-
ANÛL XVII IÙNIE-IÙLIE 1937 KÈs 6-7
CULTURA CREţTINfl R E V I S T A L U N A R A
DOCTRINR IERTĂRII
I.
Creştinismul a creat multe cuvinte nouă, şi mai ales a dat un
înţeles nou multor cuvinte vechi. Semaseologia — ştiinţa despre
sensul cuvintelor — n'a cercetat până azi aceasta problemă foarte
importantă pentru a înţelege până la ce treaptă înaltă a ridicat
Evangelia gândul, sentimentul şi simţirea omanească. Cuprinzând
nouă adevăruri — şi anume pe celea mai înalte — referitoare la
complexa vieaţă spirituală, şi fără o cercetare sematică, e limpede
pentru ori cine că Evangelia a trebuit să creieze şi cuvinte nouă,
să dea şi înţeles nou multor cuvinte vechi.
Unul dintre acestea este şi cuvântul iertare. Acest cuvânt, In
înţelesul lui creştin, nu a fost cunoscut lumii antice. Când a
apărut pe orizontul vieţii omeneşti în acest înţeles, lumea a
privit mirată, neîncrezătoare, neînţelegătoare, revoltată chiar.
Actul iertării era considerat ca o lipsă de voinţă, ca o
slăbiciune, sau chiar ca o lipsă a simţemântului de demnitate
omenească. Ca realizare, actul iertării în înţeles creştin era
nacunoscut în lume.
După cum astronomii descoperă stele nouă pe cer, tot astfel
omenirea a început să descopere în doctrina creştină adevăruri şi
înţelesuri înainte necunoscute. Şi uimirea n'a fost mai puţin mare
ca la descoperirea cutărui nou astru ceresc. Dar astronomii, prin
calculele lor ne spun, că steaua descoperită de ei există de mii şi
milioane de ani, insă lumina ei abia a ajuns acum până la noi. Tot
astfel adevărurile creştine, deşi au ajuns la noi în timp, existau
din vecinicie în cauza primă, în Ziditorul tuturor.
Intre ele şi iertarea, cu doctrina creştină asupra iertării. Ce
este iertarea?
1
-
394 CtJLTUftA Cf t£$TlNÂ Nr. i-1
In domeniul lumii materiale iertare nu există, şi cuvântul nu
s'ar fi putut naşte dacă vieaţa s'ar reduce la materie şi legile
ei.
Legile naturale ale materiei nu iartă. Ele îşi urmează drumul
lor, ori ce nenorociri ar aduce.
Pe şesul larg al râului ce luminează în soare ca un brâu de
argint şerpuit, sunt în pârgă lanurile grele de grâu, şi mireasma
lor umple văzduhul. Intr 'o zi se pornesc ploi mari, râul îşi
tulbură apele, îşi creşte valurile, şi năvăleşte revărsându-se ca
un potop peste lanurile din întinsul şesului, culcându-le la
pământ, îngro-pându-le în noroiu. Pentru apele revărsate ale râului
ele aveau o vină: au stat în calea lor. Ori ce rugăminte de iertare
a holdelor, chiar dacă ar avea putere să se roage, e zadarnică. In
locul lor se roagă plugarul, în aceeaşi zădărnicie. Dar marile
esundări duc şi locuinţe omeneşti, înneacă animale, oameni, cu
aceeaşi neîndurare. Aci e absurd să se vorbească de iertare.
Când puterile cutremurului de pământ nu mai pot fi ţinute în
adâncimi, muntele fumegă şi crapă; lava ţişneşte şi distruge tot în
drumul ei năvalnic de râu leneş de foc; tot ce i se pune în cale e
considerat vinovat faţă de împlinirea legilor lui, şi cutremurul
distruge natură moartă şi natură vie.
Când fulgerul ce şerpueşte printre norii negri plini de furtună
îşi caută locul de descărcare, acolo unde îl atrage electricitatea
concentrată de pol opus, el nu alege unde nimereşte : copac, casă,
copil nevinovat sau Casa Domnului.
Dar îndurarea şi iertarea nu sunt cunoscute nici în lumea
vieţuitoarelor lipsite de spirit.
In pădurea voinică de stejari dintr 'o ghindă a răsărit un
lu-geraş, care s'ar sălta şi el către lumină. Stejarii din jurul
lui nu-i fac loc, ci mai vârtos îşi îndeasă ramurile şi frunzele să
nu mai pătrundă prin ele nici o rază de lumină.
Turturica nevinovată sboară prin văzduh spre cuibul din pădure
unde o aşteaptă puii cari abia gânguresc. Instinctul uliului îi
spune că-i prada lui, e dreptul lui şi nu o iartă când,
înspăimântată, după ce 1-a zărit, sboară din toate puterile. Se
avântă după ea şi o prinde.
Cuvântul iertare nu are ascultare nici în trupul nostru.
Zadarnic batem pământul pe care a căzut copilul cel mic, care-şi
încearcă paşii, el, copilul, plânge mai departe fiindcă-1 doare
unde s'a lovit. Trupul nu se poate elibera de durere, simţurile nu
iartă. Zadarnic plânge o familie în jurul mamei ce-şi chinue
ultimele zile într 'o boală fără leac, boala nu iartă. Zadarnic
ne-am strădui să nu simţim foamea, setea, frigul, simţurile nu
iartă. Dacă nu le
-
Nr. 6 4 CULTURA CREŞTINA 395
dai ceeace instinctiv ele simt că e dreptul lor, legea lor, se
răzbună cumplit.
Iertarea nu se poate întâlni decât în domeniul vieţii
superioare, a vieţii spirituale.
Dar este iertarea o tendinţă naturală, firească, a spiritului
omenesc, sau este numai o forţare, ceva nefiresc şi impus? Porneşte
iertarea din rădăcinile vieţii spirituale, sau e numai o urmare a
educaţiei, sau a constrângerii sociale?
Sau, nu cumva, a ierta însemnează numai a uita? Nu cumva
iertarea e bazată pe uitare, şi în acest caz nu e decât un proces
fiziologic? Senzaţiile de durere, de neplăcere, cu reversul lor:
aplicarea spre răzbunare, spre a întoarce ce ni-s'a dat, cu
trecerea timpului se învechesc, pierd din intensitate, până se
şterg din conştiinţa noastră. Aşa se produce uitarea durerii sau a
nedreptăţii suferite, şi dispărând cauza, e firesc să dispară şi
efectul, adică dorinţa de a pedepsi, de a te răsbuna.
Desigur că sunt iertări şi în urma acestui proces natural,
fiziologic.
Deşi foarte rar procesul iertării pe această cale e desăvârşit.
Foarte obicinuit e de-ajuns să-ţi ese în drum, şi după ani,
cineva care ţi-a pricinuit o durere trupească sau sufletească,
pe care-ţi pare că ai uitat-o ca şi duşmănia faţă de agresor, —
pen-truca să simţi impulsul urei sau a dorinţei de răzbunare.
Deci iertarea, întemeiată numai pe procesul fiziologic al
învechirii senzaţiilor, a uitării, nu este iertarea adevărată,
iertare în înţelesul doctrinei creştine. Aşa, cum am arătat mai
sus, se poate spune despre animale că iartă.
Când îl baţi, ori ce câne îşi arată colţii, şi poate sare la
tine. Şi câtă vreme stăruie senzaţia de durere a bătăii te latră
sau te încunjoară. După trecere de săptămâni, după ce s'a şters
impresia neplăcută, se gudură din nou la picioarele tale.
Iertarea, în înţeles psihologic, este un act de voinţă, şi
însemnează a-ţi îndepărta din spirit, în mod conştient, resensul,
ura, duşmănia, dorinţa de răzbunare, faţă de acela care ţi-a produs
senzaţii sau sentimente de durere, sau îţi pare că le-a pricinuit,
şi aceasta câtă vreme încă nu ţi s'au şters, de scurgerea timpului,
acelea senzaţii. Procesul psihologic al iertării este destul de
anevoios, de îndelungat şi greu. Actul de voinţă conştientă este
înfruntat de temperamentul deosebit al fiecăruia, şi e nevoie de
stăruinţa şi îndârjirea voinţei pentru a ajunge la iertare.
V
-
396 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
De aceea, la întâia întrebare, nu putem răspunde că iertarea
este o tendinţă firească a spiritului omenesc, pentrucă aplicările
naturale se realizează spontan, sau cel puţin cu uşurinţă, în vreme
ce realizarea iertării e anevoioasă.
Iertarea este un act spiritual, determinat de voinţă. Dar voinţa
nu se mişcă şi nu se determină delà sine. Ea trebue să fie
preocupată de un alt motiv de ordin spiritual.
Unul voeşte să ierte, pe cel ce i-a greşU, din marinimozitate,
pentru a dovedi altora, şi chiar şi celui greşit, ce om superior
este dânsul. Altul vrea să ierte pentrucă are interese comune cu
cel care s'a certat, cu cel care i-a greşit. Al treilea iartă,
reface relaţiile cu cel greşit, numai pentrucă aşa-i pretinde
familia, societatea.
Toate acestea motive nu pot determina voinţa decât la o iertare
imcompletă, târzie, sau ne venită la timp, şi nesinceră.
Şi nu aceasta este iertarea în interpretarea ei superioară şi în
esenţa ei reală.
A ierta în înţeles etic creştin însemnează nu numai a-ţi
îndepărta, în mod conştient, din spirit, tot resensul, ura,
duşmănia, dorinţa de răzbunare faţă de cel ce ţi-a greşit, ci şi
a-i dori acestuia tot binele şi a-i ajuta să-l realizeze. Motivul
care va determina voinţa la un astfel de act nu poate fi decât unul
singur: iubirea.
Deci vom conclude: Iertarea nu e o tendinţă naturală a
spiritului omenesc decât într 'un singur caz : când voinţa de a
ierta e determinată de iubire. Sau, cu alte cuvinte, iertarea nu e
o floare a spiritului brut, ci o virtute a spiritului creştin.
II.
Din acest motiv ea s'a arătat pe pământ numai odată cu
creştinismul. înainte de răsărirea în lume a Răsăritului celui de
sus, pedeapsa şi răzbunarea era legea vieţii, aproape ca şi în
lumea legilor ce stăpânesc vieaţa lipsită de organe şi cea
organică. „Dinte pentru dinte", era un principiu considerat ca o
lege a onoarei şi a demnităţii omeneşti. Cine nu plătea cu aceeaşi
măsură cu care i s'a măsurat, era considerat drept un laş, sau un
om desonorat. Nu numai între singuratici, ci chiar delà societate
la societate, delà o clasă socială la alta, delà un popor la altul,
principiul pedepsei şi al răzbunării era considerat ca o lege
firească.
Sluga, robul, care gresia, era supus la torturile celea mai
mari, adeseori era chiar ucis. Stăpânii, boerii, căpeteniile
armatelor cari greşiau împotriva Regelui erau pedepsiţi cu asprime
în feliurite chipuri: închisori, confiscarea averilor, exil, sau
tăerea capului.
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 397
O pătură socială se răzbuna împotriva alteia de câte ori numai
putea. Prinsonierii de războiu erau decapitaţi, sau puşi în
libertate numai în preţul unor grele sume de răscumpărare. Rari
sunt cazurile, în întreaga lume păgână, când cel greşit era iertat.
Dar chiar atunci actul iertării nu era determinat de iubirea faţă
de cel greşit, ci de alte sentimente şi mai ales scăderi, ca
dorinţa de-a se arăta cineva superior, mărinimos, filosof.
Iertarea, deci, nu era nici sinceră, nici completă. Rădăcina
iertării nu era iubirea.
Iertarea adevărată a început a răsări în inimele oamenilor,
numai dupăce ei au început să înţăleagă porunca iubirii
propovăduită de Mântuitorul. „Dacă cineva te-a lovit pe obrazul
drept, tu întoarce-i şi cel stâng". „Dacă faceţi bine numai celor
ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă?.. . Faceţi deci bine celor
ce vă fac vouă rău. Iubeşte pe deaproapele tău ca pe tine
însuţi".
Iată porunca cea nouă din care a răsărit legea iertării. Dar
porunca aceasta nouă a iubirii pe ce se întemeia? Ce
miracol a putut să determine pe omul egoist, vanitos, superb,
susceptibil la orice vătămare, pe omul care vedea în deaproapele
său un duşman, o piedecă în drumul lui, să-1 iubească precum se
iubeşte pe sine însuşi, şi aşa să ierte şi să dorească duşmanului
său binele?
Este miracolul adevărului etern, adus de Mântuitorul în lume:
Toţi oamenii sunt fiii Aceluiaşi Părinte ceresc; toţi oamenii sunt
fraţi.
Nu în sens figurat, în imaginaţie, într 'un sistem de gândire
umanitarist, ci în adevăr şi în realitate.
Şi, atunci, logica iertării e l impede: nu poţi sta în manie
nici cu Părintele tău, nici cu fratele tău. E nefiresc, împotriva
naturii, să vezi în deaproapele tău un duşman. Dacă ţi-a'greşit, t
rebue să te gândeşti că-i muritor ca şi tine, plin de aceleaşi
slăbiciuni, că ţi-e frate bun, dar că binele lui, Dumnezeu îl
voeşte cu aceeaşi ardoare ca şi binele tău.
Suntem cu toţii florile lui Dumnezeu sădite în stratul lumii. In
ori care poate intra viermele la rădăcină, în tulpină, în frunze
sau în coroană, şi să ajungă neplăcută, supărătoare pentru vecina
sa.
Doctrina iertării nu s'a putut înfiripa pe pământ înainte de
creştinism, pentrucă oamenii nu cunoşteau încă porunca nouă ca să
se iubească unii pe alţii, consecinţă logică şi imperioasă a
adevărului nou semănat pe pământ : Dumnezeu Tatăl tuturor; Toţi
oamenii fraţi.
-
398 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
Nici nu ar putea exista al motiv şi alt adevăr care să fie în
stare a determina voinţa omului să ierte. Adică să săvârşească un
act împotriva firii sale naturale, să treacă în domeniul actelor de
valoare supranaturală.
Pentrucă a ierta din acest motiv, pentru dragostea de Părinte şi
de frate, este act care iasă din domeniul procesului psihologic al
iertării.
Greutatea lui, pentru firea omenească, este evidentă. Poate din
acest motiv Isus a legat iertarea noastră din partea Tatălui de
iertarea ce o vom dovedi fată de deaproapele nostru.
Spun mulţi: iertarea e mai mult o problemă de tempérament decât
una de etică creştină. Sunt oameni buni de inimă, care iartă uşor,
şi oameni răi de inimă care iartă greu, sau peste tot nu pot ierta
chiar să voiască. Pentru o greşală săvârşită faţă de el te
urmăreşte până'n pânzele albe, până în urmaşi. Sunt alţii cari azi
stau să t e distrugă, iar mâne îţi zimbesc.
Am spus delà început că actul iertării in în Jele s etic
creştin, e mai mult, e o complectare al actului psihologic al
iertării. De aceea e limpede că realizarea iertării atârnă şi de
temperamentul individului. Dar dacă se reduce şi se rezumă numai la
actul psihologic, nu este actul iertării din doctrina creştină.
Temperamentul poate fi o piedecă de întârziere şi în actul iertării
creştine. Numai cei mai desăvârşiţi dintre creştini pot să se
depersonalizeze aproape complet când e vorba de durerea, ofensa,
nedreptatea ce-i pricinueşte cineva.
Dar dacă ne vom gândi mai bine despre cine spunem că e bun, şi
iartă uşor, şi cine este rău şi iartă anevoe, vom descoperi aproape
în toate cazurile că la temeiul bunătăţii stă iubirea, şi că
răutatea naşte din lipsa acestui sentiment.
Unde nu este iubirea ca temelie, poate fi cineva cu
temperamentul cel mai liniştit, poate fi cineva stăpân cu
desăvârşire pe nervii săi, şi iertarea nu va veni, deşi duşmănia nu
se arată pe fată. Şi iarăşi, poate fi cineva cât de plin de
temperament, se poate aprinde ca o volbură, peste un ceas, o zi sau
o săptămână, dacă are în suflet iubire, va ierta.
Semnul neînduios al iertării adevărate, în înţeles etic creştin,
este când îl ajuţi pe cel greşit să se îndrepteze, câud îi voeşti
şi-i faci binele.
Iar în acest domeniu temperamentul are prea putină importanţă,
întreaga dorire şi realizare a binelui în deaproapele tău porneşte
din iubire, şi e susţinută de ea.
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 399
III.
împotriva doctrinii iertării în înţeles etic-creştin, şi anume
aşa cum e cuprinsă în Taina Mărturisirii, s'au ridicat şi se ridică
o cutezătoare şi grea acuză. Se afirmă anume de către unii, că
doctrina iertării e imorala şi antisocială.
Isus a iertat o mulţime de delicvenţi şi criminali. Oameni cari
au călcat legile morale, legile Statului, au fost iertaţi şi
îmbrăţişaţi dè El. A iertat pe femeea prinsă în adulter, pe care
jidovii voiau să o ucidă cu pietri, după prescrierile legii lor. A
iertat pe Maria Magdalena, pe care, dintr 'o curtezană cunoscută, a
făcut'o mironosiţă. A iertat pe înşelătorul vameş Zaheiu,
dispreţuit de societate tocmai pentru călcările lui de lege; a
intrat şi a prânzit în casa lui. A iertat până şi pe tâlharul
ucigaş de pe cruce.
Nu a fost de-ajuns atât. A înfiinţat Biserica sa şi i-a dat
putere să ierte păcatele, greşelile oamenilor. A înfiinţat taina
Mărturisirii şi le-a dat apostolilor şi urmaşilor lor putere să
lege şi să deslege. De aproape două mii de ani Biserica ţine
această poruncă, urmează acest drum.
Şi atunci se naşte un contrast isbitor între legea iertării
creştine, şi necesitatea pedepsei omeneşti, pentru a se slugi
dreptatea. Naşte o desnădejde în sufletul omului cinstit şi drept
care se vede pus în rând cu cel ticălos. Şi între cei mai buni e
pretutin-denea revolta fiului bun din Evangelie, care înfruntă pe
Tatăl său pentrucă a tăiat viţelul cel gras la întoarcerea fiului
celui rătăcit.
Câte femei, cari se cred creştine, nu îşi spun în Intimitatea
gândului lor: Se plăteşte să fiu cinstită, săracă, credincioasă
soţului, când şi aceea care nu ţine seama de morală şi de porunci,
trăind în libertinaj, în bogăţie, în mărire şi pompă, va ajunge în
rând cu mine? E de-ajuns să se spovedească. Dumnezeu o iartă, prin
Biserică. Pentru ce n'aş trăi şi eu ca e a ? Multe sfinte au fost
în tinereţea lor nişte femei prăpădite.
Câţi bărbaţi nu-şi spun: Dacă Zachei a fost iertat, pot înşela
şi eu şi fura. Dacă tâlharul a fost dus în raiu, nu e nevoe să-mi
torturez sufletul cu conştiinţa păcatului. Eu până la crimă n'am
ajuns. Mă voiu spovedi şi voiu fi iertat. Dar, nici nu mă voiu
spovedi acum, ci mai târziu, la bătrâneţe, când nu mai sunt bun să
fac nici rău nici bine.
Da, doctrina iertării e imorală şi antisocială — spun mulţi. Ce
folos — zic ei — că Statul, societatea s'a îngrădit cu legi
împotriva adulterului, a furtului, a jafului, a jurământului
strâmb;
-
400 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
dacă intervine scaunul mărturisirii cu deslegarea preotului, şi
iertarea lui Dumnezeu? Aceasta iertare nu desfiinţează legile
civile şi sociale? Nu Ie desfiinţează, dar omul isteţ uşor se poate
sustrage acestor legi, sau intervine protecţia şi-1 sustrage, şi
dacă el e sigur că Dumnezeu îl va ierta, va cuteza să calce
legile.
Iată deci cum doctrina iertării e în detrimentul moralei şi a
societăţii. Acuze ca acestea se pot auzi uneori şi din partea
creştinilor cari se cred înţelegători în materie.
Din afirmaţiile şi osânda lor se vede cât sunt de departe de
doctrina iertării în înţeles etic-creştin aşa cum e cuprinsă în sf.
Pocăinţă.
Dacă într 'adevăr iertarea creştină ar putea da credinţa şi
convingerea că poţi călca ori ce lege divină sau omenească şi vei
fi iertat de Dumnezeu prin puterea dată bisericii în taina
mărtu-risirei, iertarea ar fi un puternic stimul de imoralitate şi
de des-agregare socială. Dar Însuşi gândul că poţi păcătui
bizuindu-te pe îndurarea lui Dumnezeu, e o blasfemie, un păcat
împotriva Spiritului Sfânt. Şi cine interpretează în acest înţeles
iertarea creştină, săvârşeşte Ia rândul lui o blasfemie.
Pentru a vedea limpede în doctrina iertării creştine, va fi de
ajuns să ne gândim pe cari călcători de lege i-a iertat
Mântuitorul.
Vom vedea că El a iertat nu pe cei cari perpetuiază păcatul, ci
pe aceia cari, dându-şi seama de drumul rău pe care au apucat, sunt
hotărîţi să-şi îndrepteze vieaţa.
„De-acum să nu mai păcătueşti, pentruca să nu ţi se întâmple
ceva şi mai rău", ii spune bolnavului vindecat. Zacheiu cel iertat
declară singur: „Jumătate din averea mea o dau săracilor, şi de am
înşelat pe cineva, cu ceva, întorc împătrit". Tâlharul de pe cruce
mărturiseşte deasemenea singur: — „Nu ţi-e frică de Dumnezeu că în
aceeaşi osândă eşti? Noi ne luăm pedeapsa după dreptate, dar acesta
nici un rău nu a făcut... Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru
împărăţia ta".
Iertarea creştină priveşte trecutul greşit pentru viitorul mai
curat, mai bun. Nu iartă pe păcătos pentru a rămânea păcătos, ci
pentru hotărîrea lui de îndreptare. In clipa în care vine iertarea
creştină, vinovatul este de mai înainte îndreptat prin
recunoaşterea vinei, prin părerea de rău şi hotărîrea de
îndreptare.
Fiul cel rătăcit înainte de a fi îmbrăţişat de tatăl său,
înainte de a se fi junghiat viţelul cel gras, a mărturisit singur:
„Scula-mă-vpiu şi mă voiu duce la Tatăl meu şi-i voiu zice : Ţaţă,
greşit-
-
Nr 6-7 CULTURA CREŞTINA 401
am la ceriu şi Înaintea ta, şi de-acuma nu mai sunt vrednic să
mai fiu fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".
Iată în ce condiţii şi în ce clipă vine iertarea creştină! Nu se
iartă călcările de lege pentrucă greşelele ar fi indife
rente creştinismului. Intre Dumnezeu care iartă şi
transgresiunea omului nu poate fi nici o apropiere, ca între foc şi
apă. Dar se iartă ca nişte rătăciri recunoscute, urgisite de omul
care e hotărît să înceapă o vieaţă nouă, In spiritul legii.
In realitate iertarea se dă omului care a fost vinovat, dar nu
mai este tn voinţa lui; care a fost rătăcit, dar a revenit la
drumul drept. Iertarea se dă, pentru a-1 ajuta pe om în viitor la
realizarea binelui pentru care s'a hotărît.
Dar în ce situaţie sufletească se află omul care zice: Pot călca
legea până la sfârşitul vieţii ; e de ajuns ca în pragul morţii să
mă pocăesc şi să mă îndreptez, şi Dumnezeu mă va ier ta? Sau care
zice : de cutare greşală am fost iertat de zece ori până acum. Mai
pot să o săvârşesc odată, şi iar voiu fi iertat?
Un astfel de om nu este îndreptat în sufletul său, şi ori câte
deslegări i s'ar fi dat de către preot subt patrafir, nu s'a prins
nici una de el. Este un om care-şi bate joc de celea sfinte, şi mai
folositor i-ar fi să nu se apropie niciodată de scaunul
mărturisirii, decât cu acest gând sacrileg.
Iar acela care calcă legea încrezut pe iertarea şi milostivirea
lui Dumnezeu, rămâne toată vieaţa duşmanul lui, şi nu poate
nădăjdui că-i va ajunge prieten chiar în ultima clipă a vieţii.
Iertarea din s. Mărturisire deci, departe de a fi element de
imoralitate şi de disoluţie socială, este, prin esenţa şi
condiţiile ei, singurul mijloc de a ridica în picioare pe cel
îngenunchiat de rău, singura modalitate de îndreptare a lumii.
Pentrucă ea intervine numai în cazul când sunt date condiţiile
îndreptării celui greşit.
IV.
Dar, se mai spune: creştinismul iartă, e dator să ierte, fără a
pedepsi. Ori, pentru restabilirea dreptăţii e cu totul necesară
pedeapsa. Legea civilă, care nu e perfectă, nu poate lăsa
nepedepsită transgresiunea. Pedeapsă în bani, închisoarea uneori pe
viaţă, pedeapsa capitală, restituirea pagubei făcute dacă are de
unde, — toate acestea sunt menite să aducă o contrapondere In
cumpăna dreptăţii mişcată delà locul ei prin călcarea legii.
Pedeapsa e necesară ca o pildă pentru alţii, pentrucă alţii să nu
mai
-
402 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
cuteze a devia delà ordinea legal stabilită. Ea are menirea să-1
abată şi pe infractor delà călcarea legii în viitor. Societatea
omenească a luat toate precauţiunile pentru a face inofesivi pe
infractori, pentru a nu lăsa să se înmulţească transgresiunile.
Ce face însă creştinismul cu iertarea obligatoare ce o acordă
oamenilor? Pe cine pedepseşte? Pe nime. El iartă pe ucigaşi cu
pedeapsă cu tot.
Sunt două foruri deosebite de judecată, unul extern şi unul
intern. In forul extern judecă, achită ori osândeşte puterea
civilă, constituită. Forul extern judecă faptele externe ale
omului, când acestea ajung în opoziţie cu ordinea stabilită. Când
cineva intră în dreptul la vieaţă, la avere, la numele bun al
altuia, ordinea legală trebue restabilită pentru ca societăţile şi
singuraticii să poată exista. Pedeapsa, în caz de vinovăţie, e şi
necesară, şi posibilă. Delicventul are cum şi la ce plăti
transgresiunea săvârşită. Dacă cu altceva nu, o poate plăti cu
capul său.
In forul intern, al conştiinţii, în al cărui domeniu intră
iertarea din s. Taină, lucrurile se prezintă altfel.
Şi aici, prin călcarea legii, prin păcat, se conturbă o ordine
legal stabilită. Dar una care nu mai priveşte societatea şi Statul,
ci pe Dumnezeu şi pe om. Ordinea etică ce se calcă prin păcat e
aceasta: Dumnezeu e stăpânul şi Părintele, omul e sluga şi fiul.
Omul e dator, în calitatea ce o are, cu supunere, ascultare şi
iubire, adecă prin ţinerea legilor lui Dumnezeu.
Răsturnând aceasta ordine, desigur că omul e vrednic de
pedeapsă. Ar fi obligat să-i plătească lui Dumnezeu căruia i-a
greşit, preţul greşelii. Dar omul nu are cu ce plăti acest preţ,
chiar dacă ar fi ţinut în închisoare ori în iad în vecii vecilor.
Pentrucă paguba săvârşită, rupând ordinea legală stabilită de
Ziditorul, este infinită.
Neînţelegătorii acuză creştinismul că iartă fără a pedepsi pe
cel greşit, şi spun că valoarea etică a pedepsei este neînţeleasă
de creştinism. Dar în întreaga existenţă nu există pildă mai
cutremurătoare despre necesitatea pedepsei pentru păcat decât cea
cuprinsă în economia divină. Pentru păcatul sumeţiei şi al
neascultării, săvârşit de strămoşi, au suferit toţi oamenii, au
fost pedepsite toate generaţiunile delà Adam până la Isus, şi
totuşi nu au putut şterge vina greşelii; n'au putut plăti de-ajuns.
Fericirea de veci a fost zăvorită tuturor. Pedeapsa pentru păcatul
cel dintâi, şi pentru păcatele tuturor oamenilor, din toate
vremile, nu s'a putut şterge, nu i s'a putut da satisfacţie ordinei
divine violate, decât prin întruparea, patima şi moartea însuşi
Fiului lui Dumnezeu,
-
Nr. 6-7 C0LTURA CREŞTINA 403
Prorocul Isaia, insuflat de Spiritul sfânt zice: „El suferinţele
noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra sa... A
fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile
noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin
rănile Lui suntem tămăduiţi... şi va lua asupra Lui povara
nelegiuirilor noastre".
Iertare, fără pedeapsă? Dar ce ar putea da omul ca pedeapsă în
schimbul iertării?
Nimic, pentrucă nu are nimic de proporţii nemărginite. De aceea
în iertarea din forul intern, în iertarea din conştiinţă, celui
greşit nu i se aplică decât pedepse pentru îndreptări, nu pentru
espiere şi iertări. Pentru iertarea în forul intern a fost pedepsit
odată pentru totdeauna, şi pentru greşelile tuturor oamenilor,
însuşi fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul.
Acuza că creştinismul nu pedepseşte pe călcătorii de lege, e
infirmată şi de faptul că cei mai mulţi delicvenţi trec prin
amândouă forurile: cel extern al Statului, şi cel intern al
conştiinţii. In cel extern, care are puterea constrângerii externe,
omul îşi ia pedeapsa. Aceeaşi pedeapsă nu i-o poate aplica şi
Biserica ; că nu are puterea săbiei. Dar nici nu e just să fie
pedepsit de două ori pentru aceeaşi transgresiune.
Dar delicventul care părăseşte închisoarea cu osânda făcută, nu
se simte încă iertat, deşi e pus în libertate. In conştiinţa sa se
simte încă vinovat; câtă vreme nu se împacă şi cu Dumnezeu, nu are
iertarea Lui.
Nu este însă adevărat că doctrina creştină a iertării din s.
Pocăinţă exclude pedeapsa. In afară de canonul ce se dă în
spo-vedire, iertării creştine îi premerge cea mai grea pedeapsă.
Nimic nu este mai greu pentru om decât a-şi recunoaşte şi mărturisi
vina sa. Cei mai mulţi sunt capabili să îndure ori ce suferinţă şi
privaţiuni, numai să nu recunoască greşala săvârşită. Mândria
omului trebue să şi-o calce singur în picioare pentru a ajunge la
acest punct al recunoaşterii şi al mărturisirii. A ajunge din
superb umilit, delà conştiinţa că eşti un zău la aceea umilinţă
care-ţi arată că nu eşti decât o mică scântee spirituală, şi aceea
îngreunată de humă, însemnează a trece printr 'un proces sufletesc
de chin şi suferinţă cu care nu se pot compara celea mai multe pe
depse a forului extern.
Dar în procesul care duce la iertarea creştină urmează ceva şi
mai înfricoşat: părerea de rău pentru vina săvârşită. A ajunge la
conştiinţa că prin călcarea legii te-ai depărtat delà Dumnezeu,
izvorul şi stăpânul vieţii Tale, că ţi-ai distrus însuţi şi
liniştea şi
-
404 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
bucuria vieţii, şi raportul de fiu către Părinte, şi că din
prieten al Lui te-ai făcut duşman ; că singur ti-ai agonisit osânda
vecinică când puteai să nădăjdueşti la fericirea eternă, aceasta e
cea mai grea osândă, cea mai istovitoare pedeapsă pentru păcat.
Dar iertarea creştină condiţionează antecedenţa acestui proces
sufletesc.
„Greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să mă
numeşti fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".
Iată adevărata, reala expiere, cea mai formidabilă pedeapsă a
călcării de lege.
Prin ce trebue să treacă omul care râvneşte la iertare în taina
curăţirii de păcate!
E în realitate, şi singura pedeapsă care vindecă, îndreptează.
Sute de mii de delicvenţi de drept comun îşi fac pedeapsa
dictată de forul extern, şi iasă din închisori mai răi şi mai
pervertiţi decum au intrat. Pentrucă pedeapsa externă,
constrângerea, nu are nici o putere asupra spiritului.
Dacă justiţia civilă ar putea trezi — prin pedepse — părerea de
rău pentru crima săvârşită, în măsura care o cere creştinismul
pentru deslegare şi iertare, nu ar mai fi recidivişti în lume.
Aceia care spun: doctrina creştină porunceşte o iertare prea
uşoară, fără pedeapsă, nu ştiu ce spun. Iertării în taina
mărturisirii — îi premerge părerea de rău şi mărturisirea. Dacă
cred că e prea uşoară iertarea creştină, să poftească să o
esperieze : Să-şi recunoască vina săvârşită, şi în cea mai mare
taină, să deştepte în suflet sincera părere de rău, şi să-şi plece
capul supt patrafir mărturisind unui om ceea ce adeseori nu ar mai
cuteza — după săvârşire — să-şi mărturisească nici şie-însuşi. Şi,
în aceeaşi vreme, să fie conştiu de hotărîrea nestrămutată de a nu
recidiva.
Vor vedea atunci dacă iertarea creştină se dă prea uşor în sf.
Mărturisire.
Se ştie din cazuri reale: pedeapsa suferită fără părere de rău
pentru crima săvârşită, nu e pedeapsă, nu are nici o urmare
bună.
Spiritual, omeneşte, în înţeles înalt, pedeapsa nu există decât
în propria recunoaştere a vinei şi în părerea de rău pentru
gre-şala săvârşită. Numai aceasta stare sufletească acopere scopul
pedepsei: îndreptarea.
* * *
Dar, se spune : sunt recidivişti destui şi între aceia cari
primesc iertarea în taina pocăintii. Desigur că sunt. Cei mai mulţi
se recrutează dintre oamenii cari nu-şi recunosc nici vina, nu
aii
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 405
nici adevărată părere de rău pentru greşele, nici hotărîre
sinceră de îndreptare. Dintre cei cari spun că Dumnezeu iartă uşor,
că pot greşi iară şi iară, şi vor fi deslegaţi. Aceştia, deşi vor
primi absoluţia preotului care nu poate citi în inima omului — nici
nu sunt iertaţi. Ei sunt cei cari îşi bat joc de celea sfinte.
Dar sunt destui cari recidivează din alte motive : voinţă prea
slabă, păcatul prea Înrădăcinat. Ei au avut părere de rău, şi-au
recunoscut vina, au avut propus de îndreptare, însă au alunecat din
nou din pricina slăbiciunii voinţei lor.
E o poruncă a iubirii ca aceştia să fie ajutaţi întru ridicarea
lor definitivă în picioare, e şi o necesitate pedagogică să fie mai
de multe ori iertaţi şi ridicaţi din căderea lor.
Dai Ar fi o realitate ideală, sau de desăvârşire, ca cel
îndreptat să nu se mai strâmbeze. Mulţi creştini au şi urmat acest
drum, şi-1 urmează.
Dar cine aşteaptă delà fiecare om acte de eroism, nu cunoaşte
natura omenească. Dumnezeu o cunoaşte. încă în gura Psalmistului a
pus cuvântul: „de şaptezeci ori câte şapte să iertăm greşelele
altora".
Aceia cari se arată intransigenţi, pretensivi până la
ferocitate, cari un înţeleg nici în taina Spovedirii decât o
singură des-legare, nu ştiu ce este iubirea, rădăcina iertării. Un
părinte e gata să ierte mereu fiului său, dacă bănueşte în el
voinţă de îndreptare, şi îi e milă de slăbiciunile pe care nu le
poate birui deodată. Dar Dumnezeu e părintele cel mai
desăvârşit.
Isus a spus, iertând pe Apostolii adurmiţ i : „Sufletul e treaz,
însă trupul e slab".
Scopul iertării e îndreptarea omului şi nu pedepsirea lui.
V.
Trecând delà ceea ce ne-a preocupat în capitolul precedent, şi
revenind la doctrina iertării, nu în Taina Spovedirii, ci ca act
psihologic realizat între oameni, va trebui să recunoaştem că
iertarea realizează de celea mai multe ori mai mult bine, aduce mai
multă îndreptare, decât pedeapsa.
Scopul şi al pedepsei, şi al iertării, fiind îndreptarea
de-aproapelui, este evident că, ceea ce faci din iubire, trebue să
fie mai ducător la ţintă decât ceea ce faci din obligamentul
slujirii dreptăţii.
In educaţia familiară e un principiu stabilit de milenii că,
prin dragostea faţă de copii reuşeşti să le dai o creştere cu mult
mai
-
406 CULTURA C R E S T A I ^ Nr. 6-7
bună, să le ajuţi Ia formarea unui caracter superior, decât prin
pedeapsă după fie care greşală. Vergeaua nu s'a dovedit a fi nici
odată un bun dascăl. Este adevărat că sunt cazuri când şi ea poate
fi întrebuinţată. Constrângerea externă e necesară uneori, dar dacă
ea nu provoacă îndreptarea internă, e zadarnică. In educaţia în
şcoală, ba chiar şi în armată, se folosesc tot mai rar mijloacele
constrângerii externe, pedeapsa. Pedagogia a ajuns la convingerea
că tratarea transgresorului cu iubire, aplicând principiul
iertării, e cu mult mai eficace pentru îndreptarea omului. Chiar şi
în închisori, în penitenciare, în readucerea minorilor căzuţi în
diferite viţii, pedeapsa nu se mai foloseşte decât în cazuri
externe.
Principiul educaţiei moderne în aceasta materie vrea să se
apropie de doctrina creştină a iertării. Să trezească în delicvent
recunoaşterea greşelii, să-1 facă să vadă cât e de urâtă şi
condamnabilă aceea greşală, cât e de potrivnică firii celei
superioare a omului. Şi ca urmare a acestei recunoaşteri, cel
greşit să simtă părerea de rău pentru vina săvârşită, şi să i se
nască în suflet dorinţa de îndreptare.
Iertarea adevărată e răgazul dat din toată inima pentru
îndreptare, interesul societăţii fiind nu de a ţinea cu zecile de
ani pe om în închisoare, eliminat din societate, eliminat,
nefolositor, şi de a-1 reda lumii tot aşa de căzut cum a fost la
intrare, ci de a-1 ajuta să se refacă spiritual, în conştiinţă, cât
mai în grabă.
Iertarea, chiar şi numai ca proces psihologic, este un mijloc de
a umaniza relaţiunile dintre oameni, de a eşi din violenţa
animalică şi de a birui prin spiritualitate.
Iertarea ca act spiritual este desmaterializare. Pornind din
iubire, susţinută din iubire, ea este menită să arate că alta este
legea materiei şi alta legea duhului.
Fulgerul se descarcă în trăznet fără nici o considerare la
urmări, unde loveşte, pe cine aprinde. Mania, ura, dorinţa de
răs-bunare prin facultatea noastră de a putea ierta, nu se descarcă
nicăiri, rămâne ineficace. Că iertarea şi nu „dinte pentru dinte",
e mai potrivită vieţii superior omeneşti, aşa cum a ridicat'o
creştinismul la înălţime, se poate desluşi din multe procese spiri^
tuale ale noastre.
N'ai avut cu cineva în viaţa ta nimic de împărţit . I-ai fost
chiar prieten, l-ai ajutat unde ai putut. Şi de-odată, într 'o
clipă de grea cumpănă pentru tine, îţi împlântă pumnalul pe la
spate. Reacţiunea firească nu poate fi decât închiderea inimei faţă
de un astfel de om. Pier toate sentimentele pe cari le-ai avut
faţă
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 407
e el. El ajunge un om mort pentru tine. De celea mai multe ori
reacţiunea nu se opreşte insă aici, ci mai depar te : urăşti pe
acel om, şi cauţi să te răzbuni pe el, plătindu-i cu aceeaşi
măsură.
Noul sentiment ce s'a trezit în tine, mania, ura, dorinţa de
răzbunare, dacă le vei cerceta mai de aproape, vei vedea că sapă
gropi urîte, rele şi primejdioase, în sufletul tău. Ele alimentează
mai mult instinctul animalic prin apa ce o adună în ele.
De unde, până atunci munceai şi dormeai liniştit, acum eşti
mereu treaz şi încordat, gata să te arunci asupra duşmanului ca
animalul de pradă asupra victimei sale. Ideile înalte, sentimentele
generoase, preocupările superioare, te părăsesc cu toatele.
Spiritul tău se strâmtează, preocupat acuma vecinie numai de două
trei sentimente aşa de rudimentare, încât par mai degrabă
instincte: duşmănia, cu revărsarea ei în răsbunare.
Oamenii cari nu-şi disciplinează voinţa pe drumul iertării sunt
vecinie întunecaţi, neliniştiţi, nemulţumiţi, şi nu-şi mai pot
vedea cu succes de ocupaţiile lor.
Şi, dimpotrivă, iertarea lărgeşte spiritul nostru, il luminează,
il umple de căldură. înfrângând, prin iertare, dorinţa de
răsbunare, sufletul nostru se umple iar de pace, facultăţile sale
pot activa normal. Elasticitatea spiritului creşte prin faptul că
prin voinţă îl destindem dupăce fără voia noastră, aproape
instinctiv, a fost încordat de fapta altuia spre ură şi
răsbunare.
Prin iertări repetate spiritul nostru se îmbracă cu tot mai
multă elasticitate, aşa că delà o vreme, la ofensa suferită, la
răul ce i se face, după o scurtă cutremurare, îşi revine la normal.
Astfel că, aproape în clipa răului ce i se face, omul poate judeca
liniştit, cu toată bunăvoinţa, şi să vadă cauzele din care a pornit
ofensa, şi nu pe ea însăşi. Adică omul prin virtutea iertării poate
ajunge aşa de departe încât să-şi explice, să caute a-1 înţelege pe
cel ce i-a greşit, şi astfel în chip firesc să depărteze delà sine
sentimentul urii şi răsbunării.
E o mare bucurie a vieţii să vezi oameni cari rămân perfect
liniştiţi în mijlocul insultelor ce cad asupra lor, a mizeriilor ce
li se fac. E chiar o minune a vieţii că dacă cineva îţi dă o palmă
pe obrazul drept, tu să-1 întorci şi pe cel stâng. Şi una şi mai
mare să iubeşti nu numai pe deaproapele tău, ci pe duşmanul tău ca
pe tine însuţi.
Dar la acestea realizări nu se poate ajunge decât prin repetarea
actului psihologic al iertării, prin voinţa ce presionează
hotărîrea de a ierta; o voinţă izvorîtă din iubire.
In definitiv, a ierta însemnează a iubi.
-
408 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
Ca element de pace internă, de linişte socială, de stabilire a
păcii între popoare, iertarea e dintre celea mai preţioase
mijloace.
Nu e, cum am arătat, o tendinţă firească a spiritului brut, ci o
floare, o virtute a spiritului creştin, care se hrăneşte din
iubire.
De aceea, cu cât iubirea e mai mare, cu atât şi iertarea e mai
sinceră, mai la timp venită, mai completă.
Pacea pe pământ, împărăţia lui Dumnezeu în lume, va veni numai
prin iertarea izvorîtă din iubire. Ura, duşmănia, pedeapsa,
răzbunarea, legea „dintelui pentru dinte", sunt porniri ale
spiritului natural, neatins de psalmul izvorît din legea cea nouă a
iubirii, din creştinism. Practicând iertarea din iubirea faţă de
Dumnezeu şi deaproapele, ne ridicăm din ordinea naturală a vieţii,
la ordinea supranaturală; delà acţiunea firească, la actul săvârşit
din graţia divină. Din fii ai omului ne ridicăm la înălţimea fiilor
lui Dumnezeu.
Cine se ridică până la înălţimea virtuţii de a putea ierta chiar
şi pe duşmanul său de moarte, merge cu vitejie pe urmele
Mântuitorului, care pe lemnul crucii se ruga pentru cei ce l-au
răstignit: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac".
Iată virtutea spiritului creştin, iertarea, poruncită şi născută
din iubire, care ar putea să şteargă aproape trei sferturi, dacă nu
toate, suferinţele, chinurile şi nenorocirile lumii, şi să aducă
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.
I. AGÂRBICEANU
-
CEVA DESPRE FRUMSEŢEA LITURGHIILOR ORIENTALE
Orientul creştin este foarte bogat în rituri şi limbi liturgice
Aşi spune că are un prisos de bogăţie Dar, cu toată variaţia
numeroasă a liturghiilor *), totuşi unele calităţi comune tuturor
riturilor menţin unitatea In multiplicitate şi, dacă am nega acest
fapt, am săvârşi o nedreptate. Fondul comun al acestor rituri
variate se vădeşte sub următoarele şapte aspecte: bogăţie teologică
cu conţinut dogmatic; bogăţie de învăţătură ascetică şi balsam de
evlavie*); folosirea deasă a Sfintei Scripturi; importanţa specială
ce se dă învăţăturilor patristice; lirismul poetic al imnografiei;
însfârşit, Riturile Orientale prin varietatea, strălucirea şi
popularitatea lor sunt într'a-devăr superioare riturilor
Apusene.
1. Bogăţia Teologică. — Numai despre bogăţia dogmatică şi morală
a liturghiilor răsăritene s'ar putea scrie cu uşurinţă o carte
întreagă, în care s'ar grupa, în ordinea subiectelor, bucăţi alese
din diferitele cărţi liturgice privind Trinitatea, întruparea,
Răscumpărarea, Eucharistia ca sacrament şi sacrificiu, Născătoarea
de Dumnezeu şi misterele sale, Biserica, primatul Sf. Petru şi al
succesorilor săi, Conciliile, Tradiţia, cele şapte Taine, cultul
îngerilor, al Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament, cultul
Moaştelor, al Icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. De sigur,
temele acestea sacre se găsesc şi în liturghia occidentală şi este
de dorit ca cineva să ne dea într'o zi o substanţială „Teologie
liturgică*. Dar în timp ce geniul apusean şi îndeosebi geniul roman
se mulţumeşte cu simple şi scurte afirmaţii, geniul răsăritean din
contră, îşi deprinde bucuros, chiar în câmpul dogmatic, însuşirile
literare, de a amplifica şi desvolta, cu riscul de a i-se reproşa
prea desele repeţiri. De altfel Răsăritul fiind de-a lungul multor
secole leagănul marilor erezii şi teatrul perma-
l ) Deşi orientalii înţeleg prin cuvântul «liturghie* mai ales
sacrificiul euharistie, totuşi noi, ţinând seama de faptul că
ştiinţa care tratează despre totalitatea serviciilor divine se
numeşte chiar de către orientali «Liturgică*, vom înţelege prin
cuvântul «liturghie» toate slujbele religioase cu caracter
public.
*) Fiindcă expieaia franţuzească «onction de piété» nu se poate
reda bine î i limba românească, deaceea rog pe onoraţii cetitori
să-mi ierte îndrăsneala de a traduce această expresie cu «balsam de
evlavie*.
2
-
410 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
nent al luptelor doctrinare, se înţelege de ce liturghia sa a
păstrat cu mai multă tărie răsunetul înflăcăratelor mărturisiri de
credinţă ortodoxă şi de ce a înfăptuit în mod constant, epocă de
epocă, principiul pe drept atât de celebru, care zice că puritatea
şi tăria învăţăturilor serveşte de îndreptar cultului şi
rugăciunii: Lex credendi legem statuii suplicandi.
Că liturgiile răsăritene constituesc, chiar mai mult decât
liturghia romană, un loc teologic ce merită să fie mai bine
exploatat decât cum a fost până în prezent, este un adevăr
necontestat; fiindcă pe lângă argumentele ad hominem ce îmbie
catolicilor în controversele dogmatice, ele pot să inspire
teologiei progrese ulterioare, să înfăţişeze meditaţiei cugetării
creştine orizonturi puţin sau chiar de loc cunoscute, să redea
întrun mod mai concret majoritatea tezelor teologice ale Sfinţilor
Părinţi, care se găsesc în actualele formule liturgice ca într'o
prelungire vie şi perpetuă. Mai ales teologia sacramentală, căci
deşi aceasta are, prin însăşi definiţia ei, un raport foarte intim
cu cerimoniile cultului, totuşi, până în prezent, studiul
aprofundat asupra riturilor orientale nu i-a dat tot profitul ce
pot să i-1 dea. Şi din acest punct de vedere, noi ne însuşim foarte
bucuroşi următoarele rânduri scrise în 1893, de un înfocat prieten
al Răsăritului creştin. „...Dacă Biserica are plinătatea
adevărului, credincioşii şi chiar preoţii n'au plinătatea ştiinţei.
Sf. Pavel îndemna pe Coloseni să crească în ştiinţa lui Dumnezeu:
„Creşteţi în ştiinţa lui Dumnezeu" Sf. Petru îşi încheia epistola a
doua îndemnând credincioşii să crească nu numai în graţie, ci şi în
cunoaştera Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos: .Creşteţi
în graţia şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru lsus
Hristos" ') Aşa dar, dacă este adevărat, ceea ce de altfel trebue
să credem, că Dumnezeu rezervează noi progrese generaţiilor
viitoare, şi dacă teologia, exegeza, filosofia creştină... pot
aştepta unele sporuri de lumină în viitor, atunci, aceasta nu va fi
decât când ştiinţa catolică îşi va îndrepta privirea spre Răsări t"
3 ) .
2. Balsam de evlavie; Euhologiul marilor devoţiuni. — Dimpreună
cu ştiinţa, şi evlavia catolică poate merge cu încredere să se
adape la izvoarele liturghiilor orientale. Enumerând mai sus
principalele subiecte dogmatice, pe care le amintesc mai des
cărţile sacre ale Orientului creştin, am enumerat, în acelaşi timp,
devoţiunile Bi-sericei şi ale sufletelor creştine. Elementul liric
şi efectiv găsindu-se totdeauna, la Răsăriteni, nedespărţit de
elementul doctrinar, de aceea
') Col. I, 10, •) H Petr., III, 18 ') E, BOUVY, tn Études
préparatoires au pèlerinage eucharistique de
Jérusalem, Paris, 1893, p. 224.
-
Nr. 6-7 CBTLTtJRfl CREŞTINA 411
fiecare carte liturgică adevereşte admirabil, cât de intim se
îmbină liturghia, teologia şi evlavia. Ce Euhologiu minunat este
Cartea de rugăciuni orientale, pentru acela care, practicându-le
sârguincios, le-a pătruns! Şi în feliul acesta, le-a găsit pline de
evlavie către Dumnezeul cel Viu al Prea Sfintei Treimi:
închinăciune Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt; rugăciunea de
adoraţie, de mulţumire, de iubire şi de cerere este zilnică, în
doxologiile sau exclamaţiile sacrificiului liturgic ori ale
celorlalte slujbe; în serviciile de Dumineca şi delà celelalte
praznice, rugăciunile acestea sunt mult mal stăruitoare. — Evlavie
către Hristos, către Cuvântul, care întru-pându-se devine fratele
şi Răscumpărătorul nostru; misterele Domnului, care constituesc,
pentru ca să mă folosesc de un cuvânt scump Sfinţilor Părinţi şi
liturghiilor orientale, zic, misterele acestea, care constituesc
dumnezeeasca economie a predestinării şi mântuire! noastre sunt
evocate într'un mod pe cât de gingaş pe atât de energic; cântece
înfocate de iubire „prea dulcelui lsus", expresie atât de înrudită
cu imnurile liturghiei apusene către Prea Sfânta Inimă a Iui lsus,
şi care se repetă aproape în fiecare rând din nenumăratele strofe
ale imnografiei bizantine, ca şi o obsesie sacră. Evlavia către
Patimile, Crucea şi învierea Mântuitorului este deosebit de
înduio-şetoare; evocarea acestora se reînoeşte în accente de triumf
şi gingăşie la slujbele de Dumineca.
Deşi, anumite aparenţe externe lasă uneoria să se creadă că
evlavia către Prea Sfânta taină a Euharistiei nu ar fi totatât de
vie în Răsărit ca în Apus, totuşi, toate cărţile sacre orientale
mărturisesc cu convingere, în cântări şi rugăciuni înflăcărate,
credinţa euharistică, şi în faţa acestora, evlavia catolică nu
poate decât să se edifice şi să se întărească.
Dacă, liturghia orientală nu întrece uneori liturghia apuseană
în evlavie către Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria,
Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor, de sigur o egalează, fiindcă
într'o splendidă coroană, ţesută din numeroasele, variatele şi
expresivele tropare de mărire, împreună amintirea Măriei cu a lui
lsus, la slujba din orice zi sau sărbătoare.
îngerii, incorporalitatea şi spiritualitatea cărora este
totdeauna proclamată, nu numai că sunt onoraţi cu sărbători şi
slujbe dedicate lor, ci mai ales sunt înfăţişaţi în rolul lor
tainic, dar rea], de concelebranţi sau conasistenţi şi de
conadoratori ai misterului euharistie.
Cât de mult sunt onoraţi sfinţii în liturghia orientală este de
prisos să mai vorbesc: Mineele sunt o probă sdrobitoare. — La fel
este de prisos să mai vorbesc şi despre cultul moaştelor şi al
2*
-
412 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
icoanelor, fiindcă este atât de desvoltat, mai ales cel din urmă
incât la prima vedere se pare de-a-dreptul exagerat.
Orientalii cinstesc pe cei morţi: se roagă şi oferă Sfânta
Jertfă pentru ei; în onoarea lor celebrează de două ori pe an, în
Sâmbăta „lăsatului de carne" şi în ajunul Rusaliilor o amintire
generală şi solemnă, cu slujbe speciale, întocmai cum fac Apusenii
la 2 Noem-vrie. Mai mult, în fiecare săptămână ziua Sâmbetei,
fericită alegere, este consacrată pomenirei morţilor şi cartea
liturgică numită Para-clitchi, (Octoichul cel Mare), — care conţine
slujbele din zilele de lucru de peste săptămână, după cele opt
glasuri, — are Sâmbăta, după Canonul tuturor sfinţilor un alt Canon
pentru morţi. Să ne permită onoratul cetitor să arătăm câteva
trăsături de ale liturghiei bizantine pentru morţi, pentru ca să
vadă, într'un singur exemplu un specimen aproape desăvârşit al
frumseţiior celor mai autentice ale riturilor orientale.
Ceremoniile înmormântare! au o splendoare lirică de-a dreptul
uimitoare. Să se judece după acest scurt pasagiu din imnul atât de
înduioşetor al „sărutării celei din urmă", în timpul căreia
asistenţii merg să sărute crucea de pe sicriu: „Mulţumind Iui
Dumnezeu, fraţilor, veniţi să dăm răposatului ultima sărutare, căci
a părăsit pe ai săi şi e gata să între în mormânt: nu se mai
îngrijeşte de cele deşarte şi de trupul mult pătimitor; rudenii şi
prieteni, de acum suntem cu totul despărţiţi! Să ne rugăm Domnului
să-1 odihnească" *)•
„Ce despărţire, fraţilor! ce jale, ce tânguire în clipa de faţă!
Veniţi să-1 sărutăm pe cel ce puţin mai stă cu noi, că-i gata să
fie înmormântat cu cei morţi şi să se despartă de toate rudeniile
şi prietenii. Să ne rugăm Domnului să-1 odihnească".
Aceste strofe incomparabile ar putea fi citate în întregime. Ne
mulţumim să dăm două tropare, în care, in câteva trăsuri de o
simplă dar bogată concizie, dogma şi îndemnul moral se împletesc cu
pioasa amintire a repausatului:
„Să cântăm cu evlavie măreţia întreită a unei Dumnezeiri,
strigând: Sfânt eşti veşnicule Tată, Fiule deasemenea veşnic şi
dumne-zeescule Spirite, luminează-ne pe noi care cu credinţă te
adorăm şi ne mântueşte de focul cel de veci...
„Hristoase, pentru rugăciunile Celei ce te-a născut, ale
Inainte-mergătorului tău, ale Apostolilor, ale Arhiereilor, ale
Cuvioşilor, ale Drepţilor şi ale tuturor Sfinţilor, pe robul tău
cel adormit îl odihneşte".
Liturghia din Sâmbîta „lăsatului de carne", închinată amintirii
morţilor, are accente de o mişcătoare catolicitate:
„Mântuitorule, care ne-ai răscumpărat pe noi cei muritori
prin
') Specimenele sunt traduse direct după originalul grecesc.
-
Nr 6-7 CULTURA CREŞTINA 413
însuşi sângele tău şi prin moartea ta ne-ai scăpat de moartea
cea amară şi ne-ai dat viaţa cea veşnică prin învierea ta,
odihneşte pe toţi cei cuvioşi adormiţi, fie în deserturi ori în
oraşe, fie pe mare ori pe uscat, sau în orice loc: pe împăraţi, pe
preoţi, pe arhierei, pe sihastri, pe călugări şi pe toţi oamenii de
orice vârstă, şi-i învredniceşte de cereasca ta împărăţie.
.înviind din morţi, Hristoase, stăpânirea morţii asupra celor ce
cuvios repausează o ai distrus, de aceea cu diadinsul te rugăm ca
pe servii tăi, care delà Adam şi până astăzi te-au adorat cu
nevinovăţie: pe părinţii şi fraţii noştri, pe prietenii şi
rudeniile noastre, pe toţi oamenii care cu credincioşie şi-au trăit
viaţa şi care s'au mutat delà noi în multe şi felurite împrejurări,
să-i odihneşti, Dumnezeule, în corturiie tale şi în sânul lui
Avraam şi să-i învredniceşti de cereasca ta împărăţie".
Insfârşit, să ţinem seama că în ritul bizantin fiecare zi din
săptămână este consacrată unui mister, unui sfânt sau mai multor
sfinţi, nu dintr'o devoţiune particulară, ci într'o strânsă
legătură cu liturghia, cam aşa cum „liturghiile votive" din
Missalul Roman sunt închinate anumitor zile. Dumineca, este
închinată învierii Domnului şi Prea Sfintei Treimi; Lunea, Sf.
îngeri; Marţia, Inaintemergătorului; Miercuria, (ziua trădării lui
luda) şi Vinerea (ziua răstignirii) sunt zile de pocăinţă şi au
tropare închinate Crucii şi Durerilor Preacuratei; Joia,
Apostolilor şi Sf. Nicolae, care reprezintă pe Sfinţii Părinţi ai
Bisericii; Sâmbăta, ultima zi din săptămână, reamintind o-dihna
dumnezeească de după creaţie şi pe cea veşnică, este închinată
tuturor Sfinţilor şi morţilor. Născătoarei de Dumnezeu, într'un
cuvânt, ii este închinată fiecare zi.
In această supraîncărcare, cauzată de închinările mai sus
amintite, care totuşi pot varia — mai ales în mănăstiri — trebue să
recunoaştem un fond foarte bogat în evlavie cu adevărat
catolică.
3 Bogăfie de învăţătură ascetică. — In afară de nenumăratele
îndemnuri ascetice şi morale, care sunt în strânsă legătură cu
învăţăturile teologice, după cum s'a putut vedea din troparele
precedente, extrase din rânduiala înmormântării, liturghia
orientală, mai ales cea bizantină, conţine o ne bănuită bogăţie de
rugăciuni de căinţă şi de pocăinţă. Numirea specială de „părere de
rău" este rezervată unei serii întregi şi bogate de slujbe care
exprimă cu o statornică şi evlavioasă uncţiune sentimentele de
căinţă ale sufletului pocăit, teama binefăcătoare de păcat şi de
pedepsele lui şi totodată generozitatea sfântă a iubirei
reparatoare. Cartea numită Paraclitichi conţine pentru fiecare din
cele opt glasuri mai multe Canoane inspirate de aceste sentimente
de pocăinţă. Această notă de pocăinţă, care nicidecum nu exclude
Încrederea, ci din contră o
-
414 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
întăreşte, se găseşte de altfel în toate cărţile liturgice şi In
toate ceremoniile. Cităm la întâmplare numai două tropare luate din
a-cest tezaur de evlavie doctrinală, care este „Rânduiala sfintei
Cuminecări".
„Doamne, cela ce te-ai născut din Fecioara, treci cu vederea
fărădelegile mele şi curăţeşte inima mea, făcându-o biserică a
preacuratului tău Trup şl Sânge; şi nu mă lepăda pe mine delà faţa
ta Cela ce ai nemăsurată milă.
„Născătoare de Dumnezeu, mulţimea păcatelor mele este
nenumărată, având nevoe de mântuire la tine mă refugiez, Curată; tu
singura binecuvântată, cercetează neputinciosul meu suflet şi roagă
pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să-mi dăruiască iertare de relele
ce le-am făcut".
Mineiul, sau culegerea slujbelor sfinţilor din fiecare zi a
celor douăsprezece luni, ar putea procura, cu numeroasele sărbători
ale călugărilor, sihastrilor şi asceţilor, o minunată colecţie a
virtuţilor principale ale vieţii creştine şi călugăreşti.
4. Întrebuinţarea Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură a avut
totdeauna şi în toate liturghiile un loc de frunte şi a jucat un
rol principal. Locul pe care-1 ocupă şi rolul ce joacă în
liturgiile răsăritene sunt unul din elementele cari contribuesc mai
mult la cunoaşterea exactă a diferitelor rituri şi la studiul
comparat al acestora, împărţirea Psaltirei In douăzeci de părţi
numite Catisme; distribuirea Psalmilor pentru diferitele ore
canonice; împletirea troparelor dumnezeeşti cu versete biblice,
etc., constituesc tot atâtea note caracteristice, ce ne fac să
pătrundem în inima Liturghiilor şi ne permit să ne urcăm până la
originile lor cele mai îndepărtate. A-celaşi lucru se întâmplă şi
cu împărţirea, peste întreg anul, a citirilor din Vechiul şi Noul
Testament. Epistolele, Faptele Apostolilor, dar mai ales
Evangheliile, in ritul bizantin, pentru a ne mulţumi numai cu un
exemplu, au un ordin mult mai sistematic decât în ritul roman. Mai
precis, ritul bizantin, pentru Epistolele şi Evangheliile Jertfei
euharistice, are o împărţire a pericopelor asemănătoare cu aceea a
cetirilor din prima Nocturnă a slujbei apusene. Aşa că o perioadă a
anului liturgic fiind consacrată, de ex , Evangheliei Sf. Matelu,
altă perioadă Evangheliei Sf. Luca, etc., se va putea indica precis
una sau cealaltă Duminecă din perioadă cu numele: Dumineca a noua a
lui Mateiu, a zecea a lui Luca, ş. a.
Poate chiar mai mult decât în ritul apusean, formulele liturgice
din Răsărit sunt pătrunse de idei şi expresii biblice. Acest lucru
reiese foarte bine din ţesătura Mânecatului din ritul bizantin,
pentru următorul motiv. Delà început acest oficiu a adoptat drept
cadru cântările din Vechiul şi Noul Testament, numite de Greci
ode
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 415
şi încetul cu încetul fixate în număr de nouă. Dar iată că
începând cu secolul VUI-lea, sau poate ceva mai înainte, intervine
o schimbare. S'a început să se intercaleze tropare sau strofe
imnografice printre ultimele versete ale celor nouă ode biblice.
Atunci s'a compus pentru fiecare din aceste ode un grup de tropare
homogène, al căror ritm şi melodie erau identice cu strofa
iniţială, irmos, inspirată şi ea mai mult sau mai puţin din însăşi
cântarea biblică. A-ceste grupuri de strofe imnografice au
constituit de atunci încoace tot atâtea ode extrabiblice, care
toate la un loc au fost numite Canon. Un exemplu tipic al acestui
fel de compoziţie, pătrunsă în întregime de suflu biblic, se poate
vedea în oda a VU-a şi a VlII-a a Canonului din Sâmbăta Mare,
inspirate din rugăciunea şi cântarea: Binecuvântaţi, a celor trei
tineri israeliji din cuptorul din Babilon:
„O, negrăită minune! Cel ce pe cuvioşii tineri din cuptor i-a
mântuit de văpaie, în mormânt se aşează mort, fără suflare, pentru
mântuirea noastră, a celor ce cântăm: Dumnezeul, Răscumpărătorul
nostru, bine eşti cuvântat...
„Cerul îngrozit să se minuneze şi temeliile pământului să se
cutremure că iată printre morţi se socoteşte şi'ntr'un mormânt
strâmt se sălăşlueşte Cel ce locueşte 'ntru cele de sus. Tineri
binecuvân-taţi-1, preoţi lăudaţi-1 popoare preaînălţaţi-1 întru
toţi vecii.
„Templul cel Fărăprihană năruindu-se, ridică Cortul cel căzut;
Cel ce locueşte întru cele de sus, al doilea Adam, s'a scoborît
până în adâncurile Iadului, la întâiul Adam. Tineri
binecuvântaţi-1, preo(i lăudaţi-1, popoară preaînălţaţi-1 întru
toţi vecii.
„învăţăceii îşi pierd curajul, iar losif din Arimateea cutează
căci văzând mort şi gol pe Dumnezeul lumii, îl cere şi-1 îngroapă,
strigând: Tineri binecuvântaţi-1; preoţi lăudaţi-1, popoară
preaînălţaţi-1 întru toţi vecii".
5. Importanţa elementelor patristice. Acest argument nu voim
să-1 desvoltăm în întregime, ne mărginim, doar, să sugerăm studiul
acesta acelora care cunosc binefăcătoarea şi minunata influenţă a
studiului Sfinţilor Părinţi. Citirea din operele patristice propriu
zise, în timpul slujbelor dumnezeeşti, este cunoscută mănăstirilor
din Răsărit, dar distribuirea lecturilor nu este atât de practică
cum e în Apus. Multe expresii teologice sunt bine atribuite unuia
sau altuia dintre Sfinţii Părinţi sau scriitori bisericeşti; iar
partea cea mai mare a imnografiei coincide cu cea mai înfloritoare
Epocă patristică.
(Va urma)
P. SÉVÉRIEN SALAV1LLE, A. A-
-
ARDEREA CADAVRELOR
Chestiunea asupra căreia dorim să insistăm in cele următoare, a
câştigat importanţă practică pe urma propagandei, ce i-se face mai
nou, de către Societatea „Cenuşa" la Bucureşti. Multe din
rezultatele civilizaţiei ne lipseau nouă Românilor; între acestea e
şi crematorul, cuptor pentru incinerarea resturilor pământeşti ale
celor ce se duc dintre noi. ,'S'au găsit deci oameni, cari să ia
iniţiativa In această direcţie şi acum capitala României-mari poate
să spună, că nimic nu-i lipseşte, ca să fie pusă într'un rând cu
marile centre din Apus!
Dar gravitatea chestiunii stă în aceea, că întreaga mişcare se
prezintă ca îndreptată împotriva religiei. Aşa s'a prezintat
crema-ţiunea modernă, din capul locului, cum vom vedea mai la vale;
şi aşa se prezintă la noi, Românii, cum ne putem convinge din
inter-vievurile publicate în ziare de corifeii mişcării.
Ori, tot ce se prezintă în România ca îndreptat contra religiei,
a Bisericii, merită atenţiune.
Vom căuta deci să examinăm cât se poate de obiectiv, în toate
amănuntele şi referinţele ei, chestia arderii cadavrelor şi vom
face concluziile necesare. Vom întreba istoria, vom conzulta
morala, igiena, sociologia, dreptul, estetica, dacă vreţi, şcl.
I. Istoricul chestiune! De când se arată pe pământ omul — homo
sapiens — el e
preocupat de îngrijirea resturilor pământeşti ale decedaţilor
lui. Găsim încercări de conservare a cadavrelor prin îmbalzamare —
ce sunt mumiile egiptenilor? — prin presărare cu sare de mare, ori
în alte chipuri.
In minunata sa novelă „Atala şi René" (trad. N. Daşcovici, Bibi,
p. toţi 548—9). Chateaubriand ne prezintă pe femeea indiană care-şi
mângăie în braţe copilul mort, apoi îl aşează pe o creangă, într'un
frunziş mirositor, mormânt aerian, mausoleu de flori şi .verdeaţă.
Ne prezintă mai departe pe cei desmoşteniţi, pribegind cu
osemintele părinţilor lor, învelite în piei de animale.. Am găsit
şi la alţi călători în ţările exotice descrierea obiceiului de a se
lăsa morţii să se usuce.
-
Nr. 6-7 CULTORA CREŞTINA 417
/. Vechimea inmormântărlt
Cel mai obişnuit procedeu a fost însă, la toate popoarele,
Înmormântarea celor decedaţi. Aşezarea lor In pământ, ca acolo să
se desăvârşească procesul de descompunere şi de reunire a materiei
cu sine însaş. înmormântarea se făcea totdeauna cu anumite rituri
religioase, iar locul, unde se punea mortul, era anume ales şi
desigur obiectul cultului multă vreme. Urmele cultului religios se
găsesc In aşezarea mortului, în obiectele găsite lângă oase.
înmormântarea a fost cea mai potrivită formă de aşezare a
cadavrelor, răspunzând acelui sentiment comun al omenirei, pe care
teologia îl derivă delà prima revelaţie şi care mult puţin a fost
întunecat mai târziu la diferitele popoare. O minunată apologie a
înmormântării o găsim în celebra tragedie a lui Sofocle, Antigona.
Eroina acestei tragedii, Antigona îşi propune să înmormânteze pe
fratele ei, Polinice în ciuda opreliştei regelui Creon al Tebei. Ea
se sfătuieşte cu sora ei, Ismena:
„... Creon a 'ngropat Pe unul doar din fraţii noştri cel iubiţi,
Lui Eteocte el i-a dat locaş de veci, Precum e datina delà strămoşi
şi delà zei; Pe Polinice insă, dârz a poruncit Să nu-1 îngroape,
nici să-1 plângă cineva, Ci trupul lui să stea neplâns şi
ne'ngropat Pe câmp, o pradă dulce poftei fiarelor"...
Şi când sora ezită să calce porunca regelui, ea zice: „... Eu nu
te silesc, şi chiar De ţi-ai întoarce vorb'acum şi-ai vrea să vii,
Eu n'aş putea să te 'nsoţesc. Tu fă ce vrei, Dar numai eu voiu
îngropa pe frate-meu. Sunt veselă că pot muri de-o crimă sfântă.
Murind eu, dragă, celui drag, zac lângă el. Cu cei de jos voiu sta
mai mult decât cu cei de-aci: Acolo veşnic voiu trăi. Iar tu de
poţi, Infrânge-acuma sfânta lege-a zeilor".
Ostaşul de pază aduce vestea, cumcă cineva a izbutit să facă
riturile îngropării lui Polinice. Toată străşnicia lui Creon fusese
zadarnică. El devine furios. Dă ordin să se aducă In faţa lui
vinovatul. E adusă Antigona. Luată la răspundere, cum de a
Indrăsnit să calce porunca regelui, îi răspunde:
„Nu-mi poruncise toate acestea mie Zeus, Şi nici dreptatea
zeilor de sub pământ. Eu ştiu că numai ei au dat legi veşnice, Şi
n'am crezut că tu, un simplu muritor, Să sfarmi nescrisa lege
dreaptă a zeilor;
-
418 CULTURA CREŞTAlN Nr. 6-7
Ea nu de azi şi nu de eri — deapururea Trăeşte, nimeni neştiind
de când s'a pus"...
Legea nescrisă, legea dreaptă a zeilor, legea veşnică, legea
înmormântării!...
2. Cremaţiunea Dar pe măsura, în care popoarele s'au depărtat de
— cum
i-am zis — prima revelaţie, intervenind şi alte circumstanţe
hotărî-toare, s'a introdus, alături de îngroparea morţilor, un alt
uz, devenit aproape general la păgâni: acela al arderii cadavrelor!
Obiceiul acesta, în raport cu întunecarea minţii popoarelor, a
degenerat până la arderea, împreună cu mortul, a lucrurilor ce-i
aparţineau, a femeilor chiar, cum se mai practică până azi în
Indii, pe unde nu poate ajunge controlul englezilor. (Bineînţeles,
în sine arderea cadavrelor e admisă de englezi şi e practicată pe
toată linia, cum ni-o arată dl General Găvănescul în descrierea
călătoriei, ce a făcut, împreună cu fostul Prinţ, azi Regele Carol,
în jurul pământului. A-supra acestei descrieri vom reveni!)
Să vedem, cum se prezintă acest obiceiu la diferitele
popoare.
3. Cremaţiunea la Greci şt Romani Arderea pe rug o găsim minunat
descrisă în Iliada, 23,1—256
şi în Odiseia 24, 35—94. Deci Ia Grecii din Asia mică s'a
introdus mai întâiu incinerarea. Asta din cauza răsboaielor
continue, care nu lăsau în siguranţă mormintele. Dar săpăturile lui
Schliemann au scos la iveală, că şi la Troia se practica amestecat:
îngroparea şi arderea. Chiar şi în Iliadă găsim, că Patroclu, adecă
duhul lui, ară-tându-se în vis Iul Achile, zice:
„Pune-mă în groapă curând ca aşa să pot trece pe poarta
Iadului... Nu mai viu eu înapoi, dacă trupul pe rug îmi veţi arde".
Iar Achile poruncise: „Trupul să-1 mistue aprigul foc şi mal iute
din faţa ochilor noştri să piară, ca oastea să-şi cate de lucru"
(23, 52—3. 7 0 - 7 5 ) .
La Romani s'a întrodus cremaţiunea ca şi Ia Greci, din cauze
accidentale. Plinius (Hist. Nat. 7, 54) arată, că în vechime
Romanii se îngropau. Dar dupăce au văzut, că în răsboaie se
spoliază mormintele, s'a întrodus arderea. Cu toate acestea, multe
familii au păstrat riturile vechi; însuş Sulla numai aşa s'a lăsat
să fie ars, fiindcă se temea să nu fie scos după moarte 1)- Uzul
acesta s'a întrodus
l ) Ipsum cremare apud Romanos non fuit veteris instituti; terra
conde-bantur. At postquam longinquis bellis obrutos erui cognovere,
tune institutum. Et tamen multae familiae priscos servaveie ritus,
sicut in Cornelia nemo ante Sullam dictatorem traditur crematus
idque voluisse veritum talionem eruto C> Marii cadavere. (A se
vedea şi Cicero, De legibus 2, 22. 56).
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 419
destul de curând, căci deja Numa, precum arată Plutarh, a
interzis să fie ars; dar a rămas paralel şi înmormântarea: legea
celor 12 table spune că în oraş.,. „Hominem mortuum in Urbe ne
sepelito neve urito".
La Greci şi la Romani arderea servea şi anumite pretenţii ale
luxului, iar peste toate acestea, era un postulat al filozofiei lor
despre materializarea sufletului, cum arată Ovidius (Tristitium I.
Elegia IV) şi Quintilian. Ei considerau sufletul ca ceva
semimaterial, ce e atât de concrescut ca trupul, încât — ca aurul
din minereu — numai cu ajutorul focului se poate scoate şi trece In
regiunile mai înalte. Asta se numea „consecratio cum rugo".
După cele două popoare, reprezentante ale clasicismului vechiu,
să vedem pe Evrei şi pe barbari.
4. La Evrei Despre Evrei ştim, că îşi ingropau morţii; numai în
mod excep
ţional, în timp de răsboiu ori de boale cantagioase, îi ardeau.
Citim la 1 Imp. 31, 12 că „s'au sculat toţi oamenii viteji şi au
mers toată noaptea şi au luat trupul Iui Saul şi trupul Iui
Ionatan, fiul lui, din zidul Vetsamulul, şi le-au dus în lavis şi
le au ars acolo". Asta s'a făcut din cauza că filistenii au
profanat trupul lui Saul, i-au tăiat capul şi l-au spânzurat pe
zidul Betsamului; ca să-1 asigure in faţa altor profanări, l-au ars
evreii. — Aşa ceva s'a putut întâmpla şi mai târziu.
Renumitul arheolog Dr. Jahn spune că mai târziu, pela anul 914
I. Hr. cremaţiunea a ajuns la rol onorific, aplicându-se chiar
împăraţilor. După captivitatea babilonică — spune mai departe —
Evreii au stat peste 200 ani sub stăpânirea persană, şi au
abandonat din nou cremaţiunea, ba au urît-o atât de mult, încât
talmu-diştii au declarat-o de obiceiu păgân.
Adevărul e, că afară de cazurile extraordinare, menţionate mai
sus, nu se poate dovedi, că la Evrei s'ar fi practicat sistematic
cremaţiunea. Câteva locuri din Biblie, la cari se refer
susţinătorii a-cestei teze (2 Par. 16, 14 — cazul Asa — 21, 19
etc.), nu dovedesc arderea cadavrelor ci arderea aromatelor la
înmormântare 2), de aceea Biblia Alexandrină (LXX) după care s'a
făcut cea românească, nu traduce „ardere", ca Vulgata (combustio),
ci „îngropăciune".
In legislaţia lui Moise (Facere 38, 24. Lev. 20, 14. 21, 9) era
arderea de viu ca pedeapsă pentru anumite păcate ale
desfrâului;
') Bibi. Archaologie, I. Theil II Band, Wien, 1797, pp. 549 urm.
') Vigouroux, Dictionnaire delà Bible, la cuvântul Crémation şi
Kath.
Szemle 1916 pp. 4 8 0 - 4 .
-
420 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
pe urmă se spune în Biblie (Ezech. 16, 20 şi 4. Imp. 17, 31) că
E-vreii îşi jertfeau copiii la zeii păgânilor; dar acestea n'au a
face cu arderea morţilor.
5. La popoarele barbare In ce priveşte popoarele barbare,
monumentele istorice ne
spun următoarele. Vechii Germani, cum ne arată Tacitus (Germania
c. 27), cuno
şteau arderea cadavrelor, nu ştim însă, dacă a fost obiceiu
general. Anglosaxonii au dus cu sine acest obiceiu din Germania. La
popoarele nordice găsim, din epoca de peatră, numai urme de
înmormântare, iar din epoca de bronz aproape numai urme cu cenuşele
morţilor. Legendele istorice, în baza obiceiurilor respective,
deosebesc epoca arderii, ca mai veche, de epoca înmormântării ca
mai nouă (brunaold şi hangsold); de aci se vede că la redactarea
acestor legende pierise deja amintirea epocei de peatră. Celţii,
după Însemnările lui Diodor (Bibi. hist. 5, 18) aveau arderea, dar
nu pe toată linia. Cu această restricţie avem să primim şl
relaţiunea lui Cesar despre Gali (De bello gali. 6, 19) spunând că
la aceştia se ardeau, cu decedaţii, toate lucrurile ce le avusese
dragi, chiar animalele, robii şi clienţii. Tot aşa ardeau pe morţi
vechii slavi, conform obiceiului adaus din Asia. Despre venzi scrie
sf. Bonifaţiu (Ep. 59) că femeea îşi ţinea de cinste, a-şi face
moarte, ca să fie arsă pe acelaş rug cu bărbatul ei.
La popoarele din India se menţine până azi cremaţiunea. In
Babilonia s'a găsit in secolul trecut o localitate denumită
Necropole, plină cu resturi de cadavre arse de jumătate; nu se
ştie, dacă s'au ars In localitatea aceea morţii unei boli
cantagioase ori resturile au rămas delà vreun popor străin, fiindcă
babilonienii nu ardeau morţii 2); o făceau canaanenii, fenicienii,
ca şi cartaginenii.
6, Creştinismul
In tot locul, unde a ajuns creştinismul, el a sistat obiceiul
pă-gânesc al cremaţiunii. Motivele le arătăm la locul său. Observăm
numai, că Românii prezentându-se în istorie ca popor creştin din
naştere, la poporul nostru nu putem vorbi de arderea cadavrelor,
decât In sensul, în care, durere, pare a se fi menţinut în unele
părţi 'până azi: arderea acelora, cari socotiţi fiind de strigoi,
se desgroapă noaptea pe ascuns şi se dau focului să-i mistue 8
)!
l ) Slavii păgâni... înaintea încreştinării lor, „brulaieat
leurs morts" p. 183 Lubor Niederle, Manuel de l'antiquité slave, I.
II. Paris 1925 p. 45. cf. „Grai si Suflet vol. IV. fasc. I.
') Wetzer-Welte, Kirchenlexikon, la „Leichenerbrennung". ')
Dovezi de această aberaţie avem, durere, şi după răsboiu.
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 421
Mai greu a mers sistarea obiceiului cremaţiunil acolo, unde ea
se menţinea direct din duşmănie pentru creştinism, cum a fost la
vechii saşi, la cari Carol cel Mare în Capitularde din 785 (No. 7)
a ordonat, că cel ce îşi arde mortul după obiceiul păgânesc, să fie
omorît şi el.
Tot aşa de energic a păşit împotriva cremaţiunii Mohamed. Prin
urmare, pela anul 800 în toate locurile, unde ajunsese
creştinismul ori islamismul, arderea cadavrelor a fost eliminată
din practica populară 1 ).
O mie de an! s'a menţinut această situaţie. A trebuit să vină
revoluţia franceză, ca să reînvieze o veche practică păgână.
7. Neocremaţionismul Dupăce la 3 Oct. 1793 Conventul din Paris a
abandonat cro
nologia creştina şi a stabilit, că anii se vor socoti delà 22
Sept. 1792 introducând în loc de săptămâni decade şi în loc de
sărbătoarea Duminecii, — tot a 10-a zi (decadele) ca zi de repaos;
iar la 10 Nov. al aceluiaşi an s'a declarat inexistenţa iui
Dumnezeu şi s'a inaugurat cu mare fast în biserica Notre-Dame
cultul raţiunii, punându-se pe tron, în locul altarului, o
cântăreaţă delà Operă ca personificarea supremei fiinţe: în
mijlocul acestor orgii ale patimilor dtslănţuite, şi-a reamintit
lumea şi de o altă practică a vechei lumi păgâne, de arderea
cadavrelor! In anul V. (1797) şi VII. (1799) al revoluţiei s'a
propus desfiinţarea înmormântărei religioase şi arderea
cadavrelor!
Conventul a delegat o comisiune, care să studieze chestia, dar
era greu a găsi ceva, ce să fie la demnitatea omului şi să excludă
religia. Aşa a rămas chestia cremaţiunii până la 1848. Atunci a
fost relua'ă în Franţa de către Bory de S . Vincent, Reynaud şi
Balzac; la 1849 în Germania de către Grimm, la 1853 în Italia de
către Coletti; la 1857 în Anglia de către Cobbe. La congresul
internaţional al medicilor ţinut la 1869 în Florenţa s'a adus
hotărîrea de a se lucra pe toate căile legislaţiei, ca în interesul
sănătăţii, actualul sistem de înmormântare să fie înlocuit cu
arderea cadavrelor. Iar la 8 Dec. 1869, ca o demonstraţie împotriva
sinodului din Vatican, s'a deschis Ia Neapol un congres
internaţional al francmasoneriei, la care „fraţii" au luat
angajamentul solemn, de a lucra cu toate mijloacele ce stau la
dispoziţie, neexcepţionând nici forţa revoluţionară, pentru
grabnica şi radicala înlăturare a catolicismului. Ca un mijloc
foarte potrivit li-s'a părut prefacerea cimitirelor în crematorii;
arderea morţilor având să nimicească orice credinţă în vieaţa
viitoare.
*) Kirchenlexikon 1. c.
-
422 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7
S'a început opera de propagandă, în Italia sub conducerea
dr-ului Pini Gaetano, a cărui corp s'a Incinerat la 1887 în Milano;
şl pe rând în toate ţările. S'au publicat scrieri, concurse pentru
cele mai bune sisteme de incinerare, s'au ţinut congrese naţionale
şi Internaţionale (Roma 1871. Dresda 1876. Milano 1877,1880.
Florenţa 1885, Milano 1887), s'au făcut memorii către guverne şi
parlamente, s'au construit crematorii, diferite sisteme (Milano,
Roma, Cremona, Bologna, Padua, Siena, S. Remo, Berlin Brema,
Breslau, Dresda, Gotha, Hamburg, Lipsea, Londra, Paris, Viena,
Zurich); s'a constituit „Liga tuturor societăţilor de cremaţiune
din Italia" şi în fine (1887) „Liga Internaţională a tuturor
societăţilor pentru arderea cadavrelor". Deosebit de vie a devenit
agitaţia din ziua, în care s'a aflat că la Roma Congregaţia
Inquisiţiunei la 19 Mai 1887 a interzis credincioşilor de a face
parte din vre-o societate de cremaţiune şi de a dispune să li-se
ardă trupul.
La anul 1911 erau în toată lumea 121 crematorii în funcţiune.
Ele se repartizau astfel: Italia 28, Germania 19, Anglia 13,
Elveţia 7, Franţa 5, Svedia-Norvegia câte 2, Dania 1, Statele Unite
33, Mexic 2, Argentina 1. Afară de acestea câte unul în Tunis,
Montréal, Rio de Janeiro, Montevideo, Adélaïde, Bombay, Calcutta,
Sanghay.
Rezultatele la cari s'a ajuns, le vom vedea mai la vale.
II. Critica Cremaţiune!. /. Principii
Cart sunt motivele, pentru cari religia creştină delà început a
abandonat cremaţiunea, adoptând exclusiv înmormântarea? Nu sunt
motive dogmatice în sensul că arderea morţilor ipso facto ar fi
ne-gaţiunea unui adevăr de credinţă, deci condamnarea cremaţiunei
nu e de flde, cum se zice în Dogmatică. E din raţiuni de
convenienţă.
încă Cicero a spus-o, că prin înmormântare trupul se redă
pământului şi aşa aşezat se acopere oarecumva cu pătura mamei sale
1 . . Credinţa creştină ne învaţă, că trupul omului, compus din
materiile pământului, are să se descompună în aceleaş materii, iar
la judecata din urmă omul va învia cu trup cu tot. Se cade deci, ca
procesul de descompunere să-1 lăsăm în grija nature), neavând noi
nici un motiv ca să-1 accelerăm. încolo să ascultăm ce spune mai
nou. Exc. Sa Mitropolitul Al. Nicolescu (Despre arderea morţilor,
în Calendarul delà Blaj pe 1928. pp. 1 1 1 - 2 ) .
„Moartea în ochii noştri, a creştinilor, este o pedeapsă, în
care e distrusă orice deşertăciune pământească şi prin care trupul
pătat
») De leg. II. 22.
-
Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 423
prin păcat, se 'ntoarce în ţărâna, din care a fost luat. «Căci
pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac). Dar tot după
învăţătura creştinească, moartea nu este o nimicire totală şi
definitivă, pentru totdeauna. Sufletul e ferit de moarte; iar
trupul el însuş e rezervat pentru învierea de apoi. Dacă arderea de
o parte exprimă gândul nimicirii, ea totuş exagerează acest gând,
mergând prea departe şi înlăturând oarecum ideea reîntoarcerii la
viaţă. Pe când ce idee minunată nu ne furişează în suflet
îngroparea cadavrelor! Iată corpul omului ascuns în măruntaiele
pământului, ca să devină nu peste mult pradă viermilor şi să se
unească cu ţărâna din care a fost luat. Iată un cadavru aşezat în
mormânt singuratic şi pustiu şi despărţit de persoanele dragi
rămase între cei vii. Deci nimicire \ Şi totuşi nu nimicire totală,
căci trupurile morţilor sunt aşezate într'un cimitir, adecă într'un
dormitor, cum ne dă a înţelege cuvântul grecesc „cimitir"
{KoipiTi'iQiov), aşezat în dormitor, unde numai dorm şi se
odihnesc, aşteptând trezirea cea din ziua de apoi. Sămânţa aruncată
în pământ trebue să putrezească, pentrucă să crească la primăvară
şi să răsară trupul fraged şi mlădios al plantei, nădejdea
economului harnic. „Seamănă-se trup întru stricăciune, sculase-va
întru nestricăciune" (Cor. 15, 42). Cât de minunat nu se potriveşte
deci înmormântarea creştinească cu gândul despre moarte, descoperit
de legea noastră creştinească! De altmintrelea, dacă lsus Hri-stos,
noul Adam, a murit şi a fost aşezat In mormânt, ca după 3 zile să
învieze, noi ceice suntem împreună altoiţi după asemănarea morţii
lui, şi învierii lui vom fi părtaşi, ca să mă folosesc de cuvintele
apostolului Pavel (Rom. 5, 6), trebue să ne asămănăm Iui Hristos în
moarte, în înmormântare ca să i-ne asămănăm cândva şi în înviere.
Intr'adevăr lsus Hristos este capul trupului bisericii. El este
începătura, întâiul născut din morţi (Col. 1, 18) el, cel întru
toate începător. Deci să i-ne asemănăm lui întru toate: în viaţă,
moarte, înmormântare, înviere".
Iată deci, că oricât de depreciată ar fi valoarea trupului ca
materie, după moarte 1 ), raţiuni de simbolică religioasă,
considera-ţiuni morale fac, ca — neavând nici un motiv deosebit de
a face contrarul — procesul de descompunere al aceluia să-1 lăsăm
în calea naturală, fără a ne nelinişti mult de cuvintele „mâncare
viermilor şi putoare", (aşa se cântă la înmormântare) cari pentru
un
*) Un învăţat din America a făcut socoată că corpul unui om
conţine: grăsime pentru a fabrica din ea 7 bucăţi de săpun; fer,
pentru a face din el un cuiu de mărime mijlocie, zahăr pentru a
umplea o sărătiţă; var pentru a spoi un coteţ de găini; fosfor,
pentru a pune cap la 220 chibrituri, praf pentru a descărca un
pislol mic. Toate acestea materii laolaltă au o valoare de 200
Lei... Cal. „Lumina Satelor" 1927 p. 61.
-
424 CCJLTORfl CREŞTINA Nr. 6-7
cadavru închis ermetic sub pământ, nu sună mai penibil ca multe
inconvlente ale trupului în viaţă!
Iată cum a intrat in conştiinţa popoarelor de religie
monoteistă, în cultura şi civilizaţia acelora, înmormântarea, ca
singură formă convenabilă de aşezare a morţilor.
2. Rezultatele Rezultatele la cari a ajuns neocremaţionismul nu
se pot numi
deloc uriaşe. Sunt interesante datele statistice atât sub
raportul cifrelor, cât şi sub acela al religiei celor incineraţi.
In cele 19 crematorii ale Germaniei dinainte de răsboiu au fost
arse la 1909, 4779 cadavre, provenind delà: 3727 protestanţi, 401
r.-cat., 38 catolici vechi, 220 izr., 65 de rel. liberă, 68
disidenţi, 11 budhişti, 249 aconfesionali. Deci protestanţii dau
78%, catolicii abia 13% al incinerărilor. Raportat la numărul total
al deceselor, după respectiva religie, s'au incinerat 0 07% la
catolici şi 0 3 % la protestanţi. In Italia, cu 28 crematorii, în
timp de 30 de ani (1877-1907), abia s'au incinerat anual 208, în
total 6251, ceeace raportat la numărul total al deceselor, abia
face 0026%, deşi s'au adus acolo multe cadavre din străinătate! In
Franţa în toate crematoriile abia au fost incineraţi la 1909, 422,
în raport cu numărul total al deceselor 0 0 4 % . In Anglia — ca şi
în Franţa altfel — sunt crematorii, unde într'un an nu se ard nici
zece cadavre. In Dania raportul e 0'05°/o
Mai nou se poate spune că cremaţiunea a dat înapoi în toată
lumea. Numai în Germania a luat avânt. In 1880 abia era în Germania
un cremator, în 1933 erau 109 cu 63.491 incinerări. In unele
regiuni ale Germaniei mai multe cadavre se ard decât se
înmormântează. Aşa în Braunschweig 53%, în Gera 60°/», în Meiningen
50%
Ce priveşte celealalte ţări, Anglia are azi 25, Austria 5,
Franţa 6, Italia 36, Cehoslovacia 10, Statele scandinave 24
crematorii. Pâoă la sfârşitul anului 1933 nu aveau nici un cremator
Spania, Jugo-slavia, Irlanda, Bulgaria şi Grecia (Kath. Kirchenztg
N. Salzburg 28 III 1935).
La Viena în anii 1923—33 au fost incinerate 26 696 cadavre, din
cari 15 896 bărbaţi şi 10 800 femei; 15 872 r.-cat. 5.449
acon-fensionali, 2.564 evangelici şi 2215 mozaici (Arbeiterzeitung
7 II 1933).
E clar, că unde există o religiozitate conştientă, cum e în
ţările catolice, apoi în Anglia, Dania, în ţările de nord,
cremaţiunea câştigă teren mai greu. Un mare inconvenient e
denegarea serviciului religios. La catolici — cum am amintit mai
sus — s'au dat ordine categorice în această privinţă, opreliştea
s'a legiferat după toată forma în Codex Juris Can. delà 1918 (cc.
1203, 1240 şi 1241). Preo-ţimea protestantă a hotărît în congresul
delà Eisenach la 1899, că
-
Nr 6-7 CULTURA CREŞTINA 425
preotul nu poate lua parte oficial nici la arderea cadavrelor
nici la vre o solemnitate împreunată cu aceea. înşişi rabinerii
ortodocşi au denegat orice asistentă religioasă.
Cu toate acestea protestanţii şi evreii săvârşesc funcţiuni
religioase la incinerări. România e prima ţară, unde biserica
ortodoxă a ajuns să se pronunţe In această chestie, şi constatăm,
că biserica ort. română — deşi canoane vechi nu există în această
materie — s'a declarat potrivnică cremaţiunei.
E interesant, cât de mult îi doare pe propagandiştii cremaţiunei
faptul că se deneagă asistenţa religioasă! Ori, întreaga practică e
introdusă cu tendinţa de a combate religia, deci nu că ei să
regrete posibilitatea ei, ci ar trebui să o declare chiar
inadmisibilă!
Dar propaganda se face pe alte motive. Pe motive de estetică, de
economie şi de igienă. Să le luăm pe rând!
3 . M o t i v e l e
a. Estetica Se zice că e mai frumos a fi mistuit prin flacăra
curată a
focului, rămânându-ţi cenuşa într'o urnă, ce va putea împodobi
casa ori grădina urmaşilor tăi, — decât a ajunge în pământ, cum am
spus mai înainte, mâncare viermilor! Lasă, că într'un mormânt bine
închis, cadavrul nu mai devine mâncare viermilor, dar de altă parte
nici incinerarea nu e un lucru aşa de poetic, cum cred unii că o
pot prezintă! Să vedem descrierea ei, în revista protestantă „Der
alte Glaube" anul 1911, după expunerea unui martor ocular:
„Sus în paraclis, preotul protestant face mortului serviciul de
adio. La un semn, sicriul porneşte şi se cufundă. Se aude în
capelă, cum ajunge în anticamera cuptorului şi se aşează pe şinele
ce duc în cuptor. Sună roţile, se deschide uşa de fer a cuptorului,
puţin dup'aceea se închide cu mare sgomot. Ce gânduri se nasc în
sufletele jalnicei asistenţe, la auzul acestora? Abia ajunge
sicriul în cuptorul încălzit la 1600 grade, într'o clipă se topeşte
de pe mort sicriul şi îmbrăcămintea. Chiar şi sicriul de metal. Iar
cadavrul stă încă, în jalnică goliciune, pe grătarul roşu. Cu
acesta nu isprăveşte cuptorul aşa de repede. Muşchii se
contractează de grozava dogoreaiă, membrele se îngârbovesc sub
durata mistuirei lente. Gândeşti că reînvie cadavrul în cazna
îngrozitoare, ca încă în ultimul moment să protesteze împotriva
acestei nimiciri forţate.
Arderea totală durează cam 3—4 ore. Atunci resturile mortului,
nemistuite de foc, cad prin grătar, în vatră. Şi întră în funcţiune
un puternic drug de fier, cu ajutorul căruia se adună pe o lopată
resturile de sicriu (aramă) şi de cadavru; dupăce au răcit, se
aleg
3
-
426 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-?
resturile de aramă, celelalte sunt resturile adormitului în
Domnul. . Am examinat urnele, călăuza mea îmi explica din greu, eu
însă în „urnele de probă" (ale unor animale — viţei, porci — arse
de probă), pe lângă cea mai bună silinţă, n'am putut descoperi
cenuşe, numai resturi de oase arse. Călăuza mea — paznic ia cuptor
— mi-a explicat, că doar adevărata cenuşe e luată de curentul
puternic al cuptorului, numai oasele mai groase rămân sub grătar.
M'a mirat şi aceea, cum pot încape resturile de oase ale unui adult
într'o cutie mică de tinichea; călăuza m'a lămurit, că dacă nu vor
să intre „cu frumosul" le îndeasă.
Toate aceste intimităţi nu