Universitatea ,,Valahia” Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă Master : Doctrină – Ştiinţă - Misiune Anul I , semestrul întâi Disciplina : Misiunea Bisericii si deschiderea ecumenica in mileniul III Misiunea Bisericii ȋntr-o lume secularizată Coordonator ştiinţific, I.P.S Dr. Nifon Mihăiţă Susţinător :
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Universitatea ,,Valahia” Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă Master : Doctrină – Ştiinţă - Misiune Anul I , semestrul întâi
Disciplina : Misiunea Bisericii si deschiderea ecumenica in mileniul III
În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună
lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară,
raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să
impună lumii ordinea lui exterioară.
Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să o impună naturii
văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori
s-a întors împotriva omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui.
Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras
normele morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină,
civilizaţia tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa
actuală.
Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile post-industriale a condus
la separarea oamenilor unul de altul şi a tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o
consecinţă inevitabilă a descreştinării lumii.
Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine definesc răul ca
fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al
secolului XX arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a înjosi, de a
minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi se închine, toate acestea conducând
la crime oribile în numele aşa zisei libertăţi a individului.
Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine morală, valorile morale cu
bună ştiinţă sunt ignorate.
De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat împotriva sângelui şi
trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului,a duhurilor răutăţii din văzduhuri"(Efeseni 6).
Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. Omul contemporan doreşte
libertatea absolută, plăcerea fără limită. Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica.
Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Sfântul Pavel spune: „voi
fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci, tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi
Hristos" (Galateni 5, 1-13), „iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 13,
18).
Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt. Plăcerea nu trebuie căutată
la nivelul simţurilor care duc la suferinţă.
Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească.
Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul creştin ci numai Duhul
necreat al lui Dumnezeu care lucrează în noi.1
Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care omul o primeşte prin
credinţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este păcat" (Rom. 14, 23).
Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de angajare morală.
Ideologia dezvoltării economice având ca singur scop banul, a dus la dezvoltarea unei
morale axiologice care uneşte oamenii numai la nivelul activităţii economice interesate. 2
Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. Valorile economice s-au suprapus
valorilor moralei creştine.
Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza procesului de secularizare se află
trei elemente şi anume: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii
umane şi dominarea lumii de către om.
Prin Duhul său, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o
recreează în Hristos şi Biserica. împotriva oricăror încercări secularizate, Sfânta Scriptură
afirmă clar şi precis imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.3
Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui
dacă n-ar fi fost chemat de Tine la Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate"
(înţelepciunea lui Solomon 11, 25, şi 12, 1).
Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca să nu se întoarcă în neant,
şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa
pământului" (Ps. 103,31).
Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici speciale care trebuie evidenţiate
şi reţinute. In cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa numita „lege românească"
1 Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica şi lumea în perspectiva misionara, în vol. omagial ,,Grai maramuresan si
marturie ortodoxa “, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 20012 Ibidem3 Ibidem
funcţionând vreme de secole atât ca identitate religioasă, cât şi naţională a românilor.
Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură eclezială de tip modern.
Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul, lumina şi sarea pământului şi
a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă dobândeşte şi îşi pierde sufletul?".
Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stăpâni pământul
nu poate fi interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din
creaţie ci de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică:
Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund eshatologic. Civilizaţia
tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel
puţin fără acel Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune ca o
consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care dispare partea integratoare a
Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine
păstrate în şi prin Biserică.
Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că „procesul de
secularizare atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social,
dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei.
Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa lor religioasă „ar putea chiar
atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din
problematica religioasă fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după
sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social dar aceasta nu înseamnă
nici pe departe sfârşitul religiei. Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale
secularizării.4
Vrednicul de pomenire Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist se exprima : „Biserica
noastră are astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii
româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela
oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I
Cor. 7,40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al iubirii de
semeni".5
În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase, de la simplu la dezvoltat pe
măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i
povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare cu grijă,în spiritul
4 Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, în traducere Nicolae Ilie, Ed. Deisis, Sibiu , 1998, p. 875 Ibidem
ecumenist,din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea
responsabilităţii morale, a binelui, frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi
Dumnezeieşti.6
Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea,lucru absolut principal şi să se folosească
de o limbă potrivită, clară, expresivă, frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul
cugetării în toată adâncimea sa7.
Expresivitatea trebuie să fie naturală,precisă. Sf. Vasile cel Mare si Sf. Ioan Gura de
aur sunt pilde neîntrecute in aceasta privinţa. Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de
biserică:"Mari dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după modelul lui
Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o putere care schimbă pe om şi faţa
pământului.
Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea sufletelor copiilor în
spiritul credinţei creştine, a dragostei de aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt,
braţele întinse ale bisericii 8.
Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului religios contemporan,
manifestată în nenumărate organizări mai mult sau mai puţin structurate, există religii
universale instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în societatea
civilă contemporană 9.
Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea istoriei contemporane de a
gândi clar şi biblic într-o lume de corectitudini politice similate, de ambiguităţi etnice
insinuate, umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor defectuase ale
acestor ideologii populiste opunându-le standardele superioare ale creştinismului biblic.
Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale
secularizări. Sporind credinţa, biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă a
populaţiei, ,,mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice” 10.
În ortodoxie, cultul însuşi este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi
oamenii şi a iubirii aproapelui. În acest sens Bisericile din România fac eforturi pentru
ajutorarea copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu
6 Ibidem
7 Vasile Hristov, Noţiunea de Biserică după Sf. Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10, XX
(1968), p. 878 Ibidem9 Ibidem10 Vasile Hristov, op. Cit. p. 98
probleme materiale şi spirituale11.
Biserica noastră care astăzi are o mare răspundere pentru renaşterea morală şi
spirituală a societăţii româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,
oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu (1. Cor,7.40) eliberaţi de robia
patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni"12.
I. Atitudinea Bisericii faţă de umanismul occidental
Omul, iubit de Creator, creat din iubire după Chipul Său, este chemat la
îndumnezeire. Omul, urât de diavol pentru posibilitatea de a trăi în lumina dumnezeieştii
Împărăţii, a adoptat încă de la început o atitudine potrivnică fericirii acestuia. S-a străduit,
şi încă o mai face, să ofere omului surogate ale bucuriei, ale sfinţeniei şi ale Împărăţiei
Cereşti în lumea aceasta, furându-i fericirea la care este chemat.
Lumea a fost creată pentru om, iar acesta pentru Hristos, în Care se realizează
deplin. Firea omului a fost constituită încă de la început pentru Omul cel nou. I s-a dat
minte şi dorinţă pentru Acela. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar
dorinţă, ca să alergăm spre El. Am luat memorie ca să-L purtăm, pentru că El era şi
arhetipul celor creaţi.13 Iisus Hristos este Dumnezeu contemporan fiecărui om. Este
Dumnezeu doar dacă devine Dumnezeul personal al fiecăruia, conştiinţă distinctă la
dispoziţia fiecăruia.
Răspunsul uman este integrat în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta nu este un
monolog dumnezeiesc ci un dialog şi ambii vorbesc, Dumnezeu şi omul. Evanghelia poate
fi înţeleasă în toată deplinătatea şi adâncimea ei numai prin experienţa duhovnicească.
Omul a fost creat de Dumnezeu ca dumnezeu - om virtual14. În baza naturii sale de
chip a lui Dumnzezeu, să se edifice de bună voie prin Dumnezeu ca divino – umanitate.
11 Ibidem12 Ibidem13 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 126.14 Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Om. Abisurile şi culmile filosofiei, studiu introductiv şi traducere: Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan Ică jr., prefaţă: prof. Ioannis N. Karmiris, postfaţă: Panayotis Nellas, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 163.
Dar, folosindu-şi greşit libertatea, omul a căutat nepătimirea prin păcat, iar pe Dumnezeu l-
a căutat prin diavol. Faţă de sine, omul are misiunea de a se desăvârşi mereu prin
dobândirea virtuţilor, ajutat de harul divin, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
Cultura contemporană a transferat centrul de gravitate al lumii în care trăieşte omul
de la dragostea lui Dumnezeu şi mesajul Evangheliei, la propriile legi. „Creaţia lui
Dumnezeu este bogată în varietate şi dinamism”15. Prin intermediul raţiunii autonome şi al
ştiinţei, care izvorăşte din ea, omul caută să domine lumea în locul lui Dumnezeu, să se
substituie lui Dumnezeu pe pământ, fără să-şi dea seama însă că îşi pierde astfel puterea
spirituală interioară şi începe să fie năpădit de forţe iraţionale pe care nu le mai poate
stăpâni.16
Omul contemporan îl refuză pe Dumnezeu în „lumea sa”, nu îl ia în calcul pe
Dumnezeu în „lumea sa”. Şi-a creat în conştiinţă o creaţie proprie, o închipuire a unei lumi
în care, din creatură s-a transformat în creator, „exilând” Creatorul şi „ucigând”
Proniatorul. Omul modern neagă transcendentul, pentru că nu recunoaşte, ca absolut
valabil, decât imanentul. În locul Bisericii care desăvârşeşte această legătură, omul modern
creează cultura. Cultura devine un idol al omului, căci el crede că numai în cultură şi prin
cultură se poate regăsi pe sine. Şi încrederea omului modern atinge culmea în ideea de
libertate şi autonomie, care au drept consecinţe individualismul şi liberalismul modern.
La temelia crizei spirituale moderne se află convingerea luciferică a omului care este
sieşi dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu mai poate exista alături de eul absolut autonom.
Biserica Catolică a împins pe Dumnezeu într-o transcendenţă inaccesibilă şi în anonimatul
unui portret impersonal.
Modul în care omul modern s-a obişnuit să vadă lumea, fără contur, lipsită de centru
şi de semnificaţie teologică, un model al disoluţiei, s-a repercutat şi asupra omului însuşi;
practic, el a devenit astăzi ceea ce a crezut despre lume că este17. Astfel, omul a început a se
simţi puternic, creator şi judecător, un mic dumnezeu.
Calea naturalistă sau materialistă, pe care a apucat lumea modernă, s-a finalizat, în
secolul XX, cu fenomenul secularizării, considerându-se de către cei mai mulţi semeni ai
noştri că realitate este numai ceea ce se poate vedea, cuantifica şi poseda, fără şansa
întrevederii unei axiologii mai consistente. Omul a încetat să mai „poarte grijă de suflet”,
15 Pr.lect.univ.dr.Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 36.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Criza culturii în “Almanah Bisericesc”, Editat de Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, pag. 60.17 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, trad.Lidia si Remus RusEditura Anastasia, Bucureşti, pp. 153-154.
de îmbogăţirea sa lăuntrică, angajându-se într-o cursă nesfârşită şi iraţională de acumulare
a bogăţiei din afară. Pentru el, „bunurile materiale nu mai sunt mijloace pentru o viaţă spi-
rituală mai înaltă, ci se transformă în scopul ultim al existenţei lui. Omul nu se mai
mulţumeşte niciodată cu ce are, ci, cu cât are mai mult, cu atât vrea mai mult, devenind
sclavul patimii iraţionale care îl depărtează mereu de Dumnezeu şi îl face să se sufoce în
materialitatea lumii văzute”.18
„Caracteristica de bază a epocii noastre este descoperirea puterii omului legată şi de
demonizarea – adică absolutizarea omului. Puterea lui nu mai e înţeleasă ca depinzând de
puterea lui Dumnezeu şi ca un efect al ei, ci omul se proclamă atotputernic şi
autosuficient... În omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul că poate totul prin el însuşi,
fiindcă pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu”.19
1.1. Etos misionar
De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobandit un etos misionar specific, care nu
poate fi inteles fara a lua in considerare o serie de notiuni teologice, institutii bisericesti si
realitati sociale, cum ar fi: Biserica locala, simfonie politica, autocefalie, asceza, filantropie
sociala, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstante istorice, adesea
nefavorabile, in care Ortodoxia a fost nevoita sa se restranga la pastoratie interna si cult, la
protejarea membrilor sai, fara libertatea unei misiuni externe de anvergura.
Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roaga si mijloceste in
numele celor oprimati si neprivilegiati. Ea a avut curajul unei etici sociale si politice care s-
a concentrat in jurul ideii de "filantropie". Uneori ea a exprimat vocea celor care sufera si a
formulat protestul lor impotriva nedreptatilor de orice fel. Odata cu organizarea lor
independenta, Bisericile locale s-au identificat din ce in ce mai mult cu istoria, cultura si
destinul unei natiuni particulare. intreaga lor misiune s-a exprimat adeseori in termeni de
mentinere a identitatii etnice si de aparare a unitatii acelei natiuni. Pentru a scoate in
18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pp. 76-77.19 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad.pr.prof. dr.Ioan I. Ică, Ed Deisis, Sibiu, 2004, p.58
evidenta si mai mult particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient sa fie
comparat cu sistemele si programele misionare practicate in Occident mai cu seama in
epoca moderna.
Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice pret noi zone geografice
crestine, adica universalitatea exterioara, ci mai degraba de a tine poporul credincios intr-o
neintrerupta continuitate fizica si istorica a credintei. Biserica s-a extins odata cu nasterea si
afirmarea unei noi generatii.
Secularizarea este un fenomen care determină deplasarea centrului de
gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca realitate
autonomă şi independentă de Dumnezeu. În centrul lumii secularizate, aşadar, nu mai
stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă trecerea de la
teocentrism la antropocentrism.
Lumea secularizată este o lume care trăieşte prin ea însăşi, fără legătură şi sprijinul
lui Dumnezeu. „Secularizarea plasează fiinţele umane în centrul creaţiei şi le face scopul
ultim al acestei lumi şi a istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar
administratoarea ei, vrea conducerea lumii printr-o bazare pe sine.”20
În loc să se mai vadă legătura dintre lume şi Dumnezeu, cum ne spune Sfânta
Scriptură, se vede doar legătura dintre lume şi om. În sprijinul acestei concepţi stau şi
teoriile evoluţioniste care susţin că fiinţele din lumea aceasta nu sunt create de Dumnezeu,
ci sunt rezultatul unui proces natural care se desfăşoară pe o perioadă îndelungată de timp.
Dumnezeu a fost scos din lume, pentru că oamenii au vrut să se aşeze conducători în locul
Lui. Ca să se poată justifica locul pe care îl are omul pe pământ, s-au pus bazele acestei
filosofii, pentru a da posibilitatea omului să devină autonom în raport cu Dumnezeu.
În cadrul secularizării s-a ivit conflictul dintre transcendent şi imanent. Putem spune
chiar că ideile secularizării au fost lansate de Fericitul Augustin (sec. V). El este primul
care a spus că lumea naturală funcţionează ca o lume independentă, pentru că Dumnezeu
rămâne dincolo de lume. Era influenţat de o erezie mai veche, de care nu putea să se
detaşeze - maniheism - şi a trebuit să despartă lumea de Dumnezeu şi să ajungă în cele din
urmă la teoria predestinaţiei.21
Secularizarea22 îşi are originile în secolul al XVIII-lea, numit şi secolul luminilor
(Iluminismul). În acel moment a început un conflict real, mai ales în câmpul ideilor, între
20 Pr.lect.univ.dr.Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.21 Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Despre originile secularizării, interviu de Ciprian Bâra, publicat în “Ziarul Lumina”, în 25.05.2008, p. 1.22 aşa cum este înţeleasă şi cum o cunoaştem astăzi.
lumea transcendentă, a lui Dumnezeu, şi lumea imanentă, a omului, pentru că Dumnezeu a
rămas izolat în transcendent şi omul a rămas cu lumea, în realitatea naturală, a mediului şi a
lumii naturale în care trăieşte el. Acest conflict a fost determinat de motive religioase. A
fost o reacţie a lumii occidentale împotriva exceselor care au venit din partea inchiziţiei
medievale.
Teologia şi ştiinţa au plecat pe două căi diferite. Una care vroia să facă totul
dependent de Dumnezeu şi alta care vroia să facă totul dependent de om. Această
dependenţă a lumii faţă de om a dus la totala separare a lumii faţă de Dumnezeu şi a pus
bazele procesului de secularizare, care a avansat şi avansează în continuare.
Secularizarea este în primul rând exterioară, deoarece Dumnezeu a fost scos
din lume şi aceasta a devenit o realitate exterioară Lui, autonomă. Secularizarea nu
este atât un fenomen interior, sufletesc, ci este un fenomen exterior. Omul se poate
seculariza interior chiar şi într-o lume plină de Dumnezeu. Omul se poate închide în
sine însuşi şi îndepărta de Dumnezeu sau se poate deschide şi rămâne prezent în
Dumnezeu. „Secularizarea tinde să creeze o societate fără religie”.23
„A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în
lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în
acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia uni vieţi pentru care a
trudit o lume întreagă de milenii”.24
Dumnezeu a sădit în om nişte tendinţe către El, care se concretizează în virtuţi:
credinţă, nădejde, iubire şi multe altele. În momentul în care te secularizezi, adică rupi cu
totul legătura cu Dumnezeu, devii om lumesc, în locul virtuţilor apar patimile. Aceeaşi
forţă spirituală pe care o are omul în el, în loc să fie orientată către Dumnezeu, este
dominată de puterea întunericului şi a morţii, şi duce la explozia de violenţă şi agresivitate,
prezentă peste tot în lume. Fenomenul secularizării s-a răsfrânt şi asupra persoanei lui
Hristos Însuşi. Hristos e Dumnezeu şi Om nedespărţit, dar datorită secularizării s-a ajuns să
se vorbească mai mult de Iisus, care este om pe pământ şi se uneşte cu Dumnezeu numai în
cer. Sectele nu cântă „Hristos a Înviat!”, ci folosesc numai numele de Iisus. Eu spun
„Hristos a Înviat!”, deoarece cred cu toată puterea că El este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat. Gândirea multora şi raportarea lor la adevărurile credinţei au adus secularizarea şi
în telogie. Ei despart firea umană a Mântuitorului, de cea divină.
Acum Biserica are datoria să îşi păstreze tradiţia Părinţilor, dar în acelaşi timp să 23 Pr.lect.univ.dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 118.24 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, p.15.
arate pericolele secularizării şi să ofere soluţia creştin-autentică pe care o găsim în Sfânta
Scriptură, anume că nu este făcut omul să fie sclavul lumii, ci lumea este făcută pentru a fi
sfinţită şi transfigurată de om. Revelaţia rămâne aceeaşi totdeauna, pentru că ea vine de la
Dumnezeu, dar se exprimă în fiecare veac prin cultura vremii. Biserica trebuie să îşi asume
şi cultura vremii şi să fie la curent cu toate mijloacele de exprimare ale adevărului, dar nu
trebuie să facă niciodată un compromis între teologie şi cultură. Biserica trebuie să facă
selecţia valorilor. Trebuie să aleagă din limbajul vremii numai acele elemente care îi dau
posibilitatea să exprime prezenţa lui Dumnezeu în creaţie.
Într-o lume care trăieşte separaţia dintre Dumnezeu şi om, Hristos este privit şi
interpretat diferit, în fiecare veac şi de către fiecare om. Divinitatea lui Hristos este
elementul fundamental care dă forţă, ca nu eu să-L modific pe Hristos, ci El să mă modifice
pe mine.
Ortodoxia este singura Biserică care mai vorbeşte astăzi despre lupta cu patimile, pentru că
Îl are pe Dumnezeu, care mai poate să le transforme, să le biruiască, nu îi este frică să fugă
de ele. Ceilalţi te derutează, te lasă să fii cotropit interior de patimi.
Mişcarea ecumenica actuala a facut posibila o reafirmare mai articulata a identitatii
fiecarei Biserici locale. Dincolo de unitatea comuna este identitatea locala, care trebuie sa
fie respectata. Pe de alta parte, identitatea ramane o problema care preocupa teologia
ecumenica de azi, deoarece identitatea se poate intoarce impotriva ei insasi daca nu este
corectata, completata si reconciliata cu alte forme de identitate.
Bisericile din România pastrează identitatea lor confesională, liturgică şi
culturală, având spaţiul lor pastoral, misionar şi social bine definit, într-un climat
ecumenic pozitiv. Este vorba insa, nu numai de un climat sau de conditiile unei vieti
ecumenice pozitive, care au valoarea lor indiscutabila.
Este vorba de un efort ecumenic al Bisericilor, pe de o parte de a fi autentice in
credinta si viata lor interna, pe de alta parte de a fi simfonice in practicarea lor
interbisericeasca si sociala. Bisericile au gasit asadar un echilibru adecvat intre integritatea
lor interna si solidaritatea lor externa, intre limbajul confesional si cel ecumenic.
Acestea au descoperit noi cai, noi (posibilitati si situatii de a fi impreuna, de a
actiona si de a discuta impreuna. In fond, Bisericile sunt impreuna expuse aceleiasi situatii
sociale si politice nationale. Problemele de ansamblu ale societatii constituie acum
probleme de ansamblu ale Bisericilor. Evolutia sociala si culturala a tarii nu este un fapt
"extern", ci se reflecta in evolutia interna a Bisericilor. De fapt, Bisericile nu pot fi
"comunitati slujitoare" decat daca si-au asumat, dupa modul lor propriu si specific, mutatia