MEMBRI DE ONOARE :
Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România
Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa
Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România
Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii
Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală
Prof. univ. Elena Loghinovski – România
Mircea Aurel Buiciuc - România
Prof.dr. Terezia Filip, România
Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia
Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România
Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR
Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia
Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – director editorial revistă
Mihai Cătrună – pictor şi grafician
Mihai Păun – ing. IT
George Ghe. Ionescu - manager
CASETA REDACŢIEI:
Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron
Secretar general de redacţie: Dorina Litră
Corector: Ovidiu Cristian Dincă
Coordonator director Editură AmandaEdit : - Nicolae Nicolae
Secretar Editura Amanda Edit : Mihaela Velicu
Redactori: - Odette Mărgăritescu - traducător,
- Cristian Neagu - critic
- Viorel Muha - jurist
COLBORATORI ASOCIAŢI :
Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -
Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –
România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Elena
Rodica Lupu – România Internaţional; Mihai Ştirbu - România
Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună
Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu
Editor on-line : - ing. Mihai Păun
E-mail redacţie : [email protected]
E-mail redactor-şef: [email protected]
Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!
-cu toate datele de contact -, incluzându-se şi adr. de e-mail a revistei sau a redactorului
şef pentru o mai bună colaborare şi evidenţă. Vă mulţumim!
AANNUULL IIII,, NNRR.. 22//1188
—— ffeebbrruuaarriiee,, 22001133 ——
RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS”” îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa ccrreeaarreeaa
uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu
ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..
******
ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa EEsstt--VVeesstt..
PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 2
„Viaţa noastră are atâta valoare, doar câtă mulţumire este în ea. Dumnezeu trimite suspinul ca el
să devină mulţumire”.
Ludwig Steil
„Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi
reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este
o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o
viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă”.
Osho
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 3
Autoportret(1882)
„Printre pictorii români, cu siguranţă nu
există personalitate mai atrăgătoare ca a lui An-
dreescu1 şi destin mai plin de înţelesuri ca al său.
El, de fapt, a orientat definitiv arta româneas-
că". Cuvintele acestea, aparţinând lui Jacques La-
ssaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a
ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, par
a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în
dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală
măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în
circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu”
încă mai rezistă vremurilor şi se găseşte în parcul
Crâng din Buzău. El se află în partea stângă cum se
merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Bota-
nişti şi iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i pre-
lungi viaţa.
Pictorul Ion Andreescu nu a avut foarte mult
timp pentru a-şi definitiva opera. A murit la numai 32
de ani, în urma unei tuberculoze. În intervalul scurt
de timp în care a putut picta însă, a creat o serie de-
loc modestă de tablouri ce stau astăzi în galerii şi
muzee alături de cele ale lui Nicolae Grigorescu, con-
temporanul şi prietenul său.
Din 1869 urmează „Şcoala de arte frumoase"
condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profe-
sor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Semina-
rului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la
gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875,
la Şcoala de meserii din aceeaşi localitate. La sfâr-
şitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează
1 (n. 15 februarie, 1850, București - d. 22 octombrie, 1882, Bucu-
rești) a fost un pictor, pedagog și academician român.
cursurile „Academiei libere Julian"; verile pictează la
Barbizon, în regiunea Île-de-France, pădurea Fon-
tainebleau din apropiere şi aşezările rurale din preaj-
mă. Tot acolo, l-a întâlnit pe Nicolae Grigorescu, cu
care a legat o prietenie strânsă.
În Franţa a participat la expoziţii de grup
alături de Manet, Monet şi Renoir. După numai trei
ani de şedere în Paris, în 1881, a fost nevoit însă să
se întoarcă în ţară, din cauza stării de sănătate ce se
agrava. A murit un an mai târziu, la Bucureşti. Cri-
ticul de artă francez Jacques Lassaigne afirma des-
pre Andreescu: „Printre pictorii români, cu siguranţă
nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui An-
dreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El,
de fapt, a orientat definitiv arta românească".
O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub
semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată
mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o
descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice,
a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o
operă nu numai importantă ca extensie, dar defi-
nitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.
Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit
până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică pic-
turii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa an-
terioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tână-
rul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei
nevoi de comunicare, de exprimare, consumată supe-
rior şi fără veleităţile publicităţii.
Caracterul de introspecţie, tensiunea de
autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte,
remarcabil de unitare, de altfel, ca sentiment, ati-
tudine şi calitate.
Contactul cu arta românească a timpului nu i-
a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu proble-
matica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de
arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de
la început lucrările pictorului român au decizia şi
consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl
găsim în Franţa, clarificat, stăpân pe mijloace, con-
struind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o
dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 4
Pădure de fagi
Interesat în egală măsură de diferite genuri
ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete şi
naturi statice. Dintre lucrările sale amintim: Margine de pădure; Pomi înfloriţi; Stânci şi mesteceni; Câmp;
Pădure de fagi; Mesteceni la marginea bălţii; După ploaie; Casă de ciurari; Iarna la Barbizon; Stâncile de la Apremont, Ţărancă cu broboadă verde; Ţărancă cu traistă; Broboadă roşie; Autoportret.
Stejarul
În „Stejarul” una din capodoperele sale,
regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperat de
melancolie al artistului. Compoziţia, bazată pe con-
trapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul
adânc, este dominată de verticala impunătoare a co-
pacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece
ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o ra-
finată ştiinţă a construcţiei plastice. Fără ambiţia de
a nega ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma
că este primul pictor român cu adevărat modern,
fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă
atunci când vorbim despre tradiţia artei noastre.
Plopi desfrunziţi în Lunca Cislăului
Broboada roşie
Natură moartă
Sursa: wikipedia şi Dicţionarul pictorilor români
Material realizat de George Ionescu.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 5
„Prinţul pasteliştilor”, aşa a rămas
în istoria artei pictorul francez Maurice Quentin de
La Tour2, răsfăţatul aristocraţiei şi al mediilor acade-
mice de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Un artist
care ilustrează cât se poate de elocvent stilul roco-
co, chiar dacă s-a dedicat unui singur gen, cel a por-
tretului şi tehnicii pastelului.
O figură zâmbitoare, poate uşor ironică, cu
ochi expresivi şi privire virilă, cu sprâncene stufoase
şi perucă bine strânsă pe ceafă, cu fundă albastră, un
bărbat puternic îmbrăcat cu o redingotă în tonuri de
bleu închis, cu nelipsitul jabou de dantelă, desprins
din moda vremii – aşa ne apare în autoportretul din
perioada maturităţii (în jurul anului 1751), când era
de mult celebru.
Crescuse într-un mediu cultivat, era fiul unui
muzician. Numele său de familie era „Delatour”, de-
format, nu se ştie graţie cărui capriciu, în „de La
Tour” (tour = turn). (A nu se confunda cu Georges de
La Tour, pictor din veacul anterior, 1593–1652; nici
cu Henri Fantin-Latour, 1836–1904.)
La 15 ani, în 1719 ajungea la Paris, ucenic în-
tr-o mică academie de pictură. Spre sfârşitul dece-
niului al treilea, îl întâlneşte pe Jean Restout cel
Tânăr, pictor rococo agreat de Academie, sub influ-
enţa căruia se va perfecţiona. Quentin de La Tour de-
vine unul dintre cei mai apreciaţi pictori din atelierul
deschis de Jean Restout la Paris, în 1730. Cinci ani
mai târziu pictează în tehnica pastelului portretul lui
2 (n. septembrie 1704, Saint-Quentin – d. 17 februarie 1788, Saint-
Quentin.)
Voltaire, tablou care îi aduce notorietatea. De la
Tour devine repede un pictor la modă, arta sa por-
tretistică aducându-i deopotrivă superlativele criticii
şi ale publicului. În 1737, o impresionantă galerie de
autor, 150 de portrete expuse la Paris, sintetizează
arta singulară a pictorului pastelist. La salonul din
1748 expune un pastel, la rândul lui celebru, Portre-tul lui Ludovic al XV-lea, bust. Quentin de La Tour
este un desenator excepţional şi un colorist de mare
rafinament, exploatând toate resursele tehnicii în
discuţie.
Încadrarea chipului uman urmează, e ade-
vărat, rigorile clasice, artistul neabătându-se de la
compoziţia să-i spunem conformistă; ceea ce îl indi-
vidualizează este însă fineţea în stabilirea rapor-
turilor dintre culoare şi umbră, răsfrânte pe chipul
uman şi pe „decorul” care îl înconjoară. Iar tehnica
pastelului se dovedeşte ideală pentru acest studiu
meticulos, pentru această elaborare de extremă
fineţe, pentru trecerile subtile de la un ton la altul,
pentru această lumină dulce şi pentru umbra colo-
rată, parcă având şi ea tresăriri mătăsoase, sedu-
cătoare.
Se cuvine să fac o paranteză şi să amintesc
câteva date tehnice. Pastelul („creion moale”) este o
tehnică picturală ce „utilizează pigmentul aproape
pur şi care, ca şi acuarela, foloseşte drept suport
hârtia mai groasă sau mai subţire, dar aspră”. Se dis-
tinge de acuarelă prin specificul culorii. În compoziţia
creioanelor moi sau a batoanelor intră pigmentul, un
aglutinant şi apa. Pot fi folosite şi alte suporturi, ca
pânza lipită cu clei de caseină pe un suport rigid. Ta-
bloul în pastel se pune obligatoriu sub sticlă. Tehnica
aceasta începuse să se răspândească la începutul
secolului al XVIII-lea, odată cu producerea pe scară
industrială a sticlei plate, subţiri.
Perfecţionarea tehnicii pastelului (şi implicit
garanţia conservării picturii în această tehnică) îi
permit lui Quentin de La Tour degradeurile croma-
tice atât de fine, tonurile care reflectă lumina, tre-
cerile de efect de la o nuanţă la alta, reliefarea
atmosferei vaporoase, a transparenţelor parcă muzi-
cale, tipice pentru stilul rococo. Observaţi cu cât
rafinament şi bun gust pictează Quentin de La Tour
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 6
portretul Marchizei de Pompadour în tonuri de roz,
care „răsar” de pretutindeni, din chipul personajului,
din rochia largă care umple tabloul, din obiecte – dar
şi acordul cromatic subtil cu nuanţele de verde şi gri-
urile colorate, acord pe care un pictor mediocru l-ar
fi ratat, fără îndoială.
Sau tonurile de roz, în mod evident diferite,
cu alte reflexe, mai reci, în acord cu nuanţele de bleu
strălucitor şi de argintiu, din portretul Domnişoarei
Sallé. Doi ochi negri surâd galeş în portretul Mariei
Fel (1757), în care ne întâmpină neaşteptate tonuri
de gri-uri albastre prin care De La Tour tălmăceşte
umbrele fine ce dau relief chipului. Şi, deşi ansamblul
cromatic al portretului este rece, el respiră o sur-
prinzătoare căldură interioară. O privire vie şi prie-
tenoasă răzbate din portretul lui Jean-Jacques
Rousseau, pictat în tonuri dominante de ocru şi ar-
gintiu. Un verde metalic explodează în portretul lui
Marc-René, marquiz de Voyer d’Argenson, ocrurile şi
roşul-brun domină tabloul dedicat lui D’Alembert.
În 1773, o cădere nervoasă îl determină pe
ilustrul portretist al veacului să se retragă, în plină
glorie, în oraşul natal, Saint-Quentin, unde moare, cu
mintea rătăcită, în februarie 1788.
Favorită a unor colecţionari celebri (Wilden-
stein, Gulbelkian, Getty), arta lui Maurice Quentin de
La Tour şi-a etalat frumuseţea, unitatea stilistică şi
originalitatea la marea expoziţie organizată la Ver-
sailles, în 2004, cu ocazia tricentenarului naşterii
pictorului.
Autor: Costin Tuchilă
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 7
TTUUDDOORR MMUUŞŞAATTEESSCCUU3
Clasele primare şi trei clase secundare la
Gimnaziul „Dinu Golescu" din Câmpulung Muscel; în
1916-1918 se afla în refugiu la Iaşi, iar în 1919 ter-
mina Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Licenţiat în Li-
tere (franceză şi latină) la Universitatea din Bucu-
reşti (1924). Scurtă vreme prof. şi avocat, apoi
succesele repurtate ca autor dramatic îi vor permite
să se dedice exclusiv literaturii, gazetăriei şi boemei.
Colaborează la Rampa, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, Cetatea literară, Adevărul literar s.a.
Inspector general al teatrelor (1930-1940). Director
al unor companii teatrale: „Teatrul din Sărindar"
(1940, împreună cu Maria Filotti), „Teatrul Tudor
Muşatescu" (1941-1942), „Teatrul din C.A. Rosetti",
„Teatrul Nostru", „Teatrul Colorado" (1943-1944). Mem-
bru în comitetul de conducere al Societăţii Autorilor
Dramatici Români (1945). Autor a zeci de comedii,
vodeviluri, piese într-un act, scenete şi cuplete (Ope-re complete. Teatru, I, 1945; Teatru, 1958, Scrieri I-IX, 1969-1990), precum şi a unor voume de schiţe
umoristice (Nudul lui Gogu, 1928; Ale vieţii valuri, 1929; Doresc ca micile mele rânduleţe, 1945; Fiecare cu părerea lui, 1970). A publicat vol. de versuri: Vitri-nele toamnei (1926) şi romanul: Mică publicitate
(1935).
A scris mai multe piese, nepublicate, în
colaborare cu Sică Alexandrescu (Blockhnaus; Figura de la Dorohoi; Sinaia la domiciliu; La iarbă verde; Teoria cocoşului; Călugarul din vechiul schit; Dum-nezeu să-l ierte; Miss România; Birlic s.a.) şi cu V. Ti-
mus (Primăvara, bat-o vina!; Dragoste pe note; Aşa începe dragostea ş.a.). Adaptări după D Ennery şi
Cormon, G. Gataldi, Mouezy-Eon şi J. Guitton, Ar-
mont şi Gerbidon, Carlo Roti, Fodor Laszlo etc. A
3 [n. 22 febr. 1903, Câmpulung Muscel - d. 4 nov. 1970, București.
Dramaturg, prozator și poet. Fiul lui Alexandru Mușatescu, prof., și al Elenei (n. Vlădescu)].
tradus singur, sau în colaborare, din Moliere, V.I. Ma-
iakovski, Ilf şi Petrov, D. Ciorbagiiski, Gustaw Mor-
cinek, Karel Capek.
Primul volum, publicat în oraşul natal (Vitri-nele toamnei, versuri) datează din 1926, dar e greu
de precizat care a fost adevăratul debut al lui Muşa-
tescu, întrucat încă din şcoală, la Câmpulung, ar fi
scos reviste proprii (Ghiocelul, Zori de ziuă, Muguri), ar fi colaborat la altele (Revista copiilor şi a tineri-mii, România, Scena), ar fi scris şi reprezentat piese
de teatru (Ardealul, Povestea violetelor), pentru a nu
mai pune la socoteală alte diverse producţiuni: epi-
grame, cronici rimate, schiţe, însemnări şi povestiri
din război, cuplete pentru reviste teatrale, jucate în
anii primului război mondial etc. La solicitările ime-
diate ale scenei, Muşatescu a scris mult (şi, fireste,
inegal); nu a publicat însă tot ce a scris, alte even-
tuale informaţii n-au fost încă puse în circuitul isto-
riei literare, astfel că nu rămâne decât să fie crezut
pe cuvânt atunci când mărturiseşte că numărul pie-
selor sale „originale" s-ar ridica la 113, iar împreună
cu diverse prelucrări, adaptări etc., - la 367 (într-o
altă versiune, se dau „aproape 60 piese originale şi
vreo 300 de traduceri şi localizări"). În mod curent,
se dă drept debut scenic Focurile de pe comori, piesa
prezumtivă, scrisă în limba franceză şi reprezentată
la Paris în 1923, dar nepublicată. Tot nepublicate au
rămas alte două piese, T.T.R. (Tânăr cu termen re-dus) şi Datoria, jucate la Craiova, în unitatea militară
unde-şi satisfăcea stagiul, prin 1925. Nu peste mult,
Asociaţia criticilor dramatici îi premia Panţarola (re-
prezentată în 1928, fără prea mare succes de pu-
blic), vodevil care a atras şi atenţia lui E. Lovinescu.
Comedia Sosesc deseară (1932), amuzament benign
pe seama ticurilor şi prejudecăţilor provinciale, a
fost un succes, dar consacrarea şi notorietatea i le
va aduce, în acelaşi an, Titanic Vals, comedie în trei
acte, rămasă până azi piesa de rezistenţă a lui Mu-
şatescu, tradusă şi jucată frecvent şi peste hotare.
Comedie de moravuri (familiale şi politice) - „genul"
în care excelează Muşatescu - Titanic Vals reînvie
burghezia românească într-o altă ipostază istorică
(epoca interbelică) şi la un alt diapazon decât acela al
satirei caustice, sarcastice, consacrat cândva prin I.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 8
L. Caragiale – maestrul de necontestat al lui Muşa-
tescu. Temperament funciarmente optimist, tole-
rant, umorist flegmatic şi amabil care, în fond, ac-
ceptă lumea pe care o supune deriziunii, „o ia aşa cum
este", înduioşându-se uneori sentimental de condiţia
ei mizeră, Muşatescu compensează lipsa incisivităţii
prin irezistibilul situaţiilor comice, combinate cu im-
pecabila virtuozitate scenică şi fructificate la ma-
ximum prin replica „de efect", în care scriitorul a ră-
mas mereu sclipitor şi inepuizabil, în scris, ca şi în
conversaţie. „Simţul scenei" în comicul de situaţie şi
în comicul de limbaj, „bun-simţ" psihologic în comicul
de caracter: Muşatescu dispune de darul de a crea
fără caznă personaje distincte, pe deplin constituite
caracterial şi imposibil de confundat între ele în limi-
tele uneia şi aceleiaşi piese, personaje fără profun-
zime, cele mai multe statice şi „canonice", dar cre-
ionate sigur, neezitant, din câteva replici ori gesturi.
Soluţia predispune însă la tipizare, la înscrierea în
serii caracterologice, şi piesele lui Muşatescu reiau,
într-adevăr, nu puţine „clişee" interbelice, teme, si-
tuaţii şi personaje „la modă" în epocă. Astfel, „ina-
daptabilul" începutului de secol apare metamorfozat
şi diversificat în galeria interbelică a „idealiştilor" cu
capul în nori, inocenţi şi cumsecade, comic dezarmaţi
în faţa „vieţii", dar cărora un qui pro quo sau o altă
întâmplare le oferă, o dată în viaţă, şansa unei re-
vanşe spectaculoase: Chirică din Omul cu Mârţoaga
de G. Ciprian, Miroiu din Steaua fără nume şi Andro-
nic din Ultima oră de Mihail Sebastian, Lică Pintilie
din piesa lui Felix Aderca, Ion Anapoda al lui G. Mu-
şatescu Zamfirescu, chiar Mitică Popescu al lui Camil
Petrescu ş.a.
La loc de frunte în galeria acestor „păguboşi
care câştigă" - triumfători de-o seară asupra rapaci-
tăţii şi perfidiei veşnic triumfătoare - se situează şi
Spirache Necşulescu, protagonistul din Titanic Vals:
funcţionar mărunt la o prefectură provincială, tero-
rizat, vexat şi ridiculizat „la sânge" de o familie ten-
taculară şi rapace, ridicolă până la paroxism ea însăşi,
în frunte cu Chiriachiţa, „soacra perfectă" – Spira-
che îşi va savura, într-o bună zi, revanşa asupra tutu-
ror, graţie unei moşteniri inopinate şi unei la fel de
senzaţionale alegeri ca deputat. Comedia Eseu (1933)
urmăreşte traiectoria odraslelor lui Spirache – Tra-
ian, Decebal şi Sarmisegetuza (Miza) - într-o nouă e-
tapă a ascensiunii lor sociale, prilej de satirizare a
imoralităţii şi corupţiei, a tembelismului şi mitocăniei
high life-ul bucureştean. Autor „spiritual", şarmant şi
nonşalant, debordând de o inepuizabilă vervă „spu-
moasă", MUŞATESCU a continuat să-şi savureze
succesele de public şi de moment, exploatând expert
acelaşi filon al comediei „bine făcute", al teatrului
„de bulevard": minima rezistenţă ce se răzbună în
timp, făcându-l să apară azi demodat, perimat odată
cu genul însuşi. Un strop de fiere neagră ar fi coa-
gulat poate mai consistent această „spumă" de-
bordantă, agreabilă, dar prea de multe ori facilă.
Sistematic fals în registrul grav, proble-
matizarea tragică nu i-a reuşit niciodată lui Muşa-
tescu, ori de câte ori a încercat-o, alunecând decep-
ţionant în simulacru artificios şi neautentic în dulce-
găria sentimentală, „lirică", a melodramei: Licuricii, (1935), Visul unei nopţi de iarnă (1937, film în 1946),
Ţara fericirii (1945), Madona (1947), Geamandura
(1950) ş.a. De aceeaşi factură, Al optulea păcat (1946) merită totuşi o menţiune pentru personajul
Bartolomeu Zalaru - versiune ficţională a lui Pamfil
Şeicaru, care a mai reţinut atenţia lui Liviu Rebreanu
şi Marin Preda. Carenţa fibrei tragice şi melodra-
matismul minează şi unicul roman al lui M., Mica pu-blicitate (1935) remarcabil altfel prin acuitatea
observaţiei şi prin diversitatea tabloului de moravuri
şi caractere. Schiţele vesele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1929); culegere omo-
nimă, (1969) nu depăşesc nivelul curent al revistelor
umoristice. În schimb, ceva din legendara vervă orală
a lui Muşatescu s-a păstrat în savoarea lingvistică a
„epistolelor burleşti" din volumul Doresc ca micile
mele rânduleţe (1945), în sarcasmul „spiritelor" şi
„panseurilor", calambururilor şi aforismelor parodice
din Fiecare cu părerea lui (1970) – inimitabile până la
consacrarea unui generic ad hoc: „muşatisme".
OPERA
Teatru: Focurile de pe comori, piesă în limba
franceză, neatestată documentar, reprezentată la
Paris, 1923; T. T. R., două acte în versuri, piesă nea-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 9
testată documentar, reprezentată la Craiova, 1925;
Datoria, dramă în trei acte, neatestată documentar,
reprezentată la Craiova, 1925; Panţarola, comedie în
trei acte, reprezentată la Bucureşti, 1928; Sosesc deseară, comedie în trei acte, reprezentată la Bucu-
reşti, 1932; Titanic Vals, comedie în trei acte, repre-
zentată la Bucureşti, 1932, 1936; Eseu, comedie în
trei acte, reprezentată în 1933, Bucureşti, 1939; Pa-pagalul în colivia lui, Bucureşti, 1945; Visul unei nopţi de iarnă, comedie în trei acte, reprezentată în 1937,
Bucureşti, 1958; Geamandura, piesă în trei acte, Bu-
cureşti, 1968 (în vol. 1970); Al optulea păcat, tragi-
comedie în trei acte, reprezentată în 1946, Bucu-
reşti, 1970; Madona, trei acte, reprezentată în 1947,
Bucureşti, 1970; Profesorul de franceză, comedie în
trei acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1970; Domni-şoara Butterfly, comedie în şapte tablouri, repre-
zentată în 1940, Bucureşti, 1977 (publicată sub titlul:
Întâmplări din capitală); Coana Chiriţa, comedie în
trei acte, reprezentată în 1942, Bucureşti, 1977; Li-curicii, tragi-comedie în trei acte, reprezentată în
1935, Bucureşti, 1977; A murit Bubi, comedie în trei
acte, Bucureşti, 1977; Mi s-au deschis ochii, piesă în
trei acte, Bucureşti, 1978; Primăvara, comedie în trei
acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1978; Trenurile me-le, comedie în trei acte, Bucureşti, 1978; Burtă Ver-de, comedie în patru acte şi şapte tablouri, Bucu-
reşti, 1978; Domnul cu camelii, Bucureşti, Chestiuni familiare (Familia lonescu), Bucureşti, Amoru-i un copil pribeag, Bucureşti.
Volume de teatru: Opere complete. Teatru, I, Bucu-
reşti, 1945; Cuplete şi scenete umoristice. Bucureşti,
1952; Teatru, postfaţă şi note de Muşatescu Vasiliu,
Bucureşti, 1958 (altă ediţie, 1963); Unchiul Temis-tocle, teatru pentru şcolari, Bucureşti, 1966; Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1969 - 1990 (teatru în vol.: I, 1969;
II, 1970; IV, 1977; V, 1978). Piese într-un act: Ca-n filme, comedie într-un act, Bucureşti, 1942; Teatru la domiciliu, Bucureşti, 1944; Sfântul Gogu, Bucu-
reşti, 1950; Banii lui Celibidache, comedie într-un act
şi trei tablouri, Bucureşti, 1952; Târâie-brâu, come-
die într-un act, Bucureşti, 1954; Zvoniştii, comedie
într-un act, Bucureşti, 1956; Monumentul lui Petra-
che; Glasul roţilor de tren, Bucureşti, Gâsca, Bucu-
reşti.
Volume de proză: Nudul lui Gogu, Bucureşti,
1928; Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1929; Mica publici-tate, roman, Bucureşti, 1935 (ediţia a II-a în 1944;
ediţia a III-a revăzută, în Scrieri, III, 1972 (altă e-
diţie în 1975); Doresc ca micile mele rânduleţe, Bu-
cureşti, 1945 (altă ediţie în 1990); Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1969 (altă ediţie în 1990); Fiecare cu pă-rerea lui, Bucureşti, 1970; Versuri: Vitrinele toamnei, Câmpulung Muscel, 1926 (ediţia a-II-a, în Scrieri, VII,
1984); Titanic Vals. Visul unei nopţi de iarnă, ediţie
de T. Radu, pref. de V. Râpeanu, Bucureşti, 1995.
Traduceri: Adolphe Philippe Dennerv şi Cor-
mon, O crimă celebră, piesă în trei acte, Bucureşti,
1942; Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune, în colabo-
rare cu I. Mihail, Bucureşti, 1965; Gustaw Moscinek,
Cele şapte ceasornice ale groparului Joachim Rybca,
în colaborare cu T. Holban, Bucureşti, 1968; Viţelul de aur, I-II, Bucureşti, 1971 etc.
Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră
REFERINŢE CRITICE
E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem, Istoria; idem, Istoria li-teraturii române contemporane. 1900-1937, 1937; idem, Scri-eri, II, IV, V, VI, 1970-1975; Perpessicius, Menţiuni, IV; idem,
Opere, V, 1972; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, 1962; P. Con-
stantinescu, Scrieri, IV; V Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, 1970; N. Carandino, Autori, piese şi spectacole,
1973; G. Muşatesu Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, 1974; Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura, III; Ş. Cioculescu,
în Luceafărul, nr. 19, 1978; V. Munteanu, în Teatrul, nr. 12, 1980;
D. Dinulescu, în România literară, nr. 31, 1981; G. Teodorescu, în
Manuscriptum, nr. 3, 1982; C. Isac, Permanenţe în dramaturgie,
1982; C. Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, 1983; L. Kalustian,
Simple note, III, 1983; V. Silvestru, Un deceniu teatral, 1984;
Ileana Dalea, Amintiri despre Tudor Muşatescu, 1988; I.
Holban, Literatura subiectivă I, 1989; A. Sasu – Mariana Vartic,
Dramaturgia românească, II; D. Micu, Scurtă istorie a lite-raturii române, II, 1995; Z. Ornea, în România literară, nr. 19,
1996.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 10
Jules Renard4 a urmat cursurile de retorică
şi filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. După
bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să cola-
boreze la diverse reviste şi să frecventeze cafe-
nelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei
literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actriţa Da-
nielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din
Le Plaisir de rompre. În 1889, împreună cu câţiva pri-
eteni, a fondat revista literară „Mercure de France”,
în care a publicat povestiri care au apărut în 1890
sub titlul Sourires pincés.
În această perioadă a început să se implice
din ce în ce mai mult în viaţa artistică a capitalei şi să
frecventeze spectacolele în compania câtorva prie-
teni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau
Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet5 i-a cu-
noscut pe Auguste Rodin şi Edmond de Goncourt. I
s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al
Théâtre d’Art.
Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase
ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Pa-ris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versi-
une teatrală a obţinut un succes fenomenal în 1990.
Graţie lui Edmond Rostand6, a întâlnit-o în
1895 pe Sarah Bernhardt7. În 1900 a fost ales con-
4 Jules Renard – n. la 22 februarie 1864, la Châlons-du-Maine – d. 22
mai 1910, la Paris, la vârsta de 46 ani, romancier, povestitor, poet, dra-maturg. 5 Alphonse Daudet (n. 13 mai 1840 - d. 16 decembrie 1897) a fost un
prozator francez. A fost tatăl jurnalistului Léon Daudet și scriitorului Lucien Daudet. În nuvelele sale, realizează o evocare lirică a mediului provensal. Romanele sale, de inspirație socială, au o tentă satirică, dar și sentimentală, uneori naturalistă. 6 Edmond Rostand (n. 1 aprilie 1868 – d. 2 decembrie 1918) a fost un
dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze. Teatrul său
silier municipal al comunei Chaumont şi a fost decorat
cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 până în 1910 a
fost primarul oraşului Chitry-les-Mines. În 1907 a
fost ales membru al Academiei Goncourt.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896),
Le Plaisir de rompre (1898) şi Huit jours à la campag-ne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de intro-
specţie, ironie şi umor, îi domină opera.
Din scrierile sale amintim: Les Roses (ver-
suri), 1883; Crime de village, 1888; L’Écornifleur, 1892; Poil de Carotte (Morcoveaţă), 1894; Le Vigne-ron dans sa vigne, 1895; Histoires naturelles (Istorii
naturale), 1896, unele transpuse pe muzică de Mau-
rice Ravel; Le Plaisir de rompre, 1897; Huit jours à la campagne, 1906; Les Buccoliques, 1898 – 1908; Les Cloportes, (volum apărut postum, în 1919); Journal (Jurnal) (volum apărut postum, în 1925); Corres-pondance (volum apărut postum, 1925–1927).
Traduceri în limba română: Morcoveaţă, Editura
Corint, 2003/ Editura Ion Creangă, 1970; Pagini de istorie naturală, Editura All, 2005; Jurnal, Editura
Nemira, 2007. În Jurnal, scria - sub formă de anec-
dotă - că „Un exemplar din Morcoveaţă circulă la Chi-
try, ad-notat cam în felul următor: «Exemplar aflat din întâmplare la un librar. Este o carte în care el (adică Jules Renard) o bârfeşte pe maică-sa pentru a se răzbuna împotriva ei8.»”
Viorela Codreanu Tiron
Surse bibliografice: Clouard Henri, Histoire de la littérature française, Paris, Albin Michel, (1962), vol. I;
Jules Renard, Œuvres choisies, Éditions en langues
étrangères, Moscou, 1958; Jules Renard, Morcoveaţă,
Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1970; Mic dicţionar - Scriitori francezi, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna şi lașitatea. 7 Sarah Bernhardt (n. 22/23 octombrie 1844, Paris, Franța - d. 26
martie 1923, Paris) a fost o renumită actriță franceză, pe numele său real Henriette-Rosine Bernard. 8 Modest Morariu, Prefață la: Jules Renard, Morcoveață, Editura
Ion Creangă, București, 1970, p. 9.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 11
Schiţă de portret european
Ştefan J.Fay (continuare din nr. 17)
Moto: «Chaque battement de notre coeur peut être considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'h-orloge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... » Adsum !
Iată-mă!
Vladimir I. Ghika
Ar fi nevoie de mai multe volume – cum s-au
şi întocmit câteva – ca să cuprindem activitatea pre-
latului Vladimir Ghika. Nu putem – în această schiţă
de portret – decât să spicuim.
La Paris, în suburbia Vellejuif, s-a instalat în-
tr-o baracă pe care a transformat-o: o parte în Ca-
pelă, o parte în punct de îngrijire medicală, o parte în
locuinţă pentru sine, având să trăiască aici „în condiţii
de sărăcie absolută” (Ştefan Nicolae – confirmat de
toţi biografii). Aici, la prima oră a dimineţii deschide
uşile Capelei către stradă şi – cu sau fără asistenţă –
oficiază Slujba. Se adunau la uşa Capelei mai întâi
copii atraşi de curiozitate; sunt copii săraci, îmbră-
caţi din milă, mulţi desculţi, nepieptănaţi. Apoi, cu
vremea se opresc tot mai multe femei, puţin intriga-
te, puţin uimite de această apariţie religioasă în car-
tierul lor. Apoi bărbaţi, câteva minute, înainte să por-
nească la muncă. E un spectacol! Ateu sau creştin, stă
omul şi priveşte. Este văzut aducându-şi găleata cu
apă de la cişmeaua străzii. Câte un om i-o ia din mână
şi fac amândoi câţiva paşi până la biserică. Schimbă
vorbe căci omul e făcut să-şi spună păsul. Masa îi
este frugală, pâine şi un fund de farfurie. Spusese
cuiva: „Un preot sărac între săraci”. După slujbă
începe mersul în oraş pe la „Doamnele de caritate”
cum le numeşte, „care făgăduiseră daruri pentru să-
racii abatelui” – haine, alimente, bani – pe care avea
să le împartă la rândul său – aşa cum avea să facă în
deceniile actuale vestitul în lumea întreagă Abbé
Pierre al Franţei.
După-amiezele, se află la conferinţe – au-
ditor sau el însuşi conferenţiar – la întâlniri cu sa-
vanţi, filozofi, scriitori: Bergson, Mauriac, Massis,
Psichari – vârfuri ale gândirii franceze moderne. Ac-
tivează în Cercul Nou -Tomist de la Versailles con-
dus de profesorul şi prietenul său, Père Garrigou-
Lagrange sau de Jacques Maritain – pe care Vladimir
Ghika îl socotea „cel mai de seamă filozof tomist
contemporan”. În jurul mesei de discuţii apăreau
când unii, când alţii: poetul Francis Jammes când co-
bora din Orthez-ul Pirineilor, Paul Claudel dacă nu
era plecat într-o misiune diplomatică, Père Gillet, Gil-
son, mai întotdeauna, la capul mesei lua loc filozoful
ortodox Nicolas Berdiaeff, şi mulţi alţii printre care
întâlnim şi pe tânărul student român – Mircea Vul-
cănescu, admirator şi el al lui Maritain de care spu-
sese într-o zi: „Dialectica acestuia este un trandafir
din care vântul desface, una câte una petalele”. Se
simţea în el – ca şi la Berdiaeff – orientul!
Cu aprobarea Suveranului Pontif, Vladimir Ghika înfi-
inţează în Franţa, la Auberive, Comunitatea „Fraţilor
şi Surorilor Sfântului Ioan”. Un vis, acela de a funda
o aşezare de fraternitate şi caritate – vis care îl va
frământa în toate călătoriile lui prin lume. În febru-
arie 1924 Papa Pius XI îi aprobă Statutul comunităţii.
Vladimir Ghika reuşeşte – prin ce miraculos sprijin al
providenţei! – să cumpere pentru comunitate ruinele
Abaţiei Notre-Dame-d’Auberive, fondată în 1135, că-
zută în paragină, vândută de republică, devenită în-
chisoare de femei, transformată în colonie de copii,
pentru a sfârşi în clădiri îmbătrânite, jupuite de ploi,
abandonate şi moloz!
O muncă disperată la care se înhamă câteva
surori devotate acestui vis măreţ de ridicare a noului
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 12
aşezământ. Câteva surori, câţiva preoţi în trecere,
câteva vaci păscând pajiştea din jurul „Comunităţii”,
un pian şi un pianist rus fugit de revoluţia bolşevică, o
grădină de zarzavat care dă câţiva cartofi, câteva o-
dăi de bine, dar mai mult de rău amenajate, una în
Capelă, câteva de locuit… Reuşeşte totuşi să aducă
aici, în două vacanţe, copii săraci din Villejuif. Va so-
coti aceasta un adevărat succes!
Casa „Sfântului Ioan” de la Auberive nu era
sortită să dăinuie. Şi Yvonne Estienne – care făcuse
parte din Casă, face o apropiere cu aşezarea Părin-
telui Charles de Foucauld, de la Tamanrasset care,
nici ea „nu a reuşit să adune numărul de ucenici” ca să
păstreze vie „Comunitatea Inimii lui Iisus”. Iar Ma-
rie Durand – care şi dânsa făcuse parte din Casa Au-
berive zice: „În cele din urmă spiritul care-l anima pe
Vladimir Ghika a făcut din noi „o frunză în vânt, dar
nu o giruetă” (E. de Miribel). Ceea ce se poate rezu-
ma la o modestă mângâiere! Este totuşi ciudată re-
verberaţia acţiunii de la Auberive, în Franţa şi chiar
în lumea largă, căci ea ajunge la Marigny-le-Bois unde
ia naştere „Une Fraternité de la Transfiguration” –
cum stă scris în HISTOIRE DE LA FONDATION DU
XX-éme SIÈCLE: „inspirată din gândirea Monsenio-
rului Ghika”. Prietenul său, preotul-medic Totzuka
creează şi el în Japonia aşezări spitaliceşti sub egida
„Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan”, la inaugurarea
cărora îl invită pe Vladimir Ghika, socotit patronul
spiritual al fundaţiei.
Cu acest prilej Doctorul Totzuka îl conduce
pe Monsenior să viziteze diferite spitale japoneze,
precum şi câteva leprozerii. Vladimir Ghika este cu-
tremurat de dezastrul pe care boala necruţătoare o
face asupra omului. Şi ia hotărârea să se specializeze
el însuşi pentru îngrijirea bolnavilor de lepră. Ştie că
în România, la Isaccea, există o leprozerie de care îi
vorbise vărul său, Doctorul savant Ion Cantacuzino.
Dar cum să pornească la această treabă cu slabele lui
cunoştinţe medicale? Primul pas va fi să ia legătura
cu Spitalul „Saint Louis” de la Paris pentru ca, sub
îndrumarea medicilor francezi să înveţe tratamen-
tele cele mai potrivite şi moderne, desigur nu pentru
vindecarea, dar cel puţin stoparea ravagiilor pe care
cumplita boală o făcea neîncetat asupra trupului că-
zut victimă ei. Şi va urma cursurile spitalului şi orele
impuse de practică, vreme de doi ani!
Acelaşi prestigiu al gândirii Monseniorului
Vladimir Ghika, în promovarea bunăvoinţei şi a ecu-
menismului avea să cântărească hotărâtor – ani de
zile după chiar moartea sa – în timpul unei discuţii
între o delegaţie a românilor din Nisa şi Episcopul
Jean Bonfils, căruia românii – care nu aveau lăcaş de
rugăciune – îi solicitau dreptul de a se oficia slujbele
religioase ortodoxe româneşti într-o biserică a Epis-
copatului catolic. Pentru a susţine solicitarea, cine-
astul Ştefan de Fay – nepot al Monseniorului Ghika –
a ridicat argumentul ecumenismului care a repre-
zentat una din preocupările permanente ale Monse-
niorului Vladimir Ghika, căruia – după cum se ştie –
Papa Pius XI îi acordase privilegiul biritual. Monse-
niorul Bonfils cunoştea viaţa, opera şi moartea de
martir creştin a Prinţului Ghika, precum şi faptul că
ambele biserici – cea ortodoxă şi cea catolică – închi-
seseră dosarul său de beatificare. După o atentă
gândire, monseniorul Bonfils a răspuns solicitanţilor:
- În memoria sa, cred că am să vă fac o bună
surpriză.
Şi într-adevăr, Eminenţa Sa a dat autorizaţia
ca, de acum înainte, slujbele ortodoxe pentru români
să se oficieze în una dintre cele mai frumoase
lăcaşuri din Nisa – în Capela marelui Seminar Catolic.
Se deschidea astfel o pagină în istoria credincioşilor
români ortodocşi din zona Nisei. S-a pregătit un cor
bisericesc ortodox sub îndrumarea sopranei Ileana
Cotrubaş şi a muzicologului Manfred Ramin, soţul ei,
au fost pictate de către arhitecta Ioana Glavce de
Fay două mari icoane de iconostas aşezate la altar,
şi-n acest cadru solemn, în biserica ticsită de români,
la 25 Decembrie, Sfânta zi de naştere a Domnului
nostru Iisus Christos – care era şi ziua de naştere a
Monseniorului Vladimir Ghika – s-a oficiat cea dintâi
slujbă ortodoxă românească în Nisa, de către Părin-
tele Patriciu Vlaicu, numit de către Arhiepiscopul Io-
sif, Mitropolitul Ortodox Român pentru Europa Occi-
dentală şi Meridională.
Şi iarăşi o providenţială potrivire: Părintele
Patriciu Vlaicu a fost servit în oficierea slujbei de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 13
doi copii – Sergiu şi Pierre de Fay – aceştia, străne-
poţi ai Monseniorului Vladimir Ghika.
***
Roma îi dăduse Monseniorului dezlegarea de a
fi ablat, în acelaşi timp, benedictin, terţiar-domi-
nican şi terţiar-franciscan – ceea ce îi va înlesni să
fie în strânsă legătură cu oricare din aceste Ordine.
Ba mai mult, în timpul celui de al doilea război mon-
dial, va face parte din Ordinul Asumpţioniştilor din
Transilvania.
Datorită răsunetului activităţii sale cari-
tative şi ecumenice – prin Dimitrie Ghika, devenit Mi-
nistru de externe al României – în 1931 Papa Pius XI
îi acordă titlul de Protonotar Apostolic. Vladimir Ghi-
ka avea să spună unui prieten: „Această cinste nu va
schimba cu nimic felul meu de a fi”. Şi într-adevăr, îşi
va purta titlul apostolic şi brâul violet cu atâta mo-
destie încât lumea laică prin care circulă, aproape că
nu ştie ce grad înalt dobândise.
Era deja, de câţiva ani membru în Comitetul
Director al Congreselor Euharistice Internaţionale.
În această calitate va lua parte la Congresele euha-
ristice de la Sidney (1928), de la Cartagina (1930),
Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936),
Budapesta (1938).
Sarcinile congreselor sunt multiple, de mare
complexitate, implicând discuţii de organizare, de a-
dânci cunoaşteri dogmatice, de discernământ politic,
de cunoaştere a problemelor locale, de poziţiile per-
sonale ale congresiştilor. Ele implicau vaste cunoştin-
ţe, echilibru în hotărâri, abilă diplomaţie.
În arhivele Congreselor euharistice au rămas,
desigur, cuvântările congresiştilor. Şi ale Monsenio-
rului Ghika. Elisabeth de Miribel publică „Discursul
rostit de Monseniorul Ghika în noiembrie 1928, la
deschiderea Congresului de la Sidney”. În linii mari,
el este consacrat „Sfintei Fecioare şi Sfântului Sa-
crament”. Descoperim încă o dată inteligenţa subtilă,
stăpânirea absolută a problemelor de dogmă, zonele
care trebuiesc luminate prin discuţii, echilibrul ra-
ţionamentelor şi adâncul spirit diplomatic – blând şi
fără concesii – care animă gândirea Monseniorului.
Nu intrăm în aceste dezbateri care depă-
şesc cunoştinţele noastre. Mă opresc numai la între-
barea: Cum îşi folosea Monseniorul Vladimir Ghika
orele sale în afara lucrărilor Congreselor? Şi pentru
exemplu am să mă opresc la un singur Congres, cel de
la Buenos Aires din 1934.
Dacă faptele nu ne-ar fi confirmate în scris –
de el însuşi, de biografi, deseori de presă – ni s-ar
părea incredibil. Iată ce scrie Elisabeth de Miribel –
această biografă de talent şi cunoaştere directă a
Monseniorului: Oriunde s-ar fi aflat, „pentru nimic în
lume n-ar fi vrut să piardă ocazia de apostolat”. Mau-
rice Schuman, membru al Academiei Franceze, ci-
tind cartea D-nei Miribel îi scrie: „Am regăsit în car-
tea dumneavoastră o întâmplare care-mi rămăsese
întipărită în memorie. În timpul Congresului euharis-
tic de la Buenos Aires – ne povestea el (Mgr.Ghika),
un frizer îşi ţinuse deschisă prăvălia până la miezul
nopţii pentru a-mi permite să spovedesc, aşezat în
fotoliul în care, în timpul zilei, stătuseră clienţii”.
Iată şi o altă mărturie a Monseniorului din
timpul acelui Congres: „…spovezi în plină stradă, în
mulţime, în metrou, pe băncile aleilor. Eu însumi, în
plin salon de muzică, la hotel ALVEAR, am spovedit,
din fotoliu în fotoliu… între un taraf ţigănesc ce
cânta tangouri asurzitoare şi scaunele de la bar…
Cuvintele de viaţă veşnică dobândeau, în acest decor,
o valoare stranie”. Da. În acest oraş, reputat oraş de
creştini cum sunt multe în America Latină, în care
preoţii mişună peste tot, trecătorii intrau în vorbă cu
Monseniorul Ghika, mergeau alături de dânsul, puneau
întrebări şi aşteptau răspunsuri şi, unii după alţii îi
cereau să le primească spovada. Ce vedeau aceşti oa-
meni necunoscuţi, mulţi dintre ei săraci şi stingheri,
ce vedeau ei în acest preot venit de peste ocean, cu
înfăţişare ascetică, slab şi încoronat de plete albe
încât să-i aţină calea pentru o altă misterioasă cale,
pe care simţeau ei, desigur, că preotul e gata să le-o
deschidă, dăruindu-le binecuvântarea sa?
Las cititorul să ghicească ceea ce trecătorii
ghiciseră întâlnindu-l pe străzile Buenos Aires-ului...
(continuare în nr. următor)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 14
Monica Mureşan
Povestea copacului Phoenix
A fost odată un copac orfan apărut
nu se ştie cum şi de ce
n-avea fraţi nici surori niciun singur
fir de iarbă să-i fie alături
nu avea nici măcar vreun rost
să apară într-o margine a gropii de gunoi
creşteau la fel de repede şi el şi groapa
iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat
primind în schimb o rază de lumină
verdele ei timid clipea rar
în căldura amiezii
dar strălucea în fiecare dimineaţă
nu i-am reproşat nimic poemului
atât i-am zis: de-acum vezi
că în fiecare zi trebuie să-l mângâi
el e un copac orfan şi puiandru
nici nu ştii când se veştejeşte
adu-i o floare desenează-i o pajişte
şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea
a ta şi a mea şi a muzelor
împreună îi putem făuri o grădină
de cuvinte / aşteaptă şi ai să vezi
cum creşte un copac minune ! *
Aceasta este povestea unui copac şi
a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii
drama noastră sunt Tăietorii de copaci
din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni
dar plămădiţi din alt soi de pământ
aura lor e veşnic cenuşie
dar eu îi văd şi pot povesti totul
chiar dacă mulţi nu vor crede
unii îşi fac un hobby din a reteza
copacii şi a fura cerul.
Aşa sparg hoţii de cenuşă casa
Tatălui Ceresc în nopţile când cerul
şi-a zăvorât poarta albastră.
Acum veţi înţelege de ce spun
că aceasta este drama Planetei…
Cu timpul fiecare copac îşi are păsările
pe care le merită după cum şi noi
fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm
şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea...
un muritor are nevoie de timp pentru
a înţelege prin ce trece
e ca şi cum nu prinzi bine programul
vieţii tale cu orice fel de aparat
ai nevoie de o antenă bună sau
de o răbdare bine antrenată să ţină loc
de antenă / pentru aparat îţi trebuie bani
pentru antenă – credinţă
oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă.
Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui
de prioritate nimic nu este imposibil
conectat la alarma divină trupul simte
primul această calitativă schimbare în evoluţie
ceva din tine doare dând un semnal -
de fapt este locul în care te-a atins El
ajungi în sfârşit să contabilizezi singur
şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură
bucurii sau regrete
rogi chipul din icoană să fie mai generos
cu timpul şi cu toate celelalte.
Recunoşti în cele din urmă:
suntem încă formele embrionare
ale unui Univers perfectibil
în care am fost uitaţi nemântuiţi
şi fără putinţă de desăvârşire
şi încă nu pricepem rostul pentru care
e voia Lui să ne doară îl certăm că
ne-a părăsit cu inimă prea uşoară
nu desluşim de ce vrea durerea
aceea din noi să doară
cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi
durerile şi-i dăm lui chinurile
zicând că nu-s ale noastre
gata oricând să primim în schimb
darul lui de a nu simţi durerea
dar vai ce plăcută-i senzaţia
că deşi încă prizonierii nepriceperii
despre noi nu suntem singuri
şi plini de un optimism incurabil
continuăm să ne dorim aceste
tranzacţii riscante. //... //
M.M.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 15
BUJOR NEDELCOVICI
„AL DOILEA MESAGER” sau despre condiţia
artistului în România
Autor: Antoaneta Turda
A vorbi despre Bujor Nedelcovici (născut la
Bârlad la 16 martie 1936) în acest an când se împli-
nesc 25 de ani de când i s-a acordat Premiul Liber-
tăţii a Pen Club din Franţa pentru romanul „Al doilea
mesager”, este, poate, la prima vedere ceva banal,
dacă ne gândim cât s-a scris despre acest autor după
1990. Şi totuşi! Încercând să sfidez această banali-
tate, am să rememorez, în primul rând câteva dintre
reperele sale existenţiale care prind un contur clar
odată cu absolvirea Liceului „I. L. Caragiale” din Plo-
ieşti, în 1953, şi după obţinerea Licenţei în Avoca-
tură, în 1958, la Facultatea de Drept din cadrul Uni-
versităţii Bucureşti. Practică cu plăcere meseria,
fiind înscris în Baroul din Ploieşti, dar peste un an
este radiat, după arestarea tatălui în urma procesului
la care asistă neputincios, în calitate de avocat.
În intervalul de timp dintre 1959 şi 1971 are
diverse meserii. Astfel în această perioadă tulbure a
vieţii sale, îl găsim, între 1959-1960 ca merceolog la
Braşov, între 1960-1963 economist la I. C. H. Bicaz,
iar între 1963-1971 tot ca economist, dar la Bucu-
reşti. Ajuns în Bucureşti, la începutul anilor ’60, dă
curs preocupărilor literare şi debutează, în 1968, în
Gazeta Literară, cu un fragment de roman, iar doi ani
mai târziu, cu volumul Ultimii, apărut la Editura Emi-
nescu. Romanul a surprins lumea literară românească
graţie unei anumite inteligenţe a relatărilor şi a sti-
lului, elemente care, de altfel, vor defini întreaga
creaţie a lui Bujor Nedelcovici. Acestui început pro-
miţător îi urmează, romanul Fără vâsle (1972), Noap-tea (1974), Grădina Icoanei (1977), Zile de nisip
(1979) roman care va fi ecranizat, filmul însă nefiind
difuzat din cauza cenzurii. În 1981 republică sub for-
ma unui roman-frescă, cu multe amănunte autobio-
grafice, primele 3 volume enunţate mai sus, cu titlul
Somnul Vameşului. Anul 1982 este unul interesant în
cariera sa pentru că, pe de-o parte îi aduce sub-
stanţiale satisfacţii pe plan profesional întrucât de-
vine redactor şef la Almanahul Literar şi şeful Sec-
ţiei de Proză al Uniunii Scriitorilor din România, dar
pe de altă parte, cenzura îi respinge romanul Al doi-lea mesager pe care reuşeşte totuşi să îl publice, în
1984 în Elveţia apoi, în 1985 la Paris, la Editura Albin
Michel, în colecţia condusă de scriitorul francez de
origine română, Paul Goma, Les Grandes Traductions. Şirul de întâmplări prin care trece în acest moment
al existenţei sale scriitoriceşti îl fac tot mai mult să
se gândească la exil. Mai rămâne totuşi în ţară, câţiva
ani, răstimp în care îi este refuzat un volum de nuvele
fantastice intitulat Oratoriu pentru imprudenţă. La
începutul anului 1987 pleacă în Franţa unde cere azil
politic, care i se acordă repede. În ţara de adopţie
începe cu munca de portar la un mare imobil din Paris,
lucrând concomitent ca redactor la revista Esprit. În
primăvara aceluiaşi an face o declaraţie la postul de
radio Europa Liberă, privitoare la cenzura şi dicta-
tura din România. Începând cu acest moment, drumul
literar parcurs de Bujor Nedelcovici, va cunoaşte o
serie de succese, prea puţin cunoscute în România,
până în 1990.
În vara lui 1989 alcătuieşte, la Paris, împreu-
nă cu Dumitru Ţepeneag şi Sorin Alexandrescu un
comitet de iniţiativă pentru înfiinţarea unei Societăţi
a Scriitorilor Români din exil. Odată cu pătrunderea
în rândul intelectualităţii române din Paris asistăm la
o adevărată declanşare a eului său creator, volumele
publicate după 1990 devenind repede cunoscute şi în
România, ceea ce îi aduce aprecierea atât din partea
intelectualităţii franceze cât şi a celei româneşti.
Titluri precum Îmblânzitorul de lupi, Oratoriu pentru imprudenţă, două volume de teatru: Noaptea de solstiţiu şi 2+1, Aici şi acum (publicistică) Jurnalul infidel. Ieşirea din exil 1992-1997, constituie, fieca-
re în parte, mărturia unei conştiinţe care nu a trădat
niciodată nici arta dar nici latura ei angajată, indi-
ferent dacă problemele dezbătute sunt din realita-
tea comunistă sau cea a Apusului democrat. Un peri-
plu prin viaţa şi activitatea lui Bujor Nedelcovici,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 16
oricât de succint ar fi, nu ar fi complet dacă nu ne-
am opri atenţia la romanul Al doilea mesager consi-
derat de Monica Lovinescu „prima mare utopie ne-
gativă, în linie orwelliană văzută din Răsărit”9, prin a-
cest roman, Bujor Nedelcovici situându-se, alături de
Dalos György (1985), George Orwell, Cinchiz Aima-
tov, Ismail Kadare şi Arthur Koestler unul dintre
marii scriitori distopici ai lumii. Alegându-şi ca titlul
iniţial simbolicul titlu Ereticul îmblânzit, scriitorul
elaborează această lucrare incediară pentru un stat
dictatorial, în primul rând din dorinţa de a lua o
atitudine, dorinţă ce reiese şi din următoarea măr-
turie: „Când am început romanul, mi-am propus câte-
va obiective care îmi erau destul de limpezi: „…să
scriu o carte în deplină libertate, fără să-mi fie tea-
mă de «cenzură exterioară» şi în special fără «cen-
zură interioară», marele nostru duşman; să nu urmă-
resc să public romanul cu orice preţ, adică să nu ac-
cept «târgul cu târguitorii de cuvinte»; să fie un ro-
man care să depăşească coordonatele social-politice
ale României şi să prezinte «fenomenul sistemului
totalitar», oriunde s-ar afla…să am puterea şi curajul
de a privi pentru prima dată «nimicnicia în faţă şi să
mă plasez în viitor, adică: ce şi cum va fi peste 10-20
de ani, să aibă tensiunea şi profunzimea ultimei cărţi
pe care Dumnezeu îmi îngăduie să o zămislesc.”10
Scris după toate canoanele distopiei şi cu
vădite influenţe din romanul 1984 al lui George Or-
well şi unele aspecte din proza lui Bradbury, are, în
forma finală, acest al doilea titlu, la fel de simbolic,
întrucât prin el demonstrează că, oricând un mesager
ajuns dintr-o lume în alta ar putea să o schimbe.
Romanul are în centrul atenţiei toate mecanismele
unui stat dictatorial şi ale alienării omului în prostia
şi ideologia generală ce duc, ireversibil, la nebunia
dirijată. Prin această scriere de maturitate, Bujor
Nedelcovici aduce în faţa cititorilor săi, o lume a rău-
lui compusă după toate regulile distopiei atotdistru-
gătoare, folosindu-se de doar câteva personaje şi de
o insulă izolată drept spaţiu geografic menite a oglin-
9 Lovinescu, Monica - Unde scurte, vol. IV, Editura Humanitas, 1994, p.
183 10
Manolescu, Florin - Enciclopedia exilului literar românesc 1946-1989: scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 524
di gradual procesul dezumanizării în societăţile to-
talitare, în urmărirea acestui mecanism centrându-se
ideea lui Saint-Beuve că aspectul biografic este ho-
tărâtor în analizarea operei unui scriitor, în cazul lui
Bujor Nedelcovici momentul arestării tatălui marcân-
du-i toată viaţa, neputinţa în faţa tăvălugului istoric
fiind redată pe tot parcursul creaţiei sale, ea fiind
relatată în detaliu în acest roman prin conversaţia
dintre două personaje provenind din lumi diferite,
anticarul Martin şi eroul principal Danyel Raynal:
„Domnul Martin se plimbă prin cameră cu ceaşca de
ceai în mână şi se uită la mobilă. Şi tatăl dumitale,
avocatul… a vândut mobila din casa parohială după ce
preotul Raynal a murit… Cum doriţi! Voia dumneavoas-
tră… Să ne apucăm de lucru… Deci! Un scrin Biderme-
ier în stare pură şi patru sertare… O canapea cu şase
scaune Loius XV… O oglindă veneţiană cu încrustaţii
şi aplicaţii… Candelabru de cristal Murano. Ce feerie
când aprinzi toate becurile… Azi nu mai găseşti aşa
ceva în industria noastră de larg consum11”. Folosind o
intrigă simplă care constă în relatarea reîntoarcerii
scriitorului Danyel Raynal pe Insula Belle Îlle, con-
dusă de Guvernatorul care conduce ţara ca pe pro-
pria moşie, şi al cărui „cap robust de mongoloid”12 ca-
re se mişcă pe gâtul scurt „ca turela unui tanc”13 şi
„buze subţiri, vinete şi uscate”14, sugerează nu doar
răutatea ci şi un amănunt schizoid, ce se răsfrânge
asupra întregii societăţi pe care o guvernează, pro-
zatorul român îşi construieşte romanul pe scheletul
unor meditaţii ale intelectualului într-o lume în care
această categorie socială este supusă unei ideote-
rapii menite a spăla creierul, cum sugestiv relatase
nu cu mult înaintea sa, scriitorul rus Cinghiz Aitmatov
în celebrul său roman O zi mai lungă decât veacul, dar şi despre condiţia exilului, care este în fond, o
probă iniţiatică şi de introspecţie. Aşadar avem de-a
face cu o scriere în centrul căreia se află OMUL cu
frământările şi aspiraţiile sale, aspiraţii spulberate,
conform schemei tuturor distopiilor, de regimul ca-
re transformă omul, prin manipulare, într-un robot
11
Nedelcovici, Bujor - Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, p. 233. 12
Idem, pag. 204. 13
Idem. 14
Idem. , pag. 209.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 17
manevrat de regulile dictaturii, făcându-l să audă
mereu în urechi cuvinte ca acestea: „Măi băiatule, tu
nu ai înţeles că un individ nu poate învinge un sis-
tem?… Din acest malaxor nu mai iese nimeni întreg!”15
sau să se simtă „ca o broască închisă într-o piatră”16
şi care, la un moment dat, ajunge să facă parte din
marea masă de oameni care este asemeni unei „sub-
stanţe inerte, incoloră şi inodoră, o pastă din care nu
a mai rămas niciun individ concret”17, toate acestea
ducând la următoarea concluzie: „Presiunea morală
exercitată în timp şi fără scrupule poate să distrugă
un om ca pe o cutie de chibrituri!… Dintr-un om se
poate face un cal, un cartof, o zgardă sau orice vrei.
Iar cel care a spus: omul nu poate fi învins, ci doar
distrus, s-a înşelat.”18 Închistarea şi retragerea în
propria fiinţă, îl împinge pe individul persecutat să îşi
găsească un univers fantastic, utopic şi compensa-
toriu, aşa cum declară, la un moment dat, Jean, care,
prin vocea sa, descrie atât de sugestiv, nevoia omului
supus terorii, de a se detaşa de realitatea înconjură-
toare: „Realitatea înlocuită de o ficţiune, e un meca-
nism utopic care ţine loc de viaţă… aşa cum eu aş
scoate din cuibul acela tot ce se află acolo… pene,
ouă, iar când rândunica s-ar întoarce ar găsi în loc de
ouă nişte pietre şi ar fi obligată să creadă că trăieş-
te o «mare revoluţie», chiar dacă pietrele niciodată
nu vor deveni pui de rândunică… Şi totuşi noi consi-
derăm pietrele nişte păsări!”19 Lumea sinistră a unui
regim totalitar, în care absurdul este considerat rea-
litate, stârneşte, aşa cum e de aşteptat, revolta care
cunoaşte o amploare specială la intelectuali, şi care
se vrea stârpită din faşă, de către Guvernator şi
lacheii săi, care nu sunt nimeni alţii decât educatorii
Institutului de îndrumare, care vindecă orice sufe-
rinţă fizică sau psihică, cu ajutorul ideoterapiei, ade-
menind, prin diverse metode, chiar şi indivizii capa-
bili, mai greu de manevrat, cum e cazul personajului
central, care, la un moment dat, se află în ipostaza
de învingător perfect în faţa colegilor de la Institut,
fiindu-i furate chiar şi visele, asemeni eroului lui
15
Idem, pag. 251. 16
Idem , pag. 240. 17
Idem, pag. 61. 18
Idem, pag. 246 19
Idem, pag. 189.
Ismail Kadare din romanul Slujitorul din Palatul vise-lor: „Văd feţele lor, aceeaşi expresie reprodusă în 15
exemplare: obraji rotunzi, bine hrăniţi, fruntea pă-
trată, tunsoarea scurtă, privirea rece, impersonală,
aerul celor care au învăţat să rostească de pe acum
un singur cuvânt: DA. Flagelat de privirile şi tăcerea
lor încremenită şi acuzatoare. Vor să mă ucidă cu pie-
trele tăcerii şi ale ochilor cu ajutorul cărora azvârle
spre mine ura lor dezlănţuită”20. Aici, în acest loc,
chiar şi scrisul capătă alte conotaţii pentru „inte-
lectualii” regimului, aşa cum reiese din vorbele unui
dascăl al Institutului care analizează procesul crea-
tor conform legilor nescrise ale dictaturii: „[...] ares-
tarea nedreaptă a tatălui, moartea lui în puşcărie şi
plecarea sorei Marie… O singură soluţie: SCRISUL.
Eliberarea prin şi întru scris. Pătimirea prin cuvinte,
penitenţă deliberată, martirajul laic… cunoaşterea şi
autocunoaşterea prin vivisecţia executată pe coala
de hârtie… dar şi prin pedepsirea celor vinovaţi prin
demitizarea falselor mituri, mărturia în scris, deci
publică… Un scriitor adevărat scrie din ură şi furie,
dar cu smerenie şi imensă iubire…”21 În aceste con-
diţii, în care totul din jur stârneşte revolta, efortul
de a o stopa este inutil, ea manifestându-se printr-un
strigăt al unui însingurat pe care nu îl aude nimeni:
„Sunt singur. Auzi! Ai mei sunt toţi morţi,… Puterea
mea stă în morţii mei şi în cuvântul scris, iar tu nu ai
cum să te atingi de ei şi de paginile mele… Dacă îmi
vei tăia mâinile voi zgâria hârtia cu un cui pe care îl
voi ţine în gură! Auzi, guvernatorule!”22 Revolta şi în-
singurarea duc automat la dispariţia celui mai ome-
nesc sentiment care este iubirea, făcând ca, la un
moment dat, cei doi îndrăgostiţi, Micheline şi Danyel
să stea, faţă în faţă, ca doi papagali caraghioşi care
nu mai comunică în niciun fel, deorece cuvintele şi
sentimentele intelectualului care vrea să schimbe
lumea prin ideile sale, parcă se autoblochează, tran-
sformând dialogul în monolog: „… aş vrea să-i spun că
a trebuit să străbat mereu un deşert, da, un deşert
în mine şi în afara mea… cum de n-a înţeles că în mine
sunt doi oameni, doi peşti: unul înoată prin mâlul lacu-
20
Idem, pag. 297. 21
Idem, pag. , 337. 22
Idem, pag. 161.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 18
lui, se târâie pe burtă în noroi, altul înoată la supra-
faţa apei şi eu mă aflu mereu între ei, vor să stoarcă
viaţa din mine şi tot ce aparţine acestui pământ pen-
tru a rămâne fără nimic, gol, vidat… o cutie de rezo-
nanţă din care să scot o dată, cel puţin o dată, o sin-
gură pagină, o frază, o notă curată, pură, alb-albas-
tră, precum apa în care trăiesc cu cei doi peşti-ai-disperării-şi-ne-putinţei mele de a ajunge vreodată la
malul unei cărţi adevărate şi regretul unei vieţi
netrăite…”23. În acelaşi registru al lipsei de iubire şi
înţelegere ce duce, inevitabil, la lipsa comunicării,
(neputinţă care se înscrie şi ea în canoanele tuturor
antiutopiilor), se situează şi dialogul dintre Grieg,
tânărul care nu va accepta ideile mentorului său şi
profesorul Danyel Raynal, având următorul argument,
din pateticul monolog, zguduitor prin realismul ce de-
notă toate mecanismele manipulării unei societăţi
dictatoriale: „Vă mai amintiţi ce mi-aţi spus înainte
de a pleca?… «Dacă vrei să citeşti, poţi să iei orice
carte din biblioteca mea». Aşa mi-aţi spus, domnule
Danyel. Mare greşeală aţi făcut! Mare păcat!… Am
început să citesc cu disperare cărţi de care nu au-
zisem până atunci… şi în special cărţile scrise de
dumneavoastră… Voiam să devin şi eu «scriitor»!
Eraţi idolul meu! Încercam să vă imit în tot ce făceaţi
înainte… Devenisem ruşinea şcolii şi eram ameninţat
că voi fi eliminat din Brigăzile şcolare. Nu trebuia să-
mi daţi cărţi şi discursuri cu muzică! Mare greşeală
aţi făcut! În Insula noastră nu e un rău mai mare
decât de a afla altceva decât despre viaţa noastră
de aici!”24
Analizând cu lux de amănunte vibraţiile sufle-
teşti ale eroilor săi, Bujor Nedelcovici face vizibile
eforturi, de-a lungul romanului, să conducă drumul ce
duce spre distopia distrugătoare spre calea dătă-
toare de speranţă a utopiei, un exemplu relevator în
acest sens fiind secvenţa care surprinde dialogul din-
tre personajul principal şi negustorul de porumbei
care, după despărţirea de Danyel, îl îndeamnă pe a-
cesta din urmă, la o meditaţie tulburătoare: „Dacă
mai există unul singur în Insula noastră… nu e totul
pierdut. I-aş desena chipul pe acest zid pentru a aco-
23
Idem , pag. 353-354. 24
Idem , pag. 390.
peri petele de sos, pe celălalt perete aş aşeza „Pele-
rinajul epilepticilor”, lângă fereastră „Prăbuşirea ma-
gicianului”, dincolo „Coloana orbilor” iar afară, în locul
firmei „Restaurant-cantină”, aş pune „Masa calicilor”.
Fixăm delirul cu ajutorul tablourilor, cum ar spune
poetul…”25 Pasajul, scris cu o vizibilă tristeţe, este
totuşi unul dintre cele mai luminoase în acest roman
amintind de utopie doar atunci când se întrezăreşte
timid speranţa şi luminozitatea lumii trecute a copi-
lăriei, petrecută în pacea şi liniştea dată de o socie-
tate bazată pe principii. O relectură atentă a volumu-
lui Al doilea mesager ne poate dovedi aşadar că o
utopie poate luneca uşor spre distopie, drumul invers
fiind însă mult mai anevoios pentru că odată instalată
distopia apare, la toţi indivizii dintr-o societate auto-
ritară, un element schizoid specific acestor societăţi
şi anume dualitatea ideii de vinovăţie apărută ca re-
zultat al manipulării omului în aşa fel încât el ajunge
fie să se autodenunţe singur, fie să facă pactul cu
diavolul, adică cu puterea care îl oprimă, distrugându-
i personalitatea, şi ducându-l la o transformare pe
care nu şi-o poate explica nici chiar el însuşi aşa cum
reiese şi din mărturia lui Danyel făcută arheologului
Marcel, cel mai proaspăt vizitator al Insulei Victoria:
„Nu mai pot să te ajut cu nimic, Marcel. Nu mai sunt
ce ştiai Tu!. De ce? Aşa a fost prevăzut, sau… a fost
o abatere de la prevedere. Nu ştiu… Poate a trebuit
să greşesc…”26 Alcătuindu-şi romanul prin jocul sim-
plelor relatări cu emiterea unor meditaţii cum e, bu-
năoară, cea despre labirintul puterii: „Puterea în-
seamnă psihomorfoză, dezmembrarea mecanismului
uman în cele mai mici componente… care seamănă cu
un castel din basme, deschizi o uşă care te duce spre
o cameră şi aşa colinzi în voie prin castel”27.
Bujor Nedelcovici demonstrează prin acest
volum că totuşi scrisul poate exprima o descătuşare
a eului încolţit de dinţii unei realităţi sufocante, rea-
litate marcată în primul rând de starea de exilat a
eroului principal care se zbate mult mai tare decât
ceilalţi locuitori ai Insulei, aşa cum reiese din urmă-
torul pasaj: „Am plecat de «acolo» şi am venit «aici»,
25
Idem , pag. 114. 26
Idem , pag. 397. 27
Idem, p. 307-308.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 19
pendulul este oprit la margine, valurile se întind pe
ţărm, dar nu se mai întorc în mare, nimic pe ver-
ticală… mlaştină, nisip mişcător, covor rulant, ame-
ţeală… Nu mă pot întoarce «acolo». Eram un exilat
«în exterior». Ce să fac «aici»? Sunt un exilat «în in-
terior»… Ce cale să iau? Unde să-mi găsesc echili-
brul?! Acolo era o lume în stare de veghe şi per-
manentă mişcare ce urmărea modificarea din exte-
rior a individului şi a societăţii. Aici, o lume modifica-
tă din interior şi transformată în lungi coloane care
mărşăluiesc spre o ţintă ce se îndepărtează perma-
nent. O lume în stare de somn şi bântuită de coşma-
re, omizi, animale care îşi sug laptele sau… ceaţa care
apare la oră fixă.”28
Roman al unei realităţi absurde dar şi al neli-
niştii omului care se desprinde de propria-i ţară pen-
tru a căuta o lume mai bună, Al doilea mesager, după
ce a cunoscut trei variante în laboratorul de creaţie
al autorului, a avut un destin ciudat, chiar de la apari-
ţia sa în România, când a stârnit, la Uniunea Scriito-
rilor, reacţia lui Dan Deşliu care a afirmat următoa-
rele: „Ismail Kadare, scriitorul albanez, îşi publică ro-
manele în Occident. În schimb noi, în loc să fim mân-
dri că un coleg al nostru a publicat o carte la Paris, îl
dăm afară şi îl hulim.”29
Aşadar, iubit sau contestat, Bujor Nedelco-
vici, rămâne, mai ales prin acest roman, o voce dis-
tinctă nu doar în rândul marilor distopici care au
prezentat infernul totalitar comunist dar şi o voce
care trage un semnal de alarmă asupra realităţii Oc-
cidentale, deoarece prin stilul său tranşant, fără
artificii stilistice, pătrunde în miezul lucrurilor pe
care le disecă cu minuţiozitatea unui laborant care
pune lumea sub microscop.
Antoaneta Turda
28
Idem, p. 89. 29
Nedelcovici, Bujor- Aici şi acum, Cartea Românească, Bucureşti, 1996.
IINNTTEERRVVIIUU
„Scriitorul este precum Cristofor Columb: un
descoperitor de continente”
de Stelian Ţurlea
CCăăttăălliinn DDoorriiaann FFlloorreessccuu
Născut în 1967, la Timişoara a părăsit România
în 1982 şi s-a stabilit la Zürich, unde a studiat psiho-
logia. A lucrat şase ani ca psihoterapeut în domeniul
reabilitării persoanelor toxicodependente. A publicat
romanele: Wunderzeit (2001, distins cu premiile Car-
tea de Limbă Germană a anului din partea Fundaţiei
Elveţiene Schiller, trad. rom. Vremea minunilor, Polirom,
2005), Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna
Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casă,
Polirom, 2006), Der blinde Masseur (2006; trad. rom.
Maseurul orb, Polirom, 2007) şi Zaira (2008; trad. rom.
Zaira, Polirom, 2010, 2012). Cătălin Dorian Florescu
semnează, de asemenea, eseuri, povestiri şi articole în
diferite publicaţii elveţiene şi austriece. Romanele sale
au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spani-
olă, italiană, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză
şi macedoneană. În spaţiul de limbă germană, Jacob se hotărăşte să iubească s-a vândut în peste 50000 de
exemplare, primind Premiul Cartea Anului 2011 în Elve-
ţia.
-V-a apărut recent la Editura Polirom încă un roman,
Jacob se hotărăşte să iubească, care a şi obţinut pre-miul Swiss Book Prize 2011 după apariţia sa în germa-
nă, la Editura C.H.Beck, cel mai important premiu
literar din Elveţia şi care s-a vândut în 50 000 de e-
xemplare. Ne puteţi vorbi, pe scurt, despre acest
roman?
- Este poate cel mai dificil exerciţiu pentru mine, a-
cela de a vorbi pe scurt despre cărţile mele. În ge-
neral, pentru că sunt cel mai pasionat iubitor al aces-
tora (cum altfel?), iar în special despre acest roman,
care cuprinde mai multe generaţii şi epoci, trece prin
trei secole, descrie perioada interbelică, viaţa arha-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 20
ică la sat, războiul al Doilea Mondial şi se termină cu
venirea comuniştilor la putere. Cu toate că scriu într-
un mod vestic, german, sufletul a rămas românesc şi
debordează de poveşti, precum un râu de munte care
se umflă primăvara. Totuşi, haide să încerc: Jacob
este un copil al Banatului, şvab, dintr-un sat chemat
Triebswetter/Tomnatic. Jacob se naşte între răz-
boaie. După cum ştim, Banatul a fost un loc unde au
convieţuit multe culturi, o moştenire a Imperiului A-
ustro-Ungar. Jacob e de origine germană, dar satul a
fost clădit de loreni. Cimitirele Banatului sunt pline
de aceşti colonişti de primă oră veniţi din întreaga
Europă pentru a căuta o viaţă mai bună, un petic de
pământ. Pe atunci, emigraţia se făcea în sensul opus.
O mare aventură europeană a secolului 18, călătoreau
pe jos până în sudul Germaniei, apoi cu bărcile pe
Dunăre o lună sau două, până ajungeau acolo unde li
se promisese pământ. Jacob este ultimul descendent
al unei astfel de familii, în care toţi bărbaţii până la
el nu au ezitat (conform timpurilor dure) să comită
nedreptăţi pentru a supravieţui. Numai Jacob nu o
face, el supravieţuieşte tuturor dramelor şi aventu-
rilor prin care trece cu ajutorul iubirii. Romanul este
şi povestea dificilă dintre tată şi fiu. Tatăl este
tânăr, atrăgător dar fără scrupule şi apare în sat cu
o pagină de ziar în buzunar, unde citise despre reîn-
toarcerea din America a Elsei Obertin, care se îmbo-
găţise acolo. Ei îl vor avea pe Jacob, dar acesta va fi
bolnăvicios, de la început destinat pieirii, ca noi toţi
de altfel. Tatăl nu îşi va iubi fiul şi îl va trăda de două
ori. Şi totuşi: nimic nu îl va putea distruge pe Jacob.
Figura acestui tată nu mai iese din memoria multor
cititori, mi s-a spus des. Eu însă îmi văd romanul, la un
nivel general, ca pe un comentariu asupra existenţei
umane între civilizaţie şi barbarie. Întotdeauna însă,
după ce au fost distruse sate, oraşe, culturi întregi,
mai există un om care o ia de la început. În romanul
meu acesta este Jacob.
-Cât este ficţiune şi cât adevăr istoric în această
carte?
- Ca în toate cărţile mele, ficţiunea şi istoria se în-
trepătrund. Dar Jacob se hotărăşte să iubească este
romanul meu cel mai ficţional. Mi-au trebuit patru
romane pentru a ajunge acum la ficţiunea totală, în
afară desigur de faptele istorice care trebuie res-
pectate. Eu am început să scriu autobiografic: în Vre-mea Minunilor relatez despre propria copilărie în co-
munism şi despre încercarea unei familii de a fugi din
dictatură. Acum, în Jacob se hotărăşte să iubească
sunt toţi în situaţia de a trebui să fugă. Nimeni nu
mai este în siguranţă, pentru că tot timpul apare un
război, o secetă, o armată, o dictatură, care distruge
ce omul a clădit. Între aceste două romane au fost
desigur Maseurul Orb şi Zaira, amândouă inspirate
din viaţa unor personaje existente. Jacob însă rămâ-
ne vizunea mea cea mai profundă şi personală asupra
existenţei umane.
- În ce măsură vă ajută studiile dvs de psihologie să
vă construiţi personajele?
- Pentru textul propriu-zis nu sunt importante, mai
mult ajută experienţa vieţii, modul matur de a înţe-
lege cum funcţionează omul. Un roman scris cu un
corset psihologic ar fi artificial, nu ar respira. Pentru
mine, un text bine scris are un suflu propriu, o voce
puternică şi distinctivă. Nu m-am gândit niciodată la
un complex oedipal, când am descris relaţia lui Jacob
cu tatăl său. Sau că trauma Zairei (din romanul pre-
cedent lui Jacob), care are rădăcini în copilăria aces-
teia, ar putea fi confirmată de vreo teorie psiho-
logică. Şi totuşi: când o poveste este bine închegată,
logică şi autentică se poate probabil găsi şi teoria
corespunzătoare.
- Locuiţi în Elveţia din 1982, în ultimii ani aţi
revenit frecvent în România. Cât de puternice mai
sunt legăturile dvs cu România? V-aţi gândit şi la o
revenire pentru perioade mai lungi? Vă întreb pentru
că am citit odată o formulă de-a dvs. memorabilă:
„Nu este tocmai plăcut să trăieşti într-o carte poş-
tală".
- Am revenit pentru prima oară în ţară imediat după
revoluţie, un tânăr aventurier pe atunci, împreună cu
bunul meu prieten Luca. Veneam dintr-o societate
bogată, sigură dar şi somnolentă şi, pentru doi tineri
ca noi, plicticoasă, şi intram în lumea estului, care fă-
cea primii paşi spre ceva nou, promiţător. Despre a-
ceste călătorii am scris romanul „Drumul scurt spre
casă". Există iată o continuitate a relaţiei mele cu ţa-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 21
ra natală de peste 20 de ani. Dacă adaug şi copilăria
din Timişoara până la 15 ani, atunci nu s-a rupt con-
tactul cu România decât pentru 8 ani de zile. Dar
sunt ani decisivi, pentru că a fost perioada cea mai
grea. Eu însă nu am cunoscut lipsurile, ca mulţi colegi
de generaţie. Poate însă şi de aceea privirea mea
asupra ţării este una drăgăstoasă, fără să uit drama
acestui popor. Am încă un limbaj viu românesc şi o
înţelegere instinctivă a culturii din care provin. Altfel
nu mi-ar fi ieşit niciodată o descriere autentică a lu-
mii româneşti. Într-adevăr a existat gândul de a pă-
răsi cartea poştală. Chiar şi acum, când răspund în-
trebărilor dumneavoastră, mă găsesc la puţină dis-
tanţă de Zürich, cu panorama munţilor în apusul soa-
relui în faţa ochilor şi zgomotul clopoţeilor vacilor
elveţiene, care încă pasc iarba abundentă înainte de a
se retrage în grajd. În Europa e criză, oamenii sunt
disperaţi, aici e pace şi tihnă. Nu ne-am putea dori
altceva. Există însă şi motive de ce între timp Elveţia
a devenit un „Acasă" plăcut: particip la viaţa socială
şi culturală a acestei ţări, am mulţi cititori pasionaţi,
sunt acceptat şi un membru apreciat al literaturii
elveţiene de limbă germană. Mi-au dat chiar premiul
Swiss Book Prize 2011 pentru Jacob se hotărăşte să iubească. Sunt înconjurat de o energie favorabilă,
plină de simpatie. Sunt conştient şi de faptul că o re-
întoarcere în ţară ar însemna ca raza mea de acţiune
în spaţiul german să devină zero. Şi mai sunt mulţi
alţi factori foarte personali care mă reţin aici.
-Scrieţi în limba germană. Cărţile dvs. au succes şi în
limba română. De care dintre limbi vă simţiţi mai
atras?
- Germana este limba mea de creaţie, dar limba su-
fletului rămâne româna. Pentru mine nu este nea-
părat un paradox, mai degraba îmi îmbogăţeşte viaţa.
- Sunteţi autorul altui roman de succes, Zaira. Vă pun o întrebare care mi s-a pus şi mie după câteva
cărţi în care lumea era văzută prin ochii unor femei.
Cât de dificil este, dacă este, să scrii din punctul de
vedere al unei femei?
- Nu această diferenţă de gen a fost cel mai greu lu-
cru. Cine creează trebuie să aibă empatie, să se tran-
spună în pielea altuia, a multora pe parcursul unui ro-
man. Şi, la fel, trebuie să înţeleagă alte timpuri. Za-ira începe în anii ’20 şi se termină în timpurile actua-
le. Această trecere prin atâtea perioade europene
trebuie să o redau bine, la fel viaţa pe două continen-
te, Europa şi America, unde Zaira ajunge la sfârşitul
anilor '60. Apoi viaţa în dictatura comunistă, sau pri-
măvara de la Praga din ’68, pe unde Zaira fuge în
Vest. Sau la fel de important: Zaira a fost o mare
păpuşăreasă şi marionetistă: cum funcţionează ma-
rionetele, cum se creează iluzia în teatrul de copii?
Iată lucrurile care m-au preocupat. Scriitorul este
precum Cristofor Columb: un descoperitor de conti-
nente. El trebuie să facă rost de cele mai bune coră-
bii şi de cei mai buni marinari, să cumpere provizii şi
să aştepte vânturile propice. Apoi, cutezător, îşi
începe drumul. Umanul între noi, bărbaţi şi femei,
este acelaşi, lucrurile care ne unesc sunt mai
puternice decât acelea care ne despart. Greu a fost
restul.
- Toate cărţile dvs se pretează unor ecranizări. Aşa
este şi acest ultim roman? Au avansat proiectele de
ecranizare despre care vorbeaţi anul trecut?
- Da, ca toate celelalte romane şi Jacob se hotă-răşte să iubească este foarte vizual. A fost deja
citit cu mult entuziasm de producători şi dramaturgi,
am fost aproape... dar încă nu este nimic sigur. O
ecranizare ar fi complexă şi nu chiar ieftină, mi s-a
spus. Şi cum trăim timpuri grele, în care fiecare vrea
să facă economii, o finalizare încă nu a apărut la
orizont.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 22
IIoonn PPAACCHHIIAA--TTAATTOOMMIIRREESSCCUU30
NOUĂ RADIOGRAFII ALE „CAZULUI
DACIA”...
„Cazul Dacia...” durează în instanţele istoriei
din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte
din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile
Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Ro-
man de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproa-
pe două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus
din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, impe-
riile-hiene –antice, evmezice, ori contemporane – au
tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au
tot ciopârţit, „până la os”, marele, blândul, sfântul său
Popor Pelasg>Valah, şi, aidoma neistovitelor cara-
catiţe uriaşe, cu mii de braţe/tentacule, cu cratere-
ventuze, i-au absorbit/jefuit bogăţiile solului edenic,
ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subso-
lului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezau-
re – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-
de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor
/davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur
aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui,
idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc.
La această concluzie conduce şi examinarea
atentă a celor „nouă radiografii” recente, datorate
eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, (2011), carte a cărei „materie” – de dincolo de un „in-
citatnt Argument” – se structurează într-un „mauso-
leu-octoedru”, pe-ale cărui feţe-panouri-solare stau
caligrafiate: 1. Cazul Dacia. „România Mare” – o au-
30
Ion Pachia-Tatomirescu (n. 16 februarie, 1947, Tatomirești, județul Dolj), fiul Elenei (n. Florea) și al tâmplarului Dumitru D. Pa-chia, este un scriitor român, doctor în filologie. Este poet, prozator, teoretician, critic, istoric al culturilor/civilizațiilor, al religiilor, ling-vist, publicist, editor și traducător. (Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pachia-Tatomirescu)
tentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpu-şari să creadă că ne-au „dus de nas” (pp. 11-76);
2.După 21 de ani... sau: pentru dispariţia Statului Masonic (pp. 77-88); 3.Martiriu şi... expectativă (pp.
89-101); 4.Cândva, nu de mult, poporul ăsta al româ-nilor a avut altă fibră de Duh... – avea Reacţiune! (pp.
102-113); 5.Când va învăţa România să spună şi „NU!” (pp. 114-130); 6.„Democraţia liberală” – ca instau-rare a banditismului, trivialităţii şi haosului „mul-tilateral dezvoltat” şi programat (paginile 131-160); 7.Magia Neagră a unei istorii a românilor... făcută de trădători şi de „alogeni” – marginalii şi dezvăluiri în premieră (pp. 161-177) şi 8.Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hris-tică, de Neam?! (pp. 178-206).
„Radiografia” dintâi. În „deschiderea” căr-
ţii, Adrian Botez îşi „projetează„ distinsul receptor
în „circularitatea”/„ciclicitatea” arheic-arhaicei „scri-
se a Omului/Neamului”, „de la Originea-Paradis, îna-
poi, la Originea-Paradis”, fireşte, în „speţa” Daciei şi
a poporului său, Poporul Pelasg>Valah, irepresibilă
„circularitate” cu finalitate – aceea de „a-I dovedi lui
Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de
Dumnezeirea fiinţei/fiinţării sale, că-L iubeşte pe
Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă” şi nici „prin
predestinare funcţională” [...], ci cu toată fervoarea
Duhului său Viu [...], prin infernul istoriei”, întrucât,
„în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul
românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei... şi ne
vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei... cu o
condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc..., politi-
cianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi
neruşinarea [...]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de
a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dum-
nezeu, să ne hodinim, apoi... – şi să ne stingem arşiţa
rănilor, în Rai..., printre sfinţi, martiri şi îngeri... [...],
pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la Româ-
nia transistorică/anistorică” (Argument, p. 5), adică,
de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine. „Arcul” eseis-
tic adrian-botezianic se exercită cu un original, fer-
mecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte
opt secţiuni/macrocapitole ale cărţii (v. supra) – între
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 23
rugăciune/psalm şi pamflet („Nu avem nicio scuză, în
această privinţă! ...Cum nu au nici cei care au văzut
trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar
cu bucurie dementă, neghioabă – parcă dro-gaţi,
parcă posedaţi de diavol ! Suntem trădători de Duh
Dumnezeiesc... – deci, făptuim cel mai greu păcat:
păcatul contra Sfântului Duh...! Doamne-ajută acest
popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de
Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, aju-
tă-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam –
spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Tran-
sistoric, cel de-a pururi ! Doamne, Iisuse Hristoase,
trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză [...])”.
„Radiografia” secundă. (1) Prima secţiune,
structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abor-
dează probleme stringente ale istoriei, ale contem-
poraneităţii Poporului Pelasg>Valah, mai toate încor-
dând timpanul receptorului de azi din Dacia – Româ-
nia, Republica Moldova/Basarabia, Macedonia etc.:
(I. „Tot Balcanul a fost românesc”) problema Patri-
ei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc
(Zlocutea-Timoc/Serbia, 8 septembrie 1916–6 au-
gust 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi în-
sângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Gol-
gotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii
din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită
– prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi,
a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bul-
garia), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci
pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei
şi vieţii noastre [...]; iar mijloacele de luptă pentru
redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt ni-
cicum cele «democratice» – de fapt, luciferico-maso-
nice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea [...]
conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va deter-
mina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc...” (p.12); (II.
„Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român” ...)
complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu -
Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p.
15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de
împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru,
Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelas-
go(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai
de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Ro-
man de Răsărit/Apus, de Imperiul Bizantin/Latin, de
Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, de Imperiul Turc
/ Otoman, de Imperiul Rus/Sovietic, de actuala Uniu-
ne Europeană (ce cultivă, de pildă, confuzia etnică
între Români=Pelasgi>Valahi şi Rromi /Ţigani, susţi-
nându-se propagandistic de către Franţa, Anglia,
Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România –
iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi ţara/ţările de
origine a ţiganilor/rromilor, nu India, ţara de la peri-
feria căreia au migrat în toată Eurasia, de prin seco-
lul al V-lea d. H.; (III. «Cred că singurii guvernanţi
care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii...»)
problema re-Unirii Pelasgimii>Valahimii între hotarele
Pelasgiei>Valahiei/Daciei (Blaquie/Grande Blaquie –
cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii
1185–1280/1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinas-
tiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hota-
rele Daciei Antice Sud-Dunărene/Nord-Dunărene) nu
este numai problema «guvernanţilor» de Bucureşti
(cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori «a
Aromânilor» (mai exact spus, a Macedo-românilor,
Megleno-românilor şi Istro-românilor, adică a Valahi-
mii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, ce s-a tot lă-
sat dezbinată), ci rămâne, în ultima instanţă a isto-
riilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg> Valah;
(IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne nu-
mim...) «orbecăirile» evmezice ale cronicarilor/istori-
cilor umanişti/ iluminişti, ori contemporani, ce n-au
ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja
cumva „deşănţatele imperii”) că, etniceşte, noi sun-
tem Pelasgi> Belagi (Belaci)/Belachi>Vlahi/Valahi, du-
pă cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a
lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mân-
tuitorului; (V. „Limba românească e mama limbii celei
latineşti”...) limba pelasgă>valahă (daco-română), du-
pă cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Ma-
ior) încoace, este mama/muma celor „nouă limbi pe-
lasge/pelasgice”, nu limbi romanice; (VI. Tragedie ar-
delenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au
gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cute-
zători războinici ai Terrei: Traco-Dacii!) „problema
trădării” Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la
Dunărea de Mijloc şi din Ardeal /Transilvania; (VII.
Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori”; ini-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 24
ţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam...»)
„Biblia” Valahimii; (VIII. România – vatra veche a
Europei... şi nu numai...) Old European Civilization adi-
că vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); (IX. A nu se ve-
dea pădurea din cauza copacilor... sau: Tracia nu este
a tracilor) Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thra-
co-Dacilor); (X. Falsificarea istoriei... în oglinzi: a.
Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Ar-ul lui
Constantin – oglinzi...; b. Falsificarea istoriei - un as-
pect „contemporan” al conspiraţiei anti-Dacia: „...ma-
nualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul
dacilor în istoria Imperiului Roman...”, (XI. Dispariţii
misterioase şi extrem de... „discipli-nate”...)
distrugerea/dispariţia istoriilor veridice despre
Daci/Dacia („Getica„, de T. Statilius Crito; „Istoria
Romei”, de Appianus) etc.; («XII...Totuşi, despre
alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmo-xian-
creştină„ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma
(113 d. H.); (XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi/aleşi întru a
fi primul popor ortodox de pe Terra...) aspec-te ale
Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; (XIV.
Goţii despre Geţi... adică, despre ei înşişi!) confuzii etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.),
Dacia şi Dacii /Geţii ca Goţia/Goţi (cum, de altfel şi
subtilarticulata „confuzie„, Dacia /Daci–Sciţia /Sciţi,
pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în
anul 292 d. H. ca Dynogaetia /Dinogeţia (partea
dintre „marile bălţi”, Delta Dunării, ţărmul Mării
Getice/Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna,
partea de sud delimitându-se de linia Odessos
/Varna – Appiana/Olteniţa) să fie desemnată ca pro-
vincie imperial-romană prin sintagma Scythia Minor;
supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponi-
mul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia/Dinogeţia, de
prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Do-
brogea); (XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi... tex-
tele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel”, întru
limbajul îngerilor...) „lucrarea” imperial-mancurtiza-
toare asupra Plelasgilor> Valahilor; (XVI. Tracii îm-
brăţişează Terra... nu doar prin limbă...) „săvesciana”
deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; (XVII. Sfân-
tul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tra-
cilor luminoşi) sfântul munte al Daciei, Cogaion, în
„tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie”, în Geografia lui
Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cul-
tă” a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah
până azi; (XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru
/Spiritual: Lah/Valah) un pamflet împotriva abera-
ţiilor filocumaniste ale pseudo-istoricului Neagu
Djuvara; (XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii)
problema „stelelor„ Logosului; (XX. Am ajuns la fi-
nalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe
/fiinţări terestre...) problema sacrei misiuni cosmo-
terestre; (XXI. Pricoliciul şi... Învierea!) – lican-
tropia şi stindardul Daciei.
A treia „radiografie”. (2) Partea secundă a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez priveşte „franc-
masoneria”, „plutocraţia iudaică”, „liberalismul şi co-
munismul”, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioa-
să”din Dacia/România, corupţia generalizată în ma-
nieră neofanariotă, de la nivel de ghişeu şi până la
nivel prezidenţial (p.77), „linşajul elitelor şi calom-
nierea martirilor Neamului” (p. 78), „pacea socială” şi
„războaiele energiei”, „otrăvirea globală”, haotizarea
şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de
învăţământ (...deja vedem că se pregăteşte elevul
/tânărul-jivină, incult până la barbarie şi sclavie, ego-
ist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic... –
p. 83), a sistemului de sănătate, a sistemelor econo-
mice etc.
A patra „radiografie„. (3) A treia parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, abordează „eclip-
sa de Duh„ în raportul entitate arheică/divină – neam /popor: ... în secolul al XIII-lea, toate popoarele Te-
rrei au intrat în eclipsă de Duh..., de fapt, „un blocaj
recapitulativ” al câştigurilor şi pierderilor din acţi-
unea spiritual-hristică. [...] Poporul român (direct sau
prin... regii şi împăraţii săi...) a avut destule eclipse
(cele mai apropiate: 23 august 1944 [...], apoi 25
decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost
de acord cu blasfemia asasinării unui conducător [...],
iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009,
când nu doar „frauda de noapte” l-a reales pe Băses-
cu, ci şi „scursurile” [...] (p. 91).
A cincea „radiografie„. (4) A patra parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se focalizează
asupra „fibrei de Duh” a Valahimii în cea de-a doua
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 25
jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Inde-
pendenţă din 1877 – 1878: ...în 1877–’78, noi, românii,
am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi
de spălare a ruşinii ruşilor...) şi în secolul al XX-lea
(...în cele două războaie mondiale am dus lupte grele –
în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani,
în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi
în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale arma-
tei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea
bolşevică, din 1917..., dar şi a dezbinării din cadrul
politicienilor români şi al camarilei regale... şi chiar a
regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi ires-
ponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Bă-
sescu [...]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu,
pentru încăpăţânarea lui naţionalistă, pentru excesul lui de personalitate, extrem de benefic, în esenţa
lui..., vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Ro-
mânilor [...] ...Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoa-
ce, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjoco-
rească, să ne facă ei geografia şi istoria [...]. să ne
conducă – Marko Bella – vice prim-ministru..., UDMR-
ul terorist decide împotriva românilor prin şantaja-
rea tuturor guvernelor româneşti... cârpe şi Iude ! –
adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea
Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a
politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor - este
un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajun-
ge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Se-
cuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut
graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !... auto-
nomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului
/Ţinutului Secuiesc rupând România în două, din mij-
locul steagului ei găurit, în decembrie 1989, la casa
popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului
de la Viena!!!..., cărţi de istorie şi geografie aranjate
la Budapesta!... pe când copiii de român nu mai au
dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele re-
ale!!! [...] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe... –
p. 102).
A şasea „radiografie„. (5) A cincea parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se axează pe
faptul că trăim , azi, o istorie bleagă a României (p.
114 ), istorie bleagă constând într-o cumplită serie de
veniri/venituri (imperial-scursori) pe fondul canceru-
lui corupţiei din România – inima contemporană a
Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multina-
ţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricul-
tura Ţării!. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele
strămoşilor Traci... şi obţii nişte... minunate pârloage!
//Vine multinaţionala/ transnaţionala şi-ţi zice: „Dă
foc la Industrie!”. Şi tu, bleg şi corupt, transformi
fabrici, uzine, rafinării... în schelete!// Vine multina-
ţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi
păduri!”. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe
Nicolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea
munţilor..., sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi
şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi
obţii nişte... minunate pârloage!. Şi seria cumplitelor
(ne)cazuri din Dacia/România comandate de multi-
naţională/transnaţională continuă de mai bine de do-
uă decenii astfel: „...Transformă-i în sclavi şi terori-
zează-i pe angajaţi[...] Nu-i plăti decât cu zgârciuri,
cu mizerii, care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii
care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni !
Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică exis-
tă...! [...]; vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te
împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi
crăpi de-atâta împrumutat!” [...]; „Fă autostrăzi invi-
zibile, ca să avem noi purcoi de bani, iar voi să nu a-
veţi autostrăzi – canci, bre!” [...] Tu, Ţara Aurului şi
Duhului lumii, de azi, nu mai ai niciun miligram de aur,
şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model
Mondial pentru Prostie şi Boală!” etc.
A şaptea „radiografie„. (6) A şasa parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi
tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros cla-
mor sempitern, aşa-zisa democraţie liberală a tero-
rismului/ banditismului de băsescian stat reformat,
haosul multilateral-dezvoltat şi programat pentru că:
a) ...valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi
stabil, fără valorile moral-religioase» (p. 134), adică
fără valorile Ortodoxiei; b) nicio orânduire n-a res-
pectat omul... – deci nici pe Dumnezeu ! –dar niciuna
nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea haosului
programat şi a haosului multilateral dezvoltat, cea a
zarafilor, democraţia liberală, deh ! – care vrea să ne
convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de
prezenţa lui în ... bănci şi în bancomate (p. 139 ); c)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 26
prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de
trufie = acceptarea domniei răului în lume, a războ-
iului sinucigaş şi a veşnicei orbiri/anihilări a dem-
nităţii umane; [...]) a renunţa la slujirea lui Dumnezeu
înseamnă a accepta robia Satanei democratice şi
liberale etc.
A opta „radiografie” (7) A şaptea parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se constituie din
marginaliile şi dezvăluirile în premieră, marginalii
privitoare la magia neagră a unei istorii a Români-
lor... făcută de trădători şi de „alogeni (p. 161):
„...Toţi mârlanii şi toate curvele morale se înghesuie,
din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi,
românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de
hoit. [...] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de
contracte, prin care, ce era al nostru din moşi-
strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga legii în fa-
ţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al
oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, tre-
buie să suportăm tot felul de aranjamente „magice„
(de magie neagră„, prăpăditoare de Neam!), după
care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani
răi”, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe
HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera
Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu
poate fi studiată şi în limba maternă de către
minorităţile naţionale, informează Mediafax.„ [...]
Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai
„ager la ochi„, în această problemă gravă a României
de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea
predării istoriei şi geografiei României în limba ma-
ghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut
altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD
au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pede-
lişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române.
[...] Normal ar fi fost ca măcar aceste două dis-cipline să fie asimilate de compatrioţii noştri ma-ghiari în limba română, limba oficială a statului în ca-drul căruia sunt şi ei cetăţeni. [...] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă... ». Autorul mai supune analizei în acest
macrocapitol: „juni„ educaţi la şcoala uitării, a trădă-
rii naţionale [...]», «...„drepturile colective„ în Vestul-
cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiin-
ţării-noastre» etc.
A noua „radiografie” (8) A opta parte a
«Cazului Dacia...», de Adrian Botez, încordează tim-
panul/auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mon-
dială» (p. 178), la «puşcăria Duhului tuturor popoare-
lor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la
profilul «conducătorului adevărat ca entitate con-
structiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de
globalizare”, la „războaiele informaţionale”, la „guver-
nul mondial”/„guvernul conspirativ” („guvernul din um-
bră„), la „criza globală de sistem”, la «iluzia Liber-
tăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană,
la „perfecţionarea Planului Dalles”, la „Proiectul Har-
vard”, la «false descoperiri arheologice pentru a
submina credinţa» etc.
Prin Cazul Dacia… de Adrian Botez, pare-se
că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică
personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Drep-
tate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii
de moarte – din lăuntru şi din afară – ai Daciei, în
cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să
vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin
vitregele/vitregitoarele istorii – ale marelui, străve-
chiului şi blândului nostru Popor Pelasg> Valah.31
31
Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia”... – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia... România de azi… volum de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 27
DDEE CCEE MMAAII AAVVEEMM
NNEEVVOOIIEE
DDEE PPOOEEZZIIEE??
Sincer, e ca şi cum ne-
am întreba: mai aveam, încă, ne-
voie de aer? E ca şi cum am nega
toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de
oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie.
Şi a-poi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin
cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide
cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am
putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului,
la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm.
Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde
ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru
o „mică” eternitate. Mai avem, oare, nevoie de poe-
zie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că
nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi
într-o singură respiraţie: veacurile de istorie cu spe-
ranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel,
prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbră-
ca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina
de hlamidă a nemuririi?
Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce
în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana a-
ceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii,
cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială
a Poeziei. Ce poate să îţi adape visele, mai mult decât
însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând
în culori, peste tine? (O stare – o culoare, o picătură
– un vis, un sunet – o armonie). Că anotimpurile nu
sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în
tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai
mult foamea, decât o cină romantică, alături de
Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un
vers, măcar un sunet? Şi asta o va face fericită!
Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne o-
prim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem
lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i
simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să
trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa
noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem
din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de
angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De
ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne
trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată
Lumina? De ce?
Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor
neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să
fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă
cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce
ne fac viaţa: un dat - greu de suportat! Veţi spune că
visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au
acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de
ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să
mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de
gunoi al uitării?
De ce să cred că nu mai pot visa, când
acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg,
vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot
striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc
cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu
azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină
pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chi-
pul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POE-
ZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni
nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea a mă
regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a
altora. Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui
Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul,
Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă li-
niştea sau furtuna. Prin El - Poetul, Cerul şi Pământul
au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele
muritorului. Prin El - Poetul, omul va fi aruncat pe Cer
şi ridicat la rang de Constelaţie!
Stau şi mă întreb, acum: DE CE? DE CE MAI
AVEM NEVOIE DE POEZIE? Oare, ca să fim tot
ceea ce altfel nu putem fi? Oare, ca să evadăm din
închisorile trupului şi să ascedem la libertatea Uni-
versului? Oare, ca să fim…NOI? Şi ce? Cui îi mai pasă
acum de oameni?
Stau şi mă întreb: DE CE? DE CE MAI
AVEM NEVOIE DE POEZIE?
George A. Stroia
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 28
NICOLAS DINU
Poezia
Iubesc această horă de cuvinte,
Această frenezie parfumată
În sufletul uman cristalizată
Fierbinte, desuetă ori cuminte.
E ca un elixir al dimineţii,
Ori un calmant, când inima te doare;
O suferință binefăcătoare
Scăldând cu har stereotipul vieţii.
Simţi uneori că nu mai poţi trăi
Fără a respira o poezie!
A nu-nflori pe creanga ei mlădie
Înseamnă prin Sahare-a dârdăi!
De-aceea eu iubesc acest trabuc
Îmbietor ca mierea de april.
Când plânge-n mine sufletul copil
Să scriu o poezie, mă apuc.
Când mi-au crescut aripi
Când mi-au crescut pe palme şi-n suflet aripi mari
Am debarcat dincolo de graniţele zilei,
Am agăţat surâsuri pe buze de quasari
Şi-am contemplat tăcerea cu vorbele pupilei.
Mă ridicam aevea prin spaţiu şi prin timp
Sorbind cu reverenţă răstoacele din stele
Lăsând din loc în loc un verde anotimp
Peste câmpii udate cu lacrimele mele.
Şi m-am oprit la poarta zăpezilor de foc
Unde stăteau de pază cometele ascete
Iradiind lumină, şi porumbei în cioc
Cu frimituri de ere, nuceturi şi secrete.
Se sprijineau pe ceruri cuvintele idei
Ce le dădusem drumul din harta întâmplării
Sunând misterios, ca nişte clopoţei
Descătuşaţi de trudă în pacea închinării.
Am înţeles bucoavna cupolelor de dor
Spre care zboară-n taină oftările iubirii
Ca un fitil de raze, ca un angelic cor
Cântând pe orga clipei halelul nemuririi.
În puţine cuvinte
O chema Rio
nu ştia nimic despre râuri
stătea aplecată asupra pământului
o virgulă mică
am întins mâna s-o ajut să treacă peste
câmpul magnetic
am rămas amândoi încleştaţi
de parcă două planete gemene rupte la naştere
aruncate peste albe sincope
între care sute de secoli lumină puseseră uşi de iaspis
din nou se găseau
ca doi orfani despărţiţi de război
sau ca două ecluze...
o chema Evrika
stătea învelită-n mister
deşi Arhimede îi rupsese peceţile
lăsând-o să plece în alte milenii
chipul ei lăcrima în monede şi-n mottouri sacre
am chemat-o în greacă - eupneka –
s-a topit ca un fulg de zăpadă pe umărul soarelui
izbucnind în explozii...
o chema Methanoia
se născuse în mine
tăcere din care iota tăcerii vorbea
mângâia răni provocate de secetă
recipise uitate
eu o simţeam cum alunecă blând mai întâi
din inimă în colbul osteniţilor ochi
din ochi în chivotul buzelor
ca o lumină ţesută din aur
era viaţa mea
am luat-o în braţe şi-am dus-o acasă
ca pe-o relicvă pierdută în ceruri
ca pe Mireasa Lui Crist.
Buford, G.A. /SUA
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 29
Problemele poeziei
americane contemporane pot fi şi
problemele poeziei „române” Autor: Horia Ion GROZA32
O analizã a peisajului actual al poeziei ameri-
cane este categoric interesantã pentru poezia româ-
neascã din cel puţin trei motive: (1) în România, ca şi în
SUA, publicul iubitor de poezie s-a împuţinat alarmant
de mult; (2) în epoca în care trãim, cu eforturile socie-
tãţii româneşti de a se restructura dupã modelul unei
economii de piaţã (şi modelul preferat se pare cã a fost
cel american), condiţia poetului se poate schimba radi-
cal; (3) comparaţia dintre culturi, dintre viziuni şi opţi-
uni poetice, relevã întotdeauna pãrţi bune, care ne fla-
teazã şi stimuleazã şi pãrţi mai puţin bune care ne
avertizeazã şi instruiesc. Discutia pe care o propunem
se bazeazã pe douã studii: „La ce bun poezia?” de Dana
Gioia şi „Versuri de import pe piaţa americanã a poe-
ziei” de Rodney Koeneke. Cartea lui Dana Gioia a fost
publicatã de Editura Criterion Publishing în 1992, în
traducerea Mirellei Balta şi a poetului Gabriel Stãnescu.
Ea cuprinde eseurile „La ce bun poezia?" şi „Lumea
afacerilor şi poezia", precum şi un interviu cu autorul
intitulat „Poezia: modele pierdute". Textul scris de
Rodney Koeneke l-am gãsit redat de Alexandru Ştefã-
nescu, în coltul cronicilor sale din România literarã.
Dana Gioia are douã masterate, unul în ştiinţe
economice şi unul în literatură comparatã (ambele obţi-
nute la ilustre universitãţi – Stanford şi Harvard). Dupã
cincisprezece ani de activitate în afaceri (printre altele
vicepreşedinte la gigantul General Foods şi menţionată
în volumul „Bãrbati şi femei sub 40 ani care schimbã
naţiunea" editat de Esquire) şi-a dedicat întregul timp
poeziei în care a devenit un creator de succes, recunos-
32 http://www.alternativaonline.ca/Horia%20Ion%20Groza.html
cut în SUA şi peste hotare (premiat de London's Poetry
Society Book Club - o institutie foarte zgârcitã în a
onora poeţi americani). Cartea de eseuri „La ce bun poe-
zia?" (Graywolf, 1992) a fost consideratã una dintre
cele mai bune cãrţi ale anului de cãtre „Publishers
Weekly" şi a stârnit furtunoase discuţii în mediul lite-
rar care continuã cu aceeaşi pasiune şi astãzi. Rodney
Koeneke este profesor şi poet la Universitatea Stand-
ford din California iar lucrarea lui intitulatã „Versuri de
import pe piaţa americanã a poeziei" se reeferã în prin-
cipal la lirica poetului român Claudiu Soare.
a) Criza poeziei americane. „Scopul poeziei este
de a contribui la fericirea omului" nota Wallace Ste-
vens, citat de Gioia. „Poezia rãspunde unei nevoi primare
a omului", dar „asa cum a remarcat T.S. Eliot, cititorii
pot fi adesea subjugaţi de poezii pe care nu le înţeleg în
întregime. În vreme ce sarcina unui critic este de a ana-
liza o operã literarã, cea a unui cititor este de a o trãi."
„Întrucât critica poeziei a renunţat însã la pã-
rerea publicului, nu este de mirare cã acesta a început
sã abandoneze poezia. În epoca noastrã de specializare
intelectualã este din ce în ce mai greu sã se scrie criticã
pe înţelesul publicului larg". Impasul de astãzi al poeziei
americane/şi nu numai (n.r.) se datoreazã modificãrilor
de stil de viaţã al poeţilor şi modificãrilor de public.
Poezia americanã nu mai aparţine în prezent u-
nei culturi, ci unei subculturi. Totul a pornit cu bune in-
tenţii. Astfel, acum, sunt publicate anual aproape o mie
de noi volume de versuri. Congresul a instituit funcţia
de poet laureat, legiferatã în 25 state (din cele 50 ale
Americii). Existenţa de poet a devenit mai uşor de câş-
tigat, cãci poetul poate preda la nenumãratele catedre
de creaţie literarã, formate în ultima vreme (circa douã
sute de cursuri decreative writing la diferitele univer-
sitãti americane). Înmulţirea acestor cursuri a fost pri-
mitã cu entuziasm cãci ea potenţial are darul de a educa
publicul, prin urmare de a spori şi intensifica audienţa.
Din pãcate, profesorii poeţi au ajuns la concluzia cã pre-
darea poeziei este mai bãnoasã decât scrierea ei. Ast-
fel, involuntar, societatea, prin instituţiile sale, a schim-
bat identitatea socialã şi economicã a poetului într-una
de educator şi acum suferã din cauza lipsei vitalitãţii şi
imaginaţiei pe care poeţii i-o aduceau zilnic culturii sale
publice. Poeţii profesori nu s-au angrenat în critica lite-
rarã, aşa cum se preconiza, cãci exigenţele supravie-
ţuirii într-o carierã universitarã a şters aceastã pre-
ocupare din lista lor de prioritãţi, ei devenind simplu,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 30
excelenţi specialişti în educaţie. Subvenţiile publice şi
particulare au produs o clasã profesionalã pentru recep-
tarea noii poezii, formate din „legiuni" de profesori,
studenţi, postuniversitari, editori şi admiratori, acti-
vând în universitãţi. Ei au devenit publicul poeziei con-
temporane. Adesea audienţa festivalurilor de poezie
este compusã doar din poeţi, asa-zişi poeţi şi prieteni
de-ai autorilor. Unde este publicul larg şi divers de
altãdatã? Înainte poeţii îşi câştigau din greu existenta.
Mulţi munceau în diverse câmpuri de activitate ale
societãţii (T.S. Eliot la bancã, Wallace Stevens jurist,
William Carlos Williams pediatru, Robinson Jeffers şi
Robert Frost în mediu rural) sau erau redactori, croni-
cari şi recenzenţi (Archibald MacLeish, Randall Jarrel,
Robert Hayden), dacã nu preferau stilul aventuros al
boemei flãmânde (Ezra Pound, E.E. Cummings, Marianne
Moore). În anii antebelici cãrţile de poezie nu atingeau
un numãr mai mare de o sutã de titluri pe an dar ele
erau meticulos recenzate în numeroase reviste şi coti-
diene, ca adevãrate evenimente culturale. Ca urmare
volumul „Un domeniu mai îndepãrtat" (A Further Range)
al lui Robert Frost s-a vândut, drept Cartea Lunii, în
50.000 exemplare în 1936. Astãzi, observã Dana Gioia,
deşi apar o mie de titluri anual, majoritatea editorilor
publicã în special pe poeţii care predau cursuri de „scris
creativ", cãci studenţii lor sunt principalii cumpãrãtori
ai antologiilor.
Pânã cu vreo 30 ani în urmã, poezia apãrea în re-
viste cu public nespecialist, fiecare revistã alegându-şi
poeziile conform gustului audienţei sale, diversitatea
mare a profilelor revistelor construind un teren solid
pentru o variatã şi bogatã creaţie poeticã. Acum doar
câteva publicaţii de interes general, ca „New Republic"
şi „New Yorker" publicã poezie în fiecare numãr şi doar
una, „Nation", publicã recenzii de poezie. Cotidienele nu
mai publicã nimic. Recenzenţii de acum 50 ani erau loiali
publicului pe care îl serveau şi nu poeţilor sau editorilor,
stilul lor era accesibil, fãrã jargonul de specialitate şi
incomprehensibilul erudiţiei. Ei conectau mereu tendin-
ţele contemporane ale poeziei la tendinţele sociale, po-
litice şi artistice ale epocii. Ei au reuşit astfel sã defi-
neascã principiile noii poezii, sã gãseascã cele mai potri-
vite metode de analizã pentru poeziile dificile şi sã pro-
moveze generaţia remarcabilã a poeţilor de mijloc de
secol (Lowell, Roethke, Bishop etc).
Ei erau nu numai critici, dar şi vizionari, adre-
sându-se nu numai publicului larg şi mai puţin avizat, dar
şi creând un public de elevatã receptivitate dintre pãtu-
rile intelectuale. Lipsa acutã a recenziilor de poezie în
reviste de mare circulaţie a fãcut ca auditoriul, care
altãdatã îi asculta cu entuziasm pe Frost, Eliot şi
Cummings, sã disparã complet. Astãzi doar 2% din
populatia SUA (cinci milioane) mai citeste poezie. Aşa
cum s-a menţionat au rãmas foarte puţine reviste cu
interes în poezie astãzi şi acelea sunt, din pãcate, doar
publicaţii de strictã specialitate. Mai rãu însã, analizele
se fac acum între confraţi şi colegi, singurul ton critic
devenind laudativ şi astfel, producând, dupã cum scrie
Robert Bly în „Poezia americanã - sãlbãticie şi domesti-
cism" (American Poetry - Wildness and Domesticity),
foarte însemnate distrugeri. Dana Gioia crede cã acum
calitatea nu mai constituie principalul criteriu de publi-
care ca în trecut când numeroşi autori au supravieţuit în
antologii doar printr-o singurã poezie a lor (ca Edmund
Waller şi Edwin Markham). Autoexigenta existentã la
vechii poeţi care şi-au întârziat debutul pentru o gândi-
re maturã (Wallance Stevens a debutat în volum la 43
ani, Robert Frost la 39) a dispãrut, dupã Gioia, acum
cantitatea contând ca o condiţie de menţinere în carie-
ra universitarã. Acestea sunt necazurile de identitate
ale individului poet şi de structurã şi amploare a publi-
cului. Ele, în ultimã instanţã, împiedicã participarea acti-
vã a poeziei la cultura plenarã a societãţii.
De fapt, problema în esenţă este mai veche.
Procesul de înstrãinare ale poeziei care astãzi a ajuns
aşa de departe a început de fapt de prin anii treizeci.
Dezbãtând problemele poeziei Edmund Wilson a publi-
cat în 1934 controversatul sãu eseu „Este versul o the-
nicã muribundã?" (Is Verse a Dying Technique?). El obser-
va cã rolul social şi teritoriul cultural al poeziei s-a mic-
şorat încã din sec. al-XVIII-lea, când versul ca vehicol
principal al naraţiunii (baladelor), satirei şi dramei a
fost înlocuit de proză. Joseph Epstein în „Cine a ucis
poezia" (Who Killed Poetry, 1988) extindea concluzia
pesimistã la ultimele decenii. Dacã veridicitatea aserţiu-
nilor critice despre moartea poeziei fãcute de Epstein
sunt mai greu de verificat, dat fiind lipsa de perspec-
tivã asupra poeţilor contemporani, privind înapoi se poa-
te constata cã, în mod paradoxal, atunci când Wilson
semnala insuccesul poeziei în 1934, poeţi mari americani
ca Robert Frost, Wallace Stevens, T.S.Eliot, Ezra Pound,
E.E. Cummings, Robert Graves, W.H. Auden şi alţii scri-
seserã poemele lor cele mai frumoase. În aceeaşi fami-
lie de idei, în interviul acordat lui Gloria Glickstein Brame,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 31
inclus în cartea „La ce bun poezia?", Gioia mentioneazã
cã poeţii şi-au pierdut participarea activã în societate
prin renunţarea la epic, la baladesc. Longfellow, prin
forţa sa epicã, a fost, în concepţia lui Gioia, cel mai
popular poet american care a trãit vreodatã. Modernis-
mul poeziei în SUA a „valorificat comprimarea, intensi-
tatea, stilul indirect şi aluzia", genul literar popular de
altãdatã fiind „lãsat în seama romancierilor convenţio-
nali şi folosit în filme". De fapt terenul nu este total
pierdut cãci legea lui Gresham, dupã care o valutã slabã
poate scoate din circulaţie o valutã puternicã, se aplicã
doar la jumãtate din poezia actualã americanã, comen-
teazã Gioia. O revenire la narativ a putut fi observatã în
ultimele decenii şi ea, împreunã cu noutãţile aduse de
beatnici, feminişti, confesionali, oponenţii rãzboiului din
Vietnam, poeţii de culoare, noii formalişti, mişcarea
bãrbaţilor, constituie un puternic reviriment pentru
poezia americanã contemporanã. De asemenea multi
poeţi tineri au adus idei noi şi diverse iar poeţii emi-
granţi (ca Czeslaw Milosz, Nina Cassian, Joseph Brod-
sky şi Thom Gunn) au contribuit şi ei substanţial la
îmbogãţirea şi fortificarea poeziei americane, considerã
Gioia. Cum pot fi convinşi cititorii sceptici de azi cã
poezia nu şi-a pierdut importanţa şi valoarea? Se scrie
încã poezie de bunã calitate în America, dar ea se aflã
blocatã într-o serie de convenţii universitare ce şi-au
pierdut accesul la marile mase de cititori. Audienţa este
restrânsã şi, ceea ce este mai periculos, este extrem de
omogenã, lipsitã de diversitate, de fecunditate şi
adversitate a opiniilor.
Reînvigorarea interesului pentru poezie con-
stituie o problemã de prim rang pe care comunitatea
intelectualã trebuie sã o rezolve. Din douã motive:
(1) importanţa pãstrãrii fortei limbajului într-o socie-
tate liberã, la care poezia are principala contribuţie şi
(2) importanta pãstrãrii unei culturi unitare, variate şi
bogate, poezia fiind unul din domeniile pierdute, ca şi
jazzul, muzica simfonicã şi teatrul. „O societate ai cãrei
lideri intelectuali îşi pierd capacitatea de a modela, de a
aprecia şi de a înţelege puterea limbajului va deveni
sclava celor care continuã sã ţinã seama de acest lucru,
fie ei politicieni, predicatori, autori de anunţuri publi-
citare ori prezentatori de ştiri". (…)
Pentru a-şi recãpãta un loc central în cultura
americanã poezia trebuie sã se elibereze de mediul
academic. „Un poet are nevoie şi de inocenţã - nu numai
de cunoaştere, de emoţie - nu numai de inteligenţă, de
vulnerabilitate - nu numai de severitate". „Cultura nu
este o institutie ci un ecosistem alcãtuit dintr-o mulţi-
me de elemente independente dar interconectate",
ceea ce în literaturã înseamnã scriitori, profesori, cri-
tici, editori, publicişti, bibliotecari, librari, cititori.
Gioia sugereazã urmãtoarele mãsuri: (1) recitãri
de poezie în public, în care poeţii declamã şi din lirica
altor confraţi; (2) îmbinarea recitalului de poezie cu
alte arte, în special muzica; (3) contribuţii ale poeţilor
cu articole de criticã a poeziei în publicaţii destinate in-
telectualitãţii largi şi nespecialiste; (4) promovarea
antologiilor critice, cu exigente mari în selectivitate; (5)
incitarea publicului larg la memorarea, recitarea şi in-
terpretarea poeziilor, începând cu copiii de scoalã; (6)
folosirea valenţelor poeziei ca artã auditivã în emisiunile
radio prin frecvente programe scurte - în cele peste o
sutã de posturi radio - din colegii, dar şi în cele adre-
sându-se publicului larg, cu intercalarea de muzicã cla-
sicã sau jazz sau de discuţii culturale. Ceea ce, de fapt,
era procedura la noi în anii ‘60-’70 când un public larg
cultiva poezia, cenaclurile de poezie erau numeroase,
poeţii constituiau importante figuri culturale iar cãrtile
de poezie dispãreau cu repeziciune din librãrii.
Autor: Horia Ion GROZA
Mihai Cătrună - Scări spre infinit(u/p)
(lucrarea face parte dint-o colecţie particulară)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 32
NNIICCOOLLAAEE NNIICCOOAARRĂĂ--HHOORRIIAA
Între ochii tăi și rază,
Între Dumnezeu și Dor,
Îngerii nu dorm, veghează,
Sfântă-i oboseala lor!
Și-acum îi aud cum cântă
Psalmul întru care sunt
Și-n lumină înveșmântă
Gândul meu dinspre pământ.
De acolo, dintre sfinți,
Nici tu nu ești somnoroasă
Și pe brațe mă alinți,
Poezia mea frumoasă!
Curge liniștea șuvoi,
Între lacrimă și rază,
Între Dumnezeu și noi,
Îngerii nu dorm, veghează...
Arsenie Boca... 2 Ianuarie 2013, spre seară...
Nu l-am cunoscut de loc
Nici de timp niciodată,
Dar ştiu că îmi poartă noroc
Fiinţa aceasta ciudată,
Numele acestui cuvânt
Arzător ca arsenicul pur,
Unii spun că e sfânt
Prin tot ce zideşte în jur;
Alţii şi-acum îi arată dispreţul,
Dar iarba şi florile toate
Nu le atinge îngheţul
La Prislop pe mormânt presărate!
Minuni peste tot se întâmplă,
În aer, în apă şi-n vin,
Biserica-i poartă sub tâmplă
Chipul de ctitor divin.
Mă simt de-o lumină înaltă pătruns
Şi versurile binecuvântate-
Arsenie Boca şi e de ajuns,
Tristeţile mele se vindecă toate...
Bucurie sfântă... 23/24 Ianuarie 2013
De-o rouă sfântă ochii mei sunt uzi,
Nu-i altă bucurie mai deplină
Decât atunci când obosit auzi
Că Poezia vindecă şi-alină!
Ştiam şi eu, contemporan cu vântul,
Cu aerul şi apa din izvoare,
Câtă putere are-n veci cuvântul,
Fără de el nu e nimic sub soare.
De-aceea l-am iubit de când mă ştiu
Umblând prin lumea asta prea îngustă,
Întotdeauna eu mă rog când scriu
Şi clipa rugăciunii e augustă.
Sunt fericit, nu pot să spun că nu-s
Atunci când de cuvântul meu se-atinge
Un om rănit, de boala lui răpus,
Şi simt lumina peste el cum ninge...
Au fost destui, e-adevărat şi-aceia
Care-au scuipat în versul meu flămând,
Dar nu s-a stins din miezul lui scânteia,
Cum poţi să frângi dogoarea unui gând?
De-o rouă sfântă ochii mei sunt plini,
Nu-i nici o bucurie mai curată
Decât lumina sângerând sub spini
Întru Învierea care ne-a fost dată...
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 33
LLUUCCIIAA PPAATTAACCHHII
A R F I T R E B U I T
să mă lepăd de verdicte;
să las la garderoba autobiografică
toate greşelile culese
din arborele genealogic;
ignorând canoane,
să-mi scald trupul
în şuvoiul mileniilor
ce-au făcut era actuală;
să refuz linia frântă
spre orizontul iluzoriu
şi, în toată geometria spaţiului,
să fiu verticală!
Ar fi trebuit...
S T A T I C Ă
Mă simt trăind în imediat,
între lehamite şi teamă,
într-un acum paralizat,
îngust şi rece / ca o lamă.
Sunt doar un vid zăcând pe-un prag,
între odaia mortuară
a ce mi-a fost urât sau drag
şi ipoteticul / afară.
Prezentul, obosit pendul,
a-ncremenit pe verticală,
de du-te/vino prea sătul,
învins de-a ezitării /boală.
Vâscos şi greu se lasă timpul
pe un grăunte inutil,
neroditor precum nisipul,
în necuprinsul /de steril.
C A Z I N O U
Faites vos jeux! Mizăm
pe ceilalţi
pe celălalt
pe noi înşine
purtăm
o legătură groasă
peste ochi
şi – ca să nu ne abatem –
ochelari de cal.
Uneori
ne legăm împreună,
ne ducem de râpă
şi devenim parabolă.
Fotofobia
ne împiedică
să trişăm.
Oricum,
les jeux sont faits. Rien ne va plus.
D E N O R O C
Rupe zăvorul la porţi,
ia din soare patru roţi
şi din tava lui de jar
dă-i tain la armăsar.
Frâu nu-i pune: ştie el
când să zboare uşurel,
când să lase-n urmă gândul;
iar trăsură fă-mi pământul!
Ia-mă, du-mă printre stele
şi descântecele mele
te-or meni în patru foi
să uiţi drumul înapoi.
L.P.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 34
Ovidiu Cristian Dinică
Caii
În locul în care mor caii
se adună ploile să acopere gândurile
singurele care deplâng
moartea zeilor,
zeii rămăşi stăpânesc
fântânile cu zborul lor.
Un zeu cu o piatră aruncată
a zugrăvit cerul
nechezând
a târziu peste graniţa viselor,
unde speranţele
iau conturul inimii.
Poemul Casei
În casa cu pereţi verzi
timpul are rădăcini care ating
conturul rotund al viselor
pe care calcă strident bătrâna
ce stăpâneşte rostul zilei
printre balauri şi saci de cartofi
se răsteşte la chiriaşul cu aripi
de greier, care îi tulbură apa cu săpun de crini
şi-n sufletul căruia ninge cu flori de cireş,
pe scările înalte ale inimii sale
în timp ce el recită ploii din poemele amiezii.
Cercul
Interiorul cercului este asemenea căderii continue
din care extragi rădăcina pătrată a timpului
de la înălţimea variabilă a ploii
spre marginea oglinzii.
In interiorul cercului
copacii singuri se circumscriu
după diametrul norilor
din marginea dreaptă a drumului
care începe cu tine.
Iubirea
Iubito,
cu razele soarelui te înconjor
ca pe un fulg rătăcit
pe care îl plimb între privire şi inimă
până când sărutul va prinde contur
în ninsoarea de primăvară
iscălind
pe cerul din dreptul inimi,
cu ecou de lumină
peste
ploaia ce va ninge în amintiri
comune
Cuvântul
Un singur cuvânt, rostit
în toate felurile
pe care le ştiu şi le port,
cu puterea tuturor
literelor,
unite
într-un singur fel,
va fi
punte,
ţărm,
orizont.
În paşi de Vis – Adriana Baloiu
33
33
http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouriabstractemoderne/ adrianabaloiu/in_pasi_de_vis/
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 35
CARMEN HUZUM
RĂTĂCIRE
de-aş rătăci a mea simţire
sau de mi-aş frânge-n raţii plânsul
tot m-aş opri să-mi caut zborul
să mă împerechez cu dânsul...
să mi-l împlânt adânc sub umeri
să îmi răsară-n tălpi vlăstare
pe frunte herghelii în tropot
în palmă mucegai şi soare
aripa agăţată-n cuie
să ţipe-a jale şi-a descântec
a paşi veniţi de pe niciunde
în urmă-le alai şi cântec
şi dor şi vânt în plete sure
să-şi tânguiască amăgirea
să se împartă- n două sensuri
cătând în bobi desăvârşirea
ŞI ÎNCĂ E TOAMNĂ, IUBITE
şi toamna aceasta ce greieri mi-adună
să-mi cânte a nou şi a vechi
se-mprăstie toată îmi pune cunună
mă sfâşie-n ramuri mă-mparte-n perechi
de ochi rătăciţi în nesomn //
o ploaie veşmântul îmi pune
de timp îndoielnic ce veşnic îmi bate
obrazul de ceară al nopţii minune
ce albii îmi sapă ca apa să cate
cărare spre lumea pierdută //
o frunză se-opreşte în palma deschisă
cuvântul îl cat în trist anotimp
mi-e veşted şi gândul simţirea ucisă
de-atâta umblare de-atâta netimp
pe margini de cer
şi încă e toamnă iubite ...
VIRGIL TITARENCO
moratoriu aparent stohastic ţie şi într-un fel mie
uneori peretele neted al universului
interior nebulos al primelor spirale
îmi atinge spatele gol ca o aluzie
despre cruciada copiilor pierduţi
printre coastele noastre sporadice
lăstari de timp răsucindu-se
făcîndu-şi loc printre noi doi
mereu cerşindu-şi dreptul impropriu
la viaţă în laguna enormă
a acestui semn perpetuu de îndoială
********
pe marginea ceştii de cafea
stau ca într-o dană europolitană de porţelan
prin ceaţa rotocoalelor de abur sidefiu
mirosuri exotice mă compromit
mă trădează în braţele despărţirii de mine
îţi promit acelaşi nefericit tablou
jazz-ul tău preferat şi blonda cu barbă
recunosc era mai bună o yerba
şi indiferenţa mea simbolic dedusă
din atingerile trupului tău
********
există întotdeauna o linie verticală
şi una orizontală ca un bisturiu
peste degetele îngerului păzind pîntecul femeii
ziua aceasta are un neajuns
m-aş naşte experimental din tine
dacă ar fi să mai alerg încă o dată
pe placenta albastră a zăpezii
cu picioarele roşii de frig
să ne iubim neantic la întîmplare învăluiţi
în nesiguranţa caldă din privirile trecătorilor
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 36
SIMONA-GRAZIA DIMA
CINEVA ÎN ZAPADĂ
Trece-n zăpada cineva, trece
strălucitor şi anonim şi ţine
o sorcovă în mâini şi îmblânzeşte
cu suava răcoare noaptea
care-i suflă încinsă în obraji,
e cineva care înveseleşte, înveseleşte
mohorelile veacului şi sună
din staniolul verde ca o pădure
în care te pierzi şi trăieşti
atoateştiutor - fără literă,
fără legi, fără alfabet -
trece noros, cu miros de stive
şi rafturi pline, într-o mişcare largă
şi într-o conversaţie animată, eternă,
o ceaţă mare îl urmează, răsună voci,
lătrat de câini, dau clinchet, sub geamul nostru,
clopoţeii de la glezne şi aripi,
ne-mproască pe obraz şampanie,
de-aceea ne aruncam cu-atâta linişte
în somnuri recunoscătoare,
în noaptea ce scutuă argint
pe tigrul adormit în spasme.
TU
Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc
te simt ca pe-o sevă
urci şi cobori
te reverşi ori te strângi
pretutindeni îţi aud
clocotul - încă tragic.
Mă opresc în noapte
nu mai pot să respir
cred că e un capăt
dar iată-mă dincolo de el
nu sunt jivine atât de urâte
pe cât credeam
sunt mai multe lumini
care le desluşesc feţele,
în spiţele palmelor
unor fiinţe cuminţi
susură vinişoare
străbătute de murmurul legii.
Tai, dibaci, printre oasele
întâmplărilor şi tranşez
perfect ziua,
aştept - acum, când
ţi-aud doar foşnetul de minotaur -
să te înghit… :
voi vorbi pe limba ta,
mă voi ruga în ruga ta,
voi striga din trupul tău,
în numele tau,
nepierzător
de mine însumi!
Gheorghe Demetrescu Mirea – Vârful cu Dor (u/p)
(se află în colecţia Muzeului de Artă Tulcea)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 37
MARIANA EFTIMIE KABBOUT
Aşteptare
Te mai aştept... Şi-acum te mai aştept
La o răspântie necunoscută...
Mă scrie clipa... Chiar de n-aş mai vrea,
Destinu-mi pare ultima redută.
S-o cuceresc? Ce sens ar mai avea?
Să mai înfrunt aceeaşi rătăcire
În care totul pare că ar sta
Pe-un fir plăpând, aievea, în neştire?
Te mai aştept. De ce n-aş aştepta,
Când viaţa e doar timp şi-nfrigurare?
La urma urmei şi la urma mea
E una şi aceeaşi aşteptare...
Dilemã
Nu se mai spune. Poate că n-a fost.
Nu se mai poate şti ce se mai spune.
Nici nu mai e ce-ar fi putut, cu rost,
Să fie printre lucrurile bune.
E un izvor de flăcări fără glas
Ce nu-şi mai află locul în culoare,
Şi de-ar mai fi să fie ce-a rămas,
Sunt eu – pe ringul unde nu se moare.
Neştire
Eu nu ştiu să iubesc cum tu îmi ceri.
Iubirea mea e simplă şi e toată
Pe-al vremii gând, idee-nmiresmată,
La fel ca azi şi mult mai mult ca ieri.
De ce îmi ceri, aşa, ca din senin
Să nu pun semn la pagina cu soare
Şi ca o tristă desprimăvărare
Să te iubesc potrivnic şi puţin?
Nu mă mai mir că nesfârşită e
Neştirea ta şi cât de mult mă doare
Să ştiu că ceri aşa la fiecare!
Măcar de-aş înţelege şi de ce…
Ei
Se lăudau
c-ar fi destul de buni
şi se mândreau,
răstălmăcind durerea.
I-am admirat
ca pe frumoşi-nebuni,
frumoşi creaţi
pentru-a slăvi puterea.
N-am înţeles
cum de-au crezut că-i tot
născut pentru a lor
zădărnicie...
Dar azi,
mă uit în urmă şi socot:
S-au închinat
doar la a lor mândrie...
Poezia
Te-ai întrebat ce este poezia?
Rătăcitor, simpatic, nesătul,
N-ai înţeles că este melodia
Pe care o iubeşte sufletul?
Nu are vămi şi nu revarsă teamă,
Nu se cuvine s-o priveşti ostil!
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 38
Ne este neam şi patrie, şi mamă,
Şi-apoi, la urma urmei, şi copil.
În neguri i-ai urzit beteală deasă,
Cu-n paloş, trupul i l-ai scrijelit,
Pe rug i-ai ars şi datină şi casă
Şi-n dezacorduri, tihna i-ai zdrobit!
Poetul a salvat-o de la moarte,
În suflet i-a păstrat seninul gând.
Cu pacea lumii a mai scris o carte
În care o vei regăsi oricând.
Iar de va fi să crezi că poezia
E-un oarecare scâncet desuet,
Ascultă ce-ţi şopteşte veşnicia:
„Să nu ucizi vreodată un poet!”
Când ai să crezi că bine-i stă ca ţintă,
Să-ţi aminteşti că el n-a învăţat
Cu ură să te ştie şi să mintă
Că te-a iubit prea simplu şi curat!
Şi bine că nu ai aflat motiv
Să îl ucizi absurd, definitiv!
Vasile Palaghioi34
- Răsăritul macilor
34
http://www.scenery.ro/tablouri-vasile-palaghioi/tablouri-de-vis-rasaritul-macilor.html
MMAARRIIAANNAA DDOOBBRRIINN
AUTOBIOGRAFIE PE-O FILĂ DE POEM
Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,
Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.
Când la uşă îmi vor bate grijile pe cai în spume,
Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.
Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,
Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâietate.
Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,
Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,
Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,
Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.
Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,
Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.
Plec apoi pe-un nor, ca neaua, să îl rog pe Cel-de-Sus
Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.
După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,
Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.
Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.
Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă?
„- Da, se cheamă fantezie,
Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,
Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,
Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,
Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.
Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,
C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea !”
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 39
Viorel Muha
Amintirile nu se sinucid
piatra, privită prin semne, îmi spune
pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere
paşii să-i număr dinspre început
tâmpla-mi cuprinde durerea
amintirea ochilor tăi plânge
acolo păstrată de timp
nimic nu este ostenit, nici măcar
când eu nu mai exist, dincolo
de-o poartă
văd colţul străzii dărâmat
o urmă de ceaţă trecea ultima dată
când te-am mai zărit
încăperea se certa cu umbre de colţ
cu raze de soare când ochii tăi i-am privit
cornul lunii a fost din început doar iubire
unul acolo unde tu răsăreai
aplecat deasupra lumii soarele mă doare
amintirile scrise pe frunze de toamnă
se întorc de unde au venit
aştept acum pe-o piatră din vârf de munte
din noapte să apari cu-n nou răsărit
Neatul dăruit
sting visuri-n focul macului.
roşul sângelui vede,
rostul,
în rozul intrării mângâind sufletul tău.
amintirea-mi citeşte cartea vieţii.
primăvara din trupul meu,
aprinde-n răsărit,
soarele.
deschid galben de aur printre fire,
fără spic, sau unduiri de noapte, aştept.
supendat sunt acolo, parcă într-o stea,
culeg căldura ta.
bobul de grâu prin trup devine sămânţă.
răscolit de albul măinilor,
trec de intrarea întunericului
nopţii.
privesc luna printre cele două falii,
buzele ţi le sărut.
ating suav cu palmele pernele vieţii,
iar cu dinţii ating încet, respiraţii.
apăs adâncul venirii,
şi...
brusc răscolit el se strânge, spre mine.
deodată cazi în prăpastia vieţii,
tresari, mă prinzi strâns de mâini,
şi-ncet mă tragi
în neatul dăruit şi-ntors de amândoi,
între un mine şi-un tine.
Vopsitorii de întuneric
o gheară îmi strânge încet lumina
o sugrumă spre întuneric
o mână mi se agaţă cu disperare
dar numai se zbate
în mine nu vor să tacă vorbe nespuse
în cei fără dreptate răsăritul moare
la mica publicitate sunt numai anunţuri moarte
tăcerea cumpărată se zbate
nu le este ruşine
celor care au luat drumul întunericului
să se vopsească numai cu el?
Marcel Seralio - Comunicare Cu Zei/3
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 40
MARA MANOLACHE
Timpul vindecă
Timpul vindecă
culegând din puritatea arborilor
dăruind culoarea minţii întunecate
răsfoită, ar fi un roman încâlcit
fără început, fără sfârşit
dar
există credinţa, lumina din suflet
rănile pudrate
cu fire de poezie fină,
există durerea ce curge prin vene
ca o toamnă pustie,
există iubirea, primăvara inimii
narcisa sufletului şi îngheţul minţii,
există speranţa călăuză de drumuri
parcurge ani lumină
ne întrebăm de ce e bătrână,
timpul apropie
timpul răstoarnă
timpul vindecă.
Sublima tăcere
Sublima tăcere strigă smerită
în noaptea care se scurge timid
alunecă şoapte înmuiate în suflet
picături de stele scapară venin
timpul transformă
bobiţe de toamnă târzie
pe frunzele reci
culoarea singurătăţii împrăştie vise
toarnă cascade de lacrimi seci
în marginea iernii
lumina e parte din stele
pe întinsul pământ răvăşit
cu mâna întinsă
furi secunda s-o hrăneşti
dar munţii păstrează
frânturi din anotimpuri vechi
poveşti încărcate
la marginea iernii
când bătrânii încă mai ştiu
acum cuvintele
se ceartă între ele
pe rând timpul le va sorbi
Radu Lucian Alexandru
Frumoasă
Frumoasă e luna brunetă pe sub stele,
frumoasă ca cerul din gândurile mele,
frumoasă precum floarea ce stă să răsară
frumoasă ca tine sub timpul de seară!
Frumoasă e clipa ce stă să iubească,
frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă,
frumoasă precum albul cel fără de pată,
frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...
Frumos e fluturele care pluteşte,
frumoasă-i şi iubirea de poveste,
frumoasă ca şi lumina din soare,
frumoasă eşti tu, sărutată la mare...
Frumos e gestul tău de mulţumire,
frumos e glasul tău de preţuire,
frumos e zborul prin visele tale,
frumoasă eşti tu şi şoaptele goale...
Frumoasă e luna brunetă pe sub stele,
frumoasă ca cerul din gândurile mele,
frumoasă precum floarea ce stă să răsară
frumoasă ca tine sub timpul de seară!
Frumoasă e clipa ce stă să iubească,
frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă,
frumoasă precum albul cel fără de pată,
frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 41
MMiirrcceeaa AAuurreell BBuuiicciiuucc
şşii ttrraadduucceerriillee ddoommnniieeii ssaallee::
IIUURRII MMAAMMLLEEEEVV3355
S E C T A N Ţ I I
PRECUVÂNTARE
Acest roman a fost creat într-o perioadă de
profundă ilegalitate (anii ’6o), la Moscova. Pe-atunci,
nici vorbă nu putea fi de publicarea lui în URSS, deşi
nu conţinea nimic de natură „politică”. Conţinea, în
schimb, coşmarul acestei lumi, al lumii întregi... A
fost scris într-o situaţie de desperare, când se părea
că toate speranţele s-au năruit (inclusiv credinţa în
nemurire, credinţa în Dumnezeu). Ulterior, când am
prezentat romanul unei mari edituri newyorkeze, răs-
punsul acesteia a fost sever: lumea nu este pregătită
pentru o asemenea carte.
Şi totuşi romanul Sectanţii (Shatouny) a fost
publicat de o altă editură americană36, dar într-o
versiune prescurtată cu o treime. Din acest moment
a început editarea lui, de astă dată în Europa, inte-
gral şi, fireşte, în diferite limbi europene.
Despre Sectanţii s-a scris mult, din cale afa-
ră de mult, inclusiv disertaţii, cu osebire în franceză
şi germană. A căpătat faima de aşa-zis „roman ne-
gru”. Dar cu toate acestea, percepţia lui de către va-
rii lectori s-a dovedit a fi atât de uluitoare, încât ai
35
Scris şi circulat în samizdat la sfârşitul anilor ’60 şi publicat pentru prima oară la New York în anii ’80, Sectanţii este cea mai cunoscută scriere a lui Iuri Mamleev, o carte-totem care i-a consolidat reputa-ţia de scriitor metafizic „negru” şi de continuator al tradiţiei lui Andrei Platonov în literatura rusă. Inspirat de ideile cercului Iujin şi ale grupului de artişti Lianozovo — grupări underground ale inteli-ghenţiei ruse din epoca Hruşciov —, Sectanţii „conţine coşmarul lu-mii întregi... [fiind] creat într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit, inclusiv credinţa în Dumnezeu„ (Mamleev). Infernul a coborât pe pământ şi l-a populat cu un crimi-nal în serie diabolic şi cadavre risipite pe întinsul Rusiei, cu mistici, ocultişti perverşi şi fanatici în ale filozofiei — creaturi damnate 29. Vezi: Yuri Mamleyev The sky above Hell, Taplinger, 1980.
fi înclinat să crezi că este vorba de cărţi cu totul di-
ferite. Mie personal mi se pare extrem de profundă
interpretarea scriitorului american James Mc-
Konkey37. „Unicul scriitor american care pomeneşte,
fie şi în treacăt, de Mamleev este Flannery O’Co-
nnor... Mediul înconjurător investigat de Mamleev şi
caracteristicile acestui mediu depăşesc cu mult su-
prarealul, de parcă pământul s-ar fi prefăcut în in-
fern fără ca oamenii să-şi dea seama că a avut loc o
asemenea transformare... Operele sale reprezintă o
ilustrare metaforică a dezastrelor noastre spiritua-
le...” Mai departe McKonkey scrie: se creează im-
presia „că actualmente noi, oamenii, suntem pur şi
simplu supuşi chinurilor celor damnaţi şi repudiaţi.
Viziunea aflată aici, la temelia romanului, este de
sorginte religioasă, iar comedia acestei cărţi se do-
vedeşte a fi ucigătoare prin seriozitatea pe care o
degajă”. Cu toate acestea, mă voi referi la o întâm-
plare petrecută în Berlin cu doi muzicieni de-ai noş-
tri, ruşi. Cei doi hotărâseră să se sinucidă. Dar în
noaptea aceea le căzuse întâmplător în mână romanul
Sectanţii. Citindu-l în cursul acelei nopţi, au renunţat
la planul lor cumplit. Probabil că romanul a exercitat
asupra lor, în chip paradoxal, un catharsis sui-ge-
neris, dându-le un aflux de forţă vitală. Caracterul
neobişnuit al acestui fapt a demonstrat că viaţa este
o taină şi de aceea merită să fie trăită.
În Rusia s-au ivit şi alte interpretări ale Sec-tanţilor; spre exemplu, o seamă dintre eroii săi n-au
fost consideraţi a fi câtuşi de puţin monştri sau cri-
minali, ci oameni care au ajuns în căutările lor spiri-
tuale la acele limite neîngăduite fiinţei umane să a-
jungă, unde raţiunea omenească este neputincioasă.
De aceea aceşti eroi par atât de „smintiţi”. De fapt,
ei sunt pur şi simplu nişte călători în zona Marelui
Necunoscut.
A existat, desigur, şi o percepţie mai simplă:
în roman este descris cu lux de amănunte infernul,
infernul vieţii contemporane, cu întreg cortegiul ei de
consecinţe şi tentative desperate de a afla salvarea
în infern. Totuşi, lucru de la sine înţeles, toate aces-
30 Vezi: Epoch, Fall, 1980; v.: Iuri Mamleev, Iznanka Goghena, Tretiia volna (Reversul lui Gauguin, Al treilea val), Paris-New York, 1982. Predislovie (Prefaţă).
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 42
tea vizează umanitatea contemporană în ansamblu, şi
nu doar o parte a ei38.
Pentru mine personal, Sectanţii au fost şi ră-
mâne un roman-enigmă. Nici un fel de interpretări,
fie şi luate la un loc, nu sunt exhaustive. Romanul se
dovedeşte a fi cu mult mai profund, el este impor-
tant prin sine însuşi... Dar, indiscutabil, multe dintre
problemele referitoare la viaţă, moarte, nemurire
ş.a., abordate în cuprinsul său, reclamă un răspuns.
Cred de cuviinţă că fiecare cititor va putea
să dea un răspuns la unele dintre aceste probleme
dacă se va cufunda în sine însuşi.
Iuri Mamleev - PARTEA ÎNTÂI
I
În primăvara anului 196... trenul electric de
seară spinteca bezna ce-nvăluia orăşelele şi pădurile
din împrejurimile Moscovei, purtându-şi ropotul uni-
form mereu mai departe şi mai departe... Vagoanele
erau luminate şi aproape pustii. Oamenii şedeau la
locurile lor nemişcaţi, de parcă s-ar fi aflat sub pute-
rea unei vrăji, desprinşi fiind de toate treburile lor
şi, exact în acelaşi chip, de viaţă. Şi fără a avea ştire
încotro îi va duce acest tren.
În vagonul din mijloc se aflau doar şapte
persoane. O băbuţă nevolnică şedea cu privirea
aţintită la tăgârţa ei cu cartofi, mai-mai să se pră-
vălească cu faţa în ea. Un ditai voinic mesteca în-
truna un bulb de ceapă, în timp ce scruta cu o mină
poznaş-temătoare pustiul ce i se perinda pe dinaintea
ochilor. O femeie corpolentă şedea ghemuită pe
locul ei, astfel încât nu i se vedea nici măcar faţa.
Iar în colţ, şedea el, Fiodor Sonnov.
Era un bărbat masiv, de vreo patruzeci de
ani, cu o înfăţişare stranie, tâmp-concentrată, cuibă-
rită-n lăuntrul fiinţei sale. Expresia acestei feţe de
dimensiuni uriaşe, brăzdată de meandre şi zbârcituri,
vădea o alienare feroce, fiind adâncită în sine şi,
deopotrivă, orientată spre lume. Dar orientată în
� Vezi: Magazine litteraire, Paris, Jullet Aout, 1986 (numărul consa-
crat sfârşitului lumii); v.: Un maître du grotesque (articolul despre Sectanţii, semnat de Jacques Catteau).
sensul în care, pentru posesorul acestei feţe, lumea
pur şi simplu nu exista.
Fiodor era îmbrăcat simplu, iar sacoul lui ce-
nuşiu, aproape zdrenţuit, îi acoperea cogeamite bur-
ta, pe care o mişca spre sine cu un soi de concen-
trare, bătându-se uneori cu palma peste ea, de parcă
burta ar fi fost a doua lui faţă − fără ochi, fără gură,
dar poate că mult mai reală.
De răsuflat, Sonnov răsufla în aşa fel, încât,
expirând, lăsa impresia că ar trage aer în piept. De-
seori, ochii săi tulburi, întunecaţi din pricina exis-
tenţei împovărate pe care o ducea, examinau cu lua-
re-aminte oamenii ce şedeau în preajmă. El şi-i agăţa,
şi-i prindea zdravăn de privire, deşi fiinţa sa lăun-
trică străbătea prin ei ca printr-un pustiu învârtoşat.
În cele din urmă, trenul îşi încetini mersul. Omuleţii
prinseră deodată a-şi mişca bucile şi se îndreptară
spre ieşire. Fiodor se urni şi el cu senzaţia că din
locul pe care şezuse se ridicase un elefant. Staţia în
care oprise trenul se dovedi să fie o aşezare mică,
pierdută într-o intimitate agreabilă, cu nişte căscio-
are statornice, din bârne, într-un peş. De îndată ce
omuleţii săriră pe peron, se-nviorară într-un mod cum
nu se poate mai ciudat şi, ca apucaţi de streche,
începură să o ia la goană − înainte, tot înainte!
Băbuţa-cu-tăgârţa îşi duse din neştiute pri-
cini desaga spre un gard cufundat în întuneric şi, a-
plecându-se, îşi făcu nevoile în ea. Ditai voinicul nu
alerga, ci pur şi simplu galopa înainte, cu salturi uri-
aşe, bălăbănindu-şi cu temei labele. Se vede treaba
că viaţa îşi începea cursul. Fiodor însă rămase ne-
schimbat. El mătăhăia, rotindu-şi capul şi cercetând
cu privirea împrejurimile, de parcă taman atunci ar fi
picat din lună. În piaţa centrală, două autobuze
năpârlite ca nişte potăi stăteau parcate în acelaşi loc.
Unul era aproape gol. Celălalt însă − atât de ticsit de
oameni, încât răzbeau dinăuntru până şi şuşuielile
senzuale. Dar Sonnov nu acorda atenţie la tot acest
luciu amăgitor. În timp ce trecea pe lângă un stâlp, îl
lovi netam-nesam pe un puştan drept în falcă. Şi, cu
toate că lovitura fusese puternică şi băiatul se
prăvălise în şanţ, Sonnov făcuse isprava cu o aseme-
nea degajare lăuntrică, de parcă ar fi ţintit în gol.
Doar un spasm carnal îi străbătu întreg trupul mătă-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 43
hălos. Îşi continuă drumul cu acelaşi mers îmbăţoşat,
trăgând cu coada ochiului la stâlpi.
Băiatul nu-şi putu veni în fire multă vreme din
pricina loviturii, a mimicii cu care-i fusese dată, iar
când se dezmetici, Sonnov se afla deja departe...
Acesta îşi târa anevoie picioarele pe o stradă
îngustă, cu întortocheri pricinuite de casele diforme,
dispuse la voia întâmplării. Deodată, se opri locului şi
se aşeză pe iarbă. Îşi săltă cămaşa şi începu să se
bată pe burtă cu mişcări lente, pline de un anume
tâlc, de parcă în braţe ar fi avut concentrată con-
ştiinţa. Aruncă o privire spre vârfurile copacilor, un
rânjet spre bolta înstelată... Şi brusc începu să
cânte. Cânta cu o voce sfâşietoare, din burtă, expec-
torând cuvintele printre dinţii lui putrezi. În cele din
urmă, îşi strânse cureaua nădragilor, se ridică şi,
lovindu-se peste fese, ai fi zis că a luat-o din loc, mâ-
nat parcă de un gând ce i se înfiripase în minte.
Avea de mers cale lungă să ajungă. În cele din
urmă, o coti spre o pădure sălbatică. Copacii creşteau
aici hăt demult, avântându-se, fără concursul de altă-
dată al forţei naturii: nu conta faptul că erau macu-
laţi de borâtură şi hârtii, ci că pur şi simplu luminau
din interiorul lor durerea şi degradarea tulbure a
fiinţei umane. Că doar nu erau te miri ce ierburi aco-
lo, ci suflete omeneşti retezate. Fiodor o luă într-o
parte, dar nu pe cărare. După vreo oră de mers, un-
deva-n depărtare îi apăru fără veste în cale o siluetă
întunecată de om. Ceva mai târziu silueta căpătă
chipul stângaci al unui tânăr de vreo douăzeci şi şase
de ani. Iniţial, Sonnov nu-i acordă nici o atenţie, dar
mai apoi manifestă subit un interes aprig, ucigător.
─ N-ai cumva o ţigară? îl întrebă el morocă-
nos pe tânăr.
Acesta, cu o mutrişoară veselă şi însufleţită,
prinse a cotrobăi prin buzunare ca într-un prohab
după mădular. În clipa aceea Fiodor, scoţând un gro-
hăit spasmodic, ca şi cum ar fi turnat în sine un pahar
de votcă, vârî în burta tânărului un coşcogea cuţit de
bucătărie. Cu un asemenea cuţit sunt de obicei înjun-
ghiate animalale pentru carne. Lipindu-l pe tânăr de
un copac, mai scormoni cu cuţitul în burta lui, vrând
parcă să mai găsească acolo şi să ucidă ceva viu, dar
necunoscut. Apoi îl întinse molcom pe cel ucis pe iar-
ba Domnului şi îl târî ceva mai într-o parte, către o
poiană. În acest timp, sus, pe bolta neagră a cerului,
se dezvălui luna. O lumină cadaveric-aurie smălţui po-
iana, iarba unduitoare şi buturugile. Fiodor, al cărui
chip căpătase o expresie calmă, blajină, se aşeză pe o
buturugă, îşi scoase şapca în faţa defunctului şi îşi
strecură mâna în buzunarul acestuia, căutându-i bule-
tinul. De bani nu se atinse, în schimb îi cercetă bule-
tinul, ca să-i afle numele.
─ Eşti venit de departe, Grigori, se înduioşă
Sonnov. Se vede treaba că te duceai acasă.
Mişcările îi erau sigure, domoale, aproape
mângâietoare; după toate aparenţele, săvârşise un
lucru care-i era bine cunoscut. Scoase din buzunar un
pacheţel cu sandvişuri şi, aşezându-le pe un ziar, la
căpătâiul defunctului, începu să cineze cu poftă, pe
îndelete. Savura fiecare dumicat, până şi firimiturile,
de care nu-i era silă. La sfârşit, adună tacticos restul
de mâncare în pacheţel.
─ Păi, acum, Grişa, putem sta şi la un taifas...
Hm, ce zici?! îngăimă Sonnov ştergându-se la gură. Şi,
cu un gest alintător, bătu uşurel cu palma peste
obrazul lipsit de viaţă.
Apoi grohăi şi, întinzându-se mai comod, îşi
aprinse o ţigară.
─ Am să-ţi povestesc, Grigori, despre viaţa
mea, continuă Sonnov, pe faţa căruia expresia de cu-
fundare în sine se preschimbă pe neaşteptate în alta,
care mai că aducea a bunăvoinţă şi mulţumire de sine.
Dar înainte de toate, am să-ţi vorbesc despre copi-
lăria mea, despre cine mi-s şi de unde apărui şi eu pe
lume. Adicătelea, despre părinţii mei. Babacul meu
mi-a povestit toate dedesubturile vieţii lui, aşa că am
să ţi le zic şi ţie în taifasul nostru. Taică-miu a fost
un om de rând, ager şi descurcăreţ, dar pogan la
inimă. Nu petrecea o clipită în văzul lumii fără să aibă
securea asupra lui. Va’s’c-aşa... Şi de-ar fi fost încon-
jurat de cărnuri moi, pe cât era de potrivnicii... Cât
priveşte muierile, avea şi el ofurile lui, că doar nu era
să-i treacă veleatul numa’ printre buşteni. Da nu-şi
putea nicicum afla perechea. În cele din urmă a gă-
sit-o pe cea care i-a fost lui pe plac, iar mie muică...
O bună bucată de vreme a supus-o la încercări. Da
cea din urmă încercare îi plăcea babacului să şi-o
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 44
amintească. Avea, va’s’că, taica bănet cu ghiotura,
Grigori. Şi s-a dus într-o bună zi cu muică-mea, cu
Irina adică, într-o pădure sălbatică, într-o izbă
izolată. Şi i-a dat de înţeles că acolo avea el ascunşi
bănişorii şi că nimeni n-avea ştire de treaba asta. Ei,
aici e-aici... Şi a ticluit-o în aşa fel, încât muică-mea
să nu sufle o vorbă nimărui despre venirea lor acolo,
să nu ştie nime, ci să creadă toţi că babacu a plecat
de unul singur la muncă, pe un an de zile... A pus totul
la cale aşa fel ca s-o ispitească pe muică-mea, să-i
întindă o capcană fără cusur şi dacă ea va plănui să-l
omoare şi să pună mâna pe bănişori, să poată face
treaba asta fără nici o temere că ar putea-o da cine-
va în vileag. Ai priceput, Grigori?
Sonnov zăbovi o clipită. Ar fi fost greu să-ţi
închipui până atunci că putea fi atât de vorbăreţ.
Îşi continuă vorba:
─ Şi cum spuneam, şade taica la vreme de
seară, dimpreună cu muică-mea, cu Irina adică, în
izba aceea micuţă, pitită-n bungetul pădurii. Şi face
pe prostul proştilor. Şi observă că Irina-i tulburată,
însă nu vrea s-o arate pe faţă. Dar sânii ei albi tre-
săltau de mama focului. Se făcu noapte. Babacu se
culcă pe un pat de unul singur şi se prefăcu că doar-
me. Sforăie. Dar de fapt era numai ochi şi urechi. Se
făcuse întuneric beznă. Deodată aude cum, tiptil-tip-
til, muica se scoală, răsuflarea îi e gâfâită. Se scoală
şi se duce în colţ, spre secure. Taica avea o secure
cât toate zilele, puteai spinteca-n două cu ea şi un
urs. Apucă Irina securea cu amândouă mâinile, o saltă
şi abia auzit se-apropie de patul babacului. A ajuns
foarte aproape de pat. Numai ce şi-a luat avânt, că
taica buf! O izbeşte cu piciorul în burtă. A sărit din
aşternut şi zdup peste ea, strivind-o sub greutatea
lui. Şi pe loc a şi avut-o. Din zămislirea aia am apărut
eu pe lume... Iar taica a îndrăgit-o straşnic din pri-
cina acelei întâmplări. Fără a mai zăbovi, în ziua ur-
mătoare şi-au pus pirostriile la biserică... Şi nu s-au
mai despărţit de-atunci. „Dibace femeie”, zicea el
despre dânsa. „Nu o bleagă. De n-ar fi tăbărât asu-
pra mea cu securea, nu m-aş fi însurat în veac cu ea.
Pe când aşa, pe dată m-am lămurit că-i o muiere pu-
ternică... Nu o smiorcăită.” Şi, rostind aceste cuvinte,
obişnuia s-o lovească uşor peste fund. Iar muica nu
se sfia; doar rânjea bosumflată, dar de respectat, îl
respecta pe taica... Uite că dintr-o asemenea zămis-
lire produsă la un pas de un omor mă şi trag eu... Hei,
de ce taci, Grigori? trecu pe neaşteptate o umbră pe
chipul lui Fiodor. Ori poate că nu povestesc eu aşa
cum se cuvine, nătângule?!
Se vede treaba că pălăvrăgeala cu care nu
era obişnuit îi creă lui Fiodor o stare de isterie. Nu
era el omul căruia să-i facă plăcere să vorbească.
În cele din urmă, se ridică de jos. Îşi săltă pe
burtă nădragii. Se aplecă spre faţa mortului.
─ Hei, unde eşti tu, Grigori, unde eşti? prinse
a se tângui el. Faţa lui de sălbăticiune deveni aproape
bătrânicioasă. Unde eşti? Răspunde! Unde te-ai as-
cuns, pui de cotârlă?! Sub o buturugă, sub o buturugă
te-ai ascuns?! Ce, crezi că am mierlit-o şi te-ai as-
cuns de mine?! Aşa-i?! Ştiu eu, ştiu bine unde te afli!!
N-ai să pleci!! Te-ai pitit sub o buturugă!
Şi Sonnov se apropie de o buturugă aflată
alături şi începu să-i dea şuturi cu înverşunare. Butu-
ruga era putredă şi prinse a se face fărâme-fărâmiţe
sub loviturile lui.
─ Unde te-ai ascuns, pui de cotârlă?! Se porni
pe urlat Fiodor. Deodată se opri. Unde eşti, Grigori?!
Unde eşti?! Oare cu tine vorbesc?! Nu cumva te hli-
zeşti? Răspunde!
„Răspunde... unde!” − răsună ecoul. Luna se-as-
cunse deodată. Întunericul copleşi pădurea, şi copacii
se făcură una cu bezna.
Mârâind în surdină şi rupând crengi nevăzute,
Sonnov se mistui în pădure... În faptul dimineţii, când
soarele se aburcă pe boltă, poiana apăru străbătută
parcă din interior de căldură şi de viaţă: se luminară
copacii şi ierburile, gâlgâia apa în adâncul pămân-
tului... La poalele unui copac, zăcea, aidoma unui buş-
tean putred şi aruncat, cadavrul. Nu-l văzuse şi nu-l
atinsese nimeni. Pe neaşteptate, de după un tufăriş,
se ivi un om; grohăind când şi când, căta cu privirea,
indiferent, în lături. Era Fiodor. Acelaşi sacou ponosit
atârna pe el ca un sac mototolit. Nu se putu duce
undeva mai departe şi înnoptase în pădure, lângă un
buştean prăvălit, cu o tâmpă convingere că totul se
va sfârşi în chip fericit pentru el. Acum, pesemne,
hotărâse să-şi ia adio de la Grigori. Pe faţa lui nu se
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 45
vedea nici urmă din starea isterică de peste noapte:
faţa se trăsese înăuntrul său şi privea la lumea încon-
jurătoare cu o expresie buimacă şi nedumerită. În
cele din urmă, dădu, aşa cum dai de nişte ciuperci, de
cadavrul lui Grigori. Se aşeză alături de el cum te a-
şezi lângă cineva drag. Obiceiul lui idiot de a îmbuca
molfăind lângă cel mort nu se dezminţi nici acum.
Fiodor îşi desfăcu pacheţelul şi mâncă de dimineaţă.
─ Află, Grigori, că nu eşti tu nici primul, nici
ultimul, îngăimă el pe neaşteptate, după o îndelungă şi
indiferentă muţenie.
Şi îşi pironi ochii nu atât la fruntea defunc-
tului, cât la întinderea pustie din jurul său.
─ Multe n-am apucat să-ţi spun, rosti netam-
nesam Sonnov. Că se lăsase întunericul. Ţi-oi spune
acum. Era neclar cui se adresa el de astă dată: spre
cadavru nu se uita defel. Mama a avut doi copilaşi: pe
mine şi pe Klavdia. Da pe mine mă tolocănea, fiindcă
eram prostănac. O cafteam zdravăn, pe furiş, din
pricină că nu ştiam cine sunt şi de unde-oi fi apărut
pe lume. Ea-mi tot arată spre burtă, iar eu îi zic: „nu-
mi spui adevărul, boarfă... Nu asta te-ntreb...” Cum-
necum, cu vai nevoie, ajuns deja tânăr în toată regula,
m-am angajat la un centru de salvare. Eram pe-atunci
un tânăr cârlionţat. Dar tăcut. Toţi se temeau de mi-
ne, dar ştiau un lucru: nu crâcnesc niciodată. Ortacii
− salvatorii − erau băieţi simpli, veseli. Treaba pe ca-
re o făceau mergea strună, pe scară largă. Înecau
oameni. Se afundau în apă şi de-acolo trăgeau oa-
menii în adânc şi-i înecau. Ştiau să lucreze cu dibăcie,
una-două. Când rudele prindeau de veste, băieţii se
prefăceau că îi caută pe cei înecaţi şi le scoteau din
apă cadavrele. Pentru fapta lor erau premiaţi. Băne-
tul îl cheltuiau în beţii sau cu muierile; câte unii îşi
cumpărau nădragi din banii ăia... Din respect, m-au
primit şi pe mine în gaşca lor. Înecam şi eu la oameni
cu dibăcie, simplu, fără să-mi fac probleme. Îi expe-
diam babacului partea cuvenită, la casa... Şi obiceiul
ăsta m-a prins în mreje: mă ocupam şi de înmormân-
tarea celor pe care-i înecam. Iar rudele lor mă cin-
steau; ia uite ce salvator sufletist, îşi ziceau în sinea
lor; iar eu nu mă dădeam în lături de la trataţiile lor.
Mai ales când era vorba de votcă... Îmi plăcea păhă-
relul... Da p-ormă, să vezi ce gând a început să mă
roadă: mă uit la mort şi mă-ntreb: unde-o fi dispărut
omul, poftim?... Unde-a dispărut?! Şi mi se năzărea că
pluteşte-n pustiul din jurul mortului... Alteori nu mi
se năzărea nimic. Da de uitat mă uitam totdeauna la
mort, voiam parcă să desluşesc până la capăt ce anu-
me îi în pustiul ăla... O dată am înecat un copil, un ţân-
culeţ; s-a dus la fund fără pic de frică... Iar în noap-
tea aceleiaşi zile mi s-a arătat în vis: scotea limba la
mine şi râdea cu hohote. Adică, eşti un prost, un
prost făcut grămadă, tu m-ai înecat, da mie mi-i mult
mai bine pe ceea lume... Şi de-amu încolo n-ai să mă
mai găseşti... Am sărit din pat lac de sudoare, ca un
bolnav de holeră. În sat abia se crăpa de ziuă şi eu
m-am dus în pădure. Asta-i bună, îmi zic, doar ceea
ce fac eu nu-i o treabă serioasă, îs nişte glumiţe. Un
fel de joacă. Ei au ţuştit-o pe ceea lume şi nici că le
pasă... Iar eu de colo: „Am ucis”... Da poate că toate
astea nu-s decât un vis?!
...Odată, mi-a apărut în cale o fetişcană... Am
sugrumat-o de ciudă şi mă gândesc: e-atât de plăcut,
atât de plăcut să vezi cum se duce omul, sub ochii tăi,
în pustiul acela... Am scăpat atunci printr-o minune:
omorul n-a fost descoperit. După aceea am devenit
mai precaut... De la salvatori am plecat, voiam să ucid
la modul concret. Şi chestia asta mă atrăgea, mă
atrăgea tot mai mult, ca şi cum cu fiecare crimă des-
copeream o enigmă: pe cine anume ucid, pe cine?... Ce
am de văzut, ce nu am de văzut?! ...Poate că eu ucid o
poveste, iar miezul ei îmi scapă??! ...Şi uite-aşa am în-
ceput să umblu haihui prin lume. De fapt, nici eu sin-
gur nu mai ştiu ce fac, de cine mă leg, cu cine vor-
besc... M-am tâmpit de-a binelea... Hei, Grigori, Gri-
gori... Te-ai dus? ...Tu eşti ăsta?? îngăimă el în pustiu
cu glas impasibil şi blând deopotrivă, lăsându-se
brusc în jos. În cele din urmă se ridică. Expresia unei
stranii satisfacţii nu-i dispăruse de pe chip. Maşinal,
dar într-un fel experimentat, de om cunoscător,
şterse toate urmele. Şi înaintă în desiş... O cărare
îngustă, şerpuită, îl scoase în cele din urmă din pă-
dure. În depărtare se zărea o mică şi solitară staţie
de cale ferată. Intră într-un tufăriş − să mai facă
vreo poznă pe-acolo. „Ce să mai vorbesc de Grigori de
vreme ce nici eu însumi nu ştiu dacă exist”, cugetă el
mai apoi. Şi de-acolo din tufăriş îşi înălţă mutra, că-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 46
tând spre întinderea ce se desfăşura dinaintea ochi-
lor săi. Gândurile ba erau absente, ba galopau în con-
tra existenţei naturii.
Ajunse pe căldură la staţie. Şi se aşeză la o
măsuţa de la bufet, cu o bere în faţă. Senzaţia tacti-
lă a berii i se păru acum unica realitate existentă pe
pământ. Îşi scufundă în această senzaţie gândurile, şi
acestea dispărură cu desăvârşire. În forul conştiin-
ţei, sărută măruntaiele burţii sale şi încremeni. Din
depărtare se auzi apropiindu-se trenul. Brusc se în-
vioră: „Trebuie s-ajung la cuib, la cuib!”
Şi, pe cât era de greoi, pe-atât de sprinten
dispăru pe uşa deschisă a trenului electric.39
(va urma…)
LLIIVVIIUU AANNTTOONNEESSEEII
NICIODATĂ NU SUNT PREA MULTE POVEŞTI /
THERE ARE NEVER ENOUGH TALES
Avantajele lecturii lente
Întîmplarea a făcut să primesc spre lectură
textul volumului de faţă cules într-un program pe
care computerul meu nu-l posedă. Pentru cunoscători,
manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l-am citit
în Times New Roman. Neavînd deci programul, nea-
vînd nici vreme să mi-l procur, am citit manuscrisul
încet, cu mari dificultăţi, trebuind mereu să substitui
fonturile româneşti unor semne grafice ciuda-te, din
fericire mereu aceleaşi pentru fiecare font româ-
nesc în parte. M-am bucurat cel puţin de constanţa
regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu
este cu totul inutil, orice efort se compensează pînă
la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit,
nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am
39
Volum apărut la editura Curtea veche, Bucureşti.(
zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai
atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la
replicile personajelor. Am fost deci mai atent la tex-
tul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material
al perceperii pure şi simple a textului, o lectură mai
atentă. Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al
volumuluiCartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om. Sigur, aş putea solicita editurii să
culeagă textul în Times Ro şi să-l printeze în Times
New Roman, dar din păcate o astfel de procedură
este cu totul neobişnuită. Pe deasupra, ar însemna să
forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea
sa de a efectua o bună lectură lentă, capabilă să facă
pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă.
În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de
cititor, îl socotesc mai degrabă „fratele”, „com-
plicele” scriitorului decît „inamicul” acestuia. Iar Leo-
nard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre
foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod
autentic o asemenea relaţie de confraternitate, de
complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia
mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar
suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea
se mai reduce, desigur, în momentul în care constat
că aceşti nu-meroşi şi foarte diferiţi cititori poten-
ţiali practică la fel de multe maniere de lectură, de la
cea, să-i zic, „primară”, inocentă, pînă la cea foarte
rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii
arheologice în straturile multidimensionale ale tex-
telor propuse de cel care, născut la Braşov, după un
ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată,
dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston. O
nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare
culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei
obişnuiţi cu literatura science fiction de la începu-
turile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu mili-
tantismul său civic vor fi întrezărit chipul de astăzi
al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi
urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Mala-
mud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc
asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel
vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de
scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea
paradoxal unora, că aceastăoriginalitate ţine de ape-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 47
lul la originaritate, de scufundarea în abisurile cul-
turale ale speciei. Proza de acum a lui Leonard Oprea
se integrează într-un vastintertext la care participă,
cu egală îndreptăţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen-buddhiste,
folclorul creştin şi precreştin, hinduismul, viaţa şi
opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a
prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei
sale. Odemocraţie a culturii diferită de cea naturală
la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar
senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pil-
dă, scriitorul pare a-şi asculta/citi şi rescrie viaţa a
cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar
de Altcineva, alteritatea absolută, de divinitatea
care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură. La
fel de remarcabil mi se pare faptul că această ori-ginaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, or-
ganică, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de
forţat, de incongruenţă. Pentru că „mitologiile” sînt
frecventate distinct în fiecare povestire în parte?
Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi
mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume
acela că, dincolo de originarităţile marcate cultural, deci istorice, există o originaritate adevărată, ante-
istorică, pe care aş putea-o numi prebabelică, dacă
ultimul termen n-ar fi şi el marcat cultural, n-ar pur-
ta amprenta istoricităţii.
***
Două, chiar trei tipuri de lectură
Am scris că poveştile lui Leonard Oprea
suportă o infinitate de tipuri de lectură în funcţie de
variatele tipuri de cititori. Ele se înscriu pe o scară
definită, în fond, de două maniere de lectură ex-
treme, „pure” ca să zic aşa într-un efort didactic de
instalare a unei anumite ordini. Mai întîi, există
lectura naivă, genuină, inocentă, manifestată în două
moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o
lectură care fie consideră că „poveştile” sînt extrase
direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural
originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că „poveştile” sînt
inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului
exclusiv al acestuia. Fără a fi neapărat exacte, aces-
te maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond,
aşa sînt citiţi cel mai adesea, de aparţinătorii „ma-
rele public”, toţi autorii importanţi, de la Homer la
Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plă-
cere a „lecturii pure” de necontestat, căreia adesea
şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit impo-
sibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al
căror gust a fost modificat de „critica lecturii pure”.
Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de-a
doua maniere de lectură, cea marcată de experienţa
culturală a cititorului ce şi-a pierdut inocenţa, cititor
care nu are cum să nu observe că „poveştile” nu sînt
nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici
„împrumutate” de acesta cu totul dinfondul originar,
din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural-istoric. De fapt, dincolo de exce-
lenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură
practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard
Oprea este de găsit tocmai în procesul de metamor-
fozare a motivelor, de glisare, de alunecare din aces-
tea, un fel de la modification care n-are nimic în co-
mun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru
care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei
bine, acestei la modification, care conferă origina-
litate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele
„mitologice”, ci şi cele „biografice”, fie că este vorba
despre biografeme propriu-zise, în măsura în care am
acces la ele, fie despre cele de context, indiferent
că ne situăm în apropierea „Pieţei 1 Mai” din Bucu-
reşti, în New Orleans-ul lui Andrei Codrescu, în
Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vizibilă a
autorului. Lectura lentă mi-a permis de altfel să în-
cerc o mulţime de exerciţii palpitante de detecti-
vism literaro-biografic, iluzionîndu-mă că am aflat o
mulţime de „secrete” aflate sub o cheie ori alta. O
plăcere suplimentară, pe care nu şi-o pot oferi, de-
sigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia
nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii propriu-
zise, fie aceasta „inocentă” ori „rafinată”.
***
Niciodată nu sînt prea multe poveşti
În fraza de mai sus, cred că am spus esen-
ţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoa-
că, într-adevăr, o adevărată, o foarte intensă plăcere
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 48
a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plă-
cere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi
oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi,
pentru că este impecabil în „decupajele” pe care le
efectuează în fondul originar. În al doilea rînd,
pentru că ştie să povestească bine, ştie să „spună
poveşti”. Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar
această reîntoarcere la plăcerea de a povesti, la arta
poveştii. Asta nu înseamnă că, la nevoie, nu poate a-
pela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se în-
tîmplă în deja amintita Povestea noastră de pildă,
doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se
substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor
ambiţioşi autori moderni ori, horribile dictu, post-
moderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbă-
tut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a
povesti bine, de a povesti extraordinar de bine fă-
cînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă
şi întreb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva
texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume,
vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi poves-
tea fără de care proza, în adevăratul sens al cuvîntu-
lui, nici nu există. Ca şi cum ne-ar fi spus: uitaţi-vă ce
bine am învăţat tehnicile de compoziţie, priviţi cîtă
meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator
bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună
voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar
pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai
ştiu să vă spun poveştile, să-mi spun poveştile. Da, el
ştie să spună povestea sa şi toate poveştile lumii pen-
tru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le
facă ale sale, să le pună ştampila proprie.
În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un „hoţ” de geniu, care sporeşte în loc să micşorezeze proprietatea, „obştească” în cele din urmă, din care s-a înfruptat.
Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti „de la
lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din păcate, prea
puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu
sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un
alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand
oricărui cititor, indiferent cît de „inocent” ori de
„rafinat” ar fi acesta, este acela că poţi „lungi lec-
tura”, te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi
citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun poveş-
tile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar
proceda asemenea Şeherezadei în pericol, ar putea
să ne ajute el însuşi să prelungim lectura încîntă-
toarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea
încotro. Orice povestitor se află, de fapt, în pericol,
viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a
(ne) mai spune/scrie poveşti. Mi-l pot imagina pe
Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind motivele
din oceanele înconjurătoare, aruncînd înapoi „peştii”
mai mici şi păstrîndu-i doar pe cei mari, şi pregătin-
du-ne apoi poveştile aşteptate, de unii poate şi meri-
tate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în fi-
nal să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului
meu prieten. Spre deosebire de prozatorul comentat
aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj
dintr-un roman american celebru, „măcar am încer-
cat”. Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie des-
tinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca.
Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m-am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să-l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor. Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu-mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le-a fost recunos-cută valoarea cel puţin de către unii din contem-poranii ce i-au şi cunoscut.
Liviu Antonesei
Notă: La acest text s-a păstrat ortografia autorului, la
cererea domniei sale.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 49
PPrrooff.. DDrr.. AAddrriiaann BBootteezz
Kali Yuga. Pericolul prin „ştiinţe”
/vs/ şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ
„Fructul copt cade la rădăcina copacului” -
citează René Guénon un străvechi proverb buddhist
chinez. Este cea mai elegantă şi rafinată metaforă a
sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a
căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până
la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii - cădere care
aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spiritu-
ale, renegării spirituale, scufundării în materialismul,
egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre, revoltă-
toare şi dezgustătoare. Căci, peste toate aceste
miasme ale Sfârşitului - pluteşte aroganţa su-premă,
suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleran-
ţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism
ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă - ale lui Lucifer.
„Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de alt-
fel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfâr-
şitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este
decât o expresie a «domniei cantităţii»”40.
Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate,
din fericire. Omenirea a ajuns „la rădcina copacului”,
la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui „axis
mundi”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta
de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a
Omenirii) un ciclu de creaţie, un Manvantara. Oame-
nii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehni-
citate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiu-
lui, Taborului, Golgotei - nu mai cred în pura şi ame-
ţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor
(ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.) - ci
în mlaştina bolborositoare, pestilenţială - dar fas-
cinantă, în maleficul ei ultim - a Materiei Brute-
40
-René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 12.
Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă
Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Fru-
mosul-Demiurg (Spiritul-Purusha) - ci în aspectul ei
putrid, de ultimă fază a descompunerii - nu doar inu-
til, sterp – dar şi otrăvitor. Şi, fiind la sfârşit de ci-
clu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşi-
tului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic:
Keliphot-uri) - şi-i batjocoresc pe „căutătorii aurului
spiritual”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o
„suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfâr-
şitului de Manvantara - le ştiu pe toate, le pot pe
toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai
entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai cap-
tivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi a-
ceastă omenire sclavă maşinilor, această omenire
ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL - această
omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie
spirituală totală - îşi exhibă maşinuţele de tot felul
(expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot
mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci
tocmai „vânzarea sufletului” către MAŞINI („high
tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării
spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale ampli-
ficării zonei de entropie spirituală, în care a intrat
omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pen-
tru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi
Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă Hristos-
Dumnezeu, acum 2000 de ani - ea, omenirea paraple-
gică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în
a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii
de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din
zona siliciului - ale calculatoarelor, branşate la Molo-
hul Central, la perversul ucigaş de personalitate,
vampirul care extrage din minţi ultima picătură de
orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracati-
form, Tentacular - INTERNETUL.
Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate,
agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale „tehnologiei
înalte”(„high tech”). E jalnic, neliniştitor - şi dezvoltă
(sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment
de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos
îl răstignim, zilnic, pe crucea fascinaţiei faţă de
propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de
propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, aten-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 50
tate împotriva Spiritului: dezertăm în armata aro-
gantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua
stare de minciună - armata MOLOHULUI DE AUR, a
falselor valori - întrucât se trimite la virtualităţi:
băncile, banii - şi iarăşi computerele - devin zeii noş-
tri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sangui-
nară - la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt,
Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual).
„Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii
filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mer-
sul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de
mult, înafara filozofiei, un «pragmatism» difuz şi
nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea
ce materialismul practic e faţă de cel teoretic - şi
care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte «bunul
simţ». Acest utilitarism aproape instinctiv e, de alt-
fel, inseparabil de tendinţa materialistă: «bunul
simţ» constă într-o limitare strictă la orizontul te-
restru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce
nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea
perceptibilă este singura «reală», iar cunoaşterea
provine exclusiv pe calea simţurilor; «bunul simţ»
preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în mă-
sura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi
materiale şi încurajează un anume sentimentalism,
pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca
«moralismul» contemporan, sentimentul se află, în
fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în
acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată
doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor
scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă,
supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a
individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui
Bergson, s-ar putea numi «o unealtă de făcut u-
nelte»; sub toate formele sale, pragmatismul este, în
mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de
adevăr”.41
Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul
sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a
înjosi ŞTIINŢA - în „ştiinţele” derizorii, strict prag-
matice. În fapt, nimic nu e ştiinţă - înafară de ŞTI-
INŢA SACRĂ: „Sub pretextul de a le asigura inde-
41
- René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993, pp. 146-147.
pendenţa, concepţia modernă a separat radical ştiin-
ţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel
de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice
interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii;
incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit,
ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea
în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel,
nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii;
dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar
într-o dispersie în detaliu - pe care am semnalat-o
deja - într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi
continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea
adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea
ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi:
ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere,
chiar inferioară - ci nişte aplicaţii practi-ce”42…. şi,
mai jos43: „Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar,
cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele
respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi
«profanilor»” - René Guénon terminând ideea clar şi
în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prosti-
tuţia ştiinţelor profane44: „Unicul ţel este o produc-
ţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contea-
ză(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civiliza-
ţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…).
Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care
contează (…) concurenţa financiară exercită o influ-
enţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în
mentalitatea generală contemporană, aspectele eco-
nomice sunt considerate ca aproape singurele ce de-
cid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se
crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns,
pentru a conduce masele, să dispui de mijloace ma-
teriale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea
ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noas-
tre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu
sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi
că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată
nivelul lor de înţelegere.”
Da acesta este adevărul: prostia ne este in-
dusă, parţial, de forţe luciferice extrem de pu-
42
- René Guénon, op. cit, pp. 88-89. 43
- Idem, p. 94. 44
- Idem, p. 148.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 51
ternice - dar, în general, ne prostim de bunăvoie şi cu
bună ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer.
Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului - iar gla-
sul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducă-
tor - iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei se-
ducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de
prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi
distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem
pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al
Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se
lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina
hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a
fi invincibilă - şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de
ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal
diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare.
Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului
de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a
zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit -
şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în
groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evan-ghelia după Matei 45: „Orb pe orb de va povăţui,
amândoi vor cădea în groapă”.
Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului,
speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun: „Pa-
lavre! Prostii! Totul este aici şi acum - şi aici şi acum
se şi epuizează totul!” Altceva decât:„trăieşte-ţi
clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e
îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: „Trăieşte-
ţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”) - „du-
pă noi, potopul!” - nici nu merită (se zice…) să fie luat
în seamă ca deviză. Alţii spun: „Ce tot ne boscoro-
diţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale?
Ba, încă, ce frumos - şi, mai ales, cu ce folos! Psiha-
naliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă -
panaceul problemelor noastre interioare (?)!”. O, nu!
Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, per-
vertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre,
magice, alchimice) - promovată de cei mai perverşi
„profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjo-
sitoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în
lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a tran-
sfigurării lui Putifar sau Pasiphae - în Maria-Mama
Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost
45
- Biblia, Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117.
motivul căderii lui Adam Protogonos - motivul des-
picării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Ab-
solut Armonică. Altă categorie de rătăciţi îşi proiec-
tează „visul izbăvirii” în viitor: „Nu vedeţi cum PRO-
GRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!” O, nu!
Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actua-
lului Manvantara.
Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂR-
STA FIERULUI ÎNTUNECAT46 (după BRONZ, care
a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva,
pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea
„sări” pragul finalului de Manvantara - priviţi NU
spre miturile false ale progresului şi hightech-ului
(jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite
mreje ale forţelor asurice, care determină alterna-
rea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele
nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi
malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile,
dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile
trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre origina-
ritatea energetică – ca recuperare (soteriologică) a
adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea
umanităţii terestre.
Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor47 -
căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare
spirituală. Nu lăsaţi „adversarul” satanic să pună stă-
pânire „pe locurile care au fost sediile unor străvechi
centre spirituale”48. Nu-l lăsaţi pe „vrăjmaş” să tran-
sforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii
reprezintă, evident, „una din formele posibile ale
disoluţiei lumii”49 - dar, poate, veţi conştientiza că nu
46
-Kali-Yuga - lumea de faţă, a „fierului”, ultima din ciclul erelor vedice. Este pomenită prima oară în Aitareya Brahmana, VII, 14, succedând Krita-yuga, Treta-yuga şi Dvapara-Yuga. Este vârsta damnării, decadenţei, nenorocului şi suferinţei, patronată de zeiţa Kali, spiritul Răului. 47
- Spre exemplu, numărul 666 era, la dacii zalmoxieni, numărul sacralităţii suprem-benefice…A intervenit, în istoria demonizantă a antichităţii Orientului Apropiat (mai precis, în civilizaţia babiloniano-israelită) o inversare simbolică cu implicaţii cosmice extrem de grave, semnalate de Cartea Apocalipsei. Cf. atât N. Densuşianu, Dacia preistorică, Obiectiv, Craiova, 2000 - cât şi alte lucrări mai recente, din ciclul Secretele Terrei, de Paul Lazăr Tonciulescu-E. Delcea , tot la Editura Obiectiv-Craiova, 2000-2005, Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 etc. 48
- Cf. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 194. 49
- Idem, p. 172.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 52
în felul acesta veţi „sălta” dintr-un Manvantara în
următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele
(mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi
sever inhibată, grav întârziată) - ceea ce, într-ade-
văr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din
identităţi spirituale renăscute, înviate divin, coope-
rante la demiurgie - în spectre etern rătăcitoare:
„Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va
pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine,
îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea
toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?”50 – sună, clar şi defini-
tiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic
de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan
spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar
lamentabil, ci esenţial: „Nevoiţi-vă să intraţi pe poar-
ta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi
nu vor putea”51.
Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Gué-
non, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului
şi consecinţele sale în plan spiritual: „Partizanii «pro-
gresului» au obiceiul să spună că «vârsta de aur» nu e
situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă,
este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se a-
flă cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă
altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anu-
me sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în
viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la
Manvantara prezent şi de a lua în considerare suc-
cesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce
priveşte viitorul, este vorba de «vârsta de aur» a
unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca
noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii
care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când a-
nunţă venirea apropiată a unei «ere noi», raportând-o
la umanitatea actuală52. Eroarea lor, adusă la gradul
extrem, va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pre-
tinzând că instaurează «vârsta de aur», prin domnia
«contra-tradiţiei» şi dându-i chiar această aparenţă,
50
- Cf. Evanghelia după Matei, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1118. 51
- Cf. Evanghelia după Luca, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1182. 52
- Atenţie, deci, şi prudenţă maximă, faţă de „hristoşii” mincinoşi, care bolborosesc fără contenire despre „New Age”!!!…
într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer,
prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM
REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în
toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigu-
rări parţiale şi şterse ale «contratradiţiei», dar ca-
re tind inconştient s-o pregătească desigur mai di-
rect decât oricare alt lucru, concepţiile «evoluţio-
niste» joacă, în mod constant, rolul predominant pe
care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care
vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei
pentru care ea există, să se închidă în interiorul
ciclului actual - este un obstacol mai decisiv pentru
reprezentanţii contrainiţierii, decât pentu simplii
profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie,
ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea
exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai
ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat
«sfârşitul lumii», în sensul cel mai deplin al expre-
siei.”53
În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în
primul rând, pe «preoţii disoluţiei», pe „preoţii Anti-
cristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în „ini-
ţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că
sunt „preoţii contra-tradiţiei”) - întronându-se în lo-
cul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe
turnul lumii…), pentru a momi lumea umană (a actua-
lului Manvantara) către pierzanie:
„Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are
raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este
încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e într-
adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la
timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cu-
vântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: «Smin-
teală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine
sminteala!»54”
53
- René Guénon, op. cit, pp. 279-280. 54
- Čacravartin este, în sens literal, acela care face „«să se învârtească roata» - ceea ce înseamnă că el e aşezat în centrul tuturor lucrurilor, în timp ce Anticristul, dimpotrivă, este fiinţa care va fi cea mai depărtată de centru; el va pretinde, totuşi, la rândul său, că «face să se învârtească roata», dar în sens invers mişcării ciclice normale (ceea ce «prefi-gurează», de altfel inconştient, ideea modernă a «progresului»), când în realitate orice schimbare în rotaţie e imposibilă, înainte de «răstur-narea polilor», adică înainte de «redresarea» care nu poate fi împlinită decât prin intervenţia celui de-al 10-lea Avatara; dar dacă el e socotit Anticrist, aceasta se datorează tocmai faptului că va parodia, în felul
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 53
În aceste condiţii obiective, are vreun rost
să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală -
şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu
se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării -
răspunsul este: în mod cert - DA. La partea a doua a
întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepara-
rea iniţiatic-spirituală reală, cu bunăcredinţă, în li-
tera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor
Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria „pe de-
desubtul ei” (sau, poate, „pe deasupra ei”? – oricum,
indiferenţi la accidentele-istorie) - Maeştri situaţi în
imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de PO-
VESTAŞI, ca Ion Creangă - de iniţiaţi în Ştiinţa Sa-
cră - ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca „po-
vestaşii” - doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis
„culte” - ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii
sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Gué-
non, Schuon, Burckhardt etc. - emergenţe personali-
zate în vremurile noastre) - ne va ajuta să scăpăm de
iluzia „lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să
ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miracu-
loase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de
reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de fic-
ţiuni malefice - spiritul atotputernic şi întemeietor al
noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusa-
limul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conşti-
entizăm foarte clar că „lumea modernă” este ter-
minalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei A-
murgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr – Amur-
gul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit
ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii
Drepte-Dao).
„Din punctul de vedere a ceea ce trebuie dis-
trus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest
său, însuşi rolul acestui Avatara final, care e reprezentat în tradiţia creştină ca «a doua venire a lui Cristos»” (…) – cf. Idem, p. 274-276. „Nu s-a observat suficient analogia care există între doctrina adevărată şi doctrina falsă; Sf. Ipolit, în opusculul său despre Anticrist, dă un exem-plu memorabil, care nu-i va surprinde pe cei care au studiat simbolis-mul: Mesia şi Anticrist au, amândoi, ca emblemă, LEUL!” – cf. P. Vulli-aud, La Kabbale juive, vol. II, p. 373. „Motivul profund, din punct de vedere cabalistic, se află în considerarea celor două feţe, luminoasă şi obscură, ale lui Metatron; iată de ce numărul apocaliptic 666, «numărul Fiarei», este şi un număr solar. (Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al soarelui, fiind opus ca atare îngerului Mikaël)” – cf. René Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 30.
sfârşit este, în mod firesc, «catastrofal», în sensul
etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi
bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din
punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca
atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea
are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dim-
potrivă, ca «redresarea» prin care, cum am spus,
toate lucrurile sunt brusc restabilite «în starea lor
primordială». Aceasta se poate de altminteri aplica
analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau
de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere
total sau relativ total, în raport cu primul - este
BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu
sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi
separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se
şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care
intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de
aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca
orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în
afara limitării care condiţionează în mod necesar
orice existenţă contingentă, iar această limitare nu
are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am
vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vede-
re, BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar
e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu
exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe
când primul are un caracter permanent şi definitiv,
astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu tri-
umfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC
piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o
iluzie inerentă «separativităţii». Numai că, de fapt,
nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENE-
FIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esen-
ţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu mai
există, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui
anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e de-
păşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem
să mergem până la realitatea cea mai profundă, pu-
tem spune cu toată rigoarea că «sfârşitul unei lumi»
nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât
sfârşitul unei iluzii.”55 Am citat atât de copios din R.
Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism - dar, de fapt,
55
- René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc, 1995, pp. 282-283.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 54
iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră) - în speranţa că se vor
afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori
convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să pă-
răsească atitudinea, malefică, de scepticism - şi să
ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre,
spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amin-tirile din copilărie, ale lui Ion Creangă - decât un su-
perb pleonasm pentru ANAMNEZĂ - pentru ceea ce
sufismul islamic numeşte DHIKR56= AMINTIREA
verbului divin întemeietor (DEMIURGIC), Incantaţie
a Verbului Divin?
Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să
ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a
simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe.
Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spi-
ritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru ob-
ţinerea rezonanţei cu „stările superioare ale fiinţei şi
cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui tra-seu,
identic cu ceea ce numea Iisus Hristos „Calea,
Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui tra-
seu, va trebui să simţim că ne-am autodepăşit, auto-
sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în
preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur - prezenţa
reală a divinităţii. Fructul copt, căzut de-a lungul o-
siei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de
Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului
Cosmic.
prof. dr. ADRIAN BOTEZ
56
- Cf. Frithjof Schuon, Să înţelegem Islamul - introducere în spir-itualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994 : dhikr=(în arabă) amintire, pomenire, având drept modalităţi concrete invocaţia(…). Realizarea spirituală este o ANAMNESIS a ceea ce a fost dintotdeauna şi nu a încetat să fie, în ciuda iluziei şi a uitării. În esoterism, termenul se aplică formulelor ritmice a căror repetiţie vizează armonizarea diverselor elemente ale fiinţei şi determinarea vibraţiilor susceptibile să deschidă comunicarea cu stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi. Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn(…)”. La fel, cf. Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, Buc., 1994.
SĂRBĂTOARE
Confesiuni - Gerra Orivera
Vin către voi, fraţi ai mei întru lumină, să îm-
părtăşesc cu voi bucuria mea în această clipă magică.
În pulsaţia acestei clipe să-nluminăm împreună rea-
litatea exterioară ce ne-mbrăţişează cu dragoste.
Vin către voi să vă spun că sărbătoresc şi că – mai
presus de orice - am învăţat să sărbătoresc Clipa de
acum şi Clipa care vine. Sunt în mijlocul vostru să vă
aduc darul meu. Ofrandă a luminii din mine – a luminii
din voi! Am trăit viaţa pe lama de bisturiu a extre-
melor şi-am risipit în lume şi umbre şi sclipiri de
steluţă. Nicio trăire nu m-a ocolit, nicio orbire nu mi-
a întunecat asumările. Am găzduit în inima mea senti-
mente din toată paleta de culori a vierii sub pulsaţia
lumii. N-am ratat nicio treaptă pe dimensiunea verti-
calei interioare, niciun munte şi niciun abis din ori-
zontala lutului ce mă-nfăşoară. Oricât m-a strâns cu-
noaşterea în chingă şi m-a rănit ignoranţa-n zăbală,
am îndurat arsura lor. Şi-am sângerat şi zgură şi
combustii de supernove. Nu m-am dezis nici de înge-
nunchere, nici de urcarea pe rug când trăirea a vrut
să-mi călească vibraţia. Şi dacă de-atâtea ori am dat
cu barda în ceruri, nici pe mine nu m-am iertat în fu-
ria de care m-am lăsat răpusă câteodată. Faptul că
mă izbeam de ziduri în aventurile cunoaşterii în care
porneam cu entuziasmul fiecărei clipe ce se înnoia în
mine, mă chinuia. Şi mă umplea de frustrări. Şi de
furii incandescente.
Am greşit de nenumărate ori! Dar cine nu
greşeşte? Însă am avut şi curajul să-mi asum pică-
tura de înţelepciune pe care-am extras-o plătind-o
cu atâta suferinţă, şi asta până când graţia divină m-
a adus, printr-un mare cutremur, într-un punct zero.
Atunci am înţeles că primul lucru pe care îl datorez
existenţei este să-mi accept natura divină. Şi că de-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 55
aici trebuie să plec! - în orice explorare a mea sau a
lumii înconjurătoare. Că fără această în-ţelegere şi
acceptare nimic nu se poate construi durabil, că voi fi
precum mânăstirea lui Manole în care mă voi zidi cu
multă trudă, dar inutil… Că acesta este primul pas al
trăirii conştiente, adevărate, nu doar al vegetării.
Acceptarea şi înţelegerea din ce în ce mai profundă a
naturii mele divine, aduce cu sine şi responsabili-tatea. De a mă manifesta şi-n universul lăuntric şi-n
cel exterior la vibraţia înaltă a divinului. Doar de la a-
cest punct zero, tot ceea ce voi realiza, dincolo de
eşecuri, se va contabiliza la capitolul câştiguri! De
aici încolo voi dobândi, ca şi Tatăl meu, atributul de
creator! De-abia de aici îmi voi putea număra paşii pe
nisipul infinitului! Încercările vieţii pot să mă mai
îngenuncheze de multe ori de acum încolo, dar ele se
vor reflecta altfel în mine. Voi ştii linia directoare pe
care trebuie să-mi înscriu pulsiunile trăirii şi acţiunile
mele nu vor mai fi distructive.
Chiar dacă voi mai greşi şi atitudinea mea
faţă de greşeală se va schimba radical. Pentru că
acum ştiu că procesul învăţării presupune şi eroarea,
pentru că nimic în univers nu se desfăşoară liniar.
Poate doar mortificarea. Pentru că moartea nu e-
xistă. Doar creaţia continuă din alte şi alte com-
ponente ce-şi modifică forma sub atingerea noastră
divină. Doar asumându-mi natura de creator, truda
mea nu va mai fi sterilă. Când voi greşi nu mă voi mai
biciui atât de năpraznic încât să-mi blochez forţele
creatoare. Voi învăţa smerit din eşec şi voi pleca mai
bogat mai departe. În explorarea universului ce sunt.
În crearea şi multiplicarea miracolelor ce mă compun.
Schimbând continuu filtrele prin care viaţa mă pri-
veşte. Multiplicând paleta coloristică prin care ne
pulsează arterele lumii şopotul vieţii.
Asumându-mi moştenirea genetică de fiu al
cerurilor îmi voi putea înălţa şi componenta de fiu al
pământului. Voi ştii că tot ceea ce fac este perfect în
înţelepciunea clipei ce-mi brodează respiraţia. Într-
un acum mereu perfectibil ce ne schimbă perpetuu
straiele în care locuim lumina. Şi ne-mbogăţim strălu-
cirea vierii. Cu entuziasmul exploratorilor din ţinuturi
necunoscute, vom pătrunde în noi cât mai adânc. Şi
vom scoate la lumină comorile lui Ali-Baba. Ele erau
dintotdeauna acolo numai că noi nu le vedeam. Erau
ascunse bine sub patina tuturor fricilor şi ignoran-
ţelor noastre. A neasumărilor care ne încătuşau viaţa
într-o letargie comotoasă. Şi mai important decât
toate acestea, este conştientizarea că natura crea-
torului este de Bucurie. De profundă Iubire şi Bucu-
rie! Că asta e energia pură şi dinlăuntrul şi dinafară
care îi vibrează fiecare mişcare. În lumile interioare
şi exterioare deopotrivă! Că fără acest combustibil
divin motorul oricărei fiinţe din univers se gripează
iremediabil. Conştientizarea că şi tu şi eu suntem
creatori. Că noi toţi suntem creatori. Că nu putem fi
decât creatori! Indiferent cât de evident sau ascuns
ne este talentul de creatori. Sau cât de conştienţi de
acest adevăr imuabil suntem. Eu, tu, noi, oricare din-
tre fiinţele create după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu! Marele Creator din a cărei esenţă purce-
dem!
Pasul imediat următor a fost conştientizarea
că bucuria de creator trebuie manifestată prin Cele-
brare! A minunii ce sunt, a miracolului ce eşti şi încă
nu vrei să crezi! Sau nu te percepi aşa. A miracolelor
cărora le dai naştere. În fiecare suflu ce-ţi animă
mintea şi mâna creatoare! Şi mai ales inima ce învaţă
să prindă-n petala-i şi cea mai suavă adiere a iubirii!
Şi să-i dea dimensiunea şi puterea infinitului! A
Beatitudinii Vidului divin căreia spiritul nostru
creator îi dă consistenţă în vibraţia cea mai înaltă!
Odată scos la suprafaţa conştienţei acest adevăr, am
început să aduc în oglinda aurită a inimii mele toate
chipurile. Prin care Dumnezeu bătea la poarta ochiu-
lui meu de sărbătoare. Şi să le înfăşor în izvoarele
cerurilor mele. Smerit şi orgolios am învăţat să aduc
ofrandă tuturor lumilor pe care viaţa le desfăşura
sub paşii mei. Şi în interiorul de cristal al inimii mele.
Cu certitudinea că numai dând valoare divină tuturor
fiinţelor şi „întâmplărilor” ce vin să-mi dăruiască o
fărâmă de cunoaştere – voi fremăta la adevărata
potenţă clipa terestră! Ce-mi aureşte epiderma trăi-
rii! Şi mă absolvă de păcatul multelor clipe ce le-am
petrecut legumind. Inconştientă de miracolul ce
îmbăiază creaţia.
Am început să văd, să simt, să înţeleg, că tot
ce mă compune şi mă-nconjoară este o celebrare! O
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 56
celebrare a materiei, a energiei divine în infinitele ei
forme, ce-şi înalţă vibraţia prin jocul atingerilor şi
întrepătrunderilor. Că existenţa însăşi este un păien-
jeniş divin ce-şi autocelebrează vierea şi în care sun-
tem cu toţii încorporaţi acestei opere prin graţia
Creatorului. Că tot ce pulsează în mine şi oriunde în
universuri îmbracă haina firescului şi a sacerdotalului
deopotrivă. Că fiecare fiinţă indiferent de calităţile
şi dimensiunile ei este măreaţă. Şi este centrul uni-
versului fiind arhitect unic al miracolului multifaţetat
ce suntem. Conştienţi sau nu suntem coparticipanţi la
înzestrarea cu respiraţia minunii unice ce suntem în
catedrala vieţii! Pulsând dumnezeire. Şi bucurându-
ne! Şi celebrând! Dar nu din când în când. Ci încon-
tinuu. Pentru că trebuie să conştientizăm că totul e
sacru în noi şi-n jurul nostru. Şi firesc. Şi simplu. Şi-
atunci şi celebrarea v-a trebui să devină o stare fi-
rească a noastră. Precum e respiraţia. Pe care s-o
manifestăm la fel de spontan şi perpetuu. Dacă nu
celebrăm ce suntem şi ce ne-atinge cu îmbrăţişări
inefabile, cum vom da mărturie că iubim creaţia? Că
ne integrăm acestui miracol ce se reconfigurează
continuu în palma Divinului? Că trăim conştienţi de
lumina ce dă dimensiunea veşniciei aripei noastre?
Fără celebrare iubirea noastră este fadă. Fără con-
dimentul ameţitor al zborurilor. Şi neatinsă de săru-
tul îngerilor! Deci să celebrăm primind în adoraţia
noastră gâza ce ne poposeşte în palmă. Beată de soa-
re, a ratat aterizarea pe-o floare. Nu mirosim şi nu
avem sucurile ei. Dar suntem un popas şi-o rampă de
lansare. Ea ne primeşte în vibraţia ei absolut firesc.
Fără patimi şi încrâncenări. Să celebrăm şi ploaia şi
tunetul şi fulgerul. Energia tuturor interacţionează
cu a noastră. Şi-i mai dă o tuşă de culoare. Să
celebrăm pământul ce ne hrăneşte şi trupul şi sufle-
tul în toate formele posibile. De la energia grosieră
până la cea elevată care ne expansionează conştiinţa
fulgerător. Să celebrăm arborii de la care învăţăm şi
semeţia vierii şi trăinicia fiinţării în chip de sub-
stanţă de lut şi de stele. Să celebrăm păsările cerului
ce ne-mbogăţesc paleta simţirilor într-o infinitate de
duioşii filigranate cu încântări divine. Să celebrăm
toate animalele pământului şi oceanelor care ne
însoţesc şi ne-ajută în aventura mistică a trecerii
noastre pe pământ. Să ne celebrăm pe noi, că ni s-a
acordat graţia divină de-a ne naşte pe acest pământ
binecuvântat. Că ni s-a oferit şansa de-a ne bucura
de bogăţiile nenumărate ale mamei Geea ce ne găz-
duieşte temporar. Precum ni s-a oferit şi favoarea de
a-i diversifica şi înmulţi prisosurile prin pute-rea şi
amprenta personală asupra manifestării. Şi-a pleca şi
noi în marea lumină mai îmbelşugaţi de cum am venit.
Şi cu sentimentul că ne-am împlinit datoria faţă de
lumina din noi: cea de-a îndumnezei materia grosieră
pe care am locuit-o. Să celebrăm alături de marea
familie universală bucuria de a veni în manifestare.
De-a ne încălzi sub sărutul aceleiaşi iubiri nesfârşite
manifestate în infinite moduri. De-a ne expansiona
cunoaşterile şi trăirile la dimensiunile infinitului.
Să folosim aşa cum dorim ingredientele pro-
priei noastre fericiri după oricare dintre reţetarele
divinităţii din noi. Să celebrăm graţia prin care ni se
acordă şansa de-a ne compune propria noastră
melodie divină. La pianul utilat cu claviatura infinită a
nesfârşitelor talente cu care ne-a înzestrat divini-
tatea.
Suntem depozitarii seminţelor perfecţiunii în
orice talent în care vrem să excelăm. Depinde doar
de efortul şi intensitatea dorinţei noastre de-a ne
manifesta natura de zei într-un domeniu sau altul.
Orice am alege, natura celebrează onoarea de-a
fiinţa alături de noi în respiraţia divină clipă de clipă.
Totul este un şirag dumnezeiesc de fieste prin care
ea se bucură de propria ei manifestare. Ar trebui să
privim mai atent şi să luăm exemplu de la fraţii noştri
din alte regnuri. Ei ştiu să-şi poarte identitatea sim-
plu, frumos şi plenar. Pentru ei propria individualitate
nu este niciun chin şi nicio povară. Pentru că ei ac-
ceptă ceea ce sunt. Nu sunt în război perpetuu cu ei
înşişi. Spre deosebire de ei, noi am fost înzestraţi cu
un dar în plus: darul conştienţei. Dar acesta, în loc să
ne fie o unealtă de evoluţie fulgerătoare pe scala
inteligenţei materiei în continuă metamorfozare, e un
instrument de regres. De cele mai multe ori suntem
într-un război continuu cu noi înşine. Ceea ce facem
cu ceea ce cere sufletul nostru nemuritor se situ-
ează câteodată la antipozi.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 57
De-atâtea ori din ignoranţe şi neacceptări
transformăm câmpul magic al existenţei într-o arenă
sângeroasă. Din care toţi cei cu care interacţionăm
precum şi noi înşine ies învinşi. Deposedaţi de-o mi-
nune pe care n-am avut timp s-o primim în clipa noas-
tră terestră sau destul curaj să ne-o asumăm. Şi s-o
trăim atât de frenetic încât să ne topim total în mag-
ma clipei terestre. Să fim concomitent şi creatori şi
creaţi sub efigia aceleiaşi inspiraţii divine. De noi
depinde ceea ce alegem să fim. Conştienţi sau nu, noi
ne crem ca o operă mirifică sau ca un rebut. Şi totul
se sprijină pe câţiva piloni pe care doar noi ni-i putem
consolida: acceptare, înţelegere, strădanie, dăruire,
sub amprenta iubirii.
Dacă nu credem cu tot sufletul în natura
noastră divină şi în evantaiul infinit al potenţelor
noastre, existenţa noastră va fi doar o lungă som-
nolenţă. Şi o risire de neiertat a minunilor ce suntem,
a ceea ce am putea crea şi-am avea şansa să devenim,
îmbogăţind minunea unitară a creaţiei. Dar dacă ne-
am deschis chiar şi pentru o clipă ochiul lui Dum-
nezeu, cel ce vede adevărata esenţă a lucrurilor şi-a
fenomenelor vieţii – nu putem decât să celebrăm
existenţa. Cu tot ceea ce cuprinde ea, ca lumină şi
umbră. Pentru că viaţa însăşi e o continuă celebrare
şi autocelebrare a materiei ce îmbracă miliarde de
forme. De culori şi densităţi diferite în funcţie de
elevarea ei şi bagajul informaţional ce-l cuprinde.
Deci să celebrăm clipa şi spaţiul ce-l cu-
prindem în îmbrăţişarea noastră de lut şi de stele. Să
celebrăm divinitatea din noi ce-o creştem cu fiecare
respiraţie a iubirii. Să celebrăm ceea ce suntem în
hlamida imperială a clipei ACUM ce se întinde ca un
câmp infinit de potenţe sub tălpile noastre... şi ne
îmbie să luăm în stăpânire divină cât mai multe. Să ne
desăvârşim dumnezeirea din noi prin iubire.
Să celebrăm pe Dumnezeu smerindu-ne plini
de adoraţie la picioarele fiinţării ce suntem. Noi ca
unul, respirând unitar lumina – Creaţia!
G.O.
SOARELE MAGIC
din gura Ta Părinte
mă preling într-un azi nelicitat
care se devoară perpetuu
între sorburi domestice
şi expiruri de bezne şi de ceruri
limba spaţiului mă-nfăşoară smerit în lut
şi-n cântec de stele reverberat
în spaţiul galben al secundei
învaţă să toarcă soarele magic al lumii
şi eu îl respir
prin epidermă albastră
spaţiul galben al zilei
îmi creşte în uter poveste
de lotus măiastră şi mă naşte
ca o fecioară vinovată
doar de prea multă candoare
ce splendoare ninge miracole-n lume
odată cu mine
când îmbrăţişând omenirea
în inima voastră
mă topesc…
G.O.
Igor Morski – Aproape de Tine (u/p)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 58
ANCA D. VIERU
RECENSĂMÂNT –
- La dumneavoastră au fost cu recensământul, doa-
mna Vasiliu?
- Or fi trecut ieri, dar n-am stat acasă.
Marga Vasiliu scormonea apatic în geantă după chei,
fără să-şi privească vecina.
- O să vedeţi, e un bătrânel tare cumsecade, dar atât
de vorbăreţ că de-abia dac-a făcut câteva aparta-
mente. A pus un afiş că trece azi după ora cinci, îmi
închipui că aşteaptă să se-ntoarcă lumea de la ser-
viciu. Da' ce-i cu dumneavoastră, nu vă simţiţi bine?
- Un pic obosită, am dormit prost în ultima perioadă…
- Vă-nţeleg perfect, şi eu am fost distrusă după ce l-
am pierdut pe Relu. Am plâns zile în şir, nu mai
mâncam nimic… E greu după atâţia ani. Dar o să vă
reveniţi…
- Da…
Marga Vasiliu îşi găsise în sfârşit cheia şi se pregătea
să intre.
- Aa, şi vedeţi… aveţi grijă cu bătrânelul de la recen-
sământ, e ceva de groază, la toată lumea a spart câte
ceva, eu am scăpat ieftin, doar o ceşcuţă de cafea, şi
era deja crăpată, dar la madam Ionescu s-a împie-
dicat de-o carpetă şi-a dat cu cotul în geamul de la
vitrină. Noroc că nu s-a spart geamul, asta ar fi fost
culmea, dar s-a speriat pisica şi a dărâmat un ghiveci
cu flori. S-a făcut o mizerie… Ce i-o mai trebui re-
censământ la vârsta lui?
- Poate are nevoie de bani.
A salutat-o pe vecină şi a intrat în casă. Se
pregătea să închidă uşa fără să pară nepoliticoasă,
dar vecina continua:
- Acum îmi dau seama că seamănă un pic cu răposatul
domn Vasiliu, are ceva din aerul dumnealui.
Marga Vasiliu a oftat şi a închis uşa. Nu fuse-
se niciodată prietenă cu vecinele din bloc, iar în ulti-
ma perioadă nu ştia cum să scape de bunăvoinţa lor
curioasă. Îşi scoase pantofii din picioare şi-i alinie cu
grijă la locul lor de pe hol. Gândul că acum ar fi putut
să-i arunce la întâmplare, că nu mai era nimeni care
să se-mpiedice de ei, îi accentua tristeţea de fiecare
dată când intra în casă. Sandu era mereu atât de
neatent şi se împiedica de tot şi de toate, încât doar
o ordine deplină ţinuse lucrurile sub con-trol. Iar
acum Marga constata că după atâţia ani de aliniat
pantofii nu putea să-i arunce la întâmplare. Se duse
în bucătărie să-şi facă o cafea, „ce bine, dragă, că ai
tensiunea mică şi poţi să bei câtă cafea vrei…”, mă
rog, nu că prietenele ei n-ar bea, îşi fac acum de-aia
fără cofeină, deşi lumea a-nceput să spună că nici aia
nu-i sănătoasă, de parcă mai e ceva sănătos în ziua de
azi… Porni filtrul de cafea, cadou de la fiul lor Doru,
dar care zăcuse nefolosit până de curând, lui Sandu îi
plăcea cafeaua la ibric şi n-avea rost să fo-losească
filtrul doar pentru ea. „Trebuie să reînveţi să te
bucuri de lucruri mărunte”, scria în revista pe care i-
o dăduse una din prietene. Ca şi cum fetele astea
tinere care scriu articole de genul ăsta – moti-
vaţionale, parcă pot înţelege. „Cum să fii fericit în 100
de paşi.” Scoase totuşi din vitrină o ceşcuţă şi o far-
furiuţă din porţelan fin. „Să faci un ritual din fiecare
gest.” Se uită şi la paharul de şampanie din cristal de
Boemia aşezat stingher ceva mai în spate, ultimul din-
tr-un set de douăsprezece, „o adevărată valoare”,
spusese mama ei când i le dăduse cadou la nuntă, „aşa
ceva nu mai găseşti acum, astea le-am primit şi eu la
nunta mea”.
Dar n-avea chef să se gândească la trecut acum şi
mai ales n-avea niciun chef de recensământ. Le trăise
din plin pe cele dinainte, când Sandu lucra la Insti-
tutul de statistică. „Ce idee, dragă”, spuseseră toţi
atunci, după revoluţie, când se angajase acolo ca sta-
tistician, „cum să renunţi la meseria de profesor, pro-
gramul e mai lejer şi ai timp de meditaţii.” Sandu băl-
măjea ceva de fiecare dată, că s-a săturat de geome-
trie în spaţiu şi integrale, că lumea nu înţelege că sta-
tistica e ceva viu. Da… toţi ridicau din umeri, ce să
răspunzi la asemenea inepţii, ce poate fi mai viu ca o
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 59
clasă de elevi? Şi doar era bine ştiut cât îl iubeau
elevii, Sandu nu dădea niciodată note mici şi explica
aşa de clar că înţelegea şi ultimul tolomac. Şi făcea
mereu glume.
Luă paharul de cristal în mână, îl privi în lumină, ce
bogăţie de culori, ce tăieturi fine, îi dădu un bobârnac
să audă sunetul clar, prelung. Apoi îl puse la loc în vi-
trină. Ce să facă cu el, doar n-o să bea şampanie a-
cum… Ultimul pahar… parcă era un titlu de piesă… sau
de carte. Douăsprezece pahare şi acum rămăsese
unul singur.
Da… La început nu-şi dăduse seama, se necăjea când
se spărgea câte unul şi se mira, cum se poate să
spargi aşa uşor nişte pahare pe care le foloseşti de
câteva ori pe an, doar nu sunt pahare de apă din care
bei zilnic.
Primul se spărsese la botezul lui Doru în '75, Sandu
nu fusese atent şi-l lăsase prea aproape de marginea
mesei. Mama ei s-a supărat, „sigur, uite cum vă bateţi
voi joc de lucruri, eu am putut să am grijă ca să vi le
las vouă”. Dar ea n-a luat în seamă chestia asta, Doru
era mic şi plângea întruna, iar ea nu mai dormise o
noapte întreagă de câteva luni, era obosită şi abia
aştepta să se termine petrecerea. A venit apoi
cutremurul din '77, atunci s-au spart două şi iar n-a
bănuit nimic, ar fi fost culmea să-i pară rău pentru
două pahare când muriseră atâţia oameni, iar alţii
pierduseră totul. În anii care au urmat Sandu a mai
spart un pahar la o petrecere de ziua ei şi din nou
unul la ziua lui. Rămăseseră şapte.
Şi atunci, aşa deodată, şi-a dat seama. Iar când a în-
ceput să pună lucrurile cap la cap, i s-a părut totul
mai clar ca niciodată. Paharul spart era de fiecare
dată semnalul. Îi arăta o nouă aventură a lui Sandu.
Aşa se explica şi primul pahar spart la botez, în tim-
pul sarcinii ea se îngrăşase enorm şi arăta ca o bale-
nă, aşa se explica agitaţia lui Sandu la cutremur, când
a alergat de nebun pe străzi şi ea crezuse ca proasta
că s-a dus la şcoală. Privind retrospectiv îşi dădea
seama cât de bine se leagă toate lucrurile. Bănuieli
vagi, zvonuri pe care nu le luase în seamă şi le crezu-
se fără temei i se păreau dintr-odată evidenţe de
netăgăduit. Începuse să se uite cu spaimă la paharele
de cristal rămase şi să se întrebe când se va sparge
următorul. Dar Sandu era un soţ bun şi un tată griju-
liu, iar ea nu avea nici cea mai mică dovadă. Când i-a
spus, după îndelungi ezitări, unei prietene, aceasta i-a
râs în nas „hai, dragă, ai înnebunit de prea mult bine,
să vezi cum e Gicu al meu, nu mişcă un pai în casă şi
umblă cu toate fufele de mă ştie tot institutul, sunt
sigură că Sandu nu te-nşală, auzi ce idee, se sparg
paharele…”
Tragedia a venit la aniversarea de 14 ani a lui Doru şi
a luat-o oarecum pe nepregătite. Cu atâtea pahare
care se spărseseră, la ocazii erau nevoiţi să comple-
teze cu pahare de şampanie din sticlă obişnuită, iar
pe cele de cristal le dădeau musafirilor, aşa că Sandu
nu prea mai avea cum să le spargă. Cumpăraseră de
curând o pianină pentru Doru, „de unde-o avea atâta
talent”, se mirau prietenele, „dintr-o contabilă şi-un
profesor de matematică, uite ce băiat sensibil a ie-
şit…” I-au cântat lui Doru „Mulţi ani trăiască”, au băut
şampanie şi fiecare a pus paharele pe unde a apucat.
Apoi Sandu l-a chemat pe Doru să cânte ceva, era
mândru de talentul lui, iar când a ridicat capacul pia-
nului au zburat toate cele patru pahare aşezate acolo
de invitaţi. Niciunul n-a scăpat. Marga a fost devas-
tată, degeaba o consolau prietenele, degeaba i-a pro-
mis Sandu c-o să cumpere un set nou de pahare de
cristal. Patru pahare sparte nu puteau decât să pre-
vestească o mare nenorocire. Şi aşa a fost. La şcoala
unde lucra Sandu se angajase o profesoară de sport
tânără şi plină de zvâc, care pusese pe jar toţi profe-
sorii. Sandu devenise – nu şi-ar fi închipuit că se poa-
te - mai zăpăcit, se împiedica mai abitir de lucrurile
din casă şi după un timp a început să apară cu nasturii
de la cămaşă rupţi cu pânza din jurul lor cu tot. L-a
întrebat în zadar, el nici nu observase şi îi răspundea
cu priviri nedumerite şi ridicări din umeri. Iar elevii
continuau să-l adore, mai ales după ce se aflase că
pierduse tezele de la clasa a zecea A, aşa că le dădu-
se la toţi nota zece. Directoarea se uitase la el mus-
trătoare şi nu prea - îl plăcea un pic - şi l-a întrebat
„dacă erau de la clasa a unşpea ce făceai, le dădeai la
toţi unşpe?” Dar ei nu-i venea să râdă. Maică-sa îi
spunea „stai liniştită, e criza de patruzeci de ani, fii
deşteaptă şi-o să treci şi de asta”. Uşor de spus, când
Sandu începuse să lipsească nopţile de acasă, se
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 60
întorcea pe urmă cu un aer vinovat, după un timp a
dispărut aerul vinovat şi apoi a dispărut şi el. Când s-a
întors după o săptămână să-şi ia câteva lucruri, i-a
spus că a găsit iubirea vieţii lui şi nu poate s-o lase
să-i scape. Marga nu s-a simţit în stare să reac-
ţioneze în vreun fel, fusese mereu o fire blândă şi
docilă, aşa că l-a ajutat să sorteze lucrurile şi i le-a
pus într-un geamantan. Nu s-au certat.
Sandu s-a întors în mai puţin de o lună, iar ea nu i-a
cerut explicaţii. Mult mai târziu, când au putut vorbi
amândoi în linişte despre perioada aceea, îi spuneau
„perioada de motăneală”, el i-a mărturisit că a înce-
put să se dezmeticească în timp ce ea îl ajuta să-şi
facă bagajele. „Fiecare pereche de chiloţi pe care-i
puneai şi fiecare pereche de ciorapi dădea o lovitură
iubirii mele pentru Mirela. Când am ajuns în seara aia
la ea, deja mă vedeam aşa cum eram în realitate, un
bărbat de patruşcinci de ani lovit de o nebunie brus-
că.” Poate aşa fusese, sau poate Mirela îşi găsise un
alt obiect al pasiunii, fidelitatea nu era una din calită-
ţile ei, oricum, Marga n-a ştiut niciodată adevărul şi
după un timp nici n-a mai contat. Atunci a renunţat el
la postul de la şcoală şi s-a mutat la Institutul de sta-
tistică, iar viaţa lor a revenit pe făgaşul normal.
Dar mai erau trei pahare. Acum se temea de ele, de
ceea ce ar fi putut să-i aducă un nou pahar spart. N-a
încercat niciodată să afle dacă paharele dinainte
însemnaseră mici „motăneli” sau fusese doar imagina-
ţia ei. Dar nu mai voia să rişte şi atunci când s-a însu-
rat Doru i-a făcut cadou paharele. El n-a luat decât
două, „ce să facem, mamă, cu trei pahare, păstrează
tu unul, aşa, ca amintire”.
Ultimul pahar nu i-a mai adus însă nicio surpriză.
Sandu a fost în continuare un soţ bun, aşa cum fusese
şi înainte, şi un bun companion, care-i lipsea acum
teribil.
Se ridică şi se duse la vitrină, luă ultimul pahar de
cristal în mână, lumina se reflecta în mii de raze pe
faţetele lui, dar ce trist pare un pahar de şampanie
gol, ar trebui să desfacă o sticlă, sunt câteva în
cămară. Zâmbi, poate pentru prima dată după mult
timp, şi puse paharul de cristal pe masă. Cristal
adevărat de Boemia, n-o să mai găseşti aşa ceva
acum, parc-a auzit că fabrica a dat faliment. Să-l
trateze pe bătrânelul cu recensământul. Continua să
zâmbească, în fond poate ăsta e un semn. Iar bătrâ-
nelul care sparge tot este binevenit, bătrânelul care
seamănă cu Sandu şi se ocupă cu recensământul. Este
binevenit.
Aproape aţipise pe fotoliu când auzi soneria, se ridică
un pic ameţită, era emoţionată ca atunci când se în-
tâlnise prima dată cu Sandu. Ca şi cum avea întâlnire
cu Sandu.
Deschise uşa şi se uită la cele două fete care-i zâm-
beau. Păreau să fie eleve.
- Bună ziua, am venit cu recensământul.
Fetele i-au arătat legitimaţiile şi ea nu înţelegea.
- Da' parcă trebuia să vină un domn mai în vârstă, aşa
mi-au spus vecinele…
- Aa, e bunicu', noi avem altă zonă, dar îl ajutăm un
pic, a rămas în urmă şi s-a dus la blocul de alături…
Se uită fără chef la legitimaţii, Mona şi Andreea, da,
jumătate din fetele de vârsta asta se numesc An-
dreea.
- Sunteţi eleve?
- Nu, studente în anu-ntâi. Am dat bacul anul ăsta.
- Trebuie să ai liceul, altfel nu te primeşte.
Erau vorbăreţe, se completau una pe alta şi râdeau
întruna. Le aşeză la masă şi fetele îşi întinseră foile.
Apoi începură tirul de întrebări, nume, prenume,
stare civilă legală, stare civilă de fapt, ridică ochii
nedumerită, „nu contează”, zicea Mona către Andre-
ea, „scrie acolo văduvă cum a spus doamna”, număr de
copii născuţi vii, locul naşterii… Ce ameţită e, răspun-
dea parcă în vis, ce senzaţie ciudată, aluneca spre o
apă, se apropia de ea, e rece, foarte rece… N-a simţit
cum în cădere mâna ei a atins paharul de pe masă,
care s-a rostogolit pe covor şi s-a lovit de piciorul
mesei.
***
- Aoleu, ce ne facem… Cred c-a leşinat.
- Să sunăm la 112. Stai… n-o mişca, nu vezi că sunt
cioburi peste tot?
- Da' ce naiba făcea cu paharul ăsta gol pe masă?
- Asta te frământă pe tine? Mai bine adu-ţi aminte
de măsurile de prim ajutor de la curs…
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 61
- Ah, nu mai ştiu, m-am uitat mai mult la instructor,
că era drăguţ… stai, cred c-ar trebui să văd dacă
respiră.
- Păi respiră, uită-te la şuviţa asta care-i fâlfâie.
- Trebuie s-o întoarcem pe-o parte.
- Hai mai bine s-o lăsăm aşa şi să sunăm la 112.
- Îţi dai seama ce naşpa o să fie, o să spună că noi
suntem de vină…
- Mai bine sunăm la vecini…
***
- Păi bine, mamă, ne-ai tras o sperietură…
Doctorul plecase, fetele plecaseră şi ele. În sfârşit
se liniştise şi Doru şi stăteau amândoi pe canapea.
- Ei, o nimica toată, mi-a scăzut tensiunea. Am uitat
să-mi beau cafeaua.
- Şi ce naiba făceai cu paharul ăsta gol pe masă, te-ai
mai şi tăiat cu cioburile…
Îi zâmbi:
- Am vrut să văd dacă taică-tău mă înşală.
Doru se încruntă şi-i puse mâna pe frunte.
- O să vorbesc cu George să-ţi facă totuşi nişte
analize. Poate şi un RMN…
- Cum crezi, dragă. Da' nu vrei să afli dacă mă înşală?
Doru dădu din cap cu o privire îngrijorată,
care părea să spună că nu e momentul s-o contrazică.
- Mă înşală. L-am aşteptat, dar el n-a venit să mă ia.
Mai era doar un pic ameţită. Doar un pic. Îşi
găsi o poziţie mai comodă pe canapea şi ochii îi căzură
pe revista de pe măsuţa joasă din colţ, deschisă la
articolul „Cum să fii fericit în 100 de paşi”. Se
întoarse către Doru cu un zâmbet uşor.
- Ar trebui să-mi faceţi un nepot, cine ştie cât mai
am de aşteptat…
Autor: Kolbai Csaba /ulei pe panză
Natură moartă şi joie de vivre
Anca D. Vieru Trageţi perdeaua
Aici
fiecare geam e sufocare lentă
împinsă în tăceri de împrumut
lăsaţi lucrurile inutile
la locul lor
un calendar
un ceas
- timpul măsurat e timp pierdut -
cutia goală de pe noptieră
aerul din jurul paharului
pastilele
şi joie de vivre
daţi somnul mai încet
butonul cât un ac e undeva
aici
nu-l găsiţi?
v-am spus
tăcerile ne fac vederea slabă
Autor: Igor Gonceakov – u/p
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 62
CARTEA DE ISTORIE
Asasinarea unei familii imperiale
Helen Rappaport
Ekaterinburg
Ultimele zile ale Romanovilor
Editura Corint
Traducere de Ioana Iepureanu. Cartea este o
descriere captivantă a ultimelor zile şi chiar a ulti-
melor ore din viaţa Romanovilor. La 4 iulie 1918, un
ofiţer pe nume Iacov Iurovski, a preluat comanda de-
taşamentului care păzea Casa Ipatiev din oraşul Eka-
terinburg. Prizonierii săi erau membrii familiei impe-
riale - fostul ţar Nicolae, soţia sa Alexandra şi copiii
lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. 13 zile
mai târziu, conform ordinelor directe de la Moscova,
aceştia au fost asasinaţi într-o cameră din subsol. Se
încheiau 300 de ani de domnie a Romanovilor.
„O sinteză remarcabilă… Cu pricepere şi ima-
ginaţie, Rappaport juxtapune haosul tot mai mare din
ţară şi monotonia în care trăiau zi de zi prizonierii…
Rezultatul este un punct de vedere personal fasci-
nant." Sunday Times.
„Rappaport a găsit un mod captivant de a spu-
ne povestea familiei imperiale… Istorie, specificul
locului, tragedie umană şi atmosferă de epocă - o
combinaţie perfectă şi rară care nu poate da greş." Susan Hill
Helen Rappaport este autoarea cunoscutei
cărţi No Place for Ladies: The Untold Story of Wo-men in the Crimean War (Aurum), cât şi a unor lu-
crări biografice de referinţă despre Stalin, Regina
Victoria şi despre femeile implicate în reforme soci-
ale. Vorbind fluent limba rusă şi fiind expertă în isto-
ria Rusiei şi în istoria femeilor în secolul al XIX-lea,
în 2002, a lucrat drept consultant în rusă la trilogia
The Coast of Utopia a lui Tom Stoppard, pusă în sce-
nă la Teatrul Naţional. Împreună cu William Horwood,
este coautoarea cărţii Dark Hearts of Chicago,
2007, un thriller despre jurnalista Emily Strauss de
la ziarul World din New York.
Slavomir Rawicz
Întoarcerea acasă
Povestea adevărată a unui drum
anevoios spre libertate
Editura Corint
Traducere de Veronica Halinschi şi Lia Decei.
Cuvânt-înainte de Stejărel Olaru.
Un om cu un destin extraordinar, Slavomir
Rawicz, a scris acest bestseller tradus în peste 25
de limbi şi tipărit în sute de mii de exemplare. Ares-
tat NKVD în Polonia natală, în 1939, deportat în Sibe-
ria, aproape de Iakutsk, fostul ofiţer de cavalerie
reuşeşte să evadeze din lagăr împreună cu alţi şase
deţinuţi. După 12 luni de suferinţe, în care au stră-
bătut aproape 6.500 de kilometri prin Siberia, Mon-
golia, Deşertul Gobi, Tibet şi au traversat Himalaya,
patru dintre ei reuşesc să ajungă în India, realizând
poate una dintre cele mai surprinzătoare şi mai dra-
matice călătorii din istorie.
Incredibila lor aventură a servit drept sursă
de inspiraţie pentru ecranizarea The Way Back (Drumul spre casă),în regia lui Peter Weir, lansată la
sfârşitul anului 2010. Filmul, cu doi actori români -
Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean - a rulat şi la
noi.
Sursa: Ziarul financiar/ziarul de duminică – supliment de cultură57
57 http://www.zf.ro/search?search=search-zf=ziarul+de+duminica
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 63
IIOONN TTOOPPOOLLOOGG şi
„Inelul de aur”
Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria
Cantacuzino (Maruca),
prof. Ligia Ghinea
„INELUL DE AUR”, care se doreşte „nu o ri-
guroasă reconstituire ştiinţifică a unor biografii sau
exegeze, ci o poveste”, după cum ne sugerează atât
autorul, în paginile romanului, cât şi subtitlul acestu-
ia, „Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria
Cantacuzino (Maruca)”.
Coperta şi titlul se dovedesc a fi inspirat
alese, aflându-se în perfectă osmoză şi fiind extrem
de explicite, fiindcă fotografiile celor două perso-
nalităţi şi personaje, în acelaşi timp, şi cuvântul „po-
vestea”, ne introduc treptat, din planul real, al adevă-
rului istoric, în cel al ficţiunii. Fiecare dintre noi poa-
te spune, citind titlul, că nu e nimic altceva decât o
poveste de iubire, ca atâtea altele, aşa cum poate că
oricare are basmul său, în care trăieşte sau a trăit,
numai că istoria aceasta romanţată, a iubirii dintre
Enescu şi Maruca, trimite la câteva idei esenţiale de
la care vom porni în discuţia noastră, şi anume că vi-
sele (motiv vechi în literatură), ce sunt, de fapt, niş-
te poveşti dorite de noi, pot fi urmate şi pot deveni
realitate, iar viaţa poate fi privită ca un vis frumos
sau ca o poveste, care se încheie, însă, undeva în afa-
ra visului sau, mai bine zis, în realitatea exterioară
poveştii. Important de spus ar mai fi că visul ne poa-
te propulsa, continuu, în tot ceea ce facem, căci e im-
portant ca omul să viseze, să aibă idealuri, fiindcă fă-
ră ele am deveni asemeni personajului Emma Bovary,
al lui Flaubert. Şi ar mai fi de adăugat că nimeni nu
ne poate fura visele, iar literatura e posibil să devină
suportul realităţii, în orice moment, fiindcă, după cum
se ştie: „Si la vie sera suffisant, la littérature n’éxiste
pás”. Un argument care ar susţine aserţiunea noastră
că fiecare are un ideal, un vis al său, pe care îl ur-
mează demonstrând răbdare, tenacitate, energii sur-
prinzătoare, este chiar motto-ul extrem de sugestiv
al acestei cărţi: „Când suntem copii, părinţii ne dau
un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget,
un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îm-
bătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate
sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar ju-
cării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…” (G. Enes-
cu: AMINTIRI), motto care ar putea surprinde lec-
torul ce ştie despre Enescu doar atât cât a învăţat
din cărţile de specialitate. Iată, deci, visul lui Enescu,
deşi părinţii săi, ca şi ai noştri, atunci când l-au adus
pe lume, l-au primit în propriul lor vis, în povestea lor,
şi de aceea, de mic, Enescu a fost condus către muzi-
că, mai întâi de cei din familia sa. Apoi, mai târziu, de
muzele sale Valérie de Loire şi Maria Cantacuzino,
cea care avea să-i devină soţie la 55 de ani, după o
viaţă de aşteptare şi de pasiune devastatoare. Din
punct de vedere compoziţional, autorul situează po-
vestea de iubire pe un fundal, un hinterland, unde po-
liticul, istoria, socialul şi artele îşi susţin partitura pe
rând sau simultan, ca într-o orchestră pe care dirijo-
rul, cu abilitatea sa, le face să cânte într-un concert
extraordinar. Şi atunci, vom încerca să discutăm pe
rând, temele prezente, începând desigur cu Erosul,
nucleul epic central, adică povestea celor doi, care s-
au întâlnit, într-o seară de iulie, (12-13), din memo-
rabilul an 1907, când Enescu a participat la o serată
la Sinaia, în casa Marucăi, deşi nu fusese invitat. Fără
temeri, sinceră şi totală, iubirea lor este fulgerătoa-
re, deşi prinţesa Maria este căsătorită cu Mihai Can-
tacuzino, fiul nababului Grigore Cantacuzino, trăind
doar formal cu el, mai ales pentru cei doi copii ai lor.
Enescu, poreclit Pinx, fusese propulsat la Paris de
contesa Ninon Dupreux, „doamna sufletului său”, care
l-a angajat ca profesor de pian pentru fiica sa, Chris-
tinne, pianista celebră de mai târziu. Aici, se află în
compania elitei societăţii franceze: Saint Saens,
Marcel Proust, Anatole France şi contesa Valérie de
Loire, care va fi alături de el multă vreme, iubindu-l,
şi care, în ultimele clipe de viaţă ale marelui compo-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 64
zitor, se va ocupa ca partiturile sale să ajungă la edi-
tură, pentru a fi publicate. Maruca, născută Rosetti-
Tescanu, poreclită Perla Moldovei de socrul său, cioa-
ra moldavă de soţul ei şi de multe adversare şi prin-
ţesa de către marea ei iubire, George Enescu, este o
femeie absolut specială, pasionată de călătorie, fru-
mos, aventură, arte, ce câştigă prietenia principesei
Maria, pentru totdeauna.
Autorul ne prezintă un personaj complex,
construit prin multe goluri şi tehnică poliedrală,
fiindcă sunt prezentate multe opinii ale altor perso-
naje despre ea, şi, astfel, ea devine protagonista ro-
manului. Oricum, ea va juca singurul rol important din
viaţa marelui Enescu, fiindcă ea reprezintă mereu
Moldova lui dragă, cu tot ce înseamnă acasă. Eroina
este fascinată de ezoteric şi, mereu, în căutarea a
ceea ce numeşte, în memoriile sale, „Esenţa, Adevă-
rul, Absolutul”, pe care le găseşte în iubirea pentru
marele nostru muzician. Fiind căsătorită, decide să
nu divorţeze când soţul ei o înşală cu multe femei,
dar mai ales cu propria soră, şi cei doi soţi rămân îm-
preună, însă trăiesc fiecare după propriile aspiraţii:
el implicându-se în multe aventuri (şi murind într-o
escapadă, într-un accident de maşină, cu două femei
alături), dar având grijă de familie, iar ea, încercând
să-l ignore şi să se regăsească prin iubirea faţă de
copii, prin scris („Umbre şi lumini. Amintirile unei
prinţese moldave”) şi prin devotamentul faţă de des-
tinul lui Enescu, pe care îl iubeşte, inspirându-i a-
proape toate compoziţiile şi, mai ales, capodopera
„Oedip” - compusă, de altfel, la Tescani, moşia Maru-
căi. După moartea lui Mişu Cantacuzino, deprimată,
fiindcă, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei, acest
bărbat fusese prima ei mare iubire, Maruca se arun-
că în braţele lui Nae Ionescu, numit Lucifer. Şi când
acesta, din orgoliu, simţind că nu se poate lăsa în-
robit de pasiunea pentru ea, o femeie, o părăseşte,
Maruca îşi toarnă acid pe faţă şi îşi dă foc, intrând
într-o gravă depresie. Este salvată de Enescu şi cei
doi se căsătoresc, el având 55 de ani, ea ceva mai
mult. Patru ani mai târziu, Nae Ionescu moare, înche-
indu-se astfel, un capitol care a lăsat urme adânci în
viaţa ei. Din pricina războiului şi a comunismului, ei
vor trăi mai mult la Paris, el fiind apreciat şi invitat
peste tot în lume, pentru a susţine concerte şi pen-
tru a ţine cursuri de muzică, ea mergând, adesea, să
locuiască şi la copiii săi. Enescu moare în 1955, la Pa-
ris, unde este înmormântat, iar 13 ani mai târziu,
după ce îşi pierde amândoi copiii, moare şi prinţesa
moldavă. Destinul lor, ca atâtea altele, celebre în li-
teratura universală, dovedeşte că, pentru a fi iubit,
trebuie să iubeşti, urmându-ţi mereu visele şi neîn-
cetând să dăruieşti tot ce ai mai pur, mai frumos,
pentru a atinge idealul, aspirând continuu spre abso-
lut.
Dat fiind că suntem într-un roman frescă,
autorul ne prezintă aspecte sociale şi politice din is-
toria românilor, dar şi cea universală. Astfel, se vor-
beşte despre atentatul de la Sarajevo, moartea re-
gelui în 1914 şi intrarea României în primul Război
Mondial sau despre Răscoala din 1907 şi dispoziţia
regelui de-a înceta execuţia ţăranilor, la insistenţele
lui Iorga şi Delavrancea. Apoi, este punctat rolul lui
Goga, Gojdu, Tăslăuanu, Hossu, Miron Cristea şi I.C.
Brătianu, în realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Fiindcă istoria este o altă pasiune a autorului58, nu
pot fi trecuţi cu vederea nici legionarii şi nici Garda
de Fier sau Horia Sima şi Corneliu Zelea Codreanu,
mareşalul Ion Antonescu, Nae Ionescu şi alţii, care
au scris cu litere de aur sau de sânge, în cartea nea-
mului nostru. Fiind o epocă de mari frământări soci-
ale şi internaţionale, avem un peisaj complet, abia du-
pă ce se punctează insurecţia armată de la 23 august
1944 şi comunismul, deci tot ce a adus şi Al Doilea
Război Mondial în lume. Nu sunt uitate nici momen-
tele epocale, cum ar fi asasinatele lui Duca, Armand
Călinescu, Iorga, Antonescu sau moartea lui Aurel
Vlaicu şi decizia regelui Ferdinand de a pune, în me-
moria sa, Crucea pe Caraiman. Vocaţia descriptivă a
scriitorului se face remarcată şi în secvenţa, care se
întinde pe câteva pagini, în care se prezintă funera-
liile Reginei Maria, atât de iubită de români. Erudiţia
autorului care dă, în acelaşi timp, şi o notă de livresc
romanului, se observă în fascinaţia sa pentru călăto-
rie (pagina 111) şi pentru tot ce a însemnat modelul
francez în istorie, artă, cultură. Spre exemplu, ne
58 Literatorul Anul VII, Serie Nouă/Nr. 218 (253) Ion Topolog –
Eresuri /prof. Ligia Ghinea (Sfântu-Gheorghe)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 65
vorbeşte despre ministrul Nicolas Fouquet, geniul
finanţelor din epoca lui Ludovic al XIV-lea, invidiat
de acest rege, Regele Soare, şi arestat de D’Artag-
nan, condamnat la moarte mai întâi, apoi revenindu-se
asupra hotărârii, la închisoare pe viaţă, şi înlocuit de
Colbert. Rolul literaturii, al artei, în viaţa personaje-
lor este punctat pe tot parcursul romanului, prin
referiri la Eminescu, Macedonski, Rebreanu, Eliade,
Cioran, Brâncuşi, ultimii trei buni prieteni cu Enescu
şi cei care l-au însoţit şi pe ultimul drum pe compozi-
tor. Muzica deţine, desigur, aria cea mai largă, aşa
cum este şi firesc, şi ni se prezintă, în permanenţă,
date referitoare la compoziţiile şi concertele muzici-
anului, precum şi premiile, elogiile, onorurile cu care a
fost răsplătit Enescu toată viaţa, peste tot în lume,
uneori, chiar de cei ce i-au fost discipoli, aşa cum se
ştie din biografia sa.
Două aspecte importante am dori să mai
punctăm, capodopera sa „Oedip”, la care s-a gândit
timp de peste 25 de ani şi la care a lucrat 10 ani, rea-
lizată în special, la Tescani, mai ales în perioadele în
care nu susţinea concerte şi, deci, se odihnea alături
de iubirea vieţii sale, Maruca, şi celebra secvenţă de
pe front (pagina 270), în care Enescu face armele să
tacă pentru a da glas muzicii, în interpretarea celor
care se află chiar pe baricade diferite. Este o scenă
extraordinară care dovedeşte rolul pe care îl pot a-
vea artele pentru ca pacea să domnească peste tot în
lume, uitând de orice orgolii sau lipsuri. Tot muzici-
anul şi, deopotrivă, Maruca sunt cei care duc în cer-
curile lor legende, mituri despre poporul român sau
din literatura universală, dovedind iubire de neam,
erudiţie şi talent.
Despre seratele la care au participat, aflăm
din descrieri deloc sărace, despre acel Paris al Balca-
nilor, cum au fost numiţi Bucureştii, şi astfel avem o
reală imagine a ceea ce a fost considerată „La Bélle
Époque”, imposibil de reiterat în alte timpuri. Pe lân-
gă erudiţia autorului şi pasiunea sa pentru istorie şi
arte, putem remarca la nivelul romanului procedeul
utilizat în „Decameronul” lui Boccaccio sau în „1001
de nopţi”, inserţia şi alternanţa planurilor prezent şi
trecut, dar şi tehnici moderne, evocarea, rememora-
rea, anularea cronologiei şi fluxul memoriei involun-
tare, alături de prezenţa elementelor de jurnal sau a
epistolelor (cum sunt, de exemplu, scrisorile Marucăi
sau fragmentele din memoriile sale), tehnici pe care
le regăsim la scriitorii Mircea Eliade şi Camil Petres-
cu.
Stilul autorului este alert, epicul nu trenează,
deşi pe alocuri se observă monumentalul în naraţiune,
tendinţa de a scrie roman fluviu, asemeni marilor
Tolstoi sau Balzac. Precizia, concizia frazei, fără a-
lambicări inutile, doar uneori cu intercalări, opoziţii
sau fraze incidente, topica ce reflectă uşurinţa con-
strucţiei prozaice şi elocinţa autorului, discursul lim-
pede, preferinţa pentru stilul indirect liber sunt tot
atâtea trăsături ale artei narative a lui Ion Topolog,
pentru care optează domnia sa, ca şi Rebreanu sau
Preda. În concluzie, dragă cititorule, ai în faţa dom-
niei tale, un roman total, o frescă a României din care
reconstituim evenimente ce au marcat destinul tutu-
ror românilor, autorul trecând în revistă ilustre per-
sonalităţi, precum Bibescu, Ghica, Sturza, Catargiu,
regina Elisabeta, regina Maria, fără a uita de elita in-
telectualilor: Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea,
Grigorescu, Eminescu şi mulţi alţii pe care i-am evi-
denţiat şi mai înainte.
Cu privire la istoria relatată cu atâta talent,
dăruire şi pasiune, încheiem, menţionând din nou că a-
cest roman reflectă opinia scriitorului, evident su-
biectivă, formulată, fără intenţia exhaustivităţii, pe
baza izvoarelor menţionate în excipitul romanului.
În final, nu ne rămâne decât să mulţumim au-
torului pentru că ne-a oferit prilejul, la moment de
zăbavă şi de sărbătoare, să ne astâmpărăm setea de
frumos, citind aceste pagini, din care am desprins tot
ceea ce am precizat anterior, însă am dori să adău-
găm că poate s-ar cuveni să aderăm (sau nu) la opinia
lui Rebreanu, recunoscut drept un anticalofil, care la
o expoziţie de pictură a rostit un discurs extrem de
concis, dar inconfundabil pentru esenţa sa: „Adevărul
omenesc este unul singur, însă expresia lui este
multiplă”. prof. Ligia Ghinea
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 66
FFrraaţţiiii GGrriimmmm59
Doi vizionari întru totul remarcabili
Cine nu-şi mai aminteşte de cei care au dat
cele mai frumoase poveşti pentru copii, de
remarcabilii fraţi Grimm? Ei nu numai că au cules
povestiri încântând copilăria atâtor generaţii, dar
au cercetat limba germană punând bazele ger-
manisticii de azi. Zelul celor doi li s-a părut multo-
ra de neînţeles în epoca respectivă.
Frații Grimm (în limba germană:Gebrüder
Grimm) (Jacob şi Wilhelm Grimm) au fost fol-
cloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunos-
cuți în toată lumea pentru colecția de basme publi-
cată în două volume, poveşti care conţin, printre
multe altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie şi Hansel și Gretel (primul volum a apărut în 20 decembrie, 1812, iar al
doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi
frați au încântat copilăria multor generații, deve-
nind pretexte cuceritoare pentru diverse ecrani-
zări și dramatizări. Frații Grimm și-au adus contri-
buția la formarea limbii germane, în special prin
dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cu-
vinte germane) pe care l-au scris împreună şi prin
prima carte de fonetică/fonologie a limbii germa-
ne, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicțio-
59 Jacob Ludwig Carl Grimm (n. 4 ianuarie 1785 – d. 20 septembrie
1863) și Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie, 1786 – d. 16 decem-brie,1859) s-au născut în orașul Hanau situat în apropiere de Frankfurt, Germania, într-o familie cu nouă copii, dintre care au supraviețuit doar șase: Jacob, Wilhelm, Carl Friedrich Grimm (1787-1852), Ferdinand Philipp Grimm (1788-1844), Lud-wig Emil Grimm (1790-1863) și Charlotte(Lotte) Amalie Grimm (1793-1833). Părinții lor erau Philipp Wilhelm Grimm, jurist, și Dorothea Grimm, născută Zimmer, fiica unui consilier orășenesc din Kassel. Familia Grimm era originară din Regatul Saxoniei, bunicii fraților Grimm fiind de confesiune reformată.
narul Fraților Grimm avea 33 de volume şi cântărea
84 kg.
„La începutul secolului al XIX-lea, Germania
trecea prin lupte pentru putere şi ocupaţii mili-
tare. Pentru că visau la o naţiune unită, Jacob şi
Wilhelm Grimm au început să studieze limba nativă
şi să strângă poveşti şi mituri populare. În acelaşi
timp, au fondat un întreg domeniu de cercetare şi
au scris sute de lucrări, printre care „Dicţionarul
German“, „Mitologia germană“ şi „Gramatica limbii
germane“, notează Deutsche Welle.
Fraţii Grimm au avut o viziune - au vrut să
conserve şi să transmită mai departe extrase din
tezaurul cultural german ameninţat cu dispariţia şi
spunem: „ameninţat” fiindcă la acea vreme la înce-
putul secolului al XIX-lea - Germania era fărâmi-
ţată şi măcinată de conflicte politice, lupte intes-
tine şi cuceriri militare. În afară de asta, nu exis-
tau îndrumări de limbă germană pe care cei doi ar
fi putut să le consulte şi nici edituri care să se lup-
te pentru dreptul de a le publica basmele. Cei doi
nu au ştiut niciodată cât de mult succes aveau să
capete poveştile lor. În cele din urmă, determina-
rea le-a fost răsplătită. Poveştile lor sunt acum
cunoscute în întreaga lume, iar cei doi sunt cunos-
cuţi ca părinţii fondatori ai limbii germane şi ai
studiilor literare.
Jakob şi Wilhelm Grimm nu s-au împăcat cu
starea în care se afla propriul popor, lucrând întru
unitate şi trezirea conştiinţei naţionale, de aceea
au început să-şi exploreze limba maternă, să culea-
gă mituri şi povestiri populare străvechi. Astfel ei
au pus bazele unui tărâm de cercetare inexistent
până la acea dată. Au scris sute de lucrări, între
care volumele de referinţă „Dicţionarul german",
„Mitologia germană" şi „Gramatica germană".
Brüder Grimm 200 Jahre das Deutsche Wörterbuch
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 67
Cei doi fraţi au depus la vremea lor muncă
de pionierat. Institutele de germanistică nu fuse-
seră încă înfiinţate. Nu existau nici edituri de car-
te pentru copii, care să se intereseze de poveştile
lor. Ei nu au ştiut şi nici nu ar fi îndrăznit să spere
că vor avea cândva succesul pe care l-au avut. Or,
incertitudinea succesului face cu atât mai impre-
sionantă silinţa cu care şi-au continuat cercetările.
Cu toate acestea, fraţii Grimm nu au fost
afectaţi de lipsa recunoaşterii muncii lor şi în-
totdeauna şi-au continuat cercetarea. Tatăl lor a
murit când aveau 10, respectiv 11 ani, şi şi-au in-
trat foarte repede în rolul de capi ai familiei.
La 17 ani, Jacob s-a mutat la Marburg să
studieze Dreptul, iar fratele său mai mic, Wilhelm,
i s-a alăturat un an mai târziu. După câteva semes-
tre, Jacob a renunţat la studii şi au început împre-
ună cercetarea independentă. De-a lungul vieţii, cei
doi fraţi şi-au câştigat existenţa ca bibliotecari,
jurnalişti, diplomaţi şi mai târziu ca profesori, însă
marea lor dragoste a rămas studierea germanei
vechi şi colectarea de legende şi mituri.
Cum erau fraţii Grimm?
La această întrebare a încercat să răspundă
Andreas Döring, directorul Teatrului Göttingen,
care i-a adus la viaţă pe scenă pe cei doi. Döring a
căutat prin multe scrisori şi documente vechi pen-
tru a reuşi să-şi facă o părere despre felul de a fi
al fraţilor Grimm. „Erau agresivi, dependenţi de
muncă, moralişti şi ciudaţi“, explică Döring. Erau
cunoscuţi pentru severitatea şi pentru încăpăţâ-
narea lor, mai ales când era vorba de munca de
cercetare. Au existat conflicte teribile şi mulţi e-
rau curioşi cu privire la cei doi nou-veniţi. Domeniul
lor de cercetare era în totalitate nou şi mulţi sa-
vanţi mai bătrâni erau sceptici. Dar au rămas o
echipă de neînvins, în ciuda diferenţelor dintre ei.
Wilhelm se presupune că era fermecător şi soci-
abil, iar Jacob era rigid şi introvertit. „S-au accep-
tat unul pe celălalt aşa cum erau şi au devenit de
nedespărţit“, mai spune Döring.
Fraţii Grimm au muncit până în ultima clipă
a vieţii. Wilhelm a murit în 1859, la vârsta de 73
de ani, iar Jacob în 1863, la 78 de ani. Cei doi nu au
reuşit să termine cel mai mare proiect, „Dicţio-
narul German“, care a fost completat 100 de ani
mai târziu de învăţaţii germani.
Că nu s-au bucurat la început de recunoaş-
tere din partea contemporanilor - asta nu i-a de-
ranjat. Cei doi erau obişnuiţi din copilărie să-şi
vadă de treaba lor fără a se sinchisi de alţii.
Primele cărţi le-au publicat la vârsta de 25 şi 26
de ani.
Bildergalerie Brüder Grimm Märchen
Fraţii Grimm au lucrat asiduu până au închis
ochii. Wilhelm a murit în 1859 la vârsta de 73 de
ani, Jacob în 1863, la vârsta de 78 de ani. Nu au a-
pucat să-şi ducă la capăt cel mai mare proiect. To-
tuşi, „Dicţionarul german" a fost finalizat un secol
mai târziu de o echipă formată din mai bine de 100
de germanişti. Un proiect gigantic, pe măsura an-
vergurii Fraţilor Grimm.
Pe 20 decembrie 2012 s-a aniversat bicen-
tenarul apariţiei vestitelor „Poveşti" care le poartă
numele.
Foto: Shutterstock/ Statuia se află în oraşul Hanau
Surse: Ananda Grade, Ioachim Alexandru, Robert
Schwartz
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 68
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 69
SUMAR:
Ion Andreescu - rubrica pictori celebri /p. 3
Maurice Quentin de La Tour - –Prinţul pasteliştilor –/p. 6 Autor: Costin Tuchilă
Tudor Muşatescu – rubrica „Biografii selective” /p. 7 Autori: Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră
Jules Renard - Viorela Codreanu Tiron /p. 10
Monseniorul Vladimir Ghika – autor: Ştefan J.Fay /p. 11 Pagini de istorie –– (continuare din nr 17)
(Material obţinut prin bunăvoinţa dlui consul Ştefan de Fay)
Monica Mureşan – „Povestea copacului Phoenix” /p. 14
Bujor Nedelcovici şi Antoaneta Turda /p. 15 Cronică la volumul „Al doilea Mesager”
Stelian Ţurlea /p. 19 Interviu cu Cătălin Dorian Florescu
Ion Pachia-Tatomirescu – Nouă radiografii ale „cazului Dacia” …/p. 22
George A Stroia –De ce mai avem nevoie de poezie? /p. 27
Nicolas Dinu –Poezie - /p. 28
Horia Ion Groza /p. 29 Problemele poeziei americane contemporane pot fi şi problemele poeziei „române”
Nicolae Nicoară-Horia – Poezie /p. 32
Incursiune în poezia română contemporană /p. 33 Luchia Patachi
Ovidiu Cristian Dinică
Carmen Huzum
Virgil Titarenco
Simona Grazia Dima
Mariana Eftimie Kabbout
Mariana Dobrin
Viorel Muha
Maria Manolache
Radu Lucian Alexandru
Mircea Aurel Buiciuc şi traducerile domniei sale /p. 41
Iuri Mamleev –Secţanţii (fragment)
Liviu Antonesei – cronică la volumul lui Leonard Oprea /p. 46 „Niciodată nu sunt prea multe poveşti”
Adrian Botez – /p. 49 Eseu -Kali Yuga- Pericolul prin ştiinţă
Gerra Orivera –proză scurtă - şi o poezie /p. 54
Anca D. Vieru –proză scurtă /p. 58
Apariţii editoriale /p. 62
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10-02. 2013
nr.18
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate T y p e t h e c o m p a n y a d d r e s s ]
Page 70
Helen Rappaport – Ekaterinburg - Ultimele zile ale Romanovilor
Slavomir Rawicz - Întoarcerea acasă Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate
Ion Topolog -„Inelul de aur”
Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca),
(cronică de prof. Ligia Ghinea)
Fraţii Grim – Doi vizionari întru totul remarcabili / p. 66
Picturile, grafica, fotografiile din acest număr aprţin:
Ion Andreescu
Maurice Quentin de La Tour
Mihai Cătrună
Adriana Baloiu
Gheorghe Demetrescu Mirea
Vasile Palaghioi
Marcel Seralio
Igor Morski
Kolbai Csaba
Igor Gonceakov
Shutterstock
Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : [email protected]
NNuummăărruull 1199 vvaa aappaarree 1100 mmaarrttiiee,, 22001133
Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro
CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă !!
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură
cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:
I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,
materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la
redacţie în formă electronică pe adr.: [email protected]
II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care
poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS
sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea
diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!
a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau
semne speciale de text!
2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit
de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată
la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor
cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-
făşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).
PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!
3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste
operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe
InDesign.
ATENŢIONARE!
1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi
nici nu vor prima pentru publicare!
3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !
©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail
la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:[email protected] – prin care se vor
specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!
Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii
AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei
vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!