Mircea Nedelciu şi „tratamentul fabulatoriu” al cenzurii. Despre metoda triplei prefeţe

Mircea Nedelciu şi „tratamentul fabulatoriu” al cenzurii. Despre metoda triplei prefeţeRamona HărşanUniversitatea Transilvania din Braşov

Abstract: The article deals with the controversial author’s preface to the novel Confabulatory treatment503 by Mircea Nedelciu, as a particular case of compromise between literary production and the field of power504 , in the context of the highly restrictive communist dictatorship of the `80s. The main focus of the analysis is set on the methods of subversion and deception that apparently allow the preface to function as “anti-communist” and (compromisingly) “legitimating” at the same time. The technical approach of the investigation is based on an artificial disjunction between the “original”, the “censored” and the “post-revolutionary” versions of the text, suggested by the novelist’s later commentaries on the matter. The outcome exposes Mircea Nedelciu’s preface as a singular reaction to censorship, using peculiar rhetoric devices and intricate textual constructions, as backup plan in a risky ideological game against the editorial observers of the Regime. Key words: Nedelciu, preface, censorship, confabulatory treatment, communism.

Despre discursul prefeţelor s-a spus deja demult că joacă un rol programatic şi legitimator, mai ales de la naşterea romanului modern încoace505 . Dar în calitatea sa de „receptacol natural al ideologiei”506 ,

365

503 Original title: Tratament fabulatoriu (our translation). 504 As described by Pierre Bourdieu in Les Règles de l’art. Genèse et structure du champ littéraire. (The Rules of Art. Genesis and Structure of the Literary Field). Paris: Seuil, 1992.505 De la Michel Raymond, în Le Roman depuis la Révolution (Paris, 1967, Armand Colin, Col. U) , sau la Frédéric Mittérand, în Le discours du roman (Paris, 1980, Presses Universitaires de France) şi până la André Patient Bokiba în Le discours préfaciel: instance de légitimation littéraire (Québec, 1991, Presses de l'Université Laval, vol. 24, no 2, pp. 77-97) sau Alan Robertson în Interpreting the rhetoric of contextual instrumentality ( în Working Papers in Art and Design, vol 4, 2006, University of Hertfordshire, ISSN 1466-4917) ş.a.506 Cf. Angela Ion, Le Réalisme et le Roman moderne în Histoire de la littérature française, Bucureşti, 1982, Editura Didactică şi Pedagogică, p.72. în original: „réceptacle naturel de l’idéologie”. Traducerea noastră.

destinat iniţial să „furnizeze un model al producţiei literare [...] şi în acceaşi măsură un model de lectură al acesteia”507, el a căpătat la noi, nu de puţine ori, în cadrul regimului comunist, o coloratură vizibil marcată politic. Această deviere (forţată) a rolului de mediere dintre producţia literară şi câmpul social pe care o presupune orice „discurs prefaţial”508 a însemnat, în acest caz, acceptarea şi asimilarea unei doze (variabile) de compromis în raport cu „câmpul puterii”509 . Efectul acestor preluări de ordin ideologic şi/sau formal şi al prezentării ca imanentă a osmozei cu discursul oficial, a fost, pe termen lung, acela al anulării (parţiale sau totale) pentru noi, cei de azi, a valorii legitimatoare a prefeţelor scrise în epoca trecută. Mai mult, dacă autorilor (de prefeţe sau de cărţi) care au ales atunci varianta compromisului, acesta le-a apărut adesea ca o realitate inevitabilă, ca un imperativ, în sens mai larg sau mai restrâns, al supravieţuirii, într-un sistem ce părea sortit unui viitor etern (o condiţie a supravieţuirii fiinţei umane, a culturii sau a cărţii, a evitării încarcerării, a menţinerii sau ameliorării statutului social etc.), el, acest compromis, ni se înfăţişeză nouă, trăitorilor de astăzi, ca extrem de controversabil510.

Un exemplu de acest gen este şi cazul soluţiei originale anti-cenzură a lui Mircea Nedelciu aplicată romanului Tratament fabulatoriu. Apărut în 1986 la editura Cartea românească, romanul a venit introdus de o aproape descurajant de amplă prefaţă a autorului, pretinsă „parte integrantă a romanului”511, al cărei discurs (în mare măsură, extrem de teoretic) părea să prezinte, cel puţin la o primă vedere, contaminări grave cu ideologia oficială. Cum era şi de aşteptat, această bizară introducere a generat, se pare, dispute şi luări de poziţie diverse încă de dinainte de publicare (aşa cum reiese din explicaţiile ulterioare ale autorului512 ) şi continuă să suscite controverse până în contemporaneitatea imediată. Dacă varianta

366

507 Frédéric Mittérand, ed. cit. Traducerea noastră.508 Termenul îi aparţine lui Frédéric Mittérand (ed. cit.) şi va fi folosit în acest sens pe tot parcursul prezentei lucrări. În original : « discours préfaciel ». 509 Termenul îi aparţine lui Pierre Bourdieu (în Regulile artei, Bucureşti, 1998, Univers) şi va fi folosit în acest sens pe tot parcursul prezentei lucrări.510 A se vedea, în acest sens, discuţia de la pagina 2 a prezentei lucrări şi secţiunea de concluzii (pp. 10-12)511 Cf. Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, p.308.512 Aşa cum rezultă din postfaţa Avertisment la ediţia a II-a –1996 şi din notele explicative ulterior adăugate prefeţei din 1986 a romanului.

originală a prefeţei din 1986 a fost prompt identificată de cenzori ca „anticomunistă”513 şi deci, nu doar nepublicabilă în forma ei iniţială, dar şi (subînţeles) imputabilă ca act „criminal”, versiunea modificată publicată în prima ediţie a romanului stârneşte şi ea, după 1990, critici mai mult sau mai puţin severe din partea unora dintre oamenii de litere români: în viziunea acestora, ea ar reprezenta o supralicitare a rolului de a integra „social”514 romanul, echivalentă cu un compromis greu de acceptat515.

Încercând să păstrez, pe cât posibil, o poziţie de lucru neutră în ceea ce priveşte această din urmă controversă, voi încerca în lucrarea de faţă să investighez modul în care prefaţa în cauză relaţionează cu „câmpul puterii”, în ideea de a încerca să aproximez măsura de compromis şi/sau de autenticitate care poate fi decelată pornind de la textul propriu-zis. Îmi propun aşadar să urmăresc mijloacele prin care s-ar realiza aici, pe de o parte, subversiunea „anticomunistă” şi pe de altă parte diversiunea care are ca scop mistificarea acesteia în scopul legitimării romanului, oprindu-mă totuşi cu nişte observaţii succinte, spre final, şi asupra controversei mai sus-amintite, dar în contextul mai larg al disputei privind fenomenul „rezistenţei prin cultură”. Voi căuta astfel să (re)discut demersul lui Mircea Nedelciu pornind de la o abordare mai degrabă fenomenologică a textului prefaţial şi al anexelor sale ulterioare516, iar de pe aceste poziţii, să (re)evaluez eficienţa şi meritele

367

513 Cf. Mircea Nedelciu, ed. cit., p.308.514 Conform lui Mircea Nedelciu, orice producţie culturală are o « existanţă socială » proprie (Mircea Nedelciu, Prefaţă la Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, pp.52, 62 et al.).515 A se vedea, în acest sens, poziţiile unor specialişti precum Alex. ştefănescu (în articolul Mircea Nedelciu, publicat în România literară, nr.6/2002), Laszlo Alexandru (în Istoria hollywoodiană a literaturii române, articol publicat în revista Tribuna, nr.85/2006), Mihai Dinu Gheorghiu (Prefeţe-feţe. Răspunsul sociologului la provocarea prozatorului, în Dialog, nr.114/oct. 1986, pp. 5-6), Monica Lovinescu ( într-o cronică la Europa liberă ) sau reproşul mărturisit de Mircea Mihăieş în interviul Viaţa ca o bielă-manivelă (Observator cultural, nr. 101, ianuarie 2000).516 Mă refer aici la postfaţa Avertisment la ediţia a II-a –1996 şi la notaţiile explicative ale autorului pentru aceeaşi ediţie, adăugate Prefeţei în 1995.

soluţiei legitimatoare închipuite de Mireca Nedelciu (cu acceptarea prealabilă şi implicită a riscurilor pe care aceasta le prezintă517).

*„M-am întrebat adesea ce anume îl face pe cititorul unui roman să citească şi prefaţa acestuia. [...] În realitate [...] o relaţie între cititor şi autor, între efortul scriitorului şi plăcerea sau folosul pe care cititorul speră să le obţină la lectura textului se stabileşte prin preţ. O alta prin prestigiu. Ultima, dar nu şi cea mai frecventă, prin prefaţă. PRE este deci o secvenţă obligatorie de trecere. Aşa se explică probabil şi de ce unele prefeţe sunt semnate de autori cu un prestigiu mai mare decât al autorului prefaţat. Prefaţa creşte prestigiul, prestigiul creşte preţul, iar preţul este «o expresie bănească a valorii unei mărfi.»

Aceasta este o prefaţă a unui autor fără prestigiu, scrisă pentru propria-i carte, al cărei preţ încă nu a fost stabilit. După ce manuscrisul va merge în tipografie, va fi cules, corectat etc., serviciul de contabilitate al editurii va stabili şi preţul cărţii. De voi reuşi să-l cunosc înaintea ultimei corecturi, îl voi adăuga în această paranteză (...). De nu, îl veţi citi dumneavoastră direct pe coperta a patra.

Deci prefaţa este un fel de târguială, o tocmeală, o învoială, şi rolul ei este diferit de la un sistem economic la altul. Asta, pentru că şi modul de a stabili preţul în diverse societăţi diferă.”518

Iată transcrierea aproape integrală (cu o scurtă omisiune519) a primei pagini şi jumătate din prefaţa lui Mircea Nedelciu din 1986. Dacă am citat acest fragment, este pentru că îmi pare deja exemplar pentru principalele caracteristici ale retoricii utilizate de autor pe tot parcursul prefeţei: tonul adesea ironic, mecanismele ludice şi provocatoare ale experimentului textualist de suprafaţă, exprimarea aluzivă şi abordarea cultă, sistematică şi conştientă de sine din subtext. În legătură cu acest ultim aspect, cred că este important să observăm că scriitorul se

368

517 Aşa cum au fost deja descrise în literatura de specialitate (v. Adina Diniţoiu, « Textualism socialist » şi « rezistenţă prin cultură » în proza anilor `80, în Observator cultural, nr. 553/ 03.12.2010 ş.a.)

518 Mircea Nedelciu, Prefaţă la romanul Tratament fabulatoriu (în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, pp.13-14. Sublinierile îi aparţin lui Mircea Nedelciu.519 Fragmentul omis va fi citat (aproape integral) mai târziu în cuprinsul lucrării (v. nota 46, p.7).

autodenunţă ca avizat în ceea ce priveşte rolul discursului prefaţial în general (acela al corelării conţinutului unei cărţi cu realitatea socio-culturală în care aceasta urmează să fie integrată, i.e. al funcţiei lui de legitimare în cadrul câmpului social520 ), fără a uita însă să plaseze o menţiune referitoare la posibilele specificităţi funcţionale ale prefeţei, relative la un „sistem economic” sau altul, la „un tip sau altul de organizare socială”521. Or, dacă este să luăm în considerare şi explicaţiile ulterioare ale autorului în legătură cu această prefaţă, ultima propoziţie citată (precum multe altele de-a lungul textului) ar autoriza ideea că într-o societate care asociază producţiilor ei literare o valoare (nu neapărat sau nu numai în sens economic) scăzută – bunăoară, sistemul comunist – funcţia esenţială a prefeţei ar putea (sau ar trebui) să fie dublată de un răspuns advers (explicit sau disimulat) la acest tip de atitudine. Mai mult, am putea citi aici şi un avertisment referitor la necesitatea contaminării (in vitro sau nu) cu elemente ce ţin de doctrina de Partid a oricărui text care ar căuta să legitimeze transferul în sfera publică al unei producţii literare în contextul comunist.

Construindu-şi discursul superficial ca pe o critică aparentă a relaţiei (de ostilitate) dintre societate şi artă în sistemul capitalist „de consum” (prin apelul la conceptul de „marşandizare” a producţiei culturale), Mircea Nedelciu anexează acestei retorici marxiste „hipertextuale”, conform explicaţiilor pe care el însuşi le oferă post factum, un „hipotext” 522 subversiv:

„Critica „artei” consumiste a fost dintotodeauna singurul teren pe care intelectualii din est se credeau egalii celor din vest. Refuzul kitsch-ului de tip societate de consum era însă o revoltă mascată împotriva kitsch-ului ideologizant de la noi”, notează autorul într-o precizare ulterioară de subsol523, în sensul în care:

„transformarea artei în marfă nu ţine de simplul statut acordat subit unui obiect de către societate [...], ci de o serie de elemente pe care opera de artă începe să fie obligată să le conţină pentru a obţine acest statut de marfă,

369

520 Noţiunea de « câmp » va fi folosită, pe parcursul acestei lucrări, în sensul pe care i-l atribuie Pierre Bourdieu în Regulile artei.521 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p.25.522 Termenii referitori la tipologiile textuale („hipertext”, hipotext”, „metatext”) se vor o adaptare la dicuţia de faţă a conceptelor lui Gérard Genette din Palimpsestes:La littérature au second degré (Paris, Éditions du Seuil, 1992) şi vor fi folosiţi în acest sens pe tot parcursul lucrării.523 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p.29, nota 2.

statut fără de care n-ar mai putea să-şi îndeplinească funcţiile esenţiale”524.

Această cheie dublă de lectură pe care o constituie sensul aluziv, conotativ al definiţiei conceptului de „marşandizare” (trimitere ascunsă, după „scrisele” autorului525 , la rolul propagandistic alocat literaturii în spaţiul comunist) îi pare scriitorului suficient de vizibilă pentru a nu trece complet neobservată de către cititorul avizat:

„Sunt convins că cititorii mei nu şi-au bătut capul cu prefaţa, sau că, dacă totuşi au răsfoit-o, au înţeles bine care «societate» era ostilă artei şi de ce. Asta pentru că se dezvoltase enorm pe atunci ştiinţa de a citi printre rânduri.”526

Nu ar fi de altfel singura dată când Mircea Nedelciu îşi invită deschis cititorii la o practică de lectură sofisticată, a vigilenţei, a „lecturii întrebare” (care să o suplinească, în termenii săi, pe cea a „lecturii torpoare”), sau a „atitudinii critice”, „constructive” în raport cu actul de citire a textului527 . Dicotomie relativ omoloagă, după cum bine observă Adina Diniţoiu într-un articol din Observator cultural528, cu cea a lui Jean Ricardou despre „lectura curentă” vs. „a doua lectură”529 . Dar asupra acestei duble semnificări a discursului vom mai reveni, tangenţial, pe parcursul lucrării.

De reţinut, însă, că Mircea Nedelciu tinde să mizeze mai mereu pe o astfel de dedublare textuală a sensului, pe procedeul sugestiei şi, implictit, al disimulării prin adaos: „Este, dacă vreţi, o poveste despre cum să treci de cenzură adăugând, şi nu tăind dintr-un text şi, mai ales, pentru a trece de cenzură un alt text, adică romanul.”, notează scriitorul în Avertisment... 530. Devine astfel mai evidentă şi logica din spatele dublei

370

524 Ibidem, p. 28. Sublinierile îi aparţin lui Mircea Nedelciu.525 Mă refer aici, din nou, la explicaţiile ulterioare ale autorului, furnizate în textele menţionate mai sus (nota 13, p.2).526 Mircea Nedelciu, Avertisment Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed.cit., p.309.527 Ibidem, pp. 48-49.528 Adina Diniţoiu, « Textualism socalist » şi « rezistenţa prin cultură » în proza anilor `80, în Observator cultural, nr. 553/ 03.12.2010.529 Jean Ricardou, Literatura : o critică în Pentru o teorie a textului.Anthologie Tel Quel 1960-1971, Bucureşti, 1980, Univers.530 Mircea Nedelciu, Avertisment Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p.309.

(şi, respectiv, triplei) prefaţări a romanului de către scriitor. Căci într-adevăr, dacă este să luăm în calcul justificările ulterioare ale autorului (şi cred că este imposibil să nu o facem, măcar pe principiul democratic al „prezumţiei de nevinovăţie”, dacă nu din alte motive), această prefaţă este un discurs alcătuit iniţial din două paliere suprapuse de text, cărora li se alătură, odată cu ediţia din 1996 apărută la editura A&, un al treilea nivel metatextual. Acesta din urmă, compus din explicaţii furnizate în note de subsol şi completat de postfaţa de autor Avertisment la ediţia a II-a -1996, vine să divulge şi să comenteze fabuloasa geneză dublă a prefeţei din 1986. Avem astfel de a face, odată cu această a doua ediţie a romanului, cu un hipertext prefaţial adăugat celui iniţial (el însuşi deja odată reluat la rândul lui). Sau, mai precis, am putea vorbi aici despre o multiplă punere în abis531 a unei aventuri metatextuale iniţiale, deja destul de complicată ea însăşi prin dedublarea („intrinsecă” şi „extrinsecă”) a sensurilor. În aceste condiţii, nu este greu de închipuit de ce prefaţa la Tratament fabulatoriu ni se înfăţişează, în expresia Adinei Diniţoiu, ca un text format din „50 de pagini sinuoase, hibride”, în care „înseşi intenţiile lui Nedelciu ne par ambigue”532 . Iată motivele pentru care, de dragul unei tentative de (relativă) dezambiguizare, vom trata în cele ce urmează cele trei etaje ale acestei construcţii metatextuale complexe ca pe nişte variante succesive şi separate ale discursului de legitimare care înveleşte preţiosul conţinut al romanului. Vom obţine astfel trei aşa-zise prefeţe ale aceluiaşi text ficţional.

În acest sens, o „primă prefaţă” ar fi textul introductiv original, cel care nu a văzut niciodată lumina tiparului ca discurs de sine stătător şi care poate rămâne, teoretic, o enigmă neelucidabilă în ceea ce priveşte conţinutul şi/sau însăşi existenţa sa. Practic, însă, Mircea Nedelciu ne oferă, faute de mieux533 , o imagine palpabilă a acestuia, în ediţia post-comunistă a Tratamentului fabulatoriu. În această prezentare, conţinutul original al prefeţei apare ca un discurs nonconformist, mai ales sub aspect formal şi dacă îl raportăm la ceea ce se putea scrie (cu acordul puterii) în epocă, dar care (pentru noi – generaţii mai puţin versate în practica forţată a lecturii „printre rânduri” – sau mai circumspecte) rămâne în continuare, la o primă vedere, relativ ambiguu sau ambivalent

371

531 Termenul îi aparţine lui André Gide (Les faux-monnayeurs, Paris, Gallimard, 1960).532 Cf. Adinei Diniţoiu, op.cit.533 În lipsă de altceva (mai bun, preferabil).

în ceea ce priveşte latura sa conţinutistică. O „a doua prefaţă” ar fi prefaţa oficială publicată la apariţia romanului, în 1986, cea modificată în urma expertizei cenzorului, un text cu o aparenţă formal (şi superficial) „domesticită” întru conformitatea cu retorica puterii, i.e. cu faimoasa „limbă de lemn” a limbajului „legal” autorizat către politica de stat. În fine, „prefaţa a treia” ar fi cea „re-formatată” şi comentată pentru ediţia din 1996 a romanului. Această variantă prefaţială se prezintă ca un text „cu două feţe”, una dintre ele cuprinzând, între paranteze pătrate, modificările operate în conformitate cu intervenţia cenzorului, cealaltă excluzându-le şi fiind explicitată, aşa cum am mai arătat, cu ajutorul a două metode principale de amendare (notele de subsol aplicate direct pe textul prefeţei şi respectiv postfaţa de autor intitulată Avertisment...). Această a doua „faţetă” a „prefeţei a treia” este, de fapt, chiar „prima prefaţă” despre care vorbeam mai înainte, adnotată şi comentată. Acestea fiind spuse, am să le iau pe rând.

„Prefaţa originală” (sau „prima prefaţă”) este un amplu discurs teoretic, constituit din aproximativ cincizeci de pagini de problematizări (voit) neclare (şi subliminal polifonice) ale relaţiei dintre artă şi contextul social (într-o accepţiune foarte largă a termenului); sau, în celălalt sens, aluziv, de subtext, este vorba (conform explicaţiilor ulterioare ale autorului) despre o abordare a raporturilor dintre producţia artistică şi „câmpul” comunist ideologizant al „puterii”534 . Demersul aparent gravitează în jurul unor noţiuni-cheie apreciate negativ sau negate de pe poziţiile unei retorici marxiste (precum „moartea artei”, „marşandizarea literaturii” sau „estetica bazată pe o atitudine contemplativă” ca „estetică burgheză”, „arta ca marfă” sau „artă afirmativă”), cărora li se opun concepte sau atitudini valorizate pozitiv sau „îndulcite” într-o formă care să le facă atractive, admisibile şi asimilabile discursului oficial (precum „opera deschisă” al lui Umberto Eco, avangarda estetică sau „estetica implicării şi a acţiunii” fundamentată pe o „atitudine critică” şi „o activitate textuantă constructivă” a receptorului, „întrebuinţarea directă” a artei, „artă minoritară”, rezistentă la „marşandizare” sau, de ce nu, chiar conceptul de „artă” însuşi).

Pe de altă parte, găsim în indicaţiile ulterioare ale lui Mircea Nedelciu „traducerile” în intenţii subversive ale acestor concepte esenţiale, sugerate prin intermediul unor difuze echivalenţe semantice

372

534 Termenii marcaţi sunt folosiţi în sensul precizat la notele 17 (p.3) şi 5 (p.1) ale prezentei lucrări.

de tipul celor enumerate de Adina Diniţoiu: „marşandizare = ideologizare, artă minoritară = artă neînregimentată, artă majoritară = artă ideologizată”535, sau „acordarea unei funcţii [...] exclusiv religioase a artei”, unde „religioasă” s-ar traduce prin „ideologică”536 , „monoteismul intolerant” = „intoleranţa” „partidului unic” relativ la producţia artistică537 ş.a. În plus, regăsim pe alocuri şi răbufniri spre suprafaţă ale demersului ascuns, precum o destul de curajoasă dezvoltare a afirmaţiei că „O raportare sau alta a societăţii faţă de arta sa determină modificări aparente ale funcţiei principale a artei [cea de „perpetuare a omului ca fiinţă socială”, n.n.538 ], mai bine zis: apariţii ale acestei funcţii sub alte înfăţişări.”539 , sau expresia limpede provocatoare: „Eu ştiu că nicio societate nu le poate interzice oamenilor să viseze [...]”540 . Dar aceste vizibile ieşiri „subversive” sunt imediat atenuate, de cele mai multe ori, cu citate sau afirmaţii conformist-contradictorii.541

Inconsecvenţele de acest tip sunt folosite, însă , conform comentariilor ulterioare ale scriitorului, pe de o parte, în aşa fel încât să atragă observaţiile negative ale cenzorilor, iar pe de altă parte, într-o manieră care să nu prejudicieze definitiv publicarea romanului. În Avertisment..., el mărturiseşte:

„cenzura de atunci devenise o simplă cenzură a detaliului, a cuvintelor şi a frazelor. Ea nu avea de apărat o concepţie estetică, ci doar de evitat incidentele. Pornind de la această observaţie, şi pentru că la sfârşitul facultăţii făcusem o teză despre «marşandizarea» literaturii, mi-a venit ideea ca pentru publicarea romanului să-i atrag pe cenzori într-o dezbatere de «estetică marxistă».”542,

însă: „cum avusesem grijă să împănez prefaţa cu citate din Marx şi din mai toţi intelectualii de stânga din occident, am simţit că [...] asta îmi va salva romanul, adică îl va face «publicabil»”543 . Ni se revelează, deci, scopul ascuns al acestei primei variante a textului introductiv:

373

535 Adina Diniţoiu, op. cit.536 Mircea Nedelciu, Prefaţă , ed. cit., p. 26.537 Ibidem, p.25.538 Ibidem, p.25.539 Ibidem, p.26.540 Ibidem, p.28.541 A se vedea, spre exemplu, nota 2 (p. 31), ed. cit.542 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p. 307543 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p. 308

„salvarea” romanului propriu-zis de intervenţia cenzorilor. Rolul, într-o anumită masură, autodestructiv şi funcţia de „paratrăsnet ideologic”544 ale prefeţei iniţiale sunt evidenţiate în mai multe rânduri în Avertisment...: „Până la urmă, acestă prefaţă [...] nu avea decât rolul de a fi salvat restul romanului de la maltratări”545. Sau:

„Eram convins că teoriile dezvoltate în prefaţă (pe care am declarat-o parte integrantă a romanului) îi vor atrage pe cenzori. Se vor ambiţiona să ceară tot felul de modificări în partea de teorie literară şi sociologie a literaturii, şi astfel romanul propriu-zis va trece fără modificări. Practica a dovedit că nu mă înşelasem.”546

De altfel, această vocaţie „soteriologică”, de tip (auto)sacrificial a primei prefeţe pare destul de plauzibilă şi dacă ne gândim la provocările de ordin formal, textual, pe care le presupune ea în termeni discursivi. Retorica (prea) serios teoretică este presărată, din loc în loc, cu inserturi narative (ficţionale şi autoficţionale547 ) aparent neintegrate demersului principal şi complet neconforme cu concepţia de stat despre elocvenţa ştiinţifică. Iată, de exemplu, o astfel de intrare, chiar pe prima pagină a prefeţei:

„Am scris cuvântul realitate! (şi vine la mine pictorul D., mă salută, se aşează. Ce mai faci?, întreabă şi-şi lungeşte gâtul să vadă ce scrie pe pagina asta din maşina de scris. Uite, mă, încerc să rescriu începutul prefeţei ăsteia, mă chinui demult cu ea, nu prea merge!)”548;

după care urmează, fără nicio altă trecere, un citat din Caragiale referitor la preţul pe care îl „au în faţa cititorilor producţiile literare naţionale”. Autorul mărturiseşte că „Intercalarea unor astfel de povestiri [...] în plină demonstraţie de teorie a literaturii pe baze marxiste trebuie că-i lăsa pur şi simplu perplecşi pe cenzori. Cel puţin eu aşa îmi

374

544 În expresia Sandei Cordoş din Un obiect „util”, în Mircea Nedelciu, ed.cit., p. 8.545 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p. 309.546 Ibidem, p. 308. 547 Pentru evitarea controverselor inutile, precizăm că termenul este utilizat aici în sensul mai larg autorizat de Vincent Colonna în L’autofiction (Essai sur la fictionalization de soi en littérature), Thèse de doctorat, EHESS, 1989. 548 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p. 13. Acesta este, aproape in integrum, textul pe care îl ocultasem din citarea anterioară a primei pagini (v. şi nota 16, p. 3).

închipuiam şi mă pufnea râsul.”549 Trebuie observat aici şi faptul că aşa-numita suprafaţă „textualistă” a discursului era deja, şi numai prin ea însăşi, una de natură să provoace suspiciuni. Mircea Nedelciu declara într-un interviu acordat lui Andrei Bodiu în revista Interval:

„atunci a apărut acest cuvînt, textualism, [...] un cuvînt acuzator, adică textualismul era prima fază; după aia erai numit cosmopolit, şi după aia probabil, mă rog, nu se mai practica asta cu „duşman al poporului“. Dar cosmopolit nu era un nume bun. După ce aveai nişte cronici în care erai numit textualist, pe urmă erai înjurat în “Săptămâna”, pe urmă aveai greutăţi să îţi publici următorul volum. Se crea un fel de dosar”550.

Demn de observat, între mecanismele subversiunii mi se mai pare şi sistemul de aluzii succesive referitoare la romanul 1984 al lui George Orwell, practică intertextuală caracteristică postmodernismului occidental, aplicată aici cu un rafinament nu neapărat excesiv de eficient (din cauza gradului ridicat de subtilitate), dar dovedind un simţ emotiv al realităţii extrem de acut (şi mă refer aici mai ales la sugestia realizată prin datarea intenţionată a prezentului textual în 1984, ulterior manipulată de cenzor – cu bună ştiinţă sau nu)551. Iar printre formele de disimulare-încifrare a mesajului de subtext, mi se pare că s-ar mai cere notată tehnica utilizării citatelor, o tehnică pe care aş numi-o „a uzului şi abuzului”, în ideea că preluările din teoreticieni marxişti şi gauşişti nu sunt doar abundente, ci sunt şi dispuse şi selectate conform unei anumite logici a codificării, diferită de cea uzuală, a simplei „utilităţi” argumentative a citării. Scriitorul semnalează, de altfel, el însuşi, mai multe astfel de situaţii ale abuzului de tip dizlocare şi/sau dezamorsare a valorii textului plasat între ghilimele: folosirea unor citate „banale”, neelocvente (şi deci, benigne) din autorii nedoriţi; includerea printre referinţe a unor autori obscuri („articlieri” de mică anvergură precum A. S. Vasques, a cărui existenţă i-a părut cenzorului, la o primă vedere, fictivă)552; utilizarea citatelor din autori canonici ai marxismului (precum Karl Marx însuşi) în scopul surdinării sau „controlării” „efectului de

375

549 Ibidem, nota 1 (ed. cit.), p. 40.550 Interviu cu Mircea Nedelciu : Sînt atît de orgolios încît consider că nici n-am avut modele şi nici nu m-am lăsat influenţat. Interviu realizat de Andrei Bodiu. Interval, nr. 4, 1998. [online] Disponibil pe Internet: http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html. 551 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., p. 28.552 Ibidem, nota 2, p.27.

ecou”553 al unor afirmaţii mai îndrăzneţe sau al unor estompări menite să autorizeze dublul sens554.

Pentru a încheia această mai largă prezentare a „primei prefeţe”, aşa cum apare ea integrată apoi în cea de a doua şi decupată în cea de a treia (prezentare care ne va fi aşadar utilă şi în continuare), aş mai îndrăzni să adaug o ultimă observaţie care mie mi se pare de esenţă. şi anume, aceea că (aşa cum ar rezulta din felul în care este articulat discursul programatic, atât la nivel formal, cât şi la nivel ideatic) o trăsătură de primă importanţă a retoricii Prefeţei ar fi, poate, distanţa ludico-ironică (şi autoironică) faţă de valenţa de vehicul propagandistic pe care a căpătat-o, în comunism, discursul teoretic însuşi. Subtextul şi unele dintre inserturile beletristice555, alături de un număr relativ mic de citate utile556 îmi dau senzaţia că ar fi, de fapt, singurele elemente cu adevărat „serioase” – adică, în legătură cu care autorul se ia realmente în serios, pe care le asumă la modul veritabil – dintre cele ce alcătuiesc ansamblul textului (adăugându-se, poate, aici, şi discuţia finală, referitoare la posibilele abordări critice care ar putea prezenta competenţe veritabile de analiză a romanului). Discursul din Prefaţă îmi pare, aşadar, unul în esenţă ludic – şi să nu uităm că el şi porneşte tocmai de la ideea farsei jucate cenzorului : aceea de a-i „plasa” un roman care oferă o soluţie de „rezistenţă” la ideologizare şi la propaganda „culturală” – cu alte cuvinte, un text propriu-zis „anticomunist” şi subversiv – cu ajutorul unei diversiuni extrem de elaborate, bazată pe generarea de (meta)text şi de confuzie prin (meta)text. „Ingineria textuală” a lui Mircea Nedelciu557 cuprinde aici jongleria cu limbajul (sau limbajele) puterii. Cu alte cuvinte, scriitorul îi vinde cenzorului „prafuri pentru mama-mare” (amorţitoare, totuşi, prin utilizarea cu efect deconcertant, de aporie, a paradoxului şi prin specularea conştientă a impasului de fond al iluminismului

376

553 Aluzie la titlul volumului de proză scurtă Efectul de ecou controlat şi la povestirea omonimă. Mircea Nedelciu, Proză scurtă,Bucureşti, Compania, 2003.554 A se vedea, aici, spre exemplificare, nota 1, p.7 din Prefaţă, ed. cit., sau nota 1 p.25, nota 2 de la p. 31, nota 1 de la p. 34 ş.a.555 Ca de exemplu, cel de la pp.21-23, ed. cit. 556 Precum cel din Jean Ricardou, p. 32, ed. cit.557 Sintagma marcată prin ghilimele îi aparţine.

gândirii558 pe care acesta îl imprimă) tocmai în timp ce face „trafic de frontieră” cu „mărfuri” „hard”:

„[...] prima reacţie care a venit de la Consiliul de Editură”, povesteşte autorul în Amendament... „a fost de o extremă violenţă: romanul poate fi publicat, dar fără prefaţă [s.a.]. Prefaţa este un text «anticomunist». Acest cuvânt era rareori pronunţat în acea vreme şi reprezenta o acuză gravă. [...] Cum declarasem că prefaţa face parte din roman, nu puteam accepta publicarea cu o amputare de cincizeci de pagini. În schimb, consideram că acuza de «anticomunism» adusă textului prefeţei nu poate fi susţinută cu argumente şi eram de acord să «aduc clarificări». Să mi se arate punctele în care această falsă impresie de anticomunism s-a putut face simţită. Pusă astfel problema, ea trebuie să fi cauzat ceva dureri de cap celor care se ocupau de romanul meu. [...] în manuscrisul prefeţei mele era [...] greu de subliniat un paragraf care era doar o dezvoltare a unui citat din Marx şi a susţine că ideea este «anticomunistă»”559.

Tot ludicul îmi pare a fi şi procedura prin intermediul căreia „persoana cu drept de decizie”560 este împrinsă încă mai departe în ridicol , adică la operarea unor schimbări , practic, aproape nesemnificative în termeni de fond, la o „cenzură a detaliului, [...] o campanie pentru traducerea [...] în limbă de lemn” 561 a unui discurs care deja pastişează, de multe ori reducând chiar la absurd (atât prin formă, cât şi prin conţinutul de suprafaţă) această retorică oficială. Modificarea (cu efect de esenţă astfel substanţial redus) comandată de instituţia discursivă a puterii se produce, totuşi. Rezultă cea de „a doua” prefaţă, varianta „cenzurată” (prin adaos) din 1986, considerată suficient de legitimă pentru ca romanul să vadă lumina tiparului, ea păstrând altfel, fără niciun fel de dificultăţi, dimensiunea rizibilă a jocului din prima versiune. „Corecturile” formale se reduc, în mare măsură, la „clarificări” de tipul caracterizării prin atribute din familia de cuvinte a termenului „capitalist”, a substantivelor din cea a termenului „societate”, sporind inconsistenţa discursului teoretic. Apare, de exemplu, opoziţia între arta „cu funcţie formativă şi educativă” (şi s-a adăugat aici: „funcţie principală

377

558 Mă refer aici la spiritul de sorginte iluministă al încrederii absolute în raţiune. V. şi Isaiah Berlin în Adevăratul studiu al omenirii, Bucureşti, Meridiane, 2001.559 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, p. 308.560 Idem, Prefaţă, ed. cit., nota 2, p. 30.561 Idem, Avertisment la ediţia a II-a –1996, p. 307.

în socialism”) vs. „arta afirmativă sau indiferentă [s.a.]”562 – care, după cum reiese datorită „completării” impuse, ar fi specifică societăţii „burgheze”, „capitaliste”; aşa-zisa „clarificare” reduce, de fapt, discuţia la absurd, în cazul în care nu este depistată ca adaos şi nu citim (în continuare) cu grila „artă cu funcţie critică” vs. „artă a limbii de lemn”.

„De aici încolo [de la acceptarea propunerii de «modificare» şi «clarificare» a prefeţei iniţiale, n.n.] lucrurile s-au mai simplificat. Dacă, să zicem, în textul prefeţei se vorbea despre «ostilitatea societăţii faţă de artă», rescriam astfel «ostilitatea societăţii capitaliste (sau burgheze) faţă de artă». Unde vorbeam despre valenţele «antropogenetice» ale literaturii, adăugam ceva depre «omul nou». În cele din urmă, mai mult am adăugat decât am tăiat din textul meu, şi după o nouă lectură, cenzorii s-au mai îmbunat. Mă întrebau acum de ce n-am folosit citate din autori români (probabil din cauza Tovarăşului!) [...]. şi ca s-o fac pe nebunul până la capăt, am introdus un singur citat din Sociologia culturii de A. Bondrea [...] o banalitate care la rândul ei fusese preluată din altă parte.”,

povesteşte autorul în Avertisment... 563 . Modificările de conţinut (precum referirile – indiferent dacă lipsite de orice pertinenţă – la teoreticieni români) nu capătă consistenţă decât, poate, prin inserarea de noi exemplificări ficţionale care „atacă” consumismul capitalist564.

Funcţia legitimatoare a prefeţei este însă, de-abia acum, în acestă a doua variantă, îndeplinită: dincolo de inconsistenţele delirante ale teoretizărilor introductive, romanul îşi capătă binemeritata „existenţă socială” fără alte „maltratări”. şi – susţinând mai departe ideea falsei teoretizări ironice pe care am expus-o mai sus – scriitorul adaugă în continuarea citatului anterior din Avertisment...:

„Pînă la urmă, această prefaţă a devenit un lung şi plictisitor text în care se păstrau urmele luptei mele cu cenzorii anonimi pe probleme de teorie literară, estetică marxistă, sociologia receptării etc., etc., dar care nu avea decât rolul de a fi salvat textul romanului [...] Când casa de editură All mi-a propus să reediteze romanul Tratament fabulatoriu, primul meu gând a fost să elimin celebra prefaţă”565.

378

562 Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit., pp.33-34. V. şi nota 2, p.34.563 Idem, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p. 309.564 A se vedea, în acest sens, insertul adăugat la paginile 28-29, Mircea Nedelciu, Prefaţă, ed. cit.565 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p. 309.

Facticitatea de fond a discursului teoretic al prefeţei „a doua”, deşi „condimentat” cu (auto)ironie şi înţesat de aluzii subliminale contradictorii, pare să reiasă şi din tentaţia acestui refuz al autentificării lui de către autor, imediat ce acesta se vede eliberat de spaima cenzurii. Aşadar, Prefaţa din 1986 nu a funcţionat, pentru scriitor, decât ca discurs de legitimare în acel context, ca vehicul de transport al romanului spre sfera publică. Iar dacă el este totuşi reluat şi în ediţiile post-decembriste ale romanului, prin Prefaţa şi Amendamentul la ediţia a II-a – 1996, acest lucru nu mi se pare că dă seama de asumarea de către autor a expunerii teoretice propriu-zise, ci de aceea a subtextului prefeţei originale.

Prefaţa „a treia”, cea amendată post factum în 1996, este publicată tocmai în sensul expunerii (cu valoare exclusiv documentară, testimonială) a grotescului care caracterizează versiunile anterioare :

„[...] am retrăit toate acele avataruri ale «negocierii» cu cenzura şi mi-am dat seama că textul a devenit un fel de reportaj sui-generis dintr-o experienţă auctorială pe care sper că niciun scriitor n-o va mai trăi vreodată, nicăieri în lume”566.

Precizările retroactive din prefaţa (şi postfaţa) „testimonială” vin să închidă astfel un nou cerc „fabulatoriu”:

„Este, dacă vreţi, o poveste [s.n.] despre cum să treci de cenzură adăugând. [...] în fond, ea face parte din viaţa mea ca şi toate celelalte romane sau povestiri [s.n.] pe care le-am scris”567.

Din nou, aici, referirea la Prefaţă în termeni de „poveste”, „roman”, „povestire” – toate, specii ale ficţiunii, şi nu ale teoriei literare – mi se pare că semnalează destul de explicit faptul că în viziunea lui Mircea Nedelciu, discursul teoretic al prefeţei nu trebuie luat în considerare prin şi pentru sine, ca expresie a convingerilor intime ale autorului, ci mai degrabă prin şi pentru subtextul pe care îl ascunde, pe de o parte, şi prin şi pentru felul în care o face, pe de altă parte.

Fără să mai insist inutil asupra prefeţelor „doi” şi „trei”, voi mai adăuga doar că prin intermediul explicitărilor din cuprinsul ultimei variante (a cărei principală funcţie este cea „documentară”) gradul de autenticitate asumat de scriitor faţă de primele două apare (paradoxal –

379

566 Ibidem, p. 309.567 Ibidem, p. 309.

din nou – tocmai prin faptul că nu este), ca unul absolut568: „Cititorul, dacă va avea răbdare să răsfoiască paginile prefeţei şi dacă a trăit acele vremuri, va judeca. Eu îmi asum totul.”569 , scrie el în propoziţiile de încheiere ale Amendament...-ului. „Totul”, însemnând, după părerea mea, „întreg jocul”, mult mai degrabă decât inconsistenţele particulare ale discursului prefaţial considerate sui-generis. De aceea, ideile de tipul celei exprimate de Sanda Cordoş în introducerea la ediţia din 2006 a romanului570 , cum că „Prefaţa nu joacă doar rolul de paratrăsnet ideologic (inclusiv prin depozitarea aici a concesiilor ideologice), ci dovedeşte apetenţa şi înzestrarea reală a lui Mircea Nedelciu pentru teorie”571 nu mi se pare plauzibilă decât în sensul în care admirăm dezinvoltura cu care scriitorul jonglează cu feluritele limbaje în contextul demersului ludic de profunzime pe care încerc să-l argumentez aici. Astfel pusă problema, „temeinicia” teoretică a prefeţei ar consta tocmai în această deconstrucţie sofisticată (realizată – din nou – prin supra-construcţia de structuri suprapuse), care vine să submineze retorica teoriei literare marxiste. Altfel, mă îndoiesc că autorul însuşi şi-ar „asuma”, fără rezerve, producţia prefaţială – sau, cu alte cuvinte, nu cred că Mircea Nedelciu îşi asumă acest text introductiv „legitimator” altfel decât ca pe un „tratament (sau meta-tratament) fabulatoriu” al relaţiilor cu „câmpul puterii” comuniste.

*Ca să „fac punctul”572 acestei destul de alambicate analize, voi rezuma

spunând că metoda imaginată de Mircea Nedelciu, pe care am numit-o formal „a multiplei prefaţări” (sau a „adăugării” la text) este aceea a unui demers legitimator laborios şi heteroclit. Fundamentat pe mecanismele baroce ale punerii în abis – de la nivelul conceptelor şi sintagmelor, la cel al frazării şi citării, şi nu în ultimul rând, atingând nivelul de ansamblu al construcţiilor textuale supraetajate în paliere de hiper- (şi hipo-) text multiplu suprapuse – acest discurs de legitimare, construit iniţial ca

380

568 În sensul că autorul îşi asumă prefaţa republicând-o, dar nu ca şi conţinut teoretic, ci ca soluţie legitimatoare ludică.569 Mircea Nedelciu, Avertisment la ediţia a II-a –1996, ed. cit., p.310.570 Sanda Cordoş, Un obiect util. Cuvânt înainte, în Tratament fabulatoriu, ed. cit.571 Ibidem, p. 8.572 Preiau, aici, expresia obsesivă a personajului Luca din Tratament fabulatoriu.

specific unor relaţii nefireşti ale literaturii cu câmpul socio-cultural şi politic, se lasă uşor reconfigurat spre a face faţă unor situaţii foarte diferite (v. totalitarism vs. democraţie, spre exemplu). În acest sens, el ajunge, în final, să fie un instrument foarte maleabil, şi deci, util, eficient. Avem de a face cu o construcţie obligată la ingeniozitate, care este capabilă să răspundă diferit la nevoile textului „de legitimat”, în funcţie de contextul extra-literar la care acesta se cere raportat. Legitimarea se face pe principiul unei risipe de mijloace care autorizează (sau măcar maschează la modul eficace) schimbările de rol destul de dramatice ale discursului prefaţial (de la „soteriologia” suicidară a „anticomunismului” prefeţei originale, la legitimarea neloială, marxizantă, dar eficientă, a celei din 1986 şi în final la valoarea „testimonială”, de document, a versiunii adnotate după 1990 a prefeţei).

Toate acestea sunt posibile, însă, doar pe fondul unei detaşări ludico-ironice relativ la teoria literară aşa cum era ea practicată de către retorica oficială (sau oficial acceptabilă) şi prin blocarea sistematică, deconcertantă, a logicii textului de suprafaţă citit singur. Această dez-angajare teoretică de suprafaţă pactizează, însă, într-o manieră foarte intimă, cu ideea esenţială a Tratamentului fabulatoriu. şi mă refer aici atât la romanul propriu-zis, cât şi la soluţia pe care acesta o propune – aceea a schimbării sensului manipulării prin inversarea semnelor discursului. Aşadar, este anticipată, prevenită şi „dejucată” intervenţia cenzorului, el nu mai este cel care deţine controlul, cel care „de-construieşte”, ci cel care este deconstruit. De altfel, mi se pare că ideea este reluată (încă mai explicit, poate) şi într-un pasaj din Zodia scafandrului: „figurile de stil, voiam să-i arăt [cenzorului romanului Femeia în roşu, n.n.], situează literatura mult deasupra puterilor pe care le avea el asupra corpului material al unei cărţi sau boala asupra trupului meu”573. Iată, deci, care îmi pare a fi principiul de acţiune al acestui tip de „rezistenţă”.

„[...] Ideea mea a fost de la început să fac din roman un obiect util, un instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare. într-un fel,” – recunoaşte scriitorul în Amendament... – „această idee era şi mărturisirea unui eşec: dacă nu poţi lupta sau dacă lupta n-are şanse de succes, singura formă de rezistenţă este să ne refugiem în «fabulatoriu». Cam ăsta era singurul mesaj pe care îl adresam cititorilor prin acest «obiect util»: ca să nu fim tot timpul o masă manipulabilă, haidem să ne construim din propria fabulaţie refugii şi adăposturi. O utopie, în fond. O contrautopie

381

573 Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Bucureşti, Compania, 2000, p. 9.

faţă de utopia negativă de tip Orwell pe care o trăiam în realitatea acelui 1984”574.

În încheiere, mă văd nevoită să revin, aşadar, succint, la discuţia deschisă de criticii „rezistenţei prin cultură” – această luare de poziţii pe care Sorin Antohi ar numi-o „jocul cu mărgelele de sticlă” al unor „Navetişti în Castalia”575 – în contextul în care soluţia anti-cenzură a lui Mircea Nedelciu din prefaţa la Tratament fabulatoriu s-ar încadra, mai degrabă, în acest gen de subversiune decât în cel al conflictului direct şi deschis cu puterea. Fără să insist inutil asupra riscurilor procedeului particular de legitimare ales de Mircea Nedelciu – expuse suficient de elocvent de Adina Diniţoiu în „Textualism socialist” şi „rezistenţă prin cultură” în proza anilor `80576 (observaţii la care subscriu, de altfel, în bună măsură) – nu m-aş opri decât asupra câtorva detalii mai puţin luate în considerare de către adversarii declaraţi ai refugiului în „fabulatoriu”, dar care mie mi se par, totuşi, semnificative. şi anume, mă interesează să atrag atenţia şi asupra unor calităţi ale acestui procedeu legitimator care ar putea să contrabalanseze, măcar întrucâtva, compromisul făcut.

Este vorba, în principal, despre efectele postmodernist577 -deconstructiviste pe care le produce configurarea particulară, ludică şi ironică, a retoricii de tip „tratament fabulatoriu” din prefaţă (sau din prefeţe). Dincolo de alegerea estetică extrem de valoroasă pe care mi se pare că o presupune, metoda de legitmare a lui Mircea Nedelciu devine, dacă este privită din acestă perspectivă, mai puţin atacabilă, din (cel puţin) două motive. În sensul acesta, am încercat să argumentez în primul rând că modificările impuse de cenzor nu reuşesc să anihileze dubla lectură posibilă a textului introductiv, tocmai datorită construcţiei aparte, voit derutante şi (relativ) anti-teoretice care caracterizează discursul prefeţei. Mai mult, mi se pare şi mai relevant să avem în vedere că „maltratarea” acesteia (deşi riscantă pentru cititor) reuşeşte într-adevăr să apere de mistificări romanul propriu-zis (adică textul de cel mai larg interes public): este important de reţinut că astfel protejat,

382

574 Idem, Avertisment..., ed.cit., p. 307.575 V. Sorin Antohi, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spaţiu public, Bucureşti, Polirom, 2007.576 Adina Diniţoiu, op. cit.577 Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Bucureşti, Univers, 1997.

textul esenţial este nu doar publicat, ci şi prezervat (aproape578 ) în original. În al doilea rând, soluţia ironiei teoretice găsită de Mircea Nedelciu îmi pare nu doar a da seama de puternica „spectralitate”579 a cenzurii şi a mecanismelor de represiune din anii de sfârşit ai regimului comunist, ci cred că ea a fost menită, în acelaşi timp, să „dezvrăjească”580 (să demistifice, să deconstruiască) temutele instituţii ale statului şi tehnicile de manipulare utilizate de ele. În viziunea mea, constatarea că cenzura „nu avea de apărat o concepţie estetică”581 , şi nici nu stăpânea, nici pe departe, „o adevărată «tehnologie» ştiinţifică a manipulării maselor şi a represiunii”582 , este cea care îi sugerează scriitorului posibilitatea de a reduce la ridicol nişte structuri care se autosusţineau, printre altele, şi prin simpla generare de angoasă ca mijloc de intimidare583 . Iată de ce nu cred că este o greşeală a spune că Prefaţa la Tratament fabulatoriu se prezintă ca o metodă de rezistenţă (şi subzistenţă) originală, aparte şi admirabilă nu doar sub aspect intelectual.

Înştiințare: Această lucrare este realizată cu sprijinul Programului Operaţional Sectorial

Dezvoltarea Resureslor Umane (POS DRU), ID76945 finanţat de Fondul Social European şi de Guvernul României.

Referinţe bibliograficeNEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, CarteaRomânească, 1986.NEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Allfa,Paideia, 1996.

383

578 V. primul alineat de la pagina 208 din Avertisment la ediţia a II-a -1996 , ed. cit., pentru clarificări.579 Jacques Derrida foloseşte termenul de „spectralitate” pentru a se referi la o „prezenţă a absenţei”, şi strict în acest sens îl preluăm şi noi aici ( în Spectres of Marx, London, Routledge, 1994.)580 Expresie preluată de la Max Weber (Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Bucureşti, Teora,1998.)581 Mircea Nedelciu, Avertisment…, ed. cit., p. 307.582 Idem, p.306.583 A se vedea, în acest sens, pp. 305-307 din Avertisment…, ed. cit.

NEDELCIU, Mircea. Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti, Compania,2006.NEDELCIU, Mircea. Prefaţă în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a autorului, Bucureşti,Compania, 2006, pp.13-64.NEDELCIU, Mircea. Avertisment la ediţia a II-a – 1996 în Tratament fabulatoriu. Roman cu oprefaţă a autorului, Bucureşti, Compania, 2006, pp. 305-310.NEDELCIU, Mircea. Interviu cu Mircea Nedelciu în Interval, nr. 4, 1998. Interviu realizat deAndrei Bodiu. [online, citat 2010-10-05].Disponibil pe internet: http://interval.tripod.com/04-98/nedelciu.html.NEDELCIU, Mircea. Zodia scafandrului. Roman inedit, Bucureşti, Compania, 2000.NEDELCIU, Mircea. Efectul de ecou controlat, Bucureşti, Cartea românească, 1981.ANTOHI, Sorin. Războaie culturale. Idei, intelectuali, spaţiu public, Bucureşti, Polirom, 2007.BERLIN, Isaiah. Adevăratul studiu al omenirii, Bucureşti, Meridiane, 2001.BOKIBA, André Patient. Le discours préfaciel: instance de légitimation littéraire, Québec, 1991,Presses de l'Université Laval, vol. 24, no 2 (14 ref.), pp. 77-97.BOURDIEU, Pierre – Regulile artei, Bucureşti, Univers, 1998.COLONNA, Vincent. L’autofiction (Essai sur la fictionalization de soi en littérature), Thèse dedoctorat, EHESS, 1989. [online, citat 2010-09-14]. Disponibil pe Internet  : http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/04/70/04/PDF/tel-00006609.pdf.CORDOŞ, Sanda. Un obiect util. Cuvânt înainte, în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă aautorului, Bucureşti, Compania, 2006, pp.7-12.CRĂCIUN, Gheorghe. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu RaduPetrescu şi Mircea Nedelciu, Cluj-Napoca, Grinta, 2003.DERRIDA, Jacques. Spectres of Marx, London, Routledge, 1994.DINIŢOIU, Adina.„Textualism socialist” şi „rezistenţă prin cultură” în proza generaţiei `80, înObservator cultural, nr. 553, 03.12.2010. [online, citat 2010-10-15].

384

Disponibil pe Internet: http://www.observatorcultural.ro/Textualism-socialist-si-rezistenta-prin-cultura-in-proza-anilor-80*articleID_22362-articles_details.html.DOBRESCU, Caius. Inamicul impersonal, Piteşti, Paralela 45, 2001.DOBRESCU, Caius. Revoluţia radială. O critică a conceptului de postmodernism dinspreînţelegerea plurală şi deschisă a culturii burgheze, Braşov, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, 2008.GENETTE, Gérard. Palimpsestes: La littérature au second degré, Paris, Éditions du Seuil, 1992.GIDE, André. Les faux-monnayeurs, Paris, Gallimard, 1960.HUTCHEON, Linda. Politica postmodernismului, Bucureşti, Univers, 1997.ION, Angela. Le Réalisme et le Roman moderne în Histoire de la littérature (ançaise, Bucureşti,Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, pp.67-73.LASZLO, Alexandru. Istoria ho&ywoodiană a literaturii române, în Tribuna, nr.85, 2006.LEFTER, Ion Bogdan. O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatearomânească, Piteşti, Paralela 45, 2010, pp. 300-314.MIHĂIEŞ, Mircea. Viaţa ca o bielă-manivelă în Observator cultural, nr. 101, ianuarie 2000.[online, citat 2010-10-6] . Disponibil pe Internet: http://www.observatorcultural.ro/Viata-ca-o-biela-manivela- (Inter viu-cu-Mircea-Mihaies )*articleID_272-articles_details.html.MITTÉRAND, Frédéric. Le discours du roman, Paris, Presses Universitaires de France, 1980.ORWELL, George. 1984,London, Penguin Books, 2004.RAYMOND, Michel. Le Roman depuis la Révolution, Paris, Armand Colin, 1967.RICARDOU, Jean. Literatura   : o critică în Pentru o teorie a textului. Anthologie Tel Quel 1960-1971, Bucureşti, Univers, 1980.ROBERTSON, Alan. Interpreting the rhetoric of contextual instrumentality, în Working Papers in Art and Design, vol 4, 2006, University of Hertfordshire, ISSN 1466-4917. [Citat 2010-10-05] Disponibil pe Internet: http://sitem.herts.ac.uk/artdes_research/papers/wpades/vol4/arfull.html.ŞTEFĂNESCU, Alex. Mircea Nedelciu, în România literară, nr.6, 2002.

385