-
/ N
Istori’a Basericei Ronnesciunite cu Rom’a
delà
ineeputulu creştinismului pana in dilele nostre
de
Dr. ALESANDRU V. GRAM'Aprofessoriu.
P r e t i u l u : 1 esemplariu brosiuratu 1 fl. 50 cr. v. a.
Elasiu, 1881.
V
Cu t i p a r i u l u S e m i n a r i u l u i A r c h i d i e c e
s a n u .
J
-
Istori’a Basericei Romanesciunite cu Rom’a
delà
ineeputulu creştinismului pana in dilele nostre
de
Dr. ALESANDRU V. CffiAM’Aprofessoriu.
BCU Cluj-Napoca
RBCFG201800029
Blasiu, 1881C u t i p a r i u l u S e m i n a r i u l u i A r c
h i d i e c e s a n u .
-
MEMORIEI
MARELUI ARCHIPASTORIU
TANASIU I ANGHELUNOBILU DE CIU&UDIU
PREA DEMNULU PĂRINTE ALÜ SÂNTEI UNIRI
DUPA MULTI SECULI PRIMULU METROPOLITU ROMANE UNITU DE
ALB’A-JULI’A.
AUTORIULÜ.
-
Prefatiune.
Inca in prefatiunea Istoriei universali a basericei edate in
anulu 1881 amu fostu promisu, cà deçà ne va ajutá
Bunulu Domnedieu, nu preste múltú tempu vomu edà si Isto ri’a
particularia a basericei nostre romanesci. Bunulu Domnedieu in M
area Sa Indurare ni a ajutatu, câtu éta opulu promisu lu potemu
astadi pune in aintea onoratului publicu cetitoriu. Dorinti’a
nostra este, cá Onoratulu Publicu
cetitoriu se considere opulu acest’a numai de ace’a, ce voiesce
a fi, va se dîca de unu opu istoricu, in care ce’a ce a fostu
imprasciatu prin diverse opuri, este adunatu laolalta in unu
totu sistematicu, éra nice de cum de unu opu, ce relativu la
istori’a basericei nostre contiene lucruri cu totulu noue si pana
acum necunoscute, ce’a ce nu se pote aştepta decâtu delà unu
scrutatoriu istoricu de profesiune, care onore noi nu ni o
adrogamu.
Pre unde istori’a basericei nostre cu privire la unele
cestiuni este de totu întunecata, pre acolo dupa potintia ne amu
silitu a stator! unele ipotese, carora nice nu voimu se
li se. dé mai multa valore, decâtu a tâ t’a, câta se cuvine unei
ipotese.
-
Cu cugetulu, cà prin opulu acest’a amu facutu una
încercare de a dâ in manile clerului si a poporului nostru unu
opu sistematicu pentru istori’a basericei nostre, care lipsieâ pana
acum, si in sperarea, cà dupa noi alţii voru duce lucrulu si mai
departe, rogamu pre Onoratulu Publicu se-lu primesca cu
bunavointia.
B la s iu Sambat’a lui Lazaru 1884.
Autoriulu.
-
CuprinsuliLpag.
§. 1. Noţiunea si i m p a r t î r e a
...............................................1§. 2. Caracterulu
istoriei basericei romane . . . . 2
I §. 3. Folosulu istoriei basericesci a Romaniloru . . . 4§. 4.
Fontânile si literatur’a istoriei basericei parti-cularie romane .
. ...............................................7I Periodulu
antâiu.
Delà inceputulu creştinismului pana la Mîhailu Cerulariu? anulu
1— 1053 d. Chr.§. 5. Starea religiosa a Romaniloru in ainte de
in-
creştinare . .
.........................................................10ji §. 6.
Increstinarea Romaniloru din Daci’a Traiana . . 1 1ţ §. 7.
Propagarea ulteriora a religiunei creştine intre
Români dupa descălecarea loru in Daci’a Traiana . . 20, §. 8.
Increstinarea Romaniloru din Daci’a Aureliana . . 22
§. 9. Martirii romani in ambele Dacie antice . . . 2 4§. 10.
Ierarchi’a R om aniloru
...................................................... . 2 6
I § .1 1 . “Delaţiunea canonica a Romaniloru facia cu scaunulu\
Romei si facia cu Patriarchulu din Constantinopoln . . 33, § .12 .
Ritulu si limb’a rituale a basericei romanesci in
periodulu a n t â i u
.............................................................35§.
13. Literatur’a
basericésca...........................................................40
; § .14 . Moravurile Romaniloru in periodulu antâiu . . . 4
1
Periodulu II.Delà rumperea Romaniloru de baseric’a Romei pana la
unirea
Romaniloru Ardeleni 1053—1700.§. 15. Caderea Romaniloru delà
baseric’a Romei . . . 4 3§. 16. Urmările caderei Romaniloru delà
baseric’a uni
versala . ...............................................45§.
17. încercările Romaniloru de a se reuni cu ba
seric’a m a m a
........................................................ 50§. 18.
Unirea Romaniloru din coló de Dunăre . . . 5 2§. 19. încercările de
unire in Romani’a si Moldov’a . . 54§. 20. încercările de unire
făcute la Romanii din Ardelu . . 58§. 21. Episcopiele catolice in
tierile din coce de Dunăre
locuite de R o m a n i
........................................................61§. 22.
Nicolau Oláh Archiepiscopulu delà Strigonu . . 64§. 23. Metropoli’a
de Alb’a-Juli’a in Transilvani’a . . . 6 5
-
II
Periodulu III.Delà .Unirea Romanüoru ardeleni pana in dîlele
nostre 1700- §. 24. Introducere . . . . .§. 25. Starea basericei
romaneşti in Ardealu pre tempulu
Sântei U
niri......................................................§. 26.
Inceputulu unirei. Metropolitulu Teofilu §. 27. Continuare.
Metropolitulu Atanasiu §. 28. Sinodulu celu mare delà 1700, in care
s’a înde
plinita u n i r e a
...............................................§. 29. Urmările u n
i r e i ........................................................§.
30. Starea unirei dupa sinodulu celu mare pana la
mortea Metropolitului Atanasiu . . . .§. 31. Teologulu Jesuitu
de langa Episcopulu §. 32. Redicarea episcopiei Fagarasiului §. 33.
Sant’a Unire delà mortea Metropolitului Atanasiu
pana la episcopulu Joanu Inocentiu Clain .§. 34. Statulu Unirei
sub Episcopulu Inocentiu Clain §. 35. Castigarea dominiului delà
Blasiu si mutarea re-
siedintiei episcopesci acolo . . . .§. 36. Istori’a B la s iu lu
i.......................................................§. 37.
Monastirea Basilitiloru delà sant’a Treime din Blasiu .§. 38.
Statulu Unirei in dîlele Episcopului Petru Paulu
Aronu de Bistr’a . . . .§. 39. Scolele din Blasiu V* . . . . .§.
40. Episcopulu Atanasiu Rednicu . . . .§ .41 Episcopulu Gregoriu M
aioru.....................................§. 42. Episcopulu Joanu
Bobu . . . . .§. 43. Capitululu diecesei Fagarasiului . . . .§. 44.
Episcopulu Joanu L e m e n i
.....................................§. 45. Reactivarea Metropoliei
gr. catolice de Alb’a-Juli’a .§. 46. Originea diecesei gr. cat. de
Oradea mare .§. 47. C o n tin u a re
........................................................§. 48.
Diecesele cele noue a Gherlei si a Lugosiului§. 49. Romanii din
dieces’a Muncaciului§. 50. Legislatiunea basericésca si modulu de
gubernare
alu b a s e r i c e i
........................................................§. 51. C o
n tin u a re
.................................................................§.
52. Implerea beneficieloru, cualificatiunea si modulu
de sustienere alu c le ru lu
i.....................................§. 53. S i n o d e l e
.................................................................§.
54. Literatur’a basericésca . . . .§. 55. Literatur’a basericésca
mai noua . .§. 56. Ritulu in baseric’a romanésca unita §. 57.
Datin’a Pasciloru in baseric’a romanésca§. 58. Fundatiunile p i i
........................................................§. 59.
Moravurile p o p o ru lu i
...............................................
pag. -1883. . 77
. 78
. 80
. 83
. 87
. 94
. 100
. 104 . 106
. 109
. 110
. 116 . 119 . 125
. 127
. 138
. 144
. 148
. 150
. 154
. 156
. 161
. 167
. 169 . 175
. 178
. 181
. 187
. 192
. 199
. 206
. 210
. 216
. 219 . 222
•CHS»-
-
§. 1. Noţiunea si impartîrea.Sub istori’a particularia a
basericei romanesci intielegemu
istori’a basericésca a poporului aceluia locuitoriu in tierile,
ce ocupa teritoriulu anticeloru Dacii, Traiana si Aureliana, care
dupa resultatele unanime a toturoru scrutatoriloru istorici, justi
si nepreocupati, este descendentele colonieloru aduse de imperatulu
Traianu dupa debelarea Daciloru la anulu 105., si care pana in
dîu’a de astâdi ’si pastréza numele anticu si legitimu de: popom
romanu. Nu va tractâ asia dara istori’a particularia a baserecei
romanesci nice numai fasele, prin cari a trecutu baseric’a creştina
la Romanii din coce de Dunăre, nice numai fasele, prin cari aceasi
a trecutu la Romanii din colo de Dunăre, ci ea, deca e menita a fi
istoria basericésca a poporului romanu, trebue se enareze fasele,
prin cari baseric’a a trecutu la ambele aceste ramuri, cari
laolalta constituescu unu singuru poporu, poporulu rotnanu.
Impregiurarea, că din unii secuii avemu documinte mai numai despre
Romanii din tierile anticei Dacie Aureliane, éra in alţii mai numai
despre Romanii din tienuturile anticei Dacie Traiane, nu alteréza
intru nemicu definitiunea de mai susu, din causa, ■ cà
impregiurarea acésta ’si are căuşele sale istorice bine cunoscute.
Din tempurile, ce au fostu mai favorabili unui din acestea doue
ramuri, avemu documinte istorice mai numai despre acel’a. Inse de
aci nu urméza, cà eelu alaltu seau nu ar’ fi esistatu, seau a r’ fi
peritu cu totulu, pentrucâ precum vomu vedé in decursulu istoriei
acesteia, tempulu schim- bandu-si favorulu seu, numai decâtu incepu
a se ivi date istorice si despre celu alaltu ramu, crediutu mai
peritu de totu. Istori’a basericei romanesci cuprinde asia dara in
sine baseric’a toturoru Romaniloru din drépt’a si din stang’a
Dunărei.
Ce atinge impartîrea istoriei basericei romane, si in specie
impartîrea cronologica, câ de mai mare momentu, nu avemu de câtu se
aplicamu si la ea regul’a generala, dupa care toti istoricii se
indatenéza a face impartîrile in istoria. Se dau eveneminte chiaru
si in istori’a omenimei, câ se nu dîcemu in istori’a unei naţiuni
si a unei baserice, cari influintiéza asia de adêncu in vieti’a
1
-
2
omenimei, respective a unei naţiuni seau baserice, câtu de
atunci in coló vieti’a loru, déca si nu escMsivu in tote
privintiele si in tote manifestările, dar’ celu pucinu in cea mai
mare parte, se pare, că a luatu cu totulu altu cursu, altu sboru si
alta direptiune. Evenemintele acestea s’au indatinatu istoricii a
le consideră de elementele cele mai logice* vase dîca de metele
cele mai naturali la impartîrea istoriei.
Ore se dau si in istori’a basericei romanesci atari eveneminte
afundu taiatorie in viéti’a basericésca a poporului romanu ? Si
déca se dau, cari suntu acelea? De siguru că se dău, si inca de
asia mare momentu, precum la pucine alte popore din Europ’a. — Ce
evenementu mare, de si de trista memoria este caderea Romaniloru in
desbinarea grecésca de una parte, de alta parte reintorcerea unei
parti însemnate din éli érasi la comuniunea cu mam’a baserica a
Romei! Dupa celu de antâiu viéti’a basericésca si literaria a
Romaniloru se pare, că a voitu a apune pentru totu de a un’a, dupa
celu de ălu doile din contra a resaritu érasi că din mormentu. Din
care causa acestea doue eveneminte ni voru servi de indreptariu in
impartîrea istoriei basericei romane.
Astu feliu istori’a basericei romane o vomu imparti in trei
période. Periodulu antâiu se va estinde delà inceputulu
increstinarei Romaniloru pana la caderea loru in desbinarea
grecésca pre tempurile Patnarcului Constantinopolitanu Michailu
Cerulariu, adecă delà an u lu i—1053. Periodulu alu doile delà
caderea loru in desbinarea grecésca pana la unirea Romaniloru
ardeleni cu baseric’a Romei delà 1053—1700. Periodulu alu treile
delà unirea Romaniloru ardeleni pana in dîlele nostre 1700—
1882.
Ce atinge impartîrea sistematica îndatinata a se face in tote
istoriele basericesci, trebue se marturisimu, că ace’a trebue se o
omitemu cu totulu din caus’a obscuritatei celei de multe ori mari,
ce domnesce in istori’a basericei romanesci mai cu séma in cele
doue période de antâiu.
§. 2. Caracterulu istoriei basericei romane.Romanii că locuitori
in orientulu Europei dupa parasirea
Daciei de catra imperatulu Aureliânu, n’au potutu remané scutiti
de tote nenorocirile acele, ce le au ajunsu pre tote poporele
Europei orientali pana in tempulu mai nou. Ma Romanii că locuitori
ai Daciei antice, ce eră port’a Europei, au fostu cu multu mai
tare
-
espusi ataroru nenorociri, cá alte popore. Mai bine de una mia
de ani delà desiertarea Daciei prein Aurelianu a fostu tier’a
acést’a
> cutrierata, si câte odata sí domnita de mai tote poporele
barbare, î ce au incursu preste Europ’a. In tempurile acestea de
trista aducere> aminte nu numai institutiunile civili, dara nice
cele basericesci n’au
potutu la Romani se se desvolte in unu modu naturalu, pentrucâ
in totu decursulu celu lungu alu seculiloru acestor’a antâi’a
cugetare a poporului roinanu, carea le absorbieâ pre tote
celelalte, erâ si
; trebuieâ se fia, aperarea patriei in contr’a poporeloru celoru
multe,; ce cá una tempestate de mare se versâu in continuu preste
elu.• De aci a urmatu, cà viéti’a basericésca a Romaniloru in
tempulu \ acestu lungu a trebuitu se decurgă tare linu si fara de a
face î scomotu mare in lume. Afara de ace’a comerciulu basericescu
alulI Romaniloru cu celelalte popore, si cu deosebire cu cele din
apusulu I Europei inca a trebuitu se fia de una insemnatate tare
pucina. [•' Urmarea naturala a impregiurariloru acestora este , cà
istori’a ; basericei romane in tempulu acest’a indelungatu este mai
preste [ totu obscura si in mare parte neseeura.I In sedii celi doi
in ainte de Aurelianu impregiurarile Romaniloru ̂ si déca nu se
potu numi preste totu favorabili, dara la nice unu
j casu nu au fostu asia nefavorabili si vitrege cá in seculii
următori. { Si totuşi istori’a basericei romane si in seculii
aceştia este mai I obscura, mai necunoscuta si mai neseeura cá in
seculii următori. I Caus’a aparintiei acesteia este de a se cautâ
in relatiunile de pre I atunci a le basericei creştine preste totu.
In seculii celi trei din I inceputu baseric’a creştina cu pucine
intrerumperi fiendu mai in I continuu persecutata si asuprita, de
sine se intielege, cà si vieti’a I ei a trebuitu se fia ascunsa in
mare parte. Din caus’a acést’a I istori’a basericei creştine preste
totu in aceşti trei secuii este pucinu I cunoscuta, si mai nu avemu
alta foutâna despre ea de câtu istori’a I basericesca a
Iuu,Eusebiu. Istori’a basericei romane cá parte a i istoriei
basericei creştine universali inca trebue se aiba aceasi nota I si
caracteristica de obscuritate si nesecuritate in seculii aceştia cá
; si istori’a basericei universali.f Abié in tempurile mai noue, si
mai cu séma delà unirea s Romaniloru ardeleni in coce istori’a
basericei romane incepe a fi
mai cunoscuta si mai secura, deşi chiaru si in tempulu acest’a
elassieu alu basericei romane mai esistu întrebări si cestiuni
-nu
; de pucinu momentu, ce nu se potu deslegâ inca cu securitate
deplina.
-
4
Afara de aceste una caracteristica nu de pucinu momentu a
istoriei basericei romane este, ca in tempurile cele vechi mai tote
cunoscintiele; ce le avemu despre baseric’a romana, se reducu la
Romanii de preste Dunăre, éra in tempurile mai noue la Romanii de
din coce de Dunăre. Caus’a aparintiei acesteia jace in im-
pregiurarile tempuriloru. In seculii acelia de demultu, cându
Daci’a Traiana erâ totu mereu cucerita si calcata de popore
barbare, viéti’a baserieésca s’a potutu desvoltá mai bine la
Romanii de din colo de Dunăre din Daci’a Aureliana. Din caus’a
acést’a seculii aceştia ni subministra mai multe date cu privire la
viéti’a baserieésca a Romaniloru de din colo de Dunăre. In
tempurile mai târdii inse impregiurarile s’au schimbatu cu totulu.
Romanii de din colé de Dunăre au cadiutu la olalta cu Grecii si cu
celelalte popore in manile Turciloru. Prin acést’a viéti’a loru
baserieésca a fostu multu împiedecată, si datele istorice cu
privire la baseric’a loru incepu a fi mai rare. Inse din contra
totu pre atunci Romanii de din coce de Dunăre au incetatu de a mai
fi in continuu espusi incursiuniloru barbare, vieti’a loru civila,
politica si baserieésca a inceputu a lua unu sboru ore care. Din
caus’a acést’a si datele istorice cu privire la baseric’a
Romaniloru de din coce de Dunăre incepu a fi mai dese si mai
secure. Astufeliu deçà voimu a subsumâ pre scurtu caracterulu
istoriei basericei romaneşti, atunci trebue se dîcemu, că
caracterulu ei preste totu pana la unirea Romaniloru ardeleni cu
baseric’a Romei este leganarea produsa de oresicare obscuritate si
nesecuritate, ce până la Aurelianu ’si are caus’a in impregiurarile
triste a le basericei universali, éra dupa Aurelianu mai pana la
unirea Romaniloru ardeleni' in impregiurarile politice nefavorabili
ale Romaniloru. De alta parte obscuritatea si nese- curitatea
acést’a in tempurile vechi este mai mare cu privire la Romanii din
coce de Dunăre, éra in tempurile mai noue cu privire la Romanii din
colo de Dunăre.
§. 3. Folosulu istoriei basericesci a Romaniloru.Folosele
împreunate cu unu studiu seriosu alu istoriei basericesci
universali suntu împreunate si cu unu atare studiu alu ori cărei
istorii basericesci particulari, si prin urmare si cu istori’a
particularia a basericei romane. Precum preabunulu Domnedieu
conduce intréga omenimea prin s. baserica spre unu scopu ultimu,
chiaru asia
-
5
Í conduce prin s. baserica pre una fia care naţiune, pre unulu
fia ;■ care poporu, si prin urmare si pre poporulu romanu. De aci Í
urméza, câ precum din istori’a universala a basericei invetiamu a I
cunosce câlile cele sublime aleProvedintiei domnedieesci in
conducerea I omenimei, chiaru asia din istori’a partieularia a
basericei romane î invetiamu a cunosce câlile cele minunate ale
Provedintiei domnedieesci f in conducerea acestui poporu, ce in
vieti’a lui de 18 sute de ani i a avutu a indura atâte nefericiri.
Una urmare naturala din aceste 1 apoi este de una parte crescerea
confidintiei in Provedinti’a ' domnedieésca facia cu poporulu
romanu, carea, precum dîce S.
Apostolu Paulu : „nu m lasă se ne ispitimu mai multu de câtu
rnrnu foté sustiené“, de alta parte crescerea iubirei catra
baserica si stimei facia cu naţiunea, câ câtra unu opu a lui
Domnedieu, si
: inca câ câtra unu opu, ce-si are cbiamarea sa sublima in
consiliele : cele minunate a Ie Provedintiei domnedieesci.; Afara
de ace’a proietiele cele multe din Testamentulu Vechiu ■ si Nou, ce
se implinescu in continuu in s. baserica, s’au implinitu . si se
implinescu totu mereu si in baseric’a romana. Contemplarea
implinirei acesteia atâtu de minunate nu o potemu face fara de
unu studiu alu istoriei basericei romane. Astufeliu studiulu
istoriei basericei nostre devine pentru noi unu argumentu momentosu
alu convictiunei despre adeverulu religiunei creştine.
Mai incolo precum istori’a universala a basericei, si cele
particulari ale uneia fia cărei naţiuni ni aréta una mulţime de
esemple strălucite de pietate, de virtute si de constantia, in cari
se edifica sufletulu celu piu crestinu, chiar’ asia si istori’a
partieularia a basericei romane ni aréta in abundantia atari
esemple strălucite, la cari sufletulu celu piu romanescu şe pote
edifică cu atâtu mai placutu, cu câtu ele suntu date de barbari, ce
suntu osu din osele
i nostre si sânge din sângele nostru.In specie pentru unu
teologu este istori’a basericei romane
; de mare folosu, pentrucâ ea este unu campu, in care si pote
inavutî cunoscientiele in tote celelalte discipline teologice.
Astufeliu istori’a partieularia a basericei romane aréta, cum s’au
pastratu in poporulu romanu, in cărţile lui rituali, in datinile si
usantiele lui
f religiöse in tote tempurile chiaru si articlii aceia de
credintia, ce !.. sedusu de alţii separeá, cà nu voiesce se-i
primésca. Impregiurarea ! acést’a este de mare momentu pentru
cunoscintiele dogmatice ale I unui teologu. Mai departe studiulu
istoriei particularie a basericei
-
6
romane ni aréta institutiunile si legile basericesci ale
poporului romanu de una parte, de alta parte pre acele ni-le
manifestéza in deplina consonantia eu principiele basericei, pàna
candu élu a remasu unu corpu eu baseric’a marna. Acést’a nu pote se
nu reverse lumina mare preste cunoscintiele juridico-canonice ale
unui fia-carui teologu.
Nu de mai pucinu momentu este studiulu istoriei particularie a
basericei romane si pentru istoriculu -profanii. Acést’a, pentrucà
precum delà intemeiarea creştinismului istori’a civila, sociala si
politica a unui fia-carui poporu din Europ’a este in strinsa
legătură cu istori’a lui basericésca, chiar asiá si la poporulu
romanu. Si precum la tote poporele Europene multe institutiuni si
multe legi civili nu au fostu altu ceva decâtu eflucsulu
principieloru etice si juridice creştine, chiaru asiá si la.
poporulu romanu. Studiulu legaturei si nessului acestuia profundu
precum de una parte este de mare folosu pentru ori ce jurisconsulta
si barbatu de statu, asia de alta parte nu se pote castigâ decâtu
prin unu studiu alu istoriei basericei romane. Ma dupa ce, precum
este cunoscuta, aventulu literariu la naţiunea romana a fostu totu
de a un’a in cea mai strinsa legatara cu istori’a, impregiurarile
si starea basericei, de ace’a studiulu istoriei particularie a
basericei romane este de nespusu de mare folosu si pentru
istoriculu literariu. Afara de ace’a, câta de avuta este istori’a
basericei romane de obiecte din cele mai plăcute si mai nimerite
pentru artile cele frumose! De unde urméza, ca nice artistului
mtionalu nu i este iertata a neglege studiulu istoriei basericei
romane.
In urma nimene ignoréza, cà pàna in tempurile mai noue sant’a
baserica la Romani pre langa chiamarea ei cea sublima de a realisâ
imperati’a lui Domnedieu in midîloculu poporului roma- nescu, a mai
avuta si alta chiamare voita de Provedinti’a Domne- dieésca,
chiamarea ace’a atâta de respectata si de pretiuita de toti
Romanii, de a figurá câ conservatori’a si aperatori’a limbei si
nationalitatei nostre in midîloculu vicisitudiniloru celoru multe,
ce le au adusu preste poporulu romanu tempulu cu impregiurarile lui
istorice. Astu-feliu fenomenulu acela istoricu interesanta, de dupa
care poporulu romanu in unu tempu asia de îndelungata si de multe
ori asiá de greu si de asupritoriu, totuşi si-a pastratu intacta
limb’a stravechia si caracterulu seu nationalu, nu-lu potemu nice
pricepe, nice pretiui fora de unu studiu alu istoriei basericei
-
— 7
particularie romane. Afora de ace’a cui i este necunoscuţii, ce
parte a luatu si clerulu romanu totu de a un’a in lupt’a pentru
interesele vitali ale natiunei, pentru esistintia si cultura, si
cum in unele locuri pana in dîu’a de astàdi este mai uniculu
elementu constantu si neperitoriu in lupt’a acest’a ? Clerulu
romanu in chia- marea acést’a, ce e dreptu onorifica, inse totu de
odata si grea, de nicairi nu pote suge taria, constantia, curagiu,
prudintia si încredere in sine câ din studiulu istoriei basericei
romane. Aici va aflâ clerulu romanu modele de imitatu in tote
virtuţile, ce le pretinde una atare lupta delà ostasii sei, aici va
află archirei consumaţi de iubirea sântei baserici si a natiunei,
preoţi si alti barbäti, ce si-au sacrificatu totu pentru baserica
si naţiune, cu unu cuventu aici va aflâ clerulu romanu nutrimentu
adeveratu pentru sufletulu seu.
Tote aceste ni aréta invederatu, câtu de mare este momentulu si
insemnatatea, ce o are astàdi studiulu istoriei basericei romane
pentru clerulu si poporulu romanu.
§. 4. Fontânile si literatur’a istoriei basericei particularie
romane.
I. Ce se dîce preste totu in ori si ce istoria universala a
basericei despre fontânile istorice, ace’a are valore si despre
fontânile ori si cărei istorie particularie, a ori si cărei
baserice, si prin urmare si despre istori’a particularia a
basericei romane. Pre langa ace’a din legatur’a cea intima, in care
a fostu la Romani viéti’a baseri- césca cu viéti’a civila, urméza,
ca in mare parte mai nu se potu deosebi de olalta fontânile
istoriei civili de fontânile istoriei baseri- cesci. Astu-feliu, câ
se tacemu de altele, mai tote elucubratiunile barbatiloru romani
erudiţi, a caroru objectu este istori’a civila, politica si sociala
a Romaniloru, in mare parte se potu consideră si câ totu atâte
fontâni ale istoriei basericei romane. Si in adeveru
elucubratiunile aceste i si prestéza istoricului basericescu unu
ajutoriu forte mare.
In specie ce atinge istori’a basericei romane in decursulu
periodului antâiu, pucinele date, ce le avemu din tempulu acest’a
suntu mai tote scose din scriitorii creştini, ce au infloritu pre
atunci. Éra ce atinge mare parte din istori’a tempuriloru din
periodulu alu doile, ace’a, deşi pucina, mai câ nu o potemu culege
de aiure, decâtu din istoricii bizantini. In urma ce atinge
periodulu alu treile delà unirea Romaniloru ardeleni până in dîlele
nostre,
-
8
fontân’a cea mai însemnata suntu archivele ordinariateloru
episco- pesci, si in specie celu dio Blasiu si Oradea Mare.
. Lips’a *ea mare de date istorice, ce o intempinàmu in unele
période a le basericei romanesci, ne silesce, cà se facemu usu si
de analogia, cá de una fontâna istorica, fora inse de a pretinde,
câ deductiuniloru făcute cu ajutoriulu analogiei se li se dé valore
mai maré, de câtu cum potu se aiba ori ce deductiuni de genulu
acest’a.
II. Ce atinge literatur’a istoriei basericei romane avemu de
insemnatu, câ numai târdîu in coce au inceputu a se állá si intre
Romani barbati erudiţi, cari dupa ostenele multe si îndelungate au
luatu asupra-si sarcin’a cea grea de a compilâ in modu sistematicu
unele parti ale istoriei basericei romane, seau a culege si edâ
datele relative la ea. Cu aceştia se incepe literatur’a istorica a
basericei romane. Intre aceştia mai însemnaţi suntu celi trei
părinţi ai literatu ra romane preste totu, Sincai, Maioru si Clain,
cari au fostu celi de antâiu, ce cu poterea spiritului si a
diligintiei si-au ruptu cale prin intunereculu istoriei basericei
romane. Pana in dîu’a de astâdi scrierile acestoru trei barbati
epocali, pre langa tote defectele, ce se afla si prin scrierile
loru, nu si-au pierdutu mai nemicu dein meritulu si insemnatatea,
ce o au pentru studiulu istoriei basericei si a natiunei romane.
Până in dîu’a de astâdi opurile loru forméza bas’a si prestau
ajutoriulu celu mai mare ori si cărui istoricu romanu, fia civilu,
fia basericescu. Din care causa numele loru in literatur’a romana
si in specie in literatur’a basericei romane nu vâ peri nice odata.
Nu de pucinu momentu pentru cunoscerea istoriei basericei romane
este si miculu opsioru alui Teodora Aronu canonicu onorariu alu
diecesei de Oradea mare intitulatu : Anotari din istovi’a
eclesiastica despre urdîrea si lotir eacredintiei creştine intre
Romani. Multu a desudatu in adunarea de documinte istorice relative
labaseric’a romana si veteranulu literatu si prepositu in
capitululu metropolitanu din Blasiu Timoteu Cipariu, care
resultatele scrutariloru sale îndelungate si le-a publicatu in
Archiva pentru filologia si istoria, dara mai cu séma in opulu
intitulatu : Acte si fragmente latine romanesci pentru istovi’a
basericei romane mai alesu unite. Afora de ace’a.in tempulu mai nou
au inceputu a se prelucra istorii scurte ale basericei romanesci
prin siematismele celoru patru diecese romane unite. In istori’a
universala a basericei au intercalatu câte ceva si despre baseric’a
romanésca Prepositulu metropolitanu din Blasiu Basiliu Batiu si
Metropolitulu
-
I -t
ís
IF
Andrem Siayun’a. Cu adunarea acteloru sinodali si cu scrutarea
mai multoru cestiuni de ale basericei romane s’a ocupatu canoniculu
cancelariu din Blasiu Joanu M. Moldomnu, care si-a publicatu
resultatele scrutariloru sale parte in opuri separate, parte in
Archivulu pentru filologia si istoria. Mai departe unele cestiuni
din istori’a basericei romane suntu tractate si prin foile romane,
prin cari au esitu din candu in candu chiaru si biografii de ale
barbatiloru mari basericesci. Intre aceste mai însemnate suntu:
Fora pentru minte, inima si literatura, si: Transilvania ambele sub
redactiunea neobositului Publicistu Itomanu Georgiu Baritiu. Unu
opu voluminosu, ce se ocupa cu baseric’a romana mai cu séma din
Ardealu, este opulu archimandritului Nicolau Popia intitulatu :
Vechi’a Metropolia romana. Opulu acesta inse in diuma- tatea antâia
pentru tendintiele lui confesionali prea marcate, precum si pentru
superficialitatea, ce-lu caraeteriséza, este de pucina valore
istorica, prin urmare si de pucinu folosu pentru studiulu adeveratu
alu istoriei basericei romane. Era in Romani’a s’au ocupatu ex
professo cu studiulu istoriei basericei romanesci Archireulu
Filaretu Scribanu in opulu seu: istori’a basericésca a Romaniloru
si I. D. Petrescu professoriu la seminariulu din Argesiu in opurile
Mitropo- liele tierei si Martirii crucei in ambele Dacie. In urma
in Banatu mai insemnatu este Tincu Velea in opulu seu : Istori’a
basericésca politica-nationala a Romaniloru.
Dintre scriitorii străini mai de mare momentu pentru istori’a
basericei romane este opulu francesului Mihailu Le Quien intitulatu
: Oriens Christianus, si autoriulu opului : ortus ei progressus
variarum in Dacia gentium et religionum, Clusiu 1744; éra in
tempulu moderau dintre străini se ocupa cu scrutarea istoriei.
basericei romanesci mai cu séma delà unire in coce, Professoriulu
de teologia delà universitatea din Innsbruck N. Nittes, care din
candu in candu sî publică câte ceva mai cu séma- in foi’a redactata
in Innsbruck numita „Zeitschrift für katholische Theologie". Mai
departe J. Fiedler „die Union der Walachen in Siebenbürgen unter
Kaiser Leopold I. Wien 1858“ octavu. Nu pucinu s’a ocupatu cu
istori’a basericei mai cu séma pre tempulu principiloru calvini si
conciona- toriulu reformata din Ighiu Petru Bodu. Acest’a inse nu
este destulu de obiectivu in apretiarile sale.
-
10
Periodulu antâiu.
Delà inceputalu creştinismului pàna la Mihailu Cerulariu anulu
1— 1053 d. Chr.
§. 5. Starea religiosa a Romanii oru in ainte de
increstinare.
Dupa ce, precum vomu vedé mai tardîu, Romanii au adusu cu sine
din Rom’a credinti’a creştina in Daci’a, asià de sine se intielege,
ch statulu religiosu alu Romaniloru inainte de increstinare a fostu
acelaşi cu alu poporului intregu din imperiulu celu vastu Romanu.
Imperiulu celu vastu alu Romei pre tempulu pasîrei prime a
creştinismului in lume erá adictu paganismului nascutu din vechi’a
mitologia italica amestecata cu eleminte grecesci si cu altele
împrumutate delà alte popore, pre cari seau le a subjugatu, seau a
venitu in contactu cu ele. Inse pre tempulu venirei Mantui-
toriului clasele cele inalte si avute ale imperiului Romei venindu
in contactu cu Grecii si cu literatur’a loru, erâu cu multu mai
civilisate, cugetarea dominanta in ele cu multu mai filosofica, mai
adenca si mai seriosa, decâtu se fia potutu aflâ nutrimentu de
ajunsu si linişte deplina in religiunea cea pagana a masei
poporului. Poporulu • celu de diosu din contra lipsitu de multe ori
si de cunoseintiele cele mai elementarie gemeâ sub sarcin’a cea
grea si deonestatoria a paganismului, ce pre atunci in desvoltarea
sa ajunse pàna la absurditate. Astu-feliu in clasele cele. inalte
ale poporului romanu domnieá necredinti’a, éra in cele de diosu
super- stitiunea. Ambele ni ce pre departe nu erâu in stare a
multiumi nice mintea, nice inim’a omenésca. De aci a urmatu, ca
poporulu romanu preste totu a trebuita se fia mai aplicata câ
altulu la primirea sincera a religiunei creştine. Pre langa ace’a
viéti’a civila si politica cea misïcata a poporului romanu, cu
splendorea, pomp’a si interesulu ei celu mare, atrageâ asupra-si
atenţiunea lumei intregi, si prin urmare si a creştinismului, ce
pre atunci se
-
11
aflá in dorerile nascerei. Ma caracterulu eelu placutu alu
poporului romanu, care desi judecá impregiurârile sale politice cu
sânge rece si cu liniştea unui barbatu de statu, totuşi se
entusiasmâ iute si cu succesu pentru ori si ce idealu frumosu, a
trebuitu se atrâga atenţiunea predicatoriloru Evangeliului asupra
s’a. De aci a urmatu, ca desi crestinismulu s’a nascutu in
resaritu, totuşi sânţii Apostoli, primii predicatori a lui, candu
au pasîtu in lume pentru a predică Evangeliulu primitu, in mare
parte nu si-au intorsu privirile spre resaritu, spre Persi’a,
Arabi’a si Indi’a cea departata, ci din contra cu pucine esceptiuni
au purcesu spre apusu, spre imperiulu celu vastu alu Romei, in care
au cugetatu, câ voru aflá pamentulu celu mai bunu si mai acomodatu
pentru semenarea fructifera a Evangeliului. Astu-feliu s’a
intemplatu fenomenulu acela maretiu, ce insufletiesce pre ori si ce
romanu piu, ca intre tote poporele si naţiunile pamentului,
poporulu romanu a fostu celu antâiu chiamatu la primirea
Evangeliului. Pentru ace’a dîce santulu Apostolu Paulu catra
creştinii din Rom’a in epistol’a sa tramisa catra eli : „ca
credinţi’a vostra se vestesce in tota lumea“.
§. 6. Increstinarea Romaniloru din Daci’a Traiana.Atâtu
scrietorii romani, câtu si străini professéza mai in
unanimitate opiniunea, cumcâ Romanii au adusu cu sine credinti’a
creştina din imperiulu romanu in Daci’a, asia câtu pre tempulu,
candu au descălecata eli in tierile ce le locuescu astâdi, la totu
casulu voru fi fostu printre eli creştini.
Cumcâ in opiniunea acést’a jace adeverulu cu privire la
increstinarea Romaniloru se pote probâ de ajunsu cu trei specii de
arguminte, tote provediute cu potere convingutoria suficienta.
Anume a) se pote probá din insasi tacerea toturoru scrietoriloru
istorico-basericesci despre increstinarea Romaniloru in seculii
posteriori, b) din scrietorii vechi basericesci, cari marturisescu,
cumcâ in secululu alu doile d. Christosu, va se dîca immediatu dupa
descălecarea Romaniloru in Daci’a, credinti’a creştina eră déjà
latîta in Daci’a, si c) din urmele, ce le a lasatu increstinarea
acést’a in limb’a basericésca a poporului romanu. Tote trei probele
le vomu espune pre rendu.
a) Tacerea toturoru scrietoriloru istorico-basericesci despre
increstinarea Romaniloru in seculii posteriori este singura unu
argumenta dintre cele mai valide pentru adeverulu opiniunei, câ
-
12
Romanii la descălecarea loru in Daci’a au adusu cu sine
religiunea creştina din imperiulu Romanu. Delà inceputulu
migratiunei ginti- loru până tardîu in evulu mediu una mulţime de
popore au cruci- siatu Europ’a in tote pàrtîle. Multe din poporele
aceste s’au amestecatu si contopitu cu altele si au produsu unu
poporu cu totulu nou, precum au fostu pentru esemplu Francii celi
vechi, poporu de origine germana, care in parte contopinduse cu
Galii si Romanii din Galia, au datu nascere poporului Francesu de
astâdi. Altele din contra nu se-au amestecatu cu alte popore, ci
si-au pastratu individualitatea si caracterulu loru nationalu
separatu până in diu’a de astâdi, cum suntu p. es. Bulgarii si
Ungurii. Despre tote aceste popore fora deosebire atâtu despre cele
ce au peritu de totu contopinduse in altele, câtu si despre cele ce
esista si astâdi, istoricii evului mediu ni enaréza in scrierile
loru tempulu, impregiurarile, fasele si Apostolii increstinarei
loru. Astu-feliu din istoricii aceştia este cunoscuta istori’a
increstinarei Ostgotiloru si Vestgotiloru, a Franciloru, Angliloru
Bulganloru si a Unguriloru. Dar’ nu numai atât’a, ci lucrulu merge
asia departe, câtu numiţii istorici enaréza in scrierile loru de
multe ori până in detaliu increstinarea unoru popore, cari proprie
nice nu au fostu popore adeverate, ci numai seminţie ale unui
poporu, cum suntu p. e. Burgundiig Suevii, Fridi, Longobardii si
alte seminţie, cari erâu numai ramuri ale unui poporu mare, a
poporului germanu. Mâ interesulu celu mare, ce l’au aretatu numiţii
istorici facia cu istori’a increstinarei poporeloru, a fostu atâtu
de intensivu, incâtu nu au datu uitarei chiaru nice tierile cele
mai depărtate, cari atâtu pentru depărtarea loru; câtu si din alte
cause eráu de altumintrule de unu momentu tare neinsemnatu pentru
Europ’a. Câtu de departe de Europ’a este p. e. insul’a cea
ghiatiosa a Islandiei, si ce rola pucina si subordinata a joeatu ea
totu de a un’a in istori’a Europei? Si totuşi istoricii evului
mediu nu o au uitatu in scrierile loru, ci din contra din eli ni
este cunoscuta si istori’a increstinarei poporului din insul’a
acést’a, chiaru asia ca si istori’a increstinarei altoru popore si
altoru tieri cu multu mai însemnate din Europ’a.
Singuru poporulu romanu face in privinti’a acést’a esceptiune.
Despre elu nu se afla nicairi nice una urma, cà dora in decursulu
evului mediu, candu s’au increstinatu celelalte popore din Europ’a
ar fi mersu si la elu unu Apostolu, cá selu increstinéze.
Impregiu-
-
13
rarea acést’a este forte batatoria la ochi, si inca eu atâtu mai
batetoria, cu câtu poporulu romanu nu a fostu unu poporu seau una
seminţia micutia numai, ei unu poporu mare si compaetu, care astàdi
numera la 10 milione de suflete; afara de ace’a nu a fostu unu
poporu restrinsu numai la unu petecu micutiu si neinsemnatu de
pamentu, ci a fostu unu poporu, ce locuieà unu teritoriu tare
estinsu ; mai departe nu a fostu unu poporu asiediatu in una tiéra
tare departata, ci unu poporu, ce locuieá asià dîcundu in port’a
Europei decatra resaritu, si in urma nu erà unu poporu, care se
vorbésca una limba pàna atunci necunoscuta, ci unu poporu, ce
vorbieà una limba afina celei latine, pre carea o intielegeau mai
toti missionarii. Missionarii celi multi, Apostolii celi zeloşi ai
creştinismului din evulu mediu, déca ar fi voitu a semená undeva
Èvangeliulu cu fructu, atunci anevoia ar fi aflatu undeva unu agru
mai bunu si mai comodu de lucratu ca pamentulu Dadei antice cu
poporulu seu romanu. Si totuşi in totu decursulu evului mediu si
mai cu séma in diumetatea lui cea de antâiu, candu poporele
Europene mai tote si-aveáu missionarii sei, nu s’a aflatu nice unu
missio- nariu, care se mérga la Romanii celi asia de aprope,
pentru-câ se li predice Evangeliulu."
Anomali’a acést’a nu se pote esplicâ, decâtu seau prin ace’a, ca
Romanii nu s’au increstinatu nice odata, cea ce este evidentu
falsu, dupa ce vedemu, ca Romanii suntu creştini câ şi alte popore
europene, seau cà eli au adusu eu sine crestinismulu in Daci’a,
inca atunci, candu au descalecatu, si astufeliu fiendu semenatu
crestinismulu intre eli inca delà inceputu, nu a mai fostu mai
multu nice una lipsa, se mérga la eli missionari cà la alte popore,
spre a li predică religiunea creştina. Fiendu asia dara alterna-
tiv’a antâia imposibila, urméza de sine adeverulu alternativei a
dou’a.
Alternativ’a a dou’a, cumcà Romanii au adusu eu sine in Daci’a
religiunea creştina din imperiulu romanu, devine si mai evidenta,
deçà vomu consideră, cà pre tempulu imperatului Traianu religiunea
creştina eră asia de latîta in totu imperiulu celu grandiosu
romanu, incâtu ea eră deja una potere, ce dă de lucru si
barbatiloru de statu. Astu-feliu abstragundu delà ace’a, cà inca
pre tempulu Apostoliloru erău deja comunităţi creştine prin mai
tote cetatîle mai însemnate ale imperiului romanu, si chiaru si in
Rom’a capital’a imperiului, pre a cărei creştini i lauda S. Paulu
asia de frumosu, abstragundu delà ace’a, cà inca in ainte de
Traianu
-
14
atâtia creştini au fostu in imperiulu romanu, câtu doi imperati
au fostu inceputu in contr’a loru doue persecutiuni crunte, anume
Claudiu si Nero, cumcà pre tempurile lui Traianu au trebuitu se fia
forte multi creştini, ni areta mai pre susu *de tota dubietatea,
epistol’a lui Pliniu celu tineru, proconsululu Bitinei, care ore-si
cumva uimitu de numerulu celu mare alu crestiniloru si alu mar-
tiriloru, scrise lui Traianu, intrebaudulu : ca ce e de facutu cu
omenii aceia, de ora-ce prea multi se ucidu, fora câ se li-se pota
imputa nice una foradelege, decâtu pote moralitatea loru, ce era
mai pre susu de a paganiloru.
Astu-feliu standu lucrulu, nimicu nu e mai naturalu, decâtu câ
pre atunci, candu Traianu a colonisatu Daci’a cu Romani, intre
coloniele aceste voru fi fostu si creştini. Dupa ce coloniele s’au
asiediatu in Daci’a, apoi propagarea ulteriora a creştinismului a
urmatu acelaşi cursu, ce l’a urmatu si in imperiulu romanu, va se
dîca pre incetulu si fora de a observa s’a latîtu totu mai tare
crestinismulu intre Romani, pana ce a disparutu paganismulu cu
totulu, fiendu in continuu, ca si in imperiulu romanu, unulu
fia-care crestinu una specie de missionariu in cerculu seu de
activitate. In urm’a procesului acestui’a activitatea si" zelulu
celu mare alu missionariloru din evulu mediu de a increstinâ pre
tote poporele i-a aflatu pre Romani increstinati deja inca de
multu, si asia n’au aflatu necesitatea de a merge la eli câ si la
alte popore.
b) Cumcà Romanii au adusu cu sine religiunea creştina din
imperiulu romanu in Daci’a, se vede si de acolo, ca scrietorii
basericesci din secululu alu doiie, parte vorbescu despre
estinderea religiunei creştine preste tota lumea pre atunci
cunoscuta, unde de sine se intielege, câ se cuprinde sî Daci’a,
parte amintescu espresu Daci’a intre provinciele, in cari se aflau
deja creştini. Astu-feliu S. Justinu Martirulu in dialogulu seu cu
Trifone Judeulu dîce: „câ nu este nice unu feliu de popom, nu este
ori de a Greciloru, ori de a bărbariloru, in care se nu se foca
rogatiune prin numele lui Isusu celui restignitu1). Se pote
concede, câ unii scrietori creştini in entusiasmulu si zelulu loru
celu mare pentru religiunea creştina voru fi maritu in catuva
lucrulu ; se pote si ace’a concede, câ chiaru cuvintele Sântului
Justinu suntu mai multu oratorice, decâtu istorice, si esprima mai
multu ace’a, ce semtieá si dorieâ
f an. 167. »Niillum omnino genus est, sive Graecorum sive
barbarorum, in qvţo non per nomen cmcifixi Jesu preces fiant«.
-
15
densulu, decâtu ace’a, ce erá in adeveru; se pote concede prin
urmare, cà chiaru si pre tempurile Sântului Justinu voru fi fostu
inca popore si provincii neinsemnate, in cari religiunea creştina
inca nu a prinsu radecini; se pote concede in urma si ace’a, cà S.
Justinu vediendu, cà in imperiulu romanu religiunea creştina prin
mai tote provinciele aveá deja credincioşi mai multi seau mai
pucini, a aflatu cu cale a intrebuintià una figura oratorica, si a
estinde la tota lumea ace’a, ce proprie aveá valore numai despre
provinciele imperiului romanu. Nimene inse nu va dîce, cà déca
desbracàmu cuvintele de mai susu a Sântului Justinu de totu apa-
ratulu oratoricu si de vestimentulu croitu de entusiasmulu, ce
agità pre atunci sufletulu lui, atunci cuvintele lui nu suntu de a
se intielege celu pucinu despre provinciele cele mai insemnate ale
imperiului romanu. Apoi este cunoscutu, ce rola insemnata jocà si
ce provincia scumpa si iubita erá Daci’a in imperiulu romanu
immediatu dupa supunerea ei, precându a traitu si a scrisu S.
Justinu. De unde urméza, cà, chiaru si la casulu, cându cuvintele
Sântului Justinu le amu restringe numai la provinciele mai
insemnate ale imperiului romanu, in Daci’a pre tempurile lui
religiunea creştina a trebuitu se fia déjà latîta.
Catra capetulu secuiului alu doile, cându acum religiunea
creştina erá una potere mare in imperiulu romanu, una potere, carea
vediuse deja cateva persecutiuni aspre fara de a poté fi suppressa,
Terhillianu *) unulu dintre scrietorii creştini celi mai celebri,
care înflorise cá serietoriu, chiaru pre atunci, vorbindu despre
propagarea cea enorma a religiunei creştine prin tote tierile, si
pre la tote poporele, numesee Daci’a si pre locuitorii ei cu
numele, cá si pre una provincia si pre unu poporu, la care erá
religiunea creştina deja la tîta* 2). Deca Terttdlianu nu ar’ fi
scrisu in unu
') t an. 220.2) Cui enim et aliae gentes crediderunt, nisi in
Christum, Parthi, Medi,
Elamitae, et qui habitant Mesopotamiam, Armeniam, Phrygiam,
Capadociam, et incolentes Pontúm et Asiam et Pamphiliam, immorantes
Aegyptum, et regionem Africae, quae est trans Cyrenem,
inhabitantes, Romani, et incolae tune Jerusalem Judaei, et caeterae
gentes, ut jam Getulorum varietates, et Maurorum multi fines, et
Hispanorum omnes termini, et Galliarum diversae nationes, et
Britan* norum inaccessa Romanis loca, Christo verő Deo subdita, et
Sarmatarmn, et Dacorum, et Germanorum, et Scytarum, et abditarum
multarum gentium, et provinciarum, et insularum multarum nobis
ignotarum, et quae enumerare non possumus ; in quibus omnibus locis
Christi nomen, qui jam venit, régnât.
Tértiül, contra Judaeos cap. VII.
-
16
tempu cá acel’a, din care preste totu avemu date mai secure
despre estinderea basericei creştine cá in tempurile anteriore,
atunci tare usioru i ar poté veni omului a crede, cumcâ elu
vorbesce aci mai multu cá oratoru, de câtu cá istoricu, si prin
urmare câ in cuvintele aceste nu este de a se urgitâ prea tare
sensulu literalu. De aci ar unná, cà in multe din tierile
enumerate, si la multe din poporele aduse de elu religiunea
creştina pote nu erâ nice cunoscuta, ci elu totuşi le a insiratu,
inse mai multu pentru a dâ prin ace’a cuvinteloru sale una
splendore si unu farmecu mai mare oratoricu. Si cumcâ Tertullianu
in loculu acest’a ar fi mai multu oratoru elocentu de câtu istoricu
sinceru, s’ar poté deduce si din ace'a impregiurare, câ precum pote
observă numai de câtu ori ce cetitoriu alu testului cuvinteloru
lui, Tertulliami voiesce a imitâ in loculu acest’a naraţiunea ace’a
frumosa istorica din faptele Apostoliloru c. 2. v. 1 uu., despre
mirarea, ce a cuprinsu pre tote poporele adunate in Jerusalimu,
cându Sânţii Apostoli dupa scoborirea Spiritului Santu au inceputu
a grai in tote limbele. Inse presumptiunea acest’a, câ Tertullianu
vorbesce mai multu câ oratoriu, de Câtu câ istoricu, ’si pierde
tota valorea indata ce vomu poté aretá din alti autori, cumcâ in
adeveru in mai tote provinciele enumerate de elu, pre tempulu cându
a scrisu, religiunea creştina erá déjà latîta. Astufeliu in
provinciele si in tierile din Âsi’a si Afric’a enumerate de elu,
eràu déjà multe baserice creştine inca pre tempurile Apostoliloru.
Remane asia dar’ numai Europ'a. Aici amintesce Tertullianu mai
antâiu Spani’a. Cumcà in adeveru in Spani’a in secululu alu doile
erâ propagata religiunea creştina se vede de acolo, câ pre atunci
esistá déjà baseric’a din Caesaraugusta. Dupa Spani’a amintesce
Tertullianu Galli’a. Cumcà in Galli’a pre tempurile lui eràu déjà
multi creştini, se vede de acolo, câ in secululu alu doile S.
Irenen a fostu episcopu in Lionu. Urméza apoi Britani’a cu locurile
ei cele impenetrabili. Cumcâ si in Britani’a erâu creştini nu
pucini pre tempurile lui Tertullianu, marturisesce S. Ireneu1).
Dupa Britani’a insira Tertullianu Germani’a, unde pre tempurile lui
erâu déjà cunoscute basericile din Trieru si Coloni’a. Mai restâu
asia dara Daci’a, Sarmati’a si Scythi’a, despre cari nu avemu alte
date secure de pre tempulu acest’a. Inse déca Tertullianu vorbindu
in loculu acest’a despre celelalte provincie si tieri, precum amu
vediutu in *)
*) Beda hist. Angl. I. 3. Baron. an. 183.
-
17
cele de mai in ainte, nice decum nu vorbesce numai cá oratoriu,
ci din contra enaréza numai adeverulu istoricu, atunci nu ayemu
nice una causa de ajunsu pentru de a nu admite, ca vorbindu despre
Daci’a inca numai adeverulu istoricu ’lu spune, va se dîca
adeverulu, ca chiaru si in Daci’a cea atâtu de departata de tier’a
Sa inça erâu creştini pre tempurile lui. Prin urmare nu a adausu in
contestulu cuvinteloru sale provinci’a Daciei numai pentru
frumseti’a oratorica, ci pentrucà aveâ date secure, că in Daci’a se
aflau déjà creştini, cá si in celelalte tieri. Ma din
impregiurarea, ca faim’a despre esistinti’a crestiniloru in Daci’a
a potutu străbate pana in Cartagen’a din Afric’a, unde traiea
Tertullianu, ne laşa a conchide nu cu pucina probabilitate, ca in
Daci’a erâu chiaru multisiori creştini.
La aceştia se mai potu adauge si alti scrietori basericesci,
cari toti in unanimitate completa marturisescu, câ in secululu
primu si alu doile religiunea creştina era deja latîta prin intregu
imperiulu romami, precum Eusebiu Pamphilir), S. Gregoriu din Niss’a
2), Origene, Arnobin, Jeronimu, Lactantiu s. a. — Fiendu dara
latîta religiunea creştina inca in seculii aceştia prin totu
imperiulu romanu, este cu nepotintia a admite, cumcâ singura Daci’a
va fi facutu esceptiune.
c) Cumcâ Romanii au adusu cu sine din imperiulu romanu in Daci’a
religiunea creştina se vede in urma si din limb’a nostra
basericésea, carea contiene multi termini, espresiuni si cuvinte,
cari mai tardîu nice candu si nice in unu modu nu s’ar fi potutu
introduce in limba. Limb’a romana basericésea cuprinde in sine doue
specie de cuvinte. Anume unele prin cari se esprima essenti’a
religiunei creştine, prin urmare Romanii au avutu lipsa de ele si
le au intrebuintiatu indata, ce au inceputu a fi creştini. Aceste
suntu mai tote fara deosebire de origine latina, precum p. e.
cuventulu creştinii dedusu delà Ohrestus, cum numieâu latinii celi
vechi pre Mantuitoriulu3) cruce, delà latinesculu crux,
cuminecare
J delà latinesculu communicare, domineca, delà latinesculu
dominica,-, serhatorio si a serbd delà latinesculu observo4),
paresimi delà qua-
‘) Demonstr. Evang. III. 7.2) De S. Stephano.s) Suetoniu in
Claudiu XXV. »Judaeos, impulsore Chresto assidue
tumultuantes, Roma expulit«.4) Vulgata Deuteron. V. 12. »Observa
diem sabbati«.
a
-
18
dragesima, paganu delà paganus. Mai departe cuventulu santu delà
sanctus, care in serbatorile si santii celi mai vechi ai
crestinatatei ocure curatu si neprefacutu in slavonesculu sfantu,
precum in; Sampietru, Sampaulu, Santa Maria, Sangeorgiu, San Juane
(acum pentru vechime Sunzuene)1). Alte cuvinte din limb’a
basericésca a Romaniloru esprima numai lucruri accidentali, cari
nice nu an fostu de lipsa in limba decâtu numai dupa-ce ritulu si
ceremoniele basericesci au fostu ajunsu până la unu gradu ore care
inaltu de desvoltare. Despre aceste avemu de insemnatu, cà suntu
mai tote fara deosebire seau grecesci seau slavonesci, asia câtu
pre multe poporulu nice nu le intielege. De clasea acést’a se tiene
sîrulu celu lungu de termini rituali pr. ectenia, polileu,
tropariu, condacu, bohorodicina, chvalite, slavoslovia, priceasna,
utrenie, vecernie s. a. Impregiurarea acést’a este de mare momentu
pentru probarea locului si tempului increstinarei Romaniloru. Că
antâiu, déca Romanii in limb’a loru esprima essenti’a religiunei
creştine prin cuvinte latine, atunci e lucru invederatu, cà eli
delà latini, va se dica din imperiulu romanu au primitu religiunea
creştina. A dou’a, deca Romanii in limb’a loru esprima cu cuvinte
grecesci si slavice lucrurile accidentali mai cu séma rituali ale
religiunei creştine, cari numai tardîu au inceputu a se folosi
preste totu in baserica, atunci e semnu invederatu,' cà pre
tempulu, câudu s’au introdusa aceste, religiunea creştina erâ déjà
cunoscuta in essentia Romaniloru, si inca de multu, câce
altumintrule si pentru cuvintele, ce esprimu essenti’a religiunei
creştine, ar’ trebui se aiba termini grecesci seau slavici. Acum
ritulu basericei romane, care astàdi este ritulu grecu s’a
desvoltatu tare târdîu, mai cu séma incependu delà secululu alu
sieptele. Prin urmare religiunea creştina in essentia a trebuita se
strabata la Romani multu in ainte de tempulu acest’a, va se dîca a
trebuita se se faca inceputulu celu pucinu pre tempulu descalecarei
loru in Daci’a. Astu-feliu si considerarea limbei romane, câ una
fantana istorica, inca ni areta destulu de invederatu, cà Romanii
au dusu cu sine din imperiulu Romanu in Daci’a religiunea
creştina.
‘) Vedi Teodora Arona iu : anotâri din istori’a ecclesiastica
despre urdîrea si latîrea eredintiei creştine intre Romani. Pest’a
1850 pag. 79 si 80. Mai departe dissertatiunea despre inceputulu
increstinarei Romaniloru publicata in Siematismulu adiecesanu de
pre anulu 1865 XXIII, XXIV, XXV.
-
19
La întrebarea inse, óre fostáu cunoscuta religiunea creştina si
Daciloru in ainte de ce Traianu a colonisatu tier’a loru cu Romani,
nu potemu dâ nice unu respunsu securu, de ora-ce ni lipsescu mai
tote datele istorice. Una traditiune vechia se aflâ in baseric’a
creştina inca din tempurile cele mai vechi, cumcâ S. Andrem
Apostolulu celu antâiu chiamatu si fratele Sântului Pietru ar fi
predicatu in Europ’a prin tierile acele din resaritu, intre cari se
cuprindeâ si Daci’a. Deçà este adeverata traditiunea acest’a,
atunci nu este lipsita de tota probabilitatea opiniunea ace’a,
cumcâ si intre Daci va fi strabatutu câtuşi de pucinu numele
Mantuitoriului. Traditiunea acest’a despre predicarea Sântului
Andrem in Daci’a este spriginita si de impregiurarea, cà elu a
moritu morte de martiru in Achaja, una provincia aprope de Daci’a
*) la anulu 70. d. Chr. Si fiendu-câ Sânţii Apostoli de comunu au
moritu toti morte de martiri cam prin tierile acele, pre unde au
predicatu, de alta parte fiendu-câ nice unulu din eli nu a
predicatu numai in una tiera, ci in unu complexu de mai multe tieri
ale unei párti întregi a lumei pre atunci cunoscute, de ace’a nu
este chiaru inprobabilu, câ S. Andreiu se fia predicatu si in
Daci’a. Candu facemu inse conjectur’a acest’a, atunci suntemu cu
tota reserv’a, cu carea trebue se fie ori ce istoricu atunci, candu
primesce traditiuni vechi si nesecure in cadrulu scrutariloru
sale.
Alta traditiune cu privire la increstinarea Daciloru este, cumcâ
in Daci’a antica ar fi predicatu si Santulu Apostolu Paulu. Din
impregiurarea, câ precum ni este cunoscuta din faptele Apostoliloru
si din epistolele Apostolului acestuia mare, Santulu Paulu a
amblatu multa si de multe ori prin tierile vecine cu Daci’a antica
de câtra miedia dî, se pote vedé, câ traditiunea acést’a nu este cu
totulu improbabila. Pote câ Santulu Apostolu Paulu fiendu ver-odata
aprope de Daci’a antica va fi trecuta Dunarea si va fi predicatu si
intre Daci. / Traditiunea acest’a despre predicarea Sântului
Apostolu Paulu intre Daci este spriginita si de alte doue
traditiuni, ce s’au pastratu pana mai in dîlele nostre. Anume in
Romani’a a esistatu pana prin secululu trecutu una secta óre care,
ce dîceâ, cumcâ si trage originea delà Santulu Apostolu Paulu.
Sect’a acest’a si avea si templulu seu in satulu Nemoiesci. In
apropiarea templului acestuia se afla si unu arbore, sub care dîceâ
poporulu din Romani’a,
‘) Eusebiii h. e. III. 36. Natal. Alexander h. e. saec. I. c. 8.
art. 10.2*
-
20
cumcà ar fi predicatu Santulu Apostolii Paulu1). Alta traditiune
cu privire la predicarea Sântului Apostolu Paulu intre Daci s’a
pastratu nu atât’a intre Români câtu mai multu intre poporele, cu
cari locuescu Românii la olalta. Astu-feliu Ungurii pana in dîu’a
de astadi, cându i se intempla cuiva ver o nenorocire, se
indatinéza a dîce: „elhagyta ölet mint Szent Pál az oláhokat“, éra
Sasii: „er hat ihn verlassen wie Sand Paul die Bloch“ * 2). De aci
se vede, cà intre Români a fostu ore cându traditiunea, câ Santulu
Paulu a predicatu la strămoşii loru, ce pote suntu si Dacii. Pote
cà S. Paulu i-a parasita in contr’a dorintiei loru avendu de a
predică si airea, si fiendu prevenita de morte nu s’a mai
reintorsu. De aci s’au indatinatu a dîce Românii, cându li se
intempla ver o nenorocire: „ni-a parasita cd Santulu Paulu“. Delà
Români apoi au luata adagiulu acest’a si poporele conlocuitorie. Ma
insusi Românii in seculii trecuti, deca-i intrebâ cineva, ca de ce
religiune suntu, se indatinâu a respunde : sum Bomânu de legea lui
Sampaulus). Respunsulu acest’a indica una predicare ore cânduva a
Sântului Paulu intre strămoşii Româniloru si are tare mare
asemenare cu dîcerea unoru Corinteni de pre tempurile Sautîloru
Apostoli: eu sum alui Paulu, éra eu alui Apollo, fiendu-cà
predicase la eli atâta S. Paulu, câtu si Apollo. Autoriulu opului
citata Or tus et progresus la pag. 15 sustiene, ca in ainte de
anulu 1699 erau mai multe semne in Români’a, delà cari se poteâ
conchide, cà S. Apostolu Paulu a predicatu intre Daci.
§. 7. Propagarea ulteriora a religiunei creştine intre Români
(lupa descălecarea loru in Daci’a Traiana.
Fiendu aruncata seminti’a creştina intre Români inca pre tempulu
descalecarei loru in Daci’a, de sine se intielege, câ ea a urmatu
mai departe procesulu acel’a, ce lu-a urmata si in imperiulu
romanu, va se dîca s’a latîtu totu mai tare pana ce a strabatutu nu
numai tote clasele societatei, ci si intregu poporulu. Ea s’a
propagata din familia in familia până ce a strabatutu intregu
poporulu, chiaru asia, precum a profetîtu Mantuitoriulu despre
propagarea religiunei sale, cându o a asemenatu cu aluatulu,
care
0 Ortus et progressus variaram in Dacia gentium et religionufö
pag. 16.2) Hasdeu Istori’a tolerantiei religiöse in Romani’a pag.
22.s) Totu acolo.
-
: este micutiu, inse pre incetulu strabate farin’a intréga. In
Daci’a ? cà si in imperiulu romanii fia-care crestinu erà una
specie de j missionariu in cerculu, pana unde se estindeà poterea
lui. Astu-feliu f comerciantulu, soldatulu, oficialulu de statu,
artistulu, filosofulu,
sclavulu se silieà a propaga religiunea creştina in societăţile,
printre * cari traieáu.í Ma procesulu acest’a alu increstinarei
întregului poporu a ! tiebuitu se decurgă in Daci’a mai rapede si
cu mai multa intensitate
cá in imperiulu romanu. Si acest’a din mai multe cause. Anume
este cunoscutu din istori’a civila a imperiului romanu, ca Daci’a
cea frumosa delà cuprinderea si colonisarea ei prin Romani a fostu
in continuu espusa incursiunei poporeloru barbare, ce atunci
incepuru a inundă preste Europ’a, din care causa imperatulu
Aurdianu s’a vediutu mai pre urma necessitatu a o paraşi cu totulu,
fiendu-câ aperarea ei in contr’a barbariloru erâ una sarcina prea
grea pentru finantiele si sângele imperiului. Astu-feliu stându
lucrulu pana la Aurelianu (f 275.) de sine se intielege, câ Romanii
au trebuitu se-si concentreze in Daci’a tote cugetele si tota
poterea spre aperarea ei in contr’a barbariloru, si pucinu au
potutu cugeta la persecutiuni in contr’a crestiniloru, deşi prin
celelalte provincii ale imperiului romanu, ce nu erâu asia espuse
invasiunei barbariloru, chiaru in tempulu acest’a au fostu
suscitate persecutiunile cele mai aspre in contr’a crestiniloru. De
aci a urmatu, câ religiunea creştina in Daci’a Traiana a trebuitu
se se propage cu mai mare rapediune si potere câ in cealalta parte
a imperiului romanu. Acest’a se vede si din pucinatatea
martiriloru, ce ni-i amintesce istori’a, câ au suferitu morte
violenta in Daci’a, facia cu numerulu celu mare, ce ni-i aréta de
prin tote celelalte provincii ale imperiului romanu fara
deosebire.
Dupa Romani au cuprinsu Daci’a pre rondu, Goţii, Hunii, Gepidii,
si Avarii. Pre tempulu câtu au domnitu in Daci’a poporele aceste
barbare, au avutu Romanii, ce e dreptu, forte multu de suferitu din
partea loru. Inse nu pentru ace’a, câ dora poporele aceste ar fi
persecutata religiunea creştina, câci ele de religiune nu se
interesâu, ci au avutu de a suferi, pentrucâ poporele numite predau
totu ce li stâ in cale. Astu-feliu pre langa tote suferindele cele
îndelungate si multe, ce le au indurata Romanii delà poporele
aceste, totuşi religiunea creştina, pre tempulu domnirei loru in
Daci’a, s’a potutu propagă intre eli mai departe neimpedecata.
-
22
Afora de aceste desi Aurelianu a parasita Daci’a Traiana, si a
desiertatu-o de poterea armata, lasandu-o préda barbariloru, totuşi
dupa ace’a Constantinu Marele érasi a cuprinsu una parte însemnata
din ea indaraptu delà Goti, si o a tienutu sub domnirea s’a.
Asemene mai tardîu a cuprinsu una parte din Daci’a Traiana si
imperatulu Justinianu (527—565). Despre aceli doi imperati este
cunoscutu din istoria, câtu de tare au zelatu eli pentru latîrea
religiunei creştine, sî câtu de tare s’au silitu a sterpi cu totulu
cultulu paganescu. De unde urméza, cà cea ce au facutu aceşti doi
imperati pentru propagarea religiunei creştine in imperiulu -
romanu, si chiaru si afora de acel’a, ace’a voru fi facutu si in
partea ace’a a Dadei, ce au recuprinsu-o delà barbari.
Considerandu asia dara mai antâiu, cà persecutiunile cele mari
si fiorése suscitate in imperiulu romanu in contr’a crestiniloru
sub totu decursulu celoru trei secuii de antâiu ai erei creştine in
Dad’a seau nu voru fi esistatu de locu, seau deçà au si esistatu,
la totu casulu nu voru fi fostu asia crunte cá in cealalta parte a
imperiului romanu, avendu Romanii in Dad’a a portâ in continuu
lupta cu unu inimicu adeveratu alu imperiului, cu barbarii;
considerandu cà dupa desiertarea Dadei poporele, ce au domnitu in
Dad’a nu au persecutata nice odata pre creştini; considerandu in
urma cà doi imperati zelanti pentru crestinismu au tienutu câtuva
tempu sub propri’a loru domnia una parte a Dadei Traiane, potemu cu
multa probabilitate trage conclusiunea, cà la totu casulu
religiunea creştina a strabatatu la intregu poporulu romanu din
Dad’a Traiana in unu tempu mai scurtu decâtu in celelalte provincii
ale imperiului romanu, asia incâtu celu pucinu pre tempurile lui
Justinianu, pre candu, deca si nu in apusu, la totu casulu in
resaritulu Europei mai nu mai erâu pagani de locu, pre atunci in
Dad’a Traiana intre Romani inca va fi incetatu de totu cultulu
paganescu l).
§. 8. Increstinarea Romaniloru din Daci’a
Aureliana.Propagandu-se religiunea creştina intre Romanii din
Daci’a
Traiana, si facundu ore-cari progrese pana pre tempurile lui
Aurelianu, nemicu e mai naturalu, decâtu ace’a, cà atunci candu la
mandatata lui Aurelianu multi dintre Romanii din Dad’a Traiana au
trecuta *)
*) cf. P. Maioru ist. bas. Partea I. c. 1. §. 3.
-
23
preste Dunure, si s’au asiediatu in Dad'a Aureliana, voru fi
trecutu si multi creştini, cari au pusu inceputulu la increstinarea
Bomaniloru din Daci’a kurdiam . Nu multu dupa acést’a, religiunea
creştina fu dechiarata in imperiulu romanu de religiune de statu
prin Cmstantinu Marde. Fiendu Romanii de dincolo de Dunăre in
comunicatiune mai strinsa si continua eu imperiulu romanu, si delà
decretulu din Milanu din anulu 312 alui Constantinu Marele fiendu
religiunea creştina inaltiata la rangulu de religiune de statu, de
sine se intielege, cà procesulu increstinarei Bomaniloru Aureliani
a mersu inca si mai rapede decâtu in Daci’a Traiana. Acést’a se
vede de acolo, cà mai la tote conciliele ecumenice si particulari,
ce s’au tienutu in resaritu in seculii următori au luatu parte si
episcopii Romaniloru din Daci’a Aureliana.
Multu a ajutatu atâtu increstinarea Romaniloru de preste Dunăre
câtu si intarirea in credintia a celoru increstinati deja si S.
Niceta, mai antâiu preotu in Aquileja si dupa ace’a episcopu in
Romatiana. Despre S. Niceta scrie Paulinu Episcopulu din Nol’a
Campaniei, cumcà locuitorii Daci din Daci’a mediterana si ripensa
*) ambele dincolo de Dunăre si parti ale Daciei Aureliane, ascultau
cuvintele lui cá si cuvintele unui părinte, din care causa i-a si
cantatu faptele lui in una oda saphica. Renumit’a oda a Sântului
Paulinu suna astu-feliu :
Te Patrem dicit tota plaga Boreae Ad tuos fatus Scytha
mitigatur,E t sui discors fera te magistro
Pectora ponit.E t Getae currunt, et uterque Dacus,Qui colit
terrae medio, vel iile Divitis multo bove pelleatus
Accola ripae.Orbis in muta regione per te Barbari discunt
resonare Christum Corde Romano placidamque casti
vivere pacem.
Din impregiurarea, cà S. Paulinu vorbindu in od’a acést’a despre
faptele Sântului Nicet'a, dîce, cumcà barbarii in urm’a i)
i) Yedi J. M. Moldovanu in critic’a Vechiei Metropolie. Archivu
pg. 783. precum si autorii citati de densulu in loculu acest’a.
-
24
predicarei lui invetiau a resuná pre Christosu cu inim’a romana,
adeca a se face creştini cä Romanii, unii s’au vediutu îndemnaţi a
conchide, cà S. Nicet’a numai intre barbari ar fi predicata reli-
giunea creştina si nu si intre Romanii de preste Dunăre, fiendu-câ
eli pre tempurile acele aru fi fosta creştini deja *). Abstragundu
inse delà ace’a, cà din cuvintele numite ale lui Paulinu nice decum
nu se pote deduce, cà dora elu ar sustiené, cà Romanii pre
tempurile lui aru fi fosta toti creştini, insusi istori’a caderei
paganismului ni aréta, cà pre tempurile Sântului Nicet’a au fosta
inca multisiori pagani prin totu imperiulu romanu. Santulu Aicet’a
a infloritu la capetulu secuiului alu 4-le si inceputulu secuiului
alu 5-le. Acum in secululu alu 5-le erau inca destuii pagani prin
imperiulu romanu delà resaritu, éra in alu 6-le pre tempulu lui
Jmtinianu, desi acest’a i-a fostu sterpitu mai de totu prin
resaritu, câta numai pre ascunsu se mai tieneáu, totuşi au mai
remasu inca desi nu multi prin pro- vinciele fostului imperiu
romanu delà apusu, cari si profesâu cultulu neimpedecati de nimene.
Ma printre remasitiele Romaniloru de prin insulele Sardini’a si
Corsic’a au mai esistatu pagani chiaru si in seculii mai tardîi *
2). — Deçà acum S. Nicet’a a predicata prin Daci’a mediterana si
ripensa in secululu alu 4-le si 5-le, atunci de siguru, cà a
predicata si Romaniloru, fiendu-cà la totu casulu pre tempurile lui
mai erâu destuii pagani printre Romani.
§. 9. Martirii romani in ambele Dacie antice.Desi, precum amu
amintita deja, persecutiunile cele mari
suscitate sub diverse preteste in contr’a crestiniloru in
imperiulu romanu, la totu casulu in Daci’a Traiana din caus’a
indigitata in §. 7. si deca au esistatu, nu voru fi fostu asiá
fiorose câ afara de ea in celelalte provincie, totuşi una
impregiurare ore care, ne face a conchide nu cu pucina
probabilitate, cà si in Daci’a voru fi fostu martiri mai cu séma
prin baiele cele multe de auru si arginta ale ei 3).
*) Petru Maioru ist. bas. Partea I. c. 1. §. 4.2) Vedi
Tzschirner. Fall des Heidenthums. Leipzig 1829. Y. Chastel,
histoire de la destruction du paganisme dans l’Empire d’Orient.
Paris 1850.8) Sub martiri, precum este cunoscutu, in sensu crestinu
nu intielegemu
numai pre acele persone, ce au patimitu morte pentru religiunea
creştina, ci si pre acele, cari au induratu alte suferintie pr.
inchîsore, batài, batujocuri, esilie s. a.
-
25
Un’a din pedepsele cele mai mari in imperiulu romanu era
condamnarea la lucrarea bailoru de metale. In actele martiriloru
condamnaţi pre tempurile persecutiuniloru se face amintire si de
celi condamnaţi Ia lucrare in băile de metalu ale imperiului :
damnaţi ad metalla. Astu-feliu se scie din istoria, că S. Soteru I.
Pap’a (168—177) a tramisu ajutorie însemnate crestiniloru „in
metallis constitutis 1). In -Dacia inca erâu băi destule, precum se
vede din inscriptiunile aflate in Transilvani’a cu deosebire in
diverse locuri, precum la Abrudu, Turd'a, Zlatn’a * 2 3), si din
Tablele cerate aflate in băile delà Rosi’a Abrudului 8). Băile
aceste se lucrâu mai cu séma prin celi condamnaţi, precum se vede
si de acolo, că Aurari’a Romana delà Rosi’a Abrudului, numita
Cetate, forméza una specia de crateru, carea dupa opiniunea
arcbeologiloru eră astu-feliu întocmită, câ condamnaţii se nu mai
pota scapă de acolo 4). Astu-felin standu lucrulu, nemic’a nu ne
împiedeca, se conchidemu cu multa probabilitate, că de una parte si
in băile din Daci’a voru fi lucratu pre tempurile Romaniloru
condamnaţi la pedéps’a acést’a, de alta parte, că intre celi
condamnaţi voru fi fostu si creştini, si deca nu toti din Daci’a.
Acést’a o potemu conchide cu atâtu mai vertosu, că S. Ciprianu in
epistol’a a 77-a indreptata catra lucratorii episcopi in băile
Signense din Numidi’a dîce apriatu, că creştinii se condamnău si la
lucrarea in băile de auru si argintu. Apoi băile de auru si de
argintu ale Daciei erâu intre cele de antâiu in imperiulu romanu.
Inse afora de martirii aceştia, despre cari nu cu pucina
verosimilitate deducemu, că au fostu in băile de auru si de argintu
din Daci'a avemu date secure despre martiri ai Daciei cunoscuţi cu
numele. Astu-feliu sub Diocletianu (248—305) pre la anulu 303 a
suferitu morte de martiru S. Dasiu espiscopulu Dorostorului in
Mesi’a de diosu. Totu in loculu acest’a ceva in ainte de S. Dasiu
s’au incununatu că martiri veteranulu Juliu Hesychiu sub Alesandru
Severu, precum si Pasicrate, Valentin s. a. In Marcianopole,
metropoli’a aceleiaşi provincie, numita dupa Maräan’a, sor’a
imperatului Traianu, aflămu a fi suferitu martiriu S. Melitin’a
inca sub Antoninu, éra in Ratiari’a metropoli’a Daciei ripense
a
*) Eusebiu h. e. IV. 23.2) Dr. Neugebaur. Dazien pg. 171 uu.3)
T. Cipariu. Archivu Nr. III. si uu. a. 1867.4) Dr. Neugebaur 1. c.
pg. 185.
-
26
suferitu martiriu S. Herme, esocistu 1). Unii numera intre
martirii romani si pre S. Sab’a, care a suferitu martiriu preia
anulu 372, fiendu aruncatu in riulu Museu, unde s’a si innecatu.
Despre elu inse se scia mai cu certitudine, că a fostu Gotu de
origine. Afora de ace’a sub Goti’a, in carea se dîce, cà a suferitu
martiriulu, se pote intielege si Goti’a cea din coce de Dunăre, si
si cea dincolo de Dunăre, carea pre atunci se numiâ si Scythi'a.
Din epistol’a sântului Basiliu Nr. 333, s’ar paré in adeveru, cà e
a se intielege Goti’a cea din coce de Dunăre. In casulu acest’a
riulu Museu, despre care amintesce Fleury * 2 *), nu e altulu fora
riulu Buzeu din Romani’a. Inse nu este certu de ajunsu, cà s.
Basiliu in loculu citatu vorbesce despre acestu martiru, si din
cuvintele lui. numai atâta se pote deduce cu securitate, cumcâ in
secululu alu 4-le crestinetatea era introdusa chiaru si la barbarii
din coce de Dunăre 8).
In vieti’a santiloru la 20 Juniu se amintescu si trei martiri
Daci, discipuli ai sântului Andrem, anume hm, Pinu si Rimu.
§. 10. Ierarchi’a Romaniloru.In seculii celi de antâiu ai
crestinetatei nice vorba nu potea
se fia despre una ierarchia organisata a Romaniloru. Din care
causa in desiertu amu si aşteptă ceva date secure cu privire la
ierarchi’a romanésca din seculii aceştia. Si nice nu ne vomu mirâ
de acést’a, deçà vomú considera, câtu de pre incetulu si câtu de
târdîu s’a desvoltatu pretotindene ierarclii’a basericésca in
form’a ei, ce o vedemu in seculii posteriori ai basericei. Cu
aceste inse nu voimu a negâ nice decum, cumcâ fiendu unii dintre
Romani increstinati inca delà descălecarea loru in Daci’a, nu voru
fi fostu printre eli si preoţi pre ici colo, ma cbiaru si ver unu
episcopii. Cá se admitemu acést’a ne indémna analogi’a altoru
popore si tienuturi, pre unde s’a propagatu religiunea creştina in
celi trei secuii de antâiu, pre la cari pre ici coló printre
creştini vedemu si câte unu preotu, ma si câte unu episcopu. Inse
la totu casulu Romanii cá si mai tote celelalte popore au fosu in
seculii celi de antâiu inca departe de a avé una ierarchia
organisata. Cu deose-
') Yedi despre martirii aceştia dissertatiunea tipărită in
Siematismulu archidiecesanu de pre anulu 1865 pg. V.
2) Fleury hist. ecel. tom. IY. pg. 246. ed. Paris 1724.Yedi
dissertatiunea numita pg. XXI.
-
27
bire institutiunea metropolitiloru, carea prin alte tieri mai
favorite de sorte decum a fostu Daci’a Iraiana, de abié dupa cele
de antâiu sinode ecumenice a inceputu a se organisé si consolida,
de siguru cà inainte de tempulu acest’a nice intre Romani n’a
potutu prinde radecini.
Ierarchi’a preste totu in baserica a inceputu a se organisa mai
eu séma delà Constantinu Marele, sub care si-a castigatu baseric’a
libertate deplina, sub scutulu careia de aci in coló s’a potutu
desvoltá. Indata dupa periodulu acest’a incepemu a aflà urme si
despre ierarchi’a Romaniloru, cu deosebire despre episcopatele
loru. Adeveratu cà urmele aceste mai tote se referescu la Romanii
din coló de Dunăre din Daci’a lui Aurelianu. Inse din
comnnicatiunea continua a Romaniloru din coló de Dunăre cu cei din
coce de Dunăre din Daci’a Trauma, urméza, cà déca delà aceia vomu
face eonclusiune cu privire la aceştia, conclusiunea nu va fi prea
audace.
Astu-feliu in Daci’a AureUcma aflamu mai multe episcopate din
tempulu acest’a, dintre cari cele mai vechi suntu cele de antâiu
douesprediece. Anume ;
1. Abritulu, pre care Cassiodoru lu numesce Apsitiuin, cetate in
Mesi’a de diosu. Cumcâ episcopatulu acest’a a fostu romanu se vede
din subscriptiunea latina alui Mardanu episcopulu ei in epistolii
sinodului Mesiei delà anulu 458 indreptata catra imperatulu Leonu
474—491, care episcopu a fostu de facia si in sinodulu ecumenicu
III delà Efesu 431. — Mai in coló se vede din subscriptiunea lui
Ursu episcopulu Abritului la actele sinodului alu sieptele (787).
Numele Ursu precum a observatu Le Quien aréta, cà élu a fostu
romanu.
g2. Nobe. Cumcà si aici a fostu episcopatu romaneseu se
vede érasi din subscrierea latina a episcopului ei Petru in
epistol’a amintita mai susu. Asemenea in sinodulu delà
Constantinopolu tienutu in caus’a eresiei lui Eutichiu la anulu 439
s’a subscrisu Secundinu, episcopulu din Nobe, care nume este curatu
romanu.
3. Nicopolu numita astu-feliu delà învingerea lui Traianu
reportată asupr’a lui Decebalu regele Daciloru. Episcopi de a
cetatei acesteia ni suntu cunoscuţi doi cu numele, anume Marcellu
subscrisu in epistol’a amintita si Amantiu in una alta epistola a
sinodului delà Constantinopolu indreptata catra Joanu din
Antiochi’a.
-
28
Din numele curatu romanu alu episcopiloru acestor’a se vede, cà
si episcopi’a acést’a a fostu romana.
4. Odem. Episcopulu Dittas alu cetatei acesteia inca este
subscrisu in limb’a latina in epistol’a desu amintita indreptata
càtra Leonu.
5. Appiaria. Episcopi de ai cetatei acesteia ni suntu cunoscuţi
doi cu numele, anume Martialu in epistol’a de mai susu, si Lupicinu
in epistol’a Sântului Joanu Gura-de-auru indreptata càtra Pap’a
lnnocmtiu. Ambe numele aceste curatu romane aréta invederatu, cà
episcopi’a din Appiari’a a fostu romana.
6. Come. Mariu, nume romanu, episcopulu cetatei acesteia este
subscrisu in actele sinodului primu ecumenicu delà Nicea.
7. Dorostoru astâdi Silistri’a. Monofilu episcopulu cetatei
acesteia inca este subscrisu in limb’a latina in epistol’a amintita
a episcopiloru dinsinodulu Mesièi indreptata catra imperatulu
Leonu. In sinodulu ecumenicu III delà Efesu 431. a fostu de facia
Jacobu episcopulu Dorostorului.
8. Marcianopolu. Dupa Ammianu Marcellinu numita astu-feliu delà
Maróan’a, sor’a imperatului Traianu. Pistu, nume érasi curatu
romanu, episcopulu cetatei acesteia este subscrisu in actele
conciliului primu delà Nicea ; Martiriu episcopulu cetatei acesteia
fii de facia si subscrise in conciliulu ecumenicu II. delà
Constantinopole 381.; Sa- turninu in sinodulu particulariu din
Constantinopolu ; Valerianu in epistol’a desu amintita si Doroteiu
in sinodulu ecumenicu III. delà Efesu.
9. Sexantaprista.10. Tiberiopolu.11. Sugdea.12. Axiopolu.13.
Ape. In sinodulu delà Sardica 347. a fostu de facia si s’a
subscrisu Vitale episcopulu Apeloru.14. Bonoma.15. Castra Marti.
Calvu episcopulu Castra Martiéi a fostu de
facia si s’a subscrisu in sinodulu delà Sardic’a.16. Iscu. In
acelasiu sinodu a fostu de facia Valente episcopulu
Iscului.17. Sardic’a, metropolea Daciei mediterane. In
sinodulu
amintitu din Sardic’a a fostu de facia si s’a subscrisu intre
cei de antâiu Protogene episcopulu Sardicei. Acest’a a fostu de
facia si in sinodulu antaiu ecumenicu delà Nicea 325; e'ra in
sinodulu
-
29
ecumenieu III delà Efesu 431. aflàmu pre Júliám episcopulu
Sardicei a fi fostu de facia, desi suspectu de eresulu
Nestorianu.
18. Naisu, patri’a marelui Constantinii. In sinodulu delà
Sardic’a aflamu pre Gaudmtiu episcopulu Naisului. Éra Pap’a
Innocentiu I. îndrepta una epistola catra Marcianu episcopulu
Naisului.
19. Bmnatian’a. In episcopi’a acést’a a fostu episcopu S. Niceta
delà anulu 332—420.
20. Scupi. Peregoriu episcopulu Scupiloru a fostu de facia si a
subscrisu in sinodulu Sardicenu.
21. TJlpian’a. In desu amintitulu sinodu Sardicenu a fostu de
facia si a subscrisu Macedoniu episcopulu TJlpianm.
22. Develtu. Episcopulu Develtului cu numele Justinu a fostu de
facia si a subscrisu la anulu 459 in Constantinopolu.
23. Singidunu. Episcopulu Ursaciu alu Singiduuului a jocatu nu
pucina rola in certele ariane.
24. Mursa. Aceasi rola o a jocatu in certele ariane Valente
episcopulu Mursei1).
Nu tote episcopatele enumerate pana aci au fostu in cele doue
provincie din coló de Dunăre numite per excellentiam Daci'a, ci
unele din ele au fostu in Mesi’a. Inse fienducă si in Mesi’a
locuieâu multi romani, ca si in Daci’a, de ace’a pre dreptulu le
computâmu intre episcopatele romane, dupace numele rornanu alu
episcopiloru cunoscuţi ne indreptatiescu la asia ceva. Afara de
ace’a in seculii celi de antâiu ai crestinetatei pana tardîu prin
secululu alu nouele si diecele era datin’a, că mai una fia-care
cetate de ceva momentu, era si locuinti’a unui episcopu. De unde
pre calea analogiei potemu conchide, ca si in Daci’a , afara de
episcopatele enumerate, voru mai fi fostu si altele prin alte
cetâti, despre cari inse pentru vechimea tempuriloru numai pucine
urme istorice s’au potutu păstră pana la noi.
La întrebarea inse, ca ore episcopatele aceste deimpreuna cu
cele ce ni suntu necunoscute fostu-au organisate in mai multe
metropolie, si in ce forma, nu potemu respunde, decâtu ca de una
parte, si deca va fi esistatu in tierile aceste ver una alta
metropolie afara de cea din Sardic’a, ace’a numai in seculii mai
târdii a potutu
‘) Yedi despre episcopatele aceste dissertatiunea citata pg. VI
si uu. si Hardouin acta conciliorum, la couciliulu delà Nice’a si
Sardic’a, Efesu, Calcedonu si Constantinopolu, éra despre epistol’a
episcopiloru din partile Mesiei de diosu acelaşi tom. II pg. 720.
u.
-
30
se se intemple, fiendu institutiunea metropolitiloru celu pueinu
in form’a loru de prin seculii VI si VII mai de totu necunoscuta
seculiloru celoru primi, de alta parte lips’a mai totala de urme
istorice despre esistinti’a atatoru metropolie ne face se fimu tare
reservati si in conclusiuni si deductiuni cu privire la obiectulu
acest’a. Totu ce scimu securu este, cá imperatulu Justinianu pre la
anulu 535 redicandu patri’a sa Justinianea prima din Bar dani'a la
demnitatea de scaunu Metropolitanu i-a supusu tote episcopiele din
Mesi’a I I si Macedonia I I din Prevalitan’a si din Dacia ripensa
si mediterana. Demnitatea acést’a trecü mai tardíu la episcopulu
Lychnidului seau Acridei, delà care pana in tempurile mai din cóce
depindeau episcopatele din principatele romane de din cóce de
Dunăre. Inse pre la anulu 594 Felice episcopulu Sardicei din Daci’a
mediterana nu voi a se supune esarcatului acestui nou din
Justinian’a prima, fienducâ deroga dreptului metropolitanu alu
scaunului seu, pâna-ce insusi Pap’a Gregoriu Marele supranumita
dialogulu s’a vediutu silitu a-lu mustră si a-i demanda se se
supună ’).
Precandu din D ada Aureliana avemu cunoscintia celu pucinu
despre unele episcopate, ce au esistatu in periodulu acest’a, pre
atunci din Daci’a cea mare Traiana nu avemu nice pre departe nice
baremu atâte cunoscintie, ci câ-si cum Daci’a Traiana ar fi peritu
cu totulu de pre faci’a pamentului, asia nu se amintesce de catra
istorici mai nemicu de referintiele ei basericesci. Cumcâ la
inceputulu periodului acestuia au trebuitu se fia esistatu creştini
prin Daci’a Traiana credemu a fi probata nu cu pucina
verosimilitate in §. 6, a caroru numeru a trebuitu se crésca in
continuu. Si pre langa tote aceste istori’a tace mai de totu despre
eli, deşi in periodulu acest’a nu au lipsita eveneminte mari, ce au
misicatu intréga baseric'a, cum au fosta pentru .esemplu certele
ariane, cari au strabatutu mai prin tote clasele poporului pana si
la cele mai inferiore2). Se pote ore, ca numai Romanii din Daci’a
Traiana fara causa se nu fia voitu a luá parte la evenemintele
acele mari, si se fia traita numai cá spectatori? Acést’a este cu
nepotintia. Pre tempulu certeloru ariane pentru esemplu incependu
din Siri’a pana in Spani’a
‘) Védi dissertatiunea amintita pag. XVIII, si XIX. si Petru
Maioru 1. e. c. IV. §. 1. 2. 3. 4.
s) S. Atanasiu se plânge, cà in Alesandri'a si in celelalte
cetàti ale Africei pre tempulu certeloru ariane chiaru si
cofaritiele tieneáu dispute teologice prin piatie si pre strade
despre generatiunea eterna a Fiului delà Tatalu.
-
31
! tota baseric’a erá misicata si agitata prin tote provinciele.
Cum l este cu potintia, cá numai Romanii din Daci’a Traiana se fia
pastratu I in tempulu acest’a una leniste filosofica, cá si care nu
a mai : pastratu nice unu poporu, pre la care au strabatutu certele
aceste ?
Numai doue alternative se dau, cu ajutoriulu caror’a se pote
lamuri [ incâtuva si esplicâ sengularitatea acest’a. Anume seau pre
tempurile l acele Romanii din Daci’a Traiana nu au cunoscutu de
locu cresti- [ nismulu, si cá atari nu s’au interesatu nice câtuşi
de pucinu de Í certele, ce agitâu pre atunci baseric’a creştina.
Acést’a inse nu : este de crediutu, pentrucâ precum amu vediutu in
§. *6. pre I tempurile aceste la totu casulu religiunea creştina a
trebuitu se fia
facutu déjà progrese nu neinsemnate printre Romanii din Daci’a
Traiana. Déca asia stà lucrulu, nu ni mai remane alt’a decâtu a
primi de probabile cealalta alternativa, confirmata in câtu-va si
de impregiurarile politice de pre atunci ale Daciei Traiane, cumcâ
pre tempurile certeloru acestor’a Daci’a Traiana fiendu in continuu
cuprinsa si domnita pre rondu de mai multe popore barbare, prin ce
de o parte vieti’a basericésca deşi nu potemu dîce, că a fostu
împiedecată, dar la totu casulu a stagnatu, de alta parte
comerciulu crestiniloru din Daci’a Traiana cu cealalta lume
creştina a fostu tare restrinsu, asia au remasu neatinsi de
certele, ce sfasiâu pre atunci baseric’a, pastrandu-si credinti’a,
ce o au avutu mai in ainte. Alternative acést’a o potemu sprigim si
cu alte caşuri analoge din istori’a basericésca. Cumcâ au mai fostu
in baserica popore de altumintrule creştine, cari împiedecate de
impregiurarile politice nu au potutu se lié parte seau de locu,
seau in mesura forte mica la eveneminte de mare momentu pentru
baserica, ni areta istori’a in diverse epoee Este destulu pentru
esemplu a aminti numai atâta, că la sinodulu ecumenicu alu optule
tienutu la anulu 869. in Constantinopolu, deşi pre atunci tota
baseric’a erá agitata, celi trei patriarchi din resaritu fiendu
déjà supusi mohamedaniloru, nu s’au potutu presentâ decâtu numai
dupa-ce imperatulu din Bizantiu s’a intrepusu multu la Muhamedani,
cá se li concéda. Ma impregiurarile politice suntu caus’a, de din
seculii celi de antâiu ai religiunei creştine, cându ea erá
proscrisa, avemu asia pucine date despre multe eveneminte de ale
basericei, despre cari de altumintrule scimu securu, ca au
esistatu.
Ne luandu Romanii din Daci’a Traiana parte la vieti’a cea de
multe ori agitata a basericei in periodulu acest’a, de sine se
intie-
-
32
lege, cà si urmele istorice despre episcopatele loru trebue se
fia de totu neînsemnate. Nu urme za inse de aci nice decum, cumca
Romanii in Daci’a lui Traianu in seculii mai tardîi ai periodului
acestuia, nu-si voru fi avutu si eli episcopii si preoţii loru. La
totu casulu inse cliiaru nice in seculii mai tardîi, candu prin
alte párti ale lumei baseric’a era deja organisata, cu greu voru fi
potutu Romanii din Daci’a Traiana in impregiurarile loru politice
cu totulu nefavorabili se-si aiba ierarchi’a loru basericésca
organisata. Ma si episcopii, ce i voru fi avutu in tempurile acele,
cu greu voru fi potutu fi legaţi de câte una cetate anumita câ
resie- dintia. Seau mai bine dîsu, Romanii voru fi avutu episcopi
ca toti celialalti creştini, deşi nu asia multi, inse cu greu voru
fi avutu episcopate in sensulu modernu alu cuventului. Cu atâtu se
pote crede mai pueinu, ca Romanii in Daci’a Traiana voru fi avutu
Metropoliti si Metropolii in tempurile, candu provinciele locuite
de eli erâu supuse poporeloru barbare. Acést’a pentrucâ organisarea
Metropolieloru in imperiulu romanu s’a facutu dupa impartîrea
politica si dupa insemnatatea politica a cetatiloru. Daci’a Traiana
de sine se intielege, că nefiendu pre tempurile acele supusa
imperiului romanu, impartîrea politica numita in teritoriulu ei nu
s’a potutu face, si prin urmare nice cea basericésca.
Din totu periodulu acest’a de mai una mia de ani nu ni suntu
cunoscuţi decâtu doi episcppi, ce au petrecutu si in Daci’a
Traiana, si si cu privire la aceştia, despre unulu se scie securu,
câ a fostu grecu, si a avutu de a face mai multu cu Goţii, decâtu
cu Romanii, éra despre celulaltu, deşi nu se scie securu, cumca de
ce naţiune a fostu, dara se scia, cà nu pentru Romani a venitu in
Daci’a. Aceşti doi episcopi suntu : TJlfil’a, episcopu arianu in
secululu alu patrule si apostolu intre Goţi, pentru cari a si
tradusuS. Scriptura pre limb’a gotica ’), si Jeroteiu adusu in
Ardealu din Constantinopolu de principele ungurescu Giul’a in
secululu alu 10-le. Cu deosebire despre Jeroteiu se făcu multe
conjecturi si deductiuni, câ ore nu cumva a fostu episcopu si la
Romani? Inse fiendu-cà in privinti’a acést’a nu este nemicu securu,
si casulu este prea specialu, pentru cá se ne potemu ajută celu
pueinu cu analogi’a, de ace’a trecemu preste elu.
!) Vedi despre VlfiVa: W. Bessel Ȇber das Leben des Ulfila und
die Bekehrung der Gothen zum Christenthum. Göttingen 1860 si
Spicuiri in istori’a basericésca a Romaniloru de J. M. Moldovanu
pg. 49—62.
-
33
§. 11. Relatiunea canonica a Romaniloru facia eu scaunulu Romei
si facia cu Patriarchulu din
Constantinopolu.Conscienti’a despre Primatulu Sântului Pietru si
a urmatoriloru
lui legitimi in baserica o aflàmu destulu de chiaru esprimata
pana si in celi mai vechi scrietori basericesci, si in fapte si
intemplari din anticitatea creştinismului. Si desi nu potemu dîce,
cumcà conscienti’a despre primatulu acest’a, incâtu élu este unu
adeveru de credintia, in tempurile cele vechi va fi strabatutu
chiaru si in mas’a poporului, caruia in tempurile acele a fostu mai
de lipsa se i se propună adeverurile despre misteriulu
rescumperarei, decâtu cele despre constitutiunea basericei, carea
inca nice s’a fostu potutu organisé deplinu dupa principiele
primite delà Mantuitoriulu nostru, totuşi claseloru celoru mai
inalte mai cu séma a cleru