METODOLOGIA CERCETĂRII

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

I. Norme etice în cercetare; scurt istoric

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologuluilegată de modul în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţeipsihologice. O condiţie care trebuie respectată, avînd în vedere faptul căparticipanţii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nuinterveni agresiv în modul de viaţă uzual al subiecţilor. Orice psiholog areobligaţia să nu traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativbunăstarea participanţilor la cercetare.

Atunci cînd cercetarea are ca participanţi subiecţi umani, psihologulare obligaţia de a verifica şi evalua scopurile şi obiectivele propuse prinprisma unui cod etic. Dacă apare o disonanţă între scopul cercetării şicîştigurile pe care ea le aduce pentru ştiinţă şi morală, cercetătorul areobligaţia să o rezolve astfel ca drepturile participanţilor la cercetare, înprincipal dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.

Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă,cel care coordonează echipa de lucru are obligaţii şi responsabilităţisuplimentare: el este responsabil de comportamentul etic şi moral al întregiiechipe.

Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezintăcomunicarea scopurilor cercetării înainte de debutul ei, aceasta fiind oobligaţie. Acest lucru este important deoarece astfel se obţine deschidereasubiecţilor şi se evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că suntmanipulaţi. Informaţiile asupra scopurilor cercetării trebuie date înconformitate cu vîrsta şi nivelul cultural al participanţilor la cercetare.

Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertateaindividului de a se retrage oricînd doreşte din colaborare, aceasta pentru căpsihologul se situează oricum pe o poziţie superioară, care nu trebuiefolosită.

Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse felurisolicită proceduri speciale de comunicare şi protecţie. Este bine să se facăun fel de antrenament, care să aibă la bază informaţii de la cei carelucrează în mod obişnuit cu acele persoane.

După colectarea datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţiiasupra lor, să comunice rezultatul studiului, singura excepţie fiind cazul încare programul de cercetare presupune condiţii de confidenţialitate (deexemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre minorităţi).

Un alt principiu se referă la cercetările cu animale, undecercetătorul are obligaţia de a face un training special înainte.Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să nu vătămezesănătatea participanţilor la cercetare. Utilizarea procedeelor pe bază dedurere sau stres este permisă doar dacă alte proceduri nu pot fi folosite şiscopul cercetării prezintă interes ştiinţific şi moral. Dacă viaţa animalelorfolosite pentru cercetare, aceasta trebuie să se facă în cel mai rapid şi maipuţin dureros mod. (Info: M. Beniuc - Zoopsihologie).

Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică: paradigmă, metodologie,metodă, tehnică.

1

Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în careeste percepută realitatea, un set de informaţii care descriu realitatea saureprezintă o modalitate de înţelegere a ei.

Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentăpozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea clasificare:

- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi

neopozitiviste;- paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip

fenomenologic, psihanalitic şi comprehensiv;- paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice,

feministe şi marxiste.

MetodologieDefiniţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un

studiu particular; include informaţiile teoretice adiacente temei şi metodepentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are ometodologie distinctă.

Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analizacritică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentruperfecţionarea acestei activităţi.

Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia areşase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetărileempirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizareadatelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelorfinale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de regulişi principii de cunoaştere şi transformare a realităţii obiective (S.Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea metodelorse poate face după mai multe criterii:

1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metodelongitudinale. Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintrelaturile, aspectele, fenomenele şi procesele socio-umane la un anumit momentdat. În această categorie se încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bazăde chestionar şi pe bază de interviu).

Atenţie! Testele nu permit predicţia!Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această

categorie se încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Acestemetode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarteîndelungat.

2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie alcercetătorului asupra obiectului de studiu, se disting: metode experimentaleîn care psihologul intervine provocînd producerea unor fenomene, metodecvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nuintervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare arăspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode deobservaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu participanţii

2

(studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în carecomportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.

3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu(numărul de subiecţi), se disting: metode statistice, care presupuninvestigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50):anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi metode (analize)cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene(biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex:ancheta reprezintă o metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei metodepoate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor:creion şi hîrtie, reportofon, cameră video, etc.

Scurt istoricPrimele studii empirice din antichitate, aparţinînd lui Socrate,

Hipocrat, Thales, au fost preluate în secolul XIX, cînd a avut loc oadevărată explozie a cercetărilor sociale. Le Play investighează condiţiilede muncă în fabrici folosind monografia. Creşterea conflictelor sociale pefondul creşterii industriale este unul din motivele care duc la dezvoltareacercetării ştiinţifice.

Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui AugusteComte, care, în 1948, descrie caracteristicile filosofiei pozitiviste şiintroduce în cercetare metodele; orientarea pozitivistă îşi păstreazădominaţia pînă în secolul XX. Comte propune ca metodă de cercetareexperimentul.

La sfîrşitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire; pentrua le contrabalansa, apar teoriile comprehensive care stau la baza abordărilorde tip calitativ. Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Weber şiHusserl şi apar pe terenul sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia de tipcalitativ devine o concurentă serioasă a celei de tip cantitativ. În prezent,între cele două abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscîndmeritele celeilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individualsau de grup presupune luarea în considerare a trei principii metodologice.După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unităţiiteoretic-empiric, (2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) -explicaţie, şi (3) principiul unităţii cantitativ-calitativ.

Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţificăcunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea decercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea decercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.

Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintresubiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege dece apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomenesociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea

3

concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şidefinirea unor argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltareaunor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică presupune o analiză deprofunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie.

Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă ametodelor statistice, specific cantitative, şi a celor cazuistice, specificcalitative.

Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supuneparadigmei pozitiviste, conform căreia evenimentele, faptele, informaţiilecare decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv.Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduităexternă care reproduce ad integrum trăirile sale psihice interne. Aceastărealitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetătoriîntr-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminatăprin concordanţa observaţiei: dacă există trei persoane care ajung la aceeaşiconcluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare estenulă.

Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care leutilizează şi prin analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conducla adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomensocial trebuie să se obţină pe calea unui experiment; construirea teoriilorurmează o cale bine definită, se utilizează concepte şi proceduri formalecunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţicercetători prin utilizarea aceleiaşi metodologii.

Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia.Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia

psihicul uman nu este integral prezent în comportamentul manifest; aceastăperspectivă admite teza independenţei între conduita de măsurat şi realitateaei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetăriieste o iluzie: măsurăm ce ni se oferă.

Georges Devereaux (1980) preciza că ştiinţele socio-umane trebuie săţină cont şi de persoana cercetată, de faptul că trăsăturile ei depersonalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentrua îndrepta neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea desemnificaţie, specifică paradigmei comprehensive. Validarea de semnificaţiese obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şifinale ale unei cercetări de către un grup de specialişti sau chiar de cătreparticipanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în raport cucercetătorul.

Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şinici nu-şi propun acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unuisegment de comportament.

Modelul cercetării ştiinţifice

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unuimodel de cercetare. Această schiţă presupune să definim mai întîicomportamentele pe care vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cînd şi cumputem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la modalităţilede prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestorrezultate. Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopulacesteia şi de metodele pe care vrem să le utilizăm.

Orice cercetare obligă la cîteva decizii:

4

- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vremsă o evaluăm (cantitativ, calitativ sau mixt);

- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care suntsubiecţii, cîţi sunt aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărulşi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru ocercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de laînceput, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;

- o altă decizie ţine de metodele utilizate;- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti,

specialitatea lor, dacă se vor folosi operatori sau nu;- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la

maxim a posibilelor pierderi financiare şi de timp.2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici

un scop urmărit să nu fie omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit.3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cincipaşi: (1) enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului decercetare; (3) culegerea de informaţii; (4) analiza şi interpretareainformaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale înfuncţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetareÎn general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie.

Această lipsă de informaţie este primul pas în formularea temei, a problemeide care ne vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însădoar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentareprecizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă. Deasemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare aproblemei, metodele etc.

În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poatefi de folos, pentru că permite obţinerea unui inventar complet a tuturorposibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se potformula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetarePresupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea

locului cercetării şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificareaoportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor.

În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolutnecesară, deoarece ea permite definirea cu acurateţe a variabilelorutilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate"include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţăcomportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.

Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă carepresupune trei paşi:

- selecţia indicatorilor;- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua

indicatorii);

5

- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex:fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).

Reguli ale operaţionalizării conceptelor:a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact

conceptul pe care îl măsoară;b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a

măsura toate feţele conceptului;c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea

indicatorilor şi variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respectaconstant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studiiexploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este consideratăneadecvată. Lamneck (1988) explică de ce operaţionalizarea este inoperantă încercetarea calitativă:

- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă,deoarece un concept este transcris prin alt concept;

- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspecteleconceptului relativ, care este în perpetuă revoluţie;

- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceeace înţelege cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi conceptexistă mai multe definiţii.

Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unorechivalenţe nu întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează căoperaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definireaconceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi săurmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative saucalitative, şi utilizînd diverse tipuri de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite

nivele:- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;- comparare de abateri;- teste statistice.În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a

regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obţinute ilustrează efectesistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această afirmaţie estepermisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare.

Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile,relaţii presupuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplădescriere de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, osimplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune oinferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinuteîn urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă laconfruntarea rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu;se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fostsursele de eroare şi în ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.

6

Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modeleexistente, ea presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriileexistente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unornoi probleme de cercetare (noi ipoteze).

În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare arezultatelor obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune oexpunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atîtcercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.

Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos(1994) propune această comparaţie, spunînd: dacă prima etapă, în cazul uneiabordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea uneiipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă aceastăetapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţinstructurate; ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iaroperaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi are rostul în acestcaz.

Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă

acurateţe de la debut, ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor desubiecţi şi precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul deprelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nurestrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.

- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul dereprezentativitate statistică nu-şi are locul în cercetarea calitativă;

- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utilizaoperatori, într-o analiză calitativă acest lucru nu este permis şiobligatoriu cercetătorul preia informaţia;

- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapăseparată; ea se efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii,se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;

- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (înstudiul cantitativ) şi prin generalizare analitică (în studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor seface după ce au fost definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vomlucra. Există o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare: (1)necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2) oipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.

În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unorrelaţii care se stabilesc între două variabile, ceea ce ne permite să spunemcă ipoteza respectivă conţine o posibilă soluţie la problema aflată înstudiu.

Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţiadintre două sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipotezeeste o relaţie posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o explicaţieplauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin datele care seobţin.

7

În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţiiobiective, un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitateaevenimentelor şi comportamentelor umane.

Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite

verificarea ei empirică.2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţinăformulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care sestabilesc între ele.

Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10condiţii pentru a fi valide: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea,falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şiutilitatea.

1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfelîncît relaţiile dintre variabile să fie adevărate indiferent de condiţiilespaţio-temporale.

2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinseîntr-o ipoteză. Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate,ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge pînă laipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.

3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilelerespective, valorile putînd fi extremizate (prezent-absent) sau pe uncontinuum între extreme.

4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul cănu putem enunţa o relaţie între două variabile dintre care una este imposibilde evaluat.

5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În aceastăprivinţă vorbim despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu".

6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, însensul că, cu cît o ipoteză este mai concretă, cu atît ea poate fi verificatămai uşor.

7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de adescrie şi explica anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.

8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipotezetrebuie să îndeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fiedecodificată identic atît de cel ce o formulează, cît şi de cel ce o citeşte.

9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers decercetare, adică posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţicercetători.

10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea curealitatea, poate fi total validată, parţial validată sau invalidată.Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelorgenerale; (2) formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelorstatistice. Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze definite încercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

8

Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele potfi privite ca nişte ipoteze de lucru, nişte formulări preliminare alescopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt admise atunci cînd nu existăsuficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă.

Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permitealegerea unor scopuri, a unor ţinte.

Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd labază o teorie referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unorcomportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor. Astfel, elşi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre adaptarea unuicomportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetările iniţiale s-aubazat pe ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe uncomportament agresiv executat de o altă persoană reduce autocontrolul,determinînd apariţia unor comportamente agresive. El a enunţat o a douaipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv determinămai degrabă o creştere a agresivităţii decît o scădere a ei.

Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup afost supus unui stimul agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarteagresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesă de teatru cuun grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film dedesen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat că astfel subiecţii suntsupuşi la frustrare.

S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuatăcreştere a agresivităţii, urmat de primul grup şi apoi de al treilea. S-amăsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi la fete, precum şitipul de agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat căexistă o influenţă între vizionarea unor materiale cu conţinut agresiv şicomportamentul agresiv ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism almaterialului prezentat (teatru - film - desen animat). Din punctul de vedereal efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele imitaucomportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitaucomportamentul masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi celegenerale: ipotezele teoretice propun interpretări generice ale faptelor şifenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decît cele generale, suntindirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gîndirii, sau"revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetareOpţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă

la formularea unor ipoteze cu un grad mai mare de concreteţe - ipotezele decercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concretă şi respectă regulilelogicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se vor efectuaîn cadrul cercetării.

Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, înacest caz ipoteza de cercetare a fost: "Confruntaţi cu un model agresiv,copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive, comparativ cucei care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model." Bandura a mai formulatşi o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente agresivegenerate de imagini de film şi imagini de desen animat.

9

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale,riguroase, să presupună un grad de originalitate şi să fie verificabile.

Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizezeactivităţile sau operaţiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedeadacă evenimentele psihice presupuse au lor. În cercetarea lui Bandura,modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele suntoperaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un comportament.

Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză săprecizezi clar, cantitativ gradul de apariţie al unei variabile. Bandura nuprecizează dacă comportamentele caracterizate ca fiind imitative aleagresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît celecaracterizate ca fiind non-imitative.

Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie săfie o achiziţie originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut săîmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi să pună în discuţie teoriacatharsis-ului.

Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-ooarecare măsură de către datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statisticePentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl

folosim pentru a stabili gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare.Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine violentă va declanşa la toţi copiiparticipanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi tip, aceasta arfi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel căipoteza este corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită.La majoritatea copiilor s-a înregistrat o scădere a controlului, dar au fostşi cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.

Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative alecomportamentelor de măsurat. Aceste evaluări cantitative permit cuantificareareacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor între stimul şi reacţie.De asemenea, ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unorrealităţi şi sunt tipice.

Concluzie:Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot

mai mare pe măsură ce studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt oconcretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc dacăipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatelecercetării.

Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cuetapele studiului. Studiul debutează atunci cînd ipotezele de cercetare suntfixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze decercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a derulării unuistudiu, cea de analiză statistică, şi sunt active doar în această fază.

IV. Tipuri de cercetări

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după maimulte criterii. În funcţie de scop, se deosebesc: cercetări descriptive,cercetări predictive şi cercetări explicative.

10

Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descriereaevoluţiei unor evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificareaevenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetăriledescriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip deabordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi alsociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprindereacaracteristicilor comune ale unui grup sau populaţie, caracteristici comunecare pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt tipice grupuluirespectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizeazăstudiile corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).

În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţeleindividuale, unicitatea persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriemîntr-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilorparticulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, eşantionulpoate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz,biografia, metodele calitative.

Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vorevolua diferite evenimente. În acest tip de cercetări se apelează, de obicei,la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două şiruri de performanţe (sauvariabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau variabile), dorim săfacem predicţii asupra evoluţiei unei alte performanţe (variabile) sau a maimultora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atuncicînd evaluăm cu metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşimetodă două evenimente psihice care au legătură între ele. Pentru acest tipde cercetări nu este necesar grupul de control.

Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre douăvariabile în funcţie de nivelul şi tipul relaţiei sau relaţiilor care sestabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie arată cît destrînse sunt legăturile dintre variabile (pragul de semnificaţie al uneicorelaţii), iar tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileştelegătura respectivă (pozitiv sau negativ).

Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsăşi indiferent de direcţia ei, nu înseamnă o relaţie de determinare, ci oevoluţie concomitentă.

O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţieeste mai mică de 0,05; dacă este egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţiemediu semnificativă.

Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionalesunt testul, ancheta (chestionar, interviu); ambele oferă informaţiidiagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sauexplicarea unei evoluţii. În acest caz se foloseşte metoda experimentală.pentru a se explica o cauzalitate, este necesar să se respecte treicondiţii:

- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;- să existe o relaţie temporală şi cauzală;- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional

agresiv va declanşa un răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind ungrup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmărind efectele asupra

11

grupului experimental de elevei sau studenţi. În aceste cazuri este necesarşi un grup experimental.

Observaţia

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesuldirect la obiectul cercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode:anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor.Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa unui observatorcare să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin informaţiiasupra cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurgefaptul că observaţia nu poate fi folosită în orice condiţii.

Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru momentdiferenţiem între observaţia neştiinţifică şi cea ştiinţifică. Observaţianeştiinţifică este o observaţie întîmplătoare, fără scop şi fără un plan(grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.

Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi ogrilă sau fişă de înregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţinelaborată.

Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri: cu intervenţia cercetătoruluişi fără intervenţia cercetătorului. Cercetările în care se utilizează observaţia fărăintervenţia cercetătorului sunt specifice abordărilor cantitative şi putemconsidera că sunt naturale (reacţiile subiectului nu sunt influenţate deprezenţa psihologului), neparticipative, structurate în măsura în care existăo grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor evenimente,comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.

Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specificăabordărilor calitative, este participativă, observatorul fiind integrat îngrupul de observat, de obicei nestructurată (grila de observaţie nu estestabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective;informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în măsura în carecercetătorul, fiind integrat în grup, participă la activităţile desfăşuratede acesta.

Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţiacercetătorului:

- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unorevenimente declanşatoare;

- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins însituaţii normale;

- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observaţia neparticipativă (cantitativă): Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şia condiţiilor de lucru. Fiind o abordare cantitativă, topica este rigurosfixată, astfel încît sunt precizate de la început toate elementele careurmează a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele(constînd în comportamente) care prezintă interes pentru studiu, de obicei înurma unor discuţii cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutreşi cu experienţă în domeniu.

12

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să sestabilească atît eşantionul, cît şi grupul de lucru. De asemenea, se obţintoate aprobările necesare pentru a desfăşura o asemenea cercetare.

Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice deeşantionare. În ce priveşte observatorii, ei trebuie să aibă o serie decalităţi:

- un anumit nivel intelectual;- un anumit nivel cultural;- experienţă în domeniu;- informaţii multiple asupra temei de cercetare;- flexibilitate şi capacitate de adaptare;- abilitate în colaborare şi comunicare;- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele)

fixate (observatorul nu trebuie să se lase "furat" de fapte colaterale celorfixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).

Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei careparticipă la cercetare, pentru a fi sigur că scopurile fixate sunt înţelese.În acest antrenament sunt explicate caracteristicile populaţiei, se descriuposibilele evenimente colaterale care pot apărea, caracteristicile unităţilorde observare, se oferă soluţii la posibilele conflicte care pot apărea, seenumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelorurmărite (a unităţilor de observare), se fac exerciţii de atenţiedistributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii pentru creştereacapacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe deobservaţie. În funcţie de tipul de grilă, există mai multe modalităţi decolectare a datelor:

- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă aevenimentelor urmărite; pentru aceasta se utilizează videocamera,reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de observatori în locul unui singurobservator.

- scalele de evaluare pot fi:- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimululuicare trebuie măsurate;- scale de tip check-list;- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelorevenimente care apar în cazul unităţilor de observaţie şi semarchează valorile care diferă faţă de cea stabilită dreptreper;- scale de interval, în care se precizează şi diferenţeledintre două evenimente.

IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetareAnaliza datelor este de tip statistic. Raportul respectă anumite

standarde ale comunităţii ştiinţifice; există posibilitatea de a nu respectaaceste standarde, dacă studiul este comandat şi plătit de cineva care doreşteo altă modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:- este o procedură puţin complicată şi ieftină;- permite obţinerea de informaţii atunci cînd respondenţii nu sunt

capabili să le ofere (cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);

13

- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;- oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că

datele obţinute nu pot fi bănuite de a avea un indice de dezirabilitatesocială, cum sunt cele obţinute prin chestionar, interviu etc.

- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori elesunt greu de prelucrat.

Limite ale observaţiei:- nu poate fi utilizată atunci cînd scopul este studiul

comportamentelor grupurilor mari;- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente

neaşteptate;- este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi

violenţa în familie;- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea

observatorului;- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente,

neimportante sau poate să inducă comportamente celor observaţi.Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine

stabilit, prin selecţia observatorilor şi a asistenţilor pe criterii binestabilite şi prin antrenament.

Observaţia participativă (de tip calitativ)Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra

unei comunităţi. Este frecvent utilizată în studiile de antropologie şietnografie.

Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorulcărora se stabileşte între cercetători şi grupul de cercetat o relaţieştiinţifică în care se conjugă principiile unei anchete intensive cuprincipiile unei activităţi de observaţie.

Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de duratăcu subiecţii cercetării şi, spre deosebire de observaţia neparticipativă,presupune comunicarea directă dintre observatori şi observaţi, ceea ce înseamnăeforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al grupului de cercetat.Respectînd această condiţie se evită o serie de capcane şi de informaţiisuperficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct laactivitatea grupului, implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfelîncît informaţiile culese să nu mai fie obiective.

Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unuicercetător care apelează la această metodă. Ea este necesară şi atunci cîndse alcătuieşte raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, înperioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici deînregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren, fişe descriptive,inventare), care trebuie să îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar laîntocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum apar ele în acestejurnale sau fişe.

Scurt istoricObservaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către

R. Malinovski într-un studiu asupra caracteristicilor populaţiei dincoloniile franceze. Apoi a fost preluată şi dezvoltată de şcoala desociologie de la Chicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, dinclasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip participativ(comprehensiv):

14

- observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup,deoarece consideră că o implicare prea puternică în activitatea comunităţiiar duce la distorsionarea informaţiilor obţinute;

- observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţineinformaţii pertinente, este necesar să se implice puternic, astfel încît săse situeze pe o poziţie importantă în acea comunitate;

- observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat,astfel că ajunge să poată practica auto-observaţia ca sursă de informaţiiasupra comportamentului grupului respectiv.

Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni.Uneori are un înţeles mai larg (metodă statistică, dialectică etc.), alteoriare un sens mai restrîns (observaţie, anchetă etc). Clasificarea metodelor decercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul temporal, (2)criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile intrinseci ale metodei, (4)locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.

(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:- Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau

aspectele unui fenomen psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitateala studenţii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observaţia, ancheta,testul.

- Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care semăsoară aceeaşi caracteristică psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu:responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observaţia,ancheta, testul.

- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor întimp, de obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţiisunt aceiaşi şi asupra lor se fac evaluări comparative. (Exemplu:responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată succesiv în anulI, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz,biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie alcercetătorului asupra subiectului. În funcţie de acest criteriu se disting:

- Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determinăanumite reacţii ale subiectului;

- Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, darnu intervine activ în generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).

- Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc(observaţia, studiul documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:- Metode şi cercetări cantitative, şi- Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, sedisting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);

15

- Metode de prelucrare a informaţiilor, şi- Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:- Metode şi cercetări descriptive;- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca

modalitate de acces la informaţiile care structurează valorile unei societăţipoate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decît o formă departicipare de tip afectiv şi psihologic".

Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul deimplicare. Participarea presupune preluarea de valori şi integrarea lor fărădiscernămînt, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu carelucrezi şi efortul de a-i înţelege.

În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată dedistanţă, de gradul optim de integrare într-un grup, care să permităobţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se situează la periferiagrupului, fie că se poziţionează central în grup, observatorul are şanse săajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul cercetării şidispune de o serie de informaţii generale privitoare la populaţia respectivă.(Dacă apelăm la observaţia neparticipativă clasică, aceste două cerinţe nusunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă laobiectivitate.)

În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cuobservaţie participativă trebuie să fie alese dintre persoanele care se potintegra în comunitatea de observat, pentru a putea obţine un maximum deinformaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între observatorşi cei observaţi, ceea ce presupune cunoaşterea limbajului folosit depopulaţia cercetată.

2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţiaparticipativă este descrierea cît mai completă a situaţiei / situaţiilor şi acaracteristicilor grupului observat. Completitudinea informaţiilor înseamnăcă accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în favoarea uneiafirmaţii generale.

3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia oriceinterpretare făcută de un om asupra unei structuri umane este o deformare.Pornind de la această presupunere, într-o observaţie participativăcercetătorul trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să notezeşi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără nici un fel deinterpretare. Dacă în etapa de teren (culegerea datelor) se apelează lajurnale, reportofon etc., mijloace care asigură un grad ridicat deobiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare araportului, fază care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.

4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să severifice informaţiile pe măsura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau aunei legităţi de bază se obţine pe măsură ce înaintăm în cercetare. Oricăreiinformaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în final.

Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat.Dacă în studiile cantitative numărul participanţilor este foarte important,

16

în cazul cercetărilor calitative nu contează atît numărul de participanţi,cît densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în observaţia participativăse apelează la aşa-numiţii "informatori", persoane avizate, bune cunoscătoareale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitatecrescută de înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferiinformaţii corecte despre grupul respectiv. Corectitudinea informaţiilor maidepinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de capacităţile lorintuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspectepe care o persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea,tot ei pot oferi o serie de explicaţii datelor de observaţie şi pot validainformaţiile culese de persoana exterioară grupului.

Etapele observaţiei participativeI. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele

fixate. Pentru a asigura un demers lin al cercetării, este necesar să seasigure colaborarea cu cei care vor fi observaţi; aceasta nu înseamnă cătrebuie să le precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le oferim odescriere generală a acestora.

Observaţia participativă, spre deosebire de cea neparticipativă, nupresupune o fază de documentare atît de profundă, pentru că datele care seobţin ar putea fi influenţate de descrierile existente în materialeledocumentare.

Important este ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină oimagine de ansamblu a fenomenului de cercetat, care să asigure fixarea unorpuncte importante de observaţie.

II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturorinformaţiilor, ceea ce impune apelul la o serie de informatori; de asemenea,o serie de informaţii se preiau direct de către cel care face cercetarea.Coroborarea celor două şiruri de date va conduce la structurarea unor seturide informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze, ipoteze care se verificăimediat. În acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil detatonări, completat de informaţii, eventuale modificări ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile seordonează, se delimitează şi se definitivează, astfel încît se pot emiteexplicaţii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

Dificultăţi ale observaţiei participative:- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz

credibilitatea nu este legată de numărul de cazuri, ci de acurateţeastudierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un număr mai marede observatori; pe de altă parte, un număr mare de informatori poate duce şila o distorsionare a informaţiilor.

- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice

17

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecventecă interesul pentru studii comparative interculturale este în creştere.Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a putea fi folosite în maimulte culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentrupopulaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care leobţinem.

Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonalăa echivalării scorurilor obţinute la teste, dar atît nu este suficient,trebuie respectate şi alte criterii.

Se utilizează termenul de adaptare atunci cînd preluăm un test, elreflectînd mult mai bine procesul de pregătire a unui test pentru a fiutilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de "traducere" este parţialcorect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.

Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în1997 a apărut asociaţia numită "Comisia Internaţională de Teste", care aelaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon, Th.Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).

Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şievaluarea adaptării şi a dezvoltării paralele de instrumente psihologice şieducaţionale. Aceste standarde condiţionează preluarea şi utilizarea testelorpentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:

A) Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele deconstruct.

1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importantefaţă de scopurile principale ale studiului trebuie reduse la minim. Există oserie de factori care influenţează componentele transculturale. Adesea estenecesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca efectelelor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele cercetării să nu fieinfluenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină contde specificul populaţiei cu care se lucrează.

2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să sedetermine în ce măsură constructul vizat cu instrumentul dat este identic înpopulaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între diferitegrupuri culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi dininterpretările care li se dau acestora (spre exemplu, într-o culturăinteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme, iar în altăcultură, rezolvarea corectă de probleme).

B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţilede adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vorfi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare corectă presupune celpuţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în limba dată, aldoilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două traduceriau fost corecte.

Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoareceversiunea din limba sursă poate fi complicată şi dificilă; de asemenea, sepoate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în versiunea iniţială să nuaibă echivalent în limba din care se face traducerea.

C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că oricemanual complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile detestare şi condiţiile de testare (aplicare colectivă sau individuală, cît demare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i seadresează etc).

18

D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriumanualele testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare lamodalităţile de interpretare a scorurilor. Cînd adaptăm un test, trebuiejustificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţeleşi diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fifăcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă.Este necesar să se precizeze modul în care contextul socio-cultural alpopulaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie sugerateproceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni alescorurilor.

V. Studii corelaţionale

Scopul studiilor corelaţionale este acela de a măsura şi a determinamodul de asociere, de covariaţie a unor însuşiri psihice. În cadrul acestorstudii putem determina şi identifica relaţiile predictive prin măsurări sauevaluări ale covarianţei între variabile, aşa cum evoluează ea în modnatural. Exemplu de formulare a scopului unei cercetări corelaţionale: "Careeste relaţia dintre emotivitate şi performanţa şcolară?", sau: "Care esterolul disfuncţiilor sexuale în ruptura cuplului?" Informaţiile de acest tipse pot obţine fie prin aplicarea unor teste, fie prin utilizarea metodeianchetei, care presupune două tehnici principale: chestionarul şi interviul.Atît testul, cît şi chestionarul presupun selecţia subiecţilor şi stabilireavalidităţii şi fidelităţii datelor.

AnchetaDacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele

sau modalităţile de a reacţiona a indivizilor umani în anumite contexte,studiile corelaţionale permit accesul la informaţii de tipul "ce se ascundeîn spatele unui comportament, în mintea individului". Am putea spune,metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vrei să afli ceva despre oameni,întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat"Dacă vrei să ştii ceva despre oameni, uită-te la ei".

Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează un studiu asupratipurilor de ciocolată preferate de copii. Se face o anchetă pe un eşantionde 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre aceştia, 25 preferă ciocolataExcelenta, 15 ciocolata Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.

Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să sespecifice:

- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea:vîrstă, sex, tipul şcolii (în cazul exemplului dat), locul şcolii (mediulurban sau rural) şi criteriile de selecţie a elevilor.

- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sauîn grup, dacă s-a folosit interviul, ce tip de interviu anume; metodelefolosite se descriu obligatoriu în anexă.

- dacă pe parcursul individului au fost prezente şi alte persoane,neimplicate direct în cercetare.

Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iarrăspunsul la aceste probleme trebuie să-l avem înainte de a demara ancheta.Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de evaluare a corectitudinii cercetării.

19

ClasificareAnchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi

metodele. Din punctul de vedere al scopului, anchetele pot fi psihologice,sociologice şi politice. Din punctul de vedere al metodei, anchetele pot fipe bază de chestionar şi pe bază de interviu.

Orice tip de anchetă trebuie să îndeplinească o serie decaracteristici:

- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei carealcătuieşte grupul-ţintă (eşantionarea);

- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplicătuturor subiecţilor. Răspunsurile obţinute reprezintă rezultatele acestui tipde cercetare.

Limitele acestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilorfiind stabilite în orb, în baza unor studii documentare, este posibil caparte din întrebări să nu fie adecvate populaţiei pe care o cercetăm. Înaceste condiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi apelăm la unstudiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în care întrebările se potrafina, iar opţiunea pentru o variantă finală va fi susţinută de datele deteren concrete.

Tehnici de eşantionarePresupunînd că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul,

întrebarea la care trebuie să răspundem este: cui anume, din cadrulpopulaţiei, îi adresăm întrebările noastre? Răspunsurile la această întrebarepresupune selecţia unui eşantion de respondenţi care să fie reprezentativpentru întreaga populaţie din care eşantionul face parte. Procedurile deselecţie a unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă estealcătuită din toţi membrii unei comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.

Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare, eşantion,elemente.

Populaţie: conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanelecare prezintă calitatea care ne interesează în studiu. Dacă facem unrecensămînt, va trebui să obţinem informaţii de la fiecare persoană care arecalitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de eficienţă, vom selecta unsub-set (grup) de populaţie care să fie reprezentativ pentru grupul mare.

Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintăcalitatea ce urmează a fi evaluată. Aşadar, cadrul de eşantionare este omodalitate de restrîngere a numărului de subiecţi, în funcţie de criteriuldat.

Eşantion: sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru deeşantionare.

Element: fiecare membru al eşantionului.Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm atitudinea studenţilor de la UTM

faţă de serviciile oferite de bibliotecă, populaţia este reprezentată destudenţii universităţii. Cadrul de eşantionare este reprezentat de listastudenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentînd cadrul caredelimitează un eşantion din populaţia universităţii). Pentru a obţineinformaţii cît mai corecte, ar mai fi necesare o serie de operaţiisuplimentare, cum ar fi excluderea din eşantion a studenţilor înscrişi labibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).

Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obţinute prinanaliza rezultatelor obţinute pe un eşantion este dată de măsura în careaceste date sunt valabile pentru întreaga populaţie, deoarece scopul

20

cercetării este descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu aeşantionului.

Posibilitatea de a generaliza la nivelul populaţiei rezultateleobţinute pe eşantion depinde de gradul de reprezentativitate al eşantionului.Caracteristicile elementelor care alcătuiesc populaţia sunt distribuite înmod diferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelulpopulaţiei este relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci cînd repartiţiacaracteristicilor lui corespund repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Spre exemplu, dacă lanivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30% bărbaţi, acesteprocente trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.

Principalul pericol al reprezentativităţii este eroarea deeşantionare, care apare atunci cînd distribuirea caracteristicilor populaţieieste sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se cunosc două tipuri deeroare: erori de selecţie şi erori generate de răspuns. Erorile de selecţie aparatunci cînd procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion permit sauconduc la o reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segmentde populaţie.

Tipuri de eşantionareSe cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi

eşantionarea probabilistică.A. Eşantionarea neprobabilisticăÎn acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii

pe care o are un element de a fi inclus în eşantion şi, de asemenea, nuexistă nici garanţia că orice element are şanse să fie inclus în eşantionulrespectiv. (De exemplu, se administrează chestionarul primilor zece studenţiieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în mod aleator sau randomizat zecestudenţi din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionareprobabilistică, deoarece toţi studenţii au şansa de a fi înscrişi în acesteşantion.) Principalele avantaje ale eşantionării neprobabilistice constau încomoditatea şi economicitatea lor.

Tipuri de eşantionare neprobabilistică: eşantionare întîmplătoare şieşantionare jurizată. Eşantionarea neprobabilistică întîmplătoare serealizează atunci cînd subiecţii corespund criteriilor de disponibilitate şivoluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate, context în careeste necesar să se obţină o serie de informaţii suplimentare despre populaţiarespectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o regulăgenerală, se consideră că datele obţinute pe un eşantion selectat întîmplătorsunt false atîta timp cît nu avem informaţii adiţionale certe care săconfirme datele.

O eşantionare jurizată asigură o mai mare reprezentativitate adatelor. Ea presupune selectarea elementelor eşantionului de către un grup deexperţi, care indică subiecţii cei mai potriviţi scopului cercetării.Subiecţii selectate astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi săfacă parte din eşantion.

B. Eşantionarea probabilisticăPentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode

probabiliste de eşantionare. Caracteristica distinctivă a acestor metode esteaceea că cercetătorul poate să precizeze pentru fiecare element al populaţieiprobabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există trei tipuri de eşantionareprobabilistică:

- simplu randomizată;

21

- stratificat randomizată;- cluster sau randomizată multistadial (vezi articolul "Factori de

personalitate", revista Institutului de Psihologie, 1998, H. Pitariu, M.Albu, M. Dincă)

I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionare randomizatămultifazică.

Eşantionarea simplu randomizată se efectuează prin tragere la sorţi,este o tehnică de bază a eşantionării probabilistice şi se preia în celelaltetipuri de eşantionări probabilistice. Prin această metodă, orice element areşanse egale să fie inclus în eşantion.

Raportat la eşantioanele selectate prin acest procedeu, se puneîntrebarea cît de mare trebuie să fie eşantionul. Îndeplinirea criteriului dereprezentativitate al unui eşantion este dependentă de gradul de omogenitatesau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia este completomogenă, un singur subiect este suficient. Dacă populaţia este completheterogenă, atunci populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţiiextreme sunt doar teoretice şi nu pot fi întîlnite în practică; în mod uzual,ne situăm între extreme.

O a doua problemă se referă la gradul de corespondenţă al rezultatelorobţinute pe eşantion cu cele care s-ar obţine pentru întreaga populaţie. Secalculează marja de eroare, dată de dimensiunea eşantionului: cu cîteşantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mică. Aşadar, marja deeroare se reduce pe măsură ce numărul subiecţilor din eşantion creşte. Eadepinde şi de precizia instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjăde eroare" ilustrează un principiu general, care postulează că diferenţeleabsolute ale procentajelor obţinute nu sunt direct interpretabile ca atare;ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.

Eşantionarea randomizată stratificat constă în aceea că populaţia esteîmpărţită în straturi, după unul sau mai multe criterii, şi pentru fiecarestrat se realizează o eşantionare simplu randomizată. Pentru a selecta uneşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei este divizat în douăsau mai multe subpopulaţii, denumite straturi, şi se aplică proceduraeşantionării simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli caretrebuie respectate în acest tip de eşantionare:

- să se selecteze cîte un eşantion pentru fiecare strat în parte;- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea

populaţiei incluse în stratul respectiv.Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura

randomizării stratificate nu este necesar să fie mult mai mare decît cel alsubiecţilor dintr-un eşantion obţinut prin randomizare simplă.

Eşantionarea randomizată multistadial (cluster). Selecţia elementelorse face indirect, prin intermediul selecţiei grupurilor de care aparţinacestea. (Spre exemplu, vrînd să alegem un eşantion din populaţia unui căminstudenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe camere, camera reprezentîndelementul constitutiv al eşantionului). Utilizînd această modalitate deselecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, cidin agregate, clusteri, grupări de elemente în conformitate cu un cadru deeşantionare corespunzător.

Eşantionarea randomizată multifazică presupune alegerea iniţială aunui eşantion de dimensiuni mai mari, pe care se realizează diferite faze alecercetării, iar apoi, din acest eşantion iniţial se selectează o serie degrupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de obicei atunci cînd se

22

urmăreşte obţinerea unor informaţii de profunzime. (vezi I. Radu -Metodologia cercetării ştiinţifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile deselecţionare, eşantionul, modul ei de desfăşurare (direct sau prin poştă,aplicată individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de anchetă se facedupă mai multe criterii:

- în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi anchetape bază de interviu. La rîndul lui, interviul poate fi de tip cantitativ(pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv).

- în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice,antropologice, politice.

Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieştegrupul ţintă se face conform unor criterii bine stabilite şi, de asemenea, eava utiliza un set de întrebări mai mult sau mai puţin structurate, caretrebuie adresate tuturor subiecţilor participanţi la cercetare. Răspunsurileprimite reprezintă rezultatul unui astfel de studiu.

Există o limită generală a tuturor tehnicilor anchetei: conţinutul şistructura întrebărilor fiind stabilite în orb (în baza unor informaţiidocumentare), există posibilitatea ca ele să nu corespundă populaţiei căreiane adresăm

ChestionarulEste o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca

instrument unic, fie împreună cu altele. Se poate aplica:- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care

conduce cercetarea şi a produs chestionarul, cît şi o persoană străină deobiectivele cercetării şi de felul cum a fost construit chestionarul.

- indirect, putînd fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nuse stabileşte o relaţie "faţă în faţă" între operator şi subiect.

Calităţile chestionarului sunt:- obiectivitatea rezultatelor;- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor

subiecţi din zone geografice diferite;- păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care

garantează obiectivitatea răspunsurilor);- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.Limitele chestionarului:- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a

construit chestionarul şi nu se pot obţine informaţii suplimentare faţă deacestea;

- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului

poate conduce la situaţia ca persoana care răspunde să nu fie cea pe care ocăutăm (în locul tînărului de douăzeci de ani poate răspunde bunicul, careare mai mult timp liber);

- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.

23

Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe: oscrisoare introductivă, instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis.

Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de observaţii privitoare la scopulşi semnificaţia studiului. Fără a fi obligatoriu, se pot trece informaţiireferitoare la sponsori sau la institutul care l-a comandat, de aicirezultînd motivele pentru care se cer răspunsurile la întrebări şi importanţalor. Se precizează garantarea anonimatului şi confidenţialităţii şi seexplică, în linii mari, cum trebuie să se răspundă.

Instrucţiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului în caretrebuie răspuns la întrebările respective. Tot aici se precizează cărăspunsurile trebuie să reflecte opiniile şi experienţele personale, că nuexistă răspunsuri corecte sau greşite şi că chestionarul trebuie completat întotalitate şi returnat la o anume dată (dacă este trimis prin poştă).

Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea întrebărilor; pentru a fieficient, trebuie să respecte regulile privitoare la conţinut şi formă. Modulde prezentare a întrebărilor este de la cele simple la cele complexe, într-oordine logică. Există şi posibilitatea de a începe cu întrebări neutre,ajungîndu-se ulterior la cele personale. Forma de prezentare a întrebărilorde la simplu la complex se numeşte "chestionar pîlnie". Există şi chestionare"pîlnie întoarsă", dar se utilizează foarte rar.

În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cîtmai mic de întrebări, dar suficient de mare pentru a cuprinde problemacercetată". Dimensiunea chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi destructura generală a metodologiei aplicate în cercetarea respectivă. Dacăfolosim o baterie de probe, atunci chestionarul poate să nu fie foarte vast,pentru că primim informaţii şi prin alte canale sau instrumente.

În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimiteazăîntrebări primare, întrebări secundare şi întrebări terţiare. Întrebările primaresunt cele direct corelate cu tema de cercetare. Fiecare întrebare seadresează unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se potcompleta unele pe altele. Întrebările secundare nu sunt direct corelate cutema, dar sunt folosite pentru a verifica validitatea şi coerenţa lor. Pentruchestionarele de personalitate, întrebările secundare sunt cele cuprinse înscalele de disimulare pozitivă sau negativă (de validitate). Întrebărileterţiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completăriichestionarului. Ele apar fie înaintea unei întrebări dificile, fie imediatdupă.

Din punctul de vedere al adresabilităţii întrebării, se delimiteazăîntrebări directe şi întrebări indirecte. Întrebările directe se referă laopiniile celui care răspunde (de exemplu, "De cîte ori pe săptămînă folosiţişamponul X?"). Întrebările indirecte sunt întrebări cu caracter proiectiv, lacare se cer răspunsuri de tip presupunere ("De cîte ori pe săptămînă credeţică persoana P foloseşte şamponul X?") Întrebările indirecte se folosesc îngeneral atunci cînd presupunem că subiecţii vor avea reţineri să răspundădirect la unele întrebări. Există şi întrebări sugestive, la care răspunsuleste sugerat chiar din conţinutul lor; ele se folosesc foarte rar, şi numaiatunci cînd controlul este suficient de puternic astfel încît rezultatulobţinut să nu fie fals.

În funcţie de tipul de răspuns, se pot descrie chestionare cu răspunsurifixe (prestabilite) şi chestionare cu răspunsuri deschise. În cazul celor curăspunsuri deschise, numărul de răspunsuri obţinute este mai mare, dar existăşi dificultăţi: se obţin foarte multe răspunsuri diferite, ceea ce presupune

24

un efort de prelucrare şi sistematizare considerabil, şi, de asemenea, sepot obţine şi multe răspunsuri nerelevante.

Din punctul de vedere al variantelor de răspuns, se respectă o seriede reguli legate de exhaustivitatea, exclusivitatea şi unidimensionalitatealor. Exhaustivitatea se referă la faptul că variantele propuse trebuie să acoperetoate variantele de răspuns posibile. La sfîrşit introducem şi un răspunssemi-liber, ca măsură de precauţie, acesta avînd forma "Altele...", pentru aacoperi posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul căvariantele trebuie alese astfel încît să răspundă şi să definească toateacelaşi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii formulaţi să fie independenţişi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorităsuprapunerii lor.

În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoareleforme:

- scale cu răspunsuri numerice;- scale cu răspunsuri verbale;- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător -

bine - foarte bine);- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);- scale-termometru;- răspunsuri figurale, etc.

Etapele construcţiei chestionarului1. Pregătirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în

care vrem să vedem dacă s-au construit alte chestionare care să evaluezeaceiaşi factori pe care i-am ales şi noi, dar se decide şi asupra tipului dechestionar, conţinutul şi tipul răspunsurilor. Regulă: este de dorit să preluămun chestionar pe tema dată, dacă există, şi să încercăm să-l facem maicomplex, să-l îmbunătăţim.

2. Construcţia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei maimulţi decît ar fi nevoie la o primă vedere. Întrebările trebuie să vizezeatît aspectele principale ale cercetării, cît şi aspectele secundare şiterţiare. Trebuie să ne gîndim şi la forma răspunsurilor, urmînd ca atîtaceastă serie de întrebări, cît şi răspunsurile să treacă de analiza criticăa chestionarului, făcută de regulă de către specialişti (un juriu deexperţi). Colectînd informaţiile oferite de juriul de experţi se re-examinează chestionarul şi se fac modificările necesare. Urmează testareapilot, cu un grup restrîns de subiecţi din eşantionul selectat. Se analizeazărăspunsurile obţinute şi este de dorit să se ceară subiecţilor să scrie şinelămuririle sau problemele legate de înţelegerea itemilor şi a variantelorde răspuns alese (conţinutul itemilor trebuie să fie înţeles de subiecţii denivel mediu).

Chestionarul este apoi revizuit încă o dată şi apoi definitivat. Înconstruirea unui chestionar ne bazăm pe operaţionalizarea conceptelor, adicădeterminarea notelor concrete şi situaţionale ale unor concepte cu un gradmare de abstractizare.

InterviulEste varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa

pregătitoare, în care se fixează scopurile interviului şi se stabilescpersoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care

25

este o discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cuscopul de a evita distorsiunile de informaţie.

Interviul se foloseşte atît în studiile calitative, cît şi în celecantitative.

Metodele au o serie de caracteristici:- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o

grilă de întrebări);- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate

(de tip intensiv sau de tip focalizat pe o anumită temă).În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi cel

calitativ, un prim criteriu este nivelul de structurare:- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă;

presupune construirea şi respectarea unui ghid asemănător unui chestionar(este, de fapt, un chestionar citit, construit de un cercetător şi aplicat deun operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obţinerea unorinformaţii care au fost presupuse de cercetător, dar nu şi a unor informaţiisuplimentare. Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicareainterviului, ci este un fel de robot.

- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare,nu există restricţii în formularea răspunsurilor sau a întrebărilor şi nueste absolut necesară respectarea ordinii întrebărilor. Pe de altă parte,întrebările pe care le pune operatorul-cercetător au la bază un model, ostructură şi ţintesc spre un anumit scop (seamănă cu interviul clinic).

- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară întrecelelalte două prezentate. Operatorul are libertatea ca, atunci cîndsesizează un răspuns incomplet, să pună şi întrebări care nu sunt cuprinse îngrila iniţială.

Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizareal răspunsurilor. În interviul cantitativ, fiecare întrebare are o serie derăspunsuri prestabilite, dintre care respondentul îl alege pe cel care i sepotriveşte cel mai bine. În interviul nestandardizat, respondentul răspundecum vrea (răspunsuri deschise).

În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:- interviul individual (un operator - un respondent);- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Acest

tip de interviu se aplică atunci cînd ne interesează să aflăm punctul devedere al mai multor subiecţi asupra unei probleme (de pildă, atunci cîndstudiem relaţiile dintr-o familie).

Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care esteo metodă de determinare a caracteristicilor unei situaţii sau a opiniilordespre o situaţie în cadrul unei discuţii de grup, cînd se propune tema şi înjurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără intervenţii.

Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurileunice şi interviurile panel. Interviurile unice sunt cele în care se discutăo singură dată cu o persoană şi sunt specifice cercetărilor calitative.Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări sau aceeaşitematică este pusă în discuţie de mai multe ori cu acelaşi set de subiecţi;sunt specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu,pentru a studia opinia faţă de democraţie, se alcătuieşte un interviu care seaplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi interviu se aplică aceloraşisubiecţi după cinci ani etc.

Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie deconţinut:

26

- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scopanaliza conceptelor specifice acesteia, a relaţiilor sociale şi aevenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei respective;

- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determineevenimentele majore de pe parcursul vieţii unui individ. El permite să seobţină un diagnostic corect asupra unui individ în măsura în care estecompletat de alte instrumente diagnostice.

- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluatşi folosit de psihologia socială şi sociologie) permite studiul structuriiculturale şi arhetipale, ceea ce presupune determinarea comportamentelor, asimbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri şi comportamente etc.Delphi este o variantă de interviu etnografic, aplicat multifazic. Se lucreazădoar cu experţi, ei fiind atît respondenţi, cît şi juriu al informaţieiobţinute.

VII. Măsurători alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Măsurătorile alternative sunt măsurători care completează informaţiilece se pot obţine prin observaţie, anchetă etc. Ele sunt importante, dar nupot fi utilizate ca unice mijloace de cercetare. Cel mai adesea, suntutilizate pentru a valida măsurătorile obţinute cu alte metode. Măsurătorileindirecte sunt caracteristice metodelor şi cercetărilor de tip descriptiv şisunt considerate metode alternative.

Tipuri de măsurători alternative:- analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale;- analiza arhivelor (de conţinut);- analiza de caz.Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în

faptul că detectivii au demonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazulferestrei etc.) poate oferi informaţii despre persoanele care au trecut prinlocul respectiv. Urma paşilor pe nisip, spre exemplu, poate oferi informaţiidespre înălţimea, vîrsta şi greutatea persoanei. Distanţa dintre paşi poatefurniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi aşa maideparte. Prin urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale esteimportantă în cercetările psihologice pentru că ele oferă informaţii despreneinfluenţate de reacţiile de dezirabilitate. Orice alt tip de cercetarepoate să genereze răspunsuri dezirabile şi astfel, reacţiile înregistrate săfie, într-o oarecare măsură, false.

Urmele materiale reprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documenteneprovocate existente sub forma unor resturi sau fragmente de obiecte ori subforma unor dovezi integrale, intacte. Documentele materiale sunt:

- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţaunei persoane şi vor fi numite urme;

- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care lenumim produse.

Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din primacategorie fac parte praful de pe cărţile neutilizate, desenele grafitti etc.;din a doua categorie pot face parte treptele de la clădiri, cărţile,covoarele etc.

27

Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor rezultate prinacumulare li se pot asocia o serie de semnificaţii psihologice. Sticlele debăutură din pubele pot fi un indicator al cantităţii de alcool consumat încasa respectivă (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielorpentru a obţine indicii despre obiceiurile alimentare şi stilul de viaţă alcetăţenilor). Urmele de degete şi nasuri de pe ferestre indică faptul că înlocuinţa respectivă au fost în vizită copii. Un indiciu de trafic îlreprezintă zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele lipsă dingalantare informează asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fiindiciu al unei atitudini politice; cele din biserici dau indicii asupraatitudinilor religioase. Uzura încălţămintei la copii este un semn deactivism; la orice vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţefizice.

Produsele sunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permitsă aflăm comportamentul unor persoane sau grupuri sociale într-un anumitmoment de timp. Produsele, fiind intacte, permit măsurarea stilului depersonalitate, comportament, patternuri comportamentale. În zoopsihologie,măsurătorile de acest tip sunt esenţiale. Stilul arhitectural al unui oraşpoate indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiilesociale.

Urmele şi produsele oferă informaţii teoretic valide asupracomportamentului uman, dar aceste informaţii trebuie verificate prin altemetode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc ladeteriorarea unor obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şiproduse care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunităţii respective, ciimpuneri ale unui alt grup social.

Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.Arhivele reprezintă înregistrări sau documente care dau socoteală

despre activitatea umană sau a instituţiilor, guvernelor, altor grupurisociale. Considerăm ca date de arhivă analizabile şi datele de presă, dateleoficiale de la primării, emisiunile TV sau radio, aşadar nu numai textelescrise.

Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, oferăo alternativă colectării de date prin anchetă şi observaţie. Datele de arhivăpot fi utilizate pentru a susţine, confirma sau infirma alte procedee aleevaluării comportamentului uman. Şi în cazul analizei arhivelor, reacţia dedezirabilitate este nulă.

Tipuri de arhiveMarea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor.

Totuşi, ele pot fi împărţite în funcţie de criteriul temporal în: arhivecurente (sau continue), care privesc înregistrări zilnice sau la intervalerelativ egale de timp şi care nu au întreruperi (raportărilecircumscripţiilor financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhiveperiodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale agenţiilor imobiliare saudocumentele personale.

La rîndul lor, atît arhivele curente cît şi cele periodice pot fiîmpărţite în funcţie de permeabilitate sau transparenţă la public (măsura încare atît persoanele publice, cît şi cele particulare au acces la ele).

Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unoroameni, arhivele curente sunt folosite în studiile longitudinale sau în celecu eşantioane independente succesive.

28

P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelorcriteriile de: vechime, destinatar, grad de încredere şi accesibilitatea. S.Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura documentelor (scrise,imagistice sau audio), conţinutul informaţional (documente cifrice saunecifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şi emitentul(documente oficiale şi neoficiale).

În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şidezvoltarea umană: actul de naştere (oraşul, momentul naşterii, numelepărinţilor); diplomele şcolare, cataloagele şcolare, condicile spitalelor,fişele de personal de la departamentul Relaţii Umane, certificatul decăsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vîrsta, cauzeledecesului etc.) Aceste informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale.Dacă cercetătorul acţionează asupra unui întreg grup, poate afla informaţiidespre activitatea comunităţii respective.

Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de ofertepentru locuri de muncă. Mai putem obţine informaţii din recensăminte, dincartea de telefon (pentru etnicitate) etc.

În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintreculoarea neagră şi ideea de rău. Ei au arătat că, în mod obişnuit, culoriinegre îi sunt asociate ideile de rău, nenorocire, neajuns etc. Toate acestesituaţii de viaţă negative sunt denumite, în limba engleză, prin termeni carecuprind şi cuvîntul black, negru. În general, negrul este asociat cu moartea,iar albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gîndi şi de a secomporta al oamenilor. Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a douăechipe de fotbal: echipa îmbrăcată în negru este mai agresivă decît o echipăîmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii au contorizat numărul depenalizări acordate în teren şi numărul de minute de eliminare dictate pentrujucătorii fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau cele îmbrăcateîn negru, cu excepţia unei echipe în bleumarin închis. Explicaţia pentruaceastă constatare este legată atît de percepţia individuală, dar şi depercepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa de a-i aprecia pejucătorii în negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltăun comportament mai agresiv.

Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii delaborator. În primul, arbitrii au fost puşi să urmărească jocul în care unadintre echipe era îmbrăcată în negru, iar aceasta a fost notată ca fiind maiagresivă. În al doilea studiu, la două echipe de studenţi li s-a cerut săaleagă între echipament sportiv negru şi de alte culori. Cei care au alesechipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturorsubiecţilor, nume de sporturi mai agresive. Cercetătorii au concluzionat căexistă o implicaţie a culorii în comportamentul lor.

Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.Aceasta este o tehnică ce permite crearea inferenţelor prin identificareacaracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosită şi pentrumesaje video sau audio. Analiza de conţinut poate fi cantitativă saucalitativă.

Analiza de conţinut cantitativă are ca scop definirea tendinţelor,atitudinilor, modelelor prezente în anumite documente. Este specificădocumentelor care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media,literatură, legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analizacantitativă de conţinut presupune mai multe etape:

- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitatecu scopul şi ipoteza cercetării;

29

- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabiliîn text (asemănător cu operaţionalizarea conceptelor). În general, ocategorie corespunde unei anumite ipoteze.

Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definirea unităţiide analiză, care poate fi de context (lungimea minimă a textului care trebuiecitit pentru a desemna modul favorabil sau defavorabil în care esteprezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care este recunoscutătema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşi sau mai mare decît unitatea decontext. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate decontext şi articolul în totalitatea sa ca unitate de reperaj.

Avantajele:- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că

afirmaţiile fără acoperire pot fi depăşite;- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai

multe şi caracterizarea unei perioade sau epoci;- efectul dezirabilităţii este nul;- presupune costuri reduse.Limitele:- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se

refere la toate problemele cercetate), exclusivă (un indicator care apareîntr-o categorie să nu apară şi în altele), să fie obiectivă şi pertinentă;

- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere alvalidităţii, informaţiile obţinute nu pot fi supuse decît analizeivalidităţii de construct sau de conţinut).

Info: pentru seminar sau cursul de săptămîna viitoare, de făcut oanaliză de conţinut pe un text din S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi odescriere completă a caracteristicilor de evoluţie (a evoluţiei) uneipersoane. Unii autori (ex. P. Iluţ) consideră studiul de caz drept o metodăprin excelenţă calitativă. Alţii (I. Radu) consideră că este o metodădescriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolut necesarăpentru completarea informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlaltemetode descriptive.

Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de cazeste o metodă cantitativă în măsura în care, într-o cercetare în care seapelează la culegerea de date pe această cale, metoda permite formularea unorpresupoziţii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneşte de laun obiectiv. Studiul de caz este o procedură de integrare a modalităţilor decercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza uneientităţi sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît maicompletă a evoluţiei sale.

Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţieşi interviu (dacă obiectul studiului este o persoană prezentă), cu ajutoruldocumentelor personale, al datelor de arhivă etc. Studiul de caz este ometodă doar în sensul larg al cuvîntului, pentru că nu ajunge la stabilirea

30

unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplă atunci cînd folosimcelelalte metode, în variantele lor cantitative.

Studiu de caz - analiză de caz; metoda biografică - experimentul mono-subiectStudiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane;

ca atare, este o metodă de tip descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (saustudiul de caz multiplu) (Radu, 1994) este o metodă de culegere ainformaţiilor, de ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicareacaracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale, specifice unuisistem în evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirearelaţiilor existente la nivelul acelui grup.

Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază ale unuisubiect în condiţii experimentale. Din punctul de vedere al designului, înacest experiment se măsoară o valoare iniţială, apoi se intervine cu ovariabilă şi se măsoară reacţia post-intervenţie. Acest tip de experiment afost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care l-a consacrat a fostSkinner, care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală acomportamentului. Apelul la experimentul mono-subiect este binevenit atuncicînd există posibilitatea unui studiu în timp asupra comportamentului.Studierea pe o perioadă mai îndelungată a unui singur subiect duce laobţinerea unor informaţii de profunzime; aşadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca şi ceacare utilizează eşantioane şi inferenţe statistice.

Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai puţin expuse erorilordecît designurile cu mulţi subiecţi. Generalizarea rezultatelor, înexperimentul de acest tip, se realizează fie la nivel intra-subiect, cînd secompară în timp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd estenecesar să desfăşurăm mai multe experimente (identice) mono-subiect. Dateleobţinute în finalul unei astfel de validări nu se prezintă sub formă de mediistatistice.

Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite comparareasistematică a cazurilor, comparaţia realizîndu-se între cazuri particulare,între evoluţii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în experimentulmono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu intervine pentru a generao reacţie.

Avantaje- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate

(excepţia care confirmă sau infirmă regula).- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În

abordările nomotetice se descriu performanţele medii ale populaţiei; studiulde caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungîndu-se în planulcercetării idiografice.

Dezavantaje- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel

individual, dar nu se poate generaliza.- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei

psihoterapii se pot datora unor variabile pe care nu le putem controla.- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în

relaţia respectivă şi, ca atare, este implicit un grad de subiectivitate.

31

Analiza de caz

Este o metodă specială de culegere a informaţiilor, de ordonare aacestora şi de interpretare a lor, avînd ca scop explicarea caracteruluievolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem înevoluţie. Spre deosebire de studiul de caz, care vizează un singur elementdintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă de întreaga structură, deîntregul sistem. Se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologiaorganizaţională. Analiza de caz este diferită de studiul de caz prin aceea căeste orientată pe studiul relaţiilor care apar într-un grup, pe cînd studiulde caz presupune descrierea evoluţiei unui individ, a caracteristicilor sale.

Analiza de caz este o anchetă empirică, avînd ca obiect de studiu unfenomen în contextul real de evoluţie şi care permite delimitarea fenomenuluide contextul în care are el loc. În această metodă se utilizează surse deinformaţie multiple, care să permită descrierea atît a unor situaţii, cît şia unor fenomene evolutive care caracterizează cazul respectiv. Cazul, aşadar,furnizează un context de observaţie care permite identificarea şideterminarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistemintegrat în care componentele funcţionează raţional, dar şi creativ. Analizaacestor componente prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere alor; cazul joacă un rol secundar, fiind un suport care faciliteazăînţelegerea unor elemente particulare.

Avantaje- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui

număr mare de procese.- Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi,

mai în profunzime, între diferite evoluţii, ceea ce permite descriereadiversităţii situaţiilor sociale.

Analiza de caz se foloseşte atunci cînd:- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite

evenimente într-o situaţie;- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se

derulează într-un cadru natural.Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care

cercetătorul nu intervine în nici un fel.Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între

evenimente, fenomene, chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu faceobiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea, definireacaracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente reale deviaţă:

- evoluţia individului în context social;- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;- schimbările apărute într-un context social;- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.Analiza de caz permite explicarea acestor relaţii complexe, care nu pot

fi surprinse prin anchete şi prin strategii experimentale. Nu se poate judecaanaliza de caz apelînd la aceleaşi criterii ca într-un studiu experimental.Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic. Analiza de cazpoate reprezenta o cale de îmbogăţire a unei teorii, dar poate fi şi omodalitate de validare a unor teorii existente. Ea mai are două funcţii: ceade cadru într-o abordare inductivă şi cea de cadru într-o abordare deductivă(sau confirmativă).

32

Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordarea inductivă atuncicînd situaţiile ne permit să analizăm o serie de cazuri particulare şi sădegajăm procese care se repetă şi se pot grupa evoluînd, structurînd oteorie. Ea se foloseşte în acest caz la debutul unei teorii şi asigurăobţinerea unei baze de date.

Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atuncicînd teoria este cunoscută şi se doreşte verificarea ei. Aceasta are locîntr-o etapă mai avansată de cercetare, atunci cînd se doreşte îmbunătăţireaunui model deja stabilit.

În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiză de caz: intrinsecă,instrumentală şi multiplă.

Analiza de caz intrinsecă se utilizează atunci cînd ne ocupăm de osituaţie care are caracteristici de unicitate sau este foarte rară. Eapresupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte, pentru adetermina elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste elementeîn obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.

Analiza de caz instrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o seriede trăsături specifice, tipice, prin raportarea la un model teoreticexistent. Se foloseşte atunci cînd cercetătorul doreşte să ilustreze fenomenesociale definite anterior într-un model teoretic. Cadrul serveşte dreptsituaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie este capabilă săexplice fenomenul la care se raportează.

Analiza de caz multiplă presupune identificarea sau precizarea unorevenimente sau fenomene asemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Seface o analiză individuală a fiecărei situaţii, apoi se extrag elementeleasemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip inductiv.

Etape1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd

interviul, chestionarul şi observaţia, dar mai ales datele de arhivă, analizade urme şi de produse. Scopul este cel de a încerca să delimităm informaţiileimportante în funcţie de scopul urmărit. Ordonarea informaţiilor se poateface pe două nivele:

- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere aevoluţiei fenomenului respectiv.

- nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintreevenimentele comune, utilizînd cel mai frecvent analiza de conţinut printeoretizare.

În această etapă există riscul intervenţiei subiectivismuluicercetătorului, care poate deforma datele şi invalida rezultatele. Pentru aevita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de verificare, triangulaţia, carese poate aplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor presupuneapelul la cît mai multe surse de informaţii şi inserarea lor într-un fişiercomun. Triangulaţia cercetării presupune ca acest fişier să fie analizat şide alţi cercetători.

Obiectivarea datelor se face şi prin supunerea lor judecăţii unor"judecători sociali", persoane implicate în analiza de caz şi care potanaliza din interior obiectivitatea datelor obţinute.

3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la oteorie deja existentă, sau inductiv, construindu-se teoria pe baza datelorexistente, a asemănărilor şi deosebirilor prezente la evenimentele studiate.

33

IX. Designul de cercetare descriptivă şi experimentală

Cercetarea descriptivă presupune utilizarea metodelor descriptive(observaţia, ancheta). (Important: în cercetările descriptive, pentrucaracteristicile măsurate folosim denumirea de variabile; este greşităfolosirea denumirii de variabile dependente şi independente, deoarecestudiile descriptive nu permit explicaţii cauzale, ci numai de tipcorelativ.) Alegerea tipului de design este o opţiune necesară, la care seajunge după ce am stabilit obiectivele, ipotezele, mijloacele de eşantionare.Opţiunea pentru un tip de design înseamnă optarea pentru un plan saumodalitate de gestionare a datelor. Se cunosc următoarele tipuri de design:transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal (saupanel).

Designul transversal se utilizează cel mai frecvent şi presupune obţinereadatelor printr-o unică aplicare a chestionarului (sau interviului,observaţiei etc). Se mai numeşte şi "one shot". Apelul la acest design nuînseamnă o perioadă scurtă de lucru, după cum un timp scurt de lucru nuînseamnă folosirea unui eşantion. Din necesitatea de validitate a datelor,este de dorit să se lucreze cu mai multe eşantioane. Datele obţinute pentrufiecare eşantion se vor compara între ele, asigurîndu-se astfel fidelitatearezultatelor.

Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor uneipopulaţii sau a diferenţelor existente între două sau mai multe eşantioaneale aceleiaşi populaţii. Ea permite şi măsurarea relaţiei care se stabileşteîntre diferite caracteristici ale acelei populaţii.

Jessar (1980) a determinat relaţia dintre caracteristicile depersonalitate şi consumul de droguri. El a ajuns la concluzia că persoaneleconsumatoare de droguri tind să aibă expectaţii profesionale scăzute,toleranţă crescută la devianţă, incompatibilitate între grupul familial şicel de prieteni. Alţi factori care conduceau spre comportamentul studiat deel au fost identificaţi după cum urmează: preluarea modelului parental,preluarea modelului din grupul de prieteni, implicarea într-un grup deaceeaşi vîrstă cu comportament deviant.

Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilorde personalitate ale celor care se drogau şi selectarea lor, ci şi informaţiiamănunţite despre grupul social de provenienţă şi cel din care făceau parteîn momentul respectiv subiecţii, şi, de asemenea, informaţii asupra evoluţieifiecărui membru al cercetării în parte. Concluzia studiului a fost aceea căconsumul de droguri trebuie înţeles ca fiind generat de un pattern defactori, şi nu de un factor singular.

Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privescdescrieri de tipul celei sus-menţionate. Dacă dorim să evaluăm modificăricomportamentale de atitudine, evolutive sau involutive, vom apela la designuleşantioanelor succesive independente sau la designul longitudinal. Designultransversal permite evaluarea unui comportament sau caracteristică psihicăîntr-un moment oarecare de timp.

Designul eşantioanelor succesive independente este o serie de studii transversaleîn care această metodă se aplică pe eşantioane succesive de respondenţi.

34

Acest tip de design este cel mai potrivit dacă ne fixăm ca scop descriereamanifestărilor comportamentale, a atitudinilor etc.

Limite:- Cercetarea se face pe eşantioane diferite de populaţie şi, ca atare,

modificarea unei atitudini sau a unui comportament se poate datora unorfactori exteriori studiului. De aceea, în concluziile studiului, informaţiase reduce la constatarea modificărilor, neputîndu-se face inferenţe asupracauzelor, chiar dacă această tentaţie există.

- Caracteristicile urmărite ale eşantioanelor, schimbărilecomportamentale sau de atitudine de la nivelul unei populaţii pot fi descrisecorect pe o perioadă de timp doar dacă caracteristicile populaţiilor rămînidentice. Se poate apela la analiza de regresie sau la analiza factorialăpentru a corecta neajunsul modificării eşantioanelor, dar este recomandabilca, dacă utilizăm aceste metode, să verificăm caracteristicile subiecţilorparticipanţi în fiecare an.

- Dacă studiem modificările comportamentale determinate de evenimentecare apar în mod natural (ex., votul), este posibil ca rezultatele să fieinfluenţate de o serie de legi care se asociază cu comportamentul studiat.

În designul longitudinal se apelează la acelaşi eşantion de populaţie peparcursul mai multor ani, de mai multe ori. Avantaje:

- Permite evaluarea modificărilor particulare, individuale alerespondenţilor şi astfel se pot preciza cauzele unor modificări (ceea cedesignul transversal şi cel al eşantioanelor succesive independente nupermite).

- Permite cea mai corectă evaluare a efectelor unui eveniment natural.Limite:- Eşantionul trebuie păstrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de

realizat.- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusă,

întrucît pe parcursul studiului o parte din respondenţi pot să nu mai vreasau să nu mai poată să răspundă (se mută, mor etc.) Acest dezavantaj se poatereduce dacă iniţial demarăm studiul cu un eşantion dublu faţă de cît ar finecesar în mod normal.

- Învăţarea probelor poate duce la rezultate nevalide.- Apariţia reacţiei de dezirabilitate, datorată întîlnirii de mai

multe ori, de-a lungul anilor, cu acelaşi psiholog.

Cercetarea experimentalăÎn psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a izola sau

delimita un proces ori o caracteristică psihică, pentru a stabili trăsăturilesale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale.

Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la unlimbaj interiorizat sau la unul semi-interiorizat în parcurgerea unui text.Huber şi Huber (1982) au stabilit, folosind un experiment, diferenţele dintrecele două tipuri de cititori. Ei au ales două tipuri de texte, unul carepresupunea dificultăţi de pronunţie şi un altul mai uşor de citit. Ipotezacercetării era aceea că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajulsubiectului este interiorizat, timpul de citire este evident mai lung.Ipoteza s-a confirmat.

Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi unaexperimentală nu este de neglijat. Cercetarea descriptivă utilizează cametode observaţia, ancheta şi testul, evaluează caracteristici existente la

35

nivelul unei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la designuri specificemetodelor folosite. Cercetarea experimentală utilizează metodaexperimentului, măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structuragenerală a personalităţii, provocînd evoluţia lui într-o situaţie artificialăşi apelează la designuri specifice: multigrup sau monogrup.

Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atît mai valide şimai fidele, cu cît metodele de cercetare ale caracteristicilor psihice pecare se focalizează cercetarea combină abordarea descriptivă cu ceaexperimentală. Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere metodologicpermite creşterea validităţii informaţiilor, care, în acest caz, se numeştevaliditate convergentă.

Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologulîncercînd să afle, prin experiment, ce se află în spatele unui comportamentsau ce anume determină acel comportament. Un experiment presupune manipulareaunuia sau mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări asupracomportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează se numescvariabile independente. Comportamentele sau funcţiile care sunt utilizate pentru amăsura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.

Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă,fidelitatea, sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune devaliditate internă atunci cînd oricare factor necontrolat care ar putea influenţarezultatele este îndepărtat. Aşadar, un experiment are validitate internăridicată atunci cînd cauza şi variabila dependentă sunt bine delimitate.

Fidelitatea se referă la aceea că scopul unui experiment este să determineun comportament specific. Dacă, prin repetarea experimentului, se obţinaceleaşi rezultate, atunci datele obţinute în cadrul primului experiment auun grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifică în cadrulexperimentului-replică.

Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite măsurareaoricărei variabile independente, indiferent cît de mic este efectul ei.

Validitatea externă este dată de generalizarea rezultatelor unui experimentasupra unei întregi populaţii, adică atunci cînd datele sunt corecte pentruîntreaga populaţie din care a fost extras eşantionul.

Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipularea variabilelor, modul în care evoluează condiţiile experimentale şi grupul decontrol. Aceste trei aspecte urmăresc un obiectiv comun: stabilireacondiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe cauzale şi, de asemenea,asigurarea validităţii interne a experimentului.

Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor decovarianţă şi de ordonare temporală. Condiţia de covarianţă presupuneobţinerea unei relaţii directe între variabila dependentă şi ceaindependentă; două variabile sunt covariante atunci cînd cea independentădetermină în acel moment o modificare a celei dependente. Dacă variabiladependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia decovarianţă nu este relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizeazăimplicit prin respectarea condiţiei de covarianţă.

Modul de evoluţie a condiţiilor experimentale se referă la menţinerea condiţiilorexperimentale constante, ceea ce presupune ca orice alt factor care ar puteainfluenţa performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat, pentru aputea decide asupra influenţei reale a variabilei independente. Esteimportant să ştim şi să recunoaştem că noi controlăm doar acei factori desprecare presupunem că influenţează comportamentul uman în momentulexperimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.

36

Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dardacă optăm pentru el trebuie să avem grijă să îndeplinească toate condiţiilegrupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)Este cel mai simplu design de cercetare şi presupune aplicarea

variabilei independente de două ori pe acelaşi grup de subiecţi, intensitateavariabilei independente fiind diferită prima oară faţă de a doua oară.Diferenţa de reacţie (a variabilei dependente) care se obţine reprezintămăsura efectului variabilei independente.

În designul grupurilor independente, fiecare variantă sau nivel deintensitate a variabilei independente se aplică pe grupuri diferite desubiecţi. Loftus şi Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unuifilm. Dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate punctelede vedere la începutul experimentului, iar pe parcurs sunt testate la fel cuexcepţia tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenţaîntre reacţii se datorează variabilei independente (tipul de film).

Aşadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formeazădupă caracteristicile variabilei independente şi, ca atare, trebuie să seasigure aceleaşi condiţii fiecărui subiect din populaţia aleasă să facă partedin cele două grupuri.

Există două căi de selecţie a grupurilor: eşantionarea aleatorie şieşantionarea stadială. Eşantionarea aleatorie presupune selecţia unuia sau maimultor subiecţi din aceeaşi populaţie. Tehnica eşantionării ne oferăcertitudinea că, la nivel mediu, cele două grupuri sunt reprezentative lanivelul populaţiei la începutul experimentului. Eşantionarea aleatorieasigură validitatea internă a experimentului, deoarece echilibreazădiferenţele dintre subiecţi şi creşte validitatea externă a rezultatelor.Validitatea externă se datorează faptului că ele devin eşantioanereprezentative pentru populaţia din care fac parte. Dar acest tip deeşantionare se foloseşte rar în psihologia experimentală, şi mai des în ceadescriptivă, unde este important ca grupurile cu care se lucrează să fiereprezentative pentru populaţia cu care se lucrează.

Eşantionarea stadială presupune o selecţie secundară, indirectă aindivizilor care formează eşantionul prin selecţia grupurilor la care auaparţinut ei iniţial. Repartiţia echilibrată a subiecţilor în grupurileexperimentale reprezintă beneficiul eşantionării stadiale.

Eşantionarea stadială duce la obţinerea unui grad ridicat devaliditate internă, dar pentru generalizarea rezultatelor nu este suficientdoar atît. Se pot generaliza doar rezultatele care au fost obiectulexperimentului, nu şi eventualele rezultate deduse logic. Validitatea internăse stabileşte prin repetarea experimentului. Putem considera rezultatele unuiexperiment generalizabile atunci cînd grupurile de cercetare au fost corectselectate şi dacă există presupoziţia comportamentului şi posibilitatea de reproducere aexperimentului. Presupoziţia comportamentului se bazează pe faptul că, în timp,comportamentul rămîne relativ stabil şi reprezentativ pentru persoanesimilare cu cele testate. Posibilitatea de reproducere a experimentuluipresupune ca, în condiţii de replicare a experimentului, rezultatele obţinute

37

în al doilea experiment să fie identice sau măcar comparabile cu celeobţinute în primul experiment.

Pentru a asigura validitatea internă trebuie respectate două condiţii,una privitoare la evitarea factorilor nerelevanţi şi a doua privitoare lacaracteristicile grupului experimental.

Evitarea factorilor nerelevanţi se face prin respectarea condiţiilorunei eşantionări corecte. Trebuie evitate aşa-numitele variabile contopite, sauvariabile confundate, numite astfel deoarece rămîn mascate şi manifestărilelor sunt sistematic legate de manifestările altei variabile care faceobiectul experimentului. Spre exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetarepe trei grupe omogene de elevi, dorind să măsoare eficienţa unei metode deînvăţare a unei limbi străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsuratperformanţele şi a descoperit trei tipuri de performanţe. Aceste diferenţe seputeau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în egală măsurăabilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode.Aşadar, dacă presupunem că, pe parcursul cercetării, poate să apară ovariabilă contopită, putem apela la designuri experimentale de tipmultifactorial.

Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitateinternă, este necesar ca grupul de subiecţi să rămînă constant pe parcursulexperimentului. Există pierderi de subiecţi numite mecanice, care ţin decontextul concret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului (fieexperimentatorul nu poate fi prezent în spaţiul în care urmează a sedesfăşura experimentul, fie condiţiile de mediu fac imposibilă desfăşurarea).Există şi pierderi selective de subiecţi, care apar atunci cînd subiecţiiacceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii se evităprin selectarea iniţială a unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondenteDacă designul grupurilor independente este cel mai folosit în

psihologia experimentală pentru că rezultatele îndeplinesc condiţiile defidelitate şi validitate, apelul la designul grupurilor corespondente asigurăun grad mai crescut de fidelitate şi validitate.

Alcătuirea grupurilor experimentale în designul grupurilorcorespondente se poate face fără a se apela la tehnici de selecţie specificeşi la calcule statistice sofisticate care să asigure validitatearezultatelor. Numărul de subiecţi care să garanteze validitatea rezultatelornu poate fi precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar putemdetermina eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre mediaaritmetică a performanţelor grupului şi abaterea standard. Regula de aur esteca media aritmetică să fie mai mare decît abaterea standard.

Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoareceutilizează criteriul corespondenţei sau asemănării perechilor de subiecţi înselecţia grupurilor experimentale. Spre exemplu, în zoopsihologie putemconsidera comparabile două loturi de pisici birmaneze. Criteriul de selecţieîn cazul de mai sus este unui genetic şi în baza lui se vor obţine rezultatecomparabile.

Selecţia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudiniisubiecţilor. Se poate utiliza şi tehnica pre-testării, prin care seselectează grupul în funcţie de dimensiunea (caracteristica psihică) urmărităîn experiment. Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:

1. Cu proba care va fi utilizată în experiment. Dacă una dinvariabilele independente experimentale este tensiunea arterială, testarea se

38

va face pe acest criteriu în perechi (sau tripleţi etc.) de subiecţi care auaceeaşi valoare a variabilei.

2. Cu probe echivalente. În studiul capacităţii de rezolvare aproblemelor la diferite vîrste în care variabila independentă este un puzzle;nu putem alege subiecţi de vîrste diferite, dar dacă în pre-testare utilizămpuzzle-uri de grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele care vorfi utilizate în experiment, rezultatele vor fi valide.

3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizează probe care sădifere esenţial de proba experimentală propriu-zisă, dar care măsoară aceeaşicaracteristică; pentru exemplul de mai sus, în pre-testare se poate utilizaun test de inteligenţă.

Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiecţilor dedouă ori, ceea ce este dificil. Dacă se găsesc subiecţi similari din punctulde vedere al caracteristicii psihice vizate, de cele mai multe ori ei suntfoarte puţini, astfel că lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu vapermite generalizarea rezultatelor pe întreaga populaţie. Este de dorit cagrupurile de subiecţi să fie comparabile nu doar din punctul de vedere alcaracteristicii pe care o testăm, ci din toate punctele de vedere, pentru căprezenţa variabilelor independente necontrolate poate influenţa multrezultatele.

Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilorindependente cînd numărul de subiecţi necesari este mic. El mai poate fiutilizat şi atunci cînd proba din experiment este replicabilă (există probeparalele).

3. Designul grupurilor naturaleÎn psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie,

diferenţele individuale sunt mai mult decît o eroare de variaţie şi o sursăde eroare. Aici intervin puternic variabilele subiect (caracteristicile degen, gradul de introversie-extroversie etc.).

Designul grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care leconsideră variabile independente. De exemplu, cercetăm trauma psihicăgenerată de o intervenţie chirurgicală şi selectăm ca atare grupul desubiecţi dintr-o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor naturalevom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi care au experimentat osituaţie ale căror urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare senumeşte şi design de cercetare corelaţională, pentru că presupune în principalcercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre caracteristicile subiectului şiperformanţele sale.

Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii şipredicţiei, dar rezultatele nu permit raţionamente de inferenţă cauzală.Covarianţa a două variabile nu înseamnă că prezenţa uneia implică şi prezenţaceleilalte. În cercetările corelaţionale nu trebuie folosite cuvintele"determină, "condiţionează". Pentru o inferenţă cauzală este necesar săeliminăm cauzele variabilelor alternative.

Măsuri necesare de control:Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor sau

experimentatorului; efectele expectaţiei pot fi diminuate prin:- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a

rezultatelor;- utilizarea computerului;- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi,

adică să interpreteze rezultatele obţinute fără să cunoască exact designul.

39

XI. Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administrează minimumdouă nivele de intensitate a unei variabile, aceasta fiind condiţia pentru adetermina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia uneiunice variabile cu două nivele de intensitate este specific designurilorexperimentale în care se utilizează mai mult de două grupuri de subiecţi.Există însă situaţii în care utilizarea a n grupuri experimentale esteinutilă, pentru că se pot obţine aceleaşi rezultate valide lucrînd cu unsingur grup; acesta este designul monogrup.

Avantajele designului monogrup sunt numărul mic de subiecţi şiposibilitatea de a lucra cu mai multe variabile independente pe acelaşi grup.Spre exemplu, Postner (1973) a evidenţiat procesele cognitive implicate înidentificarea literelor în procesul de citire, măsurînd timpul necesar pentrua descifra majusculele şi minusculele. La sfîrşit, diferenţa de timpevidenţiată de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseşte înfuncţie de domeniul de cercetare şi, cu precădere, în studiile longitudinale.

În condiţiile repetării succesive ale condiţiilor experimentale cudesign monogrup survin unele dezavantaje:

1. Posibilitatea învăţării probelor sau instalarea fenomenului deoboseală. Apariţia erorilor ca urmare a învăţării sau oboselii suntrezultatul influenţei directe ale variabilei independente; erorile suntabsolut subiective şi se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică.Dacă ne referim doar la faptul că performanţele cresc în ciuda faptului căvariabila rămîne aceeaşi (adică se datorează învăţării şi nu capacităţilorindividului), erorile se numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot maireduse, în timp, ale unui copil netalentat care învaţă să cînte la uninstrument nu reflectă abilităţile lui, ci doar exerciţiul). Erorileprogresive pot fi evitate dacă, în proiectarea designului experimental,respectăm regulile de asigurare a validităţii interne, adică dacăexperimentul dispune de validitate internă bună.

2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiază variabilelesubiect, tipic în designul grupurilor naturale. Existenţa unei variabilesubiect (de exemplu, trauma fizică reprezentată de o intervenţiechirurgicală) induce o evoluţie specifică a variabilei dependente, care poatefi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultatele obţinute de un al doileagrup.

Designul monogrup poate fi de două tipuri: complet şi incomplet.În designul monogrup complet se anulează erorile progresive prin

aplicarea variabilei independente cu diferite nivele de intensitate într-oordine aleatoare tuturor subiecţilor. Această aplicare aleatoare reduceposibilitatea învăţării şi apariţia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate,ci vor fi valide.

În designul monogrup incomplet, erorile progresive se anulează prinaplicarea diferitelor nivele de intensitate ale variabilelor la diferiţisubiecţi: valoarea 1 se aplică subiectului 1, valoarea 2 se aplicăsubiectului 2 etc.

Designul monogrup complet presupune un grup experimental şi ovariabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. fiecare nivel de

40

intensitate al variabilei independente se aplică fiecărui subiect. În funcţiede modalitatea de aplicare a variabilei independente se definesc două tipuride design monogrup complet:

- de tip ABBA, în care se aplică cele două variante ale variabileiindependente fiecărui subiect în ordinea AB şi apoi BA;

- de tip block randomisation, în care se alcătuiesc subgrupe (block) desubiecţi şi se aplică toate nivelele variabilei independente, într-o ordinealeatoare, fiecărui subgrup.

Designul monogrup de tip ABBA se utilizează atunci cînd fiecare nivelal variabilei independente se poate aplica de minim două ori fiecăruisubiect. Se mai numeşte şi "contrabalansare ABBA", deoarece apelul la acesttip de design permite să se evite erorile progresive. Din punctul de vedereal experimentului, contrabalansarea ABBA presupune aplicarea celor douănivele ale variabilei independente succesiv, întîi îi ordinea AB şi apoi înordinea BA. Poate apărea însă problema anticipării efectelor, în condiţiileîn care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune de variabile. Teoretic,începînd de la a treia aplicare ne putem aştepta la apariţia unor efecteanticipate.

Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartiţiealeatoare) presupune că fiecare nivel al variabilei independente se aplică pesubgrupe de subiecţi. De obicei, numărul subgrupelor este egal cu nivelulaplicărilor diferitelor nivele ale variabilei independente. Numărulsubiecţilor din subgrupe este egal cu numărul nivelelor variabileiindependente. Spre exemplu, pentru două nivele ale variabilei independente,fiecare aplicat de 5 ori, avem nevoie de cinci subgrupe a cîte doi subiecţi.Utilizînd acest model admitem existenţa unei erori medii pentru fiecaresubgrupă de subiecţi, care se va echilibra la nivelul întregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental şi ovariabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Nu se aplicăfiecărui subiect toate nivelele de intensitate ale variabilei independente,ci se face media performanţelor individuale şi astfel se asigură şi anulareaerorilor progresive. Acest design poate fi:

- cu ordonare aleatoare;- cu ordonare de n luate cîte n;- cu ordonare de tip pătrat latin.

Limitele designului monogrup:- Nu poate fi utilizat atunci cînd vrem să cercetăm efectele

variabilelor subiect.- Transferul diferenţial apare în mică măsura atunci cînd se

utilizează tehnici de contrabalansare, dar apare oricum.În cercetarea experimentală se utilizează designuri complexe, cu două

sau mai multe variabile, care modelează mai bine viaţa. Johnson, spreexemplu, a vrut să cerceteze relaţia între memorie, depresie şi tipul deactivitate (finalizată sau nefinalizată). Ipoteza lui era că persoaneledepresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă o activitate finalizată, iarcele non-depresive îşi vor aminti mai degrabă activităţile finalizate. Probaexperimentală a constat din zece activităţi, dintre care subiecţii au fostlăsaţi să ducă pînă la capăt doar două. Ipoteza a fost confirmată.

Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus,dar se pot modela şi designuri de tip 3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilorcomplexe:

41

1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca

variabile de cercetare.3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primulcapitol este un rezumat, nu mai mult de 250 cuvinte. Dacă raportul decercetare nu va fi publicat, atunci primul capitol este unul teoretic:

- se definesc conceptele;- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele

folosite în cercetare;- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică

testul;- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă

studenţi, medici etc., ci persoane cu comportament deviant etc.) se face deasemenea o caracterizare sumară.

Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumullucrării.

În capitolul II:- Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele,

participanţii (a se evita termenul de "subiecţi"). Se precizează tipul dedesign, dacă aplicarea testului s-a făcut în grup sau individual, de cătrecercetător sau de către operatori.

- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fostfolosite, ci şi o succintă prezentare. Descriere exhaustivă se face doar dacăeste o metodă nouă.

- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care

lucrăm. Dacă sunt mai multe ipoteze, fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele

se stabileşte cît de semnificative sunt rezultatele obţinute.În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unui

dintre obiective nu a fost atins se precizează acest lucru, iar dacă unobiectiv a fost verificat parţial, se explică de ce.

Bibliografia trebuie prezentată pe larg.Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt noi, datele primare

(brute) etc.Cerinţe de stil:- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor

întregi (nu îi).- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi

cuvîntul "noi".- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut;

la redactarea rezultatelor şi concluziilor se poate folosi şi timpul prezent.

42

- Abrevieri: se scrie întîi denumirea completă, apoi în parantezăabrevierea, care se va folosi ca atare pe tot parcursul raportului. Nu sefolosesc prescurtări, nici pentru unităţile de măsură.

- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui

autor, dar nu textual, nu folosim ghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmăcă...

- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autoruluişi anul apariţiei lucrării din care se preiau ideile, eventual pagina.

- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.- Pentru bibliografie se începe pagină nouă; orice lucrare sau autor

citat în raportul de cercetare trebuie să se regăsească în bibliografie; setrece: numele de familie al autorului, iniţiala prenumelui, anul apariţieilucrării, titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente delaborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare esteinductiv, ceea ce presupune selectarea datelor esenţiale dintr-un număr marede informaţii.

- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea luiînseamnă mai mult decît o sumă de componente.

- Este specifică participarea personală a cercetătorului, care sefoloseşte de raţionamente intuitive de tip insight şi trebuie să poată apelala empatie.

- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea deadaptare în faţa schimbărilor din evoluţia sistemului social. În ciudaexistenţei unui plan de cercetare, etapele nu sunt fixate imuabil.

- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutulcercetării că fiecare situaţie cercetată este unică, evolutivă şi trebuiecercetată ca atare. Utilizează analiza contextuală (cadrul istoric şitemporal).

- Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are unsens obiectiv, acela de neutralitate empatetică, adică acea capacitate de arămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi timp, de a percepe empatic trăirileparticipanţilor la cercetare.

Domenii de aplicare:- ecologia umană (studiul patternurilor de comportament); ecologia

socială ca ştiinţă se bazează pe principiul inter-relaţionării întrecontextul social şi individ sau grup şi investighează relaţiile dintrepersoane şi mediul social cu scopul adaptării.

- etnografia (descrie modul în care cultura influenţează dezvoltareaumană);

- antropologia cognitivă (cercetează psihicul uman din punctul devedere al schemelor şi categoriilor mintale de inter-relaţionare; includestudii asupra comunicării).

43

Principiile metodologiei calitative1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură

predeterminată prin ipoteze şi proceduri care să-i influenţeze evoluţia.Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării; există totuşiprecizat un obiectiv, un scop de cercetare.

2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie întrecercetător şi participanţi; această relaţie directă este un travaliu comuncare permite obţinerea unui maximum de informaţie. Participanţii definesc,explică şi interpretează realitatea, iar cercetătorul selectează şi păstreazăceea ce este esenţial, comun şi definitoriu din informaţiile primite.

3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative esteidentificarea modului de construire a patternurilor comportamentale şidefinirea sensului acţiunilor umane.

4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexulcontextului din care a luat naştere. Analiza acestuia presupune o metodăflexibilă care să surprindă schimbările contextuale.

5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează esteobligat să explice scopul cercetării în amănunt, onest şi fără să inducăanumite răspunsuri. Analiza datelor urmează descrierii şi teoretizării unuicontext social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet puternicdetermină scăderea atenţiei).

6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şiprocedeelor, cît şi al designului; designul se poate schimba pe parcurs, înfuncţie de realitatea din teren. Etapele pot să nu se deruleze în ordineafixată.

Comparaţie între metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativ

Metodele cantitative Metodele calitativeRealitatea socială este consideratăsimplă, obiectivă, unică, măsurabilă

Realitatea socială este consideratăsubiectivă, problematică, holistică,un construct social

Se stabilesc relaţii cauzale şicorelaţii şi se utilizeazăraţionamente nomologice

Lucrează cu raţionamente non-deterministe; nu consideră relaţiacauză-efect ca fiind un principiu debază al explicaţiei, ci se intereseazăde o cauzalitate circulară şiholistică

Au la bază teorii pozitiviste; neagăcomplexitatea fenomenelor investigate

Încearcă o descriere cît mai completăa realităţii umane

Demersul logic este deductiv,nomotetic, bazat pe reguli strictverificabile, ceea ce face posibilăreplicabilitatea

Demersul logic este inductiv,idiografic, interpretativ, bazat pelogica descoperirii

Conduc la obţinerea de rezultatecifrice, prelucrabile statistic

Sunt mai puţin interesate de cifre; caproceduri de validare folosescvalidarea de semnificaţie

Cercetătorul are rol dual: colecteazăşi interpretează datele

Cercetătorul are rolul de a reproducecît mai fidel şi mai corectinformaţiile obţinute

44

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completarea metodelor cantitative şi este de dorit ca, într-o cercetare, să seutilizeze ambele.

Tehnica grupului nominalEste specifică abordării calitative şi este suficient de puternică

încît să înlocuiască o documentare clasică. Se bazează pe ideea că reunireaunui grup de experţi pentru discutarea unei problematici anume oferă la felde multe informaţii ca şi studiul lucrărilor publicate anterior pe acea temă.

Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şifixare a problemei şi a temei de cercetare, ca şi a implicaţiilor acestora.Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes documentarea clasică.A fost pusă la punct de către cercetătorii olandezi Delbecq şi Van de Ven(1968). Presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşide urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui număr de persoane (maxim10) care discută foarte puţin între ele; comunicarea se face în scris, prinintermediul celui care coordonează activitatea (mediatorul). Acesta preiaorice informaţie şi are grijă ca fiecare participant să-şi expună opinia. Deobicei, participanţii sunt persoane avizate.

Etapele funcţionării grupului nominal1. Enunţarea temei de discutat, sub forma unei întrebări.2. Generarea de soluţii: fiecare participant răspunde întrebării puse

în discuţie; răspunsurile se dau în scris, cu cerinţa de a fi cît mai scurteşi mai numeroase; fiecare enunţ conţine o soluţie şi numai una.

3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pecare mediatorul le returnează grupului, în scopul de a elimina duplicatele.

4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a eliminaredundanţele şi duplicatele. Mediatorul păstrează doar soluţiile clare,diferenţiate, unice, mai mult sau mai puţin bune.

5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selecteazăcele mai bune 5-8 soluţii; şi acest demers, ca şi cele anterioare, esteconfidenţial. Mediatorul dispune astfel de o listă a soluţiilor, ordonate înfuncţie de rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare orală:mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi se analizează coerenţarăspunsurilor, pentru evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista desoluţii care reprezintă posibilele obiective de urmărit în cercetare.

Avantaje:- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei

documentări de două luni de zile);- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc

restricţii cu privire la vîrsta şi ocupaţia membrilor, singura condiţie fiindaceea ca membrii să cunoască realitatea care se doreşte a fi cercetată.

Limite:- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de

cercetare, să nu fie recunoscute social;- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai

puţin vorbăreţi, care nu apucă să-şi expună ideile).În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.

Etapele cercetării calitative

45

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiucalitativ este de a stabili modalitatea de desfăşurare a unui fenomen saueveniment. Analiza problematicii de cercetare presupune utilizarea de tehnicicum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu persoane competente îndomeniu, tehnica grupului nominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din punctde vedere calitativ) pe tema dată.

Prin intuiţie înţelegem o operaţie intelectuală neraţională şiemergentă. Ea se declanşează corelativ raţionamentelor deductive şi dezvăluiesemnificaţii nesesizabile printr-un raţionament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei deanaliză a problematicii de cercetare, cercetătorul face o primă analiză aposibilităţilor de abordare a acestora, ceea ce presupune atît stabilireaimportanţei problemei de cercetat, dar şi analiza propriilor competenţe.

III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu esteneapărat obligatorie; se poate reveni sau sări de la un pas la altul.

1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate)presupune analiza globală a documentelor, discuţii în grupul de lucruasupra temelor, stabilirea experţilor în domeniu.2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul larg din care face parte tema, iar a doua sefocalizează pe tema aleasă.3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilorcare se pot ivi; se precizează tehnicile şi metodele de cercetare.4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii lacercetare şi are drept scop verificarea instrumentelor şi precizareaposibilelor dificultăţi.5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilorde culegere şi analiză a datelor, stabilirea modelului de cercetare,a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci alstudiilor pregătitoare; se fixează clar tema de cercetare, obiectivelecercetării şi metodele.

V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicilegrupului cu care se lucrează; grupul trebuie să fie suficient de mare, înfuncţie de problema de studiu, astfel încît datele obţinute să permităatingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip cantitativ, numărulminim de participanţi este de 30-50, în cele de tip calitativ el poate fimult mai mic; însă rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra alteipopulaţii decît cea din care provin participanţii, chiar dacă aceastaîndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că intervin efectelede timp.

VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegereainformaţiilor. Deosebit de important în această etapă este jurnalul de bord,ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord reprezintă un document importantprin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a cercetării. Cercetătorulva nota tot ce se întîmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile sale

46

reflecţii. Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note decontext, note personale, note metodologice şi note teoretice.

Notele de context descriu ceea ce se întîmplă în teren,caracteristicile generale ale locului. Notele personale fixează intuiţiile,conştientizările de pe parcursul efectuării studiului. Notele metodologicereţin modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi motivele pentrucare au fost făcute. Notele teoretice conţin explicaţii, interpretăriteoretice parţiale ale rezultatelor obţinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelorcalitative (care presupune prelucrări statistice de tip calitativ, de celemai multe ori procentaje sau diferenţe de procentaje) şi analiza calitativă adatelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare şi teoretizare aunor evenimente sociale). Analiza calitativă a datelor încearcă săconstruiască sensul logic al unui set de informaţii care surprind uneveniment social.

VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapaanterioară, de analiză a rezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cît amsurprins din realitatea socială şi cît a rămas nedescoperit?". Validitateareprezintă exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei categorii deinformaţii formulate teoretic la fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.

X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cuinformaţiile existente din alte cercetări pe aceeaşi temă. Presupunestrategii ca: utilizarea unităţilor de observaţie, verificarea critică arezultatelor de către o persoană din afara studiului. Se mai numeşte şi"confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că un cercetător este inaptsă fie sută la sută obiectiv.

XIV. Validitatea cercetării calitative

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, laconţinut şi la criteriu. Aceste tipuri de validitate sunt utile atunci cîndapelăm la test ca instrument de evaluare (diagnostic) şi prognostic. APA faceo altă clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut, conceptuală,predictivă şi descriptivă.

Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumităinferenţă făcută plecînd de la un test sau probă are înţeles şi estepotrivită. Validarea este procesul sau operaţia prin care se investigheazăgradul de validitate sau de realism a interpretării propuse de un instrument.

Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune sămăsoare şi în măsura în care prin itemii lui se surprinde fenomenul caretrebuie măsurat, şi nu altceva.

Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu,sau patru stabilite de APA) nu sunt categorii disjuncte şi nu se poate spunecă un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decît celălalt.

47

Se optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sauinstrumentul respectiv.

Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şide cea conceptuală) este utilă pentru a verifica dacă un test măsoară bine unanumit construct. În acest scop, este necesar să se realizeze o descriere aconstructelor, în termeni comportamentali concreţi. Validarea de constructare trei paşi:

1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat printest (exemplu, în Murphy şi Hofer, 1991: se intenţionează măsurareaagresivităţii la elevi; comportamente care au legătură cu aceasta: atacă saubate alţi copii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună punctul de vedere,să domine în joc, etc.);

2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat printest (constructe sinonime; în acelaşi exemplu: trebuinţa de putere);

3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest constructsau concept psihologic se manifestă (în acelaşi exemplu: atacă, este capulrăutăţilor, domină în joc; în opoziţie, comportamentele care caracterizeazăpasivitatea: supunere, conformism, necertăreţ).

Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi,examinarea sistematică a conţinutului probei pentru a determina dacă elacoperă un eşantion reprezentativ din domeniul de comportament pe care testulîl măsoară. După M. Albu, paşii în realizarea validităţii de conţinut sunt:

1. Definirea şi descrierea domeniului de conţinut al testului .2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi

care nu corespund comportamentelor cuprinse în domeniul de conţinut; pentruitemii rămaşi se identifică zonele domeniului de conţinut pe care le măsoară.

3. Stabilirea relaţiei dintre item şi domeniul de conţinut, ceea cepresupune un număr de experţi, care au sarcina de a identifica dacă prinitemul respectiv se măsoară ceea ce a intenţionat constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile făcutepornind de la scorurile unei probe concordă cu cele bazate pe alte măsurări,numite criteriu. Măsura-criteriu trebuie să evalueze un construct similar celuipe care dorim să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de creativitate,criteriul va fi tot o probă care măsoară creativitatea.

Pentru validitatea de criteriu se apelează la calcule statistice:calcule de corelaţie liniară, de ranguri, analiză factorială sau analiză deregresie. Rezultatul obţinut se numeşte coeficient de validitate al probei, a căruivaloare este cuprinsă între 0 şi 0,6.

Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument esteinfluenţată de cultură; ea poate fi: a) ideologică, b) de gender, c) delimbaj sau discurs şi d) de apărător social.

a) Calitativiştii sunt influenţaţi de validitatea ideologică, însensul că rezultatele unui studiu psihologic sunt influenţate decaracteristicile politice ale mediului respectiv.

b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările carese dau unei realităţi psihice depind de sexul cercetătorului.

c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşirealităţi sunt diferite de la individ la individ, de la grup la grup.

d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărutedupă 1994, teorii care pornesc de la existenţa unor minorităţi care dispun de

48

o serie de caracteristici particulare care, în mod obişnuit, nu sunt luate înconsiderare într-un studiu psihologic.

Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nucertitudine. Ceea ce rezultă dintr-o cercetare psihologică este adevăratpentru realitatea pe care ne focalizăm, informaţia fiind dependentă decaracteristicile cercetătorului (cultură generală, sex, experienţă etc).Putem apela la metode de validare tipic calitative, cum sunt: metodatriangulaţiei şi metoda juriului.

Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combinămai multe tehnici de culegere a datelor, pentru a compensa pierderile deinformaţie inerente într-o cercetare. Denumirea este preluată din topografie.Apelul la triangulaţie este necesar pentru că fenomenele psihice sunt înevoluţie, şi nu constante, motiv pentru care poate avea loc adesea pierdereade informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prinapelul la mai multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulaţie:

A. Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe şi, prinurmare, sunt măsurate mai multe faţete ale fenomenului studiat. Se face întrei direcţii: spaţială, temporală şi a subiecţilor.

Triangulaţia spaţială presupune evaluarea psihologică în contextediferite (spre exemplu: agresivitatea acasă, în autobuz, la serviciu, învacanţă etc). În ce priveşte triangulaţia temporală, cercetătorul ia înconsiderare dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat şi face o măsurarelongitudinală, în momente de timp diferite. În triangulaţia subiecţilor,cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diverse niveluri (spre exemplu,agresivitatea individuală, în raport cu ceilalţi sau în grup).

B. Triangulaţia cercetătorului presupune participarea la cercetare aunui grup de minimum doi cercetători. Observaţiile şi interpretările făcutede fiecare membru al echipei separat se compară, se analizează, obţinîndu-seo validare de semnificaţie.

C. Triangulaţia teoretică presupune interpretarea informaţiilorobţinute prin încadrarea succesivă în diferite teorii (spre exemplu,agresivitatea poate fi privită ca fiind determinată genetic sau ca fiindcomportament învăţat).

D. Triangulaţia metodologică obligă la utilizarea unor tehnicidiferite de culegere a datelor; se apelează la o baterie de probe:observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus grup etc. Utilizareaunor tehnici diferite permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şireduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.

E. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunea cercetătorului de asupune participanţii la studiul unor testări preliminare şi de a analizarezultatele obţinute pentru a putea determina categoriile comportamentale.Această verificare îi permite cercetătorului să facă corecţiile necesare, înfuncţie de situaţia reală din teren.

Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

XV. Interviul comprehensiv

49

Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale însecolul XIX. Astăzi este utilizat în studiile asupra motivaţiei, înpsihologia organizaţională şi în studiile culturale. Între interviul clasic,cantitativ (chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă stabilită, utilizîndconversaţia, există o luptă strînsă.

Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodăcentrală într-un design de cercetare, pînă la cel de instrument auxiliar şicomplementar de obţinere a informaţiilor. Există interviu de explorare şiinterviu de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a verifica rezultateleobţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane avizate pe marginearezultatelor cercetării.

Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şiintervievatul sau actorul. Termenul de "actor" este frecvent utilizat înpsihologia calitativă, referindu-se atît la o persoană, cît şi la un grup cuanumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv esteatitudinea non-directivă a intervievatorului, care asigură libertatea deexprimare a intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceastapresupune apelul la o serie de tehnici care au ca scop menţinerea uneiatmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii cît maicomplete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială.Atitudinea non-directivă presupune:

- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin

raportare la tema dată;- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie,

pentru a nu modifica discursul celui intervievat (fără a accepta însădivagaţii pe teme paralele cu cea discutată);

Tehnica reformulărilorRogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a

reformulărilor în cadrul unui interviu. Reformulările sunt întrebări emise deintervievator, care oferă intervievatului certitudinea că a fost înţeles şiîi conferă şi intervievatorului certitudinea că a înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:

- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi

grupează informaţiile primite de la intervievat;- prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de

conţinutul imediat al discursului şi asigură conştientizarea unor amănunte(tipică anumitor modalităţi de psihoterapie);

- de clarificare: presupun o formulare mai clară a repliciiintervievatului, care îl ajută pe acesta să sesizeze mai limpede logicapropriului discurs;

- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri căinvestigatul înţelege aceste abstractizări.

În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa dea acorda atenţie intervievatului (informatorului) şi diversitatea metodelor:pentru fiecare anchetă şi tip de anchetă, interviul capătă note specifice,astfel ca informaţiile să fie cît mai reale.

Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrulsetului de probe. În psihologie, interviul este un instrument complementar.El poate fi folosit ca metodă principală predominant în sociologie. În acest

50

context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura fenomenelepsihologice. Ca metodă secundară, interviul are rol de suport pentrucercetare; ca metodă principală are rolul de tehnică de culegere ainformaţiilor, în cadrul anchetei.

În metodologia interviului comprehensiv sunt importante douăcaracteristici: conduita de interviu şi analiza conţinutului; ambele presupunspecializări. Conduita de interviu se referă la faptul că intervievatorul nutrebuie să fie dominat de grila de întrebări cu care a pornit la lucru, darnici să uite această grilă şi să se lase "furat" de informaţiile primite dela intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat,intervievatorul încercînd să fie cît mai discret şi să nu îi influenţezenicicum discursul.

Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor,fie din cauza unei reacţii foarte puternice a intervievatorului, care areaerul că ştie dinainte răspunsurile pe care le va da cel intervievat, acestablocîndu-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a prezenţeiintervievatorului pînă la a părea că acesta nici nu există. Pe parcursulinterviului, atitudinea intervievatorului trebuie să asigure o relaţiecoerentă. Este importantă, de asemenea, adecvarea vestimentaţiei cu locul dedesfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane intervievate.

Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem maimulte interviuri pe aceeaşi temă, este de a ne comporta astfel încît săobţinem de fiecare dată informaţii din acelaşi domeniu, să reducem la minimvariaţiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic (structurat)duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă, deoarece întrebările suntprestabilite de către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa decunoştinţe. Interviul comprehensiv permite obţinerea de informaţii deprofunzime, pentru că permite depăşirea întrebărilor prestabilite dacădiscursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le putem dezvolta. Pede altă parte, interviurile calitative pot disimula esenţialul prin prezenţaunor exprimări neclare; pot să apară digresiuni sau tăgăduieli echivoce.

În ceea ce priveşte analiza conţinutului, interviul cantitativ nu reţinedecît aspectele cele mai vizibile, opiniile flotante cu funcţia de a menţinecomunicarea verbală ori formele lexicale şi sintactice, desprinse deconţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o răsturnarea modului de analiză a realităţii: informaţia care se obţine se construieştepe măsură ce înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte camodalitate specifică de culegere a informaţiilor, o trecere permanentă întreînţelegerea informaţiei primite, prelucrarea ei şi ascultare. Obiectivitateainformaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în valoareşi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctulde plecare prin profunzimea informaţiei culese. Demersul comprehensiv sebazează pe convingerea că oamenii nu sunt simpli agenţi purtători destructuri, ci constructori ai socialului, deţinînd cunoştinţe care trebuiescobţinute doar printr-o discuţie de profunzime, aparent nestructurată.

Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul cădemersul nu este liniar, putînd să apară întreruperi pentru documentare,putem delimita:

1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau printehnica grupului nominal); se pune la punct grila de întrebări, care trebuieverificată. Instrumentele sunt suple şi evolutive, ele se pot modifica dacăsituaţia de teren o cere. Modificarea se face doar după un bilanţ, o analiză

51

a informaţiilor primite şi numai după ce ne putem da un răspuns clar laîntrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.

În această etapă se face şi o schiţă de plan al cercetării. Eşantionulnu urmează regulile de reprezentativitate şi selectivitate; este important săevităm dezechilibrul evident al categoriilor din eşantion şi să nu uităm vreocategorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza asupra altortipuri de populaţie.

2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Cainstrumente de lucru specifice interviului calitativ se folosesc notiţeledescriptive, reportofonul, camera video etc. Notiţele descriptive dubleazăinformaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere cît maibogată a activităţii de intervievare. Notiţele descriptive se definesc caactivitate de consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabileale celui intervievat, precum şi a ideilor proprii intervievatorului şi adiscuţiilor paralele cu tema.

Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, treitipuri de notiţe descriptive: metodologice, teoretice şi descriptive.Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal de bord descriptiv şi critic. Seprecizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai acestea şinu altele, ce probleme au apărut pe parcurs şi cum au fost corectate, şimetodele de evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice sealcătuiesc pe parcurs, dar şi după ce perioada de interviu s-a încheiat; elecuprind date de observaţie, intenţii şi ipoteze teoretice generate decercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame saucitări care redau pe viu situaţiile de cercetare.

3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentrucercetarea cantitativă.

Validitatea rezultatelorÎn evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că

metodele calitative au un potenţial mai mare de detectare a comportamentelorşi proceselor sociale. De asemenea, utilizarea acestor metode permitedescrierea evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei teorii. Înmodelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată printr-un protocol deanchetă foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teoriepornind de la fapte sau informaţii.

Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţiirezultatelor identică cu cea a metodelor cantitative. El se înscrie într-unmodel de construire a obiectului care porneşte de la date de observaţie, înconcordanţă cu care se adună o serie de informaţii pentru a le verifica.Probele de validare depind de coerenţa demersului de cercetare şi deadecvarea modelului explicativ la faptele reale.

Cronologic vorbind, există două tipuri de validare: imediată şi petermen lung. În general este dificil de obţinut o validare imediată arezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot verifica în timp, prinfiabilitatea lor. Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicareacercetării şi reacţiile pe care le stîrneşte ea, iar pe de altă partepreluarea informaţiilor din acel raport de cercetare în cadrul altora şianalizele critice în care apare cercetarea respectivă.

Ca instrumente complementare de validare există instanţele oficiale deevaluare (jurii etc), şi transformarea datelor calitative în date cantitativeînsoţită de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest procedeu nueste foarte recomandat.

52

Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult decoerenţa logică a discursului, de susţinerea cu exemple clare, concrete, deinserarea corectă într-o realitate socială. Se recomandă unele instrumente decontrol obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor intervievate, carepermite reluarea cercetării pe un eşantion mai mare şi validarea sa.

XVI. Focus grupul

Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune catehnică interviul cu un grup de lucru şi un moderator. Între focus grup şialte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnicabrainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie dedeosebiri.

Tehnica grupului nominal: utilizează interviul ca instrument principal deinvestigaţie, dar grupul este constituit din persoane care nu comunică întreele (este un grup abstract). Moderatorul are rolul de a chestiona pe rîndmembrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a lansa noi întrebări. Seutilizează şi atunci cînd se doreşte evitarea efectului de halou.

Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de indormaţii de la experţi, selectaţipentru a constitui un grup omogen, informaţii care să permită elaborarea unorpreviziuni de evoluţie socială. Ea presupune mai multe runde de interviuri însistem panel. În prima rundă, fiecare specialist trebuie să facă propriilepreviziuni asupra unui eveniment social şi să le ierarhizeze. Moderatorulculege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar în care suntexpuse atît rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, ceidin grup re-conştientizează opiniile tuturor şi divergenţele dintre ele. Adoua rundă are scopul de a soluţiona problemele din prima rundă; se continuăinterviurile succesive pînă cînd soluţiile sunt calificate şi validate decătre toţi participanţii.

Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializăriîn diferite domenii, un grup eterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzicecu desăvîrşire emiterea de critici la adresa vreunui anunţ formulat de unuldintre participanţi. Scopul acestei tehnici este obţinerea unui număr cît maimare de idei asupra unei probleme date, indiferent de corectitudinea acestoridei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şio diferenţiază de focus grup.

Grupul de discuţii se utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor deinteracţiune între membrii unui grup nestructurat.

Focus grupulPermite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de

infrastructura atitudinilor şi opiniilor şi care permit identificareamecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor şi opiniilor. Drehenşi Andersen (1991) oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: înstudii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrul studiuluipilot ajută la obţinerea de informaţii clare despre cercetarea în cauză şi,de asemenea, se pot elimina o serie de erori.

Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie decompetenţe din partea cercetătorului: informaţii aprofundate din domeniul decercetare, informaţii despre dinamica grupurilor mici şi abilităţi decomunicare.

Limite ale metodei:

53

- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat deefectele de grup; răspunsurile date sunt răspunsuri ale acelei structurigrupale.

- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tipemic şi etic. Datele obţinute în focus grup se asociază cu caracteristica deemic, adică sunt adunate într-o formă naturală şi nu suntdirijate demoderatori; informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către moderatori.

Avantajele metodei- focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii,

atitudini, credinţe etc;- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul

interviului comprehensiv;- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează

evoluţia socială;- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează

anumite atitudini;- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru

creşterea validităţii, se apelează la focus grupuri pereche sau paralele.Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.

Limite ale utilizării focus grupului- rezultatele au o validitate relativă în raport cu populaţia generală,

neputînd fi generalizate la acest nivel;- rezultatele depind în foarte mare măsură de competenţele

moderatorului;- efectele de grup influenţează negativ rezultatele: efectul de polarizare,

constînd în exagerarea opiniilor exprimate de subiecţi sub influenţapresiunii grupului; efectul gregar, care constă în preluarea şi conformareaopiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorită presiunilornormative şi presupune deteriorarea opiniilor emise de membrii grupului. Sepoate întîmpla ca toţi membrii grupului să emită opinii identice încă de laînceput. Efectele de grup survin fie datorită coeziunii ridicate a grupului,fie atunci cînd membrii grupului se cunosc înter ei foarte bine.

Reguli de alcătuire a focus grupuluiSelecţia membrilor se poate numi şi eşantionare teoretică; eşantionul

se alege în funcţie de scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant.Există mai multe tipuri de eşantionare, în funcţie de criteriul de selecţie.

Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting eşantioaneomogene şi eterogene. Cele omogene se utilizează în evidenţierea diferenţelorminime, deoarece opiniile exprimate sunt foarte asemănătoare, fără a fi însăidentice. Cele eterogene favorizează producerea efectelor de polarizare,obţinîndu-se opinii ce nu pot fi obţinute într-un eşantion omogen. Deasemenea, în eşantioanele eterogene se evidenţiază blocajele şi barierele dincomunicare existente între diferite categorii sociale, precum şiincompatibilităţile valorice şi de opinie.

În funcţie de relaţia existentă între membrii grupului, există eşantioaneconflictuale, cu participanţi care-şi exprimă opiniile într-un mod critic, şieşantioane consensuale, care presupun respectarea spaţiului intim. Un numărde persoane mai mare de 8 – 10 presupune apariţia spaţiului public, astfelapărînd inhibiţii.

Moderarea discuţiei de focus grup

54

Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilireatematicii de discuţie, care se bazează pe ghidul de interviu. Moderatorulstabileşte grupurile, hotărăşte momentul optim de desfăşurare a şedinţei (acărei durată este cuprinsă între o oră şio oră şi jumătate), alege loculdesfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre). Modalităţile deînregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.

Tehnici de discuţie:- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări

(deschise, de tipul „de ce?” sau ipotetice „dacă ar fi... ce s-arîntîmpla...”);

- discuţia cu co-moderator;- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.Stiluri şi strategii de moderareInformaţiile se pot obţine în mod diferit, atît în funcţie de

moderator, cît şi în funcţie de caracteristicile grupului, corelate cu tipulde informaţii care se doresc a se obţine. Important: trebuie antrenaţi îndiscuţie toţi participanţii. Se face prezentarea fiecărui participant; seapelează la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se pot forţa primelerăspunsuri prin întrebări ţintite pentru fiecare participant la grup.

Procedee de moderare:- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;- reformularea răspunsurilor;- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;- evitarea efectelor de moralitate.Stiluri de moderare:- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă

la moralitate şi argumentează diametral opus faţă de opiniile grupului;- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi,

preluînd cuvinte care sunt utilizate de către participanţi pentru a-şidescrie propriile stări afective;

- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate;moderatorul este cel mai puţin integrat în grup, fără a se situa însă pepoziţie opusă faţă de membrii grupului.

Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video,urmăreşte caracteristicile participanţilor la discuţie:

- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematicadiscutată;

- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de

dezirabilitatea socială;- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu

contrazice cumva conţinutul manifest;- este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul

grupului.

Clasificarea focus grupurilor:După tema cercetată, acestea pot fi: politice, economice, mass-media,

de marketing şi publicitate.Prelucrara datelor:Se apelează la decupaje ale discuţiilor sau pe categorii de

participanţi. Se face o analiză de conţinut cantitativă, sau calitativăatunci cînd se apelează la focus-grupuri succesive cu acelaşi grup departicipanţi şi pe aceeaşi temă.

55

XVII. Analiza de conţinut

Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigurăcrearea inferenţelor privind edificarea obiectivă a caracteristicilor unuimesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de conţinut cafiind descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricăruicomportament simbolic. Singleton considera că ideea de bază în această metodăeste aceea de a reduce întregul conţinut al comunicării la un set decategorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare(1988).

S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set detehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice aconţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privindindividul şi societatea, sau privind comunicarea însăşi, ca proces deinteracţiune socială.

Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, eaeste utilizată şi în analiza imaginilor, a mesajelor orale etc. Analiza deconţinut este o metodă alternativă, complementară de studiu alcomportamentului uman, care oferă informaţii foarte obiective, deoarecereacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.

Criterii de clasificare a documentelorIluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii:

vechime, destinatar, accesibilitate şi grad de încredere. Chelcea (1993)indică patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise,imagistice, audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj cifricetc.), destinatarul (documente publice, documente personale) şi emitentul(oficial sau neoficial).

Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinutcantitativă şi analiză de conţinut calitativă.

Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor,atitudinilor, valorilor şi modelelor prezente în diferite documente. Seutilizează atunci cînd se doreşte selectarea unor date din documente careconţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatură,legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu orice temă de cercetare permiteutilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza deconţinut calitativă în plan orizontal (interesează strict documentul în sine) şicea în plan vertical (interesează de asemenea cauzele acelui document şiconsecinţele lui).

În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, decantitatea de documente supuse analizei, analiza va fi mai mult sau mai puţinextinsă.

Etapele analizei de conţinut calitativă1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în

conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De exemplu, pentru tema„Atitudinea faţă de procesul de privatizare în industria românească în anii

56

’90”, materialele folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radiope această temă, din această perioadă.

2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (casoluţii temporare la problema de cercetat). De asemenea, se transpune ipotezaîn unităţi de analiză (categorii şi indicatori), procedură asemănătoare cuoperaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile princare se vor filtra materialele brute.

3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt:unitatea de reperaj, reprezentată de lungimea textului în care este regăritătema de studiu, şi unitatea de context, dată de lungimea minimă a textuluicare trebuie citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este prezentă înmod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, pentru un articol de ziarunitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregularticol. Unitatea de context trebuie să fie mai mare decît unitatea dereperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive, negativesau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putemobţine o interpretare statistică a documentului.

S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea deînregistrare (acea parte din comunicare ce urmează a fi cercetată), unitateade context (acel segment al comunicării care permite a se determina tipul deatitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea denumărare, care este în funcţie de cuantificare. Ea poate fi coincidentă cuunitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile denumărare să fie caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, duratăetc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili unităţi de număraretipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului:- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea

numărului de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialulanalizat.

- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permitesurpinderea atitudinii faţă de o persoană sau instituţie. Se determinănumărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialulstudiat, după care se stabileşte caracteristica unităţilor, care pot fipozitive, negative sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză atendinţei (AT), după formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezintă referirilefavorabile, D referirile defavorabile, iar L numărul unităţilor de analizălegate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se compareatitudinea exprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.

- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformareainformaţiilor din text în construcţii echivalente semantic, astfel încît săse precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativă presupuneidentificarea tuturor informaţiilor din text referitoare la obiectulatitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de ponderi informaţiilor(cuprinse între +3 şi -3). Ponderile permit stabilirea direcţiei şiintensităţi atitudinilor.

- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere aconceptelor. Frecvenţa de apariţie asociată cuvintelor cheie în textulanalizat (frecvenţa relativă) se compară cu pribabilitatea teoretică deasociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, seconcluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ea se datorează uneiparticularităţi de stil sau intenţiei.

57

Avantajele analizei de conţinut cantitative- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţînd depăşirea

afirmaţiilor fără acoperire.- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi

caracterizarea unei perioade, epoci, structuri sociale, comunităţi, şicompararea a două perioade, epoci etc.

- Întrucît documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectulde dezirabilitate este nul.

Dificultăţi şi limite1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991)

apreciază că o grilă trebuie să fie: exhaustivă (să cuprindă toatecategoriile ce caracterizează tema de studiu), exclusivă (să nu existeintersecţii sau suprapuneri între categorii), obiectivă (categoriilestabilite să caracterizeze tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopuluiurmărit).

2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode devalidare se folosesc validarea de conţinut şi cea de construct. Fidelitatease poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă arezultatelor la care ajung experţii permite stabilirea indicatorului defidelitate.

3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare amaterialelor, ceea ce implică un risc mai mare de a pierde informaţii.

4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate deanaliză, se apelează la inferenţe: directe, atunci cînd considerăm căinformaţia ca atare reprezintă atitudinea emitentului, şi indirecte (opuse)atunci cînd considerăm că informaţia directă nu este adevărată, ci adevîrateste opusul afirmaţiilor făcute în text.

Analiza de conţinut calitativăEste cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare,

sau analiză prin teoretizare ancorată, sau analiză de conţinut iterativă.Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea

inductivă a unei teorii asupra unui fenomen cultural, social sau psihologic,prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice(Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss(1967) sub denumirea de grounded theory.

Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitativeeste relativa independenţă. Această metodă poate fi utilizată ca strategiegenerală de cercetare, care permite menţineea unui grad de autonomieteoretică – nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume teorii. Permiteşi o autonomie tehnică, în sensul că permite urmărirea în acelaşi timp a maimultor scopuri.

Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape,începînd cu o codificare a informaţiilor şi finalizîndu-se printr-o teorie.Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă presupune determinareaşi definirea unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţiaanalizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau concepte şi definireaunui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.

Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic aldatelor. Ea presupune nu numai o activitate metodică, ci şi o lecturare teoreticănuanţată a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată putemînţelege informaţiile transmise de material; rezultatele obţinute pe această

58

cale depind de profesionalismul, nivelul de cultură şi experienţacercetătorului.

Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şievenimentele. Această înţelegere presupune inserarea evenimentelor concreteîntr-un context explicativ şi integrarea lor într-o altă schemă de analiză,care permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte.Ceea ce se obţine este perfect ancorat în datele empirice. Materialul esteatît punctul de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare aipotezelor de validare a constructelor teoretice. Analiza de conţinutcalitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictăde parcurgere a etapelor, fiind posibilă omiterea sau revenirea.

Etapele analizei de conţinut calitative1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi

pe care se lasă un spaţiu liber în marginea stîngă, pentru a putea fi notatediferitele observaţii pe parcurs).

2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilornesemnificative şi păstrarea celor importante. Presupune examinarea atentă şireformularea informaţiilor prezente în materialul de bază. Se păstrează subformă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele folosite pentrucodificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare şigeneralizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material sepun întrebări de genul: despre ce este vorba? ce este? ce se întîmplă aici?etc.

3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superiorde abstractizare. Categorizearea reprezintă punctul de plecare din careconceptele se vor rafina şi vor fi tot mai adecvate realităţii empirice.Orice categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- o definire concisă şi adecvată;- să se precizeze elementele distinctive;- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;- să se identifice formele de manifestare.Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are

loc aici?”4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între

informaţiile prezente la nivelul categoriilor fixate în etapa anterioară.Relaţionarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucrează simultan ladouă niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de bazăpentru a vedea dacă există o legătură între acea categorie şi fenomenele pecare le desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să sedetermine dacă există legături între conceptele sau categoriile dejadelimitate.

5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axaraportul de cercetare. Este o fază de sinteză, care trebuie parcursă deoareceîntr-o analiză de conţinut calitativă există riscul ca, avînd multe concepteşi relaţii între ele, explicaţiile să fie prea complicate. Nu trebuiepierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care este problemaprincipală, care este scopul studiului.

6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît maifidelă a relaţiilor structurale şi funcţionale dintre elementele caredefinesc fenomenul studiat. În această etapă, întrebarea de bază este: caresunt proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.

59

7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şiobligă la trei activităţi:

- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-aurepetat pe parcursul analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenuluistudiat;

- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă,pornind de la aceleaşi elemente, ajungem la o altă categorie, atunci demersuleste nul);

- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie deevaluare, şi constă în determinarea, la nivelul unui fenomen, a validităţiiteoriei concepute. Se verifică teoria prin aplicarea ei asupra unei alte bazede date.

XVIII. Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care suntadaptative şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Ca tehniciutilizate pentru culegerea datelor se folosesc: observaţia, chestionarul şi,eventual, interviul.

H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind acţiunea umanăobservabilă care este suficient de completă pentru a permite efectuarea deinferenţe şi predicţii; un comportament poate fi considerat incident criticîn următoarele condiţii:

- acţiunea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite binedefinite;

60

- cauzele, ca şi urmările sale, trebuie să fie evidente, astfel încîtsă poată fi descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoană;

- descrierea situaţiei şi a comportamentelor umane prezente în situaţietrebuie să fie clară;

- comportamentele pozitive sau negative care se dezvoltă în situaţiarespectivă trebuie să fie cazuri extreme, pentru a putea fi considerateincidente.

Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este ovariantă a studiului de caz şi presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, aunor comportamente, situaţi sau factori care au determinat un salt în binesau în rău, o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane sauchiar a unei societăţi. Exemplu: întîlnirea dintre Gauguin şi Van Gogh;prostituţia ca element de debut pentru consumul de droguri.

Analizată din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului criticpoate apela la: analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică;analiza jocurilor. Toate acestea sunt în în acest context tehnici, dar, lafel ca şi observaţia şi chestionarul, se poate folosi şi ca metodă de sinestătătoare.

Analiza formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologicea unor situaţii, descriere care presupune reperarea elementelor esenţiale aleunor situaţii din punctul de vedere al mai multor actori sociali(participanţi, subiecţi, elemente ale populaţiei considerate), elemente carepot fi sintetizate şi care reprezintă teoriile comune tuturor membrilorgrupului. Analiza formală este o metodă semi-calitativă. Descrierea unorevenimente în mod identic de către mai multe persoane se bazează pe mecanismede schematizare, aşa cum sunt ele descrise de analiza statistică.

Levy Lelois (1991) a demonstrat că există trei profesii relativsimilare: cea de agricultor, cea de pescar şi cea de miner. Pentru aceasta afolosit analiza formală. El a demonstrat că profesiile menţionate seraportează la aceeaşi formă şi au cel puţin trei elemente comune: contactuldirect cu natura şi efortul fizic crescut pentru îndeplinirea unei sarcini;perceperea sau vizualizarea directă a rezultatelor muncii (grîu, peşte,minereu); riscul crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale, care potdistruge tot ce au realizat prin muncă o perioadă de timp. Situaţiile demuncă sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Caurmare, aceste profesii au o formă comună, definită prin ansamblulelementelor descrise mai sus. Se pot descrie o serie de elementediferenţiatoare, dar ele nu sunt considerate esenţiale deoarece tratareaafectivă specifică fiecăreia în parte este comună tuturor.

Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică deculegere a datelor; întrebările urmăresc obţinerea elementelor componente aleformei, relaţiile dintre ele şi care sunt evenimentele care pot distruge oevoluţie.

Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de cazuri distincte, caredescriu acţiuni şi situaţii şi care permit explicarea sensului altor acţiunicare au loc în situaţii asemănătoare structural din punctul de vedere altrăirilor subiective ale actorilor. Concret, se alcătuieşte o colecţie deacţiuni ale unor actori umani, urmată de o interpretare globală a sensuluiacţiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:

- alcătuirea unei colecţii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);- alcătuirea cazurilor pe categori apriori analoge;- descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge în fiecare dintre

cazurile descrise;

61

- alcătuirea unui tabel, astfel încît să poată fi descrise şi comparatesituaţiile şi elementele componente (situaţiile pe coloane şi elementelecomponente ale cazurilor pe linii);

- analiza informaţiior care se regăsesc pe coloane şi concluzionareaasupra sensului de evoluţie a situaţiei;

- analiza globală a bazei de date (coloane plus linii) şiconcluzionarea asupra conduitelor actorilor.

Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El afăcut interviuri în spitalele de urgenţă. Iată datele pe care le-a obţinut:

MicrosituaţiaCazul

Evoluţia Efectele Momentul de conflict

I Mama şi-a dorit unbăiat; în copilărie,fata a fost crescutăde bunicii materni;tatăl moare cîndfata avea 10 ani.

- Eşec şcolar;- Opoziţie puternicăfaţă de tatălvitreg.

O discuţie mai aprigăcu mama, care opedepseşteinterzicîndu-i să maiiasă din cameră. Mamapleacă din cameră şiînchide uşa, iar fataîncearcă să sesinucidă, avîndcertitudinea că mama opărăseşte şi nu o vamai iubi.

II După moarteatatălui, fata estedată spre creştereunei familii de laţară. După vacanţărevine la mama ei,dar are dificultăţide reinserţie.

- Reacţie derebeliune;- Violenţă faţă demamă şi de surori(mai ales faţă desora mai mare);- Enuresis nocturn.

Mama şi sora mai mare oameninţă că o vorinterna într-oinstituţie socială.

III Mama este al treileacopil din opt fraţi,fiecare cu alt tată.Pînă la 14 ani estecopil de sufletîntr-o casă undelucrează caservitoare; la 14ani ajunge într-oinstituţie socială,de unde pleacă la 16ani şi secăsătoreşte.

- Certuri repetate;- Conflicte cupersoanele avîndacelaşi statut;- Abandon alpropriului copil.

Soacra o ameninţă că odă afară.

IV Ultimul dintre 14fraţi; părinţiibătrîni îl crescpînă la 7 ani, dupăcare intră în grijaunuia dintre fraţiimai mari. Se

- Alcoolism încă dinpubertate;Crize frecvente dedelirium tremensdupă adolescenţă

Soţia îi reproşează cănu lucrează, iardeclară că a simţit căva fi aruncat în drum(sentimentul lipsei deprotecţie.

62

căsătoreşte.În primul caz este vorba despre un debut în viaţă marcat de abandon,

lipsă de protecţie, de siguranţă, lipsa unui sentiment de apartenenţă. În aldoilea caz survine o evoluţie negativă: opoziţia, globală şi constantă, laregulă, ca modalitate de a atrage atenţia. În al treilea caz este vorbadespre lipsa afectivităţii şi a protecţiei, nesiguranţă; conflict cu opersoană apropiată; teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale derăzbunare, de şantaj sau de evadare.

Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive deinteracţiune dintre actorii sociali. Formalizarea explicitarea regulilorimplicite care par a guverna schimburi sistematice între actori şi care sefinalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către fiecare dintrecei implicaţi în situaţia respectivă.

Psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi existăinteracţiuni care se conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificateşi reproductibile la nivelul altei situaţii. Aceste scheme se numesctranzacţii; ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizeitranzacţionale.

Prin repetitivitate, aceste reacţii aduc beneficii care au lipsit încopilăria mică. Persoanele caută un anumit tip de relaţii şi caută să impunăanumite comportamente care le permit să suporte socialul şi să se integrezeîn social. Aceste reacţii repetitive se numesc joc nu prin prisma aspectuluiludic al acţiunii, ci pentru că reprezintă un sistem de interacţiuni în careschemele succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfelpoate fi considerat un joc.

La o analiză a mai multor familii se observă regula jocului conjugal„fără tine”, a cărei cauză este teama de a înfrunta o situaţie. Joculintelectiv între două persoane este un joc repetitiv care se dezvoltă pentrua asigura fiecărui participant sentimentul de securitate, dar şi de a nu seconfrunta cu o serie de evenimente pe care le consideră periculoase. Anamnezapoate determina care evenimente din viaţa persoanelor au determinatdezvoltarea unor asemenea comportamente, şi aceste evenimente se numescsituaţii critice.

Aplicaţii ale metodei incidentului critic:1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectanţe

comportamentale), dezvoltată de Smiths şi Candell (1963); acest tip de scalădiferă de cele clasice atît sub aspect constructiv, cît şi pentru că nu maiapelează la cifre, ci apelează la descrieri de comportamente ca modalităţi deevaluare. Criterii:

- factorul de performanţă trebuie să fie definit cu acurateţe;- ancorele trebuie să descrie cu multă precizie categoriile de

performanţă;- răspunsul evaluatorului trebuie să fie dirijat prin urmărirea unor

instrumente precise cu scala.Pentru informaţii suplimentare: H. Pitariu – „Managementul resurselor

umane”; M. Dincă – „Teste de creativitate”.2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor paşi eficienţi

în desfăşurarea unei activităţi la care participă un număr mare de persoane,aparent dezorganizate şi cu risc mare de haos. Se utilizează în activitateaorganizaţiilor mari şi în special în organizările uzinale. Ca urmare, timpulde lucru se poate reduce la jumătate. Această metodă de utilizare eficientă atimpului de lucru porneşte de la premisa că o acţiune, oricît de complexă,

63

poate fi descompusă în acţiuni simple şi evidente, care să marcheze începutulşi sfîrşitul etapelor. Acţiunile pot fi simultane asu succesive; ordinea lortehnologică sau logică poate fi redată prin arce şi noduri. Vezi S. Chelcea –„Chestionare de investigaţie sociologică”, pag. 135 – 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, apariţia cross-culturalităţii sedatorează lărgirii domeniului funcţional al acestei discipline. Raţiunea de afi a psihologiei cross-culturale este aceea de a susţine o interacţiune cîtmai eficientă între culturi, în baza explorării fiecărei culturi în parte.

În 1992, psihologia cross-culturală a fost definită ca fiind studiulsimilitudinilor şi diferenţelor la nivel individual, în grupuri şi culturietnice diferite, studiul comparativ între variabilele psihologice şi celesocio-culturale, ecologice, biologice, precum şi evoluţia intrinsecă aacestor variabile.

Un protocol metodologic standard în psihologia cross-culturală trebuiesă cuprindă în mod obligatoriu:

- procedura, modalitatea de descoperire;- caracteristicile transferului de informaţii;- testul ca instrument de evaluare. Testul este foarte important, pentru că trebuie găsite acele teste care

pot funcţiona similar în culturi diferite; ca urmare, testele trebuieverificate pentru a se vedea dacă ele funcţionează şi în alte culturi.

Emic şi etic în psihologia cross-culturalăTermenul de emic redă imaginea constelaţiei comune referitoare la

multitudinea componentelor dintr-un mediu socio-cultural; el se referă lareprezentarea asupra realităţii imediate a persoanelor care fac parte dintr-oanume comunitate.

Termenul de etic se referă la o imagine din exterior asupra realităţiiunei comunităţi, culturi, imagine care rezultă în urma unor cercetărisistematice.

Domenii, direcţii de aplicare:- studii asupra motivaţiei şi valorilor;- studii privind raportul individualism-colectivism;- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender

(de rol sexual);- studii asupra caracteristicilor inteligenţei în diferite societăţi

(inteligenţa raţională, emoţională etc).

64