Încă din Antichitate, definiţiile omului au cuprins întotdeauna o menţiune obligatorie la aptitudinea acestuia de a utiliza limbajul articulat. Cu toate că nu s-a pus niciodată în îndoială apartenenţa la umanitate a surdo- muţilor, a existat ş există un consens asupra principiului că fiinţa umană nu poate fi concepută în absenţa capacităţii de a-şi formula şi exprima verbal gândurile. De altfel, mulţi cercetători s-au îndoit de însăşi posibilitatea existenţei unei gândiri total dezbărate de cuvinte, cu toate că nu puteau ignora faptul că întregi domenii de creaţie şi comunicare umană nu datorează, în fond, nimic expresiei lingvistice. Astfel, de exemplu, gândirea muzicală, care atât în procesul elaborării mesajului, cât şi în cel al transmiterii lui, se poate dispersa perfect de cuvinte, nu rămâne prin aceasta cu nimic mai puţină gândire decât cea îmbrăcată în veşminte verbale. Ba chiar dacă luăm în considerare procedurile sale puternic algoritmizate, putem considera activitatea compozitorului apropiată de tiparele unei gândiri ştiinţifice dintre cele mai riguroase. Dar, cum bine se ştie, nici aceasta din urmă nu excelează prin verbalizare (Einstein nu ezita să afirme că în elaborarea teoriilor sale vorbele nu au jucat niciodată niciun rol!), iar în
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Încă din Antichitate, definiţiile omului au cuprins întotdeauna o
menţiune obligatorie la aptitudinea acestuia de a utiliza limbajul
articulat. Cu toate că nu s-a pus niciodată în îndoială apartenenţa la
umanitate a surdo-muţilor, a existat ş există un consens asupra
principiului că fiinţa umană nu poate fi concepută în absenţa capacităţii
de a-şi formula şi exprima verbal gândurile. De altfel, mulţi cercetători
s-au îndoit de însăşi posibilitatea existenţei unei gândiri total dezbărate de cuvinte, cu toate că nu
puteau ignora faptul că întregi domenii de creaţie şi comunicare umană nu datorează, în fond, nimic
expresiei lingvistice.
Astfel, de exemplu, gândirea muzicală, care atât în procesul elaborării mesajului, cât şi în
cel al transmiterii lui, se poate dispersa perfect de cuvinte, nu rămâne prin aceasta cu nimic mai
puţină gândire decât cea îmbrăcată în veşminte verbale. Ba chiar dacă luăm în considerare
procedurile sale puternic algoritmizate, putem considera activitatea compozitorului apropiată de
tiparele unei gândiri ştiinţifice dintre cele mai riguroase.
Dar, cum bine se ştie, nici aceasta din urmă nu excelează prin verbalizare (Einstein nu ezita
să afirme că în elaborarea teoriilor sale vorbele nu au jucat niciodată niciun rol!), iar în forma sa
cea mai pură, care este matematica, ea ajunge să se poată lipsi, aproape în totalitate, de cuvinte.
Fiinţa este astfel, caracterizată nu prin capacitatea sa de a utilize limbajul articulate ci prin
aptitudinea generala de a crea şi manipula limbaje simbolice, vorbirea prezentându-se numai ca un
simplu caz particular al acestora.
Un scurt citat din Dominique Lestel spune totul despre preponderenţa non-verbalului în
raporturile interpersonale: “Se spune că orice om poate vorbi despre relaţiile sale, poate spune
cuiva te iubesc. Fără îndoială. Această persoană va acorda însă mai multa atenţie celorlalte semen
kinestezice şi paralingvistice, care exprimă mai bine relaţia.(…) discursul nu se referă la relaţie ci
o însoţeşte, este unul din elementele ei, cu siguranţă nu cel mai important ”. (D. Lestel, op. cit., pag
172). Experienţa ne învaţă că o îmbrăţişare sau un sărut valorează întotdeauna mai mult decât o
declaraţie de dragoste. În plus, credibilitatea gesturilor este sistematic superioară celei a cuvintelor,
despre care se ştie că pot fi mincinoase. De fiecare dată când manifestările non-verbale vin în
contradiţie cu mesajul verbal, tendinţa noastră naturală este să ne încredem în cele dintâi.
Cercetătorii au inventariat , de altfel, o serie întreagă de manifestări mimico-gestuale şi
vocale non-verbale caracteristice individului care minte. Printre ele, cele mai frecvente par sa fie:
acoperirea frecventă a gurii cu sprijinirea policelui pe obraz (unii mincinoşi maschează gestul
prefăcându-se că tuşesc), atingerea sau mângâierea nasului, scărpinatul gâtului şi tragerea de
gulerul cămăşii pentru a diminua mâncărimea apăruta în acea zonă, reducerea debitului vocal,
creşterea numerică a greşelilor în exprimare, pause mai lungi înainte de a răspunde la întrebări.
Modul în care clasificăm gesturile depinde tocmai de acceptarea sau nu în sfera
comunicării a indiciilor involuntare.
Richard Epstein şi Alex Raffi clasifică gesturile astfel: