci instanţa trebuie să emită o sentinţă de achitare.
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de
condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către
instanţă.
Instanţa de judecată apreciază ca probă în procesul penal, elementele de fapt dobândite
conform legii procesual-penale, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
infracţiunii, identificarea făptuitorului, constatarea vinovăţiei, cît şi la stabilirea altor
împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei (al. 1 art. 93 CPP RM). Probele
obţinute cu încălcarea prevederilor art. 94 CPP RM, sau neexaminate în mod cuvenit în
şedinţa judiciară nu pot constitui ca temei al sentinţei de condamnare. Asupra acestui fapt
insistă chiar şi art. 50 al Constituţiei F. Ruse, fapt prin care probează încă odată legalitatea
obţinerii probelor.
Din interpretarea principiului liberei aprecieri a probelor prevăzut în art.27 CP PRM
rezultă că orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege,
pentru ca organul judiciar să ajungă la aflarea adevărului în cauza respectivă. De asemenea,
organele judiciare trebuie să aprecieze complet şi just toate probele administrate. Iar
aprecierea completă şi justă a probelor nu poate fi separată de celelalte operaţiuni de
probaţiune. Evaluarea unei probe nu poate fi posibilă fără verificarea ei prin alte probe, astfel
că aceste operaţiuni să contureze a certitudine în cauza administrată. În cele din urmă, doar
analiza minuţioasă şi sinteza evaluărilor făcute în examinarea probelor, în tot ansamblul lor,
va conduce organul judiciar la propria convingere asupra culpabilităţii persoanei.
Susţinem opinia savantului K. Guţenko, în conformitate cu care, încălcarea
principiului respectiv determină clasarea procedurii, emiterea unei sentinţe de achitare,
anularea sentinţei de către instanţa ierarhic superioară.
18
Pronunţarea sentinţelor de condamnare ca şi celor de achitare şi de încetare a
procesului penal sunt într-o măsură egale legii, fiind condiţionate de rolul important al
instanţei de judecată în cadrul statului.
Puterea de stat, susţine R.M. Oganesean, are o mare necesitate de puterea judiciară
care are nu numai funcţie de constrângere, dar şi educativă, deoarece poporul cere înfăptuirea
justiţiei în baza legitimităţii şi dreptăţii, adică condamnarea vinovaţilor, achitarea şi
reabilitarea celor nevinovaţi.Orice apreciere incorectă a sentinţei de condamnare legitime şi
întemeiate înseamnă neaprecierea scopurilor ce stau în faţa justiţiei, procuraturii şi organelor
de urmărire penală.
Astfel, adoptarea unei sentinţe de condamnare legală, temeinică şi motivată contribuie
la exercitarea sarcinilor şi scopurilor procedurii penale, prin care ar fi corect aplicată legea
îndreptată spre descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, protejarea persoanei, societăţii
şi statului de infracţiuni, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii, protejarea
persoanei şi societăţii de fapte ilegale din partea persoanelor cu funcţii de răspundere în
activitatea lor legală de cercetare a infracţiunilor presupuse sau comise, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Tema 4. Sentinţa de încetare a procesului penal.
Odată cu încheierea celei de a doua etape a reformei judiciare a fost implementat un
nou cadru legislativ, ajustat la standardele internaţionale, în special au fost adoptate un şir de
coduri noi printre care şi Codul de procedură penală.
Astfel, în noul CPP RM, în secţiunea “Deliberarea şi adoptarea sentinţei”, este
reglementat un nou tip de sentinţă – sentinţa de încetare a procesului penal. Acest tip de
sentinţă nu era reglementat în vechiul CPP RM (24.03.1961), deoarece instanţele de judecată
la soluţionarea cauzelor în prima instanţă adoptau sentinţe care se pronunţau la: condamnarea
sau achitarea inculpaţilor; precum şi la aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical alienaţilor mintali şi la aplicarea faţă de minori a măsurilor de constrângere cu
caracter educativ, iar în celelalte cazuri pe parcursul judecării cauzei se adoptau încheieri. Din
cele menţionate rezultă, că în noul CPP RM s-a considerat că hotărârea de încetare a
procesului penal soluţionează fondul cauzei şi deci i-a forma unei sentinţe.
Astfel, la examinarea cauzei în faza primei instanţe în situaţiile prevăzute de actualul
CPP RM, procesul penal încetează în baza sentinţei de încetare. Iar încetarea procesului penal
este o modalitate de soluţionare a cauzei de către instanţa de judecată, când din circumstanţele
cauzei nu poate fi luată soluţia condamnării sau soluţia achitării.
În plan comparativ cu legislaţia procesual-penală a RM, în cea a F. Ruse nu este
prevăzută sentinţa de încetare a procesului penal, stipulându-se în art. 302 CPP F. Ruse numai
două tipuri de sentinţă: de condamnare şi de achitare. Chiar şi în cazurile de constatare a
temeiurilor de încetare a procesului penal în cursul dezbaterilor judiciare, instanţa, în cazurile
prevăzute de: p. 1 şi 2 al. 1 art. 24 CPP (nu există fapta infracţiunii; fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii) şi p. 1 şi 2 art. 27 CPP (neparticiparea bănuitului sau
învinuitului la săvârşirea infracţiunii; încetarea procesului penal pe temeiurile când: nu există
fapta infracţiunii; fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii; expirarea
termenului de prescripţie; decesul bănuitului sau învinuitului cu excepţia cazurilor de
reabilitare; lipsa plângerii victimei, dacă cauza penală nu poate fi intentată altfel cu excepţia
cazurilor prevăzute de art. 20 CPP; lipsa acordului instanţei la intentarea cauzei penale sau la
tragerea în calitate de învinuit pe una din persoanele indicate în p. 1-5, 9, 10 al. 1 art. 448
CPP) – va adopta sentinţă de achitare, iar în cazurile prevăzute de p. 3 al. 1 art. 24 CPP
19
(expirarea termenului de prescripţie) şi p. 3 al. 1 art. 27 (în urma actului de amnistie) – va
adopta sentinţa de condamnare cu eliberarea condamnatului de pedeapsă.
Nici în legislaţia procesual-penală a României nu se nominalizează direct termenul
“sentinţă de încetare a procesului penal”, ci numai se stipulează în art. 345 CPP, că instanţa
hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz:
condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, indicându-se şi cazurile de pronunţare
a acestora.
Hotărârea instanţei de judecată privind încetarea procesului penal are semnificaţia
absolvirii inculpatului de răspundere penală şi de pedeapsă pentru temeiuri nereabilitatoare.
Astfel, absoluţiunea este o soluţie a instanţei de judecată, susţin I. Dolea şi D. Roman, prin
care cel acuzat se scuteşte de pedeapsă în cazurile cînd tragerea la răspundere penală este
împiedicată de anumite cazuri prevăzute de lege sau se dispune înlocuirea acesteia cu alte
modalităţi de răspundere (de exemplu cu caracter administrativ).
Încetarea procesului penal în faza judecării cauzei în prima instanţă constituie o soluţie
determinată de imposibilitatea sau inoportunitatea atingerii scopului procedurii în cauză.
Astfel, încetarea procesului penal se dispune într-o cauză unde se urmăreşte tragerea la
răspundere penală a inculpatului în cazul stabilirii unei circumstanţe ce împiedică
condamnarea persoanei ori aceasta nu este justificată reieşind din caracterul pericolului social
redus al infracţiunii şi persoanei, precum şi într-o cauză de reabilitare în privinţa unui decedat
când din circumstanţele cauzei rezultă vinovăţia acesteia. În acelaşi mod se dispune soluţia
încetării procesului într-o cauză de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical
faţă de o persoană care a săvârşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate, dar prin caracterul
faptei săvârşite şi starea sănătăţii sale inculpatul nu prezintă un pericol pentru societate şi nu
are nevoie de tratament forţat.
Încetarea procesului penal în faza judecării cauzei este o modalitate de soluţionare a
cauzei în fond de către prima instanţă şi, respectiv, hotărârea se dispune prin sentinţă aşa cum
rezultă din al. 2 art. 341 şi din art. 332 CPP RM, dar nu prin încheiere. Până la modificările
aduse CPP RM prin legea din 10.04.1996 încetarea procesului se dispunea printr-o încheiere
sau ordonanţă a judecătorului. După intrarea în vigoare a acestei legi soluţia încetării
procesului penal se întocmea printr-o sentinţă de clasare în toate cazurile. Iar după intrarea în
vigoare a legii “Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii
Moldova” din 29 mai 2003, clasarea procesului penal se dispune de către procuror în faza
urmăririi penale prin ordonanţă motivată în cazul în care în cauză nu există învinuit; nu există
faptul infracţiunii; fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană
juridică, precum şi în cazul în care a expirat termenul de prescripţie pentru tragere la
răspundere penală (art. 286, art. 275 al. 1 p. 1-3), iar soluţia încetării procesului penal în faza
judecării cauzei se întocmeşte prin sentinţă de încetare, în conformitate cu prevederile art.
341, care prevede că “instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea
sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal”, precum şi art. 332, în
care sunt expuse temeiurile de încetare a procesului penal în şedinţa de judecată.
Până la intrarea în vigoare a Legii din 9 decembrie 1994, art. 207 CPP RM (abrogat
prin această lege) prevedea posibilitatea încetării procesului în şedinţa dispozitivă în faza
trimiterii în judecată a învinuitului. Posibilitatea încetării procesului penal până la examinarea
cauzei în fond este prevăzută de CPP RM în vigoare la etapa punerii pe rol a cauzei penale
conform art. 350, care prevede că instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în
cauza respectivă dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art. 332.
Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă potrivit art. 391 CPP RM când
instanţa constată intervenirea unei situaţii din cele prevăzute în articolul sus-menţionat.
Soluţionarea negativă a cauzei penale de către instanţă în caz de necondamnare, prezintă
posibilităţi de rezolvare simetrice cu cele adoptate de procuror în cursul urmăririi penale.
Astfel, soluţiei de scoatere de sub urmărire, concretizează N. Volonciu, îi corespunde în faza
20
judecăţii hotărârea de achitare pronunţată de instanţă, iar celei de încetare a urmăririi penale
hotărârea de încetare a procesului penal.
Articolul 332 CPP RM în redacţia legii din 29 mai 2003 prevede temeiurile de încetare
a procesului penal în şedinţa de judecată şi anume circumstanţele indicate în articolele 275
pct. 2-9 CPP; 285 alineatul 1 pct. 1, 2, 4, 5 CPP; precum şi în cazurile prevăzute în articolele
53-60 din Codul penal. Din conţinutul acestei ipoteze rezultă următoarele cauze de încetarea
procesului penal care pot fi clasificate după caracterul şi consecinţele juridice în următoarele
categorii:
I. Cauze de încetare a procesului în acţiunea publică de tragere la răspundere
penală:
A. Cauze care exclud răspunderea penală:
1. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2. fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia cazurilor
când infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;
3. există cel puţin una din cauzele, care înlătură caracterul penal al faptei (art. 35 din
Codul penal);
– legitima apărare;
– reţinerea infractorului;
– starea de extremă necesitate;
– constrângerea fizică sau psihică;
– riscul întemeiat;
B. Cauze care înlătură răspunderea penală sau pedeapsa:
1. a intervenit termenul de prescripţie;
2. dacă un act de amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită;
3. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
4. plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat
– în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau
legea penală permite împăcarea; 5. cazurile prevăzute de partea specială a Codului Penal.
C. Cauze unde organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sau pronunţat
anterior asupra aceleiaşi fapte şi persoane:
1. în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri;
2. în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
D. Cauze de renunţare la aplicarea pedepsei sau de înlocuire a răspunderii penale:
1. fapta persoanei constituie o contravenţie administrativă;
2. există una din cauzele, care condiţionează eliberarea de răspundere penală (art. 54-
60 CP).
– liberarea de răspundere penală a minorilor;
– liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă;
– liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea
infracţiunii;
– liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă;
– liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei;
– liberarea condiţionată de răspundere penală;
– prescripţia tragerii la răspundere penală.
II. Cauze de încetare a procesului, unde nu se examinează chestiunea tragerii la
răspundere penală:
A. Cauze care nu justifică aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical:
1. persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este
necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical;
21
B. Cauze de reabilitare a persoanelor decedate, dacă în procesul revizuirii sentinţei
de condamnare se confirmă vinovăţia acestuia.
În legislaţia procesual penală de până la adoptarea noului CPP RM ca temei de
încetare a procesului penal era prevăzut de asemenea inexistenţa faptului infracţional. La
elaborarea noului CPP RM s-a ţinut cont de faptul că acest temei este de reabilitare şi a fost
inclus în al. 1 art. 390 ca temei de adoptare a sentinţei de achitare.
Temeiurile de încetare a procesului penal indicate în punctele 1 şi 2 ale art. 275 CPP
RM sunt, totodată, prevăzute şi ca temeiuri de adoptare a sentinţei de achitare prevăzute în art.
390 aliniatul 1 pct. 3-4, în legătură cu care se pot face următoarele explicaţii. Dacă aceste
circumstanţe se descoperă până la începutul dezbaterilor judiciare, adică în şedinţa
preliminară, instanţa adoptă o sentinţă de încetare a procesului penal în baza art. 350 CPP
RM, iar dacă inculpatul se pronunţă împotriva încetării, procesul continuă până la capăt şi
instanţa, la sfârşitul dezbaterilor judiciare, adoptă o sentinţă de achitare. Acest fapt are o
deosebită importanţă la apariţia dreptului persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti prevăzute de Legea din 25 februarie 1998, care prevede apariţia acestui drept în
cazul pronunţării sentinţei de achitare (articolul 4 al legii menţionate). Privitor la situaţia când
se descoperă că fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu întruneşte elementele unei
infracţiuni este posibil cazul descris în al. 2 art. 332 CPP RM, potrivit cărui dacă “fapta
persoanei constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul penal, cu
aplicarea sancţiunii administrative”.
În cazul constatării faptului de împlinire a termenului de prescripţie sau dacă un act de
amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită instanţa de judecată adoptă:
a) sentinţa de încetare a procesului penal, în cazul în care aceste circumstanţe au
intervenit până la începerea dezbaterilor judiciare sau în timpul lor;
b) sentinţa de condamnare cu eliberare de pedeapsă, dacă inculpatul se împotriveşte
adoptării soluţiei de încetare a procesului penal şi dezbaterile judiciare continuă până la
sfârşit. În acest caz instanţa va stabili faptul vinovăţiei persoanei spre deosebire de cazul
adoptării sentinţei de încetare unde instanţa de judecată nu se pronunţă asupra chestiunii
vinovăţiei.
Pe lângă cauzele de încetare a procesului penal în instanţa de judecată, conform art.
332 CPP RM, legea procesual-penală prevede şi alte situaţii, unde instanţa pronunţă soluţia
plasării. Astfel de circumstanţe sunt:
1. În privinţa unui minor care n-a atins vârsta de 18 ani, aplicându-se
măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art. 104 CP RM, art.
483 CPP RM;
2. În privinţa unei persoane bolnave mintal, faţă de care se soluţionează chestiunea
aplicării unor măsuri de constrângere cu caracter medical în cazurile indicate în art. 499 CPP
RM.
Pentru adoptarea sentinţei în privinţa persoanei care a săvârşit o faptă social
periculoasă în stare de iresponsabilitate sau care a avut dereglări psihice după săvârşirea
infracţiunii, care îl lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama şi a-şi controla acţiunile sale, în
sentinţa judiciară trebuie să fie stabilit incontestabil fapta social periculoasă prevăzută de
partea specială a CP RM a fost săvîrşită de persoana în cauză. Instanţa judecătorească trebuie
să aprecieze această faptă social periculoasă, să verifice şi să aprecieze probele prezentate la
cercetarea chestiunii privind capacitatea mintală a acestei persoane, caracterul şi gradul
tulburărilor psihice la momentul săvârşirii infracţiunii şi în timpul examinării cauzei în
judecată.
Dacă instanţa va ajunge la concluzia că anume această persoană a săvârşit fapta social
periculoasă prevăzută de legea penală în stare de iresponsabilitate, ea urmează să soluţioneze
22
chestiunea privind aplicarea unei măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzută de art.
99 CP RM.
De asemenea în CPP RM este menţionat ca temei de încetare şi cazul când persoana a
renunţat benevol la săvârşirea infracţiunii în condiţiile prevăzute de Codul penal. Reieşind din
art. 56 CP RM ce reglementează renunţarea de bună voie de la săvârşirea infracţiunii,
persoana este supusă răspunderii penale numai în cazul, când o faptă efectiv săvîrşită de ea
întruneşte elementele unei alte infracţiuni. Din economia textului de lege menţionat rezultă că
persoana este absolvită de răspundere penală dacă fapta săvîrşită nu întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni, dar asemenea circumstanţă este prevăzută ca cauză de
încetare a procesului în p. 3 art. 275 CPP RM. Deci, prevederea expusă în lege a circumstanţei
renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii ca un temei aparte de încetare a procesului
penal nu este justificată.
În art. 332 CPP RM ca temei de încetare a procesului penal în şedinţa de judecată este
prevăzut şi existenţa cel puţin a unei din cauzele, prevăzute de art. 35 CP RM, şi anume a
cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. După cum se vede, probabil s-a admis o
greşeală de tipar, deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei după natura lor sunt
cauze care exclud urmărirea penală şi răspunderea penală, deci sunt temeiuri de reabilitare de
unde rezultă că nu se poate de încetat procesul penal în baza lor şi instanţa de judecată va
adopta o sentinţă de achitare. Probabil că în art. 332 legislatorul a intenţionat să indice ca
temei de încetare a procesului penal în faza judecării cauzei nu p. 2 din al. 1 al art. 285 CPP
RM unde sunt expuse cauzele care exclud caracterul penal al faptei, ci p. 3 al aceluiaşi articol
care prevede încetarea procesului penal în privinţa unei persoane care nu a atins vârsta la care
poate fi trasă la răspundere penală. Este de menţionat faptul că cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei pot servi ca temei de încetare a procesului penal în faza urmăririi penale, ceia
ce este prevăzut de art. 285 CPP RM.
Punctul 9 art. 275 CPP RM, prevăzut ca temei de încetare a procesului penal în art.
332 CPP RM “există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau,
după caz, exclud urmărirea penală” poate include aşa temeiuri ca:
a) cazurile din Partea specială din Codul penal al RM în care este prevăzută liberarea